Dimensiunea Umana a Securitatii Natiunilor. Perceptii Si Influente In Mediul Romanesc
TEZĂ DE DOCTORAT
DIMENSIUNEA UMANĂ A SECURITĂȚII NAȚIUNILOR.
PERCEPȚII ȘI INFLUENȚE ÎN MEDIUL ROMÂNESC
Pagină albă
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I:
SECURITATEA NAȚIUNILOR ÎN SOCIETATEA CONTEMPORANĂ – EVOLUȚII ȘI TENDINȚE
1.1. Introducere în mediul de securitate contemporan
1.1.1. Recurs la securitate – precizări conceptuale
1.1.2. Tipurile și principiile de bază ale securității
1.1.2.1. Securitatea națională
1.1.2.2. Securitatea internațională
1.1.2.3. Securitatea economică
1.1.2.4. Securitatea politică
1.1.2.5. Securitatea militară
1.1.2.6. Securitatea culturală
1.1.2.7. Securitatea comunicării
1.1.2.8. Securitatea socio-umană
1.1.3. Securitatea și apărarea în perioada post “Război Rece”
1.1.4. Considerații privind securitatea în societatea secolului XXI
1.2. Securitatea – sursă fundamentală al societății
1.2.1. Structura valorică a securității în spațiul uman
1.2.2. Evoluția securității către standardele euro-atlantice
1.2.3. Impactul conceptului securității asupra societății
1.3. Elemente de susținere a mediului actual de securitate
1.3.1. Politici de securitate la începutul secolului XXI
1.3.2. Securitatea și apărarea națională în cadrul sistemului de alianțe și coaliții politico-militare
1.3.3. Comunicarea din perspectiva securității la nivel social
CAPITOLUL II:
DIMENSIUNEA UMANĂ A SECURITĂȚII NAȚIUNILOR
2.1. Conceptul securității individului
2.2. Conceptul de securitate umană (human security)
2.3. Riscuri la adresa securității umane
2.4. Factori de risc, amenințări și pericole la adresa securității umane
2.5. Relația dintre securitatea națională și securitatea umană
2.5.1. Sarcina securității naționale în raport cu securitatea umană
2.5.2. Influența statului asupra securității individului
2.5.3. Politicile statului privind securitatea individului
2.5.4. Securitatea umană în viziunea altor state
2.5.4.1. Germania
2.5.4.2. Rusia
2.5.4.3. Statele Unite ale Americii
2.5.4.4. Franța
2.5.4.5. Marea Britanie
2.6. Instituțiile internaționale și naționale cu rol de securitate
2.6.1. Organizațiile internaționale de securitate
2.6.2. Relațiile dintre instituțiile internaționale
2.6.3. Implicațiile României în sfera structurilor europene, NATO, ONU, OSCE
CAPITOLUL III:
PERCEPȚII ȘI INFLUENȚE ÎN MEDIUL ROMÂNESC
PRIVIND SECURITATEA
3.1. Reflectarea componentei securitate umane în cadrul legislativ român contemporan
3.2. Percepția conceptului de securitate în societatea românească
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
ABREVIERI
ANEXE
INTRODUCERE
Conceptul de securitate umană, chiar dacă are drept repere importante condițiile de viață, nivelul de trai, standardul și stilul de viață, orientările valorice ale acestora, rămâne o formă fără fond, dacă ignoră, voit sau nu, dreptatea socială, prin care se asigură, la nivel constituțional, dar și în justiție, egalitatea necesară de șanse, fără de care competiția nu mai există, progresul devine regres, iar un stat aparent democratic intră sub conducerea unui lider autoritar, dornic de o dictatură bine mascată.
Prezenta teză de doctorat are relevanța proprie, privind reevaluarea calității vieții populației țării noastre, nu doar într-un scop academic, de cercetare științifică, ci și din perspectiva campaniilor electorale, care va pune față în față nu doar candidați cu șanse mai mari sau mai mici, ci mai ales interpretări, deloc complementare, privind modul în care alegătorii de azi au beneficiat, sau nu, de reforme anunțate, cu rezultate diferit cuantificate.
În lucrare sunt cuprinse instrumente distincte de evaluare a dimensiunii umane a securității, în România, prin: analiza conceptuală a securității, studiul evoluției conceptului de securitate și clasificarea formelor de bază ale acesteia; prezentarea dimensiunii teoretice și axiologice a conceptului de securitate, semnificația valorică a securității pentru existența, supraviețuirea si dezvoltarea sistemului social, economic, militar etc.
Tematica tezei de doctorat este comparabilă cu un dicționar explicit. Unul care oferă o viziune concretă privind problematica teoretică a securității în societatea contemporană (securitatea națională, internațională, economică, politică, militară etc.), structura valorică a securității umane, valorile, interesele și necesitățile securității (naționale, europene și euroatlantice), promovarea valorilor și intereselor sociale ale cetățenilor, națiunilor și nu numai, identificarea riscurilor, amenințărilor și pericolelor vizând securitatea umană (sărăcia, corupția, terorismul, migrația etc.), importanța instituțiilor internaționale și naționale în menținerea stabilității mediului de securitate, analiza percepției și influenței acestuia asupra populației din România, din perspectiva juridică, sociologică și din punctul de vedere al comunicării.
Primul capitol – „Securitatea națiunilor în societatea contemporană – evoluții și tendințe” – este focalizat pe evoluția securității, în ansamblul său și în formele specifice. Evenimentele din Ucraina au demonstrat că un stat agresor dă o cu totul altă interpretare, față de țara invadată, destabilizată, amenințată, privind modul în care ar trebui promovată, menținută și consolidată securitatea unui stat, în raport de vecinătatea sa imediată și organizațiile internaționale interesate în evoluția sa, într-o direcție democratică, sau autoritară, de dezvoltare.
Capitolul secund – „Dimensiunea umană a securității națiunilor” – trece în revistă probleme fundamentale ale dimensiunii umane, precum securitatea specifică a societății, atât din perspectiva militară, cât și din aceea a realității socio-umane. Factorii de risc, amenințările, pericolele – numite diferit, în capitalele uniunilor economice egal interesate de extindere teritorială – sunt generate de schimbări geopolitice pregătite din timp de puteri regionale, aspirante la primele locuri în urma celui ocupat de superputerea politică, militară și economică a lumii, respectiv Statele Unite ale Americii. Acceptăm, sau nu, evenimentele ultimelor luni, derulate în Ucraina, cele de dată mai recentă, din Irak și Siria, devoalează vulnerabilități care pur și simplu au dinamitat nu doar prejudecăți privind relativa stabilitate anterioară, a statelor menționate, ci au și pus în lumină pericole până mai ieri greu de imaginat, la nivelul unor structuri precum ONU, OSCE și chiar NATO. Deși conflictul armat a fost cel care a atras atenția, atât în Ucraina, cât și în Irak – ca să rămânem în zona realității unui timp recent trăit, mai ales sub impresia agresiunii imagologice, inteligent desfășurată, pe micul ecran, de structuri mediatice cu pretenții anterioare de maxim profesionalism și obiectivitate constantă -, exodurile umane, distrugerile provocate de beligeranți, tot pe cale politică, prin negociere diplomatică vor fi, în timp, soluționate. Recurgerea la forță armată a devenit, în ultimul an, doar un pretext pentru a aduce la masa tratativelor factori de decizie, interni sau internaționali, pregătiți, mai mult sau mai puțin, ca să facă necesare concesii reciproce.
Al treilea capitol – „Percepții și influențe în mediul românesc privind securitatea” – constă într-un studiu practic, instrumentele folosite în această situație fiind sondajul, analiza de comunicare și analiza juridică. Am mai recurs și la analiza SOWT, aplicată în cazul României. Una realizată cu scopul de a evidenția lista cu caracteristicile pozitive și negative ale țării noastre, dar și pentru a anticipa și rezolva posibile situații de criză, ce pot pune sub semnul întrebării securitatea națională, cea regională, implicit cea internațională, dar și siguranța cetățenilor. După ce criza economică, din ultimii ani, a generat și reacții sociale care negau necesitatea prezenței țării noastre în comunitatea europeană și în cea euroatlantică, acum, la nivelul opiniei publice din România există repere clare, ale avantajelor calității de stat membru în UE și NATO. Evenimentele petrecute la est de frontiera răsăriteană a Alianței Nord-Atlantice au demonstrat că interesele naționale pot fi și azi antagonice, generatoare de atitudini politice ostile, care au pus și pun în pericol nu doar securitatea națiunilor implicate, precum Ucraina și Rusia, ci și a regiunii, continentului și lumii din care facem parte. Rămâne ca o fereastră deschisă spre viitor limpezirea modului în care românii își înțeleg, promovează și apără interesul național, în condițiile în care practic facem parte din comunitatea euroatlantică, dar au mai existat și voci aparent prudente, sensibile la exigențele vizibile ale generatorului știut al furtunilor geopolitice din partea estică a Europei. Asumarea principiilor lumii democratice, fără o bugetare adecvată a apărării naționale, nu poate fi considerată o conduită pragmatică, ci doar nerealistă, a celor care în loc să se adapteze rapid sfidărilor lumii contemporane, nu celor de pe alt continent, ci pericolelor existente doar la 250 kilometri de noi, au promovat o gâlceavă deloc utilă securității naționale.
Existența unei Strategii de securitate națională a României este aidoma acelei singulare flori cu care nu se face o primăvară, după o iarnă geopolitică încă în plinătatea efectelor sale devastatoare. Armata României, celelalte structuri de forță ale țării noastre, nu de reglementări și studii adecvate, inclusiv prin doctorate, duc lipsă, ci de o finanțare pe măsura pericolelor reale, deloc teoretice, care vizează granița răsăriteană a NATO, inclusiv frontiera estică a țării noastre.
Importanța mediului social, a problematicii sociale vizând dezvoltarea și păstrarea identității unei națiuni, în comun acord cu securitatea de care are practic nevoie sunt reiterate în finalul acestei lucrări. Dar perspectiva protejării și asigurării unor condiții ridicate de trai ale cetățenilor în general, rămâne o vulnerabilitate generată de instabilitatea guvernamentală, schimbările prea dese de coaliții parlamentare, diferența dintre programul electoral al învingătorilor în alegeri și ceea ce fac aceștia după ce s-au instalat la putere.
Evenimentele din Ucraina și Irak au demonstrat fragilitatea protecției cetățenilor și consecințele extrem de negative ale diminuării calității vieții, la nivel individual, care aruncă în aer prosperitatea societății, exacerbând adversități atribuite, fals, identităților naționale diferite. Și totuși, nu șomajul, sărăcia, migrația forței de muncă au generat revolta inițial cu caracter social, din Kiev, ci batjocorirea justiției de factorii puterii, de sus până jos. După cum, în Irak, nu terorismul și extremismul islamic au provocat confruntări între cele trei comunități existente în acest stat, ci dorința de revanșă, a celor îndepărtați de la putere, din momentul lichidării ultimului dictator irakian. Prin urmare, statele falimentare, erodate de cancerul corupției, al injustiției sociale, nu mai reprezintă decât un mediu de supraviețuire, pe termen scurt sau mediu, pentru cetățenii de rând.
Lucrarea cuprinde si întrebări retorice, care țin de condiția de simplu cetățean a autoarei acestei teze: * Când va ajunge nivelul mediu de trai, al cetățeanului român, aidoma celui european? * Când va fi combaterea corupției o normalitate în societatea noastră? * Când combaterea terorismului nu va mai fi un pretext pentru rezolvarea altor priorități ale puterilor lumii? * Când sistemul național de sănătate și cel de educație vor deveni atractive pentru profesioniștii tineri, ce vor renunța astfel la posturile tentante, din străinătate?
Sigur, metodele și tehnicile folosite nu sunt decât abordări complementare ale celei mai mari provocări din veacul XXI: insecuritatea națiunilor. Cea validată de ineficiența OSCE, de blocajul tradițional, din Consiliul de Securitate al ONU și de rezistența unor state membre ale NATO, îndeosebi Germania, la consolidarea financiară a bugetelor apărării statelor aflate la granița de est a Alianței Nord-Atlantice.
Trăim vremuri deloc repetabile, în care o declarație comună, de angajament diplomatic, pețiuni, în comun acord cu securitatea de care are practic nevoie sunt reiterate în finalul acestei lucrări. Dar perspectiva protejării și asigurării unor condiții ridicate de trai ale cetățenilor în general, rămâne o vulnerabilitate generată de instabilitatea guvernamentală, schimbările prea dese de coaliții parlamentare, diferența dintre programul electoral al învingătorilor în alegeri și ceea ce fac aceștia după ce s-au instalat la putere.
Evenimentele din Ucraina și Irak au demonstrat fragilitatea protecției cetățenilor și consecințele extrem de negative ale diminuării calității vieții, la nivel individual, care aruncă în aer prosperitatea societății, exacerbând adversități atribuite, fals, identităților naționale diferite. Și totuși, nu șomajul, sărăcia, migrația forței de muncă au generat revolta inițial cu caracter social, din Kiev, ci batjocorirea justiției de factorii puterii, de sus până jos. După cum, în Irak, nu terorismul și extremismul islamic au provocat confruntări între cele trei comunități existente în acest stat, ci dorința de revanșă, a celor îndepărtați de la putere, din momentul lichidării ultimului dictator irakian. Prin urmare, statele falimentare, erodate de cancerul corupției, al injustiției sociale, nu mai reprezintă decât un mediu de supraviețuire, pe termen scurt sau mediu, pentru cetățenii de rând.
Lucrarea cuprinde si întrebări retorice, care țin de condiția de simplu cetățean a autoarei acestei teze: * Când va ajunge nivelul mediu de trai, al cetățeanului român, aidoma celui european? * Când va fi combaterea corupției o normalitate în societatea noastră? * Când combaterea terorismului nu va mai fi un pretext pentru rezolvarea altor priorități ale puterilor lumii? * Când sistemul național de sănătate și cel de educație vor deveni atractive pentru profesioniștii tineri, ce vor renunța astfel la posturile tentante, din străinătate?
Sigur, metodele și tehnicile folosite nu sunt decât abordări complementare ale celei mai mari provocări din veacul XXI: insecuritatea națiunilor. Cea validată de ineficiența OSCE, de blocajul tradițional, din Consiliul de Securitate al ONU și de rezistența unor state membre ale NATO, îndeosebi Germania, la consolidarea financiară a bugetelor apărării statelor aflate la granița de est a Alianței Nord-Atlantice.
Trăim vremuri deloc repetabile, în care o declarație comună, de angajament diplomatic, pe calea negocierilor, este rapid contrazisă de lupte crâncene, în care fiecare dintre beligeranți atribuie victimele adversarului. Dar involuțiile securității națiunilor, în societatea contemporană, constituie pronosticuri generate de politici expansioniste în raport cu care, la București, este nevoie de o diplomație ofensivă. Asta într-un timp când acțiunilor unor lideri puternici, autoritari, trebuie să li se opună alianțe credibile, bazate pe o solidaritate concretă.
CAPITOLUL I
SECURITATEA NAȚIUNILOR ÎN SOCIETATEA CONTEMPORANĂ
– EVOLUȚII ȘI TENDINȚE –
,,Crearea selectivă a trecutului și viitorului depinde de interesele contemporane. Abordarea trecutului și a viitorului, în termeni milenari sau amenințători, poate fi luată drept semnal pentru anxietățile prezentului, iar caracterul de utopie creat precizează condițiile în care este percepută o amenințare prezentă. […] Omul nu poate trăi singur cu sine […] dacă nu își recreează permanent trecutul, prezentul și viitorul, în lumina simbolurilor semnificative pentru el.”
Murray Edelman
1.1. Introducere în mediul de securitate contemporan
Mediul de securitate reprezintă o realitate existențială care înglobează ansamblul condițiilor, proceselor și al fenomenelor politice, diplomatice, economice, sociale, culturale, militare, ecologice și informaționale, interne și internaționale și nu numai, care condiționează nivelul de protecție a individului, a comunității, statului, a zonei, regiunii etc. pe timpul promovării propriilor interese. După cel de-al Doilea Război Mondial, mediul de securitate era caracterizat de rivalitatea dintre două blocuri politico-militare (un cadru internațional bipolar) și capacitatea de anihilare reciprocă. În prezent, globalizarea tot mai accentuată și provocările provenite din multiple surse au alterat dramatic mediul de securitate. Majoritatea statelor se confruntă cu o gamă largă de amenințări atât de natură militară, cât și non-militară, ce necesită răspunsuri mult mai diversificate.
Astfel, evenimentele post-11 septembrie 2001 au impus nevoia de redefinire a conceptului de securitate pentru a putea face față cu succes noilor provocări ale mileniului III, ca o precondiție necesară oricărui proces de reformă (economică, militară, socială, educațională, în domeniul cercetării, agricultură etc.). Din studiile efectuate de analiști de renume, la nivel național și internațional, s-a observat că, după o perioadă de război sau de manifestare a unei amenințări externe, factorii de decizie tind să restructureze sectorul de securitate, deseori omițând să răspundă la întrebări importante pentru o națiune sau pentru granițele unui stat, precum: „Securitate pentru ce?” „Ce tip de securitate?” și „Cum va fi asigurată?”. Răspunsurile la astfel de întrebări nu sunt tocmai ușoare, mai ales acolo unde există unele divergențe între interesele de securitate ale statului și cele ale cetățenilor, sau acolo unde statul nu are capacitatea de a acoperi nevoile de securitate ale populației, ale unei națiuni.
1.1.1. Recurs la securitate – precizări conceptuale
Securitatea reprezintă elementul principal în ceea ce privește viața socială, economică, culturală, militară atât la nivel internațional cât și național raportat la individ. Totodată, securitatea este principiul de bază al fiecărui individ pentru protecția de sine sau a familiei, a grupului din care face parte, al societății etc. și poate fi asociată cu manifestările sociale ale colectivităților din care acesta face parte. Individul/indivizii pot acționa în funcție de implicațiile și activitățile decidenților politici, acțiunile lor având la bază toate domeniile de activitate conexe echilibrului social.
Noțiunea de securitate definește în primul rând starea de echilibru și stabilitate socio-politico-economică, fiind considerată un element important pentru evoluția și existența statului. Totodată, aceasta prezintă caracteristicile fundamentale în care statul poate să-și dezvolte valorile fundamentale și să promoveze interesele sale.
Termenul de securitate derivă din latinescul securitas-securitatis, care desemnează o stare de pace, calm, lipsă de primejdie. De asemenea, securitatea poate fi definită ca fiind situația în care, ca urmare a unor măsuri specifice, o persoană, o colectivitate, un stat, dobândesc certitudinea că existența, integritatea sau interesele lor fundamentale nu sunt primejduite.
Conceptul de securitate își are rădăcinile încă de pe vremea Imperiului Roman, în perioada domniei împăratului Hostilian – 250 d.Hr. Astfel, zeița care asigura protecția și bunăstarea imperiului se numea Securitas fiind înțeleasă, semnificația numelui ei fiind "libertate în fața amenințării".
În secolele XVI-XVII, în Franța, a fost adus în prim-plan termenul de securitate cu sensul de „raison d’Etat” (rațiunea de stat), ceea ce era înțeles ca „stare de necesitate”, în care guvernul își rezerva dreptul de a lua măsuri excepționale în scopul asigurării securității statului, el având drepturi juridice care îi permiteau să invoce măsuri excepționale pentru asigurarea funcționării și integrității statului.
În spațiul românesc, noțiunea de securitate o întâlnim în Hronicul lui Gheorghe Șincai, care o definea ca fiind starea individului, a întregii societăți sau a unui stat „de a fi la adăpost de orice pericol”, de „a fi în siguranță”, având „sentimentul de încredere și liniște datorate absenței oricărui pericol”.
De-a lungul timpului, societatea a fost și este preocupată de problema securității, de necesitatea asigurării vieții constructive, de progres material și spiritual, de desfășurarea unor activități/acțiuni (economice, militare, sociale educaționale, mediu etc.) evoluând odată cu apariția omului și reprezentând sursa vieții sociale. Luptând pentru existență, omul s-a îngrijit de securitatea sa împotriva pericolului venit atât din exteriorul țării cât și cel din interiorul acesteia dar, și pentru traiul său de zi cu zi.
Specialiștii în domeniu au fost determinați să analizeze conceptul de securitate la nivel social, și din perspectiva organizațiilor, astfel, constatând că termenul este conex cu alte concepte cum ar fi „pace” și „putere”. Așadar, în funcție de epocă sau de evoluția contextului economico-social-politico-militar, termenul de securitate are diverse semnificații.
De asemenea, securitatea poate fi definită ca o stare care trebuie realizată pentru ca o persoană, un grup de persoane, un stat sau un grup de state să poată acționa neîngrădit pentru promovarea intereselor proprii, în condițiile respectării normelor și intereselor generale adoptate și recunoscute pe plan național și internațional. Aceasta se manifestă în toate domeniile de activitate: politic, economico-financiar, demografic, cultural, social, ecologic, informațional și la toate nivelurile de existență – individual, de grup, național, zonal, continental și mondial.
În conformitate cu Dicționarul explicativ al limbii române, termenul de securitate reprezintă „sentimentul de încredere și de liniște pe care îl dă cuiva absența oricărui pericol” și singura posibilitate de supraviețuire în contextul social „la adăpost de orice pericol, de a avea protecție, de a fi apărat”. Putem menționa că această definiție evidențiează esența securității umane ce poate stabili direcția evoluției societății umane spre un viitor caracterizat prin stabilitate și echilibru.
Dicționarul Francez de Relații Internaționale precizează că securitatea reprezintă o stare de siguranță și un fenomen cu fațete multiple, ce presupune permanența activităților instituțiilor și organizațiilor specifice pentru a oferi protecție populației.
În Dicționarul de Termeni Militari și Asociați (conform Departamentului Apărării al SUA), securitatea este văzută ca „măsuri, activități sau echipamente stabilite de către o unitate militară pentru a se proteja de toate acțiunile destinate să îi submineze eficiența” având drept condiție „stabilirea și menținerea măsurilor de protecție destinate asigurării unei stări de inviolabilitate la acțiuni sau influențe ostile”. Același dicționar evidențiază că pentru a preveni o amenințare trebuie interzis „accesul persoanelor neautorizate la informații clasificate, care sunt protejate cu scopul asigurării securității naționale”.
Folosindu-ne de conceptul de securitate politică, Barry Buzan arata că „amenințările politice sunt îndreptate împotriva stabilității organizaționale a statului. Scopul lor poate varia de la presiuni asupra guvernului pentru adoptarea unei anume politici, până la răsturnarea acestuia, incitarea la secesionism și dezorganizarea sistemului politic al statului, astfel încât să fie slăbit înainte de un atac militar. Ideea de stat, în particular expresia identității naționale a acestuia și ideologia de susținere, precum și instituțiile care le întruchipează sunt în mod obișnuit țintele amenințărilor politice. De vreme ce statul este în mod esențial o entitate politică, amenințările politice sunt cel puțin la fel de temute precum cele militare. Cu atât mai valabil, cu cât statul este mai slab”.
De asemenea, putem aprecia, spre deosebire de Barry Buzan, care considera că securitatea politică se construiește pornind de la amenințările la adresa legitimității sau a recunoașterii entităților politice sau a modelelor fundamentale (structuri politice, procese de instituționalizare) utilizate de aceste entități, că securitatea politică trebuie abordată din două perspective: una are în vedere dificultățile problemelor reale ale statului, societății și a actorilor, iar cealaltă privește oportunitățile de aplicare ale securității.
Aceste perspective nu sunt independente una de cealaltă, ci sunt interrelaționate, și se generează una pe cealaltă, în funcție de condițiile mediului internațional și cel intern, societal, căpătând relevanță și, totodată, primordialitate. Astfel, riscurile și amenințările creează necesitatea și scopurile unei națiuni pentru a asigura supraviețuirea sistemului social, economic, politic, militar, public etc. la nivel național cât și la nivel global.
În secolul XX, majoritatea lucrărilor au tratat securitatea în cadrul studiilor strategice, inițial numai în funcție de interesele politice particulare ale statelor și de aspectele militare ale relațiilor dintre acestea. Acesta a fost și motivul apariției “dilemei securității”, în care încercările de într-ajutorare a statelor pentru asigurarea propriilor interese erau interpretate de celelalte state ca o creștere a insecurității acestora, “întrucât fiecare interpretează propriile măsuri ca fiind defensive, iar pe cele ale celorlalți ca potențial amenințătoare”.
Arnold Wolfers a caracterizat securitatea (națională) ca fiind un “simbol ambiguu” care “s-ar putea să nu aibă absolut nici un înțeles“ poate pentru faptul că, la fel ca și alte concepte – puterea, dreptatea, pacea, egalitatea și libertatea – securitatea a fost, și probabil că va mai rămâne multă vreme, un concept contestat.
Însă, după terminarea Războiului Rece, securitatea nu a mai fost privită ca o problemă exclusiv militară, care ține numai de politica internațională. Robert Jervis privește regimurile de securitate „ca pe o redirecționare, de la stat la abordarea securității cu ajutorul analizei sistemice”. Astfel, autorul evidențiază elementele sistemice neintenționale și de interdependență (cum ar fi: o dorință în acest sens a marilor puteri; fiecare actor să aibă încredere că toți participanții prețuiesc în egală măsură securitatea reciprocă și cooperarea; nici un stat să nu creadă că expansiunea ar fi cea mai bună cale pentru atingerea securității; războiul și urmărirea individuală a securității să fie excesiv de costisitoare) dintre relațiile de securitate, multidimensionalitatea conceptului fiind o necesitate absolută pentru un stat. În timp ce Ken Booth, Leonard Beaton, Stanley Hoffmann și Joseph Nye susțin că noțiunea de securitate restrânsă la nivelul statelor individuale și al problemelor militare este în mod inevitabil inadecvată. Politica externă, militară și economică a statelor, intersectarea acestora în zone de schimb și dispută, cât și structura generală a relațiilor pe care le creează, toate sunt analizate ca aspirații în vederea asigurării securității naționale și/sau internaționale, acestea fiind acceptate ca un concept central organizator.
Richard Ashley și Ken Booth au ajuns, utilizând căi diferite de analiză, la aceeași concluzie, respectiv la faptul că “acele strategii care nu încearcă să facă parte din soluție vor deveni fără îndoială o parte mai importantă a problemei”.
În 1980, Comisia Brandt a cerut specialiștilor să elaboreze un nou concept de securitate care să depășească sintagma de apărare națională și să se orienteze către logica unei interdependențe mai largi. Acest concept poate fi îndreptată către securitatea umană, către individ cu specific de menținere a unui mod de viață decent al acestuia, compatibil cu nevoile și aspirațiile legitime din punct de vedere economic, politic, social, al calității vieții.
Putem observa că noțiunea de securitate nu a întrunit consensul din cauza unei diversități metodologice utilizate în analiza specialiștilor, mai mult, conducătorii americani au considerat că “ceea ce este urgent primează în raport cu ceea ce este important”. În general, problemele arzătoare ale unei națiuni sunt, o dată pentru totdeauna, acelea de a supraviețui riscurilor și amenințărilor (existente sau inexistente) cu care se pot confrunta la nivel național și internațional.
Studierea securității a fost neglijată de politicieni din instituțiile fundamentale ale statului (statelor), deoarece în majoritatea țărilor se recurge la conceptul de securitate națională pentru a se justifica anumite acțiuni și atitudini politice, instrumente de realizare a unor interese sectoriale, de grup. Așadar, nedefinirea conceptului duce la ambiguități având drept scop interese la nivel de stat care permit elitelor politice și militare să pretindă că acționează în scopul securității naționale când, de fapt, obiectivul lor este personal. Datorită acestui concept nu foarte bine definit, politicienii își pot intensifica supravegherea politică, pot dirija unele resurse către instituțiile militare, pot reprima acțiunile sindicatelor, organizațiilor neguvernamentale etc..
Definițiile securității nu precizează principiile, normele și modalitățile de determinare a stării de securitate. Dacă elementele existente în relația dintre securitate, putere și justiție în condițiile prezente ale globalizării, ar fi în echilibru, acestea s-ar putea reflecta la nivel național sau internațional, din perspectiva umană, asupra securității individului.
Totodată, în prezent, specialiști în domeniu consideră că este necesar să fie tratați, în studiile de securitate, factorii politici, economici, etnici și religioși care pot agrava tendințele spre violență și genera conflictele transfrontaliere. Nici accidentele ecologice nu sunt oprite de frontiere, după cum nici catastrofele naturale nu pot fi oprite de granițe (ca de exemplu tsunami, uragane etc.). În mod similar, traficul de narcotice, arme, inclusiv ADM (Armele de Distrugere în Masă), amenință cu destabilizarea unor întregi regiuni ale globului. De aceea, securitatea nu este apanajul exclusiv al statelor ci a devenit publică, demilitarizată, civilă și globală.
Securitatea are proprietatea de a integra, în sfera sa fiabilitatea și viabilitatea sistemului, “având în vedere că pentru sistemele mari funcționalitatea nu poate fi desprinsă de principala sa caracteristică, manifestarea în securitate, precum și caracterul integronic atribuit securității, asocierea calitate-securitate devine obiectivă”. Deci, securitatea este o caracteristică de calitate a sistemelor și a organizațiilor, inclusiv a națiunilor.
Constantin Gheorghe Balaban consideră că “securitate înseamnă capacitatea unei națiuni de a împiedica un război sau, dacă acest lucru nu reușește, de a câștiga un război pentru a nu-și pierde integritatea și independența națională”. Mai mult, autorul, în studiile sale, evidențiază o definiție canadiană ce caracterizează “securitatea” ca fiind „prezervarea nivelului de viață acceptabil al populației, comparabil cu nevoile și aspirațiile legitime ale altora” , înglobându-se, astfel, lipsa agresiunilor armate sau a coerciției, a subversiunii interne și a eroziunii valorilor politice, economice și sociale, care sunt esențiale pentru generarea calității vieții pentru societate.
De asemenea, securitatea este raportată la absența pericolului și amenințărilor la adresa valorilor naționale, ale comunității, aliaților etc., iar insecuritatea este asociată cu prezența pericolului, lipsa securității. Putem considera că pericol de intensitate mică caracterizează un grad de securitate înalt, iar cel de intensitate mare este esența unei securități scăzute.
Amenințările au un rol important în ceea ce privește definiția securității, reprezentând “un punct de inflexiune” în care putem diferenția diferite modele de securitate. Dacă inițial, statele erau fundamentate pe conceptul de grup/indivizi etnici și paradigma westfalică, prin crearea de modele alternative, obiectul securității se translatează, apărând securitatea comprehensivă, securitatea comună, securitatea cooperatistă etc.
De altfel, securitatea poate fi raportată la definiția amenințării, care evidențiază “o acțiune sau succesiune de evenimente care amenință în mod grav să producă degradarea calității vieții cetățenilor unui stat, într-o perioadă relativ scurtă de timp, sau constituie o amenințare de neignorat la adresa libertății de alegere a politicii unui guvern sau a unei entități private, sau neguvernamentale din interiorul unui stat”. Din cele menționate anterior, putem aprecia că termenul de securitate are la bază atât amenințările cât și riscurile, indiferent de natura lor (militară sau nonmilitară), care afectează interesele naționale ale statului. Literatura de specialitate americană definește securitatea națiunii ca fiind “o condiție a avantajului militar sau de apărare, o poziție favorabilă în relațiile internaționale și o situație de apărare care permite o rezistență încununată de succes împotriva unor acte ostile sau distructive, interne sau externe”.
Totodată, specialiștii au alocat securității accepțiunea de rezultantă a proceselor ce se produc pe plan obiectiv, în care există realmente posibilitatea de a fi la adăpost de orice pericol, precum și pe plan subiectiv, care se referă la sentimentul generat de percepția lipsei de amenințare.
Din perspectivă sistemică, securitatea este privită ca fiind o rezultantă a unui ansamblu de acțiuni care au în vedere menținerea funcționalității a unei entități statale sau actor, individ sau cetățean în anumite limite care nu-i periclitează starea sau poziția la nivel național sau internațional.
Din prisma securității naționale, securitatea reprezintă atât o stare, cât și un proces ce are o componentă internă (ce depinde de ordinea de drept ce guvernează sistemul) și una externă (geopolitică și strategică).
Simion Boncu, plecând de la derivarea teoriei organizaționale, constata că securitatea desemnează starea de echilibru dinamic macrostructural intra- și inter-socioorganizării de același nivel (stat-stat, structură suprastatală-structură suprastatală) și cu sfere diferite de cuprindere, realizată prin corelarea proceselor organizate și dezorganizate și managementul schimbării într-o asemenea modalitate încât să nu fie afectate obiectivele (valorile) lor fundamentale, general acceptate, existența lor ca entități și posibilităților lor de reproducere. Evident că aceasta este o abordare generală a conceptului. Însă, caracterul pluridisciplinar și sistemic al securității se intercondiționează cu dimensiunile acesteia (economic, social, politic, cultural, uman etc.), suma lor fiind un produs factorial în care rolul determinant poate diferi în funcție de natura, amploarea și profunzimea factorilor de risc interni și externi.
Riscul de insecuritate implică prezența unor factori activi sau potențiali care pot afecta securitatea unei națiuni în timp ce amenințarea presupune atât existența factorilor de risc, precum și detectarea voinței politice de a pune în acțiune mijloacele de lezare a securități.
Prin adoptarea acestor accepțiuni conceptuale se pot crea premisele analizei concepțiilor și strategiilor tradiționale și contemporane de securitate. Atât în prezent cât și în viitor, securitatea nu va mai putea fi definită în termeni strict militari, nici o națiune neputându-se limita la asigurarea securității sale doar prin mijloace militare unilaterale. Pe lângă componenta militară, cele economico-financiară, diplomatică, informațională, culturală, umană, psihologică etc., au devenit, din suport/alternativă a puterii sau a acțiunilor militare, elemente de interferență și complementaritate, generatoare de securitate. Specialistul în strategie Bernard Brodie considera că „în comparație cu schimbările pe care le luăm acum în considerare, cele ale trecutului, măsurate de la un război la celălalt, erau aproape triviale. Și aproape întotdeauna exista timp în trecut, pentru înțelegerea și evaluarea schimbărilor tehnologice, chiar și după încetarea ostilităților. Acest timp nu va mai exista în orice formă de război restrâns al viitorului“.
De-a lungul timpului, conceptul de securitate s-a bazat pe abilitatea de a supraviețui în război. Însă, expresia „dacă cineva dorește pacea, atunci trebuie să se pregătească de război“, păstrează validitatea războiului ca o „continuare a politicii cu alte mijloace“ rămânând de neclintit ca moștenire în conștiința umană.
În opinia unor specialiști în studii de securitate (Barry Buzan, Ole Weaver, Jaap de Wilde), conceptul modern de securitate include cinci factori cumulativi. Astfel securitatea unei entități statale este asigurată dacă se ține cont de următoarele cinci componente: componenta politica a securității, componenta militară, componenta economică, componenta societală și cea ecologică. Administrarea conceptului de securitate presupune gestionarea amenințărilor care, prin dimensiunile menționate, pun în pericol existența statului.
Deși securitatea este prezentă în toate domeniile de activitate (politic, economico-financiar, cultural, social, ecologic, militar etc.) și la toate nivelele de existență (individual, de grup, național, regional, continental și mondial), conceptul în sine a început să se manifeste tot mai mult la nivel individual stabilind abordările realiste ale protejării ca fiind „focalizate, ca finalitate crucială, spre garantarea securității individului, a vieții sale și a familiei”.
Din punct de vedere sociologic, securitatea reprezintă „luarea în considerare a conexiunilor dintre toate nivelurile organizării sociale și recunoașterea faptului că securitatea unora nu poate să decurgă din insecuritatea altora”. Din perspectiva nivelului uman, securitatea nu funcționează ca o însumare a mai multor domenii, ci ca un proces în etape succesive specifice dezvoltării fiecărui fenomen, a unor relații individuale sau sociale care determină ulterior comportamentul unei persoane în funcție de evoluția fiecărei epoci.
De altfel, izvorul conceptului de securitate se regăsește în domeniului relațiilor internaționale, fundamentarea sa realizându-se printr-o serie de instrumente politico-juridice, după terminarea Primului Război Mondial, iar acceptarea termenului de către marii actori ai mediului de securitate se poate considera că a avut loc la începutul Războiului Rece.
Odată cu instituirea Relațiilor Internaționale ca disciplină academică apare și produsul secundar al primei conflagrații mondiale. Numărul mare de morți, incredibilele distrugeri, consecințele politice de neimaginat cu doar un deceniu în urmă, i-au determinat pe unii teoreticieni din domenii diferite să încerce să ofere o explicație pentru cauzele dezastrului care punea punct – la acea vreme – civilizației cunoscute și să caute, în zonele filosofiei, istoriei ori dreptului, mijloacele evitării unei catastrofe similare.
La 1 august 1975 în cadrul Conferinței pentru Securitate și Cooperare Europeană (CSCE – OSCE după 1995), în Actul Final, conceptul de securitate se raporta la „problematica menținerii păcii și securității internaționale, a respectării drepturilor omului, a cooperării dintre state în domeniul economic, social și al protecției mediului înconjurător”. În definiția dată de Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa (CSCE), securitatea este caracterizată ca fiind un sistem de „angajamente ferme” din partea tuturor statelor membre prin aplicarea de „măsuri concrete” necesare excluderii folosirii forței și a amenințării cu forța, precum și generarea garanțiilor de punere în aplicare a acestora.
Samuel Huntington a atras atenția asupra laturii cultural-religioase a conceptului de securitate, acesta susținând că „următorul război mondial, dacă va fi unul, va fi un război între civilizații”. Astfel, autorul a demonstrat caracterul etnic-religios al războiului din fosta Iugoslavie, punând bazele teoriei conform căreia, pe viitor, ideologiile/religiile pot genera viitoare conflicte armate (autorul a demonstrat că statele ce interacționează la nivel național și internațional pot fi declanșatoare a unor posibile războaie). Oare acesta anticipează un viitor sumbru? Să sperăm că înțelepciunea și conștiința de care trebuie să dea dovadă elitele politice și societatea vor împiedica declanșarea unui dezastru.
În context geopolitic, conceptul de securitate a cunoscut o reformă radicală atât din punct de vedere obiectiv, cât și subiectiv. Aceasta a avut și are o evoluție din punct de vedere militar, fiind utilizat într-o multitudine de contexte, în funcție de interesele de securitate ale fiecărui stat. Aici putem aminti interesele economice, cele de integrare și zonele regionale ale comerțului liber.
Filozofia aparte de securitate, în prezent, este mai mult axată pe individ, pe protecția acestuia, pe echilibrul intereselor statale, pe stabilitate, siguranță etc.
Prin securitate vom înțelege acea stare care trebuie realizată pentru ca o persoană, un grup de persoane, un stat sau un grup de state să poată acționa neîngrădit pentru promovarea intereselor proprii, în condițiile respectării normelor și intereselor generale adoptate și recunoscute pe plan internațional. Într-adevăr, în cadrul abordărilor teoretice cu privire la securitate, conceptul utilizat cel mai des în analiză este acela de securitate umană, întrucât obiectul de referință al securității este individul/uman, iar starea de securitate a indivizilor pornește de la acest reper, indiferent de nivelul analizat (național, zonal, regional sau global). Gradul de realizare a securității individului se reflectă în securitatea grupului din care face parte. În acest context, o definiție funcțională a securității umane este aceea prin care aceasta se interpretează ca fiind „o stare care exprimă percepția absenței riscurilor, pericolelor și amenințărilor la adresa existenței, valorilor și intereselor indivizilor umani (în orice formă de constituire), dar și procesele de gestionare a acestei percepții și de formare a sa” Astfel, ceea ce este perceput ca o amenințare la adresa unui stat, individ, organizații etc. devine un pericol pentru aceștia, fiind determinat de perspectiva acestora de a se implica în apărarea lor.
Conceptul de securitate constituie subiectul multor lucrări de specialitate și a mai multor specialiști în domeniu, considerându-se astfel că termenul este încă neclar, excesiv de politizat și dominat de ideea securității naționale. De altfel, cuvântul “securitate” este utilizat frecvent în diverse domenii, ajungându-se, uneori, în situații în care oamenii nu mai conștientizează sensul acestuia, deoarece termenul a fost folosit deseori pentru desemnarea unor evenimente diferite. De asemenea, repetarea termenului pe parcursul aceleiași lucrări și folosirea cu ușurință a acestuia, dar în contexte diferite îi dau alte semnificații, fără nici o clarificare conceptuală și reprezintă un abuz în vorbire sau scriere. În același context, utilizarea permanentă a noțiunii de “criză” se află deseori într-o zonă neclară aflată între concret și abstract. În prezent, noul concept denumit “criza de securitate” se manifestă pe fondul imperialismului (economic, financiar, politic și cultural).
Mai mult, se consideră că interesele și obiectivele de securitate ale statelor pot fi realizate doar prin cooperare internațională, care să se manifeste nu numai în situații-limită, precum sunt cele create în urma atacurilor teroriste, ci și în tot contextul problematic – economic, social, financiar – al lumii de astăzi. Această nouă resolidarizare a statelor lumii se poate exprima în toate aceste domenii prin stabilirea unor forțe de acțiune conjugată a tuturor națiunilor care împărtășesc interese și valori comune, fără ca aceasta să însemne câtuși de puțin renunțarea la propria identitate.
Potrivit unui studiu al ONU, există securitate atunci când statele estimează că pericolul de a suferi un atac militar, presiuni politice sau constrângeri economice este nul, acestea putând, astfel, să-și urmeze liber dezvoltarea. Într-o formulare adoptată de către NATO, securitatea înseamnă „starea realizată atunci când informațiile, materialul, personalul, activitățile și instalațiile sunt protejate contra spionajului, sabotajului, subversiunii și terorismului, cât și contra pierderilor și divulgărilor neautorizate”.
În general, în timpul războiului rece a existat tendința de a defini securitatea în termeni militari. Însă, așa cum se arată într-o rezoluție privind politica de securitate adoptată de Parlamentul European, la 10 iunie 1991, securitatea este mult mai complexă (aceasta, în trecut, se raporta la cea de prevenire a războiului), deoarece se bazează pe aspecte economice, ecologice, demografice, tehnologice, dar și pe interacțiunile sociale și internaționale.
În ultimii ani au apărut, tot mai frecvent, în discursul politic, sintagme derivate din termenul de securitate, cum ar fi cele de securitate politică, economică, militară, publică, alimentară, socială, ecologică, sanitară, informațională, a comunității etc., în timp ce în teoria și practica relațiilor internaționale, găsim sintagmele de securitate internațională, mondială, regională, națională, colectivă, comună, utilizate în relație cu mediul internațional și cel național de securitate.
În condițiile modificării permanente a mediului global de securitate, au apărut concepte subadiacente stării de securitate, precum echilibru de forțe, descurajare, neutralitate, coexistență pașnică. Acestora li s-au adăugat, în secolul XX, noțiuni ca securitate colectivă, securitate comună, securitate democratică, securitate multidimensională. Achiesăm la opinia potrivit căreia toate aceste noțiuni sau expresii vizează, din perspectiva relației dintre cele două planuri, internațional și național, două domenii (securitatea internațională și securitatea națională), care nu pot fi înțelese decât prin prisma analizei contextului mondial actual.
Deși, termenul în sine de securitate are diverse conotații acesta a fost și este analizat din perspectiva a mai multor domenii de activitate.
Securitatea este un concept prolific și a cunoscut o evoluție continuă în ultimele decenii. Cea mai simplă circumscriere a securității este cea negativă: absența amenințării. Termenul de securitate se extinde dincolo de afacerile militare pentru a îngloba aspecte non-militare, mai volatile și mai dificil de contracarat. O comunitate este în siguranță dacă membrii ei se simt siguri/securizați – fiind considerată o dimensiune subiectivă.
În acest context, obiectivele securității statelor sunt legate de promovarea și protecția drepturilor omului în interiorul statului; securitatea participativă și activă a mai multor state, apărare colectivă și promovarea activă a stabilității în alte spații prin folosirea mijloacelor politice, internaționale, economice și chiar militare (în cazuri extreme).
1.1.2. Tipurile și principiile de bază ale securității
Specificul transformator și adaptabil al securității la toate nivelurile necesită apropierea de cunoaștere și o analiză a diferitelor tipuri de securitate.
1.1.2.1. Securitatea națională
Evenimentele care au avut loc în ultimul deceniu al secolului XX au condus la schimbări majore în sistemul de relații dintre state și grupări de state și între acestea și organismele de securitate europene și euro-atlantice. Evoluția imprevizibilă a acestor raporturi, în condițiile manifestării, pe de o parte a tendințelor fenomenului de mondializare, iar pe de altă parte a tendințelor de grupare a statelor în blocuri cu interese politice și economico-financiare proprii, a impus reconsiderarea conceptului de securitate națională.
Securitatea și apărarea națională reprezintă un deziderat prin care se urmărește “asigurarea independenței și integrității teritoriale a statului, a prosperității, siguranței și dezvoltării durabile a societății în ansamblul său”.-
În ultimele decenii securitatea națională este privită ca o stare, în temeiul căreia sunt definite, proiectate, promovate și apărate interesele naționale prin intermediul instituțiilor abilitate constituțional acestui scop, angajând, în modalități specifice, integralitatea resurselor disponibile la un moment dat, spre a asigura prezervarea intereselor naționale în condițiile înfruntării oricărui tip de agresiune, pericol, amenințare, risc sau provocare.
De altfel, sintagma securității naționale este un concept ideologic care a apărut după încheierea Păcii de la Westfalia din 1648 când, în relațiile internaționale, a fost impus interesul național.
De asemenea, conceptul de “securitate națională” a fost folosit cu precădere și de către actorii politici și militari. Termenul a fost introdus în 1945 de către James Forrestal, secretar american al Apărării, ca principiu de bază al politicii externe a SUA, după care a fost folosit tot mai des, devenind concept esențial pentru politica internă și externă a statelor, fiind pe cale de a se constitui într-o veritabilă teorie individualizată, care se bazează pe analiza comparativă a raporturilor între forțele armate, resursele economice și de orice altă natură capabile să contribuie la atingerea obiectivelor din strategiile de securitate ale statelor.
În 1947, Statele Unite ale Americii au adoptat Legea privind securitatea națională în care conceptul definește întreaga arhitectură de relații între statele suverane.
Din punct de vedere al geopoliticii, securitatea națională este considerată ca fiind un “drept imprescriptibil, general opozabil, care are ca domeniu de referință valorile, interesele și necesitățile naționale„. Conceptul reprezintă “condiția fundamentală a existenței fiecărei națiuni și a statelor naționale” care rezultă din ordinea constituțională și se înfăptuiește în contextul securității subregionale, regionale și globale.
În ceea ce privește statul român, “Doctrina națională a informațiilor pentru securitate” definește securitatea națională drept “starea națiunii, a comunităților sociale, a cetățenilor și a statului, fundamentată pe prosperitate economică, legalitate, echilibru și stabilitate socio-politică, exprimată prin ordinea de drept și asigurată prin acțiuni de natură economică, politică, socială, juridică, militară, informațională și de altă natură, în scopul exercitării neîngrădite a drepturilor și libertăților cetățenești, manifestarea deplină a libertății de decizie și de acțiune a statului, a atributelor sale fundamentale și a calității de subiect de drept internațional”. Documentul furnizează elementele cadrului conceptual al activității sistemului securității naționale și vizează integrarea și coerența politicilor și strategiilor de securitate ale structurilor naționale de informații, inclusiv complementaritatea acestora cu esența, principiile și conceptele fundamentale ale doctrinei NATO. Aceasta constituie, de asemenea, parte a ofertei de securitate la patrimoniul strategic al NATO.
Deficiențele majore ale problematicii securității naționale, constatate ulterior, au fost în mare măsură înlăturate prin “Carta Albă a Guvernului, Armata României 2010: reformă și integrare euro-atlantică”. Acest document, amplu și complex, a abordat pe larg/în detaliu problematica securității, evidențiind locul și rolul ministerelor, instituțiilor guvernamentale și altor instituții cu responsabilități și atribuții în domeniu.
De asemenea, este primul document oficial de după 1990, în care, în mod real și necesar, problematica securității și apărării naționale este abordată unitar și într-o obiectivă corelație. Mai mult, în elaborarea documentului s-au avut în vedere ideile exprimate în scris în cadrul Summit-ului de la Washington din aprilie 1999.
Astfel, Carta Albă definește conceptul de apărare națională prin “ansamblul de măsuri și activități adoptate și desfășurate de statul român, în scopul de a garanta suveranitatea națională, independența și unitatea statului, integritatea teritorială a țării și democrația constituțională”.
Totodată, Carta Albă a Securității și Apărării Naționale a abordat problematica securității și apărării naționale din prisma statutului României de membru al Alianței Nord-Atlantice, evidențiind că securitatea națională “urmărește asigurarea independenței și integrității teritoriale a statului, a prosperității, siguranței și dezvoltării durabile a societății în ansamblul său”.
Într-o altă formulare, în aceeași idee, conceptul de apărare națională se regăsește într-o multitudine de lucrări, fiind analizat de specialiștii din toate domeniile de activitate mai ales din cel militar.
Conform unor alte analize ale specialiștilor în domeniu, securitatea națională a fost definită ca fiind un “grad de satisfacere a intereselor naționale fundamentale ale unei țări, precum și ansamblul de măsuri luate în toate domeniile de activitate (politic, diplomatic, economic, militar, cultural, științific, informațional, ecologic, sanitar, precum și cele ale siguranței naționale, ordinii publice, protecției civile) atât în tip de pace, cât și în timp de război sau de criză, în conformitate cu o concepție unitară, pentru promovarea intereselor respective și apărarea lor împotriva pericolelor, amenințărilor și riscurilor de orice natura”.
În mod particular, Ioan Chiș consideră securitatea națională ca fiind un “proces socio-politic complex, întreținut prin demersuri de natură politică, economică, socială, informațională, juridică, ecologică, socială, militară, care are drept finalitate starea de securitate fundamentală pe ordinea de drept„. Autorul fundamentează ideea de securitate națională pe elementele principale ale unui stat și anume echilibrul politic, economic și social, legalitate, prosperitate, libertatea de decizie și de acțiuni ale unui stat și stabilitatea ale unei națiuni.
Referitor la modul de definire a termenului de securitate, așa cum este asumat în cadrul conceptelor operaționale ale NATO, reține atenția formularea potrivit căreia securitatea este menită să asigure unul dintre fundamentele indispensabile unui mediu stabil de securitate euroatlantic, bazat pe dezvoltarea instituțiilor democratice și soluționarea pașnică a disputelor, în care nicio țară să nu poată să intimideze sau să constrângă vreo altă țară prin amenințarea cu forța sau utilizarea forței.
De altfel, lucrările de specialitate consacră “securitatea națională” ca fiind starea în care trebuie să se afle statul pentru a fi capabil să se dezvolte liber și să contribuie nestingherit la promovarea intereselor sale fundamentale, în timp ce “apărarea națională” rezidă într-un ansamblu de măsuri politico-diplomatice, economice, militare, ecologice și de altă natură care asigură statului independența și suveranitatea națională, integritatea teritorială și propriul sistem de valori. Aceasta garantează suveranitatea statului în manifestările sale atât interne, cât și externe, și este cea mai expusă componentă a securității naționale în momentele în care riscurile, amenințările, pericolele la adresa securității cunosc o creștere alarmantă.
Conceptul de “apărare” a evoluat de-a lungul timpului, în prezent, el acoperind domenii diverse. În sens larg, el desemnează „ansamblul măsurilor și dispozițiilor de orice natură care are drept obiect asigurarea, în orice moment, în orice împrejurare și împotriva oricărei forme de agresiune, a securității și integrității teritoriului, cât și viața populației”. Această noțiune se referă la acțiunile și măsurile pe care le adoptă fiecare stat în parte, pentru protejarea vieții cetățenilor săi, a bunurilor și teritoriului național, pentru garantarea independenței și unității statale. Conform specialiștilor în domeniu, apărarea națională „este definită ca apărare a țării prin utilizarea în totalitate a disponibilităților de ordin militar, civil, economic și psihologic, în scopul asigurării rezistenței în fața unei primejdii”.
Mai mult, apărarea națională, ca ansamblu de măsuri și activități adoptate și puse în practică de stat, pentru a garanta suveranitatea națională, independența, integritatea teritorială, viața și bunurile populației, vizează și asigurarea unui climat de siguranță, prevenirea pericolelor și amenințărilor de orice fel. Fiind un atribut al statului, ea ține seama de: interesele naționale fundamentale; specificitatea riscurilor și amenințărilor la adresa sa; natura vulnerabilităților sociale, economice, demografice etc.; caracteristicile teritoriului național; situația geopolitică și tendințele de evoluție a acesteia; legislația internă și dreptul internațional; prevederile Constituției; prevederile tratatelor și convențiilor internaționale la care statul este parte.
Apărarea națională este componentă importantă a securității naționale, caracterizându-se printr-o complexitate care derivă din interacțiunea sa cu societatea în care este organizată și se derulează constant și sistematic. Pe de o parte, asupra sa acționează într-o manieră concertată un ansamblu de factori diferiți ca natură și conținut (economici, sociali, politici, psihosociali, culturali), iar pe de altă parte, ea influențează domenii importante de activitate din societate.
1.1.2.2. Securitatea internațională
Începutul secolului XXI este dominat de schimbări multiple în lume, care determină, concludent și semnificativ, conținutul și caracterul epocii actuale, epocă de transformări radicale la toate nivelurile existenței și conștiinței sociale. Contradicțiile grave, distorsiunile și disfuncționalitățile ce au afectat fostele țări comuniste au influențat toate celelalte entități sociale, inclusiv sistemul relațiilor internaționale. Ele și-au pus amprenta asupra stării și evoluției fiecărui stat în parte. Însă la nivel internațional interesele comune pe care este construită ordinea internațională vizează securitatea, prosperitatea, obiectivele ideologice ș.a.m.d., dezvoltându-se, între state, un sentiment care poate deriva din teama de violență necenzurată, din instabilitatea acordurilor sau din insecuritatea independenței sau suveranității lor. Legile care susțin ordinea internațională sunt legi ale coexistenței și au menirea de a regla cooperarea dintre state, atât din punct de vedere politic și strategic, cât și din cel social și economic. Cu privire la instituțiile internaționale, acestea reprezintă expresia colaborării dintre state, dar nu se referă neapărat la o organizație formală, ci și la un set de obiceiuri și practici conturate spre realizarea unor scopuri comune.
La nivelul relațiilor internaționale, securitatea reprezintă acea sferă în care subiectele acestor relații (popoare, state) nu sunt amenințate de pericolul războiului sau de alte atentate externe la existența, la dezvoltarea lor suverană și independentă. Această stare semnifică gradul de protecție a sistemului relațiilor internaționale în fața amenințărilor de destabilizare a acestor relații (de confruntare), în fața pericolului de declanșare a războaielor și a conflictelor militare. Ea conține orientarea spre prevenirea și contracararea amenințărilor cu caracter militar și nu numai (economic, social, politic, medical, ecologic etc.). Nu este un fapt întâmplător, deoarece amenințările din această categorie pot provoca cea mai acută destabilizare a situației internaționale, cele mai profunde și mai distructive modificări ale sistemului relațiilor internaționale contemporane. Este evident că în condițiile de azi, factorii economici, ecologici, informațional-ideologici constituie premise pentru amenințări la fel de sinistre ca și cele ce țin de sfera militară. Tocmai ca urmare a acestui fapt, modelele alternative de securitate, dezvoltate în perioada Războiului Rece, precum securitatea comprehensivă, securitatea comună și securitatea cooperativă, au extins conceptul de securitate. Ulterior, accentul s-a pus și pe alți factori, precum migrația, drepturile omului, schimbările suferite de mediu etc. În opinia profesorului Hans Günter Braunch, după nivelul de interacțiune, securitatea poate fi globală/planetară, internațională/regională, națională, a societății/comunității și umană. Fiecare nivel de realizare a acestei stări este important pentru cel superior. Securitatea se poate realiza de la cea a individului spre cea globală numai dacă sunt contracarate o serie de riscuri și amenințări de ordin economic, social și ecologic, în special la adresa satisfacerii nevoilor de energie, hrană, apă și mijloacelor de trăi, care pot pune serioase probleme de supraviețuire în zonele vulnerabile.
Securitatea, văzută ca stare de echilibru a unui anumit sistem, este un concept al relațiilor internaționale în continuă evoluție, generată atât de schimbările care au loc în mediul internațional de securitate, cât și de modificările intervenite în sfera riscurilor și amenințărilor la adresa sistemelor social-politice.
Sistemul de securitate se construiește și gravitează în jurul sistemului internațional, fapt care este deosebit de util în studiul acestui concept. Sistemul internațional se poate defini în raport cu: contextul, atât structural, cât și istoric, care definește parametrii de bază sau circumstanțele; perspectivele ideologice, cognițiile, sentimentele și judecățile; structura de actori și resursele acestora; procesele, relațiile dinamice de cooperare sau antagonice; efectele sau consecințele intenționate și neintenționate ale acțiunilor, inacțiunilor și proceselor. Sistemul respectiv poate fi constituit de o îngemănare interdependentă a subsistemelor politic, economic, social, cultural și ecologic. La acestea am putea adăuga și subsistemul militar, deosebit de important pentru analiza în detaliu a relațiilor internaționale ale acestui început de mileniu. Putem aminti de Henry Kissinger care afirma că arena internațională nu este uniformă și omogenă, fiind rezultatul coexistenței a patru sisteme internaționale: cel al relațiilor transatlantice, cel al relațiilor statelor din Asia, cel circumscris Orientului Mijlociu și cel al relațiilor statelor din Africa. Întrepătrunderea acestor sisteme generează atât cooperare și securitate, cât și crize și conflicte.
Hedley Bull înțelege prin ordine internațională un model sau o dispunere a activității internaționale care susține acele scopuri ale societății de state care sunt elementare, primare sau universale și care guvernează mediul de securitate prin menținerea sistemului și a societății de state, menținerea independenței sau suveranității externe a statelor individuale, menținerea păcii, limitarea violenței care conduce la moarte sau vătămare corporală, respectarea promisiunilor între state (cooperarea poate avea loc doar pe baza înțelegerilor, iar acestea își pot îndeplini funcția în viața socială doar pe baza presupunerii că, odată convenite, ele vor fi respectate), stabilitatea posesiunii care este reflectată la nivel internațional, în convenția de recunoaștere reciprocă a suveranității statale.
În menținerea și promovarea celor mai importante scopuri stabilite de către teoreticienii domeniului politic, este important de analizat și urmărit în ce măsură acestea există în ordinea internațională actuală, cum sunt materializate în instituțiile existente (cum ar fi NATO) și, mai ales, în ce relație se află cu riscurile și amenințările epocii.
Politica internațională gravitează în jurul problemei fundamentale a războiului și păcii, deoarece războiul este arbitrul final al revendicărilor unui stat asupra altor state și actori internaționali.
Restrângerile din ce în ce mai evidente ale modelelor tradiționale ale securității, la nivelul statelor individuale, au condus la ideea că acțiunea majoră pentru asigurarea securității statului ar trebui centrată pe protecția individului. Această idee se bazează pe două principii, și anume:
interesele de securitate ale statului nu trebuie să intre în contradicție cu interesele de securitate ale cetățenilor;
condițiile de securitate cerute de populație pentru bunăstarea sa, față de care statul are responsabilitatea de a se asigura că sunt satisfăcute, nu sunt limitate doar la problemele militare, ci includ toate aspectele politice, sociale, economice, culturale, ecologice.
Securitatea internațională este impusă și recunoscută de securitatea păcii construite pe formulele politico-militare precum hegemonia politică, bipolarismul geopolitic și pluralismul geopolitic. Astfel, hegemonia geopolitică este caracterizată de dominația incontestabilă a unei Mari Puteri (superputeri) asupra statelor cuprinse în ansamblu geopolitic sau care fac parte dintr-o coaliție politico-militară. Statul dominant își impune poziția în fața celorlalte state și construiește modelul de pace (în prezent se vorbește de pax americana și pax sinica). Pax americana este o sintagmă utilizată pentru a defini starea creată după colapsul URSS și instaurarea monopolarității geopolitice centrate pe SUA (acest stat își asumă rolul de garant al stabilității și păcii din interesul impunerii valorilor americane – piața liberă, democrație liberală, republicanism). Mai mult, fostul președinte american G. Bush, după încheierea Războiului Rece considera pax americana ca fiind o formulă sinonimă cu așa-numita Noua Ordine Mondială. Pax sinica este o sintagmă apărută recent în domeniul geopolitic și în teoria relațiilor internaționale, pentru a defini o monopolaritate geopolitică centrată pe China (mai multe opinii consideră că implicarea Chinei în toate domeniile – economic, politic etc. – ar putea conduce la escaladarea tensiunilor la nivel global și nu la transformarea acestui stat într-un garant al Noii Ordini Mondiale).
Aspectele internaționale ale securității au câștigat și câștigă din ce în ce mai multă importanță. Securitatea nu se limitează doar la cea națională și nu poate fi „total detașată de condițiile sistemice globale”. Modelul extins al securității a căpătat din ce în ce mai multă consistență și o largă acceptare, pe măsură ce omenirea s-a confruntat cu diverse probleme care nu mai au nimic de-a face cu domeniul militar.
Așadar, în prezent, când abordăm problematica de securitate, atât la nivel național cât și internațional, trebuie să avem în vedere multiplele ei planuri de manifestare, de la domeniul politic, până la cel ecologic. Numeroși specialiști ai studiului securității sunt de acord că, pentru a se atinge acea stare în care indivizii să nu se simtă amenințați în nici un fel fizic, material sau psihic, trebuie întrunite o serie de condiții favorabile, interne și internaționale, de ordin politic, social, economic, militar și ecologic, situație aproape imposibil de realizat în practică, în realitatea imediată. Cerințele realizării securității sunt construite din necesitățile sociale fiind profund interdependente, orice disfuncționalitate a unuia dintre domenii influențând semnificativ celelalte planuri de manifestare a securității. Astfel, statele sunt obligate să-și construiască sistemele de securitate pe fundamentul „dreptului națiunilor la securitate“
De asemenea, neorealiștii care au militat pentru extinderea sferei de cuprindere a conceptului de securitate, identifică cinci dimensiuni ale securității, dimensiunea militară fiind distinctă de celelalte dimensiuni non-militare:
dimensiunea militară se referă la interacțiunea reciprocă a capabilităților armate ofensive și defensive ale statelor cu percepțiile acestora vis-à-vis de intențiile celorlalți actori;
dimensiunea politică are în vedere stabilitatea organizațională a statelor, a sistemelor de guvernare și a ideologiilor care le conferă legitimitate;
dimensiunea economică include accesul la resursele, finanțele și piețele necesare menținerii unui nivel acceptabil de bunăstare și putere al statului respectiv;
dimensiunea societală constă în sustenabilitatea, în condiții acceptabile de evoluție, a pattern-urilor tradiționale de limbă, cultură, religie, identitate națională și obiceiuri;
dimensiunea ecologică desemnează întreținerea biosferei planetare și locale ca sistem esențial de suport al existenței umane.
Fostul Secretar General ONU, Kofi Annan, susținea că rolul securității trebuie să cuprindă „dezvoltarea economică, justiția socială, protecția mediului, democratizarea, dezarmarea și respectul pentru drepturile omului și normele de drept”. Securitatea nu mai poate și nu mai trebuie să vizeze doar problemele militare și să promoveze interesul, ci să asigure stabilitatea, să prevină tensiunile, crizele, conflictele sau orice activitate agresivă la adresa unor state sau a unei societăți (așa cum mediul internațional se confruntă cu terorismul, criza economică etc.).
1.1.2.3. Securitatea economică
Securitatea economică are diferite accepțiuni, în raport cu școlile de relații internaționale. Din perspectiva curentelor liberal și neo-liberal tind să reducă rolul statului în economie și în concurența economică națională și globală. Cu toate acestea, în lumea de astăzi se înregistrează și curente de protecționism sau „patriotism economic”. De altfel, securitatea economică presupune contracararea tuturor pericolelor, amenințărilor și riscurilor la adresa resurselor de natură economică (interdicțiile internaționale la resursele și piețele economice; stânjenirea liberei dezvoltări a schimburilor economice bi- și multilaterale; blocadele și boicoturile de tip economic; dictatul economic etc.). Această dimensiune economică a securității se raportează, întotdeauna, la dimensiunea umană (suprapopularea, sărăcia, bolile, lipsa locuințelor și a locurilor de muncă) și cea politică (proasta guvernare).
Securitatea economică reprezintă un concept complex și dinamic care rezultă din multitudinea de procese și fenomene economice, sociale, financiare atât la nivel național, internațional, dar mai ales la nivel global cât și cel planetar.
Securitatea economică ar trebui înțeleasă ca fiind un factor esențial al securității naționale și anume acela care asigură resursele și echilibrul dinamic al celorlalte componente ale acestui sistem (securitatea națională); aceasta este una dintre dimensiunile securității naționale, regionale și planetare, deziderat al fiecărui individ, comunitate umană, stat național etc. și, totodată, obiectiv prioritar al guvernelor, al organizațiilor regionale și internaționale care au ca menire asigurarea și garantarea securității umane globale. La nivel general, este o stare a economiei naționale văzută ca sursă și fundament al eradicării sărăciei, foametei, inegalităților sociale și economice atât între indivizi, cât și diferite regiuni ale unor țări.
Asigurarea securității economice constă în rezultatul interacțiunii dintre factorii interni și cei externi care potențează sau nu întreg procesul de producție, repartiție și consum al bunurilor și serviciilor realizate într-o economie națională. De asemenea, actorii statali și nonstatali trebuie să se mobilizeze în proporție semnificativă în înfăptuirea securității economice atât la nivel național, cât și regional și global.
Peter Drucker explică rațiunea liberalismului economic actual, prin aceea că „oricât de discreditat ca teorie economică, mercantilismul, nu comerțul liber al lui Adam Smith, a devenit politica și practica guvernelor oriunde (cu excepția Marii Britanii vreme de un secol)” în lume. Economiile se liberalizează în sectoarele competitive și se protejează în sectoarele mai puțin competitive. Deciziile de politică economică sunt decisive. Sistemul economic internațional se orientează pe principiile pieței libere (liberul schimb), iar sistemul economic național pe diferite grade de libertate. Totuși, obiectivele de securitate economică condiționează gradul de participare sau de deschidere economică internațională a unei țări. Același autor remarcă faptul că mercantilismul devine din ce în ce mai mult o „politică” a blocurilor și mai puțin a statelor naționale individuale. „Aceste blocuri – cu Uniunea Europeană cel mai structurat și NAFTA, dominat de SUA, încercând să cuprindă întreaga emisferă vestică (sau cel puțin America de Nord și Centrală) – devin unitățile de integrare a noii economii mondiale. Fiecare bloc încearcă să stabilească un comerț liber în interior și să abolească toate obstacolele, restricțiile și impedimentele, mai întâi în calea circulației bunurilor și a capitalurilor, mai apoi a oamenilor. […] În același timp, fiecare bloc devine din ce în ce mai protecționist față de exterior”. Economia și piața financiară maximalizează rolul și importanța de extindere a pieții determinând realizarea unor instrumente menite să îndeplinească cu succes progresul economico-social.
Barry Buzan și Joseph E. Stiglitz au criticat „fundamentalismul de piață”, evidențiind totalitatea valorilor sociale subordonate la valorile pieței. În ultimă instanță, de economie sunt legate gradele de independență, interdependență și subordonare ale statelor. „Raportul dintre proprietatea străină și cea autohtonă este, de asemenea, un indicator al securității economice. Proprietatea asupra pământului este un drept inalienabil al populației unui stat. De aceea, pământul nu se vinde, ci se concesionează pe perioade de până la 100 de ani. Proprietățile industriale străine sunt însă permise și chiar încurajate în țările în așteptare de investiții. […] Între timp, o parte din Europa de Est va intra într-un alt sistem economic regional și internațional, iar capitalismul local va trebui să treacă examenul integrării economice la care este supus, din nou, pe cale politică”.
Economia mondială ar tinde să se transforme într-o economie interzonală, nu internațională. Din punct de vedere economic, UE mizează pe realizarea unei mase critice interne (o zonă internă) și pe competiția economică internațională cu America de Nord, Asia de Est, India și Asia de Sud-Est. Masa critică internă presează în direcția extinderii Uniunii în Răsărit. Est-europenii sunt obligați să se integreze în rețelele economice din cadrul UE.
Eficacitatea securității economice depinde de nevoia de mijloacele necesare traiului propriilor cetățeni (apă, hrană etc.), de materiile prime brute sau necesitatea de a supraviețui din vânzarea de resurse specifice care sunt vulnerabile în fața unei situații critice. Comerțul între state joacă un rol important la nivel planetar. Relațiile economice cu alte state pot fi fundamentate și pe motive ideologice sau geografice. Creșterea economică necesită însă, după cum afirmă specialiștii, participarea activă la economia globală. Orice națiune care începe să-și integreze economia în cea globală va vedea blocada economică mai mult ca pe o oportunitate ratată decât ca pe o pierdere de randament. Important este, totuși, faptul că securitatea economică este o resursă indispensabilă a vieții cotidiene care permite individului și comunității umane să-și realizeze aspirațiile: unitatea continentului.
1.1.2.4. Securitatea politică
În 1998, B. Buzan considera că securitatea politică consta în stabilitatea organizațională a ordinii sociale. Amenințările sunt la adresa suveranității statului. Din motive metodologice, securitatea politică, în acest caz, se definește prin amenințări de natură non-militară. Într-adevăr, privită dintr-o anumită perspectivă, întreaga securitate este politică, pentru că toate vulnerabilitățile, riscurile și amenințările sunt definite pe cale politică.
În spațiul politic, zonele de manifestare și proliferare ale securității constau în impactul factorilor spațiali de esență natural-geografică și socio-geografică (geografia economică, militară, politică, lingvistică etc.) asupra politici interne și externe a statelor și a politicii internaționale, în general. De asemenea, aceste elemente implică și problema teritorială, adică corelația ce se stabilește între mediul natural și politic.
Securitatea este, așadar, și un act politic, prin care un actor (stat) definește ceea ce este relevant pentru statul său. În acest sens, se identifică vulnerabilitățile, se definește politica, se elaborează și se adoptă strategia, se alocă resursele și se trece la aplicarea acestora.
Referindu-se strict la securitatea politică, B. Buzan, Ole Waever și Jaap de Wilde ne arătau că „amenințările politice sunt îndreptate către stabilitatea organizațională a statului. Scopul lor poate varia de la presiuni asupra guvernului pentru adoptarea unei anume politici, până la răsturnarea guvernului, incitarea la secesionism și dezorganizarea sistemului politic al statului, astfel încât să fie slăbit înainte de un atac militar. Ideea de stat, în particular expresia identității naționale a acestuia și ideologia de susținere precum și instituțiile care o întruchipează sunt în mod obișnuit țintele amenințărilor politice. De vreme ce statul este în mod esențial o entitate politică, amenințările politice sunt cel puțin la fel de temute precum cele militare. Cu atât mai adevărat cu cât statul este mai slab”.
Putem aprecia, împreună cu B. Buzan și specialiști în domeniu, că securitatea politică are în vedere acele amenințări la adresa legitimității sau a recunoașterii, fie a unităților politice, fie a pattern-urilor fundamentale (structuri politice, procese de instituționalizare) dintre unități, precum:
– legitimitatea internă a unității politice, care se referă în primul rând la ideologii și la alte idei constitutive sau teme care definesc statul;
– legitimitatea externă, recunoașterea internațională.
Concluzionând, securitatea politică se referă la acele amenințări care subminează statul (din interior sub forma dezorganizării instituțiilor și a ordinii publice, din exterior sub forma nerecunoașterii internaționale) și „nu se pot fundamenta în afara conceptului de interes“. Aceasta se axează pe un anumit sistem și regim politic care promovează interesele, mai mult sau mai puțin importante, ale unei părți a populației, dar și pe menținerea integrității statului în raport cu alte state. Mai mult, Barry Buzan aprecia că dimensiunea politică s-ar putea clarifica prin evidențierea: bazei fizice a statului, a ideii de stat și a felului în care se realizează exprimarea instituțională a acestuia. Coeziunea socio-politică rămâne o condiție a stabilității și puterii statului. În prezent, se întrebuințează și conceptele de state puternice și slabe (în raport cu coeziunea socio-politică) sau puteri tari și slabe (în relația cu capacitatea militară și economică). Analiștii americani promovează și conceptul de „putere națională” (resurse diferite, capacități umane, economice, militare, de voință etc.).
1.1.2.5. Securitatea militară
Amenințările de natură militară ocupă, în mod tradițional, poziția centrală în securitatea națională și internațională. O acțiune militară pune în pericol toate componentele statului: baza fizică (teritoriu) poate fi ocupată (parțial sau total) sau afectată ca ecosistem, structura instituțională poate fi dezmembrată, ideea de stat poate fi subminată. Realizări semnificative din domeniul politic, industrial, cultural, obținute prin eforturile mai multor generații, pot fi anulate prin utilizarea forței.
Proliferarea armelor de distrugere în masă și a celor convenționale este încă greu de stopat. Războaiele locale n-au încetat după 1990, după cum nu s-a renunțat la dezvoltarea armelor strategice, în pofida unor acorduri convenționale și nucleare încheiate de marile puteri occidentale și de Federația Rusă. Puterea militară rămâne și acum un indicator al puterii statelor sau organizațiilor regionale de securitate. Amenințările, pericolele și riscurile militare sunt la ordinea zilei în Asia de Sud, Orientul Apropiat și Mijlociu și Africa. Terorismul internațional și confruntările asimetrice creează probleme serioase SUA, UE și Federației Ruse. Simultan, statele cu economii emergente (China, India, Brazilia) își sporesc neîntrerupt arsenalele militare. Japonia a inaugurat o nouă strategie de securitate și o nouă politică militară. SUA, Federația Rusă, Franța, Marea Britanie își perfecționează constant forțele și sistemele militare. Teme tradiționale precum balanța puterii, echilibrele locale, regionale, globale, alianțele politico-militare, perfecționarea tehnologiei militare, dilemele securității și apărării etc. nu pot fi omise din analizele de securitate ale epocii noastre.
Securitatea militară este definită de Barry Buzan ca fiind „raportul dintre capacitățile militare ofensive și cele defensive ale statului și percepția reciprocă a intențiilor statelor”. Asemenea celorlalte probleme abordate anterior, securitatea militară asigură, protejează, contracarează posibilele agresiuni la adresa unui stat sau a unei entități socio-politice.
Astfel, utilizarea violenței este un prerogativ exclusiv al statului, fiind recunoscută ca singura formă legitimă de angajare a forței în rezolvarea problemelor de securitate internă sau externă. Max Weber definea statul ca fiind o formă de organizare politică în care „în cadrele unui anumit teritoriu […] reclamă monopolul legitim al violenței politice organizate”. Când amenințarea la adresa securității este de natură internă, securitatea militară se referă îndeosebi la capacitatea elitei conducătoare de a menține pacea civilă, integritatea teritorială și funcționarea instituțiilor față de proprii cetățeni. În categoria riscurilor militare de natură internă pot fi enumerate: acțiunile secesioniste, revoltele interne, atacurile teroriste, acțiunile organizațiilor criminale, mișcări anarhiste.
Întotdeauna amenințările militare externe vor avea în vedere relevanța utilizării forței în relațiile internaționale, fiind construite pe aspectul ofensiv sau defensiv, de agresiune sau apărare. Când amenințarea este de natură externă, securitatea militară se referă la capacitatea militară a statului de a face față agresiunii. Definirea și construirea capacității militare se fac, de obicei, în funcție de vulnerabilitățile unui actor statal.
Pe fondul reducerii semnificative a amenințărilor de ordin militar, după 1990, s-a impus nevoia de redefinire a securității militare. Cea mai mare parte a statelor rămân, în continuare, expuse amenințărilor de ordin militar. În cazul statelor din aria euro-atlantică, un conflict militar, sub forma unei agresiuni militare, este improbabil. Securitatea militară a României, deși nu este garantată în mod absolut, este totuși asigurată prin intermediul mecanismelor alianței euroatlantice.
În cazul României, există factorii interni și externi care determină consecințe serioase pentru securitatea militară a statului. În primul rând, factorii interni au în vedere consecințele aplicării reformei în domeniul militar, respectiv suportul logistic precar, acutizarea unor probleme sociale și slăbirea capacității de reacție militare; înțelegerea eronată a limitelor inferioare ale „suficienței defensive“; insuficienta armonizare a relațiilor dintre instituțiile cu atribuții în domeniul securității, siguranței și apărării naționale ca urmare a instituirii controlului civil asupra acestora; apariția și proliferarea grupărilor paramilitare; sustragerile de armament și muniție și traficul acestora. Factorii externi constau în accentuarea decalajelor de potențial militar ca urmare a reducerilor de armamente și efective militare și însoțirii acestui proces de către o sporire a calității armamentelor militare rămase în înzestrare pentru modificarea raportului de forțe; realizarea de alianțe militare în detrimentul statului român; existența unor conflicte militare în desfășurare, a unor surse potențiale de conflict; posibilitatea reizbucnirii unor conflicte din cauza nesoluționării lor durabile; discriminarea, directă sau indirectă, în privința accesului la tehnologii și echipamente militare de vârf.
Securitatea este determinată de raportul dintre gradul de vulnerabilitate a diferitor structuri și sisteme politice, economice, militare, social etc. sau de altă natură și gradul de insecuritate al respectivelor sisteme și structuri, influențând în mod direct securitatea la nivel social și nu numai, atât intern cât și extern/național și internațional.
Astfel, putem menționa că pericole la adresa securității țării, considerate ca fiind „de altă natură“, sunt:
1. existența unor încercări de aservire și punere sub control străin a unor sectoare economice strategice;
2. încercări ale unor cercuri străine de a accede la poziții cheie în sistemul de elaborare a deciziei la nivel național:
– acțiuni de subminare, degradare și aducere în stare de neîntrebuințare a unor capacități de producție și instalații de importanță națională;
– acțiuni pentru proliferarea terorismului, corupției și organizarea criminalității economice în rețele de tip mafiot și racordarea acestora la rețelele internaționale teroriste și ale crimei organizate;
3. intensificarea spionajului economic și militar, activismul emisarilor unor organizații naționalist-extremiste și neorevizioniste;
4. introducerea în țară de armament, muniții, materiale periculoase și mijloace de propagandă antiromânești, combinată cu încurajarea confruntărilor interetnice și interconfesionale și cu recrudescența unor forțe paramilitare și proliferarea producerii artizanale sau comercializarea pe piața neagră a unor materiale periculoase ș.a.m.d.
Securitatea militară poate fi considerată uneori depășită (dacă avem în vedere metoda clasică de apărare) deoarece viitorul oferă alte oportunități în sfera conceptului, în special glisării către percepții ce vizează alte dimensiuni, cum ar fi cele spațiale. Totodată, creșterea numărului de metode a aplicării în ceea ce privește securitatea va determina ca și apărarea să fie adaptată la noile evoluții.
1.1.2.6. Securitatea culturală
Identitatea culturală este o caracteristică a condițiilor de evoluție globală actuală, în speță a globalizării. Mai mult, cultura este percepută ca fiind fluidă, o expresie a naturii umane, care se înnoiește, se dezvoltă, odată cu trecerea timpului devine tot mai rafinată și se îmbogățește, dar întotdeauna se păstrează și se transmite din generație în generație iar identitatea culturală este de multe ori cerută și folosită în interesul național.
Tudor Vianu consideră că „[…] civilizația nu este o entitate care s-ar opune culturii, este numai unul dintre aspectele ei”. Aspectele existenței determinate cultural sunt numeroase, fragmentate și interrelaționate, generate de nenumărate criterii de tradiție, credințe asemănătoare și de solidaritatea zonelor.
Naționalismul, ca sistem de credințe și valori culturale, cunoaște doar reizbucniri sub forme cosmetizate, precum religiile ca sisteme de cultură ce generează fenomene de revitalizare cu proporții impresionante și neașteptate. Astfel, religia poate juca două roluri cel de vehicul al politicii (vizibilă în state musulmane și în eforturile asertive față de prozelitism și expansiune) și ca nevoie a individului de a-și defini identitatea.
În Strategia de Securitate Națională a României găsim conceptul de „securitate culturală“, ca poate fi evaluat ca motor-generator al „conflictelor ce operează atât în domeniul accesului la resurse, la mecanismele de distribuție a acestora și la piețe, cât și în cel al diferențelor identitare de natură etnică, culturală sau ideologică“.
Importanța covârșitoare a acțiunilor de subminare ideologică a fost pusă în evidență, cu maximă claritate, încă din deceniile trei și patru ale secolului trecut, de către unul dintre clasicii școlii geopolitice germane, Karl Haushofer. Între contribuțiile sale esențiale la reflecția geopolitică teoretică cu aplicații practice se înscrie conceptul de pan-idee – o idee capabilă, prin forță sa, să unifice vaste spații geografice. Prin intermediul ideologiei, care este vehicolul prin care pan-ideea se manifestă în exterior, comunitățile (state, națiuni, etnii) care intră în raza de acțiune a pan-ideilor sunt „pervertite“ spiritual, acțiune pe care Haushofer o denumea inspirat „subminare geopolitica“ sau „străpungere prietenoasă“. Acțiunea pan-ideii cucerește spațiul mental, iar efectele sale sunt mai de durată decât cele ale străpungerii militare. Forței spirituale a „străpungătorului prietenos“ i se poate opune doar forța spirituală a comunităților locale căzute pradă acestuia. Prin urmare, conchidea Haushofer, o geopolitică a apărării ar trebui să aibă în vedere nu doar granițele externe, fizice, ci și pe cele interioare, de natura cultural-spirituală.
Un plan de strategie în ceea ce privește elaborarea securității va trebui supus unui examen lucid și al impactului pe care acțiunile de subminare ideologică îl au asupra degradării și manipulării ființei umane, în special în plan identitar. Astfel, vehiculele aparent benigne (cărți, filme, piese de teatru, programe radio și TV, site-uri de Internet etc.) pun în circulație pan-ideile dominante în epoca globalizării – neoliberalismul, ateismul, escapismul în variatele sale forme (sex, droguri, violență), cultul loisir-ului, al consumerismului și pasivității, și duc, uneori, la cultivarea instinctelor primare etc. În zilele noastre, modelele tradiționale de limbă, cultură, religie, identitate, obiceiuri etc. cunosc un proces gradual de subminare, parțială și alternativă, a securității spirituale a unei națiuni.
De asemenea, menținerea și afirmarea identității culturale (etnice, naționale) trebuie abordate în termeni noi, în condițiile globalizării. Procesele de apropiere între culturi se întrepătrund cu fenomene de „ciocnire de civilizații”. Societăți multietnice și multiculturale, tolerante și deschise spre asimilare s-au stabilizat în America de Nord, UE și în unele „oaze” din Africa de Sud, zona Golfului, Asia de Sud etc. Concomitent, pe fundalul compromiterii unor ideologii și regimuri politice de stânga, de slăbiciune și de uzare a unor sisteme democratice, asistăm la proliferarea conflictelor etnico-religioase, la manifestări de rasism, antisemitism, extremism naționalist. Agresiunile Islamului radical alimentează terorismul pe spații largi în Africa, Orientul Apropiat și Mijlociu, Europa de Vest, Caucaz, Asia de Sud-Est. Ciocniri mai mult sau mai puțin evidente între musulmani și creștini domină Africa. Opoziția dintre hinduși, musulmani și confucianiști marchează Asia de Sud și de Est etc. China, Federația Rusă, numeroase țări din lumea musulmană resping impunerea ostentativă a standardelor occidentale de civilizație. Ateismul și creștinismul își măsoară forțele în America de Nord și UE. Lumea este încă departe de epoca dialogului culturilor și civilizațiilor.
1.1.2.7. Securitatea comunicării
Comunicarea joacă un rol important pentru o societate, mai ales dacă este caracterizată de o serie de evoluții spectaculoase la nivelul tuturor domeniilor de activitate. Spectrul cunoașterii trebuie să se facă cunoscut la nivel social prin intermediul comunicării, a transmiterii mesajului către populație (cetățean/individ) prin intermediul mass-media, al liderilor, al instituțiilor etc.
Teoreticianul francez Bernard Voyenne consideră că “A trăi în societate înseamnă a comunica. Un grup poate, la nevoie, să se dispenseze de a schimba bunuri materiale. Însă dacă el nu schimbă informații, idei, emoții, ar dispare însăși legătura socială: nu ar mai exista nimic comun între membrii acestui grup și, în consecință, nici comunitatea. Ea condiționează existența acesteia, supraviețuirea și acțiunea sa”..
În absența comunicării, întreaga existență umană ar fi de neconceput. Omul este o ființă sociabilă și dispusă la orice fel de dialog. Nevoia de a comunica, de a transmite sau de a primi semnale, mesaje (informații, idei, sentimente) este o trăsătură fundamentală a sa, ceea ce îi definește viața, îi coordonează acțiunile, organizarea socială, îi condiționează întreaga evoluție. Evoluția culturii și a civilizației, a omului însuși, ca ființă superioară, este legată implicit de evoluția procesului de comunicare, de multiplicare și diversificare a modurilor și mijloacelor de comunicare.
Comunicarea reprezintă interacțiunea individizilor/maselor sociale/societatea cu organizații și invers, relații realizate prin intermediul cuvântului, imagini, gesturi, simboluri sau semne. Prin acest proces indivizii/masa socială/societatea/organizațiile își împărtășesc idei, opinii, cunoștințe, interese, atitudini, experiențe etc. De asemenea, organizațiile (indiferent că sunt publice sau private) sunt raportate la mediul social și, trebuie să dea dovadă de transparență în fața cetățenilor. Identitatea și imaginea unei organizații sunt date de modul în care comunicarea administrează relația dintre percepția opiniei publice despre organizație și cum aceasta acționează în mediul social.
Altfel, comunicarea la nivel militar joacă un rol important în gestionarea optimă a situațiilor de criză. Este evident și apariția unor slăbiciuni pe fondul neinformării opiniei publice ce poate duce la manipulări asupra populației și nu numai. De asemenea, este foarte importantă acordarea unei atenții deosebite pentru crearea unei imagini pozitive a României și a sistemului militar de către instanțele puterii și de către instituțiile abilitate din domeniul militar, atât în cadrul societății cât și în străinătate.
Platon, în Republica, asociază termenul de imagine unor noțiuni vagi și contradictorii: „Numesc imagini mai întâi umbrele, apoi reflexele care se văd în ape sau la suprafața corpurilor opace, lustruite și strălucitoare, și toate reprezentările de acest fel”.
Gestionarea imaginii publice a întregului Sistem Național de Apărare constituie o preocupare de prin rang atât pentru România și societatea contemporană dar și pentru imaginea armatei.
Imaginea este pozitivă în cazul în care:
sistemul național de apărare își îndeplinește exemplar atribuțiile legale;
sistemul de pregătire pentru gestionarea calificată a crizelor de ordine publică și constituțională este pe măsura încrederii manifestate de societate civilă în sistemul de apărare și în structurile sale componente;
percepția opiniei publice asupra instituției este cea de simpatie și de respect în funcție de formațiunea sau orientarea politică care se află necondiționat în slujba Legii și a societății (cetățeanului și comunității).
Din considerente bine înțelese, interacțiunea dintre societate și sistemul militar trebuie să fie cunoscută în limita posibilităților de informare. Elementele care țin de anumite structuri, la nivel de institute, sunt condiționate de regulamentele interioare, de gradul de confidențialitate a unor materiale secrete.
1.1.2.8. Securitatea socio-umană
Securitatea socio-umană constituie elementul de bază a umanității. Aceasta constă în asigurarea condițiilor esențiale (de trai) ale umanității. Pe parcursul secolelor, tendința de asigurare a securității a fost la fel de importantă pentru oameni precum aerul, apa, alimentele, fiind greu de stabilit care dintre acestea sau alte necesități vitale sunt primare, căci prima și cea mai valoroasă se pare a fi nevoia de securitate, cea care creează condițiile pentru realizarea cerințelor fundamentale. Actualmente s-au schimbat radical situația și comportamentul oamenilor în ceea ce privește atitudinea față de securitate, în totalitatea conotațiilor pe care le-a inclus această noțiune. Pericolele vechi au dispărut sau sunt pe cale de dispariție, iar locul lor îl ocupă altele noi, uneori mult mai amenințătoare. În virtutea acestor transformări s-a impus interpretarea și abordarea inovatoare a conceptului de securitate umană și socială.
1.1.2.8.1. Securitatea socială
În sfera securității sociale trebuie adusă în prim-plan cunoașterea realității înconjurătoare pornind de la cunoașterea „de sine”, urmând apoi să interacționeze cu ansamblul proceselor sociale și a elementelor fizice și simbolice care condiționează viața umană și generează organizările sociale, făcând posibile interacțiunile dintre oameni, dezvoltându-se, astfel, raporturi și relații de comunicare, susținute de nevoile de resurse (bazate pe interese și necesități sociale dar, și pe cele socio-politice cât și pe identitatea fiecărui individ), de comunitate, și de protecție.
Componenta teoretică – în speță legea „Social Security Act” din 14 august 1935 – evidențiază faptul că termenul de „securitate socială” a fost utilizat pentru prima dată în legislația din SUA. Pentru SUA noțiunea de sistem de securitate socială reprezintă ansamblul reglementărilor juridice în domeniul securității sociale. Altfel, obiectivele de bază ale securității sociale constau în garantarea unei anumite securități economice a persoanelor protejate în fața producerii unor evenimente sociale (denumite riscuri sociale) cum ar fi boala, maternitatea, invaliditatea, bătrânețea, accidentul de muncă și boala profesionala, decesul, protecția juridică a urmașilor, sarcinile familiale, șomajul, etc. –, sistemele de securitate socială fiind puternic conectate la lupta politico-economică dintre patronate și sindicate.
De asemenea, Biroul Internațional al Muncii din Geneva considera că noțiunea de securitate socială trebuie definită ca fiind „protecția pe care societatea o acordă membrilor săi printr-un ansamblu de dispoziții publice contra mizeriei economice și sociale care îi amenință în caz de pierdere sau reducere importantă a câștigurilor datorate bolii, maternității, accidentului de muncă, șomajului, invalidității, bătrâneții sau decesului, precum și acordarea de îngrijiri medicale și de alocații familiilor cu copii.“
De altfel, de foarte multă vreme, în literatura juridică internațională și românească au existat preocupări pentru domeniul asigurărilor sociale și al asistenței sociale.
Conform Codului european de securitate socială, conceptul de securitate socială cuprinde atât asigurările sociale cât și asistența socială – elemente ce fac parte din existența individului și se identifică cu arhitectura mediului de securitate socială.
La 10 decembrie 1948, Comunitatea Internațională, cu ocazia adoptării Declarației Universale a Drepturilor Omului (art. 22), a consacrat conceptul de "securitate socială" ca fiind un drept fundamental al omului menționând că "orice persoană, în calitate de membru al societății, are dreptul la securitate socială…“.
Totodată, putem afirma că termenul de securitate socială a evoluat și s-a consacrat odată cu legislația internațională. Potrivit Organizației Internaționale a Muncii și a Convenției nr. 102/1952, securitatea socială constituie un prim obiectiv la crearea unui nivel minim de securitate în toate statele lumii, indiferent de dezvoltarea economică.
Această Convenție definește cele nouă direcții de securitate socială, definiție prin care se au în vedere și eventualele situații care împiedică salariații să-ți subvenționeze necesitățile familiale sau care-i obligă să facă cheltuieli suplimentare, cum ar fi: îngrijiri medicale, incapacitate de muncă pentru cauză de boală, șomaj, bătrânețe, accident de muncă sau boală profesională, întreținerea copiilor, maternitate, invaliditate, decesul susținătorilor de familie etc.
Conform analizei anterioare putem afirma că odată cu trecerea timpului securitatea socială s-a dezvoltat și s-a multiplicat, acționând în toate domeniile de activitate (economică, politică, socială, militară, educațională etc.) care afectează sau generează gradul de bunăstare socială, individuală sau colectivă. Astfel, preocuparea permanentă privind securitatea socială reprezintă o caracteristică importantă la nivelul comunității internaționale și naționale (comunității europene, comunității statale, comunității organizaționale, comunității globale etc.). Putem aminti Tratatul de la Roma (1957) care a generat crearea unui „model social european”, simbolizând, totodată, și începutul evoluției comunității europene.
Trebuie precizat că activitatea Consiliului Europei și a Uniunii Europene are ca prim obiectiv asigurarea unui anumit grad de securitate al cetățeanului, existând, totodată, și preocuparea permanentă pentru a asigura și gestiona condițiile de trai ale comunității.
În acest sens, putem aminti Carta Socială Europeană (1961), Codul european de securitate socială (1964) și Convenția europeană de securitate socială (1973) sunt documente adoptate de Consiliul Europei.
Mai mult, Uniunea Europeană, prin Regulamentul nr. 574/1972, a realizat o codificare a regimului de securitate socială referitoare la cetățenii Uniunii. În 1989 a elaborată „Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale muncitorilor“ care, în art. 10, arată că „orice muncitor al comunității are dreptul la o protecție socială adecvată și la prestații de securitate socială la un nivel suficient“.
Astfel, oamenii, în general, se raportează permanent la mediul social în care viața umană este condiționată de factorii externi (mediul economic, social, politic, educațional etc.), factori care fac posibilă interacțiunea între aceștia dezvoltându-se raporturi de comunicare și susținându-se, astfel, nevoile de resurse, comunitate și de protecție.
Totodată securitatea individuală reprezintă o caracteristică a securității sociale, în concepția filozofului englez John Locke, aceasta existând încă din primele momente ale vieții omului, când acesta se găsea într-o stare naturală, în care, fiind proprietarul propriei sale persoane, avea dreptul de a-și gestiona singur amenințările celorlalți, sau posibilitatea de a-și face singur dreptate. Însă, odată cu apariția statului, dreptul moral al oamenilor de a-și face dreptate s-a transferat la instituțiile statului, acestea având obligația de a garanta stabilitatea socială, în speță o realitate permanentă ce constituie individul.
Altfel, societatea este fundamentată de o mulțime de elemente care interacționează între ele atât de intens, încât stările lor sunt interdependente și orice modificare a unuia poate duce la modificări semnificative ale celorlalte, afectându-se, astfel, ordinea socială ce o caracterizează. Odată cu trecerea timpului, orice societate se află într-o permanentă schimbare și transformare datorată acțiunii actorilor sociali implicați. De altfel, nimic nu este veșnic și neschimbător cum nici ordinea socială nu este imuabilă și statutară, aceasta fiind în continuă transformare. Din punct de vedere teoretic, ne apare termenul de ordine, care se referă la modelul de comportament ce susține scopurile și obiectivele elementare ale vieții sociale. În orice mediu social, ordinea trebuie menținută printr-un sistem al intereselor comune existente în acele scopuri primare, prin reguli care prescriu modelele de comportament, susținute prin instituțiile care le fac efective. Orice proces social este determinat de conexiunile dintre existența socială și acțiunea socială, fiind destinat apărării și promovării valorilor naționale, intereselor, stabilitate etc., și de identificare a factorilor de securitate și insecuritate care se raportează, la rândul lor, la o anumită ordine internațională.
Mediul social este supus vulnerabilităților, riscurilor, amenințărilor, pericolelor sau agresiunilor din cauza evenimentelor politice, economice și chiar, în anumite cazuri militare, bio-chimice și nu numai, iar acesta poate fi expus unor eventuale conflicte sau situații de criză (terorismul, criza economică, migrația, conspirațiile politice, crima organizată, situațiile demografice, sărăcia etc.). Pe această bază, în contextul mediului social, „securitatea presupune protejarea identității colective, a specificului național și a coeziunii naționale”.
Barry Buzan, folosește conceptul de „securitate societală” (în fapt, în opinia noastră, este vorba de conceptul de securitate socială), cu referire la „amenințările și vulnerabilitățile ce afectează modele de identitate comunitară și cultură”, care pot fi inevitabile, îmbrăcând forme violente, în interiorul statelor sau peste granițe, devenind probleme de securitate globală. Rolul comunității internaționale în prevenirea amplificării conflictului apare mult mai pregnant (cum este cazul fostei Iugoslavii) și este esențial în rezolvarea conflictelor societale. Cauzele care produc conflictele la nivel societal rămân în atenția specialiștilor pentru analiza caracteristicilor naționalismului și a formelor sale agresive, încercându-se astfel prevenirea acestora și păstrarea unui echilibru la nivel național și internațional.
Declarația Universală a Drepturilor Omului constituie o bază legislativă internațională spre care trebuie să tindă toate popoarele și toate națiunile, și să se străduiască ca toți cetățenii și toate instituțiile și elitele a unei societății să dezvolte respectul pentru drepturile și libertățile sociale și să asigure, prin măsuri progresive, de ordin național și internațional, recunoașterea și aplicarea lor universală și efectivă atât în sânul popoarelor statelor membre, cât și al celor din teritoriile aflate sub jurisdicția lor.
Putem remarca că, în literatura juridică românească, au existat/și există preocupări pentru domeniul asigurărilor sociale și al asistenței sociale. Tot mai mulți juriști români, după 1990, au îmbrățișat și susțin ideea existenței unui drept al securității sociale ca ramură distinctă al domeniului de drept. În țara noastră legislația a ținut cont de reglementările Convenției nr. 102/'52, făcându-se referire directă la aceste acte normative.
Odată cu trecerea timpului, dispozițiile legale din domeniul securității sociale au evoluat către dobândirea unei specificități proprii care să le confere individualitatea necesară constituirii într-o ramură distinctă de sine stătătoare.”
Astfel, în prezent, problema securității sociale este asociată cu cea a securității umane/individului/cetățeanului și are o importanță deosebită pentru societate, atât la nivel național cât și la cel internațional.
1.1.2.8.2. Securitatea umană
În prezent, condițiile esențiale în existența unei societăți le reprezintă securitatea și prosperitatea individului, fiind instrumentul principal prin care securitatea umană trece din planul conceptelor și al teoriilor, în planul vieții reale. Altfel, securitatea umană poate reprezenta și unitatea de măsură cumulativă prin care viața socială validează rezultatul situațiilor politice (modul în care guvernul sau statul or elitele politice gestionează problemele ivite la nivel social, statal etc.), și probează realismul programelor și capacitatea forțelor politice de a-și îndeplini promisiunile electorale cu stricta respectare a standardelor ridicate și democratice, evaluează succesul măsurilor ce vizează combaterea insecurității, inechității și sărăciei și stabilește corecțiile necesare.
Securitatea umană a fost dezvoltat ca un concept ambivalent în cadrul ONU prin programul de dezvoltare din această organizație, ulterior fiind modificat/îmbunătățit de propunerile Canadei și Japoniei. respectiv ale politicii externe canadiene, la care ulterior s-a alăturat și Japonia. Conceptul pornește de la aceeași premisă (securitatea individului), însă diferă în ceea ce privește identificarea ariei de aplicabilitate, a obiectivelor de acțiune și a instrumentelor de gestionare.
Mahbub ul Haq, consultant la Fondul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare, a subliniat că politica de dezvoltare trebuie să se centreze asupra individului și nu, în mod limitativ, asupra chestiunilor macroeconomice. Acesta considera că pentru implementarea conceptului, sunt necesare cinci măsuri radicale precum: dezvoltare echitabilă și sustenabilă, un „dividend al păcii”, un nou parteneriat între Nord și Sud bazat pe „justiție, și nu pe caritate”, cu acces egal la oportunitățile pieței globale și restructurare economică, reforma instituțiilor internaționale pentru formularea unui nou cadru de guvernare globală și un rol sporit pentru societatea civilă globală.
Definiția dată în „Raportul pentru dezvoltare al Națiunilor Unite“ (UNDP), are la bază caracteristicile principale ale conceptului de securitate umană, precum: caracterul universal (cu referire la populația atât din țările bogate, cât și din cele sărace); interdependența componentelor (caracter transnațional – riscurile și amenințările derivate din insecuritatea populației dintr-un stat se propagă transfrontalier); gestionare preventivă, mai degrabă decât reactivă; centrare pe persoanele fizice. Raportul diferențiază conceptul în cauză de cel de dezvoltare umană, definit ca extinderea ariei de opțiuni a individului. Astfel, securitatea umană este definită, concomitent, ca eliberarea de teamă (freedom from fear), șanse egale (equal opportunities), eliberarea de sărăcie (freedom from want) și dezvoltare. În aceeași logică, componentele securității umane sunt numeroase, cu aplicabilitate la nivelul securității economice, alimentare, a mediului, atât la nivel individual, cât și la nivelul comunității.
O perspectivă canadiană asupra securității umane, intens promovată de către fostul ministru de externe canadian, Lloyd Axworthy, a fost definită ca securitate împotriva „privațiunii economice, atingerea unui standard acceptabil de viață, garantarea drepturilor fundamentale ale omului”.
Raportul din 2005, realizat de „The Human Security Report Project”, pierde caracterul de percepție generală, datorită influenței mass-media, a creșterii numărului de conflicte în lume și a gravității acestora. De altfel, raportul transmite un mesaj oamenilor politici, de a considera securitatea umană un factor principal, dat fiind că, în ultimii 100 de ani, cele mai multe victime s-au datorat unor conflicte în interiorul statelor și nu între state.
Dincolo de importanța dată de relevanța etică, aplicabilitatea practică și teoretică a conceptului de „securitate umană”, promovate de către reprezentanții Școlii de la Copenhaga, Barry Buzan sublinia următoarele deficiențe:
absența valorii analitice;
perspectiva reducționistă asupra securității internaționale;
idealizarea securității ca scopul ultim dezirabil;
slaba diferențiere a agendei conceptului față de agenda drepturilor omului;
confuzie între multiplele aspecte ale agendei securității internaționale, precum cele privitoare la libertățile sociale și civile;
excluderea colectivității ca obiect al securității, precum și a altor aspecte, non-umane, ale securității (argumentul se bazează pe ideea ca individul ca atare dobândește sens în cadrul societății din care face parte).
În același timp, noțiunea de securitate umană semnifică atât securitatea comunității, cât și securitatea persoanei. De aceea, din multitudinea de definiții care au fost sau sunt date acesteia, considerăm că starea de securitate decurge îndeosebi din stabilitatea socială, ca o premisă a stabilității universale. În funcție de natura relațiilor pe care statele au reușit să le realizeze, conceptul de securitate poate fi considerat drept pace internă (stabilitatea și echilibrul necesar socio-organizărilor pe care le gestionează) și pace internațională (relația de echilibru și stabilitate internațională, orientată spre prevenirea conflictelor și cooperare).
Noțiunea se dezvoltă prin transformarea conceptului „dezvoltarea individului uman”, grup lexical larg folosit în anii ’60 și ’70 având în centrul său individul ca element al societății, atenția concentrându-se nu pe stat ci pe comunitatea din care face parte individul.
Securitatea individului sau securitatea umană în sens restrâns, după unii autori, are drept scop asigurarea integrității fizice a individului împotriva oricărei forme de violență, ce rezultă sau nu dintr-un conflict. Pe de o parte, securitatea este o nevoie fundamentală a ființei umane, pe de altă parte, ea constituie o preocupare omniprezentă a oricărei comunități umane. Ameliorarea securității în calitate de obiectiv explicit poate constitui o forță mobilizatoare considerabilă.
Securitatea individului semnifică mai mult decât absența riscurilor și amenințărilor la adresa integrității fizice sau psihice a unei persoane sau a alteia. Aceasta este o stare în care pericolele și condițiile care aduc atingere unei ființe umane sunt controlate astfel încât se poate considera că individul este apărat sub toate aspectele. Totodată, se poate aprecia că securitatea umană este, simultan, resursă și condiție indispensabilă a vieții cotidiene, care permite individului și comunității să-și înfăptuiască nestingherit aspirațiile și idealurile.
De asemenea, securitatea individului se poate considera ca fiind o stare ce rezultă din echilibrul dinamic ce se stabilește între diferitele componente ale mediului de viață dat. Ea este rezultatul unui proces complex în care ființa umană interacționează cu mediul său ambiant, prin acesta înțelegându-se „nu numai mediul fizic ci, în egală măsură, mediul cultural, tehnologic, social, politic, economic și organizațional”.
Studiul „Sécurité et promovation de la sécurité: Aspects conceptuels et operaționels” recunoaște că, pe lângă amenințarea militară, există și alte pericole grave care planează asupra securității umane. Printre acestea se numără: violarea sistematică a drepturilor omului într-o serie de state ale lumii; interdicția ca organizațiile umanitare să ajute populația aflată în condiții precare de existență; încălcări repetate ale dreptului umanitar internațional; dezvoltarea criminalității transnaționale, inegalitatea șanselor în ceea ce privește accesul tuturor la educație, îngrijiri de sănătate, protecție socială etc. Există și o serie de surse ale insecurității care, potrivit studiului se află și securitatea economică (șomaj); securitatea utilizării (accesul la muncă, sărăcie, munca copiilor); securitatea alimentară (accesul inegal la hrană); protecția sănătății (existența unor boli grave, accesul diferit și diferențiat la asistență medicală); securitatea mediului (poluarea apei, solului, aerului, tăierea pădurilor, catastrofe naturale); securitatea personală (violența fizică, violența domestică, abuzul asupra copiilor, probleme specifice sexului, demnitate umană, droguri etc.); securitatea culturală (atingerea adusă sistemului de valori, discriminare, opresiune); securitate politică (conflicte interstatale, libertatea de expresie, tortură, represiune, violarea drepturilor omului).
Dr. Sven Biscop remarca că se desfășoară o supraestimare a terorismului și a armelor de distrugere în masă în defavoarea perceperii prăpastiei existente între bogați și săraci, aceasta din urmă fiind cea mai gravă amenințare. De fapt, se poate observa ca Strategia de securitate a UE are ca subiect de referință statul și organizațiile internaționale/supranaționale, în defavoarea individului. Pentru a susține această afirmație, s-a încercat identificarea în textul strategiei din 2003 a frecvenței cu care sunt folosite următoarele substantive: persoane (persons), individ-indivizi (individuals), oameni (people), drepturile omului (human rights) și, cel mai important, conceptul de securitate umană (human security). S-a observat că persons, individuals și human security nu sunt menționate deloc, people este folosit în context enumerativ (numărul de victime ale unor crize sau ale anumitor riscuri și amenințări la adresa securității) iar cele mai dese sunt referirile la human rights pentru a sublinia caracterul normativ al acțiunii UE.
Dată fiind varietatea nivelurilor de analiză a securității și a insecurității, este nevoie ca securitatea individului să presupună un control adecvat al pericolelor, nu neapărat absența lor totală, și antrenarea unei senzații de bunăstare, de liniște și fără teama zilei de mâine.
Cu toate acestea, putem susține că securitatea umană are ca obiect de referință nu doar individul, ci și comunitatea căreia acesta îi aparține. În acest sens, s-ar putea accepta argumentele care țin de absența suportului analitic, de confuzia între securitatea umană și drepturile omului, cât și libertățile sociale și civile.
Mai mult, noile vulnerabilități, riscuri și amenințări cu care se confruntă în prezent, și cu siguranță se va confrunta în viitor omenirea (terorismul, drogurile, trafic uman etc.), impun ca, în mod obligatoriu, conceptul de securitate să se articuleze în jurul principiilor securității internaționale, ale securității naționale și ale securității umane. Această relație va permite satisfacerea simultană a nevoilor globale, statale, ale popoarelor și ale persoanelor. Însă, liantul acestei relații se găsește în securitatea economică, atât în calitatea sa de dimensiune a securității internaționale și statale, cât și în cea de resursă a securității umane.
1.1.3. Securitatea și apărarea în perioada post “Război Rece”
În anul 1989, răsturnarea sistemului comunist a generat o serie de transformări imprevizibile, cu consecințe deosebite asupra securității mondiale și europene.
Problematica securității în perioada post “Război Rece” a devenit multidimensională, având tendința de integrare a acțiunilor din sfera relațiilor internaționale în următoarele direcții:
extinderea geografică a zonelor cu un nivel ridicat de securitate prin integrare economică, politică și militară;
generalizarea sistemelor sociale deschise, bazate pe pluralism politic și economie de piață;
limitarea posibilităților de manifestare directă a forței armate în relațiile internaționale;
prevenirea unor strategii conflictuale nonmilitare, de promovare ofensivă a intereselor naționale.
Cu precădere, după prăbușirea URSS-ului, desființarea Organizației Tratatului de la Varșovia și a CAER, conținutul ideii de securitate s-a schimbat radical prin:
dispariția într-un ritm rapid a confruntării politico-militare în planul ideologiei;
concretizarea tipului dominant de conflict care se profilează în lupta pentru supremație mondială este concretizat în competițiile în plan economic, financiar și tehnologic;
formarea unor structuri economice transnaționale, a unor comunități integrate și zone ale comerțului liber.
Cu toate acestea, factorul militar își menține influența în sfera relațiilor internaționale, ideea că folosirea forței și amenințarea cu forța aparține perioadei războiului rece fiind o eroare vizibilă.
După prăbușirea regimurilor totalitare din țările socialiste și începerea procesului de tranziție spre o societate democratică, s-a creat un vid de securitate la nivelul statelor din fosta Organizație a Tratatului de la Varșovia și în zona central-estică a Europei, fapt ce a generat tendințe de destabilizare în România (martie 1990), Republica Moldova (confruntările din Transnistria) și spațiul iugoslav (confruntările dintre sârbi, croați și bosniaci).
Desființarea alianțelor politico-militare poate fi urmată de adoptarea de către unele state foste membre, a poziției de neutralitate, de aderare la o alianță deja existentă sau de acțiunea de constituire a unei noi alianțe.
Prima constatare, nu lipsită de interes, este aceea că, începând cu anul 1990, toate statele foste membre ale Organizației Tratatului de la Varșovia și Țările Baltice au optat și au început demersurile pentru stabilirea relațiilor diplomatice cu NATO, au acceptat participarea la coaliția multinațională antiirakiană și la operații de stabilitate în diferite zone ale lumii.
Unii analiști politici și specialiști în relații internaționale au exprimat, la jumătatea ultimului deceniu al secolului trecut, părerea că “s-a pierdut o șansă istorică pentru creșterea numărului de state neangajate și pentru extinderea zonei de neutralitate în Europa, cu valențele neutralității și neangajării în materie de pace și stabilitate, împrejurare ce, fără îndoială, ar fi schimbat multe din datele problematicii securității pe continent în perioada post «război rece» “.
Respectând punctul de vedere al autorului aprecierii prezentate mai sus, exprimăm opinia că, cu toate dificultățile interne și internaționale întâmpinate în primii ani ai perioadei post “război rece”, factorii de decizie din țările central și est europene au înțeles corect mesajele care veneau dinspre Vest în ceea ce privește aspectele securității globale și regionale. Argumentul autorului în legătură cu posibilitatea existenței unor democrații reale și a unei economii de piață liberă, citându-se cazul Suediei, Finlandiei, Elveției, Austriei, Ciprului și Maltei, poate fi acceptat în plan teoretic, dar devine discutabil din punct de vedere al realității vieții internaționale, europene și mondiale, la nivelul anilor 1994-1995.
Preocupările pentru redefinirea conceptelor de securitate, de adaptare a structurilor organizaționale și acționale ale NATO, OSCE, UEO și UE după anul 1990, au fost deosebit de intense și uneori fertile în planul relațiilor internaționale.
Problemele privind securitatea mondială și europeană au făcut obiectul dezbaterilor și analizei în cadrul unor reuniuni desfășurate la diferite niveluri (Bruxelles – 8 martie 1990, Kananaskis-Canada – 9-10 mai 1990, Bruxelles 22-23 mai 1990, Londra – 6 iunie 1990, Bruxelles 6-7 decembrie 1990, Roma noiembrie 1991, Bruxelles ianuarie 1994, Madrid iulie 1997, Washington aprilie 1997, Praga 2002).
Summit-ul de la Roma din noiembrie 1991 a adoptat un nou concept strategic, având în vedere problematica securității în Europa în acea perioadă, în documentul elaborat punându-se accent pe cooperare și menținerea unei capacități colective de apărare a țărilor membre NATO.
În cadrul reuniunii s-au desfășurat consultări și dezbateri pe probleme politice și de securitate care au vizat:
menținerea păcii;
abordări conceptuale ale controlului armamentelor și dezarmării;
probleme de planificare a apărării;
relațiile dintre societatea civilă și armată;
cheltuieli de apărare și bugetare;
planificarea strategiilor ș.a.
În ianuarie 1994, la Bruxelles, în cadrul întâlnirii la nivel înalt a Consiliului Nord-Atlantic, a fost lansată o nouă inițiativă în sprijinul stabilității și securității europene, programul Parteneriatului pentru Pace, care a devenit o componentă fundamentală a securității în zona Euro-Atlantică, cu un rol central în cadrul NATO.
În cadrul Parteneriatului pentru Pace, NATO și-a asumat rolul de a se consulta cu fiecare partener activ, în cazul în care acesta percepe o amenințare directă la integritatea sa teritorială, independența politică sau securitatea sa.
Acțiunile țărilor din cadrul Parteneriatului pentru Pace au transformat acest program de cooperare într-un “pilon important în cadrul mediului de securitate european” cu „rolul de a sprijini extinderea și intensificarea cooperării politice și militare în întreg spațiul european”.
În privința aspectelor securității naționale și europene, Summit-ul de la Madrid din 8-9 iulie 1997 și crearea Consiliului Parteneriatului Euro-Atlantic, pe timpul desfășurării acestuia au generat „un pas important în direcția configurării unei noi hărți europene de securitate…care acoperă o arie extinsă de țări din America de Nord, Europa și până în spațiul ex-sovietic.”
Istoria recentă a NATO a fost dominată, în cadrul problematicii securității globale și europene, de către Summit-ul de la Washington din 23-25 aprilie 1999, în cadrul căruia a fost adoptat un nou concept strategic al alianței.
În elaborarea și adoptarea noului concept strategic s-a plecat de la constatarea apariției “unor riscuri complexe noi la adresa păcii și stabilității euro-atlantice, riscuri legate de politicile de opresiune, de conflictele etnice, de marasmul economic, de colapsul ordinii politice și de proliferarea armelor de distrugere în masă”.
Noul concept strategic al Alianței a evidențiat faptul că această structură politico-militară “trebuie să mențină apărarea colectivă, să întărească legăturile transatlantice și să asigure un echilibru care să permită Aliaților europeni să-și asume o mai mare responsabilitate”.
Documentul aprobat de către șefii de stat și de guvern participanți la reuniunea Consiliului Atlanticului de Nord a reiterat prevederile Tratatului de la Washington în privința “salvgardării libertății și securității tuturor membrilor săi prin mijloace politice și militare”
În acord cu prevederile Cartei ONU și a Tratatului de la Washington, Alianța are de îndeplinit următoarele misiuni fundamentale de securitate:
să asigure baza fundamentală a unui mediu de securitate european stabil;
să constituie un forum transatlantic de bază în care Aliații să se poată consulta asupra tuturor problemelor ce afectează interesele lor vitale, în special cele privind riscurile la adresa securității lor;
în scopul întăririi securității și stabilității în regiunea euro-atlantică Alianța trebuie să contribuie la prevenirea eficientă a conflictelor și să se angajeze activ în gestionarea crizelor, inclusiv a operațiunilor de răspuns la crize; să promoveze ample relații de parteneriat, de cooperare și dialog cu alte țări din regiunea euro-atlantică.
Deosebit de important pentru problematica securității și apărării este partea a treia a documentului, respectiv modul de abordare a securității în secolul XXI.
Se evidențiază astfel faptul că Alianța dorește o abordare globală a securității, recunoscând importanța factorilor politici, economici, sociali și de mediu, factori care se adaugă la indispensabila dimensiune a apărării.
Cel puțin la nivel declarativ, scopul colectiv al statelor membre ale Alianței este de a realiza o arhitectură de securitate europeană în care contribuția statelor la securitatea și stabilitatea regiunii euro-atlantice să se completeze și să se întărească reciproc.
Mijloacele prin care Alianța caută să mențină pacea și să întărească securitatea euro-atlantică sunt considerate ca fiind:
prezervarea legăturii transatlantice;
menținerea capacității militare eficiente și suficiente pentru a asigura descurajarea și apărarea;
dezvoltarea identității europene de securitate și apărare în sânul Alianței;
conservarea capacității globale de gestionare cu succes a crizelor;
continuarea parteneriatului, cooperării și dialogului cu alte țări în cadrul abordării securității euro-atlantice.
Sintetizând aspectele analizate la Washington în aprilie 1999, documentul care definește, detaliază și consacră noul concept al NATO concluzionează că, prin prevederile sale “contribuie la mediul de securitate în evoluție, susținând securitatea și stabilitatea prin forța atașamentului său față de democrație și de reglementarea pașnică a diferendelor. Conceptul strategic va determina politica de securitate și apărare a alianței, conceptele sale operaționale, dispozitivul său de forțe convenționale și nucleare și aranjamentele sale privind apărarea colectivă”.
Desfășurarea rapidă a evenimentelor internaționale după 1990, dinamica relațiilor dintre state, mutațiile dese în mediul de securitate european, evoluțiile imprevizibile și uneori necontrolabile, au surprins oarecum specialiștii în problema redefinirii conceptelor de securitate și apărare națională.
Conceptul strategic al NATO, adoptat în aprilie 1999 își menține valabilitatea în noul cadru și mediu de securitate internațional creat după 11 septembrie 2001 și reluarea acțiunilor militare din Irak.
Conceptul de securitate a dobândit o dezvoltare tot mai mare, abordările trecând de la sfera empiricului la cea a teoriei științifice, din ce în ce mai bine individualizată. Conceptului general de securitate îi sunt asociate noi noțiuni precum: interesele naționale fundamentale, obiectivele politicii de securitate națională, domeniile securității naționale, strategia securității naționale, mijloace și politici de securitate, principiile securității naționale, sistemul și instituțiile securității naționale ș.a.m.d.
Definirea conceptului și utilizarea noțiunilor asociate acestuia este specifică fiecărui stat.
Din diversitatea abordărilor conceptuale se desprind, totuși, câteva elemente comune care țin de domeniul securității naționale respectiv elemente politice, diplomatice, economice, militare, juridice, informaționale, demografice, științifico-tehnice, ecologice, sanitare. Exista și unele elemente specifice fiecărei țări: energetice (SUA), organizatorice (Federația Rusa), etnice (Polonia), siguranță (Slovenia), securitatea de stat și securitatea publică (R. Moldova), securitatea dezvoltării publice (Bulgaria) etc.
Deși unele referiri la conceptul de securitate se regăsesc în lucrările unor autori români apărute până în anul 1989, acesta a început să se cristalizeze cu precădere după anul 1990, mai ales după lansarea ideii elaborării unui document intitulat “Concepția privind securitatea națională a României”.
Doi ani mai târziu, o comisie având reprezentanți ai legislativului, executivului, ministerelor și structurilor cu responsabilități în domeniul apărării, siguranței și ordinii publice, a elaborat “Concepția integrată privind securitatea națională a României”, în acord cu realitățile internaționale și interne, în condițiile vidului de securitate în care se afla țara. Cu toate limitele sale, în pofida observațiilor și criticilor care i s-au adus, documentul a constituit baza teoretică pentru abordările ulterioare, constituindu-se într-un suport important în demersul dificil al clarificărilor teoretice și stabilirea acțiunilor practice reale a structurilor cu responsabilități în domeniu.
La 13 iunie 1997 a fost adoptată “Strategia securității naționale a României”, document apreciat a fi fost elaborat și redactat cu multă superficialitate, având în vedere conținutul său, comparativ cu documente similare elaborate în alte țări.
Deficiențele majore ale problematicii securității naționale, constatate în documentul sus menționat, au fost în mare măsură înlăturate prin “Carta Albă a Guvernului, Armata României 2010: reformă și integrare euro-atlantică”, document amplu (184 pagini), complex, care abordează aproape întreaga paletă a problematicii securității, cu evidențierea locului și rolului ministerelor, instituțiilor guvernamentale și altor instituții cu responsabilități și atribuții în domeniu. Este primul document oficial de după 1990, în care, în mod real și necesar, problematica securității și apărării naționale este abordată unitar și într-o corelație obiectivă. Mai mult, în elaborarea documentului s-au avut în vedere ideile exprimate în cadrul Summit-ului de la Washington din aprilie 1999. Carta Albă definește doar conceptul de apărare națională, considerată a fi “ansamblul de măsuri și activități adoptate și desfășurate de statul român, în scopul de a garanta suveranitatea națională, independența și unitatea statului, integritatea teritorială a țării și democrația constituțională”.
Conceptul de apărare națională se regăsește și într-o altă multitudine de lucrări, în diverse formulări.
În același an, într-o cuprinzătoare lucrare, securitatea națională a fost definită ca “grad de satisfacere a intereselor naționale fundamentale ale unei țări, precum și ansamblul de măsuri luate în toate domeniile de activitate (politic, diplomatic, economic, militar, cultural, științific, informațional, ecologic, sanitar, precum și cele ale siguranței naționale, ordinii publice, protecției civile) atât în tip de pace, cât și în timp de război sau de criză, în conformitate cu o concepție unitară, pentru promovarea intereselor respective și apărarea lor împotriva pericolelor, amenințărilor și riscurilor de orice natura”.
Recenta „Carta Albă a Securității și Apărării Naționale” abordează problematica securității și apărării naționale din prisma statutului României de membru al Alianței Nord-Atlantice, evidențiind faptul că securitatea națională “urmărește asigurarea independenței și integrității teritoriale a statului, a prosperității, siguranței și dezvoltării durabile a societății în ansamblul său”.
În prezent, asigurarea securității naționale a României reprezintă un proces continuu și complex, extins asupra unui spectru larg de domenii, relații și interdependențe, destinat promovării intereselor și obiectivelor de securitate ale statului, societății și cetățeanului.
Carta Albă operează cu o noțiune nouă “sectorul de securitate”, nedefinită însă de către autorii lucrării. Din structura lucrării rezultă că acest sector cuprinde instituții și procese cu atribuții și responsabilități în domeniul securității și apărării naționale:
componenta apărării sistemului securității naționale;
componenta politicii externe a sistemului securității naționale;
sistemul național de control al armamentelor și al exporturilor strategice;
securitatea internă, ordinea publică și siguranța națională;
componenta justiției sistemului securității naționale;
componentele: industrială, de cercetare, de infrastructură și comunicații ale sistemului securității naționale.
Problematica securității naționale este clar conturată, trecându-se de la o abordare axată pe asigurarea securității proprii și protecția teritoriului național, la asumarea unui rol important în securitatea sud-estului Europei, Asiei Centrale și Orientului Mijlociu.
Ca membră a Alianței Nord-Atlantice, iar în prezent și a Uniunii Europene, este evident că România abordează problematica securității prin prisma politicilor specifice pe care cele două organizații le promovează.
În noul mediu de securitate global și european, “securitatea națională a României se definește la intersecția dintre supra-naționalitate, multinaționalitate și regionalitate, în aceeași măsură în care reprezintă o sumă a aspectelor și proceselor interne statului și societății românești”.
Între cele două concepte și acțiuni pe care le-am analizat anterior, există o indisolubilă unitate și o corelație incontestabilă a acestora.
Apărarea națională este componenta securității naționale.
Atât securitatea cât și apărarea națională se manifestă simultan și succesiv, adoptă forme de acțiune și mijloace specifice.
În situații de criză sau război, din cadrul sectorului de securitate, componenta apărării – armata – are rolul principal în cadrul securității naționale.
Angajarea forțelor armate în misiuni și operațiuni de răspuns la crize, în diferite teatre de operații, ar da impresia că rolul componentei militare a securității naționale este dominant în raport cu celelalte.
Exprimăm opinia că factorul de succes al securității și apărării naționale este unitatea între concepție și acțiune a tuturor elementelor sectorului de securitate, conlucrarea permanentă dintre acestea, evitarea situației în care un element este supradimensionat sau diminuat, astfel încât, nici o verigă din lanț să nu cedeze în situații critice.
1.1.4. Considerații privind securitatea în societatea secolului XXI
După dispariția bipolarității, societatea românească a intrat într-un proces complex de trecere de la o ordine bazată pe echilibrul forțelor, la o altă ordine, fundamentată pe principiile valorilor democratice, ale drepturilor omului și respectului culturilor și civilizațiilor planetei. Această perioadă de tranziție spre o nouă ordine ar putea să o denumim „stare de haos”. Haosul nu este dezordine totală, ci dezorganizare în vederea unei noi organizări, iar legile care acționează în acest interval sunt numeroase, foarte schimbătoare și se definesc pe un sistem de probabilități condiționate. De aceea, se poate spune că starea de haos este o stare a tuturor posibilităților. Evenimentele de după 1989 ne-au arătat că mediul de securitate este fluid, flexibil, fiind posibile tot felul de construcții, de organizări și reorganizări, în funcție de predominanțe, de impactul unor tendințe, dar și în raport de dinamica intereselor și schimbările fizionomice la nivelul polilor de putere.
De asemenea, cu certitudine putem menționa că lumea viitorului nu va fi una omogenă, cu o distribuție egală a puterii, a bogățiilor, resurselor și capacităților, a riscurilor și amenințărilor, ci una extrem de fragmentată, în care se va încerca însă o defragmentare parțială și interesată și o reconstrucție a ei în jurul unor poli de putere complex definiți: superputere mondială, mari puteri globale, mari puteri regionale, organisme internaționale, entități civilizaționale, surse și resurse, alianțe economice, culturale și militare, lume interlopă.
Mediul de securitate va fi identificat și definit, deopotrivă pe reuniunea și intersecția acestor poli de putere, fiind deci condiționat complex, puternic fragmentat și greu de gestionat și echilibrat. Mai mult, starea de haos este perioada cea mai propice pentru disiparea și proliferarea confruntării, pentru războiul asimetric și disproporționat.
Astfel, securitatea a fost și este stabilită în conformitate cu raporturile de forțe existente la nivel global și regional. Sfârșitul secolului XX a dus la schimbări noi în fizionomia lumii, au apărut noi raporturi de forțe și o comunitate formată din aproximativ 200 de state.
Începutul secolului XXI a fost marcat de mari schimbări, fenomenul globalizării afirmându-se tot mai mult ca fiind ireversibil. În acest context, putem menționa că, după încheierea războiului rece, NATO deține rolul principal în întărirea securității euroatlantice. Firește, adoptarea la Summit-ul de la Washington din 1999 a Noului Concept Strategic al Alianței a determinat creșterea rolului politic al Alianței și începerea procesului de extindere către estul Europei. În acest sens, are loc o dezvoltare a cooperării cu alte organizații internaționale, o angajare fermă în prevenirea conflictelor și managementul crizelor, operațiuni de sprijinire a păcii.
Putem menționa sporirea numărului de actori internaționali și diversificarea acestora, accentuarea globalizării, remodelarea geopolitică a unor zone etc. Astfel, studiile de securitate arată că, pentru crearea unui sistem clasic de putere, trebuie să existe o tendință de creare a acestui consens între marile puteri, dar și relații antagonice între anumite state. Mai mult, mediul actual ne arată că sistemul internațional este, pe de o parte, caracterizat de acțiuni la care participarea SUA înseamnă implicarea automată a unuia sau mai multor actori, iar, pe de altă parte, generat de neimplicarea nici unui actor internațional. Însă paradoxul este că SUA nu poate acționa singură pentru modificările geostrategice pe care le vizează, iar Europa nu poate ignora rolul american în schimbările prin care trece și pe care le generează la rândul său. Prin aceasta, putem aminti că, la mijloc apare ONU care revine în forță odată cu conflictul din Irak, dar care nu poate avea rolul decisiv de altă dată, SUA ignorând deciziile Consiliului de Securitate.
Este importat să conștientizăm că realizarea securității reprezintă o condiție obligatorie a supraviețuirii și dezvoltării sistemelor social-politice. De aceea, ea este abordată ca fiind conexă interesului național, integrității teritoriale, vulnerabilităților, riscurilor și amenințărilor la nivel local, național, regional sau global. Astfel, necesitățile sociale obligă statele să construiască sisteme de securitate fundamentate pe accesul "națiunilor la securitate", pentru a îndeplini "cerințele existenței sociale, ale mediului de securitate construit și protejat de națiuni” în funcție de „oportunitățile și posibilitățile oferite oamenilor și organizațiilor de a gândi și acționa în deplină libertate".
În urma modificărilor din mediul internațional (URSS și Yugoslavia s-au dezmembrat, NATO și UE s-au extins către est, în direcția bazinului Mării Negre, Caucazului și Orientului Apropiat, UE tinde spre statutul de actor mondial, Federația Rusă se luptă să-și recapete, la vechea valoare, influența politico-militară, China și India se luptă pentru titlul de „mare putere”, SUA își păstrează titlul de „superputere”), procesul de globalizare se amplifică în aceeași măsură în care au loc revoluțiile din toate domeniile, iar armele devin tot mai „inteligente”, astfel încât locul de desfășurare a bătăliilor nu mai este Pământul, ci spațiului cosmic. Societăți tradiționale, economii naționale și regionale, mentalități și comportamente se remodelează, civilizații se întrepătrund și se confruntă, totul tinzând spre nașterea unei „noi lumi”. Ceea ce numim vulnerabilitățile lumii contemporane se asociază cu resursele existente, cu condițiile de mediu, cu comportamentul actorilor statali și non-statali.
De asemenea, putem aminti că globalizarea înseamnă și consum de materii prime și produse energetice într-o lume în care resursele energetice și de materii prime sunt repartizate inegal, în condițiile în care acestea sunt limitate (consumatorii cei mai mari sunt SUA, China și UE ). Diagnosticarea aduce în prim-plan și alte situații de inechitate în ceea ce privește distribuirea resurselor, cum ar fi: în regiunea Golfului se află peste 70% din rezervele petrolifere ale lumii, Arabia Saudită dispune de 25% din rezervele mondiale, Irakul de 10%, zona Caspica și Asia Centrală de 7%, iar Federația Rusă de 5%. În domeniul gazelor naturale, Federația Rusă se situează pe primul loc cu peste 47.000 miliarde m³, urmată de Iran cu 24.000 miliarde m³, Qatar – 17.000 miliarde m³, Arabia Saudită – 6.000 miliarde m³, EAU – 6.000 miliarde m³, SUA și Algeria – 5.000 miliarde m³ etc. Descoperirea, în Turkmenistan, de noi zăcăminte a generat noi modificări în structura geostrategică a zonei.
O altă problemă întâlnită este procurarea hranei în zona Africii sau a Asiei de Sud. Similar, resursele insuficiente de apă afectează statele din zona Africii Sahariene, Orientul Apropiat și Mijlociu, Asia Centrală. Competiția pentru apă a dus la conflicte violente, dacă ar fi să amintim doar de luptele din Turcia, Siria, Israel, Iordania și Irak. Pe de altă parte, cele mai importante resurse de apă sunt în Canada (2.850 km³), Papua Noua Guinee (810 km³), Norvegia, Noua Zeelandă.
Industrializarea excesivă a dus la degradarea continuă a mediului. Problemele cu care societatea se confruntă, atât în prezent cât și în viitor, sunt încălzirea globală și subțierea stratului de ozon, probleme care sunt generate de acumularea în atmosferă a unor cantități periculoase de gaze. Cauzele prezentate anterior ne face să evidențiem și efectul generat de topirea calotelor polare, ridicarea nivelului mărilor, pierderea fertilității solurilor etc. Alte probleme sunt cele ridicate de expansiunea demografică și, prin extensie, exploatarea sălbatică și degradarea solurilor, defrișarea pădurilor, conflictele economice și etnico-culturale.
Dezechilibrele dintre statele bogate și majoritatea statelor sărace afectează atât economia mondială cât și stabilitatea socială. Indicatorul Dezvoltării Umane (IDU, care include PNB pe locuitor, educația, sănătatea, condițiile de viață și muncă, speranța de viață etc.), a stabilit următoarea ierarhie: locul 1 – Norvegia, 2 – Islanda, 3 – Suedia, 4 – Australia. SUA ocupă locul 7, Japonia – locul 9, Marea Britanie – 13, Franța – 17, Germania -18, Federația Rusă – 63, România – 72. Aceeași statistică arată că primele 20 de state dezvoltate acumulează peste 85% din PNB-ul mondial.
Raportul disproporționat dintre tendințele dezvoltării accelerate a științei și economiei (pe de o parte) și sistemele sociale, politice și instituționale în latentă schimbare (pe de altă parte) indică tensiunea majoră existentă la nivelurile culturilor, mentalităților, ideologiilor și credințelor religioase datorită confruntării cu procesul de globalizare. Practic, capacitatea de a gestiona această schimbare este factorul de succes sau insucces al acțiunii umane. În 2004, Națiunile Unite luau în considerare consecințele negative ale globalizării economiei, alături de proliferarea armelor de distrugere în masă, de terorismul internațional, de conflictele locale și interne, interreligioase și interetnice, de crima organizată, apreciindu-le ca factori de vulnerabilitate la adresa tuturor statelor, puternice sau slabe. Se puncta faptul că aceste amenințări pot fi contracarate doar prin cooperare internațională. Atacurile teroriste din SUA din 2001, din Spania în 2004, Turcia în 2000, 2004 și 2006, din Federația Rusă și Marea Britanie sunt dovada acestor lucruri. Sistemele regionale și mondiale de securitate au obligația de a pune accent pe prevenire, pe instrumente de control și acțiune antiteroristă, pe măsuri complexe și combinate, de natură de militară, politică, economică, de ameliorare a condițiilor de viață și egalitate a șanselor. În prezent, sistemul juridic internațional se confruntă cu principiul autorității naționale, disparitatea accentuată în ceea ce privește resursele și distribuția puterii, precum și cu noi crize de legitimitate. Prin urmare, securitatea prin cooperare trebuie să țină seama de suveranitatea și responsabilitatea statelor. Statele și instituțiile internaționale trebuie să-și asume responsabilități interdependente, iar sistemul astfel creat trebuie să se bazeze pe credibilitate, eficiență și echitate. Teoretic, problemele de securitate internațională sunt soluționate în cadrul O.N.U., în cadrul Consiliului de Securitate. Acțiunile legate de securitatea internațională sunt legitimate exclusiv de O.N.U., exemple în acest sens fiind acțiunile militar-politice din Afganistan sau din Irak, acțiuni inițiate de SUA și de Coaliții Internaționale. Procesele de stabilizare și reconstrucție din Balcani și Afganistan au implicat și NATO, iar OSCE a fost folosită în prevenirea conflictelor și reconstrucția din Balcani, Caucaz, Asia Centrală, etc.
După cum menționa, în prezent, expansiunea SUA s-a impus prin nivelul ridicat de dezvoltare tehnologică, economică și sistemul de organizare. Principalele caracteristici ale exercitării supremației pot fi trasate pe patru mari coordonate: sistemul colectiv de securitate NATO, cooperarea economică regională (APEC, NAFTA) și instituții globale de cooperare (FMI, OMC), predominanța sistemului de adoptare a deciziilor prin consens. Totuși, ceea ce vizează SUA este Eurasia, zonă cu o importanță strategică ridicată deoarece:
reprezintă cea mai mare întindere de uscat a lumii;
este o axă politică deosebit de importantă pe plan internațional;
concentrează 60% din PNB mondial;
grupează cele mai dezvoltate state din punct de vedere al dinamicii economice și politice;
cuprinde cea mai mare concentrație de state nucleare.
Actualmente, jocurile strategice din Eurasia au în vedere zonele periferice, fiecare dintre actorii internaționali exercitând o influență parțială, fără a exista un lider. Astfel, avem cinci jucători strategici – Franța, Germania, Rusia, China și India – și cinci jucători pivoți – Ucraina, Azerbaidjan, Coreea de Sud, Turcia și Iran. SUA exercită un control direct asupra zonei vestice, controlul zonei estice și sudice fiind împărțit cu China, respectiv Rusia.
Revenind, putem afirma că interesele americane sunt considerate la ora actuală ca fiind mondiale, dat fiind faptul că SUA poate fi evaluată ca fiind singura superputere globală reală, în măsură să dinamizeze procesele de mondializare, liberalizare, democratizare a lumii. Principala critică adusă administrației americane o constituie doctrina acțiunii preventive sau a remodelării post-conflict și modul unilateral de abordare a acestei probleme.
Uniunea Europeană se află în plin proces de transformare. Datorită decalajului existent în domeniul militar, a ascendenței SUA în stabilirea și gestionarea agendei politice mondiale, domeniul economic este, momentan, unicul factor de putere prin care UE dorește să egaleze puterea americană, promovând inițiative comune sau concurente cu SUA. Nivelul scăzut al PIB-ului european din ultimii ani, care a produs întârzieri în realizarea obiectivelor Agendei Lisabona, urmărește recuperarea avansului tehnologic și de competitivitate al SUA față de UE, ducând la o ofensivă în plan politico-strategic. Prin urmare, a fost elaborată o Politică Externă și de Securitate Comună, care include scopuri, obiective, acțiuni umanitare și de management al crizelor, precum și de prevenire a conflictelor, politică care se corelează cu politica NATO. PESC este stabilită de către Consiliul European. Uniunea Europeană abordează probleme regionale și globale, în cadrul dialogului multilateral, bazat pe ONU. De asemenea, parteneriatele speciale facilitează raporturile cu/și între UE și SUA, Federația Rusă, Ucraina, India, China, ASEAN, America Latină, statele din bazinul Mării Negre, etc. În același timp, UE s-a constituit într-un oponent (alături de Franța și Germania) față de acțiunile militare americane din Irak. Începând cu 2007, UE și-a concentrat atenția asupra consolidării influenței în zonele tradiționale, un exemplu constituindu-l încercarea de stabilizare a continentului african pentru accesul la importantele resurse naturale ale acestuia, sau consolidarea rolului politico-strategic al noilor membri, respectiv consolidarea politicii de extindere. Unii politicieni ruși consideră astăzi extinderea UE drept o amenințare pe termen mediu și lung. Obținerea rolului primordial în politica internațională va însemna acceptarea de către principalele puteri europene a transferării deciziilor majore care le privesc de la nivel național la nivelul UE, realizarea unei singure armate și obținerea unui singur proces decizional.
Federația Rusă a reușit să-și recapete parțial locul ocupat în timpul Războiului Rece. După 1991, economia rusă a început să se transforme iar administrația rusă s-a relansat în jocurile de putere de pe arenele regionale și continentale.Odată cu conceptul de securitate avansat de administrația rusă, s-au mai promovat strategii ale „vecinătății apropiate”, ale parteneriatelor cu SUA, UE, China, India, ASEAN, realizarea unor „blocuri” politico-economico-militare în spațiul fostei Uniuni Sovietice, precum și, esențial, menținerea parității strategico-nucleare cu SUA. Mai mult, administrația rusă reclamă același drept ca și administrația americană, aceea de a aplica lovituri preventive și de a acționa militar împotriva grupărilor teroriste, în orice parte a globului. Acțiunile ruse sunt însă puse în umbră de tensiunile și crizele etnico-politice și economice interne (Caucazul de Nord, Transnistria, Abhazia, Osetia etc). Politica externă rusă s-a concentrat pe căutarea unor aliați puternici, pe folosirea „diplomației energetice” în relațiile cu UE, pe întărirea relațiilor cu ASEAN. Pe de altă parte, rolul Rusiei a fost evidențiat în cadrul acordului SOFA și în cadrul Summit-ului de la Istanbul. Momentan însă, Rusia refuză parteneriatul internațional în ceea ce privește zona Mării Negre, consolidându-și pozițiile strategice importante: Kaliningrad, Transnistria, unele puncte în Asia Centrală. Federația Rusă ia în considerare amenințările provocate de naționaliști și fundamentaliști dar și cele care decurg din extinderea UE, NATO, Chinei sau Indiei.
China continuă să-și promoveze politica de securitate „specifică” cu accente puse pe blocarea accesului la resurse (energetice, materii prime și metale rare), liberalism economic excesiv, eliminarea amestecului marilor puteri în soluționarea crizelor interne (disputa chinezo-taiwaneză), diminuarea militarismului nipon. Asumarea rolului de negociator între SUA și Coreea de Nord îi conferă importanță și constituie o contrapondere la reproșurile internaționale referitoare la drepturile omului.
India, ca potențial demografic și tehnologic, posedă un rol destul de important în geopolitica și geostrategia actuală. Modificările de pe eșichierul politic intern au determinat o nouă dinamică în politica externă, o dorință de revenire în prim-planul politicii mondiale. O astfel de atitudine se poate vedea din doctrina nucleară pe care India o promovează și anume realizarea unui triunghi nuclear. Tentativa de reconciliere cu Pakistanul a condus la o apropiere de SUA, deși Kashmirul rămâne un punct sensibil în negocieri. Tactica adoptată este cea a apropierii prudente, a realizării alianțelor conjuncturale, care să contrabalanseze tendințele expansioniste ale actorilor regionali, respectiv a Chinei.
Politica externă a Japoniei este caracterizată de trei interese majore: relația cu SUA, provocările de securitate și îmbunătățirea capacității de răspuns la aceste provocări în special cele venite dinspre Coreea de Nord sau China. Implicarea Japoniei în reconstrucția post-conflict a Irakului evidențiază noul dinamism al politicii externe, având în vedere că este prima desfășurare de forțe militare în afara granițelor după cel de al Doilea Război Mondial. Angajamentul de securitate al Japoniei a depășit însă parametrii cadrului de securitate inițial și acest fapt trebuie luat în calcul la eforturile de menținere a păcii și stabilității în regiune.
Atacurile teroriste care au avut loc începând cu 2001 au adus în centrul atenției analiștilor noi forme și modalități de desfășurare a acțiunilor militare. Ceea ce SUA aplicase în Vietnam, iar Uniunea Sovietică în Afganistan devenea public, războiul antiinsurgență și cel de gherilă devin noi modalități de acțiune în secolul XXI. Istoria militară a statelor dezvoltate sau în curs de dezvoltare arată că în cadrul războaielor au fost folosite forțe convenționale. Armatele au fost și sunt expresia puterii naționale unui stat suveran. Războaiele simetrice și asimetrice, întâlnite de-a lungul timpului, pot fi considerate amenințări la adresa securității sociale sau a individului. Războiul simetric a fost definit de către specialiștii în domeniu, în urma modului de organizare, al scopului, al intențiilor, principiilor și criteriilor de organizare și ducere a acțiunilor militare. Astfel, războiul asimetric, comparativ cu războiul simetric, indică lupta în mod convențional, fiind diferită fie prin modul de organizare, fie prin sistemele de armamente noi, fie prin doctrina de luptă nouă și creativă. Totodată, putem menționa că războiul simetric a implicat armate permanente de dimensiuni mari, cu principiul clausewitzian la bază (subordonarea războiului unui principiu politic). Războiul asimetric, noțiune deloc nouă pentru tradiția militară asiatică, este atractiv pentru cei care nu posedă nici forțe și nici resurse tradiționale pentru a face față unor adversari superiori tactic. Putem aminti că nu este o surpriză faptul că SUA este un susținător acerb al războiului simetric, datorită forțelor militare convenționale deținute. Însă, în prezent, abordarea metodelor războiului asimetric îl fac statele aliate cu SUA, sau cu NATO sau cu alte organizații internaționale de securitate, datorită posibilităților oferite de această doctrină. Și România este unul din statele care au adoptat metode asimetrice în cadrul doctrinei militare.
1.2. Securitatea – sursă fundamentală al societății
1.2.1. Structura valorică a securității în spațiul uman
Omul beneficiază de toate drepturile inerente tuturor ființelor umane oriunde
s-ar afla, indiferent de statutul social sau regiunea unde s-a născut, locuiește, lucrează sau trăiește, cu sau fără o naționalitate anume, credințe religioase, filozofice sau politice, stare materială, deoarece aceste prerogative au un caracter universal, ceea ce constituie un fundament al drepturilor lor egale și inalienabile, ca un corolar al libertății, dreptății, securității și păcii mondiale.
Pentru a studia semnificația valorică a securității la nivel social trebuie să ne raportăm și la alte categorii etice precum binele și răul. Conform religiei, binele exprimă totalitatea aprecierilor pozitiv valoroase ale acțiunilor oamenilor, principii și norme de comportament demne de imitare și „multiplicare” ce contribuie la progresul și asigurarea securității umane. Contrar binelui este răul, ce înseamnă pricinuirea necazurilor, prezintă totalitatea acțiunilor negative, faptelor demne de condamnare, mustrare, înlăturare (fiind incompatibile cu progresul și securitatea) sau cel puțin având un efect de reducere din intensitatea lor. Mai mult, misiunea securității se reflectă în starea firească a existenței unui sau altui obiect, fiind circumstanța de acțiune pozitivă, favorabilă pentru orice sistem. Prin urmare, putem defini securitatea ca un bine social, ca o necesitate majoră pentru progresul întregii societăți și al individului și pentru supraviețuirea umanității.
Secolul al XXI-lea este cuprins de ritmurile promițătoare ale progresului științifico-tehnic și social, de revoluția în sfera IT care ridică problema supraviețuirii omenirii și a existenței umane asigurate pe termen mediu și lung. Totalitatea problemelor globale provocate de dezvoltarea științific-tehno-informațional-computerizată, interconectate cu suficiente pericole în plan extern și intern, sunt reprezentate ca o sursă de amenințări pentru omenire. Astăzi, în fața omenirii se ivește problema fundamentării sale valorice, în perspectiva căreia se va putea permite societății să se dezvolte progresiv și în plină siguranță.
Problema securității întregii omeniri este examinată din punct de vedere politic, economic și informațional. Totodată, structura sociofilosofică al securității, prea puțin cercetată în plan global, prezintă un interes permanent din perspectiva siguranței și stabilității existenței a unei societății. Cu toate acestea, tratarea axiologică deschide noi orizonturi, noi posibilități de studiere a problemei de asigurare a stabilității societății umane. Drept epigraf pentru analiza propusă poate servi imperativul din Vechiul Testament: „Dacă veți urma povețele Mele și poruncile Mele, le veți păstra și le veți îndeplini … veți trăi pe pământul vostru în siguranță” . Sensul profund al acestei îndrumări din Biblie constă în înțelegerea condiției umane ca fiind baza dezvoltării a unei societăți. Orientarea acesteia spre criteriile valorice înalte reprezintă fundamentul sistemului și a culturii spirituale de autoorganizare a socioumanului.
Laureatul Premiului Nobel (1977), fondatorul școlii de sinergetică din Bruxelles,
I. Prigojine (1917-2003), evidenția că „valorile sunt codurile pe care noi le utilizăm pentru a menține sistemul social pe o anumită traiectorie a dezvoltării aleasă de către istorie”. Menționând rolul valorilor în păstrarea securității procesului de evoluție umană, el accentua că sistemul valoric va rezista mereu efectelor fluctuației destabilizatoare care afectează sistemul social. Valorile apărute în decursul istoriei omenirii în baza necesităților obiective ale societății se includ în sisteme și funcționează în societate ca reglatori socio-culturali cu ajutorul instituțiilor sociale: familie, învățământ, religie, artă, știință etc. Fiind reflectate în conștiința socială sub aspectul orientărilor culturale, intereselor, directivelor, convingerilor și scopurilor, valorile capătă o funcție ce poate dirija societatea. Astfel, valorile se prezintă în calitate de coduri socioculturale de importanță vitală pentru existența societății asigurată de o stabilitate pe un termen lung de durată. În acest context, valorile reprezintă nucleul mecanismului normativ-valoric de autoorganizare a securității sociale.
Dezechilibrul balanței specifice a unui sistem valoric stabilit, excluderea valorilor tradiționale și impunerea celor străine, punerea pe același plan a imperativelor spirituale și etice pot avea urmări serioase în funcționarea instituțiilor socio-culturale, putând determina schimbări distructive în conștiința și în mentalitatea socială, dezorientări spirituale, iresponsabilitate și deviere socială. Acestea, la rândul lor, în anumite condiții, pot deveni factori de agravare a conflictelor sociale într-un stat aparte, iar dacă nu sunt stopate la timp pot duce la destabilizarea socio-umanului la nivel regional sau global. Prețul posibil plătit pentru acțiunile de subminare a bazei valorice pentru existența umană va fi semnificativ.
În concepția lui Imanuel Kant (1724-1804) idealul suprem este „principiul rațiunii”. G. Hegel (1770-1831) a analizat importanța funcțională a idealului ca fiind un scop intuitiv contemplativ. Altfel, noțiunea de securitate socială este prezentată ca un model ideal de societate în interpretare valorică. Iar idealul societății viitoare în cadrul dezvoltării ei inofensive duce la asigurarea întregii activități sociale și la atingerea securității generale. Reieșind din cele expuse, idealul este forma principală de funcționare a valorilor, iar conținutul lui – ansamblul valorilor corespunzătoare. Teoretic, putem aduce în prim-plan conținutul ideal al securității ca fenomen social. Acesta este reprezentat de către sistemul axiologic, a cărui orientare contribuie la formarea unei societăți securizate și la supraviețuirea umanității în condiții favorabile de dezvoltare.
Securitatea, ca o condiție și factor de existență a omenirii la nivel global, regional, național, statal și personal, se manifestă în calitate de cel mai important scop social-politic. Stabilirea programării social-psihologice a acesteia are loc doar prin prezența unei convingeri sociale și anume prin certitudinea elitelor politice în necesitatea de securitate. Condiția principală de implementare a acestor convingeri se datorează practicii sociale de combatere a calamităților, dezastrului natural, pericolului armat, social și politic, economic și ecologic. În calitate de formă socială, în consolidarea și transmiterea unei astfel de practici, se pronunță tradițiile, obiceiurile și datinile transmise din generație în generație, încă din vechime. Neglijarea acestei experiențe conduce la ștergerea din memoria socială a programării social-psihologice pentru impunerea securității în modul de viață și în activitatea de toate zilele, respectiv de instaurare a unui sistem securizat de relații în socio-uman.
Totodată, putem afirma că securitatea reprezintă apărarea, garantată prin mijloace constituționale, legislative și practice, a intereselor vitale ale persoanei/ individului, societății, statului și mediului natural împotriva amenințărilor interne și externe. Securitatea este o știință și artă (arta de a asigura apărarea unui stat prin strategia furnizată de către un specialist, de a asigura siguranța unei națiuni etc.) care necesită a fi studiată, dezvoltată și a fi însușită, o cultură ce trebuie a fi cultivată.
Rezultatul activității social-politice și culturale a fost și este orientat spre atingerea idealului social, fundamentat pe principiile securității, simbolizând formarea unei științe generale despre aceasta, care ar cuprinde în spectrul său de cercetare și mecanismul de formare a unei culturi de furnizare a securității, care va conține, în sine, totalitatea elementelor care alcătuiesc un sistem de stabilitate pentru desfășurarea și organizarea optimă a unui stat. Acest mecanism va funcționa în baza cunoștințelor, principiilor, normelor, valorilor și relațiilor din sfera securității. Acțiunea și lărgirea activității domeniului de securitate, în special în cadrul vieții sociale, geneza culturii securității, stabilirea unei forme corespunzătoare a conștiinței sociale va permite formarea unei sfere specifice: sfera asigurării securității sociale. Aceasta va exprima sistemul de cunoștințe din domeniul securității, relațiile care apar în urma asigurării stabilității. Baza socio-culturală a sferei securității sociale este reprezentată de sistemul valoric care îndeplinește funcția de stabilizare, integrare și consolidare a societății.
Studiul sistemului valoric al sferei securității sociale presupune: definirea ierarhiei ontologice, existențiale și prioritare a valorilor securității; determinarea acțiunii reglatorului normativ-valoric al siguranței la nivelul personalității, la nivel național, regional și global; analiza valorilor și subsistemelor valorice, corelația lor, care este factorul păstrării siguranței și stabilității societății.
Astfel, sistemul valoric al bazei securității sociale pentru asigurarea dezvoltării durabile a societății globale poate fi privit ca o nouă paradigmă și ca o nouă sinteză valorică. Această sferă axiologică este reprezentată de către sistemul valorilor ontologice, ce trebuie să contribuie la dezvoltarea durabilă și la securitatea societății. Valorile securității pot fi întâlnite în cadrul principiului moral, care cuprinde realitatea și toate manifestările acesteia în deplină manifestare etică. Existența, ca fenomen global, este o condiție pentru toate formele de viață, inclusiv și cea socială, în speță omul/individul. Realizarea valorilor din sfera ontologică poate fi direcționată spre asigurarea securității globale, fiind recunoscută ca o cultură de elită în sistemul existențial valoric și responsabilă pentru destinul umanității. Mai mult, sfera ontologică a valorilor securității exprimă importanța existenței în toate aspectele ei și se poate reduce la întrebarea lui Hamlet de „a fi sau a nu fi?”. Există sau nu există … Iar dacă va fi, atunci cum poate fi asigurată existența față de pericolul non-existenței, cum se poate determina securitatea pentru existența însăși? Această întrebare despre existență și reflectarea ei în mitologie, religie, filosofie și artă (putem, aminti și alte domenii precum: politică – existența politică –, economie, sistemul militar, educațional etc.) demonstrează caracterul valoric al existenței, precum și situarea ei la rang înalt în statutul ierarhic al valorilor. Totodată, existența, privită ca fenomen valoric, simbolizează nucleul, care include imperativele valorice ale naturii vii și moarte, a existenței umane și sociale și ale securității generale a acestora.
Scopul și finalizarea existenței ca fenomen al axiosferei (sfera valorilor) securității are loc prin înțelegerea formelor concrete de manifestare a existenței naturii vii și moarte, prin importanța lor pentru asigurarea existenței viitorului omenirii. Co-evoluția socio-naturală a existenței se poate determina în domeniul ecologiei, care reprezintă conștiința socială prin subsistemul priorităților valorice cu caracter ecologic. Natura, sub toate formele de viață și varietățile ei, utilizarea rațională a bogățiilor naturale, limitarea necesităților, ciclul de producere ecologic pur, stabilirea echilibrului demografic, sănătatea populației etc. sunt importante pentru existența unei vieți sociale. Însă orientarea societății doar spre acele valori ecologice considerate esențiale pentru supraviețuirea umană nu asigură în totalitate securitatea ecologică. Iar valorile securității ecologice, comparativ cu imperativele ecologice, se manifestă ca adepți soci-culturali ai existenței naturale și sociale a omului, care asigură supraviețuirea lui în condițiile crizei ecologice. Subsistemul valorilor ecologice constituie baza formării mecanismului de auto-organizare a securității ecologice. Securitatea ecologică este fundamental necesară pentru societate, în prezent omenirea aflându-se în pragul colapsului, ceea ce asigură acesteia ecologic, statutul de valoare universală la nivel general-civilizațional și chiar global.
Foucault menționează că „trebuie să înțelegem un ansamblu de relații care se mențin, se transformă, independent de lucrurile pe care le leagă …“ prin forma de bază și unică a existenței naturii vii care simbolizează viața. Viața, din punct de vedere mitologic, este personificată în plină natură și redată în episoade biblice precum „Arca lui Noe”. Pentru A. Schopenhauer (1788), F. Nietzsche (1844-1900), H. Bergson (1859-1941), W. Dilthey (1833-1911), O. Leopold (1887-1948), O. Spengler (1880-1936) și alții, a căror filosofie căuta să dea soluții în rezolvarea problemelor existenței umane, sensului vieții, valorilor ei etc., înțelegerea și percepția vieții este denumită ca fiind filosofia vieții, expresie care este întâlnită și la omul zilelor noastre. Pentru supraviețuirea ființei umane, funcția de securitate și asigurarea acesteia poate fi reprezentată de orientarea sa valorică, respectiv actualizarea subsistemului vital valoric, ceea ce reprezintă prima componentă a activității vitale. Altfel, conștientizarea acestora are loc doar în situații critice, când existența lor este inevitabilă, derulându-se fixarea acestora în subconștientul și comportament fiecăruia. Sensul integrat al valorilor vitale este exprimat în sănătate, perpetuarea speciei, bunăstare, binefacere etc. De asemenea, alte grupe de valori ontologice direcționate de factorul stabilității și securității sociale sunt date de valorile existenței sociale din sfera economică, politică, socio-culturală, informațională.
Analiza securității din sfera economică ca fenomen important presupune înțelegerea sensului ei, relevarea acesteia ca necesitate socială, pătrunderea în sensul importanței și rolul pentru viața societății, personală și întreaga supraviețuire, definirea conținutului său valoric. Însă caracterul valoric al securității economice este determinat de către importanța și rolul ei în viața socială. Importanța socială a securității economice constă în garantarea independenței economice, suveranității și stabilității existenței. Alt criteriu apariției unor condiții excepționale. Securitatea economică, ca mecanism care poate garanta siguranța vieții, calitatea vieții și suveranitatea națiunii într-o societate dezvoltată, deține statutul de bine social, pentru care societatea este gata să plătească.
Securitatea din sfera economică, ca valoare determinantă, poate fi atinsă prin realizarea unor mijloace de acțiune față de cea a valorilor. Din această grupă fac parte valorile sferei vieții social-economice reprezentate de caracterul prioritar al producerii, al afacerilor și comercial. Avem în vedere bunurile materiale necesare pentru nevoile personale, necesitățile sociale, produsul muncii, mijloacele de producere, tehnologiile, infrastructura, resursele și serviciile. Funcția imanentă a subsistemului este asigurarea stabilității de funcționare a sistemului economic.
Într-o diviziune aparte se pot evidenția imperativele securității economice internaționale în calitate de bază etică pentru activitatea economică externă. Acestea se referă la refuzul de folosire a mijloacelor de forță și discriminarea economică, recunoașterea suveranității statului și acordurilor internaționale, respectul intereselor partenerilor și îndeplinirea obligațiilor reciproce, echitatea în drepturi. Globalizarea vieții economice acutizează tot mai mult contradicțiile dintre țările care dețin puterea pe piața mondială și țările slab dezvoltate economic. Acest factor este considerat ca o provocare a globalizării și ca o sursă de pericol regional și global.
Deși perioada globalizării este dezavantajată de noua eră a economiei, încercările de reorientare a activității economice internaționale pe principiile eticii de solidaritate și cooperare ar putea conduce la reducerea sărăciei, malnutriției, marginalizării și alte amenințări la adresa societății. Bazele valorice pentru securitatea economică sunt constituite din durabilitatea economică, stabilitatea creșterii economice, competitivitatea economică și suveranitatea economică a țărilor. Altfel, orientarea societății în determinarea anumitor valori, năzuința de realizare, stabilire și formare a intereselor sociale, cunoștințele fundamentale despre sistemele de valori naționale se află în metodologia de determinare a intereselor naționale, din domeniul securității economice. Cunoașterea bazelor valorice ale securității din sfera economică a vieții sociale este o condiție atât teoretică cât și practică de evidențiere și relevare a criteriilor securității economice. Sistemul de cunoștințe, priorități valorice, norme din domeniul securității economice, reglarea social-economică, modul de comportament în cadrul relațiilor și activității de asigurare economică, stabilite în coduri, tradiții, obiceiuri și simboluri, formează cultura securității economice dar și alte tipuri de securitate (în funcție de domeniu prestabilit – social, umană, politică, militară, educațională etc.).
În sistemul socio-cultural al dezvoltării durabile, dar și în viața socială, un loc aparte îl ocupă valorile sferei politice. În sfera politică pot fi soluționate probleme conexe dirijării societății (implicarea individului raportându-se la diferite domenii) în baza principiilor care expun anumite idealuri și valori. Misiunea de asigurare a securității personale, sociale, statale, regionale și a întregii omeniri rămâne în actualitate și reprezintă o îndatorire prioritară a politicii. Hotărârile din sfera politică este determinată de baza valorică după care se orientează puterea politică și voința poporului.
Puterea este determinată de existența civilizației și de valoarea acesteia. Mai mult, aceasta oferă subiectului posibilitatea de a supune voinței sale obiectul de influență. Interpretarea tradițională a puterii prin intermediul voinței vine din filosofia lui F. Nietzsche, M. Foucault (1926-1984), G. Deleuse (n.1925) etc. Totodată, voința se manifestă ca fenomen existențial al puterii. M. Weber (1864-1920) a studiat problema puterii și a identificat trei tipuri de putere: legitimă, tradițională și carismatică. Scopul nostru este de a aborda puterea ca valoare politică în cadrul axiosferei securității, fără a descrie cele trei categorii prezentate anterior.
Totodată, conceptul de putere poate fi divizat în două: ca valoare auto-independentă cu caracter final și ca valoare instrumentală, importanța socială a acesteia constând în puterea de-ai convinge pe ceilalți. În prima viziune puterea este apreciată apreciată ca o carismă, ca un dar divin împlinit din porunca Celui de Sus sau ca manifestare demonică. „Cu adevărat aceasta este o esență demonică a puterii: ea este chiar și acolo unde omul luptă pentru scopuri ideale cu cea mai mare abnegație, considerând că succesul este mare doar atunci, când împreună cu puterea exclusivă de viață își apără interesul propriu, hotărât își realizează dorința proprie, leagă năzuința comună pasionată nemijlocit de chestiunile proprii. Cine deține puterea, acela este obsedat de ea”, scria reprezentantul neokantianismului german, unul dintre fondatorii Școlii de la Baden, H. Rickert (1863-1936). Cea de-a doua perspectivă asupra puterii presupune folosirea ei în calitate de instrument de conducere și organizare, în scopul atingerii idealurilor umane. Din punct de vedere politic, interpretarea puterii capătă caracterul sistematizator al bazei valorice sociale, manifestându-se ca factor principal al securității și stabilității politice a poporului.
Însă una din valorile fundamentale ale securității sociale, din perspectiva puterii, evidențiază rolul ei în societate și are deschidere către individ fiind reprezentată de funcțiile: integrativ-consolidativă, care exprimă orientarea puterii spre unirea forțelor social-politice ale societății; de stabilizare, care atrage interesul puterii spre durabilitatea sistemului social-politic; de protecție, care constă în asigurarea securității interne și externe; organizațională de conducere, constituie orientarea voinței politice pentru realizarea programului social-politic; legislativă, legată de asigurarea dreptului legislativ al puterii și supremația legii. Funcțiile de putere se înfăptuiesc prin intermediul sistemului politic și al elementului său – statul (statul fiind reprezentat de către cetățean). Importanța social-politică a statului, ca valoare politică, depinde în mare măsură de forma de putere.
Una dintre cele mai importante valori care stă la baza dezvoltării sociale este pacea, simbolizând scopul activității forțelor politice externe și interne ale vieții unei țări. Realizarea păcii și a securității în lume trebuie să devină problema de bază pentru întreaga lume. Pacea este considerată ca fiind o alternativă a războiului nimicitor, aducător de moarte; reprezintă o valoare deosebită cu un caracter ontologic și o condiție majoră de supraviețuire. Tendința societății și elitelor politice de a păstra pacea ca pe o valoare și un ideal socio-politic se manifestă ca o condiție de formare a securității globale. Immanuel Kant privea pacea ca un fenomen valoros de cel mai înalt grad, ca pe un ideal, iar aspirația spre aceasta ca sursă de speranță a omenirii. Autorul promova în lucrările sale ideea păcii eterne, echitatea în drepturi a tuturor, concepție influențată de filosofia lui Jean-Jacques Rousseau.
Indiferent cât de himerică ar părea stabilirea păcii eterne pe planetă, tendința spre aceasta este imperativul politicii externe și interne, imperativul speranței exprimat prin acel „Zum ewigen Frieden” (”pace veșnică”/„La pace veșnică”). Rezumând toate meditațiile despre pace ca fenomen al axiosferei securității, este momentul să evidențiem caracterul universal al păcii, integrat din punct de vedere militar, politic, economic și factorii spirituali care se manifestă sub aspect personal, social național-statal și global.
Principiile etice, normele activității politice și comportamentul constituie părți componente ale sistemului valoric al securității sferei politice. Mai mult, principiile eticii securității politice includ aspectele morale ale deciziilor politice, care influențează siguranța politică, tipurile, mijloacele și formele de realizare ale acesteia. De asemenea, aceasta conține norme ale activității politice care realizează principiul echității structurii social-politice a statului ca factor al stabilității sociale și politice; etica securității încorporează principiul legitimității și transparenței guvernării statale, responsabilității pentru luarea deciziilor politice, normele politice care exprimă principiul umanismului, pluralismului și toleranței, protejarea drepturilor și libertății cetățenilor ca o condiție majoră pentru dezvoltarea durabilă a societății. Prezentându-se ca element al culturii securității politice, etica contribuie la formarea relațiilor sociale de încredere față de cei care sunt la putere și la stabilitatea funcționării sistemului politic, cu precădere în situațiile de criză socială.
Cei mai importanți factori ai securității a unei societăți sunt valorile sociale și culturale, acestea având un caracter atributiv față de societatea umană. Funcționarea valorilor socio-culturale în cadrul sferei vieții sociale include atât instituțiile și întreprinderile dintr-o societate, cât și relațiile și activitățile care asigură satisfacerea necesităților și distribuția bunurilor sociale.
Procesele, legate de trecerea societății la o nouă etapă de dezvoltare numită post-industrială, sunt caracterizate de transformările sistemice care duc la destabilizare socială, la crearea unei societăți de risc. Felul de a fi al societății s-a schimbat atât de mult încât pericolele, amenințările au devenit părți componente ale vieții noastre, iar nesiguranța zilei de mâine, instabilitatea, inconsecvența pot fi numite caracteristici ale societății contemporane.
Rezolvarea problemei de asigurare a securității funcționării sferei sociale ține de acțiunile din domeniul teoretic, social-politic și de conducere administrativă, sfere care pot fundamenta siguranța socială. Însă, necesitatea asigurării securității naționale și internaționale este condiționată de: prezența obiectului specific – sfera securității sociale; specificul relațiilor sociale dintre subiecții sociali care determină securitatea personală și socială; lărgirea pericolelor și amenințărilor sociale la nivel național și global. Importanța securității sociale ca fenomen valoric este determinată, mai întâi de toate, de necesitatea protejării sociale, de condițiile agravării tensiunilor și situațiilor de conflict, instabilitatea și nesiguranța în constituirea viitorului și dezvoltarea acestuia, de problemele globalizării.
Bazele socio-culturale de depășire a conflictelor, a barierelor și trecerea spre stabilirea unui dialog între culturi pot deveni imperativele umanismului, responsabilității sociale, toleranței ca forme de manifestare a înțelepciunii umane. Cultura toleranței reprezintă abilitatea de acceptare a unor oameni și popoare de alte culturi, a unui alt mod de gândire și comportament, chiar dacă aceasta ar necesita un anumit grad de pregătire în perspectiva stabilirii unui dialog chiar și cu cei care nu pot fi înțeleși, dar care sunt predestinați pentru a lua împreună unele decizii de ordin social sau de a coexista pur și simplu pe aceeași planetă. Toleranța este recunoașterea pluralismului de idei și a comportamentului uman diferit, a lipsei de castă, a neadmiterii ideilor preconcepute față de alte culturi și etnii, care nu seamănă cu noi. Cu trecerea timpului, comunicarea joacă un rol important în afara conflictului social, iar toleranța reprezintă valoarea instrumentală pentru stabilitate socială.
Un alt aspect al securității sociale constă în procesele de supraviețuire, învățământ, educație și alte forme de socializare (în funcție de statului social, de concepții de viață, religie etc.), existând obligația de a se actualiza prioritățile consolidării sociale, integrării, cooperării și solidarității, comunicării interculturale, toate acestea fundamentându-se pe valorile umanismului, toleranței și responsabilității sociale față de generațiile viitoare. Modul de organizare sistemico-valoric al securității sociale se caracterizează în funcție de manifestarea echității sociale. Astfel, analiza valorică a bazei securității sociale este reprezentată de fundamentul metodologic pentru generarea valorilor și formarea culturii securității care contribuie la realizarea dezvoltării durabile.
Securitatea are sarcina de a restabili consecvent unitatea statului sub aspect politic, juridic, economic, social-intelectual și cultural și a forma un sistem integru om-societate-biosferă. Efortul constant de restabilire a echilibrului ecologic prin trecerea la noi modele de securitate, la nivel local și global va implica schimbări radicale în sistemul valorilor, în tiparele de gândire, de acceptare și comportament. Conceptul de securitate trebuie să includă valori, principii, norme și reglementări care să asigure realizarea unui consens socio-natural pentru umanitate.
Securitatea valorică reprezintă schimbarea modului de gândire, reorientarea vechii direcții de dezvoltare spre un alt model de dezvoltare în toate domeniile care trebuie perceput ca principiu valoric atât al existenței umane, cât și al activității organizatorice, în toate sferele vieții sociale.
Din perspectiva respectului pentru viață și supraviețuire, subiectul social trebuie să cuantifice atât comportamentul său, cât și al semenilor, ierarhizându-le la propria scară de valori. Din perspectiva relațiilor axiologice, cu cât subiectul este mai maturizat, manifestând activism social, cu atât este mai responsabil. Responsabilitatea pentru asigurarea securității înglobează atât valorile etice, cât și cele organizatorice, relevându-se îndeosebi îngrijorarea omenirii pentru viitorul său. Conștientizarea semnificației valorice a existenței umane în contextul asigurării securității globale este considerată ca fiind unul dintre subiectele prezente ale civilizației moderne, care periclitează starea de conformism, indiferență și pasivitate.
1.2.2. Evoluția securității către standardele euro-atlantice
Securitatea rămâne o problemă esențială a societății și principalele sarcini ale națiunilor sunt de a oferi stabilitate, atât din punct de vedere politic cât și militar, prosperitate, siguranță, de a anticipa și a preveni situațiile de criză, de a coopera și a cultiva relații cu actorii internaționali (dacă este cazul – în funcție de situație) etc.
Astfel, perioada de pace și stabilitate pe care o traversează Europa în acest secol al XXI-lea se datorează existenței Uniunii Europene și NATO. Uniunea Europeană a generat condiții de dezvoltare și promovare economică pe continent, dar a alimentat și o nouă abordare a securității, întemeiată pe soluționarea pașnică a disputelor și pe cooperarea internațională multilaterală prin intermediul unor instituții comune.
După ce am asistat la evoluțiile pozitive din vestul continentului și, mai ales, în Balcani, putem aprecia că, după 1990, s-au înregistrat o serie de crize, care s-au derulat în contextul reașezărilor geopolitice ce au urmat sfârșitului Războiului Rece. O caracteristică esențială a acestora a fost aceea că s-au derulat cel mai adesea în interiorul statelor și mai puțin între acestea. În această perioadă, mai mult decât în orice altă perioadă, forțele militare provenind din Europa au fost trimise în străinătate, inclusiv în regiuni precum Afganistan, Republica Democrată Congo sau Timorul de Est.
Constatăm faptul că un rol crucial în asigurarea securității europene l-a jucat SUA, atât prin angajamentele de securitate față de Europa luate în cadrul NATO, cât și prin sprijinul acordat integrării europene. Cu toate acestea, la nivel mondial, încheierea Războiului Rece a determinat, din punct de vedere militar, trecerea la o lume unipolară în care SUA deține o poziție dominantă, în comparație cu alte state. Însă, experiența secolelor trecute cât și prezentul au evidențiat faptul că nici un stat, nici măcar o superputere precum SUA, nu poate aborda unilateral problemele globale de securitate, dar reunificarea și integrarea statelor în NATO pot fi benefice și pentru Europa.
Fără îndoială, dezvoltarea cooperării în domeniul militar și aplicarea programelor convenite în cadrul „Parteneriatului pentru Pace Intensificat”, concomitent cu extinderea legăturilor cu UE joacă un rol important pentru țara noastră. Totodată, hotărârea de extindere a NATO și a UE, proces care presupune implicit primirea de membrii din fostele state comuniste, atestă evoluția pozitivă a actualului context strategic mondial.
Dacă până în 11 septembrie 2001 fenomene precum terorismul, traficul de droguri, traficul de arme mici, migrația ilegală, spălarea de bani acționau aproape separat, în prezent mediul internațional de securitate a înregistrat o schimbare dramatică. Deși, instituțiile naționale și internaționale au abordat separat aceste fenomene, cu mai multă sau mai puțină eficiență, actualmente s-a descoperit că, în practică, este nevoie de o altă abordare, deoarece aceste modalități sunt utilizate de către rețelele criminale interne și transfrontaliere, în ansamblu, ca o cale de a îmbunătăți eficiența activității lor. Însă, după multiplele evenimente produse (11 septembrie 2001, Războiul din Gaza etc.), omenirea este încă confuză în ceea ce privește cauzele, mecanismele activităților criminale. A devenit evident faptul că națiunile sunt îngrijorate de posibilitatea ca în orice moment cu diferite ținte, resurse, tehnici și rezultate, prin diferite opțiuni, să se întensifice acțiunile agresive asupra lor fără ca acestea să ducă la rezolvarea problemelor sau a situațiilor de criză. Situația existentă în Afganistan, Irak și lupta împotriva terorismului au înregistrat diferite schimbări la nivel internațional, odată cu trecerea timpului, în funcție de mediul de securitate și de dezvoltarea acestuia.
În prezent, identificăm consolidări la nivelul instituțiilor europene și euroatlantice de securitate. Spre exemplu, după ce NATO și-a revizuit conceptul strategic în 1999, organizația a validat intervențiile out-of-area într-o formulă multilaterală. Într-un context regional, dar și internațional, NATO deține un rol esențial în întărirea securității euroatlantice după încheierea "Războiului Rece". Rolul său politic este în plină evoluție, deschizând și dezvoltând parteneriatul politico-militar prin cooperare și dialog, consolidându-și relațiile și cu alte state – inclusiv cu România (ținând cont că avem drepturi depline fiind membrii NATO și UE). În lumea modernă, pe plan internațional sunt redefinite noi reguli, la nivel practic și de ordin conceptual, mai ales pentru SUA, aflate, în prezent, pe poziția de superputere. Dificultățile și problemele cu care se confruntă sistemul internațional sunt generate de faptul că:
– mediul internațional a devenit mult mai dinamic și mai complex decât în perioada Războiului Rece;
– lipsa unui consens privind modul de abordare a securității internaționale a permis diverselor grupuri de interese, aflate la toate nivelurile, să se manifeste astfel încât să nu se poată elabora politici consistente;
– din cauza proliferării accesului la informații în timp real (așa-numitul „efect CNN”) liderii politici trebuie să ia de multe ori decizii de moment, care nu permit evaluări mai profunde;
– multiplicarea instituțiilor specializate la nivel național și internațional, care abordează problemele din unghiuri specifice, determină analize și decizii fragmentate;
– lipsa unui „model de securitate” rezonabil și acceptabil pentru majoritatea țărilor lumii a favorizat reacții ad-hoc și abordări punctiforme.
Fără echivoc, putem afirma că securitatea secolului XXI, în ansamblul său, trebuie să facă parte atât din strategia de securitate națională cât și din strategia de alianțe, promovată de Conceptul Strategic al NATO, urmând a se identifica și definii acele elemente din strategia forțelor, a mijloacelor și cea operațională care vor asigura tratarea și rezolvarea oricărui tip de confruntare simetrică sau asimetrică.
Dezvoltând ideea la nivel practic, începutul secolului XXI a adus în prim plan actorii cu impact global în domeniul securității precum SUA, Europa, Rusia, China, India și Japonia. Zbigniew Brzezinski consideră că esența noii structuri de securitate a lumii se află în relația dintre SUA și Eurasia. Cert este, că, în cadrul acestei relații se pot identifica două triunghiuri de putere eurasiatică: SUA, Europa, Rusia și SUA, China, Japonia.
Ca un răspuns la hegemonia SUA, putem înregistra noi combinații bazate pe interese geopolitice, acces la surse energetice, tehnologie nucleară, activități spațiale, infrastructuri critice ș.a. Se pot observa noi formule precum: Rusia-China-India; Rusia-Germania; Rusia-China; Rusia-Franța ș.a.
Din perspectivă europeană, se va pune accent pe interdependențele multiple dintre state, liberalizarea fluxurilor mondiale de mărfuri, servicii, capital și informații, ceea ce implică faptul că riscurile interne și externe se pot genera și potența în mod reciproc.
Însă gradul de complexitate și de impredictibilitate al amenințărilor internaționale, îmbunătățirea mediului de securitate internațional impune ca măsurile interne de management al crizelor să fie mai bine coordonate, iar schimbul de informații strategice între statele implicate să se producă în timp real.
Astfel, factorii de decizie (civili și militari) din sectorul de securitate sunt chemați să dea răspuns noilor provocări. Mai mult, instrumentele, pregătirea, bugetele disponibile, cooperarea interagenții apar nu numai ca insuficiente, dar uneori ca inadecvate față de riscurile vechi și noi la adresa securității naționale și internaționale. De asemenea, se pot înregistra probleme de degradare ireversibilă a mediului, de creștere a frecvenței dezastrelor naturale, de noi tensiuni legate de subdezvoltare pe relația nord-sud etc.
În fapt, teoreticienii anglo-saxoni aduc în prim-plan noi abordări în ceea ce privește teoria riscului care poate amenința societatea modernă. Aceștia evidențiază că „vulnerabilitatea este un indicator al problemelor sau nevoilor de securitate; riscul este o vulnerabilitate activă sau expusă, în timp ce amenințarea este un risc produs. Vulnerabilitatea este pasivă (este un «dat» ce ține de așezarea geografică, mărimea teritoriului, populație, infrastructură, relații sociale), în timp ce riscul este partea activă, dinamică (o vulnerabilitate «activată» și percepută ca atare). Vulnerabilitatea se definește din punct de vedere strategic, riscul se evaluează din punct de vedere politic”. Sociologul Ulrich Beck consideră că „în societatea industrială clasică, logica producției de bunuri domină logica producției de riscuri, în societatea riscului, relația se inversează”. Astfel, răspândirea globalizării implică „prezența subiectului pe agenda dezbaterii politice, motiv pentru care dobândește, în acest fel, importanță socială și politică“. De exemplu, „producția de oxizi de carbon, lungă vreme un efect secundar neglijat al tuturor industriilor, s-a transformat într-un risc serios la sfârșitul secolului al XX-lea și începutul secolului al XXI-lea”. Securitatea energetică și cea a mediului în secolul XXI au o semnificație importantă pentru proliferarea națiunilor, putând deveni o amenințare la adresa întregului sistem al relațiilor internaționale.
Importantă este constituirea, după standardele UE, a unui sistem național de reacție (acțiune) în situații-limită, care să dețină componente specializate de cercetare, investigare și combatere a terorismului de orice fel, inclusiv a celui cibernetic și CBRN (Chimic, Bacteriologic, Radiologic și Nuclear), care se pare că va deveni amenințarea foarte gravă al acestui mileniu.
Armonia internațională sau guvernarea globală, așa cum este considerată de către unii specialiști – panaceul universal, reprezintă un exercițiu intelectual, ceea ce demonstrează că statele sunt într-o continuă competiție încercând să găsească soluții viabile și adecvate pentru eliminarea oricărui fenomen care pereclitează viața socială a unui stat sau a unei națiuni, respectiv să încerce să ofere oportunități pentru progres și dezvoltare durabilă a omenirii.
1.2.3. Impactul conceptului securității asupra societății
Menținerea unei societăți, a întregii națiuni depinde de evoluția actuală a mediului de securitate. Mediul de securitate este caracterizat de omniprezența globalizării în competiția pentru putere, de integrarea europeană și euroatlantică a unor state (România este membră NATO și UE), de preocupările Rusiei de a dobândi un rol de decizie în problemele internaționale (problema gazului și nu numai), de afirmarea tot mai puternică a Chinei și a altor state asiatice în viața politică mondială și cea economică, de evoluția evenimentelor din Golf, războiul și perioada post-război din Irak, Iran care vor determina schimbări majore nu numai la nivelul lumii arabe, ci și la nivel mondial, de denunțarea de către Coreea de Nord a Tratatului de neproliferare a armelor nucleare, precum și de creșterea tensiunilor dintre cele două țări posesoare de armament nuclear, India și Pakistan.
Samuel Huntington a stârnit contradicții la începutul anilor '90 pornind de la analizele privind modul în care sunt implicate entitățile civilizate în confruntările de pe planetă, abordările sale vizând prisma politică, economică, etnică, religioasă, informațională sau militară.
Așa cum am menționat întru-un subcapitol anterior sistemul de valori este important pentru o societate. Civilizațiile au ca suport cultura sau un sistem de valori? Care este relația dintre acestea? Sau civilizațiile sunt cele care suportă efectele confruntărilor urmând a-și reconstrui sau revizui sistemul de valori? Sau știu să îl păstreze? Ei bine, consider că, în prezent, stabilitatea și securitatea mondială sunt influențate tot mai mult de accentuarea amenințărilor transnaționale și asimetrice – terorism, proliferarea armelor de distrugere în masă, crimă organizată, dar și de alte fenomene mai puțin mediatizate, precum încălzirea climei, lipsa apei potabile, inundațiile, cutremurele, epuizarea resurselor energetice, evoluția demografică, migrația, sărăcia ș.a. De altfel, secretarul general al NATO avertiza, la Summit-ul din septembrie 2002, de la Praga, că, pe termen mediu, se preconizează un tablou sumbru al planetei. Astfel, principala cauză de conflict pe planetă nu este valoarea (sau poate … depinde la ce fel de valoare ne referim …) ci interesul.
Un alt aspect adus în prim-plan este acela al complexității mediului de securitate. Acesta este efectul al globalizării, care se suprapune și cu alte procese și tendințe de fragmentare, de regionalizare, cu apariția unor noi actori de securitate statali și nonstatali, cu accentuarea decalajelor economice și a crizelor economice (exemplul ar fi criza izbucnită în 2008), precum și cu evoluțiile mediului, ceea ce a determinat și continuă să genereze noi riscuri și amenințări, tot mai puțin predictibile. De asemenea, omenirea, atât în prezent cât și în viitor, se va confrunta cu crize majore determinate de instabilitatea sporită, creșterea fluxurilor migratoare și de refugiați, multiplicarea și diversificarea actelor de terorism, mărirea numărului de state aflate în criză și proliferarea fără precedent a armelor de distrugere în masă.
În acest context, actualul mediu de securitate prezintă următoarele caracteristici: disoluția unipolarității și intrarea într-o fază nouă a multipolarității; afirmarea tot mai evidentă a Uniunii Europene ca factor de stabilitate și progres, dezvoltarea economică și militară accelerată a Chinei, ofensiva diplomatică a Rusiei, pentru care starea de observare față de problemele majore ale lumii s-a terminat, sugerând că noul sistem de securitate internațională tinde să se cristalizeze, în viitor, probabil pe o nouă structură multipolară; apariția și consacrarea unor actori internaționali non-statali care sunt caracterizați de lipsa unui areal geografic, conducerea după reguli și norme specifice, raportarea la alte valori decât cele naționale, precum și tendința acestora de a controla și gestiona domeniile și sectoarele emblematice ale puterii, cum sunt economia și finanțele, resursele energetice, tehnologiile ultraperformante, comunicațiile și informația, afirmarea unor tendințe în dezvoltarea și funcționarea instituțiilor și organizațiilor politice, economice și de securitate internaționale.
Trecerea de la funcția de apărare colectivă la cea de securitate colectivă presupune nu numai concepte noi, dar și structuri și modalități adecvate de acțiune.
În acest sens, NATO și-a dezvoltat și continuă să-și perfecționeze, strategia de integrare și cooperare în scopul rezolvării unor crize internaționale, în cadrul unor coaliții sau organizații regionale, constituindu-și forțe capabile să-și îndeplinească astfel de misiuni. Evoluția evenimentelor din Golf, războiul și perioada post-război din Irak vor determina schimbări majore nu numai la nivelul Orientului, dar vor influența întreg sistemul de securitate actual. Astfel, relațiile dintre Occident și Orient, cât și cele euroatlantice vor avea noi conotații și noi elemente de incidență.
Orice criză poate marca „modernitatea“, fapt ce creează „o ruptură, dar una cu multiple continuități cu valori clasice” ce „nu au fost abandonate, dar alături de acestea au apărut noile valori, cele pe care modernitatea nu doar le prezervă, ci le propune“ și contribuie la contaminarea stabilității unei societăți, a securității la nivel global.
De asemenea, aspectele vieții sunt văzute și din perspectiva ocrotirii sănătății, care constituie o sferă importantă a vieții sociale și un element primordial al securizării existenței umane. Sănătatea se află în aceeași vâltoare formidabilă și impresionantă de a-și găsi calea de dezvoltare de mai departe. Dacă dezvoltarea de lungă durată (dezvoltarea durabilă) reflectă tendința spre o reorientare a scopurilor în conformitate cu noile reforme sociale din toate domeniile (inclusiv medical), atunci omul, ocrotirea sănătății și asigurarea vieții acestuia sunt considerate fundamentale, valori supreme. La polul opus, factorii materiali, veniturile bănești sau majorarea consumului nu mai reprezintă o condiție centrală, decisivă, determinantă, ci doar un mijloc secundar de securizare a evoluției umane. Problemele medicale reprezintă doar o parte a întrebărilor pe care le ridică știința securității, iar mai apoi soluționarea lor contribuind la elucidarea noilor direcții promovate de bioetica globală, ca o avangardă a biosferocentrismului și modelului inofensiv de dezvoltare. Astfel, bioetica pornește de la o preocupare critică privind progresul științei și al societății. Se exprimă, în acest fel, în mod teoretic, paradoxul privind în capacitatea de asigurare a securității globale și de supraviețuire a umanității, în condițiile progresului tehnico-științific.
Din perspectiva bunăstării, securitatea, raportată la social, trebuie să furnizeze un portofoliu bogat pentru a genera stabilitatea unui segment larg ale populației prin manifestarea prosperității și a siguranței zilei ce urmează (putem facem referiri la evenimentele ce se pot produc în interiorul unui stat – greve, război civil etc. – ce determină crearea unei imagini negative atât pentru mediul intern cât și extern din cauza nemulțumirilor) și satisfacerea nevoilor sociale prin “armonie socială, morală și culturală” De asemenea, mediul de securitate al unui stat trebuie să ofere posibilitatea de reconstruire ale componentelor simbolice și fizice (în cazul în care acestea sunt afectate) prin asumarea unei stări bune de securitate a organizațiilor sociale, condițiilor dezirabile pentru a continua socializarea oamenilor și implicarea celor cu competențe profesionale și de integrare în procesele care susțin necesitățile de securitate ale organizațiilor sociale. Mai mult, asigurarea securității constituie o preocupare permanentă a instituțiilor și organizațiilor cu funcții de gestionare a situațiilor (economică, informațională, politică și militară) în plan național.
Din punct de vedere politic, Herbert Simon, laureat al premiului Nobel pentru studiile sale asupra proceselor cognitive de decizie, afirma că, de fapt “capacitatea creierului uman de a formula și de a rezolva probleme complexe este foarte redusă, în comparație cu dimensiunea problemelor pe care vrea să le rezolve în comportamentul lui obiectiv și rațional din lumea reală”. La acesta se adaugă faptul că oamenii reflectă în mod diferit procesele și faptele sociale, politice sau de altă natură, datorită gradului diferit de cunoaștere a realităților pe care le percep. Un exemplu ar fi diferența dintre europeni și americani, respectiv modul diferit de percepere a unuia și aceluiași tip de amenințare cu care se confruntă în problemele de securitate (terorismul, traficul cu arme, criza economică etc.). Abordarea diferită se poate observa în cadrul strategiilor de securitate elaborate de aceștia, dar și în modul care își propun să lupte cu evenimentele ultimului mileniu (putem menționa și că în interiorul aceleași societăți problema anihilării unor situații de criză nu este reflectată în mod unitar). De aici, se poate deduce că, în elaborarea politicilor de securitate, trebuie luați în calcul mai mulți factori atât obiectivi cât și subiectivi. Nu există rețete valabile peste tot și eficiente în orice condiții. Astfel, politicile și strategiile de securitate trebuie să fie analizate din punct de vedere contextual, în funcție de mediul politic intern și internațional în care acestea se elaborează și în funcție de modul în care oamenii percep amenințările și pericolele la adresa păcii și stabilității valorilor în care ei cred dar, și de modul cum înțeleg/definesc problemele la care caută soluții.
Din păcate pericolele globale, în special cele care țin de evoluția societății omenești, respectiv cele economice, care realizează falii strategice economice între lumea bogată și lumea săracă, sunt din ce în ce mai mari. Aceste falii se adâncesc. În fiecare an, potrivit statisticilor ONU, mor de foame sau de boli cauzate de malnutriție aproximativ 45 milioane de oameni. Din cauza conflictelor armate, peste 4 milioane au fost și sunt refugiați. Totodată, putem menționa apariția calamităților naturale care destructurează echilibrul mediului social pe termen lung (cazul cutremurelor, inundații ș.a.) și diferențele sociale și dificultățile sociale cu care individul se confruntă și se mențin pe termen mediu și lung (sărăcia, sănătatea etc.) de-a lungul secolelor.
Aceste discrepanțe economice accentuează pericolul inegalităților sociale. Egalitate socială nu a existat niciodată în stare pură, dar un echilibru în ceea ce privește relația dintre oameni trebuie să existe. Se pare că acest echilibru tinde să se distrugă din ce în ce mai mult, ceea ce reprezintă o sursă continuă de amenințări.
Ca o concluzie, indiferent de poziția diferitelor forțe față de evoluția globalizării, ca proces inevitabil, aceasta trebuie să producă și să promoveze o lume mai bună, o lume a bunăstării, a democrației și a păcii generalizate. Din nefericire, discrepanțele prezente în dezvoltarea statelor generează frustrări, stârnesc nemulțumiri provocând diverse crize sociale, însoțite, nu de puține ori, de crize de identitate, generatoare de violențe neașteptate.
1.3. Elemente de susținere a mediului actual de securitate
1.3.1. Politici de securitate la începutul secolului XXI
Se spune că așa cum oamenii au propriul destin, așa și popoarele îl au pe al lor. Sute de secole au trecut peste generații întregi care au suportat diverse evenimente bune sau rele, tocmai, datorită tradițiilor păstrate, deși schimbarea și adaptarea s-au făcut la nivel global.
Trecerea de la un mileniu la altul este caracterizată de schimbări profunde în mediul de securitate, pornind de la valul de conflicte inter- și intrastatale din vecinătatea Uniunii Europene, continuând cu terorismul internațional, proliferarea armelor de distrugere în masă, crima organizată, imigrația ilegală, statele eșuate, subdezvoltarea economică, nerespectarea drepturilor omului, probleme ecologice etc. De asemenea, la începutul secolului XXI, înțelegerea și identificarea formelor de manifestare ale relației politică-securitate se realizează atât într-un nou context geopolitic și geostrategic, cât și prin analiza procesual-organică a nivelului general de dezvoltare a comunităților sociale, statelor, a situației politico-militare, juridice, economice etc. dintr-un spațiu bine definit.
Astfel, statul, cu rol de gestionare a valorilor și intereselor sale, partidele sau grupările politice cu dreptul de a reprezenta poporul și forțele armate, ca instituție cu funcție de protecție a valorilor și intereselor organizărilor sociale, devin principalii actori implicați în definirea unei politici de securitate.
Dând o definiție generală a politicii, putem menționa că aceasta este considerată „arta puterii politice de a conduce și guverna afacerile publice prin forme și modalități care asigură menținerea și apărarea ordinii interne instituite și securitatea comunităților sociale administrate” de elita politică, de legislația unei națiuni și de instituțiile și organizațiile abilitate. Mai mult, aceasta constituie instrumentul menit să armonizeze problemele specifice domeniilor fundamentale ale vieții sociale, să mențină echilibrul, stabilitatea și funcționalitatea acesteia și să creeze cadrul favorabil pentru garantarea securității unui stat atât la nivel național cât și internațional. Astfel, efectele gândirii politice nu se răsfrâng nu numai la nivel de teritoriu ci, în mod vital, se raportează și la alte state.
Politica de securitate este fundamentată atât la nivel național cât și la nivelul unei organizații internaționale de securitate, a unor alianțe politico-militare sau asocieri de state democratice și suverane. Într-un mediu de securitate „piața politică” încorporează cerințele politicilor instituționale, publice și sociale care au obligația să soluționeze problemele de interes comun, și care sunt abordate, de obicei, în cadrul național, regional și internațional.
Politica de securitate reprezintă o componentă importantă pentru politica unui stat. De altfel, menținerea securității a unui stat are la bază echilibrul sistemului politic. Sistemul politic cuprinde mai multe elemente ale sferei politicului (procesele decizionale, conflictul, puterea, pacea, obiective și interese, socialul, securitatea etc.) și are menirea să susțină echilibrul mediului social, al individului/cetățeanului, al unei națiuni, la nivel național și internațional. Așadar, politica de securitatea este fundamentată și elaborată de către sistemul politic (intocmirea politicii de securitate îi revine puterii executive – guvernul –) și de către reprezentanții organizațiilor abilitate, raportându-se la reperele și normele unui stat, la valorile și culturile sociale.
O serie de modificări în conceptele tradiționale militare au fost generate de garantarea și importanța securității naționale de către NATO. Astfel, analizând perspectivele țării noastre, doi experți militari români, Ion Irimia și Aron Liviu Deac, subliniau că „evoluția mediului de securitate la nivel zonal, regional și global a impus României reconsiderarea conceptului de securitate, care era sinonim cu cel al apărării naționale și înțelegerea acestuia ca o stare generală a societății în care libertățile și drepturile fundamentale ale cetățenilor, democrația constituțională și interesele fundamentale ale statului sunt asigurate și garantate”.
Augustin Fuerea, evaluând oportunitățile și posibilităților de acțiune într-un mediu de securitate, arăta că „prin tratatul asupra Uniunii Europene, șefii de stat și/sau de guvern ai statelor membre au convenit să realizeze, în mod progresiv, o politică externă și de securitate comună” , axată pe interesele al altor state sau actori politici importanți. Obiectivele importante pentru menținerea și susținerea relațiilor internaționale cu alte state sunt:
apărarea valorilor comune, a intereselor fundamentale și a independenței Uniunii;
consolidarea securității Uniunii și a statelor membre;
menținerea păcii în lume și consolidarea securității internaționale conform principiilor Cartei Națiunilor Unite și cele ale Actului Final de la Helsinki (1975) și Cartei de la Paris (1994);
promovarea cooperării internaționale;
promovarea democrației și a statului de drept, apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Astfel, putem evidenția că România a devenit un actor internațional cu un important statut strategic. Din punctul de vedere al Alianței, securitatea „individuală” și „egală” este proclamată pentru toate statele membre. Misiunea de bază a forțelor NATO constă în „garantarea independenței politice și a integrității teritoriale a aliaților”.
Eficiența intervenției politico-militare a NATO în crize precum cele din Bosnia, Kosovo, FYROM, Afghanistan, Irak, a demonstrat rolul-cheie asumat de Alianță în stabilizarea zonelor aflate, uneori, la mii de kilometrii de aria sa de responsabilitate.
Obiectivul principal al politicii de securitate constă în uniunea statelor membre care „vor defini și vor pune în practică o Politică Externă și de Securitate Comună, acoperind toate domeniile politicii externe și de securitate”. Tratatul de la Maastricht a deschis o cale spre politica de securitate, prin „cooperarea sistematică între Statele Membre pe orice problemă de politică externă sau de securitate, de interes general”, pentru construirea și întreținerea unui spațiu comun de prosperitate și stabilitate. Acest spațiu este baza necesară creării diversității și multilateralității culturale, având capacitatea de a întreține unitatea ca „punct de referință esențial al afirmării identității și al consolidării democrației”. Accentul este pus pe prevenirea unor conflicte, a unor riscuri, vulnerabilități și asigurarea păcii prin eforturi creatoare ale mediul de securitate. De asemenea, se acordă o atenție deosebită menținerii unor relații internaționale construite pe stabilitate, căutându-se soluții pentru prevenirea și constatarea unor posibile situații de criză.
Un exemplu relevant sunt etapele integrării României în NATO și Uniunea Europeană (2008-2015), prin respectarea graficului anual de operaționalizare a structurilor dislocabile și îndeplinirii cerințelor impuse de către Alianță în ceea ce privește raportul între ponderea forțelor dislocabile și totalul forțelor terestre, precum și între ponderea forțelor terestre dislocate sau pregătite pentru a fi dislocate și totalul acestora.. Prin urmare, direcțiile de acțiune ale politicii de securitate constau în obținerea unor performanțe operaționale de către structurile militare datorită înzestrării cu tehnologii de vârf cu impact asupra domeniului tactic și operativ, urmând a se produce schimbări atât în arta militară cât și în strategia militară. Mai mult, tehnologiile de vârf induc o mobilitate extrem de ridicată a unităților dar și o extindere a spațiului de luptă, rolul factorului uman fiind esențial în folosirea strategiilor asimetrice, respectiv a acțiunilor netradiționale de luptă (război informațional, terorism etc.) În această situație, folosirea cu succes a tehnologiei informaționale constă în integrarea cu succes a acesteia în sistemul militar. Așa cum aceasta poate produce avantaje, tot așa există riscul „depășirii militarilor din diferitele structuri de a le aplica și integra corespunzător”.
Politica de securitate este o componentă importantă pentru actul de guvernare a unui actor al mediului de securitate. Acesta are rolul de a fundamenta și aplica principiile doctrinei asumate de sistemul și regimul politic, de a implementa, în funcție de interesele de securitate și de puterea actorului mediului de securitate, dar, și de interesele geopolitice și strategice necesare apărării suveranității, independenței, asigurării ordinii constituționale, păstrării identității naționale, de a coopera și conlucra cu alți actori al arealului de influență, pentru a soluționa, pe cale diplomatică, eliminarea confruntării din sfera relațiilor internaționale.
De asemenea, apreciez că, prin programele derulate în cadrul cooperării la nivel național și internațional, Armata Română are asigurat suportul teoretic și experiența practică corespunzătoare nevoilor pregătirii cadrelor militare, în scopul îndeplinirii principalelor obiective de interoperabilitate cu armatele statelor membre NATO și de a răspunde la mutațiile potențate în sistemul politico-militar ca urmare a integrării în structurile euro-atlantice.
1.3.2. Securitatea și apărarea națională în cadrul sistemului de alianțe și coaliții politico-militare
Securitatea și apărarea națională sunt deziderate prin care se urmărește “asigurarea independenței și integrității teritoriale a statului, a prosperității, siguranței și dezvoltării durabile a societății în ansamblul său”.
Realizarea unor astfel de deziderate este posibilă, cel puțin teoretic, prin adoptarea, la nivel internațional, a două poziții: neutralitatea sau aderarea la o alianță politico-militară.
Neutralitatea, cu excepția neutralității perpetue – cazul Elveției, este o stare de aparentă siguranță și securitate pentru un stat.
Istoria omenirii în general și a Europei în special oferă suficiente exemple de încălcare flagrantă a neutralității statelor, urmate de ocuparea totală sau parțială a teritoriului. În alte situații, într-un context politic și militar nefavorabil, statele neutre care au anticipat pericolele care planau asupra securității lor au aderat la alianțe sau coaliții politico-militare. Nu lipsită de interes este atitudinea unor state, integrate în una sau mai multe alianțe politico-militare, care au renunțat la acestea, adoptând inițial o poziție de neutralitate, urmată de aderarea la o altă structură. De regulă, prin această atitudine controversată adoptată de către un stat supus, după consumarea evenimentelor politice și militare, acesta este constrâns unor severe critici din partea analiștilor subiectivi sau incapabili să recepteze obiectiv cauzalitatea evenimentelor.
România este statul, care anterior angajării în conflicte militare, a adoptat o poziție de neutralitate, urmată de intrarea în război, în acord cu interesul său național. Angajarea Armatei române în operațiunile militare în Afganistan și Irak, începând cu anul 2002, a evidențiat o schimbare de atitudine, în contextul în care interesele sale naționale coincid cu cele ale statelor angajate în lupta împotriva terorismului.
Neutralitatea este o atitudine care generează sau determină insecuritate și nesiguranță, din următoarele posibile motive:
vigilența factorilor de decizie cu atribuții și responsabilități în domeniul securității și apărării a slăbit;
structurile cu atribuții în realizarea securității și apărării sunt subdimen-sionate, insuficient pregătite și înzestrate;
măsurile de pregătire a resurselor pentru apărare sunt insuficiente sau incorect distribuite.
Având în vedere considerentele prezentate anterior, considerăm că aderarea la o alianță politico-militară reprezintă o cale sigură pentru realizarea securității naționale.
În prezent, NATO și UE sunt structuri de securitate în măsură să ia decizii și să acționeze, pe mai multe planuri și direcții, în scopul soluționării crizelor majore apărute în diferite puncte ale globului. Prin urmare, o alianță politico-militară și o structură de securitate continentală sunt chemate, obiectiv, să restabilească, pe cât posibil, prin operații, altele decât războiul, securitatea globală și regională.
Membră NATO din 29 martie 2004 și a Uniunii Europene din 1 ianuarie 2007, România este convinsă că decizia de aderare la aceste structuri reprezintă:
garanția securității stabilității, vitală pentru dezvoltarea prosperă a țării;
asigurarea accesului la procesul de luare a deciziilor majore în planul securității europene și euro-atlantice;
reconfirmarea apartenenței statului român la familia occidentală;
un fundament solid pentru relansarea și dezvoltarea politicilor proprii față de terțe state.
Securitatea și apărarea națională a statelor membre ale Alianței Nord-Atlantice și UE rezultă din sarcinile fundamentale de securitate ale acestor structuri politico-militare.
Scopul fundamental al NATO este de a asigura libertatea și securitatea tuturor membrilor săi prin mijloace politice și militare, în baza angajamentului comun, axat pe indivizibilitatea securității acestora. Astfel, Alianța se obligă să ajute statul amenințat la îndeplinirea obiectivelor de securitate printr-un efort colectiv, structurile politice și militare ale acesteia permițând implementarea obiectivelor sale.
În cadrul Alianței Nord-Atlantice, țările membre își păstrează suveranitatea și independența, ideea de securitate fiind împărtășită de către toate statele indiferent de diferențele specifice sau de capacitățile militare naționale, fapt care contribuie la stabilitatea europeană și euro-atlantică.
Politica de securitate a Alianței Nord-Atlantice se exercită prin diferite mijloace și forme, precum:
programarea activă a dialogului cu țările membre și partenere și abordarea securității naționale și euro-atlantice prin prisma ajutorului reciproc;
asigurarea capacității generale de gestionare a crizelor care, scăpate de sub control, pot afecta securitatea membrilor săi;
menținerea unei capacității militare suficiente pentru a preveni un eventual război și a asigura o apărare adecvată.
Securitatea și apărarea națională ale statelor membre ale Alianței Nord-Atlantice este asigurată și de:
participarea acestora la luarea deciziilor cheie pentru făurirea securității euro-atlantice;
expunerea punctului de vedere în privința transformării Alianței, astfel încât aceasta să facă față noilor amenințări majore ale începutului de secol: terorismul, armele de nimicire în masă sau state care nu respectă regulile stabilite;
rolul în planificarea și desfășurarea operațiunilor militare majore;
garanția de securitate oferită de prevederile Articolului 5 al Tratatului de la Washington din anul 1949.
Securitatea și apărarea națională a statelor în cadrul Alianței Nord-Atlantice implică din partea acestora răspunderi și obligații, între care amintim:
îndeplinirea și susținerea criteriilor politice care fac din NATO un adevărat simbol al cooperării, democrației și relațiilor pașnice;
adoptarea unui rol constructiv în cadrul Consiliului NATO, prin ajungerea la consens;
să fie capabile să aducă o contribuție militară reală și semnificativă, generată de reforma sistemului de apărare și modernizarea capacităților de apărare.
Pentru asigurarea securității și apărării naționale, statele membre trebuie să colaboreze și să coopereze în toate domeniile care țin de acest aspect (național și internațional) și să-și asigure necesarul pentru nevoile proprii și ale Alianței.
Credibilitatea internă și internațională a participării la realizarea securității colective este legată nemijlocit de respectarea prevederilor: Cartei ONU, rezoluțiilor Consiliului de Securitate și hotărârilor Consiliului NATO.
Angajarea țării prin forțe și mijloace specifice în acțiuni de securitate colectivă trebuie să fie rezultatul unor negocieri finalizate cu semnarea documentelor juridice care reglementează răspunderile și obligațiile părților, pentru fiecare caz în parte.
Securitatea colectivă în cadrul Alianței presupune riscuri care decurg din calitatea de membru și din participarea la acțiuni în diferite zone de conflict, de intensitate diferită, care se pot solda cu pierderi umane, costuri ridicate, deteriorarea relațiilor cu alte state, pierderi economice și financiare.
Este un risc asumat și în același timp, un element esențial al securității și apărării naționale.
În cadrul Alianței, nerespectarea angajamentelor asumate, luarea unor decizii pripite, sub impact emoțional, presiunii politice și sociale, pot avea consecințe nedorite și constituie factori de risc pentru securitatea și apărarea națională.
1.3.3. Comunicarea din perspectiva securității la nivel social
Comunicarea reprezintă nevoia de a comunica, de a transmite sau de a primi semnale, mesaje (informații, idei, sentimente). De asemenea, este o trăsătură fundamentală a omenirii, ceea ce îi definește viața, îi coordonează acțiunile, organizarea socială, îi condiționează întreaga evoluție. Cum bine cunoaștem, întreaga existență umană nu poate fi concepută fără evoluția culturii și civilizației, a omului însuși, ca ființă superioară. Mai mult, omul este o ființă socială și sociabilă, dispusă oricărui tip de dialog, fiind legată de evoluția procesului de comunicare, de multiplicarea și diversificarea modurilor și mijloacelor de comunicare. Din punct de vedere al securității, comunicarea exprimă conexiunile organice dintre cunoașterea existenței sociale și acțiunea socială destinată gestionării protejării, apărării și promovării valorilor, intereselor și necesităților de securitate, recunoscute și asumate. Astfel, informațiile necesare identificării și evaluării disfuncțiilor, vulnerabilităților, riscurilor amenințărilor, pericolelor sau agresiunilor potențiale primesc valoare socială, condiții sine qua-non pentru asigurarea securității. Valorificarea acestora constituie un efect al capacității de gestionare a mediului de securitate prin asigurarea comunicării într-un context internațional.
Comunicarea deschide noi orizonturi în diferite domenii în care „oamenii au sădită în firea lor dorința de a cunoaște” și stă “în plăcerea pe care le-o procură activitatea simțurilor“ păstrând, până prezent, priceperea omului de a folosi cuvântul și efortul de a se exprima prin atitudine, comportament și nu numai.
În veacul al XIX-lea s-au inventat sistemele tehnice de bază în comunicare și s-a definit principiul liberului schimb. Comunicarea a devenit un factor de integrare a societății, un ansamblu care îndeplinea funcții precise, inspirând primele concepte despre o „știință a comunicării”.
În ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea, se definesc problematicile „societății de masă” și mijloacele de difuzare în masă. Masa se înfățișează ca o amenințare reală pentru întreaga societate, justificându-se un control statistic al fluxurilor judiciare și demografice.
În 1835, Adolphe Quetelet a întemeiat o nouă știință a măsurării sociale, „fizica socială”, știință a cărei unitate de bază este „omul mediu”. Tehnologia riscului și rațiunea probabilistică se transformă astfel în câmpul/domeniul/politic, devenind o unealtă de administrare a indivizilor (luați în masă).
Comunicarea, ca știință și nu numai, reprezintă înștiințare, știre, veste, raport, relație, legătură. Acestea sunt sinonimele oferite de către Dicționarul explicativ al limbii române pentru „comunicare”. Deși, pare simplu, înțelesul comunicării este mult mai complex și plin de substrat, ceea ce determină pe specialiști să o studieze și să o analizeze sub diverse forme, concluzia fiind aceea că aceasta reprezintă nu doar un joc de cuvinte ci o unitate și coeziune de apartenență a gândirii umane la civilizație. Comunicarea are o mulțime de înțelesuri, o mulțime de scopuri și cam tot atâtea metode de exprimare și manifestare.
Comunicarea, deși este independentă de sistemele moderne de comunicație și chiar de mass-media, este totuși elementul fundamental în procesul de transformare a societății contemporane.
În mediul de securitate, informația este încorporată în comunicare. Datorită nevoii de asumare a condiției de securitate, aceasta devine, în fond comunicare socială. Conceptul exprimă interacțiunea psihosocială a oamenilor prin limbaj articulat sau prin alte coduri, asigurând transmiterea de informații, obținerea stabilității sau generarea de modificări în comportamentul individului sau grupuri de indivizi. Informația pentru securitate nu se poate regăsi în afara comunicării sociale.
Informația pentru securitate se află la baza puterii oricărui sistem socio-economico-politico-militar (mesaje scrise, verbale, non-verbale, imagini plastice etc.), manifestate asupra unor entități reale, cu caracter de noutate și utilitate pentru anumite împrejurări date. Aceasta aduce la cunoștința opiniei publice (prin știre, veste etc.) o anume situație care cuprinde elemente noi, în raport cu cunoștințele prealabile, cuprinse în semnificația unui simbol sau a unui grup de simboluri (texte scrise, mesaje verbale, imagini de tot felul, indicație a unui instrument etc.) sau în totalitatea materialului de informare și documentare.
“Comunicarea poate fi conștientă sau inconștientă, intențională sau neintențională, interpersonală sau «în masă», să aibă loc în sfera publică sau în cea privată etc.” Rolul comunicării este de a aduce la cunoștință sau de a „informa” societatea/populația, favorizând schimbul de idei, opinii sau transmiterea informației de la un participant la altul.
Societatea continuă să existe prin/și/în comunicare. Este mai mult decât o legătură verbală între cuvinte precum comun, comunitate, comunicare. Oamenii trăiesc în comunitate în virtutea lucrurilor pe care le au în comun, iar comunicarea este modalitatea prin care aceștia ajung să împărtășească aceste lucruri. Pentru a forma o comunitate sau o societate, aceștia trebuie să aibă scopuri, convingeri aspirații, cunoștințe – o înțelegere comună – "același spirit" cum spun sociologii. Comunicarea reprezintă componenta de bază a mediului social care asigură dispoziții emoționale și intelectuale asemănătoare, moduri similare de a răspunde la așteptări și cerințe.
În rol de informație, comunicarea în mediul de securitate este înglobată într-un spațiu simbolic care-i permite să circule, în cadrul unei relații sau legături specializate, între oameni și organizații, chiar instituții cu competențe bine definite. Modalitățile specializate de transmitere a informațiilor reprezintă condiții de securitate care permit stabilirea și menținerea unor relații specifice, în cadrul cărora se realizează producerea, circulația, comunicarea și schimbul de informații pentru securitate.
O altă direcție importantă a comunicării în mediului de securitate constă în gestionarea, construirea și întreținerea imaginii unui stat, a unei națiuni.
Esența comunicării conduce la următoarea definiție: „comunicarea reprezintă considerarea și acțiunea de a deplasa un impuls sau particulă la un punct sursă, pe o anumită distanță, cu intenția de a reconstitui la un punct recepție, un duplicat/copie și o înțelegere a ceea ce a emanat de la punctul sursă.” Astfel, din perspectiva securității, comunicarea trebuie să asigure transmiterea de date și informații prin intermediul unor mesaje cu un anumit sens și semnificație cu scopul furnizării unui contact direct și transparent (sunete sau gesturi) prin intermediul unor canale specifice (simboluri, coduri, semne, semnale).
După Lasswell, în societate procesul de comunicare îndeplinește trei funcții:
supravegherea mediului, dezvăluind tot ceea ce ar putea amenința și afecta sistemul de valori al unei comunități sau a părților care o compun;
punerea în relație a componentelor societății pentru a produce un răspuns față de mediu;
transmiterea moștenirii sociale.
Scopul comunicării este de a identifica etapele procesului realizării sale, oferind posibilitatea studierii din punctul de vedere al efectelor asupra opiniei publice și al identificării rolului acestora în procesul comunicării.
MacKey argumentează că un geolog poate extrage multe informații examinând o rocă, doar că roca nu poate comunica, pentru că nu are nici intenția, nici puterea de alegere.
Nilson în lucrarea sa „Sereno și Mortensen”, considera că termenul comunicare reprezintă toate mijloacele simbolice prin care o persoană (sau orice organism) influențează o altă persoană.
În schimb, abordarea structuralistă a comunicării accentuează relația dintre elementele constitutive necesare apariției înțelesului în cadrul comunicării. Aceste elemente se pot încadra în trei mari categorii:
textul, semnele și codurile lui;
persoanele care „citesc” textul, experiența socială și culturală care i-a format atât pe ei, cât și semnele/codurile pe care le folosesc;
conștiința unei „realități externe” la care se referă atât textul, cât și oamenii. Prin „realitate externă” înțelegem acel lucru specific (adevărat sau fals) la care se referă un text, altceva decât textul în sine.
Comunicarea de masă este înțeleasă de obicei ca încorporând ziarele, revistele, cinematograful, televiziunea, radioul și publicitatea, câteodată include și publicarea de cărți și muzică.
Termenul de „masă” ar putea încuraja o replică inconștientă la teoria societății de masă, în vreme ce termenul „comunicare”, în acest context, maschează natura socială și industrială a mass-media, cu tendința de a promova expresia în direcția comunicării interpersonale.
Comunicarea de masă este o sintagmă folosită pentru a restrânge sub același nume – într-o manieră non analitică – un număr de fenomene diverse.
Orice comunicare se raportează și la relația informațională care este susținută și de dimensiunea securității (trebuie să asigure posibilitatea de mobilizare, perseverare, rezistența la oboseală etc.) Acest mod de transmitere a informațiilor implică și sistemul securității în manifestările oamenilor, cu rolul de a informa și/sau încurajează oamenii în a-i motiva să adopte anumite poziții sau atitudini, în anumite situații negative.
Între noțiunile de mass-media și comunicare de masă, mijloace ale comunicării de masă sunt diferențe majore și evident că nu poate exista o sinonimie perfectă. Confuziile care se fac în acest sens limitează sensurile conceptelor printr-un reducționist simplu și inadecvat. Între comunicare de masă, înțeleasă ca mesaje și procese de comunicare și mijloace de comunicare (instrumentele comunicării, mijloacele tehnice de transmitere a mesajelor) există diferențe vizibile, care nu pot fi ocolite sau trecute cu vederea. Un rol definitoriu joacă și mass-media.
Astfel, expresia mass-media nu poate și nu trebuie să înlocuiască noțiunea de comunicare de masă. Mass-media are o cuprindere mai mare decât cea de mijloace ale comunicării de masă.
Noțiunea de mass înseamnă, de fapt, un public numeros, dar poate fi înțeleasă și ca o amplitudine socială a mesajului, o simultaneitate a receptării pe o arie largă, o standardizare a consumului de produse culturale și, simultan poate semnifica un nivel scăzut de receptivitate. Din această perspectivă, conceptul de comunicare de masă poate fi definit în sens unilateral, simplist, creându-se în mod artificial un clivaj între cultura înaltă, aparținând elitelor sociale și cultura de masă, producția de masă, receptarea de masă, consumul de masă. Acesta este și motivul care îi determină pe unii teoreticieni să prefere noțiunile de tehnici de difuzare colectivă, canale de difuzare colectivă.
Totodată, putem defini conceptul de comunicare de masă fără a ține cont de faptul că este vorba despre un ansamblu de fenomene socio-cultural strâns legate de evoluțiile în domeniul științei și tehnologiei, ceea ce imprimă unele trăsături specifice. Deși începuturile comunicării de masă pot fi situate în secolul al XV-lea datorită inventării tiparului, aceasta a devenit pregnantă în secolul XX, după prima conflagrație mondială, o dată cu dezvoltarea mijloacelor tehnice din domeniul audio-vizualului. Abia în aceste condiții se poate spune că a devenit posibilă transmiterea unui mesaj către un public variat și numeros, care îl recepționează simultan, chiar dacă este despărțit, din punct de vedere spațio-temporal, de sursă. Emițătorul, în acest caz, este un profesionist al comunicării, un jurnalist, o „persoană instituționalizată” sau o organizație de comunicare, un post de radio, un canal de televiziune, un ziar (grupuri sociale specializate – antreprenorii de presă și personalul acestora). Aceasta este, de fapt, și prima dintre caracteristicile comunicării de masă: emițătorul, o „persoană instituționalizată”, care reprezintă, de obicei, un grup de persoane, este un mare producător de mesaje.
Prin comparație, în toate celelalte modalități de comunicare (directă, indirectă, multiplă) emițătorul de mesaje este unul singur. Diferența dintre modurile de comunicare este dată, în același timp, de mijloacele prin care se face aceasta și de numărul receptorilor de mesaje.
Din această perspectivă se poate aprecia că, în cazul comunicării de masă, comunicarea se socializează, devenind colectivă. Revenind, emițătorii de mesaje nu mai sunt indivizi, ci grupuri de indivizi, iar mesajele nu mai reprezintă doar opinia unui singur individ, ci a întregului grup, trecând printr-un mijloc de informare (ziarul, radioul, televiziunea). În același timp, destinatarii comunicării formează grupuri largi, colectivități umane, fapt care conduce la socializarea audienței (a receptării). Se poate spune, cu alte cuvinte, că „presa de masă reprezintă conversația tuturor cu toți și a fiecăruia cu celălalt”, așa cum afirmă cercetătorul francez Bernard Voyenne. Aceasta este, în fapt, cea de-a doua trăsătură distinctivă a comunicării de masă.
O altă caracteristică a conceptului analizat vizează caracterul unidirecțional și mediat al comunicării. Emițătorii și receptorii de mesaje sunt separați spațial și temporal, iar informațiile se transmit prin intermediul unei tehnologii moderne, specifice „erei electronice”.
În final, o nouă trăsătură a comunicării de masă este dată de faptul că reacția grupului receptor de mesaje față de grupul emițător (feed-back-ul) este lentă, chiar indiferentă. Când aceasta se produce, receptorii devin, la rândul lor, purtători ai unor noi mesaje.
Pe marginea acestui subiect Bernard Voyenne vorbește de trei caracteristici ale comunicării sociale prin intermediul presei, care o diferențiază de toate celelalte forme ale comunicării, și anume:
caracterul instantaneu (sau quasiinstantaneu), deoarece informarea se produce aproape simultan cu desfășurarea evenimentului sau cu un decalaj foarte mic;
permanența, pentru că nu cunoaște nici o întrerupere și jalonează istoria în continuitatea ei;
caracterul universal, pentru că este prezentă peste tot și în orice moment.
„Dacă obiectivul presei îl constituie schimbul de informații între conștiințe (comunicarea) – subliniază Bernard Voyenne – se poate spune că și conștiința colectivă se fundamentează, edificându-se din ce în ce mai mult prin presă”.
O altă abordare, cea a lui Rogers Clausse, definește presa drept o comunicație socială și consideră că aceasta îndeplinește următoarele condiții:
periodicitatea pregnantă (apariție cotidiană);
consum imediat, fără întârziere. Mesajul jurnalistic este extrem de perisabil în timp, motiv pentru care acesta trebuie consumat imediat, altfel își pierde orice importanță;
eterogenitatea conținuturilor efemere și varietatea incoerentă a funcțiilor. Ziarul este un conglomerat de știri care satisface cele mai diverse gusturi;
grija pentru actualitate, dominantă și copleșitoare. Totul pornește de la actualitatea imediată și se reduce la aceasta. Cotidianul, prin faptele, opiniile, evenimentele, întâmplările și incidențele sale, „invadează” totul și se impune pretutindeni;
producție – difuzare cu mare densitate pentru o mare și enormă conglomerație de persoane: colectivitate în omogenitate, masă în eterogenitate.
Cu alte cuvinte, comunicarea în mediul de securitate ține de competența materialelor în domeniu, precum și de organizațiile și instituțiile cu funcții explicite care dețin informații pe care le împărtășesc, adică le comunică în funcție de valorile, interesele și necesitățile de securitate protejate, apărate și promovate.
Deși comunicarea în mediul de securitate are utilitate socială, condiția primordială de implementare practică este aceea ca să fie informația procesată de către oameni cu competențe bine definite, rolul său fiind acela de a satisface necesitățile de securitate ale organizărilor sociale la care se raportează. În esență, este vorba de procesul de emitere al unui mesaj și de transmitere al acestuia într-o manieră codificată cu ajutorul reconstruirii unei semnificații.
H. D. Lasswell a determinat direcțiile majore ale cercetării comunicării de masă pornind de la ideea că, în orice acțiune de comunicare, trebuie să avem în vedere cele cinci întrebări fundamentale: cine spune? ce spune? prin ce canal? cui? cu ce efect?
Din această perspectivă, fiecare element al actului comunicării poate fi supus analizei, având în vedere cele două direcții: structura și funcția. Astfel, cine? vizează analiza de control, adică studiul emițătorului, al celui care inițiază și controlează procesul comunicării; ce? vizează analiza de conținut a comunicării; prin ce canal? urmărește analiza canalelor de comunicație, a mediului (presă scrisă, cinema, radio, televiziune, video etc.); cui? vizează analiza publicului, audiența, modul de receptare a mesajelor; cu ce efect? vizează analiza scopului, a efectelor și eficacității comunicării.
În concluzie, în viziunea lui Lasswell, modelul comunicării de masă se poate rezuma la formula „someone says something to somebody” (cineva spune ceva cuiva).
La nivel de securitate, informația simbolizează comunicarea și în același timp devine un bun social. Informația/mesajul trebuie să fie veridică, exactă, să reprezinte o necesitate, o completitudine, o oportunitate, o actualitate, să servească pentru apărarea, protejarea și promovarea valorilor, intereselor și necesităților de securitate.
Desigur că în acest domeniu există și alte opinii, dintre care pot fi amintite:
I. Lazăr apreciază că, “comunicarea de masă este un proces social organizat. Cei care lucrează pentru media, fie că este vorba de ziar sau de un canal TV, fac parte dintr-o mare întreprindere care este reglementată și organizată ca orice altă întreprindere din societate. Imaginea ziaristului independent, izolat în fața mașinii sale de scris, este la ora actuală depășită. Fiecare jurnalist, fie că lucrează pentru un cotidian, pentru radio sau TV, aparține unui ansamblu de salariați din întreprinderea respectivă și execută o muncă bine definită în sensul unei echipe”.
Georges Friedman este de părere că sub conceptul de „mass-media se ascunde o nouă realitate, în același timp, tehnică, socială și etică – un nou tip de om este în cauză, care vrea să se exprime și care într-adevăr se va naște. În alți termeni, se poate spune că semnul timpului este tocmai timpul semnelor. În tot cazul, multiplicarea și accelerarea neîncetată a semnelor fac urgent o nouă lectură. O lectură critică presupune cunoașterea progresivă a: tehnicii noilor mijloace de comunicare, posibilității lor de semnificare, în raport cu mediul socio-cultural în care ele se desfășoară”.
Spre deosebire de Lasswell, Marshall McLuhan reduce paradigma comunicării de masă la doi termeni: ce se spune? (mesaj + mijloc de comunicare) și cine? (producător + receptor). În acest sens, el afirmă că „societățile se deosebesc între ele mai mult prin natura mijloacelor prin care comunică oamenii decât prin conținutul comunicării”.
În prezent, conform Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în articolul 10 se precizează că „orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau comunica informații sau idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societățile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare” (paragraful nr. 1). Mai mult, „exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești” (paragraful nr. 2).
În mass-media, deontologia comunicării presupune anumite îndatoriri și responsabilități care sunt stabilite în colaborare cu utilizatorii, cu scopul satisfacerii diverselor categorii de public. Mai mult, deontologia se bazează pe o serie de valori umane, tradiție, libertatea cuvântului, valori mediatice, îndatoriri umane (de a răspunde nevoilor umane prin onestitate, responsabilitate, libertate, demnitate) și valori universale ce este guvernată la nivel global (prin democrație).
Astfel, comunicarea este fundamentală atât pentru existența individuală cât și pentru stabilirea raporturilor între un individ și restul indivizilor din grup, cu societatea. A comunica este esențial atât în viața personală cât și în cea profesională, în acest ultim caz, raporturile ierarhice ridicând uneori bariere greu de depășit; situarea pe aceeași treaptă ierarhică facilitează, de obicei, comunicarea și încrederea interlocutorilor este mai mare.
În final, din perspectiva securității, comunicarea (și cu rol de informație) se raportează la elementul de cunoaștere dar și formarea atitudinilor care susțin schimbările și transformările din orice mediu de securitate. Accesul la informația pentru securitate este hotărâtor, întrucât reduce dezechilibrele de putere dintre guvernanți, impune restrângeri asupra comportamentului birocratic (teoretic), descurajează ineficiența, abuzurile și corupția din instituțiile publice și asigură eficiența controlului social și, în speță, al mediului de securitate.
Pagină albă
CAPITOLUL II
DIMENSIUNEA UMANĂ A SECURITĂȚII NAȚIUNILOR
,,Deși indivizii și popoarele participă la natura universală a umanității, ele au specificul lor și în decursul timpurilor s-au format popoare cu caractere diferite; complementare, dar diferite. Popoarele, desigur, participă la universalitate; aceasta le permite, din fericire, să se înțeleagă și să constituie o umanitate, însă popoarele nu își șterg propria lor particularitate, ci și-o mențin. Frumusețea universalității constă nu în abolirea particularității, ci dimpotrivă, tocmai din însumarea fericită a diferitelor particularități.”
Athanase Joja
0
2.1. Conceptul securității individului
Prezența securității în toate domeniile nu este întâmplătoare. De ce? Raportându-ne la viața socială putem constata că omul, individul joacă un rol important în toate sectoarele fundamentale ale vieții de zi cu zi, atât la nivel național cât și la cel internațional.
Unitatea de bază a securității, în toate domeniile de activitate, o reprezintă individul. Astfel, oamenii acționează deliberat pentru prosperitatea, evoluția și întreținerea lor, investind în educație pentru a fi capabili a-și produce un mediu de liniște și de securitate în vederea îndeplinirii obiectivelor și dorințelor, dar, și, pentru prezervarea poziționării valorilor și tradițiilor într-o stare de normalitate.
De-a lungul timpului, omul a trăit într-o continuă stare de stres fiind supus schimbărilor provocate de factorii externi și interni (războaie, instabilitate socială, vulnerabilități, insecuritate, instabilitate, riscuri etc.), fiind victima unor profunde transformări sau crize în domeniul social-economic, politic, cultural etc., cu efecte psihologice grave și de lungă durată, ceea ce a generat modificarea comportamentului său, relațiilor sociale și familiale, modului său de a gândi și simți. Este posibil ca teama determinată de lipsa de protecție în situații critice să genereze apariția rezistenței la schimbare a individului? Așadar, cum am menționat anterior, omul este supus zilnic schimbării, fiind bombardat cu informații, care îl rup de natură, de trebuințele sale fundamentale firești, transformându-i opiniile, opțiunile, atitudinile. Tendința fundamentală a sistemului social, și nu numai, este aceea de a se raporta la securitatea individului. Ca atare, securitatea individului reprezintă absența amenințărilor la adresa oamenilor ce se pot manifesta într-o varietate de moduri (amenințări sociale, amenințări militare, amenințări economico-financiare, calamități naturale sau create, sănătatea individului, sărăcia etc.). Abordarea contemporană a securității ca mijloc de protecție a intereselor oamenilor, socio-umanului și a naturii are vechi rădăcini istorice. Astfel, Dicționarul enciclopedic rus considera că securitatea „personală și patrimonială (moștenită) constituie cea mai importantă garanție a dezvoltării umane. Lipsa securității persoanei și a proprietății este egală cu absența oricărei legături dintre eforturile umane și atingerea scopurilor pentru care se depun aceste eforturi”. Este drept, că fără asigurarea securității, orice activitate umană este lipsită de sens. Prin urmare, studierea problemei securității contribuie, în cea mai mare măsură, la interpretarea societății ca un organism unitar și indivizibil. Complexitatea detaliilor privind asigurarea securității și clarificarea insuficientă a multor aspecte teoretice și practice legate de asigurarea nemijlocită a securității individului îi determină pe specialiști să studieze aspectele legate de siguranța oamenilor. Totodată, există un interes deosebit față de problemele securității din partea majorității ramurilor științei, îndeosebi de științele sociale și militare dar și al altor domenii de activitate.
Spre exemplu, în spațiul filozofiei politice au existat numeroase dezbateri privind problema originii vieții în comunitate, a raportului dintre individ și societate sau a raportului dintre individ și instituțiile statului. După cum am mai menționat, John Locke, care a studiat omul din perspectiva existențială a acestuia, a evidențiat rolul statului și al instituțiilor care îl reprezintă ca fiind importante pentru viața socială a individului. Mai mult, acesta nu excludea războiul, considerându-l, în general, o amenințare la adresa individului/a societății întregi.
Având în vedere faptul că, din momentul constituirii statului, securitatea indivizilor este asigurată de ei înșiși, Locke a impus câteva condiții importante, absolut necesare pentru ca statul să poată funcționa în condiții optime. Statul astfel constituit trebuie să fie legitim, să se supună la rândul său unor comandamente morale general acceptate, iar o condiție sine qua non o reprezintă separarea puterilor în stat (aspect care reprezintă, până astăzi, o condiție minimală a oricărui stat de drept).
De asemenea, Hegel, în lucrarea Fenomenologia spiritului, a analizat raportul dintre stăpân și sclav, concluzionând că acesta este unul de luptă între două conștiințe, deoarece „conștiința de sine a mea este amenințată de existența unei alte persoane care nu mă recunoaște ca persoană" și care nu acceptă realitatea existențială. Așadar, conflictul, în general, și violența, în special, sunt două aspecte prezente în relațiile dintre oameni, fiind percepute, în viziunea lui Hegel, ca relații de putere, în care, de asemenea, autorul consideră că „lupta violentă nu reprezintă o apariție accidentală în treburile omenești, ci un element necesar în procesul prin care cineva dovedește că este o persoană". Relevând faptul că violența este un instrument, regăsit permanent în istoria umanității, Paul Ricoeur subliniază ideea că, în contextul statului democratic contemporan, deși violența s-a mai estompat, conflictul – care nu presupune neapărat violența – este prezent în societate: „Prin raportare la noțiunea de conflict, este democratic un stat care nu-și propune să elimine conflictele, ci să inventeze procedurile care să le permită acestora să se exprime și să rămână negociabile. În acest sens, statul de drept este statul liberei discuții organizate; tocmai în raport cu acest ideal de discuție liberă se justifică pluralitatea partidelor, acesta fiind pentru societățile avansate, instrumentul cel mai utilizat pentru reglementarea conflictelor".
În societate, individul ia cunoștință de două tipuri de norme: sociale și juridice. Normele sociale se identifică, la limită, cu normele morale specifice unei comunități, reprezentând "legile nescrise" ale societății respective, iar normele juridice preiau sensul moral al normelor sociale, pe care le instituționalizează într-un cadru organizat. Deoarece etica statului este o etică juridică și nu o etică a iubirii, puterea statului este abilitată să intervină prin latura sa coercitivă, pentru a restabili echilibrul în societate, atunci când anumiți indivizi, prin comportamentul lor, atentează la securitatea celorlalți membri ai societății. Prin urmare, în interesul propriei sale securități, individul, ca membru al societății (organizate politic), trebuie să se supună autorității puterii politice reprezentată prin instituțiile statului întrucât „însuși statul, cunoscut a fi cel mai drept, cel mai democratic, cel mai liberal, se relevă a fi sinteza dintre legitimitate și violență, adică drept putere morală de a pretinde și ca putere fizică de a constrânge".
În aceste circumstanțe, în pofida intervenției energice a statului democratic, legitim, de a instaura liniștea, ordinea și armonia în societate, trebuie admisă și posibilitatea că acest demers este limitat, deoarece, așa cum se exprimă și Kenneth Waltz, „insecuritatea statelor, ca și a popoarelor și indivizilor, este direct proporțională cu întinderea libertății lor. Dacă se dorește libertatea, insecuritatea trebuie acceptată".
Atunci, când ne referim la securitatea individuală, trebuie avut în vedere faptul că majoritatea amenințărilor la adresa oamenilor își au originea în mediul în care aceștia trăiesc, acestea concretizându-se în presiunile de ordin social, economic și politic. Spre exemplu, amenințările sociale, deși îmbracă o largă varietate de forme, se pot clasifica în patru categorii: amenințările fizice, exprimate prin durere sau rănire, amenințările economice, care se pot materializa prin îngrădirea accesului la muncă și resurse sau distrugerea proprietății, amenințările drepturilor, care presupun încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului și amenințările la poziția socială sau a statutului omului, care înseamnă atingerea demnității și onoarei acestuia prin umilire publică sau desconsiderarea și discreditarea individului.
Pe măsură ce societatea se dezvoltă tot mai mult în jurul statului, trebuie acceptată ideea că, orice amenințare ar veni din partea acestuia asupra individului, ar fi de preferat altor amenințări, mult mai grave și mai imprevizibile, pe care le presupune lipsa statului.
Totodată, din perspectiva unui alt specialist în domeniu, noțiunea de securitatea individuală are la bază transformarea conceptului de „dezvoltarea individului uman”. Apărut și utilizat în anii ’60 și ’70, acest concept a avut în prim-plan individul ca element al societății, atenția concentrându-se nu numai pe stat dar, și pe comunitatea din care face parte acesta.
Referitor la stabilirea definiției noțiunii de securitate sunt mai multe puncte de vedere. Unul dintre acestea menționează că „securitatea este o caracteristică obiectivă a condițiilor neprevăzute, instabile din viața și activitatea noastră”. Fundamentul acestei concepții constă în faptul că nu există niciun pericol independent de noi, de activitatea noastră în natură și în sistemele tehnice. Cu toate acestea, o astfel de tratare a problemei nu ne poate convinge, mai ales dacă analizăm pe lângă sistemele sociale, și pe cele naturale.
De pe poziția acțiunii sistemice, prezența pericolului în afara obiectului securității întâi se constată și apoi se poate nega. Autorii acestor afirmații văd sursa pericolului doar în obiect (el fiind și subiect al asigurării securității), iar pericolele în afara subiectului și obiectului securității, din punctul lor de vedere, sunt cel puțin „mituri psihologice”, precum le numește J. Testart.. Acest punct de vedere are și un conținut rațional deoarece o astfel de abordare a problemei ridică semne de întrebare asupra schimbării conținutului activității și de asigurare a securității. Însă nu putem fi de acord cu faptul că în afara subiectului (ființei vii, omului) nu există pericole care amenință considerabil existența și activitatea acestuia. De altfel, autorii fac referire la acele tipuri de amenințări care pot periclita viața unui individ precum: cutremurele de pământ, incendii naturale, furtuni, secetă etc. Reprezentarea securității nu are doar un caracter subiectiv de evaluare, ci și trăsături obiective. Deci, alături de alte analize ale securității se poate distinge relația dintre subiect-obiect. Aceste situații deosebite (extreme) pot avea un conținut atât obiectiv cât și subiectiv. Conceptele pericol, securitate, amenințare etc. sunt noțiuni ce reflectă stări, fapte sau situații subiective, relative cât și obiective. Din punct de vedere social, este imposibil în a determina caracteristica cantitativă a gradului de amenințare și de securitate, dacă aceasta se referă la riscul natural. Însă, la tipurile de amenințări provocate pot fi determinate daunele social-economice. Mai puțin cele care se referă la riscurile și amenințările provocate de natură.
Din momentul apariției omenirii, securitatea constituie, mai întâi de toate, siguranța existenței individului, pentru ca, ulterior, omul să poată asigura existența și securitatea altor sisteme. Din punct de vedere al necesităților practice, noțiune de securitate este mult mai generală. În funcție de cultură și tradiție, securitatea capătă astfel de conotații, încât condițiile de viață generate creează, în mod inevitabil, elementele de bază ale existenței sale. Astfel, din perspectiva securității responsabilitatea individului reprezintă protecția lumii materiale și a societății umane de influențe și acțiuni negative.
Plecând de la această structură a obiectelor protejate, V. Kuznețov considera că securitatea poate fi exprimată prin securitatea socială sau securitatea existenței umane, care înseamnă protecția persoanei de influențele și acțiunile negative, capabile să dăuneze organismului ei. Această categorie a securității ține de persoana umană ca ființă biologică și reflectă cerința de a-i fi protejate necesitățile pur fiziologice, ale căror baze sunt puse de însăși natura, accentul fiind pus pe necesitatea autoconservării. Acest tip de securitate este asigurat prin respectarea, de către om, a anumitor norme și reguli de conduită în condițiile vieții cotidiene (în societate și familie). Din această categorie fac parte securitatea contra focului, securitatea rutieră, securitatea muncii, securitatea alimentară, asigurarea sănătății umane etc.; securitatea faunei și a florei – care presupune îndepărtarea pericolului de dispariție a tuturor tipurilor de plante și animale. Securitatea faunei și a florei este asigurată prin anumite mecanisme de reglare a lumii animale și vegetale, create de către natură pe parcursul luptei pentru existență.
Astfel, securitatea constituie una dintre condițiile autodeterminării, autodezvoltării persoanei, a diverselor comunități umane, a omenirii în ansamblu.
În opinia noastră definirea securității la nivel individual sau social este o opțiune arbitrară, aceasta referindu-se, în realitate, la conceptul de securitate colectivă. În același context, este necesar să menționăm caracterul echivoc al poziției statului în sistemul internațional, acesta fiind considerat atât instrument de securitate cât și utilizator al acesteia.
Vom porni de la ideea că „într-un sens obiectiv, securitatea măsoară absența amenințărilor ce apasă asupra valorilor dobândite iar în sens subiectiv, ea desemnează absența fricii că aceste valori vor fi atacate”. În această definiție, dacă o putem numi așa, noțiunea de „valori dobândite” este importantă, iar valorile nu pot fi altceva decât bunăstarea, suveranitatea, identitatea, ecosistemul și pot fi recunoscute odată cu trecerea timpului. Mai mult, definiția lui Arnold Wolfers poate fi reformulată către o nouă abordare a securității, care atinge atât aspectul subiectiv cât și/sau cel obiectiv, indiferent de „unitatea de analiză (individ, stat, regiune, glob)”. Din punct de vedere obiectiv, aceasta desemnează absența pericolelor la adresa valorilor sociale construite, iar din perspectiva subiectivă, aceasta reprezintă minimalizarea pericolului care afectează valorile menționate. Din această formulare reiese că securitatea este, de fapt, o creație a tuturor actorilor statali sau nonstatali.
Schema nr. 1: Niveluri ale securității
Sursa: Această schemă a fost realizată după definițiile lui Bjorn Moller și Daniel Nelson.
Bjorn Moller a sintetizat trei niveluri de analiză ale securității, toate la fel de importante – statul, colectivitățile și indivizii (conform schemei de mai sus). Însă, aceste trei niveluri nu includ un aspect important, acela al instituțiilor suprastatale. Se poate vorbi, în acest context, despre securitatea nonstatală? Expresia acestei securități nonstatale ar fi tocmai securitatea colectivă despre care scria Daniel Nelson, iar schema lui Moller putând fi completată cu încă un nivel. Însă acesta, după părerea noastră, nu este ultimul nivel de analiză a securității. Este vorba de dimensiunea securității ce ține de mediu și, care este tot mai actuală la nivel global.
2.2. Conceptul de securitate umană (human security)
Securitatea ilustrează o componentă importantă și indispensabilă procesului vital al societății privind dezvoltarea și progresul speciei umane. Acestea sunt considerate funcții fundamentale ale omului și societății încă din vremea Romei Antice. Marele filosof Cicero (106-43 î.Hr.), aducea în prim-plan problema securității pornind de la condițiile concrete ale vieții sociale de atunci. Acesta sublinia că „natura a dăruit fiecărei vietăți în primul rând tendința de a se separa, de a-și proteja propria viață […] capacitatea de a se feri de tot ce i se pare păgubitor și de a căpăta, de a dobândi toate cele necesare pentru ființarea sa”. Apreciind strânsa legătură dintre teorie și practică, Cicero plasa asigurarea securității în prim-planul activității practice, mai presus de teorie, afirmând că, „cunoașterea și contemplarea naturii ar fi oarecum incomplete și ar constitui un început, dacă după ele nu ar urma acțiunea. Această acțiune este evidentă mai ales în ceea ce privește protecția intereselor umane; în acest mod ea are legătură directă cu societatea umană, fapt pentru care trebuie s-o plasăm mai presus de cunoaștere”
În plan metodologic, introducerea categoriei de „securitate” este indiscutabil un factor pozitiv, deoarece apare ca o caracteristică integrată în cadrul căreia sunt îmbinați parametrii care reflectă atât aspectele obiective, cât și cele subiective ale vieții omului. Securitatea a fost abordată ca un concept multidimensional, conex nu doar armelor și utilizării lor sau din perspectiva militară, ci și domeniului care privește siguranța ființei umane în ansamblul său: societate, economie, mediu, alimentație, sănătate etc. Astfel, abordările teoretice au culminat cu o inițiativă globală, cu un puternic suport și o substanțială contribuție a savanților, care au lansat conceptul de securitate ca fiind definitoriu pentru viața și demnitatea ființelor umane, idee ce remarcă, cu siguranță, sensul evoluției societății globale.
Sintagma „securitatea umană” a început să fie utilizată în timpul iluminismului, odată cu ridicarea problemei integrității teritoriale a statelor, deși conceptul a început să fie folosit pe o scară mult mai mare în urmă cu 25 de ani. Chiar dacă nu există o definiție general acceptată a securității umane, acest concept a început să fie conectat atât la problemele statale, cât și la cele socio-economice și de mediu. În prezent conceptul a început să fie din ce în ce mai des întâlnit, astfel încât cuprinde în definiția sa și bunăstarea ființelor umane dar, și realizarea unui "bun" comun, abordarea realizându-se la nivel internațional.
Conceptul de securitate a intrat în atenția opiniei internaționale începând cu Declarația Universală a Drepturilor Omului (10 decembrie, anul 1948), care menționa că „orice om are dreptul la viață, la libertate și la securitatea socială; ea este îndreptățită ca prin efortul național și colaborare internațională, ținându-se seama de organizarea și resursele fiecărei țări, să obțină realizarea drepturilor economice, sociale și culturale indispensabile pentru demnitatea sa și libera dezvoltare a personalității sale”. Elementele structurale ale securității: securitatea economică, alimentară, a ocrotirii sănătății, ecologică, personală, publică, politică etc. sunt deosebit de importante pentru om, în orice situație socială, deși, problemele actuale necesită o examinare și soluționare din perspectiva fenomenului globalizării.
La începutul anilor '80, au existat mai multe inițiative importante de extindere a conceptul tradițional de securitate și a devenit un subiect preferat în cadrul sistemului internațional. În aceeasși perioadă a anilor '80, sistemul ONU și agențiile specializate ale acesteia operau cu o gamă largă de aranjamente instituționale destinate unor activități care acopereau practic toate domeniile de interacțiune internațională, de la securitate și menținerea păcii la dezvoltare economică, de la apărarea drepturilor omului la protecția proprietății intelectuale, de la standardizare tehnică la codificarea progresivă a dreptului internațional, de la spațul extra-atmosferic la marea liberă. În 1982, Comisia independentă asupra dezarmării și problemelor de securitate, mai fiind numită și Comisia Palme, a susținut Raportul „Securitatea comună: A. Blueprint pentru supraviețuire”, care a reprezentat trecerea de la tradiționalul geopolitic de interpretare la o abordare mai puțin militară. Anterior, fostul premier suedez Olof Palme declara că „securitatea internațională se bazează pe atașamentul colectiv de supraviețuire și mai puțin asupra potențialului de apărare împotriva distrugerii reciproce".
O altă contribuție importantă pentru dezvoltarea conceptului de securitate umană a fost realizată de Forumul Securității Comune, format din membrii comunității academice mondiale, guvernelor și reprezentanți ai ONG-uri de prestigiu. Acest forum este o entitate independentă care continuă munca începută de Comisia Palme, programul lor de cercetare fiind dezvoltat în mai multe centre, diseminat pe tematici, precum „naționalism și politica de securitate” – studiat la Centrul de Istorie și Economie de la King's College/Cambridge; „pace durabilă, securitatea regională și controlul armelor" – studiat în cadrul FAFO – Institutul de Studii Internaționale Aplicată de la Oslo și FAFO – în Misiunea de la Ierusalim.
În 1992, Secretarului General al ONU, Boutros Boutros-Ghali, a introdus conceptul de „diplomație preventivă” care se baza pe trei componente: menținerea păcii, întreținerea păcii și executarea păcii . Ceea ce este important de arătat, că aceste trei componente nu sunt singulare și trebuie asociate cu conceptul de securitate umană.
În „Raportul Millennium”, Boutros Boutros-Ghali și Kofi Annan au avut în vedere potențialul de optimizare a procesului de globalizare. De altfel, Raportul sprijină funcția securității prin dispunerea unui nou sistem de referință, respectiv, cel individual. Astfel, Paul Heinbecker a susținut noul concept de „securitate", în special după intensificarea intervenției și ajutorului umanitar derulat pe timpul crizei din Kosovo. În viziunea autorului, securitatea umană are un rol important și sporește atenția asupra conceptului care trebuie studiat din perspectiva individului. Astfel, individul, în calitate de cetățean, reprezintă elementul cel mai reprezentativ pentru un stat, motiv pentru care trebuie să i se asigure atât siguranța cât și protecția necesară. Este evident că promovarea paradigmei securitate umană este conexă fiecărui individ, modului obișnuit de viață, astfel accentuându-se "libertatea față de frică" într-un mediu social.
Óscar Arias percepe „securitatea umană” ca un concept global, o problemă și o responsabilitate a întregii comunități internaționale. Acesta considera că realizarea securității umane poate fi privită ca un întreg, nefiind realizată pe întregul glob.
Pentru John Neif, securitatea umană reprezintă baza unor noi valori, precum drepturile omului și demnitatea umană. În opinia sa, există o serie de dimensiuni ale siguranței personale și securității personale, conectate la mediul natural, precum și la securitatea economică și politică. Scopul securității este de a avea un sistem puternic, capabil de a rezolva cu succes orice problemă, un sistem în care toate componentele și toate dimensiunile sunt puternic consolidate.
De asemenea, Mahbub ul Haq conectează termenul "securitate" la siguranța persoanelor. Acesta acordă o importanță deosebită securității persoanelor fizice cât și securității națiunilor, realizate prin dezvoltare și nu doar prin mijloace militare. În viziunea acestuia, asigurarea securității umane trebuie realizată în toate colțurile lumii, și în toate mediile: de origine, locul de muncă, stradă etc. Pentru autor securitatea umană reprezintă un concept circular, universal și unic la nivel global..
Cum am mai menționat, după 1994, noțiunea de „securitatea umană” a intrat în vocabularul relațiilor internaționale odată cu publicarea Programului Națiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD) privind dezvoltarea umană. Dacă până în 1994, conceptele război și pace și dezvoltarea economică și dezvoltarea socială aparțineau unor agende politice, Raportul dezvoltării umană a apreciat ca fiind inexacte liniile de delimitare între așa-numita marea politică și mica politică, suprapunându-le cu conceptul de „securitatea umană”.
Modificările care au avut loc în sistemul internațional au dus la schimbarea totală a sistemului de referință a „securității”. Raportul menționat susținea că securitatea persoanelor fizice a devenit la fel de importantă ca și securitatea statelor. În plus, raportul milita pentru o schimbare în percepția de securitate, care nu mai era doar o caracteristică a statelor. Securitatea este hotărâtoare atât pentru populație cât și pentru comunitate. În consecință, pentru autorii Raportului variabilele securității umane au fost grupurile umane și timpul. Astfel, conceptul de „securitate umană” are largă aplicabilitate fiind compus din două elemente paralele: 1) de securitate, în fața amenințărilor cronice precum boli, foamete sau fizice; 2) securitatea umană este egală cu individul – protejarea acestuia la schimbările bruște și greu de acceptat în viața acestuia.
Istoria a arătat că există numeroase probleme care amenință, pe termen lung, viața umană. Prin urmare, este necesară conștientizarea problemelor globale și găsirea de soluții universal valabile. Securitatea umană este doar conceptul necesar pentru a omogeniza toți actorii internaționali în instaurarea "binelui comun".
Chiar dacă este o componentă nouă a securității, securitatea umană interacționează cu sistemul social și cu modul de viață a societăților, iar progresul în domeniul tehnicii și cercetării trebuie raportat la existența umană.
Securitatea implică, de obicei, o condiție în care oamenii își pot exercita opțiunile în siguranță și libertate, fără teamă că oportunitățile, de care ne bucurăm astăzi, vor fi pierdute mâine. Siguranța înseamnă că beneficiile pe care le-au atins oamenii astăzi vor fi protejate de aranjamentele sociale, economice, politice. Asigurarea securității se bazează pe o acceptare socială pe toate palierele societății, bazată pe instituții durabile fundamentate pe respectarea drepturilor și obligațiilor oamenilor.
Canada, Norvegia și alte state au creat o rețea pentru promovarea securității umane. Reamintim că valorile fundamentale ale securității umane sunt libertatea față de teamă (freedom from fear), libertatea față de nevoi (freedom from want), șanse egale (equal opportunities). Totodată, instrumentele de gestionare folosite de către Canada și rețeaua de securitate umană sunt cele de tip soft power – persuasiune, promovarea de norme, instituții, strategii de dezvoltare, încurajarea cooperării între state, organizații internaționale, organizații neguvernamentale sub forma unei coaliții, dar nu exclude coerciția, folosirea forței și a sancțiunilor.
Declarația de la Lysoen (20 mai 1999) identifica mai multe domenii care ar trebui gestionate prin aplicarea conceptului de securitate umană: minele antipersonal, armele mici, implicarea copiilor în conflicte armate, statutul Curții penale internaționale, exploatarea copiilor, siguranța personalului umanitar, prevenirea conflictelor, crima organizată internațională, resurse pentru dezvoltare.
Comparând analizele UNDP (United Nations Development Programmed) și cele ale școlii canadiene, vom observa deosebiri semnificative în ceea ce privește subiectul de referință, valorile, amenințările și instrumentele legate de securitatea umană, în speță cea a individului.
De asemenea, putem aminti că legătura dintre securitate și dezvoltare a fost propusă în anul 1993, în „Raportul despre Dezvoltarea Umană Durabilă”, prezentat de ONU, în care se punea accent nu atât pe securitatea statelor și națiunilor cât pe securitatea unei persoane concrete, totodată, fiind introdusă noțiunea de „securitate umană”. Deși aceste idee au fost puse în discuție, în anul 1992, la Rio de Janeiro, acestea nu au fost formulate la nivel de concepte. Se propunea o aprofundare a studiului în „problema securității prin cadrul dezvoltării umane” în schimbul cercetării din sfera „securității prin înarmare” . Noțiunea de „securitate umană” propusă de ONU se bazează pe stabilirea siguranței personale, iar atunci când statul se preocupă de ea nu ar trebui să existe diferență între securitatea statului și cea personală. Este destul de clar că nu orice stat, din anumite cauze, factori subiectivi (siguranță, stabilitate etc.) și obiectivi (protejarea de pericole), sunt în măsură să acorde atenție egală asigurării securității naționale și umane. Iar amestecul ONU sau al altor organizații ori state în planul protecției drepturilor omului se apreciază de către țările suverane drept „intervenții asupra umanului”, amestec în afacerile interne și nu are o popularitate în cadrul guvernelor. Accentul asupra securității umane, securității personale necesită o altă abordare planetaro-globală în asigurarea securității sistemului om-societate-biosferă, incluzând o reacție adecvată de limitare a riscului față de pericole globale ce există real astăzi și cele apărute în decursul istoriei, în condițiile de determinare a valorilor generale și de stabilire a noului umanism.
Totodată, se observă că, deși conceptul securității umane a fost dezvoltat ambivalent, atât din perspectiva Națiunilor Unite și a programului de dezvoltare din cadrul ONU (perspectivă căreia i s-a alăturat ulterior Japonia), cât și din perspectiva politicii externe canadiene, aceste două perspective pornesc de la aceeași premisă – securitatea individului –, diferențiindu-se doar în ceea ce privește identificarea ariei de aplicabilitate, a obiectivelor de acțiune și a instrumentelor de gestionare.
Însă, în cazul conceptului securității umane, ca și în cazul altor noțiuni fundamentale (precum libertatea omului), este mult mai ușor în a se depista lipsa siguranței decât existența ei.
V.R. Potter evidenția că „omenirea urgent are nevoie de o înțelepciune nouă, care ar reprezenta cunoștințe (esențiale pentru valorificarea, realizarea și dezvoltarea concepțiilor umane – viața, autonomia, libertatea alegerii etc.) despre cum să le utilizăm pentru supraviețuirea omului și ameliorarea vieții lui” . Astfel, teoria înțelepciunii poate reprezenta cunoștințele și ghidul acțiunilor ce sunt necesare pentru a atinge o bunăstare socială și a spori calitatea vieții, aceasta putând fi numită și „Știința supraviețuirii”. Preocuparea specialiștilor pentru securitatea umană constă, în mod special, în interzicerea folosirii agresivității. Aceștia sugerau limitarea folosirii și utilizării unor arme împotriva umanități, a războiului de tip psihologic, chimic, biologic etc. de către state în atingerea intereselor proprii, în pofida existenței unei justificări în forma legală sau nu. Astfel, Declarațiile de la Haga (1899) – interzicerea utilizării proiecțiilor explozive (dum-dum), Declarația de la Paris (1856) – a îngrădit războiul maritim, Declarația de la Sankt Petersburg (1868) – a interzis folosirea proiectilelor ușoare încărcate cu substanțe explozibile sau inflamabile și Convențiile de la Haga – 1899 și 1907 – au codificat legile războiului în spațiul terestru și pe mare, precum și drepturile și obligațiile neutrilor, iar protocolul de la Londra din 1936 a limitat folosirea submarinelor împotriva vaselor comerciale. Toate acestea stau mărturie la amortizarea și reducerea violenței asupra existenței umane.
Andrew Mack (director al Centrului pentru Securitate Umană din Canada) a prezentat la ONU, în 1995, Raportul independent asupra securității umane, în care a evidențiat declinul numărului de conflicte armate cu 40%, începând cu anul 1999. Autorul a menționat că nu există o bază de date care să demonstreze creșterea sau descreșterea numărului de războaie, cazuri de genocid, violări ale drepturilor omului în lume.
La nivel european, în data de 15 septembrie 2004, la Barcelona, Grupul de studiu asupra capacităților UE în domeniul securității a prezentat un raport intitulat A human security doctrine for Europe, care evidențiază faptul că, în prezent, se manifestă un decalaj între capacitățile de gestionare a securității și necesitățile reale de securitate. Mai mult, se aduce la cunoștință că folosirea de tehnologie militară avansată poate avea rezultate eficiente împotriva guvernelor, dar aceasta nu are rezultate semnificative în cazul unei misiuni de menținere a ordinii publice sau de protejare a populației civile. Totodată, sunt menționate trei imperative în virtutea cărora se impune ca UE să adopte conceptul securității umane: imperativul moralității sau principiul general al umanității și valorii egale a vieții umane; imperativul legalității sau respectul drepturilor omului; enlightened self-interest sau perspectiva realistă, prin conștientizarea faptului că securitatea UE este conectată la securitatea globală.
Deși, securitatea umană se referă la lipsa constrângerilor asupra individului cauzate de lipsa unei securități elementare, ca urmare a nerespectării principiilor generale ale drepturilor omului, Grupul de studiu definește principiile aplicabile, în acest cadru, a acțiunii UE, ce propunea crearea unei forțe de răspuns în baza conceptului de securitate umană, de asemenea, fundamentarea unui nou cadru juridic care să răspundă implementării adecvate a conceptului.
Astfel, principiile de bază ale acțiunii UE, în baza conceptului de Human Security fundamentează orice acțiune a UE în domeniul securității și apărării, prioritatea fiind acordată respectării drepturilor omului atât în timp de pace, cât si în timp de conflict:
securitatea umană implică tratarea fiecărui individ ca un cetățean cu drepturi depline și obligații celor din UE. La nivel tactic, scopul unei operații nu ar mai pune accent pe înfrângerea inamicului, ci pe protejarea populației civile, fiind excluse folosirea anumitor strategii coercitive;
exercitarea de către UE a unei autorități politice clare asupra procedurilor de comandă și control a misiunilor desfășurate. O structură integrată de comandă și control la nivel european ridică problema controlului democratic și se propune, în consecință, implicarea sporită a parlamentelor naționale și a Parlamentului European. De altfel, misiunile de securitate umană trebuie conduse de un civil;
abordarea multilateralismului, într-o concepție mai largă decât cea a acțiunii unui grup de state. În acest sens, multilateralismul are în vedere: angajamentul de a lucra atât cu instituții internaționale, în cadrul stabilit de ONU, cât și cu organizații regionale pe baza unui cadru normativ comun (UE ca putere normativă) și cu o coordonare a acțiunilor (între serviciile de informații, politica externă, politica comercială, politica de dezvoltare, politica securității);
abordarea „de jos în sus”, în sensul ca orice inițiativă, în logica Human Security, trebuie să ia în considerare nevoile elementare identificate chiar de către oamenii cărora li se adresează, prin consultarea de experți și grupuri ale societății civile;
centrarea regională sau eficientizarea unei acțiuni prin focus regional, care include și dimensiunea sub-statală. Diseminarea securității/gestionarea securității pe fragmente teritoriale preagreate către diferite forțe naționale implicate are ca efect discontinuitatea în acțiune și, prin urmare, o eficiență diminuată;
folosirea de instrumente legale, atât ca principiu de desfășurare a unei operațiuni, cât și ca obiectiv (obiectivul de law-enforcement). Principalele implicații ale aplicării acestui principiu sunt: prioritate în dezvoltarea capacităților civile, reorientarea de la folosirea tradițională a forței militare (combatere în luptă) către folosirea acesteia în scopul law-enforcement prin asistarea activă a poliției și autorităților civile. Cadrul legal al acțiunii armate va depăși nivelul statului aplicându-se și individului, cu toate consecințele derivate din încălcarea normelor de conduită de către trupe. Determinarea unei implicări sporite a populației locale în administrarea justiției.
prioritară trebuie să fie protecția populației civile. Dreptul la autoapărare nu poate fi subminat.
Totodată, asigurarea securității umane la nivel național și internațional vizează pe lângă eliminarea eventualelor amenințări și riscuri și responsabilitatea asigurării binelui ființei umane într-o lume fără repere morale, conștientizându-se importanța realizării unui echilibru între componenta seculară și cea sacră în viața unei societăți.
Așadar, securitatea umană are ca obiect de referință nu doar individul, ci și comunitatea căreia acesta îi aparține, atât la nivel național cât și internațional.
Noile vulnerabilități, riscuri și amenințări cu care se confruntă în prezent, și cu singuranță și pe viitor, omenirea impune în mod obligatoriu, ca termenul de securitate individuală să se articuleze în jurul principiilor securității internaționale, al securității naționale și al securității umane. Această relație va permite satisfacerea simultană a nevoilor globale, statale, ale popoarelor și ale persoanelor. Liantul acestei relații se găsește în securitatea economică, în calitatea sa de dimensiune a securității internaționale și statale, precum și de resursă a securității umane.
2.3. Riscuri la adresa securității umane
Riscurile la adresa securității umane sunt multiple pornind de la sărăcie, educație, sănătate, terorism, trafic de organe, trafic uman, războiul psihologic și biologic etc. și ajungând până la perturbarea siguranței individului prin apariția unor probleme majore sau minore (politice, economice etc.) în contextul unei țări.
Pentru a evita riscurile și amenințările la adresa umanității este important ca societatea și actorii statali să susțină obiectivele de bază ale securității umane (educația, sistemul militar, economia, echilibrul social etc.), necesare consolidării unui climat de încredere, pace și stabilitate și menținerii prosperității la nivel local, zonal, continental și mondial, dar, și pentru promovarea istoriei, a valorilor etc.
Astfel, din punct de vedere semantic, termenul de risc este perceput ca fiind „posibilitatea de a ajunge într-o primejdie de a avea de înfruntat un necaz sau de suportat o pagubă”, un „pericol posibil”. Astfel, riscul reprezintă o relație între proiecția fenomenului (evenimentului) perceput de către individ și gradul său de realizare, respectiv modul în care se realizează. Din punct de vedere subiectiv, riscul nu are semn pozitiv sau negativ, acesta fiind acceptat ca o proporție sau procent matematic. Însă percepția și evaluarea acestuia de către subiectul real se raportează la „viața fiecărui individ – care, spune autorul – reprezintă un șir de acte de decizie și nimic nu pare mai firesc decât adoptarea unei hotărâri în funcție de împrejurări”.
Riscul (asumat, impus, conjunctural sau aleator) trebuie înțeles în termeni de atitudine față de o provocare, de un pericol, de o amenințare sau de o situație confuză, ambiguă. Riscul se raportează la efect, respectiv la efectul preconizat, studiat, înțeles, acceptat. Factorii de risc la adresa securității naționale reprezintă acele elemente, situații sau condiții interne și/sau externe care pot afecta securitatea națională prin lezarea intereselor fundamentale. Totodată, riscul poate fi definit și ca posibilitatea de a avea de înfruntat un pericol, ce trebuie conștientizat și asumat.
De asemenea, riscul se remarcă prin: origine (internă și externă); natură (politică, economică, socială, militară, informațională, ecologică ș.a.), caracter (direct și indirect). Catalizatorul acestui concept este constituit de ipostazele multiple în care sunt folosite de către specialiștii din diferite domenii (militare, economice, politice, educaționale și nu numai).
În prezent, noțiunii de risc, i se atribuie evaluarea negativă a finalității dezvoltării fenomenului (actului evenimentului), care se poate defini printr-un anumit grad de probabilitate determinat de acțiunea factorilor aleatori negativi ale căror efect îndepărtează valoarea proiectată a scopului, de valoarea realizată.
Raționalitatea mitului riscului asupra umanității constă în faptul că „oamenii, indiferent de locul și rolul pe care-l au în societate, în mod continuu, iau și pun în practică decizii, de cele mai multe ori fără a fi conștienți de aceasta”. Actele decizionale (în acest context ne referim la deciziile luate de către individ în funcție de situațiile date) se dezvoltă o dată cu diversificarea posibilităților acționale, însă, acestea pot fi raportate la gradul de complexitate și selectivitate a structurilor, respectiv cele ale sistemelor sociale.
Sociologul german G. Bechmann, în ceea ce privește riscul la adresa securității, evidenția că „deține o funcție de alarmă în raport cu reprezentarea nesiguranței. El semnalează că față de pericole se poate face mai mult” prin „recuperarea unei informații mai complete, mai mulți bani investiți, mai multe legi de reglementare”. De altfel, cauzele realității obiective ale riscului au în vedere împiedicarea desfășurării normale a modului de viață a societății, iar potențialele victime nu pot fi atribuite unei decizii, spune autorul, ci aceasta marchează inevitabil spațiul decizional. Astfel, nu există societate fără riscuri. În general, știința și cercetarea trebuie să dezvolte forme de prevenție, care, indiferent de eficiența lor, pot influența disponibilitatea pentru asumarea riscurilor.
De asemenea, riscul este evaluat ca fiind o expresie „fie a nedeterminării structurale a realității (caracterul probabilistic obiectiv al evenimentelor), fie al incertitudinii, al insuficienței cunoștințelor noastre despre procesele reale”.
Totodată, riscul are un potențial diferit prin modul în care poate prilejui situații neprevăzute și stări complexe ale statelor/națiunilor în procesul de transformare, stabilitate și integrare. Acesta se poate manifesta într-un mediu favorabil de apariție și de dezvoltare, atât în spațiul mediului de securitate cât și în sfera politicului. Pot fi pericole din sfera externă și internă la adresa securității umane și ale unui stat.
Riscurile la adresa securității umane sunt diverse, generarea taxonomiei lor având în vedere:
din punct de vedere al mijloacelor, precum și al efectelor, cea mai utilizată clasificare a factorilor de risc este cea care se referă la: riscuri militare; riscuri nonmilitare; agresive (spionaj, terorism, crima organizată); neagresive (calamități naturale, accidente);
riscuri ce țin de decizia politico-militară: riscurile induse de reforma sistemului militar insuficient susținută financiar; riscurile determinate de înnoirile tehnice și tehnologice insuficient fundamentate; riscurile generate de o interoperabilitate strategică necorespunzătoare în asigurarea siguranței naționale; riscurile insuficientei pregătiri a teritoriului și a economiei pentru apărare; riscul erorilor în managementul strategic al apărării unui stat și planificării acestuia; riscurile generate de restructurarea și micșorarea efectivelor armatei fără ca această acțiune să fie susținută de măsuri care să asigure faptul că sistemul securității statului nu este prejudiciat; disfuncționalități ale legislației în domeniul apărării și siguranței naționale;
după mediul de proveniență factorii de risc pot fi: din mediul intern; din mediul extern;
după durată, riscurile pot fi: permanente; temporare; combinate; altă categorie;
după perioada de manifestare a lor: riscuri în timp de pace; riscuri în perioada de tensiune; riscuri în perioada de precriză; riscuri în perioada de criză; riscuri în timp de război;
alte categorii: riscul absurd (nechibzuit); riscul conștient (riscul absurd – nu se bazează pe posibilitățile reale și este întemeiată pe marginea unei speranțe sau întâmplări fericite: se realizează în preajma unui eveniment fericit transformându-se apoi într-o catastrofă; riscul conștient – are la baza raționamentul și o temeinică analiză a situației reale);
altă categorisire: riscuri generale; riscuri speciale.
Se poate spune că cele mai periculoase situații de criză sunt cele de natură să provoace tulburări grave ale ordinii publice. Acestea fiind: acțiunile separatiste; acțiunile terorist-diversioniste; sabotajele; blocările unor obiective civile sau militare, ale căilor de transport terestru, naval, feroviar și comunicații de importanță strategică, a sistemului energetic național; acțiunile de destabilizare a ordinii de drept.
Privită din latura subiectivă, și, anume cea a psihologiei sociale, riscul este definit ca un „fenomen psihologic complex, rezultând din raportul dintre probabilitatea reușitei și cea a eșecului unei acțiuni îndreptate spre atingerea unui anumit obiectiv („câștig”) cu semnificație individuală sau socială”. Riscurile pot fi clasificate în funcție de domeniile de activitate respectiv economic, geografic, interese politice, militare etc. Din punct de vedere geopolitic și geostrategic, Alexandra Sarcinschi evidențiază aceste tipuri de riscuri în funcție de domeniile de activitate și de importanța acestora:
Clasificarea riscurilor la adresa securității naționale
În prezent, în studiile și cercetările efectuate în domeniu, chiar și în literatura de specialitate este folosită noțiunea de „factor de risc la adresa securității” al mediului social la nivel național și internaționale, pe toate palierele ale diverselor domenii.. Pentru Vasile Breban noțiunea de factor reprezintă o „împrejurare, condiție etc. care determină apariția unui proces a unei acțiuni, a unui fenomen”. Adică „ceea ce face să ia naștere un proces, o acțiune” în activitatea umană (decizională sau rațională) poate influența apariția unor evenimente nedorite, cu caracter tulburător în sistemul național a unei țări dar și pe plan internațional. În armată, orice problemă de natură militară este considerate ca fiind amenințări la adresa securități a unui stat, implicit la adresa umanului.
Având în vedere elementele comune a acestor definiții, putem spune că stabilitatea unui stat nu este posibilă fără descifrarea și acceptarea cauzelor (cauze de natură economică, politică, socială, religioasă, etnică la care se adaugă elemente precum: categoria intereselor părților implicate direct, consecințele pe termen scurt sau mediu pe care acestea le-ar produce, intensitatea interacțiunilor și, nu în cele din urmă, sprijinul extern, suportul logistic) care le generează. Datorită exploziei naționalismului și a rivalităților naționale, exacerbării tensiunilor etnice și intoleranței religioase, precum și a fragilității situației generale a statului aflat în tranziție sau situații politice deficitare ș.m.a.d., pot declanșa diferite cauze precum:
divergența intereselor economice care au la bază, în principal, grava deteriorare a echilibrului între țările bogate și cele sărace, între lumea celui de-al Treilea Val și cea calificată lumea a treia;
prăbușirea prețurilor materiei prime și a produselor primare;
transferul de tehnologie nucleară și redistribuirea capitalului acumulat pe căi contestate se face sub amenințare și șantaj, purtând semnătura terorismului;
diferențe de cultură și ideologie – se apelează la ideologia de rasă altoită pe trunchiul sensibil al religiilor de cele mai multe ori fundamentaliste;
refuzul dialogului;
proliferarea armelor de toate categoriile – uneori soluțiile se termină cu întrebuințarea violenței;
distrugerea mediului înconjurător;
terorismul, contrabanda cu droguri și imigrația de masă. Orice manifestare externă în contextul interrelaționării, a integrării funcționale mondiale nu poate fi exclusă din angrenajul cauzalităților interne;
manifestarea deschisă, explicită a tendințelor de autonomie artificială a unor zone sau chiar regiuni, pe baza criteriilor etnice sau religioase;
acutizarea tendințelor revizioniste și punerea în discuție și/sau nerecunoașterea tratatelor anterioare care au stabilit frontierele internaționale;
promovarea tot mai evidentă a șovinismului de stat, a teoriilor societale naționaliste extremiste (exemplul Orientului mijlociu);
realizarea și consolidarea rețelelor informaționale fundamentaliste de tip religios și terorist-politice;
intensificarea traficului de armament și muniție și laxitatea sistemelor de gestionare și comandă a armamentelor nucleare;
dispariția sau pierderea sub presiune (constrângere) a unor piețe de desfacere tradiționale;
practicarea unor schimburi comerciale dezavantajoase cu statele dezvoltate ca urmare a condițiilor și restricțiilor impuse de acesta;
crearea unor zone preferențiale de influență comercială și financiară cu includerea unor state expuse intereselor marilor puteri, generatoare de tensiune și insecuritate;
favorizarea directă, discriminatorie a accesului la tehnologie și echipamente militare de vârf;
creșterea presiunii și exploziei demografice urmată de imigrația ilegală și exodul de populații.
„Oamenii au fost impresionați, intrigați, ultragiați, speriați și aduși în stare de perplexitate de argumentul meu potrivit căruia dimensiunea centrală și cea mai periculoasă a politicii globale pe cale de apariție va fi conflictul între grupuri ce aparțin de civilizații diferite“ afirma Huntington. Acesta aducea în prim-plan o concluzie valoroasă a cărții sale referindu-se la „[…] ciocnirile dintre civilizațiile actuale – ce – reprezintă cele mai mari amenințări la adresa păcii mondiale, iar o ordine internațională bazată pe civilizații este cea mai sigură pază împotriva războiului mondial.“ Autorul menționează în cartea sa că diferențele de cultură, religie, educație, tradiție, mentalitate etc. pot aduce cu sine un conflict și pot fi o amenințare la adresa umanității. De asemenea, ilustrul profesor de la Harvard împărțea lumea în mai multe civilizații: chineză, sinică, hindusă, japoneză, islamică, africană, ortodoxă, occidentală și latino-americană (aceasta din urmă poate fi însă integrată în civilizația occidentală). Fiecare din aceste civilizații are un stat-nucleu și un grup de caracteristici (tradiții, religie, mentalitate, zona geopolitică și geostrategică etc.).
În același timp, există un efort pentru realizarea unei noi ordini mondiale bazate pe multipolarism. Trecerea de la unipolarism la multipolarism presupune gruparea și regruparea unor puteri regionale, fapt pentru care se vor crea noi echilibre și, în același timp, noi adversități.
În această nouă confruntare, marile unități civilizaționale au un rol foarte important și o responsabilitate pe măsură. Nu se știe cine va ieși învingător, se știe însă că lumea nu este dispusă să accepte nici pierderile, nici câștigurile.
Deși clasificarea pe care o face Huntington este restrictivă și simplificatoare, ea pare a fi destul de realistă pentru a se putea asocia cu principalele riscuri cu care fiecare se confruntă.
Înțelegerea actuală a noțiunii de risc constă în evaluarea permanentă negativă a finalității dezvoltării fenomenului (actului, evenimentului). Astfel, acesta se poate defini printr-un anumit grad de probabilitate determinat de acțiunea factorilor aleatori negativi, al căror efect îndepărtează valoarea proiectată a scopului, de valoarea realizată.
Astfel „nu există reguli pentru aprecierea riscului, așa cum nu există nici pentru alegerea unei soluții bune; aprecierea riscului este o chestiune de inteligență, dar și de cunoaștere și de experiență.“ Mai mult, identificarea riscurilor și amenințărilor, ca și a provocărilor, sfidărilor și tensiunilor, rămâne o problemă majoră, cu un grad înalt de subiectivitate (obiectivitatea se rezumă la aspectele viabile ale evenimentelor). Acest proces este situat la granița dintre obiectiv și subiectiv, ca o construcție dinamică și flexibilă între acești doi poli importanți ai cunoașterii.
2.4. Factori de risc, amenințări și pericole la adresa securității umane
Factorii de risc au un potențial diferit, care pot prilejui situații neprevăzute și stări complexe ale statelor/națiunilor în procesul de transformare, stabilitate și integrare. Aceste se pot manifesta într-un mediu favorabil de apariție și de dezvoltare, chiar și în spațiul mediului de securitate cât și în sfera politicului. Acestea pot fi considerate pericole la adresa securității naționale ale unui stat, sosite atât din sfera externă (intră în competența strategiei de apărare) cât și din cea internă (sunt de competența siguranței a unui stat).
Indiferent de sfera în care pericolele la adresa umanității se desfășoară acestea sunt acțiuni dușmănoase și agresive, cu atingere la adresa securității umane/individului și chiar la adresa securității naționale a unui stat. Exemplele pot fi multiple având ca bază: diferite grupări etnice; grupări infiltrate sau constituite pe teritoriul unui stat (chiar și pe teritoriul României); elemente de cercetare – diversiune; grupări constituite pe criterii religioase; grupări sau elemente teroriste, terorist – diversioniste; formațiuni paramilitare constituite din transfugi, exilați, imigranți și mercenari, instruiți special pe teritoriul național sau în străinătate, grupuri de indivizi străini sosiți ca turiști, destinați să pregătească, instruiască și, eventual, să conducă structurile forțelor separatiste; elemente interne dizidente, constituite în organizații legale și controlate din exterior; elemente interne certate cu legea și fără ocupație, angajate cu plată la instalarea altui regim decât cel constituțional etc.
Însă putem aminti câteva amenințări și pericole care pot genera crize în diferite domenii constituind situații dificile pentru un stat:
manifestarea unor tensiuni și tulburări pe fondul relațiilor politice, sociale-economice, interconfensionale și interetnice, de la acte spontane de violență la adresa ordinii și liniștii publice până la confruntarea deschisă între grupuri, mai mult sau mai puțin organizate de autoritățile legale ale unui stat;
organizarea și desfășurarea unor activități neautorizate de instruire de tip militar, precum și folosirea de către organizații și grupuri de persoane civile a uniformelor similare cu cele militare, sau militare pe timpul marșurilor, mitingurilor sau paradelor în locuri publice sau private, sau în tabere de instruire „paramilitare”;
desfășurarea unor acțiuni de distrugere sau incendiere a unor valori deosebite, a clădirilor, instalațiilor dar, și a amenajărilor din domeniul public, a instituțiilor publice, agresarea autorităților statului;
defăimarea țării, prezentarea denaturată a unor realități interne, îndemnul la război, violență publică, la separatism teritorial;
orice alte fapte de încălcare a prevederilor legale sau a normelor de conviețuire socială, prin care se creează un pericol public și se generează sentimente de îngrijorare și nesiguranță civică.
Pentru prevenirea situațiilor de criză și soluționarea efectivă a acestora pot fi avute întotdeauna în vedere supremația legii, respectarea prevederilor constituționale și a legilor organice, a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, prevăzute în documentele naționale și internaționale.
Tipologia amenințărilor la adresa securității individuale și colective datorate cauzelor interne sunt:
eroziunea organismului social ca urmare a deprecierii sistemului de valori naționale;
instabilitate și incoerență politică;
criza de autoritate a autorităților centrale și locale;
instalarea corupției generalizate;
scăderea credibilității instituțiilor fundamentale ale statului, îndeosebi a celor cu valoare logistică și administrativă;
creșterea criminalității și infracționalității patronate de către organizații clandestine de tip mafiot;
manifestările oculte: extremist separatiste și xenofobe;
incompetența managerială la nivel macrosistem;
creșterea ratei șomajului;
scăderea nivelului de viață al majorității populației sub limita standardului de sărăcie;
declinul producției industriale și agricole;
dezechilibrul balanțelor comerciale;
devalorizarea speculativă a monedei naționale;
creșterea deficitului bugetar;
explozia prețurilor la impactul cu rate ridicate ale inflației;
insecuritatea socială publică;
legislație instabilă (apariția permanentă a legilor și ordonanțelor de urgență contradictorii care defavorizează mediul social);
existența unei situații economice precare (criza economică);
pierderea controlului asupra resurselor strategice.
Totodată, influențele și presiunile negative pot, cu ușurință, să-și găsească baze de acțiune în orice domeniu și să ducă la agravarea a unei stării de criză. Mai mult, slăbiciunile interne cauzate de inevitabila angajare a unui stat (exemplul României) într-un complex proces de tranziție și refacere structurală (pericolul subversiunii interne) tinde să capete ascendență asupra unei eventuale agresiuni externe. Din perspectiva efectelor, distincția între cele două tipuri de amenințări devine practic irelevantă.
Factorii de risc la adresa securității a unui stat pot genera o situație de criză cu: amenințări și agresiuni care pot afecta grav interesele fundamentale ale individului, acțiuni agresive externe, acțiuni destabilizatoare interne și acțiuni agresive combinate (demonstrații de forță și amenințările cu folosirea forței; aplicațiile militare nenotificate, desfășurate în vecinătatea granițelor țării cu forțe militare numeroase și importante cantități de armament și tehnică de luptă; dislocarea în apropierea frontierelor naționale a unor unități militare) ș.m.d.p.
O categorie însemnată de factori de risc care poate conduce la destabilizarea gravă a situației regionale a unui stat, este definită de: blocade (acțiuni desfășurate de forțe externe pentru întreruperea căilor de legătură maritime, terestre, aeriene, fluviale, a fluxurilor vitale de surse energetice, materii prime și materiale strategice); acțiunile teroriste diversioniste declanșate din exterior; acțiuni militare ofensive (desfășurate terestru, aerian, naval, fluvial); acțiuni specifice războiului electronic.
În cadrul acțiunilor destabilizatoare ale unui stat sunt incluse: acțiuni terorist-diversioniste, sabotaje sau blocarea unor obiective civile sau militare, a căilor de transport și comunicații de importanță strategică, a sistemului energetic național etc.; acțiuni separatiste care pot afecta unitatea și integritatea statului prin desprinderea unor regiuni din teritoriul național de sub jurisdicția sa, desfășurate concomitent sau premergător unei agresiuni externe sau în absența acesteia.
ONU apreciază că securitatea umană trebuie să se înscrie într-un proces de transformare pe două niveluri, atât pe transferul centrului de greutate de la securitatea teritorială la cea a oamenilor, cât și pe transferul mijloacelor de realizare a securității de la achiziția de armament la dezvoltarea sustenabilă. Mai mult, specialiștii în domeniu optează pentru noi categorii de riscuri, pericole și amenințări la adresa securității umane:
1. securitatea de tip “hard” – terorismul internațional, proliferarea armelor de distrugere în masă, conflictele intra și interstatale;
2. securitatea de tip “soft” – sărăcia externă, incultură, șomaj, bolile contagioase, degradarea mediului, extremismul religios, violarea dreptului omului.
Specialiștii în domeniul securității umane analizează atât sursele directe cât și cele indirecte ale amenințărilor grupându-le în:
amenințări directe: moarte violentă/incapacitare (uciderea femeilor și copiilor, terorism, revolte, genocide, torturarea și uciderea disidenților, victimele de război), dezumanizare (sclavie, răpire, arestarea oponenților politici), droguri (dependența de stupefiante, trafic ilegal), discriminare (legislație discriminatorie, practici împotriva minorităților, subminarea instituțiilor politice), dispute internaționale (tensiuni și crize între state), armament de distrugere (proliferarea armelor de distrugere în masă);
amenințări indirecte: privațiuni la nivelul nevoilor umane de bază (hrană, apă, îngrijire medicală de bază, educație primară), maladii, dezastre naturale și/sau provocate de om, subdezvoltare (nivel scăzut al PIB/locuitor, creșterea lentă a PIB-ului, inflație, șomaj, inegalitate, sărăcie, instabilitate economică, stagnare și transformare demografică la nivel național, zonal, regional și global), degradarea mediului la nivel național, zonal, regional și global.
De fapt, instabilitățile ce pot fi întâlnite la nivel global/național au drept cauză haosul întâlnit în toate domeniile de activitate. Escaladarea tuturor elementelor ale securității umane, care sunt prezente în toate domeniile de activitate ale omenirii, duc la consecințe grave dacă acestea nu sunt contracarate la timp. Mai mult, timpul nu rămâne în loc, iar omenirea este în continuă schimbare datorită ideilor noi, a tehnicii de ultimă generație, a conflictului între generații, etc.
Securitatea reprezintă un proces complex în ceea ce privește individul. Omul, prin esența lui, interacționează cu mediul în care trăiește și își căută condițiile prielnice aferente stabilității și traiului decent. De asemenea, contrar celor menționate anterior, tendințele de dezvoltare globală, pot produce o catastrofă rapidă a populației de pe Terra. Eforturile specialiștilor în domeniu de a elabora și realiza noi paradigme și modele de asigurare a securității umane continuă și astăzi făcând deosebire între funcțiile conștiente ale vieții sociale și interesele politico-economico-sociale ale unor „grupuri de referință”.
2.5. Relația dintre securitatea națională și securitatea umană
2.5.1. Sarcina securității naționale în raport cu securitatea umană
Securitatea națională (regională și mondială) se bazează pe o teorie interdisciplinară care rezultă din interacțiunea sistemelor politico-militar, economic, social, cultural, științific etc., deoarece atât teoria securității, cât și practica asigurării securității – indiferent de nivelul lor – sunt influențate și determinate de activitatea politică, militară, economică, socială, culturală, diplomatică, juridică etc. (din punct de vedere practic și teoretic). Schimbările și tendințele din politică, artă militară, economie, știință, tehnologie, cultură etc. se vor reflecta, într-un fel sau altul, și în securitatea națională, continentală sau internațională. Schimbările survenite de-a lungul timpului sunt prețioase deoarece câmpul de acțiune al securității este imens, atât în teorie, cât și în practică, iar toate problemele de securitate nu trebuie privite și analizate separat, ci în totalitate, așa cum ne demonstrează deseori știința.
În primul raport al Clubului de la Roma intitulat „Limitele creșterii” (The limits to growth) a fost specificată situația, respectiv “dacă continuăm în tendințele actuale ale creșterii exponențiale a demografiei, a producției agricole și industriale […] societatea umană se va prăbuși în cursul secolului viitor”, sau poate în acest secol. Oare o tendință sau dezvoltare tehnologică, economică etc. poate duce la distrugerea speciei umane, la menținerea acesteia sau la promovarea ei? Și în ce mod? Oare politicienii lumii și specialiștii în domeniu vor lua în considerare pericolul, indiferent care ar urma să fie, exprimat de cei mai apreciați membri ai comunității științifice mondiale sau vor lăsa omenirea să se prăbușească?
Astfel, în condițiile în care omenirea nu dispune încă de explicații satisfăcătoare ale paradigmei existenței sociale, privind modul în care trebuie găsite alternative pentru protecția ei, este necesar ca procesul social să depindă prioritar de dezvoltarea securității naționale a unui stat, de realizarea stabilității atât la nivel național cât și internațional (în condițiile în care procesul de globalizare are deja loc). Totodată, securitatea națională a unui stat trebuie să se raporteze la individ/cetățean, implicit la securitatea umană, la securitatea unei națiuni.
De asemenea, secolul XXI trebuie să fie reprezentat de securitatea națională, regională, internațională, comunitară ș.a.m.d. deoarece este amenințat continuu de pericole numeroase generate de diversificarea actorilor naționali și internaționali, de acțiunile lor, de formele și capacitățile de reacție ale acestora, care sunt tot mai imprevizibile.
Mai mult, conform Constituției unei țări, securitatea națională reprezintă documentul-cheie al unui stat ce prevede normele legislative a unei națiuni/popor asupra mijloacelor de apărare, promovare, anticipare și facilitare a intereselor, obiectivelor sale pe termen lung, în limitele competențelor sale constituționale și oportunităților, garanțiilor, responsabilităților stabilite de dreptul internațional.
Asigurarea securității naționale reprezintă o provocare pentru un stat fiind extrem de complexă deoarece necesită perceperea cuprinzătoare/integrală a tuturor genurilor de determinări ale proceselor sociale, politice, economie, militare etc. Însă, putem ridica problema insecurității națiunilor ce reprezintă consecințele dificultăților provocate de acțiunile desfășurate în mediul social, economic, militar, politic etc. Se poate ajunge într-o situație de criză atunci când nu sunt adoptate măsuri competente de eradicare a situațiilor critice ale proceselor socio-economice. Pentru asigurarea securității, factorii de decizie trebuie să posede competențe de prevenire a apariției acestor situații critice (aceasta presupune, în primul rând, identificarea acestora), de elaborare a măsurilor pentru soluționarea crizelor și de evaluare corectă a consecințelor deciziilor. Astăzi, s-au diversificat și a crescut numărul conexiunilor și interdependențelor, factorii de decizie fiind puși în fața unor situații din ce în ce mai complicate. Conducătorii statelor trebuie să facă apel la cuceririle științei pentru a putea înțelege și soluționa situațiile problematice de securitate. Ei trebuie să înțeleagă, în primul rând, procesele care au loc în interiorul națiunilor/statelor pentru a soluționa problemele de securitate.
Conform opiniei lui Lucian Culda, situațiile critice nu pot fi înțelese/interogate fără analizarea/studierea proceselor sociale, tensiunilor care apar între procesele organizate și cele dezorganizate, precum și dinamicii surselor proceselor insecurizate.
Abordarea lui Lucian Culda care clarifică problematica procesării informațiilor la nivel național, scoțând în evidență adevărul despre diferitele modalități de interpretare și diversitatea posibilităților de interpretare a acestora care stau la originea unor decalaje sociale, a divergențelor și evoluțiilor contradictorii. „Luarea în considerare a limitelor capacităților de interpretare deschide cercetarea spre aspectele de fond ale crizelor. […] erorile în organizarea și funcționarea centrelor de decizie sunt la originea dezvoltării multor situații critice în domeniile sociale pe care decidenții publici ar trebui să le gestioneze performant” deoarece diferențierea „între situații sociale critice și crizele posibile în centrele de decizie a generat un cadru explicativ mai bun ca cel folosit de autorii care ignoră această diferență” menționează Gheorghe Nicolaescu în lucrarea sa.
Ca urmare, este necesară „centrarea pe existența socială ca procesualitate” fiind „posibilă atât reconsiderarea problematicii surselor de insecuritate în interiorul națiunilor și în procesele transnaționale, cât și înțelegerea faptului că studiile geopolitice sunt indispensabile pentru localizarea principalelor surse ale crizelor, în această perioadă, în care presiunile globalizante sunt tot mai mari” .
Similar, Herbert Spencer evidenția că „a cunoaște înseamnă a prevedea și orice cunoștință ne ajută, mai mult sau mai puțin, a dobândi binele și a evita răul”. Astfel, ne găsim în situația de a înțelege nivelurile multilaterale ale ființei umane, a comportării ei în societate și a interacțiunii dintre acestea. Achiesând la opinia mai sus menționată, investigația trebuie îndreptată spre procesul de management al securității (naționale, regionale și mondiale), deoarece politicienii și specialiștii, din diferite domenii conexe, lucrând împreună, pot realiza obiectivele de securitate în mod eficient. Însă, gestionarea situațiilor trebuie să existe la toate nivelurile de securitate și în toate domeniile aferente acesteia (putem spune că securitatea poate fi/și trebuie acordată în toate domeniile precum economie, politică, social, demografic etc.) Mai mult, trebuie acceptat faptul că în cadrul echipelor manageriale trebuie să existe specialiști „și oameni de știință din toate domeniile, pentru a acoperi toate dimensiunile securității, toate aspectele” securității naționale.
Se cunoaște că managementul este atât știință, cât și artă, încât, pentru gestionarea situațiilor de urgență, sunt folosite atât legi precise cât și o mare libertate de acțiune și de interpretare a proceselor, fenomenelor și rezultatelor obținute. Totodată, rolul domeniului (managementul) este de a folosi și utiliza anumite instrumente (tehnici) de management pentru atingerea scopului final, care, în acest caz, este asigurarea securității naționale. Astfel, managementul securității va avea în vedere acei specialiști pregătiți pentru a planifica securitatea având la bază dialogul, toleranța, consensul, respectul, bunul simț, omenia, lecțiile istoriei (care ne învață ce greșeli nu mai trebuie repetate) etc.
Spre exemplu, putem amintim că în luna februarie 2000, secretarul de stat american Madeleine Albright a afirmat, în plenul parlamentului albanez “că tentativele de modificare a frontierelor sunt o invitație la violență, și nu la pace și stabilitate, iar comunitatea internațională nu va accepta o Albanie Mare, Serbie Mare sau Croație Mare”. De asemenea, acesta precizează că “Kosovo nu a fost și nici nu trebuie să devină o entitate monoetnică, iar Albania are datoria să încurajeze o atitudine tolerantă în provincie”. În prezent, cazul Ucraina face ca stabilitatea și securitatea să fie instabilă atât pentru cetățenii săi, cât și la nivel internațional.
Din perspectiva României sunt necesare unele precizări esențiale în ceea ce privește securitatea, nemaifiind posibilă acceptarea de afirmații politice sau cele din mass-media care aduc prejudicii securității naționale și în speță cetățenilor. O analiză multidimensională, începând cu domeniul economic și terminând cu cel demografic, are o mare valoare strategică, constituind o zonă de interes pentru marile puteri, organismele euro-atalantice și paneuropene, ca și pentru alte state. Deținerea controlului acestora poate influența, într-o mare măsură, deciziile politico-militare privind derularea unor acțiuni militare locale sau de o mare amploare.
De asemenea, România este supusă la agresiuni informaționale, prin intermediul structurilor mediatice. Strategiile de agresare informațională au devenit extrem de subtile și produc consecințe grave și “perverse” ce pot influența și manipula indivizii.
Lucian Culda a elaborat paradigma procesual-organică prin care demonstrează că, prin intermediul bio-procesorilor, fiecare om este înglobat în societate (socio-organizări), cu posibilitatea de a face interpretări diferite, însă, cu condiția ca acestea să fie viabile pentru indivizi dacă este utilizată în scopul consolidării securității naționale.
Un exemplu ar fi acțiunile de manipulare în sectorul uman din perspectiva securității. Mass-media reușește să genereze și să mențină controlul atitudinilor cetățenilor în direcția dorită de agresor și, astfel, se pot destabiliza guverne și regimuri politice, pot fi determinați mulți oameni să susțină acțiuni potrivit intereselor statului agresor. În consecință, se produce o modificare radicală a surselor de insecuritate și apare necesitatea de clarificare a modalităților pertinente de acțiune pentru asigurarea securității naționale.
În acest context, este necesar ca, la elaborarea politicii de securitate națională, să se evalueze consecințele economice, culturale, ecologice, politice, sociale, și nu numai, pe termen lung, și abia după aceea să se pună în aplicare.
În prezent, instituțiile politice nu sunt suficient de pregătite să rezolve problemele cu care se confruntă societatea. De aceea, sunt necesare alte metode și analize (cercetarea politică) care să permită, pe de o parte, o planificare economică sau politică judicioasă iar, pe de altă parte, să fie admise unele cunoștințe și concepte interdisciplinare care să le îngăduie conducătorilor (guvernelor) să ia decizii fondate pe judecăți de valoare, pe argumente reale și obiective, și pe motivații care să rezolve marile probleme apărute deja, cât și cele care vor apare în viitor în domeniul securității naționale. Astfel, națiunile, fără interpretările reale și adevărate, nu pot percepe just procesele lor de reproducere și modul în care statele trebuie să susțină aceste procese.
Mai mult, securitatea națiunilor nu este pusă în pericol numai de agresiuni ci și de erorile de decizie politică ale conducătorilor, generate de faptul că aceștia nu descoperă oportun procesele care amenință stabilitatea și menținerea echilibrului social al națiunilor și statelor. Din acest motiv, statele nu trebuie să se axeze doar pe analizele de securitate centrate pe unele aspecte critice, specifice investigațiilor empirice, ci și pe procesele caracteristice globalizării și regionalizării, aflate la originea majorității crizelor, a situațiilor de instabilitate.
În concluzie, analiza geopolitică este relevantă pentru clarificarea situațiilor sociale și nu numai. Aducerea de clarificări teoretice pertinente face posibile acele opțiuni metodologice care ar spori capacitățile de decizie politică și politico-militară legate de securitatea umană, respectiv securitatea națională, ceea ce, implicit ar spori îndeplinirea obiectivelor de stabilitate.
Orice situație de criză trebuie analizată pe baza unor procese astfel încât decidenții să poată evita situațiile de insecuritate.
2.5.2. Influența statului asupra securității individului
Preocupările principale în acest subcapitol se îndreaptă asupra statului care are în atenție individul/omul ca deținător a unor drepturi, al unor privilegii și obligații în arena socială, accentuându-se importanța relației dintre societate și statul-actor. Care este rolul statului și cum promovează menținerea stabilității față de orice fel agresiune?
Din prisma securității, a stabilități sociale, pornind de la termenul de influență, putem aduce în prim plan accentele puse pe modul în care individul este influențat de stat și invers. În literatura de specialitate a primelor decenii ale secolului al XX-lea, conceptul este folosit pentru a explica schimbul de valori, convingeri și, de asemenea, fiind posibil ca „exercitarea influenței – să – determină o schimbare autentică a preferințelor”.
Din perspectiva sociologiei, Jean Cazeneuve considera că „un caz extrem este condiționarea care desemnează mai degrabă o manieră ce anihilează mai mult sau mai puțin voința receptorului și care acționează asupra inconștientului”, sub forma reflexului condiționat.
Influența raportată la alte concepte ca persuasiunea, manipularea, propaganda, constă în profunzimea efectului de a schimba convingerile dar, și preferințele fără a specifica orientarea sa, pozitivă sau negativă. Aceasta este folosit de un actor statal în a crea și manipula în diferite situații, argumente, care, ulterior, vor fi acceptate și de ceilalți actori statali. Însă, ca fenomen social, influența „poate fi personală sau impersonală, ce poate apare în relațiile interpersonale sau ierarhice și, întrucât aceleași persoane pot fi, în același timp, influențate, exercitând, la rândul lor, influență, ea este, de asemenea, intercursivă”.
Cele mai frecvente accepțiuni ale termenului „influență” sunt considerate ca fiind acțiunea de deviere (în absența constrângerii) de la tipul prevăzut de comportament al unui individ sau un mecanism social, angajându-se în „ceea ce s-a întâmplat între previziunea inițială și nerealizarea observată a ei”. Exercitarea influenței asupra individului este omniprezentă și poate fi considerată „o mașină de fabricat conștiințe” în conformitate cu interesele politicului/statului. Observarea acestui proces oferă răspunsuri la aproape toate întrebările, indiferent de domeniile (politic, social, economic, militar etc.) în care este aplicat oferind gradul de credibilitate la nivel național și internațional.
„Ne supunem în mod voluntar influenței” spune Robert Bierstedt, „dar puterea ne pretinde supunere; influența poate fi mai importantă decât puterea, dar este ineficace dacă nu este transformată în putere” Observația este corectă, dacă este luată în calcul latura conștientă a statului, respectiv a individului care poate determina gradul de influență. Uneori, influența determină modificări involuntare în acțiunile indivizilor. Istoria politică, militară, economică etc. oferă multe exemple de oameni ale căror idei au avut o mare influență asupra societății.
Astfel, influența este o „damă de companie” pentru stat, un însoțitor firesc al puterii și reprezintă ingredientul de bază al statului, a unei organizații, al unui individ (o elită politică – politician, unui grup, într-o comunitate etc.). De asemenea, poate fi întâlnită, în sfera sociologică, însă, mai nou, prezența ei s-a făcut simțită și în alte domenii (militare, economice, politice, sociale etc.).
Etimologia cuvântului „stat” provine din latinescul „status”, care , fără să aibă o semnificație precisă, exprimă ideea de stabilitate. Apărut cu aproape 6 milenii în urmă, în Orientul Antic, statul continuă să fie și astăzi instrumentul conducerii și principala instituție politică a acesteia. Statul a dobândit o semnificație politică datorită faptului ca i s-au adăugat o serie de atribute, în societatea romană el fiind denumit „status rei romani” sau „status rei publice” (statul lucrurilor romane sau statul lucrurilor publice).
Din punct de vedere istoric, termenul de stat apare în 1513 în lucrarea Principele al lui Nicolo Machiavelli deși consacrarea sa a avut loc mai târziu.
Grecii și romanii au desemnat statul folosind termenii de polis (statul cetate) sau politeia (formă de organizare), respectiv civitas (cetate), respublica (republică) și imperium (ca realitate istorică), republica christiana sau principatus (ca formă de guvernământ). În sfârșit, conceptul în sine presupune idee de stabilitate, de sedentaritate a unei comunități pe un teritoriu marcat de granițe naturale sau convenționale. Situația demografică și relațiile sociale, evoluția statului (prin dezvoltarea comunității) arată că organizarea și coeziunea grupurilor poate fi produsul satisfacerilor intereselor. Grăitor este faptul că existența socială, deși caracterizată de principii diferite, dă sens vieții umane, prin faptul că arată realizarea libertății subiective în/și prin relațiile interpersonale. Asemenea idei completează și filosofia dreptului care privește întrepătrunderea societății civile cu dreptul statului ca garant al ordinii sociale, al interesului general.
Duguit configurează statul care „…este, pur și simplu, produsul unei diferențieri naturale, uneori prea simplă, alteori prea complexă, între oamenii aceluiași grup social, de unde rezultă ceea ce se numește puterea politică, care nu se poate legitima prin ordinea sa, ci numai prin serviciile pe care ea le aduce, conform regulii de drept”. Acesta face diferențieri majore dintre cei bogați și cei săraci, în sensul în care primii își impun voința în fața celor slabi, astfel configurându-se primele elemente ale „puterii” de stat. Autorul evidențiază și diferitele niveluri ale societății civile sub forma serviciilor publice în care rolul statului constă în satisfacerea nevoilor societății respective.
Accentul pus pe conceptul de stat îl plasează pe acesta ca o modalitate social-istorică de organizare socială, în care grupurile sociale și-au promovat interesele comune și în care și-a găsit expresia concentrată în întreaga societate/teritoriu. De altfel, elementele privite ca bază constitutivă ale statului sunt populația (națiunea) și autoritatea politică. Dacă privim cu atenție la mecanismele reale ale statului se evidențiază faptul că statul este scopul iminent al societății, iar indivizii au drepturi și datorii în raporturile cu statul cum și statul, la rândul său are obligații față de cetățean. În prezent, teritoriul capătă o semnificație politică, reprezentând unul din elementele constitutive ale statului. Alături de teritoriu, un alt element constitutiv îl reprezintă populația (națiunea), care se raportează la stat prin legăturile de cetățenie, față de care se fixează autoritatea politică , exclusivă și suverană, denumită și putere sau forță coercitivă.
Statul poate fi definit ca fiind o organizație politică, formată din reprezentanți ai populației de pe un anumit teritoriu, care sunt investiți cu atribuții de putere, constând în posibilitatea de a lua decizii obligatorii, concretizate în norme de drept sau în acte de aplicare a dreptului, care pot fi aduse la îndeplinire cu sau fără ajutorul forței de constrângere a statului.
Trăsăturile principale ale statului modern se bazează pe următoarele principii:
– suveranitatea națională;
– guvernarea reprezentativă;
– separarea și echilibrul dintre puteri;
– supremația constituțională sau legală;
– consacrarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.
Principalele funcții ale unui stat subliniază asumarea sarcinii de realizare a unei societăți echilibrate, respectarea drepturilor fundamentale ale omului, asigurarea respectării principiului separației puterilor în stat și respectarea principiilor democratice în luarea deciziilor adecvate.
Epoca modernă este plină de evenimente și transformări, marcate în principal de nașterea statelor naționale suverane în Europa și afirmarea superiorității voinței statului suveran în planul relațiilor externe ca urmare inevitabilă a absolutismului regal centralizat care se exercită în limite geografice precise (frontierele statale delimitând sfera competenței teritoriale a statului) și ca o consecință a victoriei statului asupra Bisericii după Reformă, când s-a impus gândirea protestantă conform căreia pe teritoriul unui stat autoritatea civilă este supremă. Mai mult, comunitățile umane care conviețuiau între granițele unui stat asimilează treptat conștiința că aparțin unei „națiuni", că au o istorie comună și interese care pot fi apărate de către statul suveran, definit ca „națiune organizată". Statele moderne s-au instituit deci ca entități politice suverane, dispunând în interiorul frontierelor de administrație permanentă și exercitând jurisdicția teritorială și personală bine determinată, iar pe plan extern, raporturile nu mai pot fi abordate decât ca relații între state suverane, egale din punct de vedere juridic, proces care se va dezvolta în întreaga epocă modernă.
În mod firesc, globalizarea ar putea fi considerată un fenomen natural care se bazează pe „universul întreg, care într-un anumit sens este o singură comunitate politică, posedă puterea de a da naștere unor legi echitabile aplicabile tuturor, care sunt regulile dreptului ginților… Nu este admis nici unui regat să încalce dreptul ginților” . Convingerea societății umane (în prezent dar nu într-o formă generală) exprimată de iezuitul Francisco de Vitoria este aceea că „între oameni natura a stabilit o anumită rudenie, de unde rezultă că e împotriva dreptului natural ca un om să se ridice fără motiv contra altui om și că într-adevăr omul nu este lup pentru om, cum spune Ovidius, ci om pentru om".
Globalizarea comunității internaționale poate fi argumentată prin faptul că toate societățile umane se supun evoluției de la simplu la general și au caracter istoric, unele dispar și se nasc altele. În viitor, statul național și societatea internațională ar putea accepta să reglementeze raporturile dintre state din punct de vedere juridic, ca o premisă esențială pentru menținerea păcii, securității, justiției, libertății și progresului omenirii.
Statul, ca formă de organizare a unei comunități, are rolul de a asigura atât apărarea și garantarea integrități teritoriale cât și cea a individului. Prin organismele sale specializate și prin forța legitim instituită, asigură difuzarea puterii la diferite paliere ale societății (militar, economic, educațional etc.) în scopul organizării serviciilor publice, al asigurării ordinii și al dezvoltării comunității. La polul opus, globalizarea acționează atât în sensul erodării, cât și în sensul destabilizării vechilor forme consacrate ale culturii și identității naționale. În timp, acestea sunt înlocuite de o dimensiune globală/locală datorită dezvoltării continue ale mediului social care permit forme internaționale de schimb, călătorii și interacțiuni mai rapide, mai extensive și interdependente.
Friedrich Ratzel consideră că „poporul și statul sunt expresia unei construcții istorice într-un spațiu geografic și politic esențial pentru supraviețuirea și dezvoltarea lor – spațiul vital.” Autorul recunoaște, în scrierile sale, evoluția istoriei individului și a statului, adică a evoluției lor trecute și pe această bază, trasarea evoluției lor viitoare.
Hedley Bull consideră evoluția individului ca fiind „fundamentală și primordială […] deoarece elementele ultime ale marii societăți a umanității nu sunt statele […] ci indivizii”. Natural, este rolul fiecărei instituții (statul) să susțină obiectivele sociale elementare ale societății la nivel național și internațional pentru că „este utilă pentru obținerea ordinii în societatea umană ca întreg”.
Astfel, statul are obligația să ofere siguranța unei stări de securitate la nivel național și internațional, iar lipsa acesteia poate afecta într-o semnificativă măsură starea de stabilitate a unei națiuni, la nivel global.
La nivel planetar, constituirea securității umane poate fi întâlnită sub multe aspecte precum economic, social, politic, militar etc. fiind marcată de evoluția, adaptarea și dezvoltarea speciei umane sub diferite contexte ale mediului aferent specific tradiției, mentalitate, educație ș.a.m.d. În următoarele subpuncte vom evidenția câteva caracteristici sau domenii care pot genera insecuritatea individului, implicit a umanității.
2.5.2.1. Menținerea stării de securitate a colectivităților umane depinde de parametrii factorilor care se manifestă în cadrul dimensiunilor majore ale securității: politic, economic; militar; cultural; de mediu ș.a. Astfel, la nivel economic (considerat ca fiind motorul progresului unui stat pe plan local, regional, național și internațional) direcția dezvoltării este dată de doi factori importanți: starea de stabilitate/instabilitate politică și dinamica demografică. Un al treilea factor este cel militar care are rolul de a asigura stabilitatea unui stat și de a veghea la securitatea unei țări la standarde UE și NATO. În situația în care persoana fizică (sau comunitatea de care aparține) are libertatea de a atinge stadiul maxim de dezvoltare economică și spirituală, ipotetic, va fi protejată de pericolele mentale și fizice construite pe diverse acțiuni, rezultând îndeplinirea tuturor condițiilor inerente unui trai decent, accesul la alimente și apă curată suficientă pentru o viață activă și sănătoasă, accesul la educație, servicii de sănătate bună, la libertatea de a lua parte la viața comunităților economice, sociale și politice etc.
Totodată, unii specialiști sprijină ideea conform căreia instabilitatea politică stânjenește activitățile productive crescând nesiguranța, un exemplu în acest sens fiind încurajarea acumulării de capital în detrimentul ratei de creștere economică. Alți specialiști în economie susțin că dezvoltarea economică duce la o creștere a instabilității politice, deoarece dezvoltarea economică implică schimbări structurale care conduc la destrămarea coalițiilor politice, producând reașezări ale balanței de putere între diferitele grupuri de interese.
De asemenea, instabilitatea juridică și politică poate determina insecuritatea spațiului social, implicit al individului/cetățeanului și al statului. O semnificație importantă pentru stabilitatea juridică a unui stat este dată de cristalizarea încrederii cetățenilor în eficiența autorităților și cea a actelor legislative. Dacă un act legislativ sau Constituția are un rol decorativ într-un stat, atunci putem afirma că aceasta este supusă unor surse sigure de dezechilibru social și, ca atare, de neîncredere din partea cetățenilor. Astfel, modificarea permanentă a normelor juridice sau crearea de norme juridice contradictorii reprezintă o sursă sigură de insecuritate socială.
2.5.2.2. Jozsef Balazs consideră că „securitatea internă și externă a diferitelor sisteme sociale, […] identitatea sistemului depinde de circumstanțele externe. […] Funcția (securității interne – menționează autorul) ei esențială este aceea de a asigura puterea politică și economică a clasei conducătoare date sau supraviețuirea sistemului social și un grad adecvat de securitate publică.” Putem afirma că, într-o lume în curs de globalizare, siguranța furnizată de existența unei stări de securitate la nivel național, sau lipsa acesteia, afectează și starea de stabilitate la nivel global.
Principalele moduri de manifestare a instabilității socio-politice la nivel statal sunt: proteste, pașnice sau violente; greve generale; revolte; demonstrații antiguverna-mentale; tulburări interne violente; lovituri de stat; revoluții. Aceste manifestări care pot avea ca urmare haosul, dezordinea socială, conduc la reducerea ritmului de dezvoltare a statelor, la diminuarea drastică a nivelului de trai, la pauperizarea maselor, cu consecințele firești care decurg de aici: generalizarea corupției, creșterea criminalității, dezvoltarea pieței negre ș.a. Totodată, în ecuația stabilității, la nivelul relației politico-economice, există o serie de variabile printre care: gradul de independență al băncii centrale, deficitele bugetare, creditele externe, rata de schimb etc.
Stabilitatea socio-politică poate fi caracterizată prin: o participare politică competitivă și legiferată; un sistem deschis de recrutare a aparatului executiv; independența legală (de jure) și operațională (de facto) a executivului. Aceasta poate oferi credibilitate statului, fapt care ar determina atragerea investițiilor private autohtone și străine ca sursă de dezvoltare economică. De asemenea, situația geopolitică contribuie la aprecierea dezvoltării economice a actorilor internaționali. Instituțiile specializate (recunoscute în lume) folosesc această relație drept criteriu în stabilirea punctelor de rating.
2.5.2.3. Un alt fenomen ce poate afecta securitatea individului este corupția. Nu de puține ori, aceasta a alimentat instabilitatea politică, a influențat schimbări frecvente la nivel de stat, majorând riscul unei schimbări de regim.
Unii specialiști consideră corupția ca fiind o sursă majoră de instabilitate politică deoarece ar putea duce la scăderea veniturilor cetățeanului, provocând totodată pierderea încrederii în politică. O ierarhizare a sferelor ei de manifestare, pot fi:
– politică sau marea corupție. De regulă, aceasta se desfășoară la nivelul personalităților (politice, economice, sociale ș.a.) care, prin poziția lor socială, urmăresc interese personale sau ale grupului căruia îi aparțin. În multe din cazuri, după cum relevă majoritatea studiilor în domeniu, corupția politică apare a fi strâns legată de veniturile necesare campaniilor electorale;
– birocratică sau mica corupție. Se manifestă la nivelul cetățeanului interesat ca funcționarii publici să grăbească procesul birocratic. Analizată în mod individual, acest tip de corupție nu afectează sfera politică ci doar individul. Privit însă ca un fenomen de masă, el poate prejudicia economia și imaginea statului.
„Pe un teren mic oamenii devin prea mulți, se apropie prea mult unii de alții, se încaieră și se luptă între ei și se epuizează dacă nu li se oferă spațiu nou […]” spune Ratzel considerând că raportul dintre populație și spațiul de subzistență duce la insecuritatea unui stat și determinarea populației de a găsi soluții pentru rezolvarea lor.
2.5.2.4. Dinamica demografică este o altă problemă a statului și a securității individului. Astfel, urmările sociale ale instabilității politice și impactul acestora diferă de la un stat la altul. De asemenea, poate constitui o sursă de instabilitate, în special în plan național (suprapopularea zonelor urbane), dar și regional sau chiar global. Politicile demografice inadecvate pot afecta echilibrul unor spații întinse de conviețuire umană, din cauza relaționării directe cu alocarea resurselor. Evoluția dinamicii demografice, la nivel național, poate fi un potențial generator de instabilitate. Creșterea populației într-un ritm alert generează dezechilibre în modul de alocare a resurselor și nu poate fi susținută de o creștere economică cu un ritm asemănător, ceea ce duce la creșterea presiunilor asupra autorităților (guverne). Caracterul slab al unei astfel de autorități, dat de lipsa unui instrumentar care să îi permită gestionarea unei astfel de situații poate fi sursa unei stări de instabilitate de natură socio-politică.
2.5.2.5. „Migrația” populației, la nivel național, a devenit o soluție frecventă pentru oameni, aceștia plecând dinspre mediul rural spre cel urban. Acest fenomen are consecințe însemnate asupra stabilității socio-politice, producându-se o suprapopulare a zonelor urbane, deci o suprasaturare a pieței forței de muncă. Aceasta conduce la creșterea ratei șomajului, deprecierea valorii reale a forței de muncă, cu repercusiuni directe asupra nivelului de trai. În acest timp, zonele rurale se depopulează, forța de muncă din agricultură și zootehnie se reduce în mod dramatic, fapt ce conduce la scăderea producției agricole, principala sursă de aprovizionare a zonelor urbane.
Creșterea diferențiată a populației, de asemenea, este o sursă de instabilitate care pot amplifica fenomenele prezentate anterior. Atunci când diferențierea se face la nivel etnico-religios (o etnie sau grup religios prezintă o rată de creștere mai mare decât altele, în același spațiu), se pot declanșa rivalități etnico-religioase având ca punct de pornire problema alocării resurselor (spațiul fostei Iugoslavii, Irlanda de Nord, India, Pakistan etc.). Același principiu se respectă și în cazul criteriului de vârstă, conflictul apărând ca urmare a dezechilibrării balanței forței de muncă, și implicit a sărăciei resurselor bugetare.
Generarea instabilității politico-sociale sau a conflictelor interetnice, ca rezultat al tendințelor demografice, prezente la nivel național, are urmări negative asupra stabilității regionale, din cauza fenomenului migrării sau refugierii, ambele cu efecte imediate asupra statelor învecinate zonelor de instabilitate.
Tocmai de aceea, politicile care au în vedere mișcările de populație sunt îndelung dezbătute și atent elaborate, căutându-se cele mai adecvate soluții pentru a preîntâmpina schimbările bruște ale dinamicii demografice, cu repercusiuni dramatice asupra securității naționale și internaționale.
2.5.2.6. Din punct de vedere militar, evoluția societății omenești, a forțelor și structurilor sale de la etapa bipolarității la altele, denumite de analiști de marcă drept „uni-multi-polaritate”, „unipolaritate” sau „multipolaritate” este o expresie importantă a proceselor de coagulare care au loc în cadrul desemnat de fenomenul globalizării.
Progresele economice remarcabile, accesul la informații și puternicul transfer de tehnologii au condus la amplificarea ritmului evoluției tehnologiilor militare, dar, și la creșterea disparităților de potențial militar între state.
Deși, în această etapă s-a intensificat dialogul dintre actorii internaționali, iar rezultatele au fost pe măsură, statele au continuat să-și prezerve interesele naționale și să le promoveze asigurându-le credibilitatea și cu potențialul militar.
Dispariția sistemului bipolar odată cu căderea „Cortinei de fier” a creat o sursă de instabilitate majoră prin favorizarea redeșteptării unor ambiții naționale, etnice și religioase care, nu de puține ori, au degenerat în conflicte sângeroase.
Totodată, apariția armatelor naționale în statele rezultate din destructurarea unor federații a dus la schimbarea raporturilor de forțe la nivel subregional, creând disconfort strategic.
Mai mult, lipsa de înțelegere manifestată în retragerea forțelor militare străine de pe teritoriul noilor state a condus la inflamarea problemelor istorice rămase deschise. Este cazul Rusiei care nu intenționează să-și retragă patrimoniul militar din Transnistria. Indiferent de pretextul invocat de Moscova, situația îi neliniștește atât pe basarabeni care își văd libertatea știrbită în mod grosolan, cât și pe europeni care văd zona ca pe o sursă de instabilitate crescândă (accentuată și de mutarea frontierei NATO pe Prut).
Fereastra de oportunitate creată după încetarea Războiului Rece a oferit unor state cu veleități de lideri regionali posibilitatea de a acționa concurențial.
Capabilitățile militare au constituit mijloacele principale de susținere a pretențiilor, aceasta cu atât mai mult cu cât recesiunea economică prelungită nu oferea o alternativă credibilă.
Pentru aceasta, virtualii lideri au făcut eforturi materiale considerabile pentru modernizarea și operaționalizarea armatelor, fapt ce a indus îngrijorare în rândul celorlalte state.
Ultimul deceniu al mileniului trecut a constituit începutul unei perioade a cărei principală caracteristică a reprezentat-o faptul că nici o altă putere din lume, fie ea și nucleară, nu a putut lua inițiative politico-militare sau economice de anvergură fără asentimentul și chiar asistența SUA.
Intervențiile din fosta Iugoslavie și Războaiele din Golf și Afghanistan au dovedit cu prisosință că ponderea mașinii de război americane a fost de peste 80%. Tehnologia, armamentul și logistica utilizate au fost atât de moderne și costisitoare încât nici un aliat nu și le-a putut permite. „America are și intenționează să mențină o putere militară capabilă să nu fie contestată” a afirmat președintele SUA, George W. Bush.
Disproporția de potențial militar existent în lume este de natură să neliniștească unele state sau grupări de state importante. Opoziția activă și criticile virulente, în special ale Germaniei, Franței și Belgiei, la care s-au adăugat cele ale Rusiei și Chinei față de decizia SUA de a interveni militar în Irak, a reprezentat o reacție specifică la emergența unei surse de instabilitate cu rezonanță mondială.
2.5.2.7. Domeniul nuclear nu a fost niciodată unul stabil, dovadă fiind cursa pentru deținerea și dezvoltarea arsenalului nuclear. Exemple în acest sens ar fi și cel ale Coreei de Nord, Indiei și Pakistanului care, încă mai realizează teste nucleare.
Strategia nucleară a unei țări poate avea atât consecințe previzibile cât și imprevizibile. Istoria recentă indică faptul că securitatea construită pe deținerea de arme nucleare nu poate rezista. Deținerea armei nucleare de către SUA a făcut ca URSS și Marea Britanie să-și dezvolte arsenale nucleare. Au urmat, previzibil, Franța și China. Forța nucleară a Chinei a făcut ca India să-și dezvolte propriul arsenal nuclear, urmată de Pakistan. Israelul a decis dezvoltarea forței nucleare pentru a avea un avantaj asupra vecinilor ostili. Acest fapt i-a furnizat lui Saddam Hussein, în acea perioadă, pretextul de a dezvolta capacitatea nucleară a Irakului. Există, însă, bănuieli, că și Iranul încearcă același lucru.
Momentan, SUA încearcă introducerea planului național de apărare împotriva rachetelor balistice, care să realizeze protecția antirachetă a teritoriului său, a aliaților și a zonelor în care sunt desfășurate trupe americane. Acesta se va realiza printr-un sistem de vectori lansați de pe sol, mare, sau din cosmos, care vor putea lovi rachetele inamice, imediat după lansarea lor. Pe cale de consecință, dacă se respectă algoritmul prezentat anterior, situația poate regenera cursa înarmărilor, cu toată starea de instabilitate care o însoțește. Este adevărat că SUA caută să își reducă cât mai mult posibil vulnerabilitățile, dar introducerea unui sistem de apărare mult mai eficient, din care nu vor lipsi ogivele nucleare, va modifica, pentru a câta oară, structura sistemului nuclear global. Este suficient demonstrat că securitatea bazată pe deținerea de arme nucleare nu poate rezista în timp. Datorită progresului remarcabil făcut în domeniul tehnologiei este doar o chestiune de timp ca dispozitivelor actuale de apărare, extrem de sofisticate să li se opună mijloace similare, mult mai perfecționate, destinate scopurilor ofensive.
Faptele au demonstrat că deținerea de arme nucleare nu garantează securitatea ci, mai degrabă, îi alterează starea. Singura posibilitate de reducere a oricărui risc de atac nuclear pare a sta mai degrabă în eliminarea armelor nucleare, așa cum a fost prevăzut în Tratatul de Neproliferare și reiterat (în 2000) la Conferința de revizuire a acestui tratat, fundamentul acțiunilor fiind faptul că introducerea rachetelor balistice duce la creșterea instabilității globale.
2.5.2.8. Securitatea mediului punctează, asemenea celorlalte, condițiile de securitate la nivel societal. Securitatea mediului este un factor de control al stabilității socio-politice, chiar și în sensul distribuirii resurselor naturale. Deși, există un spectru extrem de larg al factorilor care se combină în relația umanitate-mediu, este important de precizat că stabilitatea socială, economică și politică sunt influențate în mod direct de starea mediului. Există cazuri în care situația mediului pentru o comunitate, regiune sau stat, să fie caracterizată de prezența unei stări de insecuritate la nivelul căreia instabilitatea socială și degradarea mediului să coincidă, dar aceasta din urmă să nu fie implicit cauza primei. Simultan poate exista situația inversă, când inegalitățile între grupuri (etnice, religioase), dinamica populației, sunt cauza degradării mediului local sau regional cu efect sau cauză de sărăcire a resurselor naturale.
Transformările în mediu generează instabilitate, cu implicații directe la nivelul rațiunilor de securitate. Starea de insecuritate a individului sau grupului poate fi afectată de transformări ca: lipsa surselor de hrană sau a apei, poluarea aerului, efectul de seră ș.a. Conform rezoluției ONU 2200/XXI/16.12.1966, statele au dreptul suveran de a-și exploata propriile resurse din teritoriul național, în funcție de politica națională în domeniul mediului înconjurător, având datoria de a se asigura că activitățile, exercitate în limitele jurisdicției lor nu provoacă daune mediului înconjurător din alte state. Caracterul transfrontalier al poluării, care reprezintă una dintre cele mai actuale surse de instabilitate, impune necesitatea respectării principiilor de drept internațional statuate. În caz contrar, aceasta ar putea duce la instaurarea unei stări conflictuale.
Date fiind efectele directe și indirecte ale diferitelor transformări de mediu, cu cauze naturale, sau în urma intervenției umane, se impune tratarea acestui subiect în viitoarele politici de securitate adoptate la nivel regional și global. Implementarea și dezvoltarea acestora trebuie să asigure speranța că națiunile își vor asocia eforturile înainte ca Terra să devină o planetă nelocuibilă.
Personalizarea diferitelor arii de civilizație s-a realizat atât prin mulțimea de componente ideologice și culturale, cât și prin bazele lor etnico-religioase. Solidele rădăcini ce-și au baza în tradiție și religie formează identitatea comunităților.
Este cunoscut faptul că acțiunea factorilor de risc la adresa statului poate fi și de natură culturală. Statul, ca actor de bază pe scena internațională, facilitează promovarea culturii la nivel de teritoriu și nu numai pentru formarea și susținerea identității populației. La acest ultim nivel, al identității, se pot ivi crize de integrare, de participare sau de distribuție, identitatea fiind un element definitoriu în ceea ce privește interesele, fiind baza articulării lor. Astfel de crize capătă un caracter multidimensional, cu implicații economice și socio-politice. Se poate ajunge la slăbirea instituțiilor sociale și economice, concomitent cu existența unor influențe externe datorate nivelului avansat de interconectivitate la nivel regional și global, creându-se, astfel, o presiune puternică asupra schimbărilor sociale și culturale. Acestea pot provoca reacții diferite și complexe, strâns legate de aria de civilizație în interiorul căreia se manifestă. În ultimele decenii, astfel de crize au avut loc în special în zonele unde au existat puternice relații sociale tribale și de clan, cu niveluri slabe ale dezvoltării economice, coroborate cu rate înalte de creștere demografică.
Factorii care generează, stimulează și agravează conflictele de natură culturală, etnică sau religioasă sunt:
• instituții politico-administrative slabe, ineficiente, corupte, nefuncționale;
• slăbiciuni ale regimului democratic, ale societății civile și anemica dezvoltare a spiritului public;
• gradul redus de materializare a coerenței social-economice (decalaje sociale periculoase, grefate pe tribalism, regionalism, antagonisme etnico-culturale și religioase).
• diferențe de status;
• un grad sporit de rivalitate între grupările etnico-religioase aflate între frontierele unui stat, între state sau între provincii din state diferite;
• orizonturi de așteptare lipsite de realism ale unor grupuri religioase ori etnico-culturale și religioase, cu percepții nejuste ale oportunităților și amenințărilor;
• degradarea sau prăbușirea așteptărilor unor grupuri etnico-culturale și religioase;
• intervenții externe (armate, politice, religioase, teroriste, fundamentaliste în state sau complexe regionale de securitate);
• tradiția istorică;
• voința de conflict etc.
Din nefericire, pentru națiuni există un alt risc asupra omenirii, a individului – terorismul. Consecințele acțiunilor sale atrag atenția tot mai crescută a majorității specialiștilor în domeniul apărării și securității, eradicarea sa constituind o prioritate pe agenda principalilor actori, state sau organizații regionale și internaționale. Această atenție este justificată, în mare măsură, de lărgirea spațiului de manifestare al acestuia, de diversificarea mijloacelor și procedeelor necesare pregătirii și desfășurării acțiunilor teroriste. Acest fenomen este plasat în forme extreme de manifestare a violenței umane, iar cei mai mulți sociologi îl consideră un fenomen de patologie socială, adică o reacție anormală, asimetrică, chiar atipică și, în general, cu totul disproporționată la progres, la tendințele evolutive ale umanității.
2.5.2.9. Fenomenul terorismului, foarte diversificat și foarte complex, cuprinde „totalitatea actelor de violență comise de un grup sau de o organizație pentru a crea un climat de insecuritate sau pentru a schimba forma de guvernământ a unui stat”.
Tendința acestuia de extindere în toate domeniile de activitate a fost acceptată la nivel internațional ca fiind un produs al societății, provocat de oameni, care vine din interiorul civilizațiilor și se prezintă ca o trecere la limită, ca o sumă a acumulărilor negative. De asemenea, o lume întreagă consideră că terorismul se constituie într-o amenințare la adresa securității naționale și internaționale.
Bătălia pentru resurse, mondializarea informației și a economiei – atât cea „pozitivă“, necesară și folositoare oamenilor, națiunilor și statelor, cât și cea „negativă“, profitabilă doar pentru lumea interlopă, pentru criminalitate și nu numai, adică pentru partea socială distructivă − produc efecte dintre cele mai ciudate. Terorismul se prezintă ca un fenomen social extrem de complex, constând în manifestarea spectaculoasă a violenței, cu scopul de a atrage atenția, a înspăimânta, a chinui și a impune un anumit tip de comportament, uneori, pur și simplu pentru a teroriza, printr-o gamă foarte diversificată de acțiuni-limită, în care omul este deopotrivă armă și victimă, călău și condamnat. Terorismul are cauze și efecte. El se prezintă ca un aisberg care amenință nu numai cu partea care se vede, ci mai ales cu partea care nu se vede. Poate avea explicații, nu însă și justificări sau rațiuni suficiente. Terorismul frizează iraționalul. El nu este înfruntare sau confruntare, ci anormalitate, ură, patologie socială, inteligență criminală, mârșăvie.
Prin urmare, terorismul implică și mijloace militare pentru a-și realiza scopurile multiple, propunându-și a paraliza capacitățile guvernelor de a menține siguranța populației.
Ciocnirile dintre teroriști și forțele de ordine sunt spectaculoase, desfășurate în prezența și cu sacrificiul populației pașnice. Armamentul folosit este un amestec de cibernetică, tehnică de ultimă oră și mijloace artizanale. Progresul tehnologic a pus în mâna unor indivizi sau grupuri de indivizi capacități distructive care altă dată erau destinate doar guvernelor și armatelor. Aceasta constituie o sursă de instabilitate majoră, pe care comunitatea internațională nu este, deocamdată, capabilă să o elimine, fiind cu atât mai gravă cu cât majoritatea organizațiilor teroriste acționează la nivel internațional pentru a-și realiza obiectivele, multe dintre acestea fiind reflexe ale angoaselor sau revendicărilor de grup generate de problemele interne existente în statul de origine. Este cunoscut faptul că terorismul prosperă în țări slab dezvoltate unde nu există un control efectiv al statului asupra teritoriului. Această stare de fapt a fost creată prin specularea și amplificarea sistemică a unor lipsuri reale. Sistemul internațional prezintă o serie de „goluri” provenite din faptul că există state care dispun de unele caracteristici externe (prezență sau recunoaștere internațională), dar nu și caracteristicile interne ale unui stat (control intern asupra unui teritoriu), ceea ce permite teroriștilor să acționeze nestingheriți.
Astfel, organizațiile teroriste se pot pregăti și activa beneficiind de o mare libertate de acțiune. Este cazul organizației teroriste Al Qaeda, care a reușit să organizeze tabere de antrenament în Afghanistan fără a se teme de interferențe din partea statului. Iar exemplele pot continua: avem organizații teroriste în provinciile de la frontiera de nord a Pakistanului unde există un control guvernamental limitat al regiunilor pashtune; în Yemen unde puterea guvernului central este slabă în comparație cu cea a triburilor; în Cecenia care a beneficiat de un control guvernamental limitat, în special în perioada dezintegrării URSS; în Kosovo și Albania, state slabe, frământate după criza Iugoslavă, unde achiziționarea de arme este extrem de facilă. Deși, dezvoltarea organizațiilor teroriste a fost posibilă, cu precădere, în state cu o pronunțată stare de instabilitate, slab dezvoltate, există cazuri în care aceste organizații s-au desfășurat pe teritoriul unor state dezvoltate (IRA în Irlanda de Nord, ETA în Spania).
În ceea ce privește consecințele acțiunilor teroriste, pe lângă pierderile de vieți omenești și cele de ordin material, avem de-a face și cu deteriorarea păcii și a valorilor democrației. Terorismul reușește să transforme avantajele democrației (libera circulație a persoanelor și bunurilor, libertatea de gândire ș.a.) în vulnerabilități. Această transformare are două sensuri, ambele cu implicații majore: 1) terorismul se folosește de instrumentele atât de necesare bunei desfășurări a proceselor democratice (mass-media, dreptul la exprimare, confidențialitatea bancară ș.a.); 2) statul, pentru a limita, până la eliminare, orice încercare de manifestare a acțiunilor teroriste, este nevoit să adopte măsuri de securitate sporite, ajungându-se până la constrângeri ale libertăților și drepturilor cetățenești.
Atunci când acționează asupra unor societăți deschise, cum sunt cele democratice, cu o mass-media liberă, terorismul devine o armă de agresiune și intimidare, folosind media drept instrument publicitar. De aceea, din rațiuni de securitate, pot fi impuse măsuri care pot fi interpretate drept mijloace de împiedicare a dreptului la informare, prin blocarea anumitor informații, sau de restrângere a libertății de exprimare, în scopul evitării propagării unor manifestări de panică care ar facilita eventuale acțiuni teroriste. În aceeași măsură, terorismul exploatează dreptul la confidențialitate acordat de sistemele bancare și financiare moderne, folosindu-se, de data aceasta, de instrumente ale procesului de globalizare, care, se dovedesc a fi un factor favorizant pregătirii și desfășurării acțiunilor teroriste.
Factori care permit organizarea acțiunilor teroriste de tip transfrontalier:
• nivelul ridicat de interdependență existent între state, în contextul globalizării;
• mobilitatea relativ ridicată a membrilor organizațiilor teroriste, favorizată de dreptul liberei circulații a individului, ceea ce permite plasarea rapidă în poziție a voluntarilor;
• comunicarea facilă, datorată performanțelor mijloacelor de comunicații;
• schimbul rapid de unitate monetară și informație financiară între țări, care a facilitat obținerea banilor de la „sponsori” ai fenomenului.
Uneori, neavând o apartenență clară la o zonă geografică, o conducere cu reguli și norme specifice, se raportează la alte valori decât cele naționale, în care organizațiile teroriste tind să controleze și să gestioneze domeniile și sectoarele emblematice ale puterii: economia, finanțele, tehnologia de ultimă oră, resurse energetice ș.a.
2.5.3. Politicile statului privind securitatea individului
În mediul național de securitate se produc schimbări importante și starea fiecărui stat este dependentă de modul în care acționează strategic pentru a asigura în orice situație geopolitică și geostrategică inițiată de actorii internaționali, transnaționali, securitatea națională, deoarece „starea de securitate a omenirii presupune interpretarea corectă a națiunilor” mai exact a unui stat. Apanajul unui stat este acela de a ajunge la starea de securitate prin acțiuni sociale realizate de oameni care au competențe profesionale și socializante, conștienți de răspunderea pentru securitatea propriului stat/națiune și pentru menținerea omului ca ființă socială.
Astfel, baza construirii unui mediu stabil în cadrul unui stat pornește de la fundamentarea juridică a acestuia (cadrul legislativ) în special în ceea ce privește menținerea și întreținerea stării de securitate. Orice acțiune realizată se săvârșește în numele națiunii (poporului – omul/individul), prin intermediul organizațiilor cărora națiunea le transferă o parte din prerogativele puterii de gestionare. La baza organizării fiecărui stat domnește Constituția, ca bază juridică a întregii legislații naționale. Este evident că individul trebuie să-și cunoască drepturile și obligațiile, deși, în prezent, o mare parte a populației au cunoștință despre dreptul constituțional, motiv pentru care, în situații speciale nu știu cum să procedeze.
Orice politică privind securitatea individului se construiește pe nevoia de unitate socială într-un anumit context ale existenței sociale (în contextul geopolitic și geostrategic) cu preponderență axat pe apărarea și promovarea valorilor, intereselor și necesităților de securitate în toate domeniile (economică, ecologică, politică, etnoconfesională, informațională, juridică, militară, psihologică, socială etc.).
Misiunea unui stat este de a face operaționale politicile statului, prin instituțiile sistemului național de securitate menite a legifera, executa și judeca abaterile de la ordinea socială. Acestea, au scopul de a descoperi disfuncțiile, de a elimina vulnerabilitățile, de a contracara crizele sistemice generatoare de amenințări (crize economice, șomajul etc.) și agresiuni la adresa statului. Deci, rolul statului (obligația acestuia) este de a identifica, preveni și contracara procesele sociale care afectează o națiune (cetățenii unui stat).
Funcționarea și protejarea societății civile, din punctul de vedere ale funcțiilor productive ale unui stat, constau în:
– descoperirea disfuncțiilor în plan productiv pentru identificarea surselor generatoare de situații critice ale unei societăți (se pot face previziuni în privința acestora). Originile disfuncțiilor pe plan productiv sunt: imposibilitatea cetățenilor de a accesa resursele statului datorită elitelor politice abuzive, specific, prin comportamentul funcționarilor corupți din instituțiilor publice, care-și arogă calitatea de a separa părți din teritoriul național și a-l face cadou capitalului străin; crearea de societăți paralele – prin acapararea resurselor vitale de către elitele politice abuzive și polarizarea societății în deținători de capital și deținători de forță de muncă. Astfel, statul trebuie să prevină accentuarea sărăciei prin acțiuni politice și nu numai, să evite subminarea economiei naționale, destabilizarea monedei naționale etc.
– eliminarea vulnerabilităților prin elaborarea de planuri strategice necesare prevenirii crizelor economice. Sursele vulnerabilității constau în declinul producției cât și în dezechilibrul balanței comerciale, ambele conducând la erodarea bazei economice naționale și la apariția posibilității preluării acestora de către capitalul străin. „Incapacitatea economiei naționale de a face față concurenței cu marile monopoluri transnaționale” duce la pierderea de piețe și a surselor de materii prime strategice atât la nivel național cât și la nivel internațional. Elementele unei crize economice pot determina: aducerea țării la statutul de țară aparținând lumii a treia, distrugerea caracterului social al statului național și subordonarea acestuia unor actori puternici; eliminarea de pe piață a resurselor energetice produse de națiune;
– prevenirea, contracararea și gestionarea eficientă a proceselor sociale, dezorganizate din cauza lipsei de resurse și capital. Acestea pot determina creșterea deficitului bugetar, a ratei inflației, transformarea economiei naționale în mediu de spălare a banilor. O altă perspectivă a disfuncționalității constă în privarea producătorilor de bunuri de larg consum de mijloacele lor de existență (șomajul), privarea statului de capacitatea de a garanta asigurarea resurselor existențiale ale cetățenilor, stoparea procesului de acumulare a capitalului național sau distrugerea acestuia, sufocarea economiei naționale de companiile transnaționale sau supranaționale etc.;
– protejarea funcției productive pentru a se asigura și a se produce resurse în cadrul economiei naționale, precum și utilizarea avuției în funcție de necesitățile sociale, prin aplicarea de politici economice adecvate.
Instituțiile sistemului național de securitate sunt obligate să descopere dereglările (situațiile sociale patologice), să elimine vulnerabilitățile, să prevină și să contracareze situațiile critice socio-politice prin:
– eliminarea disfuncțiilor situațiilor sociale patologice la cererea comunității sau a cetățeanului, ca unitate în diversitate. Exemple elementare ale disfuncțiilor constau în: impunerea unor anumite valori culturale de către elitele politice, învrăjbirea între etnii etc.
– elaborarea și operaționalizarea unor planuri strategice necesare prevenirii crizelor socio-politice. Rolul acestora este de a crea un mediu social stabil în interiorul statului (fără a fi amplificat de agresiunile externe care pot genera conflicte de tip cultural, religios, etnic – acestea pot realiza frontiere diferite în interiorul unei națiuni) și stabilitate demografică a națiunii (stoparea migrațiilor ilegale în spațiul național sau alungarea națiunii reale din propriu spațiu). În acest temei trebuie să se stopeze și exodul de inteligență, determinat de apariția sentimentului de nerealizare intelectuală, dar, și a sentimentului de nesiguranță, frustrare și apatie, care favorizează sau amplifică manifestări de nesupunere civică.
– prevenirea, contracararea și gestionarea eficientă a faptelor antisociale, a infracționalității și crimei organizate generate de costurile ridicate ale unor reforme, șomaj, insuficiența protecției sociale, scăderea nivelului de trai a populației ș.a.;
– asigurarea conservării identității, a exprimării libertății sociale, protejarea culturii și credinței, precum și întreținerea capacității de reproducere a națiunii.
Pentru o națiune este foarte important procesul de gestionare a unui stat și modul în care este realizat. Astfel:
– premisa fundamentării planurilor strategice constă în descoperirea disfuncțiilor în managementul unui stat. Analiza este cerută de organizarea, conducerea și securitatea statelor într-un context geostrategic determinat, având ca scop eliminarea dificultăților de la nivelul sistemelor de decizie ale puterii politice care pot afecta pe cele ale puterii militare prin acțiuni de manipulare psihologică în toate domeniile. Este importantă și eliminarea unor degenerări sociale care pot conduce la slăbirea controlului social și încălcarea ordinii sociale.
– capacitatea de elaborare și operaționalizare a unor acțiuni necesare prevenirii și contracarării acțiunilor violente de ordin gestionar vizează problemele de ordin social, politic economic, militar, moral-spiritual care amenință valorile culturii naționale.
– menținerea și întreținerea stării de securitate ca „gestiune” eficientă a proceselor sociale impune realizarea unui mediu real de securitate (păstrarea națiunii, a propriilor izvoare de cultură, tradiție, stabilitate precum și păstrarea personalității a unui popor prin propriile sale valori);
– capacitatea sistemului național de securitate este acela de a preveni și contracara (eficiența statului național și a instituțiilor sale) situațiile de criză care pot apare ad-hoc. Este vorba de așa-numitele crize: de angajament – exprimate în elitizare și birocratizare; de participare – între cetățean și politică se instaurează raporturi conflictuale; de reprezentare – ruptura între clasa politică și popor (corpus-ul producător de valori sociale); ale organizațiilor cu funcții gestionare (partide politice, parlamente, guverne) – împiedică protecția și socializarea oamenilor (ca socializare publică), funcționarea normelor sociale și menținerea ordinii sociale.
În arena națională și internațională, complexitatea provocărilor la adresa securității, generate de stările de instabilitate indică o nevoie crescută de transformare a metodologiilor existente, în scopul asigurării unei eficiente gestionări a unor astfel de situații.
2.5.4. Securitatea umană în viziunea altor state
Identitatea umană este susținută de individ și de securitatea acestuia, raportată la modul de a trăi – de a avea un trai decent, sănătate, educație etc.
Pentru o analiză exactă, aducem în prim-plan sistemul social al altor state, comparând, printre altele și evoluția mediului social din prisma asigurării securității individului care coabitează în cadrul acestuia.
2.5.4.1. Germania
Cel mai important obiectiv al politicii de securitate a Germaniei este acela de a menține, asigura siguranța și protecția cetățenilor. Pentru aceasta, a fost necesară o politică de securitate națională bine consolidată dar flexibilă, coordonată cu instrumentele internaționale care, pe termen mediu, să formuleze și să susțină specificul de securitate națională.
Totodată, politica de securitate a Germaniei pune accentul în primul rând pe dezvoltarea economică, socială și culturală, deoarece se consideră că, garantarea securității nu se poate realiza doar prin mijloace militare. Astfel, politica de securitate preventivă include inițiative politice și diplomatice, acțiuni în domeniul economic precum și politici de dezvoltare, măsuri constituționale, umanitare și sociale. În mediul social german există percepția că abilitatea politica de a asigura libertatea, drepturile omului, stabilitatea și securitatea poate fi însoțită și de forța armată, însă numai dacă acest lucru este necesar.
În prezent, pentru asigurarea unui mediu internațional stabil, Germania urmărește o dezvoltare a climatului internațional în concordanță cu interesele proprii, luând în considerare riscurile și amenințările față de care nu poate fi protejată decât prin efort internațional agregat. De fapt, politica de securitate a Germaniei urmărește: prevenirea crizelor și conflictelor, a violenței, prin măsuri proactive. Din această perspectivă, cunoașterea amenințărilor, dar, și a capabilităților naționale și internaționale sunt vitale pentru statul german.
Totodată, politica de securitate și apărare a Germaniei este reprezentată de trei obiective și direcții de orientare, în funcție de interesele statului și în concordanță cu parteneriatele internaționale pe care le deține:
NATO: Din perspectiva Germaniei, parteneriatul transatlantic este considerat a fi piatra de temelie a securității, neputând exista securitate în Europa, acum sau în viitor, fără Statele Unite ale Americii. Acesta este un motiv pentru care Germania va continua să aducă o contribuție substanțială la asigurarea stabilității parteneriatului transatlantic.
UE: Germania susține o politică de securitate și apărare a UE, bazată pe cooperare.
UN, OSCE: Germania participă și va participa activ în cadrul UN și OSCE urmărind să își asigure propria securitate, să promoveze un progres social și economic adecvat și să realizeze o legătură între regiunile sărace și cele bogate ale lumii.
Conform articolului 87 al Constituției Federale, principalul scop al forțelor armate este apărarea. Pentru Germania apărarea reprezintă nu doar modul tradițional al operațiilor defensive din cadrul granițelor naționale, ci include prevenirea conflictelor și a crizelor, managementul comun internațional al crizelor și reabilitarea post-conflict. Astfel, obiectivele politicii de securitate a Curții Constituționale și Parlamentului German au considerat operațiunile conduse de Germania în cadrul sistemului de securitate colectivă ca fiind în conformitate cu constituția țării. În prezent, statul german urmărește să garanteze securitatea națională concomitent cu structura obiectivelor și corecta etalonare a capabilităților forțelor armate, în vederea îndeplinirii obligațiilor viitoare ale statului de a asigura securitatea colectivă.
Politica de securitate a Germaniei este determinată, în mare parte, de trei factori: integrarea multinațională a armatei germane în cadrul politicii globale de securitate ținând cont și de parteneriatul transatlantic; schimbarea spectrului operațional al armatei și creșterea numărului de operații internaționale; capabilități disponibile.
Integrarea multinațională:
cu doar câteva excepții privind acțiunile de salvare și evacuare, Germania nu va conduce operațiuni armate decât sub egida ONU, NATO, EU. Datorită naturii operațiilor din cadrul ONU Germania consideră a fi necesară existența trupelor armate și de poliție. Contribuția substanțială în cadrul operațiunilor ONU vizează menținerea influenței Germaniei în cadrul acestei organizații;
ca membru NATO, Germania rămâne un garant al stabilității și securității în Europa conexând, astfel securitatea europeană de cea a SUA. În conformitate cu crizele și conflictele care au un accent din ce în ce mai pronunțat în ultima perioadă Germania va aduce o contribuție substanțială astfel încât NATO în conformitate cu Tratatul de la Washington pe baza conceptului strategic să atingă întregul spectru al obiectivelor sale și să răspundă colectiv la noile provocări indiferent de direcția din care acestea provin. Armata germană va contribui la proiectul NATO de a organiza forțe de intervenție rapidă, de a consolida protecția trupelor împotriva armelor de distrugere în masă, în măsura în care posibilitățile ei permit;
Uniunea Europeană reprezintă nucleul stabilității în această zonă, motiv pentru care Germania susține formarea unei capacități militare la dispoziția UE, care să răspundă crizelor care afectează Europa.
Organizarea armatei germane trebuie să aibe în vedere noile provocări al secolului XXI și, totodată, colaborarea cu organismele internaționale. Armata germană are nevoie de forțe care pot fi structurate în funcție de operațiunile la care vor lua parte și care trebuie să răspundă rapid și eficient în acțiunile care presupun că necesită o cooperare internațională. Din acest punct de vedere, capabilitatea armatei germane trebuie să se axeze pe șase puncte importante: comandă și control, culegerea de informații, mobilitate, angajament eficient, suport și susținere, supraviețuire și protecție. Recrutarea în forma ei adaptată rămâne o cerință indispensabilă pentru eficiența operațională și economică a armatei germane.
Resursele, respectiv forța numerică a armatei și principiile ei de organizare, vor fi determinate de bugetul stabilit în acest scop. Planificarea financiară pe termen mediu reprezintă baza organizării economice a unei armatei. Astfel, Germania susține, atât de la buget cât și prin investiții, sectorul industrial și tehnologic, considerat a avea un rol important în dezvoltarea unui armament modern și fiabil. Acest lucru va ajuta Germania să îndeplinească un rol activ în cadrul Alianței Nord Atlantice și în cadrul Europei.
De asemenea, din punct de vedere constituțional, Germania este o republică, un stat democratic, federal, de drept și social. Conform Constituției Germane (Grundgesetz), statul de drept are obligația de a respecta și asigura securitatea cetățenilor săi (capitolul 1 din Constituție), astfel: prin protejarea și respectarea demnității acestuia, asigurări sociale, dreptul la educație, egalitate în drepturi, dreptul la viața privată, dreptul de exprimare a opiniilor (excepție făcând legi fundamentale care protejează copilul și valorile morale ale acestuia), libertatea presei, dreptul la muncă etc.
Totodată, Germania ca și multe alte țări promovează: garantarea prosperității și a stabilității pentru cetățenii germani; asigurarea securității pentru cetățenii săi; consolidarea și promovarea unei dezvoltări economice și sociale echilibrate; soluționarea provocărilor globalizării și prezervarea identității statului; favorizarea valorilor germane, precum dezvoltarea durabilă și protecția mediului, respectarea drepturilor omului și a economiei sociale de piață etc. Astfel, Germania pledează pentru promovarea valorile umaniste și progresiste către un viitor socio-economico-politic stabil.
2.5.4.2. Rusia
Rusia este unul din principalii actori de pe scena internațională, cu o istorie (culturală, politică, socială, militară, economică etc.) puternică care i-a permis să se manifeste ca un stat influent în întreaga lume.
Ca urmare a crizei globale, Federația Rusă a cunoscut un declin pe plan economic și politic. Astfel, pentru a opri declinul a nivelului și a calității vieții a cetățenilor ruși, care au rezistat sub presiunea naționalismului, separatismului și a terorismului internațional, Federația Rusă a luat o serie de măsuri, precum ar fi: împiedicarea discreditării ordinii constituționale, au menținut suveranitatea și integritatea teritorială, apărarea interesele naționale, menținerea, susținerea și promovarea relațiilor internaționale, combaterea terorismului etc.
În data de 24 martie 2009, Consiliul de Securitate al Federației Ruse s-a întrunit pentru a dezbate proiectele Strategiei naționale a Federației Ruse și a pune bazele planificării strategice – metodologia documentului, care este necesară pentru realizarea priorităților naționale ruse pe termen lung. Ulterior (12 mai 2009) Președintele Dmitrii Medvedev a aprobat Strategia rusă de securitate națională până în anul 2020. Noul document înlocuiește conceptul de securitate din 1997 (modificat în 2000), reflectând, astfel, viitorul mediu de securitate din Rusia, mult mai evoluat, având un caracter mai puternic. Mai mult, actul este legat de Concepția de dezvoltare social-economică a Rusiei pentru perioada 2010-2020. Secretarul Consiliului de securitate, generalul de armată Nicolai Patrușev a menționat, în cadrul ședinței, că Strategia decodifică înțelesurile „securității naționale”, a „intereselor naționale”, a „amenințărilor naționale”, a „sistemului de forțe și a surselor de asigurare a securității naționale”. Într-o perspectivă de lungă durată, Rusia va dezvolta relațiile sale internaționale bazându-ne pe principiile egalității și cooperării reciproc avantajoase, conform normelor de dreptul internațional, pentru asigurarea unei securități solide și echitabile. De asemenea, generalul de armată Nicolai Patrușev a subliniat că pentru „asigurarea intereselor sale naționale Rusia va promova o politică externă rațională și pragmatică”.
Prioritățile securității ale Federației Ruse sunt determinate de dezvoltare durabilă, care promovează o politică externă activă, ale căror eforturi sunt concentrate pe găsirea consensului și interese comune cu alte state, pe baza de parteneriate reciproc avantajoase bilaterale și multilaterale.
Federația Rusă sprijină consolidarea globală a mecanismelor de cooperare cu Uniunea Europeană, inclusiv prin crearea de spații comune în economie, securitate externă și internă, educația, știința și cultura. Totodată, Rusia este interesată să dezvolte relațiile cu Alianța Nord-Atlantică, pe principiile de egalitate și de consolidare a securității globale în regiunea euro-atlantică, dar este atentă la disponibilitatea Alianței de a lua în considerare interesele sale legitime.
Anul 2013 reprezintă anul cu cel de al treilea mandat al președintelui Vladimir Putin. Analiștii consideră că ar putea să însemne agravarea unor tendințe politice și economice deja evident în anul 2012. Relegitimarea președintelui Vladimir Putin a fost contestată public, iar indicațiile și directivele Kremlinului nu sunt implementate sau sunt diluate de către guvernatorii din teritoriu. Totodată, aceștia considerată că ar putea fi o guvernare ineficientă și mediocră a Kremlinului. Deși Rusia a preluat conducerea anuală a G20 foarte puține aspecte recomandă participarea acesteia în acest club al celor mai dezvoltate economii. Astfel, fragilitatea economiei a determinat noua conducere politică să ia măsuri pentru dezvoltarea acesteia dar, și în alte domenii precum sociale, politice etc.
Cu toate acestea, ca urmare a Strategiei de Securitate Națională a Federației Ruse până în anul 2020, principalele obiective ale securității populației constau în dezvoltarea economiei naționale, îmbunătățirea calității vieții populației, asigurarea unei stabilități politice în societate, întărirea apărării naționale, a securității statale și a ordinii publice, sporirea capacităților concurențiale și al prestigiului internațional pentru Federația Rusă, combaterea corupției, combaterea terorismului în domeniul transportului aerian și nu numai etc.
Deși, problema majoră cu care se confruntă Federația Rusă este corupția (acesta fiind obiectivul de bază pentru Rusia, intensificând lupta împotriva corupției pe toate palierele sociale și nu numai), viitorul poate aduce noi schimbări în sistemul socio-politico-economic dar, și, în cel militar. Totodată, Rusia acordă atenție asupra combaterii imigrărilor ilegale și traficului uman și promovează democrația și valorile comunitare prin cooperare educațională, socială și culturală.
2.5.4.3. Statele Unite ale Americii
Creșterea economică și punerea în ordine a sistemului fiscal al SUA sunt prioritățile naționale de securitate ale președintelui Barack Obama. De obicei, strategia pe care fiecare președinte o prezintă este o reafirmare a filozofiei deja existente, fiind considerată importantă pentru că influențează bugetele și legislația, dar, și pentru că este foarte urmărită pe scena internațională.
Președintele Barack Obama, a preluat mandatul în cursul celei mai grave crize financiare din anii 1930 încoace, motiv pentru care în Strategia Națională de Securitate a Administrației sale a adoptat o poziție mai dură decât cele ale președinților anteriori, privind relația dintre sănătatea economiei americane și statutul internațional a SUA.
„Aceasta este o strategie națională de securitate cuprinzătoare, care integrează puterea noastră internă, angajamentul pentru securitatea națională, apărarea națională și politica noastră externă. În centrul eforturilor noastre va fi angajamentul de a reînnoi economia, care servește ca sursă a puterii americane", se scrie în documentul oficial care prezintă obiectivele de securitate națională ale președintelui Barack Obama.
De asemenea, președintele menționa că „trebuie să reînnoim bazele puterii Americii, afirmând că o creștere economică sustenabilă va pune țara pe calea fiscalității sustenabile", acesta având drept scop de menținerea și creșterea unei economii viabile pentru SUA.
Totodată, documentul face publică intenția președintelui Barack Obama de a promova mai mult diplomația multilaterală, în detrimentul utilizării forței militare. Deci strategia de securitate națională reafirmă obiectivul de a înfrânge terorismul, în speță organizația Al Qaeda, insistând pe faptul că, în acest proces, SUA va trebui să respecte și să promoveze drepturile omului. Mai mult, documentul insistă că America nu poate acționa singură în lume și face trimitere la puterile emergente care trebuie să-și asume partea lor de responsabilitate.
Unul dintre consilierii pe probleme de securitate națională al președintelui SUA, generalul James Jones, afirma într-o conferință de presă, că angajamentul cooperării cu România, bilaterale și în cadrul NATO, „este unul din punctele luminoase” ale angajamentelor bilaterale și multilaterale ale Americii.
Președintele SUA, Barack Obama, menționa că „restartarea” relațiilor cu Federația Rusă este un element imperativ al diplomației ruso-americane. Acesta considera că este foarte importantă implicarea Grupului 20 în găsirea unei soluții la criza economică mondială. Referitor la securitatea internațională, președintele american a declarat că va continua lupta împotriva dezvoltării arsenalelor nucleare în Orientul Mijlociu.
La 27 mai 2010, SUA a lansat principalele obiective ale Strategiei de Securitate Națională care stabilea o abordare strategică pentru promovarea intereselor americane, o creștere a economiei SUA, sprijinul pentru valorile naționale și o ordine internațională care poate face față provocărilor secolului 21.
Din cauza evenimentelor derulate în ultimul deceniu (terorismul, criza economică, problemele de mediu, informaționala etc.) statul american a luat măsuri radicale și cuprinzătoare pentru valorificarea tuturor parteneriatelor (așa cum am menționat anterior) dar, și, pentru consolidarea și asigurarea pe termen lung a unei securități sigure, în toate domeniile de activitate, cu precădere în domeniul securității individului.
Obiectivele anului 2013, în ceea ce privește securitatea USA, constau în combaterea terorismului, combaterea traficului cu ființe umane, securitatea cibernetică etc. Astfel, Departamentul american pentru securitatea internă a Statelor Unite (DHS), are rolul de a proteja națiunea de amenințările cu care se confruntă, cu ajutorul Oficiului pentru drepturile civile și libertăți civile (CICr), sprijinind astfel păstrarea libertății individului, echitatea și egalitatea în temeiul legii. Departamentul american pentru securitatea internă a Statelor Unite (DHS) promovează respectul pentru drepturile civile și a libertăților civile în crearea și implementarea politicii, comunicarea cu indivizii și cu comunitățile din care fac parte precum și informarea acestora a politicilor, programe de șanse egale de angajare, programe de securitate cibernetică etc. Totodată, moto-ul „Îmbunătățirea sănătății, securității precum și bunăstarea Americii” evidențiază că securitatea sănătății joacă un rol important pentru securitatea națională a SUA, astfel încât, pe agenda de lucru a președintelui SUA este aceea de a asigura sănătatea cetățenilor săi cu scopul de a proteja și furniza servicii esențiale de sănătate. De asemenea, președintele SUA, în cel de-al doilea mandat, dorește extinderea și consolidarea clasei mijlocii, combaterea criminalității și controlul armelor, astfel, ținând cont de evenimentele petrecute anul trecut (cum ar fi masacrul de la școala Newtown). Viitorul SUA constă în promovarea economiei și a vieții sociale, prin programe și politice care se vor baza pe investiții în resurse umane, crearea locurilor de muncă, promovarea educației și a învățământului superior, promovarea sănătății la nivel național vizând, astfel, și comunitățile sărace pentru asigurarea prosperității al mediului social american.
2.5.4.4. Franța
Politica de securitate franceză constă în capacitatea de a acționa singură dacă interesele sale naționale sau angajamentele bilaterale o cer. Deși politicile de securitate ale statului sunt foarte importante, Franța trebuie să dețină o capacitate autonomă de evaluare a situației și de planificare pentru a menține capacitatea sa de inițiative. Mai mult, aceste capacități naționale pot, în caz de necesitate, să fie puse la dispoziția organizațiilor internaționale sau regionale, prioritate având UE și NATO. De asemenea, trebuie menționat că Strategia de Securitate a Franței este asociată cu politica de securitate internă, politica de apărare, politica socială și politica economică având rolul de a menține stabilitatea și prosperitatea statului.
Principiul suficienței reprezintă fundamentul politicii de securitate a statului francez. Acest principiu se aplică succesiv dimensionării capabilităților militare, apoi utilizării operaționale până la minimum necesar. De asemenea, principiul suficienței ghidează politica de descurajare nucleară franceză și participă în mod direct la dimensionarea capacităților militare convenționale. Principiul suficienței necesită ulterior controlul total al utilizării forței pentru ca aceasta să fie tot timpul limitată la strictul necesar obținerii efectelor finale dorite.
Pentru prevenirea crizelor, Franța trebuie să fie pregătită să răspundă unor amenințări care se manifestă în și dincolo de frontierele sale, punând accentul pe necesitatea de acțiune pentru prevenirea și stoparea crizelor (care pot afecta Europa și Franța, precum și aliații săi) directe sau indirecte.
În gândirea strategică franceză, prevenirea conflictelor internaționale presupune o dinamică a controlului armelor la scara mondială, lupta împotriva proliferării în special a armelor de distrugere în masă (ADM), acestea concretizându-se, printre altele, prin semnarea Tratatului de Neproliferare (TNP) în domeniul nuclear.
Din punct de vedere al participării la implementarea normelor de drept internațional, Franța și-a propus să respingă în totalitate conceptul de apărare legitimă, preventivă sau de represalii, punând accentul pe cooperarea dintre state, principiu considerat indispensabil unui sistem de securitate internațională viabil și peren.
Strategia de securitate franceză subliniază și solidaritatea internațională, apelând la necesitatea dezvoltării unui sentiment de încredere între diferiții actori pentru reușita unei politici de stabilitate și de securitate la nivel național și internațional. Din aceste considerente, Franța veghează, în primul rând, la respectarea angajamentelor sale multilaterale și bilaterale, oferind o importanță deosebită Africii, unde înțelege să contribuie la dezvoltarea economică și la stabilitatea politică a țărilor cu care are o legătură istorică. Franța contribuie activ la operațiunile militare ale NATO, la definirea principalelor direcții care privesc reconstrucția sa și securitatea statelor membre și a celorlalte state partenere, precum Rusia.
Din perspectiva dimensiunii europene solidaritatea internațională a Franței se manifestă în cadrul politicii europene de securitate și aparare (PESA). Franța promovează o abordare europeană comună pentru reglementarea crizelor și conflictelor, atât la nivel de evaluare a situației cât și în alegerea opțiunilor strategice și punerea lor în practică. Astfel, Franța apreciază drept indispensabilă interoperabilitatea forțelor armate europene, condiționate de un ansamblu comun de concepte și doctrine de utilizare a forțelor armate convenționale și de dezvoltarea unei industrii de apărare europene corespunzătoare. În viziunea franceză, acest pilon european de securitate se dorește a fi complementar NATO, prin instituirea unui parteneriat puternic și echilibrat prin adaptarea capacităților și a organizației sale la noile provocări.
O problemă cu care se confruntă statul francez dar, și alte state, este terorismul. Președintele Francois Hollande a promulgat Legea privind securitatea și terorismul, având drept scop „judecarea francezilor care comit acte de terorism în străinătate sau a celor care pleacă în străinătate pentru a se antrena pentru jihad”, astfel, permițând statului se aplice necondiționat legea împotriva actelor de terorism comise în străinătate de către resortisanți francezi..
Expresia „libertate, egalitate, fraternitate” a lui Robespierre ar putea să ilustreze câteva aspecte de „generozitate” à la française , pusă la dispoziția emigranților, legali sau nu, a refugiaților politici, sau a diverșilor „nomazi” care prind rădăcini de îndată ce dau de drepturile sociale acordate tuturor și sculptate pe frontispiciile instituțiilor de Stat. Contrar afirmațiilor anterioare, după mărturiile unor specialiști în domeniul sănătății, aceștia evidențiază deficitul financiar care produce îngrijorări serioase Guvernului socialist și, mai cu seamă conducerii Securității sociale din Franța, unde abuzurile nu încetinesc, deși, documentele oficiale prelevă asigurarea sănătății pentru cetățenii franței.
„Starea de urgență” a statului francez (și a Europei) este dominată de problema rromilor, aceștia fiind considerați cetățeni ai unei zone secundare, "persona non-grata" (excepție face Spania care a ales o politica de integrare), în care această etnie este respinsă și marginalizată din interiorul societății europene.
În Franța constituie o prioritate majoră educația pentru populația franceză, promovând: valorile morale, egalitatea socială, calitatea și oportunitatea de dezvoltarea a personalității, educația continuă, integrarea socială și profesională, tradiția socială și istorică etc.
De asemenea, Comitetul Interministerial a adoptat Planul de combatere a sărăciei și a incluziunii sociale cu scopul de a lupta împotriva excluziunii a cetățenilor, prin: combaterea, prevenire și reducerea inegalităților sociale, acordarea de ajutor și sprijin pentru integrarea în mediul social al cetățenilor; coordonarea și promovarea actorilor sociali.
Astfel, Franța, printr-o varietate de indicatori, promovează educația, sănătatea, economia etc. și încearcă să depisteze eventualele amenințări și riscuri la adresa cetățeanului/individului (mai ales cele legate de sărăcie) elaborând și folosind acțiuni de prevenire a acestora, urmând ca în viitor, statul francez să asigure siguranța și prosperitatea cetățenilor săi.
2.5.4.5. Marea Britanie
În martie 2008, Marea Britanie a elaborat Strategia Națională de Securitate (National Security Strategy – NSS). Strategia de Securitate și Națională are ca obiectiv principal asigurarea securității națiunii, iar responsabilitatea guvernului este aceea de a asigura stabilitatea cetățenilor săi.
Astfel, amenințările posibile cu care se poate confrunta Marea Britanie, a determinat acest stat ca în Strategia de Securitate Națională să fie explicate clar prioritățile naționale de securitate, cum ar fi: combaterea terorismului, securitatea cibernetică, prevenirea crizelor militare naționale și internaționale, prevenirea și combaterea dezastrelor, precum inundațiile și pandemiile.
Interesul național al Marii Britanii are în vedere angajamentul de a continua și de a participa activ la activitățile internaționale. De asemenea, pentru realizarea Strategiei, guvernul s-a consultat cu membri ai Forțelor Armate, academicieni, parlamentari, cu oamenii de afaceri, cu aliații și chiar cu funcționarii publici, cu scopul obținerii unei game diverse de opinii. Mai mult, strategia de securitate include ca valori fundamentale drepturile omului, statul de drept, legitimitatea și responsabilitățile guvernului, libertatea, toleranța și oportunitatea pentru promovarea bunăstării și prosperității statului în drept.
Alte prioritățile politice strategice ale acestui stat, ca și modul lor de implementare sunt:
1. Politica externă are principalele obiective:
combaterea amenințărilor teroriste și a armelor de distrugere în masă, cu accent pe impiedicarea achiziționării de arme biologice sau nucleare de către rețelele teroriste. Astfel, se menține și se promovează extinderea rețelelor de cooperare internațională existentă, se încearcă izolarea clară a amenințărilor și se caută soluții de eliminare a acestora, se ridică problema rezolvării divergențelor regionale dintre state, se ia în considerare reconstruirea Afgnistanului și Iraqului, se promovează reformele politice și sociale, mai ales în țările arabe, se realizează întărirea capacității comunității internaționale de a face față crizelor sistemelor politice din țările în curs de dezvoltare etc. De asemenea, se va face aplicarea unor regimuri mai stricte de control al armelor, urmărindu-se reflectarea evoluției tehnologice, cu verificări mai eficiente și măsuri drastice pentru controlul armelor biologice;
se caută implementarea unui sistem internațional bazat pe legi și reguli, care să poată gestiona mai bine disputele și să poată preveni conflictele. În viitor se va încuraja semnarea de noi acorduri între Europa și SUA privind cooperarea în domeniul securității, întărirea capacității ONU, NATO și UE de a realiza operații umanitare și de stabilizare și reconstrucție post-conflict, clădirea de relații strategice mai apropiate cu China, Rusia, Japonia și India, ca și includerea lor în sistemul internațional, inclusiv prin operațiunile de menținere a păcii, adaptarea sistemului ONU și a altor organizații multilaterale la influențele în creștere ale mediului de afaceri, ale ONG-urilor și a altor actori non-statali, rezolvarea presiunilor în creștere existente la nivelul OMC și menținerea rolului cheie al acesteia în promovarea unui sistem comercial echitabil și liber;
o altă prioritate o are dezvoltarea durabilă, susținută de democrație, buna guvernare și drepturile omului. Pentru aceasta, se va susține implementarea concluziilor Summit-ului de la Johannesburg, mai ales biodiversitatea, calitatea apei, măsurile sanitare și așezările umane, vor lansa noi acțiuni de conștientizare privind schimbările climatice, noi măsuri de întrajutorare/ajutor și ștergere a datoriilor statelor sărace, va fi întărită Convenția pentru Refugiați din 1951, pentru o mai bună împărțire a responsabilităților privind refugiații, se va oferi ajutor Curții Penale Internaționale privind implementarea standardelor de drept internațional umanitar și de drepturile omului, vor fi întărite acțiunile împotriva SIDA, a malariei și a altor boli transmisibile și vor fi dezvoltate parteneriate inovatoare și eficiente asupra acestor probleme cu ONG-urile, sectorul privat și alți actori non-statali.
2. Politica internă constă în:
protejarea țării de migrația ilegală, traficul de droguri și criminalitatea internațională. Marea Britanie dezvoltă politici intrasectoriale menite să rezolve problemele unor alte țări dar care pot cauza criminalitate internațională (conflicte, sărăcia etc.), ajutor pentru implementarea supremației legii în Balcani, Afganistan și Iraq, întărirea controalelor internaționale impuse migrației, ameliorarea condițiilor pentru refugiați de la locurile de origine, precum, și negocierea de acorduri de readmisie pentru aceștia, va asigura expertiză antidrog pentru agențiile specializate din Afganistan, Jamaica, Columbia, Turcia, Iran, Pakistan, și alte țări sursă sau de tranzit, va continua eforturile de interzicere a cultivării macului în Afganistan, va întări politica UE privitor la droguri, criminalitate și trafic de persoane, va ajuta la îmbunătățirea eficienței agențiilor ONU în domeniu, a Interpol-ului prin punerea la punct a unui sistem pentru intrarea în țară a nerezidenților;
securitatea și buna guvernare a teritoriilor aflate sub administrarea Marii Britanii este determinată de îmbunătățirea guvernării, a mediului și securității acestora prin încurajarea dezvoltării economice diversificate, menținerea unui echilibru între drepturile și responsabilitățile consfințite în relațiile constituționale între Marea Britanie și teritoriile administrate și gestionarea impactului noilor obligații internaționale afectând aceste teritorii.
În consecință, Strategia de Securitate a Marii Britanii are la bază menținerea și promovarea apărării intereselor naționale și internaționale, combaterea crizei economice și stabilitatea economiei în țară și în lume, stoparea violenței și menținerea păcii naționale și internaționale, cooperare în combaterea terorismului, promovarea și dezvoltarea unui trai decent a cetățenilor din această țară, dar și la nivel internațional etc.
De asemenea, prioritățile Marii Britanii sunt acelea de a menține un echilibru social la nivel național/internațional și să protejeze cetățeanul de posibilele riscuri/amenințări la adresa acestuia prin dezvoltarea durabilă, susținută de democrație, buna guvernare și drepturile omului, asigurarea protecției sociale în toate domeniile de activitate (economie, educație, sănătate, infrastructură, social etc.), promovarea valorilor tradiționale și menținerea prosperității sociale, crearea de noi oportunități în domeniul idustriei și agriculturii, promovarea valorilor intelectuale și a cercetării în toate domeniile, prevenirea și combaterea dezastrelor naturale etc.
2.6. Instituțiile internaționale și naționale cu rol de securitate
Evoluția societății a condus la creșterea complexității sistemului de relații dintre entitățile sociale și la globalizarea riscurilor și amenințărilor la adresa stabilității regionale și a celei globale. Mai mult, complexitatea problematicii securității a condus la crearea unor structuri internaționale de securitate în cadrul cărora trebuie să se elaboreze norme de a căror respectare depinde pacea mondială. Astfel, au fost constituite și funcționează: Organizația Națiunilor Unite (ONU), Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE), Organizația Atlanticului de Nord (NATO), Uniunea Europeană (UE), Consiliul Europei și o serie de organizații de securitate regionale.
Pentru ca statele să-și poată promova și apăra interesele naționale, într-o lume în care riscurile și amenințările la adresa acestora nu mai au frontiere, sunt obligate să se integreze în structurile de securitate, singurele în măsură să identifice pericolele la adresa securității internaționale. În aceste structuri, statele naționale și alte organizații pot cel mai bine să contribuie la stabilirea normelor care trebuie respectate de către toți actorii internaționali și să creeze instrumentele necesare prin care să asigure stabilitatea și cooperarea internațională.
De asemenea, viitorul este plin de surprize care se presupune că vor modifica peisajul internațional și, implicit, cel național, transformări care cu ani în urmă, erau, în general, de neimaginat. Cum poate fi asigurată securitatea cetățeanului față de amenințările și riscurile care pot surveni din cauza lipsei de responsabilitate a unor formațiuni elitice? Oare instituțiile pe probleme de securitate, altele decât cele abilitate, pot rezolva această problemă? Vom vedea în cele ce urmează.
2.6.1. Organizațiile internaționale de securitate
Organizația Națiunilor Unite (ONU)
ONU reprezintă o organizație care are ca scop crearea și menținerea unui sistem de securitate care să protejeze generațiile viitoare de flagelul războiului, de amenințările la adresa umanității. În prezent și în viitor ONU va susține și proteja individul, ca subiect de drept. La baza funcționării sale stă principiul suveranității statelor, general valabil tuturor statelor mici și mari, instituția având rolul de a fi “un centru în care să se armonizeze eforturile națiunilor”, cu scopuri și obiective comune. Astfel, încă din anul 1944, au apărut „Propunerilor pentru stabilirea unei organizații internaționale generale” (de la Dumbarton Oaks), care păreau a fi o transpunere fidelă a soluțiilor „Pactului Societății Națiunilor”.
Trebuie amintit că Organizația Națiunilor Unite s-a constituit la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, ca un vis de pace a președintelui democrat al Statelor Unite din acea perioadă, F.D. Roosevelt, acesta dorind să dea lumii o instituție care să garanteze generațiilor viitoare securitatea păcii internaționale. Ca discipol al președintelui democrat american, W. Wilson, care, după un război cu suferințe infinite, a sperat ca, prin înființarea Ligii Națiunilor, conflagrația să fie ultima. Acestea sunt cele două mari inovații instituționale în direcția păcii secolului trecut și un demers al prezentului și viitorului.
Data de 26 iunie 1945 reprezintă un moment istoric pentru 50 de națiuni, care au semnat, la San Francisco, Carta Națiunilor Unite. După prezentarea instrumentelor de ratificare (China, Franța, Uniunea Sovietică, Marea Britanie, SUA etc.), la 24 octombrie 1945, Carta ONU a intrat în vigoare, semnificând și înființarea oficială a instituției ONU. Mai mult, Adunarea generală a ONU a hotărât, în 1947, ca în data de 24 octombrie a fiecărui an să fie marcată Ziua Națiunilor Unite.
Articolul 51 al Cartei ONU stabilește dreptul natural la apărare individuală sau colectivă al tuturor statelor membre ONU. Astfel, Consiliului de Securitate ONU (CSONU) este autorizat pentru misiunile întreprinse în exercitarea acțiunilor la nivel internațional, având obligația (articolul stipulează că are rolul de a acționa în situații de criză) de a lua măsurile necesare pentru menținerea păcii și a securității. Totodată, statele membre sunt obligate să aducă la cunoștință CSONU-lui problemele existente la nivel internațional, pentru a nu afecta autoritatea și responsabilitatea acestuia în acțiunile întreprinse, care sunt necesare menținerii, restaurării și securității internaționale.
Odată cu trecerea timpului, ONU a suportat multiple transformări, cu scopul de a crea un sistem de activitate concentrat pe programe umanitare, pe “operațiuni de menținere a păcii”, pe misiuni de observatori ONU, pe prevenirea sau transformarea conflictelor, pe cooperare și medierea relațiilor între state, pe constituirea unei păci durabile etc.
Astfel, conform Cartei ONU, scopurile organizației sunt menținerea păcii și securității mondiale, promovarea relațiilor de prietenie și principiul autodeterminării, promovarea cooperării internaționale pentru rezolvarea problemelor economice, sociale, culturale și comunitare și încurajarea respectării de către întreaga omenire a drepturilor și libertăților fundamentale. În septembrie 2006, ONU avea 192 de țări membre (printre care și România) dintre care 49 erau state-fondatoare.
Primul și cel mai important dintre scopurile instituției menționate anterior, este menținerea păcii și securității internaționale. În primul articol, aliniatul 1 al Cartei se indică căile de realizare a acestui obiectiv:
a) se vor lua măsuri colective pentru prevenirea și înlăturarea amenințărilor împotriva păcii și pentru reprimarea actelor de agresiune sau a altor încălcări ale păcii;
b) aplanarea și soluționarea diferendelor sau a situațiilor de criză cu caracter internațional care pot duce la încălcarea păcii, în conformitate cu principiile justiției și dreptului internațional.
Celelalte capitole ale Cartei ne arată atât instrumentele și metodele de realizare a obiectivelor, cât și competențele și obligațiile statelor membre. Putem menționa capitolul VI care subliniază mijloacele de reglementare pașnică a disputelor și capitolul VII care evidențiază măsurile care urmează a fi luate în situațiile mai serioase, implicând amenințarea și încălcarea păcii, ori acte de agresiune asupra statelor. De asemenea, Capitolul VIII circumscrie rolul organizațiilor și acordurile în menținerea păcii.
Un alt scop al ONU constă în realizarea cooperării internaționale în domeniul economic și social. Promovarea cooperării economice și sociale la nivel internațional se realizează de către Consiliul Economic și Social (ECOSOC). Acest Consiliu acționează sub îndrumarea Adunării Generale, prin consultări și recomandări, coordonează activitatea instituțiilor specializate din cadrul ONU și, prin organele subsidiare proprii, poate intra în raporturi de consultanță cu organizații internaționale guvernamentale de profil.
De asemenea, ONU este abilitat în a promova și încuraja respectarea dreptului omului și libertăților fundamentale pentru toți, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie și pentru realizarea cooperării internaționale între state în aceste domenii specifice.
Un alt obiectiv al ONU constă în dezvoltarea de relații de prietenie între națiuni având drept temei respectarea principiului egalității în drepturi a popoarelor și posibilitatea de a dispune de acestea. De asemenea, ONU are obligația de a lua măsuri potrivite pentru consolidarea păcii mondiale, pentru cooperare, pentru practicarea toleranței și promovarea unui climat de stabilitate între popoare de a conviețui în pace unii cu alții în spiritul bunei vecinătăți etc.
Hugo Grotius considera că „principiul egalității între indivizi își găsește expresia și în relațiile dintre state”, termen cu conotații majore ce pot reflecta asupra statelor implicit asupra indivizilor. Astfel, autorul a vrut să evidențieze că acesta este singura alternativă de conviețuire în lume, respectiv prin promovarea de relații de înțelegere și cooperare pe plan internațional.
O dată enunțate scopurile ONU, putem aminti și setul de principii în baza cărora acționează pentru realizarea obiectivelor, atât Organizația cât și statele membre. Principiile reprezintă, pentru orice stat membru al ONU, obligații fundamentale, un corp omogen de norme generale de conduită, având ca obiectiv garantarea păcii mondiale Principiile sunt cuprinse în Carta ONU (pot fi regăsite în art. 2 dar și în alte secțiuni), constituind normele fundamentale în baza cărora se reglementează și funcționează ONU. Acesta reprezintă esența filosofiei politice a Cartei și a Organizației. Printre principiile care guvernează raporturile interstatale și sunt recunoscute de comunitatea internațională, putem enumera:
1. nerecurgerea la forță sau la amenințarea cu forța;
2. soluționarea pașnică a diferendelor internaționale;
3. neamestecul în treburile interne ale altor state;
4. îndatorirea statelor de a coopera între ele;
5. dreptul popoarelor la autodeterminare;
6. egalitatea suverană a statelor
7. îndeplinirea cu bună credință a obligațiilor internaționale (pacta sunt servanda).
Principiile nu sunt abordate numai din punct de vedere al scopurilor ONU ci și ca norme aplicabile în raporturile dintre state la nivel internațional. Totodată, principiile sunt supuse unui proces de evoluție constantă generate de propria interschimbalitate a condițiilor de ordin politic, economic sau social, în funcție de situațiile apărute. Aici putem evidenția aplicarea principiului egalității suverane, înscris în art. 2, alin. 2 al Cartei. Această normă presupune că statele sunt egale din punct de vedere juridic; că ele se bucură de drepturile decurgând din suveranitatea lor; că integritatea teritorială și independența lor politică sunt respectate; că ele trebuie să-și îndeplinească cu bună credință datoriile și obligațiile internaționale. De aici reiese că „fiecare stat are dreptul de a alege și dezvolta liber sistemul său politic, social, economic și cultural”, impunându-se astfel obligația altor state de a „respecta personalitatea celorlalte state”, de a respecta integritatea teritorială și independența politică a fiecărui stat. În acest sens, pe plan internațional este relevantă atât respectarea și asigurarea dreptului omului, cât și integritatea economică și politică, sau necesitatea de menținere a păcii.
Seneca considera că armonia trebuie să domnească la nivel de societate „așa cum între toate mădularele domnește buna înțelegere, deoarece de păstrarea fiecărui mădular depinde întregul corp omenesc, tot astfel oamenii se cruță unii pe alții, pentru că suntem născuți pentru a viețui laolaltă și pentru că societatea n-ar putea dăinui fără întrajutorarea și bunăvoința părților ce o alcătuiesc”.
Datorită schimbărilor de ordin strategic, ONU încearcă, în prezent, să evite sau să împiedice situații care se pot transforma în conflicte deschise, prin procese de cooperare între state, de întărire a securități și de păstrare și consolidare a păcii.
Sistemul ONU este alcătuit (conform art. 7, alin. 1) din șase organe principale, astfel: Adunarea Generală, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic și Social, Consiliul de Tutelă, Curtea Internațională de Justiție și Secretariatul.
Cel mai important organ al ONU este Adunarea Generală. Acesta are rolul de „centru de armonizare” a scopurilor comune, proclamate de Cartă, prin competențele și funcțiile atribuite de aceasta.
Consiliul de Securitate ocupă un loc aparte în sistemul instituțional al organizației, fiind răspunzător de menținerea păcii și securității internaționale (art. 24). Puterea specială de decizie a Consiliului de Securitate este acceptată de statele membre ONU în conformitate cu dispozițiile Cartei, art. 25. Consiliul de Securitate are rolul de a acționa pentru soluționarea unui diferend internațional care amenință pacea și securitatea internațională, din proprie inițiativă sau la cererea oricărui stat membru al organizației. Carta ONU prevede obligația părților aflate într-un diferend ca, în situația în care nu reușesc să îl soluționeze, să îl supună consultării Consiliului de Securitate care, fie le recomandă să recurgă la un anumit mijloc pașnic de soluționare, fie propune o soluție de fond în vederea soluționării diferendului, acționând pentru soluționarea problemelor prin tratative, anchetă, meditație, arbitraj sau pe cale juridică. Aceste măsuri pot să nu implice folosirea forței (întreruperea totală sau parțială a relațiilor economice ale statelor membre cu statul vinovat, ruperea relațiilor diplomatice cu statul vinovat etc.) sau, în cazurile excepționale, se pot aplica măsuri de constrângere, bazate pe forță.
De asemenea, poate să recomande, în orice stadiu al unui diferend, procedurile și metodele de aplanare a conflictelor, iar diferendele de ordin juridic trebuie supuse Curții Internaționale de Justiție. În caz de amenințare a păcii și de acte de agresiune, Consiliul de Securitate va face recomandări sau va stabili măsuri în vederea restabilirii ordinii, având posibilitatea de a emite decizii de întrerupere totală sau parțială a relațiilor economice, comunicații, maritime, aeriene, feroviare și, chiar, diplomatice. Dacă aceste măsuri nu sunt adecvate, Consiliul de Securitate poate întreprinde o acțiune, considerată strict necesară, pentru restabilirea păcii. În acest context, membrii Națiunilor Unite, în vederea menținerii păcii și securității internaționale, se obligă să pună la dispoziția Consiliului de Securitate, la cererea sa și în conformitate cu acordurile semnate, personal militar, asistență și înlesnirile necesare, inclusiv, dreptul de tranzit al teritoriului. Pentru a-și acorda reciproc asistență, membrii Națiunilor Unite se asociază în executarea măsurilor hotărâte de Consiliul de Securitate și mențin contingente naționale de forțe imediat utilizabile pentru o acțiune combinată de implementare a deciziilor Consiliului de Securitate a ONU. Folosirea forțelor armate se face cu ajutorul Comitetului de Stat Major, alcătuit din Șefii Statelor Majore, membrii permanenți ai Consiliului de Securitate, sau reprezentanții lor. Toate aceste măsuri nu aduc atingere dreptului inerent la autoapărare individuală (sau colectivă) manifestat în cazul unui atac armat împotriva unui membru al Națiunilor Unite, până când Consiliul de Securitate ia deciziile necesare pentru reinstaurarea păcii și securității internaționale.
Poziția privilegiată a Consiliului de Securitate rezultă și din competențele pe care le deține în cadrul organizației. Consiliul își dă votul înainte să fie luate anumite decizii importante (mai ales la nivelul Adunării Generale). Acest lucru este valabil, cu precădere, în cazul acceptării și excluderii de membri, precum și în cel al numirii Secretarului General și a judecătorilor din cadrul Curții Internaționale de Justiție.
Consiliul Economic și Social (ECOSOC) inițiază studii și analize privind economia mondială, problematica socială, culturală, educația și sănătatea la nivel internațional și face recomandări, în legătură cu aceste probleme, Adunării Generale, membrilor ONU și agențiilor specializate.
Curtea Internațională de Justiție decide, în concordanță cu dreptul internațional, asupra cazurilor supuse dezbaterii de statele membre. Acordă consultanță, pe teme juridice, Adunării Generale, altor organe ale ONU și instituțiilor specializate, care sunt autorizate de Adunarea Generală să le solicite. Statele îndreptățite să apară în fața Curții sunt: statele membre ONU, semnatare ale statutului Curții; statele care nu sunt membre ale ONU, dar sunt părți la Statut (Elveția); statele care nu sunt părți la Statut.
Sarcinile Consiliului de Tutelă constau în „promovarea progresului politic, economic și social al teritoriilor sub tutelă și evoluția lor progresivă spre autoguvernare sau independență”.
Cartierul general al Secretariatului General se află la New York, organismul fiind ales pe o perioadă de cinci ani de către Adunarea generală, Secretariatul general, la propunerea Consiliului de Securitate, reprezintă organizația și, adesea, propune bunele sale oficii la soluționarea conflictelor.
Secretariatul general al ONU este condus de Secretarul general, ales de către membrii Adunării Generale la recomandarea Consiliului de Securitate al ONU. Atribuțiile Secretariatului sunt împărțite pe două tipuri de activități: latura administrativă și latura politică. Prima categorie de activități are în vedere funcțiile administrative și executive de ordin general, conexe organizării sesiunilor organelor Națiunilor Unite (redactarea ordinii de zi, convocarea sesiunilor etc.), sau coordonării activităților organelor și instituțiilor din sistemul ONU. Cealaltă latură, cea politică, este reprezentată de Secretarul General al ONU. Acesta este abilitat să sesizeze Consiliul de Securitate asupra oricărei probleme care ar pune în primejdie menținerea păcii și securității naționale (art. 99) și internaționale. Totodată, poate întreprinde măsuri, pe care le socotește adecvate, pentru implementarea deciziilor principalelor organe ale Organizației (art. 98).
Aportul României la misiunile ONU, ca membru activ, a constat în participarea la operațiuni de menținere a păcii (ca observatori) dar, și în cadrul altor acțiuni din domeniile economico-social și politic.
În secolul XXI, ONU promovează construirea unei accepțiuni noi și mai ample a conținutului securității naționale și internaționale, în speță a securității colective. Această intervenție se bazează pe înțelegerea faptului că statul suveran va continua să fie principalul actor în contracararea amenințărilor.
Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE)
OSCE este semnificativă ca instituție regională de securitate în Europa, fiind cea mai amplă instituție, prin includerea Canada și S.U.A. Totodată, joacă un rol important în promovarea păcii și stabilității, în întărirea securității prin cooperare și în promovarea democrației și drepturilor omului în întreaga emisferă nordică a planetei. OSCE s-a manifestat, cu precădere în domeniile diplomației, prevenirii conflictelor, managementului crizelor și reabilitării postconflict însă, de cele mai multe ori, rezultatele scontate au întârziat să se materializeze (cazul provinciei Kosovo, conflictele înghețate din Transnistria, Georgia etc.).
1 ianuarie 1995 constituie momentul înființării Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE), concepută ca o organizație regională interguvernamentală, după procesul declanșat în urmă cu mai bine de două decenii, de Conferința de la Helsinki (1973-1975).
O privire de ansamblu a ceea ce a însemnat în ultimii douăzeci de ani „procesul CSCE” ne arată că, fără politica de destindere începută în anii 1960, Conferința de la Helsinki nu ar fi fost cu putință și că, la rândul ei conferința a fost expresia cea mai elocventă a unei astfel de politici. Între destindere și „procesul CSCE” a existat, așadar un raport de complementaritate. În funcție de condițiile în care a fost concepută și realizată, Conferința de la Helsinki a dat exprimat un echilibru de interese stabile, fapt ce a generat, paradoxal, răstălmăcirea și nesocotirea cu ușurință. Însă nu trebuie uitat că ea s-a petrecut în condițiile unei destinderi relative între EST și VEST, într-o perioadă în care nu se putea vorbi de sfârșitul, „războiul rece”. Motivațiile principale care i-au determinat pe participanți să se așeze la masa negocierilor sunt: pentru Uniunea Sovietică, Conferința era un proiect foarte important menit să se substituie în bună măsură tratatului de pace cu Germania învinsă, cu care nu se putuse încheia nici un acord, din punct de vedere juridic, după cel de-al Doilea Război Mondial; dacă problema reparațiilor de război nu mai era actuală la vremea respectivă, legitimitatea și inviolabilitatea frontierelor postbelice rămâneau pentru sovietici un obiectiv major de atins. Conferința de la Helsinki trebuia, prin urmare, să consacre realitățile geopolitice de după 1945, sovieticii având nevoie de un certificat de bună purtare în această privință, iar testul final al CSCE a fost un astfel de certificat, semnat la cel mai înalt nivel. În concepția sovietică, Conferința de la Helsinki trebuia să rămână, așadar, un fenomen eminamente static, orientat cu precădere spre consacrarea trecutului recent. Pentru vest-europeni, americani și canadieni obiectivul urmărit pe termen mediu era liberalizarea progresivă a regimurilor comuniste din Europa răsăriteană, respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. În concluzie, viziunea occidentală despre obiectivele Conferinței a postulat spre „dimensiunea umană”, fiind o adevărată bombă cu efect întârziat în viața politică a Europei. Țările mici și mijlocii, fie că erau neutre și nealiniate sau că făceau parte din alianțe militare, au participat, vrând-nevrând, la confruntarea dintre sovietici și occidentali, bătălia finală ducându-se între recunoașterea frontierelor și respectarea drepturilor omului. Aceste state erau însă interesate de Conferință în măsura în care, aceasta, le putea oferi o mai mare libertate de acțiune, un statut de egalitate cu cei mari, o demnitate nouă respectiv un rol crescut în concentrarea paneuropeană. Relația est-vest a început să funcționeze ca o relație care a opus țările mici și mijlocii marilor puteri, indiferent de ideologie și sistem social-politic al acestora. Din acest motiv țările mici și mijlocii au imprimat o orientare care a făcut din Conferința de la Helsinki un proiect original și de viitor.
Originile Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE) se regăsesc în anii 1950, odată cu ideea convocării unei conferințe general-europene pentru securitate. Eforturile pentru implementarea acestei idei – intensificate într-o perioadă de destindere a relațiilor Est-Vest, când o politică de acomodare între state având interese divergente a fost preferată războiului – au cuprins un proces îndelungat și complex de acțiuni, desfășurate în diferite foruri sau de diferite grupuri de țări. Un rol deosebit în cadrul acestor acțiuni au jucat țările mici și mijlocii, printre care și România. Conferința a fost văzută de unii specialiști ca o cale de depășire a divizării Europei situație apărută după cel de-al Doilea Război Mondial, în timp ce alți specialiști consideră că a consacrat status-quo-ul postbelic. Oricum, mesajul principal al celor care au acționat pentru înființarea organizației a fost asigurarea securității printr-o politică de deschidere.
Eforturile depuse au dus la convocarea, la 22 noiembrie 1972, la Dipoli (lângă Helsinki), a reprezentanților statelor europene, SUA și Canadei, pentru consultări în vederea pregătirii conferinței. Consultările multilaterale pregătitoare s-au prelungit până la 8 iunie 1973, iar rezultatele acestora au fost cuprinse în Recomandările finale de la Helsinki (Cartea Bleu), adoptate de către miniștrii de externe ai statelor participante. Acestea au stat la baza negocierilor propriu-zise ale Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa, concepută, inițial, a se desfășura în trei faze: la nivel de ministru de externe, la nivel de experți, la nivel înalt. La 18 septembrie 1973, la Geneva, experții statelor participante au început activitatea de elaborare a Actului Final, care a durat până în vara anului 1975.
La 1 august 1975, la Helsinki, a fost semnat, la nivel înalt, Actul Final al Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa, cunoscut și sub denumirea de Acordurile de la Helsinki. Cuprinzând principiile de bază care guvernează relațiile dintre statele participante și atitudinea guvernelor respective față de cetățenii lor, precum și prevederi referitoare la viitoarea cooperare în diferite domenii, Actul Final a pus bazele viitoarei evoluții a procesului CSCE. Documentul nu conține obligații juridice, ci doar politice, împărțite, inițial, în trei mari categorii (sub denumirea de coșuri, iar ulterior dimensiuni): probleme privind aspectele politico-militare ale securității în Europa, cooperarea în domeniul economic, tehnico-științific și al mediului înconjurător, cooperarea în domeniul umanitar și alte domenii. Un al patrulea capitol – Urmările CSCE – are în vedere reuniunile și acțiunile de continuare a procesului început.
Între anii ’70 și ’80, asemenea reuniuni s-au desfășurat la Belgrad (1977-1978), Madrid (1980-1983), Stockholm (1983-1986) și Viena (1986-1989). Acestea au fost marcate de evoluțiile sinuoase ale climatului politic internațional, în special de confruntările ideologice între Est și Vest, dar, și de raporturile tensionate dintre SUA și URSS.
Carta de la Paris, semnată în noiembrie 1990, a marcat un punct de cotitură în istoria CSCE, deschizând calea transformării sale într-un forum instituționalizat de dialog și negocieri, cu o structură operațională. Fiind prima Conferință la nivel înalt după adoptarea Actului Final de la Helsinki, Summit-ul CSCE de la Paris a deschis o pagină nouă în raporturile dintre statele europene, încercând să încheie, oficial, Războiul Rece în cadrul acesteia fiind adoptate documente de importanță majoră în domeniul dezarmării – Tratatul privind reducerea armelor convenționale în Europa, Declarația statelor membre ale NATO și ale Tratatului de la Varșovia privind nerecurgerea la forță și la amenințarea cu forța, Acordul asupra unui pachet de măsuri de creștere a încrederii și securității (Documentul de la Viena – 1990). Carta de la Paris pentru „O nouă Europă” punea astfel bazele instituționalizării procesului CSCE, generat de desfășurarea de întâlniri regulate la nivel înalt (din doi în doi ani), reuniuni ale miniștrilor de externe și ale Comitetului Înalților Funcționari. Au fost create, totodată, Secretariatul permanent (cu sediul la Praga), Centrul pentru prevenirea conflictelor (Viena) și Biroul pentru alegeri libere (Varșovia). A fost definit obiectivul edificării unei Europe a democrației, păcii și unității, prin asigurarea securității, dezvoltarea unei mai largi cooperări între toate statele participante și promovarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.
Un nou impuls pentru acțiunea concertată derulată în cadrul OSCE a fost dat de Conferința la nivel înalt de la Helsinki din 1992. Documentul adoptat cu această ocazie – Declarația de la Helsinki, denumită simbolic Sfidările schimbării – conține prevederi care vizează întărirea contribuției și rolului CSCE în asigurarea drepturilor omului, gestionarea crizelor și tensiunilor. Totodată, documentul prevede asumarea unui rol mai activ al CSCE în alerta timpurie, prevenirea conflictelor și gestionarea crizelor. Noul instrument înființat, Înaltul Comisar pentru Minorități Naționale, a fost însărcinat să se ocupe, într-o fază cât mai timpurie, de tensiunile etnice care pot escalada în conflict. Tot prin intermediul Documentului de la Helsinki din 1992 a fost creat și Forumul de Cooperare în domeniul Securității, stabilit a se întruni la Viena cu scopul negocierilor de măsuri concrete vizând întărirea securității și stabilității în regiunea euro-atlantică.
În cadrul Consiliului Ministerial al CSCE întrunit la Stockholm, în decembrie 1992, a fost creată funcția de Secretar general, iar în cel al Consiliului Ministerial de la Roma, din decembrie 1993, a fost stabilită o structură consolidată și unificată a Secretariatului CSCE, cu sediul la Viena. Prin crearea, în aceeași perioadă, a Comitetului Permanent (transformat ulterior în Consiliul Permanent), au fost lărgite și instituționalizate posibilitățile de dialog, consultări și decizie politică.
Pe baza hotărârilor și posibilităților create prin Documentul de la Helsinki din 1992, CSCE și-a adăugat un nou profil operațional cu capacitatea de a înființa misiuni de lungă durată pentru prevenirea conflictelor și gestionarea crizelor în zone de conflict sau potențial conflictuale.
Pentru a conferi un nou impuls politic CSCE-ului, Summit-ul de la Budapesta, din 1994, a decis schimbarea denumirii în Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa, având scopul de a preveniri conflictele și să gestioneze eventualele crize. Tot la Budapesta a fost adoptat Codul de conduită care aborda aspectele militare ale securității, respectiv principiile de utilizare a forțelor armate. Documentul de la Budapesta prevedea, totodată, inițierea discuțiilor în cadrul OSCE referitoare la stabilirea unui model comun și atotcuprinzător de securitate pentru Europa secolului XXI, bazat pe principiile și angajamentele OSCE, materializat prin adoptarea la Summit-ul de la Istambul a Cartei pentru Securitatea Europeană.
Summit-ul de la Lisabona din 1996 a lansat procesul de dezvoltare a unei noi Carte a Securității Europene, menită să consolideze securitatea și stabilitatea în regiune, și care califica OSCE-ul drept forumul cel mai potrivit pentru relansarea cooperării și complementarității între statele participante și organizațiile europene și transatlantice. În acest sens, s-a convenit asupra unui model de securitate comună și globală pentru Europa secolului XXI.
În cadrul Summit-ului de la Istambul (noiembrie 1999) a fost adoptată Carta asupra Securității Europene care cuprinde: dezvoltarea rolului OSCE în operațiunile de menținere a păcii, adoptarea unei platforme comune privind cooperarea în domeniul securității, crearea unor Echipe pentru cooperare și asistență de specialitate rapidă (REACT) care să permită OSCE-ului să răspundă, în cel mai scurt timp, la cererile de asistență civilă, extinderea capacității organizației de a desfășura activități polițienești, înființarea unui Centru de operații care să planifice și să efectueze operații în teren sub conducerea OSCE, consolidarea procesului de consultări politice în cadrul OSCE, prin înființarea unui Comitet pregătitor subordonat Consiliului permanent al organizației.
Cooperarea între OSCE și NATO a fost planificată în contextul eforturilor internaționale de instaurare a păcii în fosta Iugoslavie, cu precădere în relațiile dintre OSCE și Forța de stabilizare a NATO (SFOR) din Bosnia-Herțegovina, precum și între relațiile dintre OSCE și Forța din Kosovo (KFOR).
În cadrul Forumului OSCE pentru securitate și cooperare (FSC), țările membre NATO, împreună cu alte state participante, au prezentat mai multe propuneri privind: schimbul de informații asupra planificării apărării, neproliferarea și transferul de arme, cooperarea și contactele militare, schimbul global de informații militare; măsurile de stabilizare care trebuie luate în situații de criză locală.
În prezent, OSCE ocupă un loc unic în sistemul organizațiilor internaționale. Caracteristicile principale ale OSCE au în vedere numărul de membri (toate statele spațiului euro-atlantic), abordarea atotcuprinzătoare a securității, instrumente și mecanisme specifice pentru prevenirea conflictelor, procesul decizional (bazat pe consens), dialogul politic constant și deschis, normele și valorile comune asumate de state prin documentele adoptate, precum și un sistem extins de contacte și cooperare cu alte organizații și instituții internaționale.
Prioritățile OSCE sunt: consolidarea valorilor comune și asistarea statelor membre în edificarea unor societăți civile democratice, bazate pe statul de drept, prevenirea conflictelor locale, restaurarea stabilității și păcii în zone de tensiune, eliminarea de deficite reale și perceptibile de securitate și evitarea creării de noi diviziuni politice, economice sau sociale.
Organizația Tratatului Atlanticului de Nord
Tratatul Atlanticului de Nord, semnat la Washington, pe 4 aprilie 1949, a fost creat ca o alianță între zece națiuni independente europene și două nord-americane, angajate în apărarea reciprocă, interesul comun fiind menținerea păcii și apărarea propriei libertăți prin solidaritate politică, cu un sistem militar de apărare adecvat, conceput spre a descuraja și, la nevoie, a respinge, orice formã de agresiune împotriva lor. Între 1952 și 1982 alte patru națiuni europene s-au alăturat Alianței, mărind la 16 numărul țărilor membre. Admiterea Republicii Cehe, a Ungariei și a Poloniei pe 12 martie 1999 a ridicat la 19 numărul membrilor.
Tratatul Atlanticului de Nord se conformează spiritului Cartei Națiunilor Unite și își derivă legitimitatea din această Cartă. Organizația Tratatului Antlanticului de Nord (NATO) este structura care permite realizarea acestor obiective. Este o organizație interguvernamentală ale cărei țări membre își păstrează totala suveranitate și independență. Este un forum în cadrul căruia țările se consultă reciproc în toate privințele și iau hotărâri asupra problemelor politice și militare ce le afectează securitatea. NATO asigură structurile care facilitează consultările și cooperarea reciprocă în domeniile politic, militar, economic și științific, precum și în alte domenii nonmilitare.
Obiectivul esențial al NATO constă în apărarea libertății și securității tuturor membrilor săi prin mijloace politice și militare, conform principiilor Cartei Organizației Națiunilor Unite. Bazându-se pe valorile comune ale democrației, respectului drepturilor omului și pe legalitate, Alianța a activat, încă de la crearea sa, pentru instaurarea unei ordini juste, pașnice și durabile în Europa. Acest obiectiv central al Alianței a rămas neschimbat. NATO constituie, de asemenea, întruchiparea legăturii transatlantice permanente între securitatea Americii de Nord și cea a Europei, fiind expresia concretă a unui efort colectiv care vizează apărarea intereselor comune ale tuturor membrilor săi.
Principiul fundamental de funcționare a Alianței este angajamentul comun și cooperarea reciprocă între statele suverane, pe baza indivizibilității securității membrilor săi. Solidaritatea din interiorul Alianței, cea a cărei substanță și eficacitate provin din activitatea zilnică a organizației în domeniile politic, militar etc., garantează că nicio țară aliată nu va fi nevoită să se bazeze doar pe propriile mijloace și forțe pentru a răspunde provocărilor la adresa securității lor. Fără a știrbi cu nimic dreptul și datoria pe care le are fiecare dintre membrii săi în asumarea responsabilităților lor de state suverane în materie de apărare, Alianța permite realizarea obiectivelor esențiale de securitate națională printr-un efort colectiv.
Astfel, sentimentul pe care-l au membrii Alianței, cel de a beneficia de un nivel egal de securitate oricare ar fi diferențele conjuncturale sau de potențial militar, contribuie la realizarea stabilității globale și la crearea de condiții care să favorizeze o mai bună colaborare între țările membre, între acestea și terți. Pe această bază s-au constituit noile structuri comune de securitate, care răspund intereselor unei Europe nedivizate și libere să-și îndeplinească, pe mai departe, destinul său politic, economic, social și cultural.
Scopul și sarcinile Alianței: Scopul esențial al NATO, stabilit prin Tratatul de la Washington din 1949, este de a apăra libertatea și securitatea tuturor membrilor săi prin mijloace politice și militare. Realizarea acestui țel poate fi pusă în primejdie de riscurile unor crize și conflicte posibile a afecta securitatea spațiului euroatlantic. Din acest motiv, Alianța nu asigură numai apărarea membrilor săi, ci contribuie și la pacea și stabilitatea în regiune. Sarcinile fundamentale de securitate au în vedere asigurarea unui mediu de securitate euroatlantic stabil, bazat pe instituții democratice și soluționarea pașnică a diferendelor, servește drept forum de consultări între aliați pe orice problemă care se consideră că ar afecta interesele vitale ale acestora, să descurajeze și apărarea împotriva oricărei amenințări sau agresiuni. În vederea întăririi securității și stabilității spațiului euroatlantic, Alianța este pregătită să contribuie, de la caz la caz și prin consens, la prevenirea eficientă a conflictelor și la angajarea activă în managementul crizelor, inclusiv la operațiuni de răspuns la crize, să promoveze pe scară largă parteneriatul, cooperarea și dialogul cu alte țări din spațiul euroatlantic, în scopul creșterii transparenței, încrederii reciproce și a capacității de acțiune comune cu Alianța.
Pentru a-și atinge obiectivul esențial, Alianța îndeplinește următoarele misiuni fundamentale de securitate:
furnizează o bază indispensabilă stabilității climatului de securitate în Europa, fondat pe dezvoltarea instituțiilor democratice și pe voința de a soluționa diferendele în mod pașnic. Dorește să creeze un climat în care nicio țară nu va mai putea să recurgă la intimidare sau represalii împotriva unui stat european, oricare ar fi acesta, nici să-și impună hegemonia prin amenințarea cu folosirea forței sau prin recurgerea la forță;
servește aliaților, conform dispozițiilor articolului 4 al Tratatului Atlanticului de Nord, drept forum transatlantic pentru consultații asupra oricărei chestiuni care ar afecta interesele lor vitale, mai ales în cazul apariției unor evenimente care prezintă un risc la adresa securității acestora; facilitează coordonarea, eforturilor în domenii de interes comun;
oferă mijloace de descurajare și de apărare împotriva oricărei forme de agresiune care vizează teritoriul unui stat membru;
păstrează un echilibru strategic în Europa.
Structurile create în cadrul NATO au permis țărilor membre să-și coordoneze politicile în vederea îndeplinirii acestor sarcini complementare. Acestea mai permit: consultarea și cooperarea permanentă în domeniile politic și economic, în alte domenii non-militare, precum și întocmirea unor planuri de apărarea comună; crearea infrastructurii necesare operațiunilor derulate de forțele armate; organizarea de antrenamente și exerciții comune. Toate aceste activități se bazează pe o structură complexă, civilă și militară, a cărei funcționare este asigurată de către serviciile însărcinate cu probleme administrative, bugetare și de planificare, dar și de agențiile create de țările membre ale Alianței pentru a-și coordona activitatea în domenii specializate, precum comunicațiile, pentru facilitarea conducerii și controlul forțelor armate, a susținerii logistice aferente.
Căderea Zidului Berlinului în noiembrie 1989, reunificarea Germaniei în octombrie 1990, dezintegrarea Uniunii Sovietice în decembrie 1991 și schimbările spectaculoase survenite în Europa Centrală și de Est au marcat sfârșitul Războiului Rece. După aceste momente, care au modificat situația politică din Europa, s-au schimbat fundamental și imperativele de securitate ale membrilor Alianței. Cu toate acestea, evenimentele ulterioare au dovedit că riscurile și amenințările la adresa păcii și stabilității se mențin. În urma deciziilor adoptate de către șefii de stat și de guvern ai țărilor membre NATO în cadrul reuniunilor la vârf de la Londra (iulie 1990), Roma (noiembrie 1991) și Bruxelles (ianuarie 1994), Alianța Atlanticului de Nord a adoptat noua sa strategie globală, raportată la schimbările produse în contextul strategic și politic. În mod deosebit, atenția s-a concentrat asupra necesității de a întări rolul politic al Alianței, contribuția pe care o poate aduce aceasta, în cooperare cu alte instituții, la edificarea securității și stabilității de care depinde viitorul Europei.
Noul conceptul strategic, adoptat în 1991 la Roma, de către șefii de stat și de guvern, propune o viziune mai largă asupra securității, bazată pe dialog, cooperare și pe menținerea unui potențial de apărare colectivă. Conceptul integrează, într-un ansamblu coerent, aspectele politice și militare ale noii doctrini NATO în materie de securitate, cooperarea cu noii parteneri din Europa Centrală și de Est devenind un punct de sine stătător în strategia acesteia. Acest concept are în vedere o mai mică dependență de armele nucleare și efectuarea de schimbări esențiale la nivelul forțelor armate integrate ale NATO.
Cu ocazia reuniunii la vârf de la Roma, șefii de stat și guvern din țările membre NATO au dat publicității și o importantă Declarație asupra păcii și cooperării, precizând contextul în care trebuie să se înscrie Noul Conceptul Strategic al Alianței. În această Declarație, aceștia definesc misiunile și orientările viitoare ale NATO în raport, pe de o parte, cu ansamblul instituțiilor active în domeniul securității viitoare a Europei și, pe de altă parte, în raport de dezvoltarea parteneriatului și a cooperării cu țările din Europa Centrală și de Est. De asemenea, se reafirma hotărârea țărilor membre ale Alianței de a întări rolul Conferinței asupra Securității și Cooperării în Europa, avansându-se, totodată, propuneri specifice, precum dezvoltarea Identității Europene de Securitate și Apărare. Statele membre au reiterat sprijinul pe care Alianța îl oferă măsurilor reformatoare luate de către țările din Europa Centrală și de Est, propunând acordarea de ajutoare necesare depășirii etapei dificile de tranziție și invitația de a participare la reuniunile organismelor de profil ale Alianței, astfel, oferindu-le posibilitatea de a profita de experiența și competența Alianței în materie de consultare și cooperare, Consiliul de Cooperare Nord-Atlantic (NACC) fiind însărcinat să urmărească evoluția viitoare a parteneriatelor. În declarația de la Roma, se efectua și bilanțul realizărilor, examinându-se, totodată, căile specifice deschise în domeniul controlului armamentelor, subliniindu-se că Alianța a aderat la o viziune globală asupra securității care ține cont de problemele mai vaste care pot afecta interesele sale în acest domeniu.
Trei sunt domeniile de activitate care merită o atenție deosebită, respectiv cadrul politic internațional creat pentru a favoriza aprofundarea relațiilor dintre NATO și partenerii de cooperare din Europa Centrală și de Est, dezvoltarea cooperării în sectorul apărării și în domeniul militar și rolul NATO în gestionarea crizelor și menținerea păcii.
Evenimentul cel mai important survenit în acest nou context instituțional a fost reuniunea inaugurală, din 20 decembrie 1991, a Consiliului de Cooperare Nord-Atlantic, cu participarea miniștrilor afacerilor externe, a reprezentanților NATO, a 6 țări din Europa Centrală și de Est, și a celor 3 state baltice. Rolul NACC este acela de a facilita cooperarea între toate țările, la orice nivel, în domeniul securității și soluționarea problemelor conexe acestui domeniu, de a supraveghea procesul de dezvoltare a unor legături instituționale mai strânse, dar, și a celor neoficiale stabilite între state.
Procesul ulterior, de consultare și cooperare, din cadrul NACC s-a concentrat asupra unor subiecte foarte diverse dar menționăm în mod deosebit problemele politice și de securitate: menținerea păcii, definirea la nivel conceptual a controlului armamentelor și a dezarmărilor, planificarea apărării, conceptele democratice asupra relațiilor între civili și militari, conversia producției industriilor de apărare în scopuri civile, cheltuielile și bugetele pentru apărare, cooperarea științifică și problemele de mediu legate de domeniul apărării, difuzarea de informații despre NATO în țările partenere, planificarea politică și controlul traficului aerian civil și militar.
În ceea ce privește domeniul apărării și cel militar, miniștrii apărării din țările membre NATO s-au întâlnit pentru prima oară, cu omologii lor din țările partenere în ziua de 1 aprilie 1992, cu scopul de a examina modalitățile de aprofundare a dialogului și de promovare a cooperării în domenii, ținând cont de competențele lor specifice. La 10 aprilie 1992, Comitetul Militar a ținut prima sa sesiune în noul sistem de cooperare; întâlnirile cu reprezentanții țărilor partenere în cadrul acestor două forumuri derulându-se, din acek moment, la intervale regulate. În paralel, s-a procedat la intensificarea contactelor și a cooperării cu caracter bilateral între ministerele apărării, dar, și la alte nivele militare.
În sfârșit, pe fundalul crizelor din Fosta Iugoslavie, dar, și din alte părți, o atenție sporită a fost acordată rolului pe care NATO l-ar putea avea în materie de gestionare a crizelor și de menținere a păcii, și mai ales sprijinul pe care Organizația l-ar putea acorda activităților deja derulate de organismele ONU în Fosta Iugoslavie.
O nouă reuniune la nivel înalt a șefilor de stat și de guvern din țările membre NATO a avut loc la Bruxelles, în ianuarie 1994, când s-a reconfirmat faptul că Alianța Atlanticului de Nord și-a dovedit indispensabilitatea, reînnoindu-se atașamentul la un parteneriat transatlantic puternic între America de Nord și o nouă Europă care-și construiește politica externă și de securitate comună, în vederea asigurării unei responsabilități sporite în ceea ce privește problemele de apărare.
Totodată, au fost adoptate decizii de mare importanță, precum măsurile privind continua adaptare a structurilor politice și militare ale Alianței de natură să reflecte atât ansamblul misiunilor sale, cât și apariția unei Identități europene de securitate și apărare, conceptul de forțe multinaționale de intervenție combinată, reafirmarea faptului că Alianța rămâne deschisă și celelorlalte state europene, lansarea inițiativei Parteneriatului pentru Pace (PFP), adoptarea măsurilor vizând intensificarea eforturilor Alianței de împiedicare a proliferării armelor de distrugere în masă.
Cu ocazia reuniunilor de la Instabul, din iunie 1994, și cea a Consiliului Atlanticului de Nord de la Bruxelles, din 1 decembrie 1994, miniștrii afacerilor externe au luat notă de progresele înregistrate în aplicarea hotărârilor Reuniunii la vârf din ianuarie 1994 privind Parteneriatul pentru Pace, de susținerea dezvoltării Identității europene de securitate și apărare, de dezvoltarea conceptului de forțe operative multinaționale, de atitudinea NATO față de problemele proliferării armelor nucleare și asigurarea securității în zona mediteraneană.
Menținerea unui puternic parteneriat transatlantic și a unei prezențe substanțiale a forțelor americane în Europa este fundamentală pentru a garanta funcțiile esențiale ale Alianței, respectiv asigurarea securității europeane. Țările membre NATO sunt decise să continue procesul de adaptare a Alianței, prin prisma unei abordări globale a edificării stabilității politice, militare și economice pentru toate țările europene. Miniștrii și-au anunțat decizia de a iniția, în cadrul Alianței, un studiu pentru a stabili modul în care NATO se va extinde, principiile care trebuie să ghideze acest proces și implicațiile statului de membru. Acestea au dat instrucțiuni Consiliului în sesiune permanentă ca, după obținerea avizului de la autoritățile militare, să se procedeze la efectuarea unui studiu detaliat, îndeosebi, în ceea ce privește modul în care Parteneriatul pentru Pace poate contribui, practic, la acest proces.
Cu ocazia reuniunii din decembrie 1994, miniștrii apărării din țările membre au invitat pe reprezentanții permanenți să examineze, împreună cu autoritățile militare ale NATO, implicațiile pe care acest proces le va avea în raport cu hotărârile luate privind apărarea colectivă și structurile militare.
Consiliul a declarat că toți noii membri ai NATO se vor bucura de toate drepturile și obligațiile pe care le implică acest statut. Prin exprimarea dorinței de a aprofunda și mai mult dialogul și de a consolida relațiile cu fiecare dintre partenerii NATO, s-a afirmat că, abia fiind depășit momentul divizării Europei, nu se dorește apariția de noi linii de demarcație, urmându-se a se acționa pentru intensificarea relațiilor dintre NATO și partenerii săi, în spiritul transparenței și egalității. Drepturile organizației de a adopta propriile sale hotărâri, pe propria răspunde, prin consensul membrilor săi nu erau afectate.
Trebuie amintit data de 4 aprilie 2004 – un eveniment care va rămâne în istorie pentru noi, respectiv momentul în care România a fost acceptată ca membră cu drepturi depline în NATO. Astfel, la sediul NATO de la Bruxelles a avut loc ceremonia de ridicare a steagurilor celor șapte state noi membre NATO, în prezența Secretarului General al NATO, Jaap de Hoop Scheffer (printre care și drapelul României).
Uniunea Europeană
La sfârșitul secolului XX și începutul secolului XXI Europa a traversat o perioadă de pace și stabilitate fără precedent, fapt evidențiat de apariția Uniunii Europene. Aceasta a generat un nivel ridicat de dezvoltare economică pe continent și o nouă abordare a securității, întemeiată pe soluționarea pașnică a disputelor și pe cooperarea internațională multilaterală prin intermediul unor instituții comune .
Trebuie însă să amintim traseul istoric al Uniunii Europene, plecând de la nostalgia scriitorilor, filosofilor, poeților, de la experiența istoricilor, juriștilor, politologilor care au încercat poziționarea și reintegrarea părților disociate ale Europei. Atât în secolul XVIII (J. J. Rousseau și I. Kant) cât și în secolul XIX (Saint-Simon, Proudhon și Victor Hugo) au fost exprimate convingeri paneuropene. Însă, din punct de vedere teoretic, abia în secolul XIX a fost prefigurată unitatea europeană.
În anul 1926, paneuropeismul a cunoscut o mare dezvoltare fiind inițiate numeroase proiecte în acest sens. Astfel, la inițiativa ministrului de Externe al Franței, Aristide Briand (laureat al Premiului Nobel), la 7 septembrie 1929, s-a constituit Liga Paneuropeană de la Viena unde s-a prezentat un memorandum asupra „organizării unui regim de uniune federală europeană”. Printre fruntașii și pionierii mișcării paneropene s-au mai numărat J. Schaht (viitorul președinte al Teichsbankului), L. Blum (viitorul ministru al Franței), J. Wierth (fostul cancelar al Germaniei), dar, și nume sonore a culturii și științei precum Th. Mann, A. Einstein, S. Freud., H. Mann. De asemenea, între anii 1933-1940, intelectualitatea din Germania, Franța, Marea Britanie și alte țări europene s-au alăturat proiectului înființării unei Europe unite, aceștia considerând, că este singura șansă de menținere a păcii pe continent. Printre cei care au promovat paneuropeismul se evidențiază distinsul francez de origine germano-alsaciană Robert Schuman și belgianul Jean Monnet.
Crearea Comunității Economice Europene, în anul 1957, transformată ulterior în Uniunea Europeană (1995), a fost (și este) considerată baza reală a edificării Paneuropei. Totodată, unii analiști de talie mondială au afirmat că Uniunea Europeană este „cea mai extinsă formulă de expansiune neoimperială”.
Ilustrul diplomat român, Nicolae Titulescu, considera ideea unei Europe unite ca fiind „o inițiativă generoasă, menită să apropie popoarele europene în reglarea problemelor economice și sociale”, apreciind astfel propunerea lui Aristide Briand. Însă ca reprezentant al țării noastre, acesta își susținea convingerile cu o diplomație remarcabilă și considera că trebuie să fim „[…] ambițioși pentru România” urmărind astfel să contribuie la organizarea patrimoniului culturii naționale și totodată internaționale lăsând un izvor de învățăminte și cunoștințe pentru generațiile viitoare.
Secretarul de stat american, generalul Marshall, într-un discurs susținut la Universitatea Harvard (5 iunie 1947), a declarat „război foamei, sărăciei, disperării și haosului din Europa” pentru că „reconstrucția structurii economice […] va cere evident mult mai mult timp și eforturi mai mari decât am prevăzut noi”.
De asemenea, înființarea NATO, în 1949, și apoi în 1957 a Comunității Europene au determinat, succesiv, scăderea importanței Uniunii Europei Occidentale și trecerea acesteia într-un con de umbră pe scena politică și militară europeană. Necesitatea evitării paralelismului și a dispersării forțelor și mijloacelor a determinat transferarea competențelor militare propriu-zise ale Consiliului Uniunii Europei Occidentale către NATO încă de la înființarea acesteia.
Uniunea Europeană este reprezentată de trecutul celor trei „comunități europene”, precum: Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO), constituită pe baza tratatului de la Paris, semnat la 18 aprilie 1951 de șase state din vestul Europei (Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxemburg și Olanda) și intrat în vigoare la 23 iulie 1952; Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA sau EURATOM) și Comunitatea Economică Europeană (CEE), ambele constituite pe baza Tratatului de la Roma, semnat la 25 martie 1957 de aceleași șase state (Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxemburg și Olanda) și intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958.
După anul 1973, când li s-au alăturat Danemarca, Irlanda și Marea Britanie, în 1981 – Grecia și în 1986 – Spania și Portugalia, frontierele Comunității Europene au continuat să se extindă, fiind tot mai des folosită sintagma "Comunitate Europeană", ceea ce a marcat, astfel, unicitatea centrelor de decizie care existau de facto din 1967 (până atunci, Comisia Europeană și Consiliul de Miniștri erau diferite pentru cele trei Comunități, în timp ce Parlamentul European și Curtea de Justiție au fost comune încă de la înființarea CEEA și CEE).
Crearea Uniunii Europene a fost dorită de către toți membrii CE, trebuind să intre în vigoare în 1993. În decembrie 1991, în cadrul Consiliului European de la Maastricht, șefii de stat și de guvern ai Țărilor Comunității au adoptat un Tratat privind Uniunea Politică și un Tratat privind Uniunea Economică și Monetară, care împreună formează Tratatul privind Uniunea Europeană, cunoscut în mod obișnuit ca Tratatul de la Maastricht. Acest tratat a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993, în urma ratificării sale de către statele semnatare.
Totodată, Uniunea Europeană a reprezentat, permanent, un pol de atracție pentru celelalte state europene. Spre exemplu, la 01 ianuarie 1995, au aderat la UE, Austria, Finlanda și Suedia numărându-se în total 15 țări membre. Negocierile de primire au fost încheiate, de asemenea, cu succes și de către Norvegia, dar, la referendumul național (noiembrie 1994), 52,8% din votanții norvegieni s-au opus aderării la UE.
Statele din Europa Centrală și de Est, Turcia, Malta și Cipru și-au manifestat și ele dorința de a obține statutul de membru al Comunității Europene. În iunie 1993, Consiliul European a anunțat că țările Europei Centrale și de Est care au semnat „Acorduri Europene” cu Uniunea, vor fi invitate să devină membre ale UE. În principiu, 10 țări ale Europei Centrale și de Est vor fi astfel eligibile, inclusiv cele trei țări baltice – Estonia, Letonia și Lituania.
Odată cu intrarea în vigoare, la 1 noiembrie 1993, a Tratatului de la Maastricht au fost schimbate și o serie de denumiri precum „Comunitatea Europeană” cu Uniunea Europeană. Această denumire se folosește frecvent, deși, în mod concret, Comunitatea Europeană continuă să existe ca parte esențială a Uniunii Europene, fiind, de altfel, singura complet integrată, deoarece PESC și JAI au încă la bază cooperarea interguvernamentală (cu toate că Tratatul de la Amsterdam transferă o serie de competențe și în aceste domenii, de la nivel național la nivel comunitar). Situația este asemănătoare și pentru „Consiliul Comunității Europene” respectiv Consiliul Uniunii Europene. Aceste schimbări au survint în urma deciziei din 8 noiembrie 1993, fiind menționat, cu precădere în conținutul actelor adoptate în domeniile PESC și JAI. În ceea ce privește Comisia CE, aceasta a devenit „Comisia Europeană”.
În timp, tratatele inițiale ale comunităților europene au fost perfecționate prin Actul Unic European (1987), Tratatul de la Maastricht (1992), Tratatul de la Amsterdam (1997) și Tratatul de la Nisa (2000).
Intrarea oficială în vigoare, la 01 noiembrie 1993, a Tratatului de la Maastricht a consacrat transformarea Comunității Europene într-o entitate calitativ superioară – Uniunea Europeană, iar, în 1995 intra în vigoare Acordul de la Schengen cu privire la libera circulație a persoanelor între statele UE. Aceasta însemna tranziția de la comunitatea de tip economic la uniunea politică și de apărare. De altfel, PESC va căpăta o nouă dimensiune prin Tratatul de la Nisa, din 26 februarie 2001. La reuniunea Consiliului de la Nisa s-a stabilit că și statele candidate pot participa la procesul de management al crizelor de natură militară, deținând structuri militare adecvate în acest scop.
Principala misiune a UE o reprezintă organizarea relațiilor între statele membre și între popoarele lor într-o manieră coerentă și pe baza solidarității dintre acestea.
Printre obiectivele principale se pot enumera promovarea progresului economic și social, afirmarea identității Uniunii Europene pe scena internațională ca actor global de securitate, introducerea cetățeniei europene, extinderea zonei libertății, securității și justiției; perfecționarea și implementarea legislației UE.
În iunie 1994, la Consiliul European de la Corfu, s-a convenit ca următoarea fază de extindere să includă Cipru și Malta. Un alt stadiu în procesul de extindere a fost atins la Consiliul European de la Essen, din decembrie 1994, când s-a adoptat strategia destinată a pregăti țările eligibile pentru primirea în Uniunea Europeană.
Astfel că, începând cu data 1 ianuarie 2007, Uniunea Europeană are 27 de state membre (Austria, Belgia, Cehia, Cipru, Danemarca, Estonia, Finlanda, Franța, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Malta, Marea Britanie, Olanda, Polonia, Portugalia, Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia, Ungaria, Bulgaria și România), formând, împreună, un spațiu de peste 4 milioane km2, cu o populație totală de aproximativ 460 de milioane de locuitori.
Politica Externă și de Securitate Comună a Uniunii Europene (PESC)
Cea mai importantă problemă a integrării europene este reprezentată de politica de securitate și apărare comună. În acest domeniu, statele membre ale Uniunii Europene sunt cel mai puțin dispuse a transfera din suveranitatea lor către UE. Dezvoltarea acestei dimensiuni este foarte importantă pentru evoluția PESC deoarece poate oferi substanță acțiunilor politice într-o lume reală, prin forța și proiectarea la distanță a acestora, ceea ce este principalul atribut de putere al unui actor major pe scena internațională. Această forță este generată de capacitatea militară a respectivului actor. De asemenea, o Politică Europeană de Securitate și Apărare (P.E.S.A.) este indispensabilă ambițiilor Uniunii. Avansul construcției europene în această direcție a presupus realizarea unui transfer de suveranitate dinspre statele membre către Uniune, mai exact a unor atribute ale suveranității statelor membre, considerate esențiale pentru existența acestora. Mai mult, țările membre ale UE se aflau prinse în dilema alegerii între dotarea Uniunii cu o capacitate militară, absolut indispensabilă, și păstrarea intactă a tuturor atribuțiilor de suveranitate, situație care a generat împărțirea statelor comunitare în două tabere. Rezultatul acestei dispute s-a concretizat, până în prezent, în realizarea unei serii de compromisuri care au asigurat doar un avans lent în această direcție.
Odată cu trecerea timpului, Uniunea Europeană a fundamentat baza unei securități prin cooperare, tratatele semnate între membrii Uniunii consfințind, gradual, translația unor atribute ale suveranității naționale către autoritățile centrale de la Bruxelles. Astfel, în 1957, prin Tratatul de la Roma, s-au introdus doar principii generale legate de obiectivele comune, în timp ce Actul Unic European din 1986 confirmă „Cooperarea Politicii Europene”, ulterior, în 1992, în Tratatul de la Maastricht, se prevăd măsuri pentru transformarea Uniunii Europei Occidentale în „brațul armat al Uniunii Europene”.
Titlul V al Tratatului de la Maastricht, intitulat „Dispoziții privind Politica Externă și de Securitate Comună”, se ocupă de reglementarea PESC, pe parcursul articolelor J-J 11. Principalele mecanisme menționate aveau în vedere informarea reciprocă a statelor membre cu privire la problematicile de politică externă și de securitate și adoptarea unor acțiuni comune. Astfel, în virtutea suveranității partajate între statele membre și instituțiile europene, Consiliul European definește principiile și orientările generale ale PESC. Totodată, Tratatul de la Amsterdam din 1997 a consolidat prerogativele Consiliului European asupra unor forțe armate comune ale statelor membre, arătând, la articolul J. 3 al Tratatului, că respectivul Consiliu „definește principiile și orientările generale ale Politicii Externe și de Securitate Comună, inclusiv pentru problemele care au implicații în domeniul apărării”.
Analizând istoria creării unei Politici Externe și de Securitate Comună, trebuie să amintim momentul deciziei politice de a reînarma Germania, din anii ’50, când, pentru a permite acest lucru, Franța, Germania, Italia, Belgia, Luxemburg și Olanda au inventat proiectul Comunității de Apărare Europeană. Dorința de construcție a Politici de Securitate Comună a apărut sub auspiciile lui De Gaulle. În anii 1961-1962, Francezul Christian Fouchet a pregătit trei propuneri, cunoscute sub numele de „Planul Fouchet”. În viziunea acestuia, cooperarea interstatală trebuia să conducă la o politică externă unică, statele membre trebuind să-și întărească securitatea în comun și să-și coordoneze politicile de apărare.
Propunerile prevedeau și derularea de consultări bilaterale periodice, întrunirea de comitete comune de lucru care pregăteau reuniunile la nivel înalt, inclusiv crearea unui comitet în domeniul apărării. Din nefericire însă, acest „Tratat asupra Uniunii Statelor” a fost respins, motivându-se că nu se dorește o colaborare excesivă între state și nici ruperea legăturii cu SUA și NATO. Totuși, în 1969, la Summit-ul de la Haga, cei șase membri ai CEE au reafirmat necesitatea de a unifica politic Europa.
În 1970, s-a adoptat Raportul Davignon, care marca Cooperarea Politică Europeană, deși, aceasta se referea exclusiv la politica externă a uniunii. Treisprezece ani mai târziu, la Stuttgart, s-a mai făcut un pas, astfel, aspectele politice și economice ale securității au fost incluse între obiectivele C.P.E., ținând cont că, până la momentul Maastricht, diplomația occidentală și-a armonizat pozițiile față de statele terțe pe baza acordurilor informale și în lipsa unor structuri comune ale Comunității Economice Europene.
Tratatul de la Amsterdam a adus schimbări pragmatice cu privire la următoarele chestiuni: s-a creat o celulă de planificare politică și analiză, s-a înființat poziția de Înalt Reprezentant al PESC, s-a adoptat votarea cu Majoritate Calificată (Q.M.V.) a deciziilor de implementare a măsurilor și extinderea cooperării în domeniul managementului de criză între UE și UEO. Din acest moment, unele analize ale cancelariilor occidentale au considerat că responsabilitatea PESC se restrânge doar la reacții față de crizele care pot apărea, în sensul intervențiilor militare și/sau diplomatice, respectiv includerea aspectelor legate de apărare, în timp ce alții au preferat să disocieze politica diplomatică și de securitate de aspectele legate de apărare.
În ceea ce privește forțele armate comune, semnalul a fost dat de Franța și Germania care au creat, în luna mai 1992, EUROCORPS, marcând astfel prima etapă în realizarea unei apărări europene autonome. Inițiativa a avut în vedere cooperarea bilaterală franco-germană, demarată în 1963, în contextul juridic fixat de Tratatul de la Elysée. Scopurile creării acestui corp de armată comun franco-german au vizat contribuția la apărarea Europei, în conformitate cu articolul 5 al Tratatului fondator al UEO, menținerea păcii și asigurarea asistenței umanitare în afara zonei de acțiune a NATO. Din punct de vedere politic, momentul de la începutul anilor ‘90 a reprezentat soluția de compromis față de răcirea relațiilor franco-germane, respectiv: intenția Franței de a menține trupe pe teritoriul Germaniei unificate, concomitent cu obligația de a o trata ca pe un partener egal.
Chiar dacă, la început, această inițiativă a fost tratată cu nepăsare sau neliniște, așa cum a fost cazul Marii Britanii, respectiv, a Olandei, însă, după puțin timp s-a luat decizia colaborării pentru consolidarea corpului de armată comun, obținute în urma asigurărilor date cu privire la preeminența NATO în domeniul apărării colective a aliaților. Două noi unități multinaționale, EUROFOR și EUROMARFOR, au completat inițiativa franco-germană. Cele două unități au fost create de către Franța, Spania și Italia (15 mai 1995), în urma sesiunii ministeriale a UEO de la Lisabona. Prima este o unitate terestră ușoară, mobilă, concepută pentru intervenții în cadrul crizelor de joasă intensitate sau pentru acțiuni umanitare și dotată cu 10.000 de oameni. Cea de-a doua este reprezentată de forța maritimă, dotată cu capacități aeronavale – capacități navale ce au reunit statele membre ale UE și care au permis controlul comun al întregului sector mediteranean.
Marea Britanie a fost atrasă la formarea Grupului Aerian European (inițiativă lansată la Summit-ul de la Chartres din 1994), care a avut ca obiectiv să realizarea complementarității tehnice între cele două forțe aeriene naționale, dar, și asocierea Marii Britanii, din punct de vedere politic, la procesul multinațional. GAE a fost extins în 1999, pentru a include Germania, Olanda, Belgia și Spania.
Aceste forțe europene au fost puse la dispoziția UEO, fiecare având atribuții diferite. Misiunile lor sunt stabilite conform procedurilor Declarației de la Petersberg a UEO, semnată la 19 iunie 1992: contribuția la apărarea comună a Aliaților europeni; intervenții umanitare sau cu scopul de a evacua resortisanții europeni din zonele de conflict; misiuni de menținere a păcii; intervenții ale forțelor combatante în cadrul gestiunii crizelor.
Un moment important în istoria PESC l-a constituit întâlnirea franco-britanică de la Saint-Malo, din 4 decembrie 1998. Pentru prima dată, în Declarația Comună asupra Apărării Europene s-a subliniat clar nevoia ca Uniunea Europeană să aibă capacitatea de a derula acțiuni autonome, susținute de forțe militare credibile, mijloacele pentru folosirea acestora, dar, și pregătirea de a o face. Era o schimbare istorică a poziției britanice, care, până atunci, se situase undeva între indiferență și opoziție față de Politica de Securitate și Apărare Comună în Europa. Această schimbare a reflectat o poziție similară a francezilor în raport cu participarea la structurile militare integrate ale NATO, în momentul în care Alianța reforma structurile de comandă. Respectându-și însă partenerii americani tradiționali, britanicii propuneau eficientizarea managementului de criză, fără a dilua resursele destinate apărării comune. Totodată, au propus ca Uniunea să se ocupe de funcțiile politice ale UEO, iar NATO de cele militare.
Totuși, momentul crucial al solidificării apărării europene a venit odată cu decizia Consiliului European de la Köln de a face PESC să fuzioneze cu UEO. Cauzele principale care au generat această decizie au avut la bază modesta performanță europeană în criza din Kosovo și dorința autonomiei de execuție față de NATO, respectându-se însă principiile deja stabilite, respectiv dezvoltarea unei securități europene împreună cu SUA.
De asemenea, la Summit-ul de la Helsinki (din 10-11 decembrie 1999), au fost aduse noi precizări cu privire la cadrul stabilit la Köln, introducându-se, pentru prima dată, cifre și termene concrete de realizare a forțelor comune de apărare a UE. „Statele membre trebuie să fie pregătite ca, până în 2003, să poată desfășura, într-un interval de 60 de zile și pentru cel puțin un an, forțe militare, numărând 50.000-60.000 de oameni pentru întregul spectru al sarcinilor de la Petersberg”, se preciza, astfel, în concluziile prezentate de președinția finlandeză a Consiliului Afacerilor Generale. În același timp, făcând referire la alte state interesate, concluziile au deschis și posibilitatea contribuției acestora la managementul militar al crizelor derulate de către UE.
Datele arată că proiectul au avansat rapid, autoperfecționându-se din mers. Astfel, la reuniunea Consiliului Miniștrilor Apărării ai UE din 22 septembrie 2000, experții militari au amendat cifra de 60.000 de persoane, arătând că, pentru atingerea obiectivelor fixate, ar fi mai potrivit să existe o forță de 80.000 de persoane, susținută de 350 de avioane de luptă și 80 de nave militare. Acest arată că Uniunea, în orice moment, trebuia să aibă 240.000 de soldați pregătiți de intervenție, condiție datorată rotațiilor impuse de intervalul de un an stabilit la Helsinki pentru durata intervenției.
Experții au stabilit și un catalog al forțelor armate, care precizează toate mijloacele necesare, primele contribuții naționale (în oameni și echipamente) fiind înaintate în cadrul reuniunii Miniștrilor Apărării din UE, din 13 noiembrie 2000, de la Bruxelles. Pentru început, britanicii și-au propus să participe la această forță europeană cu 14.000 de soldați și aproape două treimi din marina regală, germanii vor aloca aproximativ 12.500 de soldați și tehnică blindată, francezii 12.000 de oameni și tehnică radar etc. Catalogul ofertelor complete în oameni și echipamente nu a fost definitivată.
Prin Tratatul de la Maastricht s-a instituit o politică externă și de securitate comună a statelor membre în Uniunea Europeană. PESC este considerat al doilea pilon al UE.
Metodele PESC, spre deosebire de metoda comunitară proprie integrării economice, se vor contura prin cooperarea inter-guvernamentală.
Consiliul Uniunii Europene, prin decizii luate în unanimitate, urmează a pune în aplicare orientările generale. Acesta este asistat de un comitet politic. Instituțiile Uniunii pot avea rol în conceperea și punerea în aplicare a PESC (articolul J. 5). Astfel, Președinția Uniunii are „responsabilitatea punerii în aplicare a acțiunilor comune”, Parlamentul European poate adresa Consiliului întrebări și recomandări (articolul J. 9), Comisia este asociată la lucrările PESC (articolul J. 9), iar Curtea de Justiție nu are nici un rol direct în PESC.
Tratatul Uniunii Europene stipulează, la articolul J. 4 al Titlului V, că „Politica externă și de securitate comună înglobează toate problemele referitoare la securitatea Uniunii Europene, inclusiv stabilirea, în perspectivă, a unei politici de apărare comune, care ar putea conduce, în viitor, la o apărare comună”.
Conform TUE (articolul J. 1), obiectivele PESC sunt următoarele:
salvagardarea valorilor comune, a intereselor fundamentale și a independenței Uniunii;
consolidarea securității Uniunii și a statelor membre, sub toate formele;
menținerea păcii și întărirea securității internaționale, în conformitate cu principiile Cartei Organizației Națiunilor Unite, precum și cu principiile Actului final de la Helsinki și obiectivele Cartei de la Paris;
promovarea cooperării internaționale;
dezvoltarea și consolidarea democrației și a statului de drept;
respectarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Prevederile TUE în legătură cu PESC au fost revizuite în 1997, prin Tratatul de la Amsterdam. Cu această ocazie, pentru îmbunătățirea eficacității, profilului și vizibilității acestei politici s-a instituit funcția de Înalt Reprezentant al UE pentru PESC (articolul J. 8). Sarcina Înaltului Reprezentant al UE pentru PESC este aceea de a contribui la formularea, dezvoltarea și implementarea deciziilor politice ale țărilor membre și a reprezenta guvernele țărilor membre ale UE în discuții cu țări terțe. Împreună cu funcțiile de șef al Secretariatului General al Consiliului și Secretar General al UEO, noua funcție a fost asumată, prin decizia Consiliului European de la Köln (iunie 1999), de către fostul secretar general al NATO, Javier Solana.
Obiectivele politicilor și acțiunilor comune al UE în plan extern vizează:
salvgardarea valorilor comune ale Uniunii Europene, a intereselor sale fundamentale, a securității, independenței și integrității sale;
consolidarea și sprijinirea democrației, a supremației legii, drepturilor omului și dreptului internațional;
menținerea păcii, prevenirea conflictelor și întărirea securității internaționale în conformitate cu principiile Cartei Organizației Națiunilor Unite;
sprijinirea dezvoltării durabile din punct de vedere economic, social și de mediu în țările în curs de dezvoltare, în vederea eradicării sărăciei;
încurajarea integrării tuturor țărilor în economia globală, inclusiv prin abolirea restricțiilor în comerțul internațional;
promovarea unor măsuri pe plan internațional menite a menține și îmbunătăți calitatea mediului și managementul sustenabil al resurselor naturale, pentru a asigura o dezvoltare durabilă;
asistarea populațiilor, țărilor și regiunilor care se confruntă cu dezastre naturale sau produse de om;
promovarea unui sistem internațional bazat pe o cooperare multilaterală întărită și o bună guvernare la nivel global.
Dimensiunea de Securitate și Apărare a PESC presupune o concertare a statelor Uniunii în orice problemă care privește securitatea globală, formularea unei doctrine comune de apărare, definirea și analizarea pericolelor la adresa intereselor europene, incluzând acele amenințări care apar din cauza proceselor destabilizatoare inițiate sau derulate în afara granițelor Europei. Politica de Apărare Comună (PAC) a fost definită (1994), într-un raport al Consiliului UEO, ale cărui concluzii au fost încorporate în Declarația UEO de la Nordwijk (14 noiembrie 1994). Acesta direcționa PAC către „reducerea riscurilor și nesiguranțelor care ar putea amenința valorile comune, interesele fundamentale și independența Uniunii și a statelor membre ale acesteia”, ca și spre sporirea securității și stabilității prin asigurarea unei participări europene la „apărarea comună” și „printr-un angajament activ în prevenirea conflictelor și managementul crizelor, în Europa și în afara acesteia, în raport cu interesele europene”.
PAC urma să cuprindă elemente de definire a structurilor, mecanismelor și capacităților necesare, dar, și definirea unor principii de utilizare a forțelor armate și a armamentelor țărilor membre ale Uniunii. Declarația schițează patru niveluri de responsabilități pentru PAC: apărarea teritoriilor și a populațiilor statelor membre, abilitatea de a proiecta securitatea și stabilitatea în Europa, promovarea stabilității pe țărmul sudic al Mediteranei și asumarea unei responsabilități la nivel global în vederea proiectării securității, stabilității și valorilor democratice prin punerea în practică a unor misiuni de menținere a păcii și managementul crizelor, fie independent, fie prin intermediul NATO sau UEO. Aceste precizări vin în întâmpinarea obiectivului declarat de către PESA, adică de a depăși asimetria existentă între puterea economică și capacitatea de acțiune politică la nivel internațional.
PESC a fost proiectată să cuprindă toate aspectele, inclusiv cel referitor la o politică de apărare comună. Includerea conceptului de apărare în TUE a fost considerată ca fiind de o importanță capitală pentru funcționarea PESC, mai mult chiar decât comunicarea acesteia. Totuși, crearea acestei dimensiuni a PESC transpare într-o manieră destul de ambiguă în articolul J 4 al Tratatului de la Maastricht, care a afirmat că PESC include “definirea în timp a unei politici de apărare comune, care ar putea conduce, la momentul potrivit, la o apărare comună”. Această extindere a PESC la aspectele militare ale securității a reprezentat concretizarea semnalelor trase, în acest sens, în întreaga perioadă a funcționării Cooperării Politice Europene.
Eșecul Comunității Europene de Apărare a făcut ca orice aducere în discuție a acestei dimensiuni a construcției europene să fie, invariabil, sortită eșecului. Au existat, totuși, avertizări asupra acestei carențe a integrării, fără ca acestea să aibă vreun efect practic. Mai mult, evoluția contextului internațional a favorizat apariția referirii din TUE și nu apelurile unor oficiali europeni. Totuși, este necesară o scurtă trecere în revistă a acestor manifestări. Astfel, o primă inițiativă în această direcție apare în 1973 (Raportul Mommersteeg), aceasta relevând faptul că CPE trebuie, într-un final, să ia în considerare politica de securitate și cea de apărare. În anul următor, „Documentul asupra Identității Europene”, emis la Copenhaga, sublinia importanța coordonării politicilor de securitate și apărare în vederea realizării unei Europe unite politic. Exact același gen de referiri au fost făcute și ministrului belgian Tindemans, în raportul său din 1975, și Genscher și Colombo, prin inițiativele din 1981.
Cu toate acestea, Actul Unic European era precaut în privința securității, și nu există nicio mențiune privind apărarea comună. Platforma de la Haga („asupra intereselor europene în materie de securitate”), emisă pe 27 octombrie 1987, deși nu a adus contribuții semnificative în acest sens, a păstrat totuși interesul pentru construcția unei Europe integrate care să se extindă către securitate și apărare, pentru apărarea comună a vestului. De asemenea, Raportul Galluzi, din 1987, recomanda renunțarea la diviziunea dintre aspectele tehnice și militare ale securității și la toate aspectele cadrului politic simbolizat de CPE.
Însă, abia disoluția blocului comunist și evidențierea, în cadrul Războiului din Golf, a inferiorității europene față de uriașa capacitate militară a SUA au generat o mai mare presiune pentru crearea dimensiunii de securitate și apărare a Europei. Celebra scrisoare din aprilie 1991, semnată Kohl-Mitterrand, care sublinia încă o dată necesitatea înzestrării Uniunii cu o politică de apărare comună, a însemnat angajarea pe această direcție a primelor două personalități politice din Europa Occidentală. Angajamentul acestora a condus la compromisul reprezentat de articolul J. 4 al TUE. În cele din urmă, alianța franco-germană a înregistrat o victorie în fața opoziției britanice și, astfel, referirile la o apărare comună au trecut din cadrul unor rapoarte puțin importante în cel al unui tratat de bază.
Articolul J. 4 reprezintă minimul a ceea ce s-a dorit în privința unei PESA. Articolul așează această dimensiune în cadrul unui proces de lungă durată și nu oferă o explicație clară a pașilor care trebuie urmați în atingerea obiectivului propus. Este vorba doar de simpla enunțare care, totuși, deschide calea către o politică europeană de apărare. Mai mult, limbajul folosit, în afară de faptul că este foarte precaut, prezintă oarecare ambiguități. Astfel, nu este clar în ce constă diferența dintre o „politică de apărare comună” și o „apărare comună”, unde se termină una și începe cealaltă.
După Maastricht, s-a încercat transpunerea în practică a acestei PESA prin intermediul mai multor canale. Cel mai disputat dintre acestea a fost cel reprezentat de UEO. În jurul utilizării UEO pentru proiectarea dimensiunii de securitate și de apărare s-a purtat întreaga dispută europeană, delimitată de acele Tratate, precum: cel de la Maastricht și cel de la Amsterdam. Cea de-a doua opțiune a constat în suportul pe care îl putea furniza PESA acelor structuri militare europene multinaționale de genul Eurocorpului, Eurofor-ului și al Euromarfor-ului. În cele din urmă, s-a optat pentru dezvoltarea unei capacități militare proprii a UE, în afara UEO, și care se sprijină pe cea de a doua variantă, ținându-se cont mereu de poziția NATO. Opoziția SUA și a unor state europene față de o capacitate europeană autonomă au limitat ambițiile uniunii, acestea derulându-se concomitent cu realizarea unei Identități Europene de Securitate și Apărare în cadrul Alianței Nord-Atlantice.
Făcând slalom între aceste trei coordonate, PESA a putut fi adusă la stadiul în care se găsește la acest moment numai prin concertarea acțiunilor celor trei mari puteri europene: Franța, Germania și Marea Britanie. Antanta franco-germană nu ar fi reușit demararea construcției unei Forțe Europene de Reacție Rapidă dacă nu ar fi intervenit impulsul dat de Marea Britanie. Lipsa din schemă a vreuneia dintre aceste țări ar fi făcut imposibilă orice mișcare în această direcție.
Actuala P.E.S.A. este încă departe de ceea ce se intenționează a fi, în special pentru că acesteia îi lipsește atributul esențial: Forța de Reacție Rapidă nu are în sarcină realizarea apărării Europei. Deocamdată acest aspect rămâne în afara Uniunii, reflectând incompleta integrare europeană. Apărarea rămâne, în continuare, de resortul NATO și UEO. Abandonarea momentană a opțiunii reprezentate de UEO a însemnat amânarea rezolvării acestei probleme, pentru o perioadă nedeterminată de timp. La aceasta se adaugă problema „tabu” a capacităților nucleare militare ale Franței și Marii Britanii, chestiune care nu este legată de P.E.S.A., deși ar fi trebuit.
2.6.2. Relațiile dintre instituțiile internaționale
Comunitatea internațională trebuie să asigure și să întrețină responsabilitatea, socializarea și controlul social în raport cu interesele fiecărei națiuni. Mai mult, organizațiile trebuie să satisfacă necesitățile de securitate prin asocieri voluntare necesare gestionării necesităților de securitate.
Un rol deosebit îl are relația dintre ONU și OSCE pentru prevenirea conflictelor și gestionarea crizelor. Prin consolidarea statutului de organizație regională, OSCE și-a intensificat activitățile în toate fazele conflictuale. Conform Declarației Reuniunii de la Helsinki (1992), OSCE a întreprins mai multe misiuni oficiale și a trimis reprezentanți săi în misiuni de anchetă, de raport, de monitorizare și de „bune oficii”, pentru a-și întări capacitățile de management și prevenire a conflictelor.
Totodată, au fost organizate și desfășurate misiuni în colaborare cu ONU în Macedonia, Georgia, Abhazia etc., OSCE având, în prezent, peste 20 de misiuni și alte activități pe teren în zona sa geografică de acoperire (Bosnia și Herțegovina, Albania, Croația, Kosovo, Georgia). Rapoartele OSCE alcătuite în desfășurarea unor astfel de misiuni sunt transmise secretariatului ONU. Putem aminti de Biroul Înaltului Comisar pentru Minorități Naționale. Acesta are mandat pentru a conduce misiuni la fața locului și pentru a se angaja în misiuni diplomatice de prevenire, încă din faza incipientă a declanșării acestora. În ultimii ani, astfel de misiuni ale OSCE au fost întreprinse în Kosovo, Sandjak, Voivodina, Skopje, Georgia, Estonia, Tadjikistan, Moldova, Croația, Letonia, Nagorno-Karabah și Cecenia. Din septembrie 1992 au început să funcționeze misiuni de implementare a sancțiunilor în Albania, Bulgaria, Croația, în fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, în România și în Ungaria, respectiv aplicarea de sancțiuni aprobate de ONU împotriva Republicii Federative a Iugoslaviei (Serbia și Muntenegru).
În 1996, OSCE a organizat alegeri generale în Bosnia-Herțegovina conform Acordului de pace de la Dayton, iar în septembrie 1997, au urmat alegeri municipale. În 1997, Reprezentantul Președintelui OSCE a participat la găsirea unei soluții politice pentru criza din Albania, organizația monitorizând alegerile care au urmat. Una dintre cele mai mari provocări pentru OSCE a constituit-o intervenția internațională din Kosovo, în scopul încetării conflictului și restaurării păcii și stabilității. Este și momentul-cheie când s-a dezvoltat, ca urmare a intensității derulării acestui conflict, o legătură strânsă între NATO și OSCE.
NATO a creat o forță militară operațională specială, pentru a ajuta la evacuarea urgentă a Misiunii OSCE de verificare în Kosovo, în condițiile în care aceasta a fost supusă riscurilor derivate din escaladarea conflictului. Misiunea OSCE a monitorizat actele de violare a drepturilor omului comise de ambele grupuri etnice. Cu toate acestea, violențele au reizbucnit la începutul anului 1999. O parte dintre incidente au fost gestionate de către inspectorii OSCE, însă, din cauza ofensivei sârbești împotriva albanezilor, situația s-a deteriorat, într-o asemenea măsură încât s-a decis retragerea Misiunii din regiune. Aceasta a revenit, la jumătatea anului (l iulie 1999), în zonă și, din însărcinarea Consiliului Permanent al OSCE, a preluat rolul conducător în cadrul general al Misiunii ONU în Kosovo (UNMIK).
Raportul OSCE, din 12 iulie 2005, privitor la Croația, prezintă atât succesele, cât și necesitatea continuării eforturilor privind repatrierea refugiaților, supremația legii și drepturile minorităților adică în acele domenii în care Croația a fost sfătuită să-și continue eforturile pentru a-și îndeplini, pe viitor, angajamentele internaționale. Croația a făcut progrese semnificative în dezvoltarea instituțiilor democratice, sporirea libertăților presei și democratizarea forței de poliție. Cu toate acestea, raportul solicita continuarea eforturilor în domeniile repatrierii refugiaților, supremației legii și drepturilor minorităților pentru a putea accede la Uniunea Europeană (la data de 1 iulie 2013 va fi admisă ca stat membru cu drepturi depline).
Relația de cooperare privind securitatea internațională dintre ONU și NATO, constă în sprijinirea, funcționarea acestora pe baza Cartei și a Tratatul Nord-Atlantic în alcătuirea unui cadru instituțional mai larg de asigurare a securității. Este important de cunoscut dacă raportul dintre aceste două organizații este de actualitate, ținând cont de noile concepte de redefinire a suveranității, pe de o parte, și de fenomenul de globalizare, în general, și cel de globalizare militară, în special, pe de altă parte. Astfel, între Carta Organizației Națiunilor Unite și Tratatul Nord-Atlantic și între instituțiile ONU și cele ale Alianței, există legături puternice, atât juridice, cât și practice. Ambele elemente contribuie la lărgirea cadrului instituțional în care acționează Alianța. Alte relații instituționale care contribuie la lărgirea acestui cadru rezultă din prevederile celor două acte constitutive.
Articolul 51 al Cartei ONU stabilește dreptul natural la apărare individuală sau colectivă al tuturor statelor membre ale Organizației Națiunilor Unite. Acesta autorizează acțiunile care ar putea fi întreprinse în exercitarea acestui drept înainte de momentul în care Consiliul de Securitate al ONU ia măsurile care se impun în vederea menținerii păcii și securității internaționale. În plus, stipulează că măsurile luate de către statele membre, în termenii articolului 51, trebuie să fie imediat aduse la cunoștința Consiliului de Securitate și nu trebuie să afecteze în nici un fel autoritatea și responsabilitatea Consiliului de a întreprinde acțiunile necesare menținerii sau restaurării păcii și securității internaționale. Astfel, Carta ONU are pentru Alianța Nord-Atlantică, o dublă importanță. În primul rând, aceasta a constituit baza juridică pentru crearea Alianței, în al doilea rând, a stabilit întreaga responsabilitate a Consiliului de Securitate al ONU privind asigurarea păcii și securității internaționale. Aceste două principii fundamentale sunt prevăzute în Tratatul Nord-Atlantic, semnat la Washington, în aprilie 1949.
Preambulul Tratatului a întărit ideea conform căreia Carta ONU reprezintă cadrul în care operează Alianța. În frazele introductive, membrii Alianței își reafirmă loialitatea față de obiectivele și principiile Cartei. În articolul 1, aceștia își exprimă angajamentul pentru soluționarea conflictelor internaționale prin mijloace diplomatice, în concordanță cu obiectivele Cartei și de abținere de la amenințarea sau utilizarea forței în orice situație neconformă cu principiile ONU. Articolul 5 al Tratatului face referire explicită la articolu1 51 al Cartei, afirmând dreptul semnatarilor de a întreprinde, individual sau colectiv, acțiunile pe care le consideră necesare pentru propria apărare, inclusiv utilizarea forțelor armate. Totodată, acesta obligă statele membre să întrerupă utilizarea forței pentru instaurarea și menținerea securității spațiului nord-atlantic, atunci când Consiliul de Securitate al ONU a luat măsurile necesare în vederea restaurării păcii și securității internaționale.
O referire și mai detaliată la Carta ONU se regăsește în articolul 7 al Tratatului Nord-Atlantic, unde găsim drepturile și obligațiile părților semnatare, conform Cartei, reafirmându-se responsabilitatea primordială a Consiliului de Securitate al ONU privind menținerea păcii și securității.
Din 1949 și până în prezent, legătura formală dintre ONU și Alianța Nord-Atlantică a rămas constantă și s-a manifestat, în primul rând, în relațiile juridice dintre documentele fondatoare. Contactele dintre instituțiile Organizației Națiunilor Unite și cele ale Alianței au fost, de cele mai multe ori, extrem de limitate, atât ca formă, cât și în conținut.
Ultimul deceniu al secolului douăzeci a început și s-a sfârșit cu războaie care s-au încheiat ca urmare a intervențiilor internaționale. Operațiunea „Furtună în Deșert”, prin care Irakul a fost evacuat din Kuweit (ianuarie 1991), a fost o campanie militară predominant occidentală, sub conducerea Statelor Unite ale Americii. Totuși, aceasta a fost concepută sub mandatul Organizației Națiunilor Unite, conform Capitolului VII al Cartei ONU, cu sprijinul unanim al Consiliului de Securitate și susținerea entuziastă a tuturor statelor din Orientul Mijlociu, cu excepția aliatului regional cel mai apropiat de Vest, Iordania. Bombardarea fostei Iugoslavii de către NATO (martie 1999), a reușit să-i forțeze pe sârbi să părăsească provincia Kosovo, după o campanie de șaptezeci și opt de zile. Din nou, conducerea operațiunii a aparținut Statelor Unite ale Americii, însă de data aceasta nu s-a mai recurs la Consiliul de Securitate, iar criticile internaționale care au urmat evenimentului au fost considerabile.
În perioada dintre Războiul din Golf și criza din Kosovo, Organizația Națiunilor Unite a fost implicată într-un număr fără precedent de conflicte – paisprezece doar în Africa. Majoritatea au fost conflicte intra-, și nu interstatale, iar intervenția ONU a fost motivată de nevoia de a oferi sprijin umanitar, pe lângă funcțiile tradiționale de pacificare și de menținere a păcii. Totuși, cele mai multe dintre aceste operațiuni au avut la bază mandatele prevăzute în Capitolul VI. Cu alte cuvinte, au depins de consimțământul părților aflate în conflict și, după cum vom vedea, nu ar fi trebuit categorisite drept intervenții umanitare propriu-zise. În privința operațiunilor bazate pe mandatul prevăzut în Capitolul VII (Somalia, Bosnia, Rwanda, Haiti și Albania), unde statele care au intervenit au fost autorizate să folosească forța pentru a-și îndeplini obiectivele umanitare, există opinii divergente în ceea ce privește clasarea experimentului ca fiind un succes sau eșec. În Bosnia, cel mai îndelungat dintre aceste conflicte, războiul a luat sfârșit numai după ce SUA au preluat inițiativa diplomatică de la ONU, iar operațiunea de menținere a păcii a fost preluată de NATO.
În iulie 1992, din cauza accentuării conflictului, navele NATO care aparțineau Forțelor Mediteraneene permanente ale Alianței, asistate de Aviația de patrulă maritimă a NATO, au început monitorizarea operațiunilor din Marea Adriatică, în sprijinul respectării embargoului pe armament instituit de Organizația Națiunilor Unite împotriva tuturor republicilor fostei Iugoslavii. NATO și Uniunea Europei Occidentale au inițiat, în noiembrie 1992, operațiuni de forță pentru respectarea rezoluțiilor Consiliului de Securitate al ONU, destinate prevenirii escaladării conflictului prin derularea traficului de arme în regiune.
Disponibilitatea Alianței de a sprijini operațiunile de menținere a păcii sub autoritatea Consiliului de Securitate al ONU a fost declarată, formal, de către miniștrii de externe ai țărilor membre ale organizației, în decembrie 1992. Măsurile deja întreprinse de către țările membre ale NATO, individual sau în cadrul Alianței, au fost revizuite precizându-se că NATO este pregătit să răspundă pozitiv și altor inițiative pe care Secretarul general al Națiunilor Unite le-ar solicita.
O serie de măsuri au fost luate ulterior, atât în cadrul unor operațiuni maritime comune, sub autoritatea Consiliilor NATO și UEO, cât și în cadrul unor operațiuni aeriene NATO pentru sprijinirea Forței de Protecție a Națiunilor Unite (UNPROFOR), atacuri aeriene pentru protejarea “Zonelor de siguranță” ale ONU, planificarea contingentelor pentru alte opțiuni pe care ONU le-ar putea adopta.
În decembrie 1995, ca urmare a semnării Acordului de Pace din Bosnia (Paris – 14 decembrie), NATO a primit mandat din partea ONU (în baza Rezoluției 1031 a Consiliului de Securitate), de a aplica aspectele militare ale Acordului de Pace. Forța de implementare a NATO (IFOR) a început operațiile pentru îndeplinirea mandatului emis la 16 decembrie.
În Bosnia-Herțegovina, pe toată durata mandatelor, cele două forțe multinaționale au colaborat strâns, atât între ele, cât și cu alte organizații internaționale și agenții umanitare, inclusiv cele ale Organizației Națiunilor Unite, precum Înaltul Comisariat pentru refugiați (UNCHR) și Forța operativă de poliție internațională a ONU (IPTF).
În februarie 1998, după discuțiile cu participanții la SFOR, state nonmembre NATO, Consiliul Nord-Atlantic a anunțat că, în conformitate cu mandatul primit din partea Consiliului de Securitate al ONU, NATO era pregătită să organizeze și să coordoneze o forță multinațională care să continue activitatea în Bosnia-Herțegovina, determinată de încheierea mandatului SFOR (iunie 1998). Noua forță își menținea denumirea de „SFOR” ceea ce a reflectat necesitatea continuă de stabilitate în Bosnia și de instaurare a fundamentelor unei păci permanente în regiune.
De la declanșarea conflictului din Kosovo, din 1998, dar, și pe toată perioada crizei, s-au menținut contacte strânse între Secretarul General al Organizației Națiunilor Unite și Secretarul General al NATO.
Dincolo de situația din fosta Iugoslavie, confruntate cu alte amenințări la adresa păcii în lume, statele membre ale NATO, chiar dacă nu direct, prin intermediul Alianței, și-au oferit sprijinul pentru susținerea eforturilor Consiliului de Securitate și ale Secretarului General al ONU. În vederea prevenirii conflictelor și restabilirii normelor de drept internațional. În prima parte a anului 1998, în contextul implementării rezoluțiilor Consiliului de Securitate al ONU cu privire la situația din Irak, și al regimului de supraveghere internațională instituit pentru garantarea identificării și eliminării armelor de distrugere în masă și a capacităților de producție a unor astfel de arme, Alianța a solicitat încheierea unui acord cu Irakul.
La 25 februarie 1998, Secretarul General al NATO a făcut o declarație salutând încheierea acordului între Secretarul General al Organizației Națiunilor Unite și Irak, în vederea soluționării pe căi diplomatice a crizei din această țară. Acesta a felicitat eforturile diplomatice susținute ale comunității internaționale, inclusiv cele ale Aliaților NATO, și a accentuat necesitatea implementării tuturor rezoluțiilor Consiliului de Securitate al ONU. La 4 martie 1998, când Consiliul Nord-Atlantic a readus în discuție situația din Irak, a fost salutată adoptarea, în unanimitate, a Rezoluției 1154 a Consiliului de Securitate al ONU, privind implementarea acordului semnat între Secretarul General al Organizației Națiunilor Unite și Irak. Consiliul și-a declarat sprijinul pentru deciziile relevante ale ONU, subliniind importanța stabilității în regiunea Golfului în perspectiva asigurării securității spațiului euroatlantic.
Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE) este considerată ca fiind elementul-cheie al arhitecturii europene de securitate, în care pot fi regăsite toate țările Europei, alături de Canada și Statele Unite, având misiunea de a discuta într-un cadru comun despre drepturile omului, despre libertățile fundamentale, democrație, preeminența dreptului, despre securitate și cooperare economică.
Astfel, prin multiplele lor propuneri și contribuții, individuale sau colective – de sporire a încrederii, respectiv angajamente ferme în problema drepturilor omului –, statele membre ale Alianței au sprijinit și stimulat procesul OSCE încă de la crearea sa jucând un rol major în momentele-cheie ale dezvoltării sale. Instituționalizarea procesului OSCE a fost susținută în mod activ de Alianță care, la reuniunea la vârf de la Roma din 1991, a prezentat noi propuneri concrete vizând întărirea rolului pe care OSCE îl va avea în viitor.
Reprezentanții țărilor membre NATO, reuniți în sesiunea ministerială a Consiliului Atlanticului de Nord de la Oslo, pe 4 iunie 1992, au afirmat în comunicatul final, conform propriilor lor proceduri, că vor susține activitățile de menținere a păcii întreprinse sub responsabilitatea OSCE, inclusiv prin punerea la dispoziție a resurselor și competențelor Alianței. În comunicatul din iunie 1993, miniștrii Afacerilor Externe din țările membre NATO au reiterat aceste angajamente.
Suportul practic oferit de NATO pentru activitățile OSCE a fost recunoscut în Declarația reuniunii la vârf de la Helsinki, din 1992. Statele participante la OSCE au convenit să invite NATO, alături de alte organizații internaționale competente, să asiste la reuniunile OSCE și să contribuie la lucrările desfășurate pe subiecte specializate.
În cadrul Forumului OSCE pentru cooperare în domeniul securității, țările membre NATO au prezentat, împreună cu alte state participante, mai multe propuneri de bază privind problemele cu care se confruntă mediile sociale/societatea/statetele la nivel internațional precum: armonizarea, schimbul de informații asupra planurilor de apărare, neproliferarea și transferul de arme, cooperarea și contactele militare, schimbul global de informații militare și măsurile de stabilizare care trebuie luate în situațiile de criză locală.
Alianța a continuat să contribuie la mărirea capacităților operaționale și instituționale ale OSCE în domeniul prevenirii conflictelor, al gestionării crizelor și reglementării pașnice a diferendelor. Manfred Worner, fostul Secretar General al NATO, într-o alocuțiune ținută cu ocazia reuniunii Consiliului OSCE de la Roma (30 decembrie 1993), a subliniat că Alianța nu va precupeți nici un efort pentru a mări OSCE. La reuniunea la vârf ce a avut loc la Bruxelles (ianuarie 1994), conducătorii Alianței și-au reînnoit angajamentul, declarându-se hotărâți în a susține eforturile vizând dezvoltarea mijloacelor operaționale de care dispunea OSCE privind alarmarea rapidă, pentru prevenirea conflictelor și gestionarea crizelor.
Înaintea începerii reuniunii ia vârf a OSCE de la Budapesta (decembrie 1994), miniștrii Afacerilor Externe din țările membre ale NATO și-au exprimat sprijinul pentru obiectivele reuniunii respective, în diferite domenii. Ca acord regional definit de termenii capitolului VIII al Cartei Organizației Națiunilor Unite, OSCE „ar trebui să joace un rol esențial în prevenirea conflictelor precum și în gestionarea și rezolvarea crizelor în zona sa de competență. Conform dispozițiilor articolului 52 din Carta Organizației Națiunilor Unite, statele participante la OSCE ar trebui să facă toate eforturile pentru a ajunge la o reglementare pașnică a diferendelor de ordin local prin intermediul OSCE, înainte de a se hotărî să supună situația atenției Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite”.
Analizând situația din sudul Caucazului, situație care continuă să fie deosebit de îngrijorătoare, guvernele aliate au insistat asupra faptului că nu vor putea fi găsite soluții durabile pentru conflictele aflate în derulare, în regiune, precum cel din Nagorno-Karabah, decât sub egida ONU și grație mecanismelor OSCE. Aceștia și-au exprimat speranța că OSCE va fi în măsură să aducă o contribuție eficientă la procesul de pace în zona Nagorno-Karabah, prin inițierea unei misiuni multinaționale de menținere a păcii sub egida sa.
Cea de-a cincea conferință de analiză a OSCE (Budapesta între 10 octombrie și 2 decembrie 1994), s-a încheiat, în zilele de 5 și 6 decembrie, printr-o reuniune la vârf la care asista și noul Secretar General al NATO, Willy Claes. în alocuțiunea sa, în fața conducătorilor OSCE, Secretarul General a declarat că NATO este gata să-și pună resursele și experiența la dispoziția OSCE, pentru a susține sarcinile sale de menținere a păcii și gestionare de crize, așa cum o făcuse și pentru Organizația Națiunilor Unite. Ar trebui să mai fie luat în considerare și faptul că noile modalități de cooperare, cele inițiate prin intermediul Consiliului de Cooperare Nord-Atlantic și al Parteneriatului pentru Pace, completează și susțin activitățile OSCE.
La o reuniune convocată de Președintele în exercițiu al OSCE pe 5 decembrie 1994, Secretarul General al NATO a subliniat necesitatea creșterii complementarității eforturilor derulate de organizațiile internaționale, pe baza unei repartizări raționale a sarcinilor și misiunilor. Acesta a evidențiat faptul că Alianța, în continuare, este gata să susțină operații de menținere a păcii sau de alt gen, bazate pe un mandat al Organizației Națiunilor Unite sau al OSCE, cu mențiunea că eficacitatea va fi determinată de nivelul interacțiunilor și coordonarea judicioasă la nivel politic, strategic și tactic.
Participarea președinției OSCE la lucrările Grupului ad-hoc pentru cooperare în domeniul menținerii păcii este o dovadă a complementarității și transparenței care caracterizează dezvoltarea cooperării pentru menținerea păcii în cadrul NACC și PFP.
Din decembrie 1991, dialogul și cooperarea NATO cu țările partenere din Centrul și Estul Europei și din fosta U.R.S.S. s-au desfășurat în cadrul Consiliului de Cooperare Nord-Atlantică (NACC). NACC a dat rezultate vizibile într-un număr important de domenii, precum promovarea relațiilor de bună vecinătate, dezarmare și cooperare pentru menținerea păcii. Procesul și-a adus o contribuție substanțială la întărirea cooperării dintre Aliații NATO și țările Partenere, sprijinind, astfel, rolul CSCE/OSCE în aceste domenii.
Un parteneriat mai puternic și mai operațional a început între NATO și partenerii săi, în 1997, când locul NACC a fost luat de Consiliul pentru Parteneriat Euro-Atlantic (EAPC). EAPC a devenit cadrul complet pentru cooperare între NATO și țările partenere, incluzând Parteneriatul pentru Pace (PfP), pe care a condus-o spre un nivel calitativ nou.
O nouă structură, denumită Comitetul de cooperare politico-militară, Grupul ad-hoc pentru cooperare în menținerea păcii, funcționând în cadrul EAPC, s-a dovedit a fi o legătură importantă cu OSCE. Un reprezentant al Președinției OSCE participă regulat la reuniunile acestui Comitet, făcând o prezentare, în linii mari, a preocupărilor curente ale OSCE, care prezintă relevanță pentru grup. Aceste întâlniri formale prezintă o importanță deosebită în domeniul menținerii păcii. Ele sunt dovada evidentă a complementarității și transparenței ce caracterizează dezvoltarea cooperării în domeniul menținerii păcii care se regăsește în cadrul preocupărilor EAPC și PfP.
În decembrie 1996, în Declarația făcută după Summit-ul de la Lisabona asupra unui model complet și comun de securitate pentru Europa secolului XXI, șefii de stat și de guvern ai OSCE au reafirmat că securitatea europeană solicită cooperarea și o coordonare mai strânsă între statele participante și între organizațiile europene și transatlantice. Ei și-au exprimat, de asemenea, intenția de a întări cooperarea cu alte organizații de securitate. În acest sens, Alianța a contribuit la dezbaterile din cadrul OSCE asupra modelului de securitate.
În Declarația de la Madrid, din 1997, subiectul „securității și cooperării euroatlantice”, a fost discutat de către șefii de stat și guvern ai NATO și au calificat OSCE drept organizația completă europeană de securitate. Ei au subliniat rolul esențial pe care OSCE îl are în crearea unui mediu de securitate, pace și stabilitate în Europa și au evidențiat importanța principiilor și angajamentelor adoptate de către OSCE ca fondator al dezvoltării structurilor de securitate cooperativă și cuprinzătoare din Europa.
La Madrid, NATO și-a exprimat, de asemenea, sprijinul susținut față de activitatea OSCE în elaborarea unui model comun de securitate pentru Europa secolului XXI și pentru ideea dezvoltării unei Carte europene de securitate în conformitate cu deciziile luate cu ocazia Summit-ului OSCE de la Lisabona, din 1996.
Conceptul comun pentru dezvoltarea cooperării între instituțiile de sprijin reciproc, așa cum a fost acceptat la reuniunea ministerială de la Copenhaga, din decembrie 1997, a trasat o listă de principii și angajamente pentru dezvoltarea cooperării între organizațiile și instituțiile de susținere reciprocă în cadrul Platformei pentru securitate cooperativă. În cadrul organizațiilor și instituțiilor din care fac parte, statele participante s-au angajat să acționeze pentru asigurarea adeziunii organizațiilor și instituțiilor respective la Platformă.
Ca o primă categorie de măsuri în vederea dezvoltării cooperării dintre OSCE și organizațiile și instituțiile respective, conceptul comun sugerează păstrarea unor contacte periodice, inclusiv întâlniri, în vederea creării unui cadru de dialog permanent, a unei transparențe mai mari și a unei cooperări mai practice. Aceasta implică apariția unor funcționari de legătură sau a unor puncte de contact, reuniunile adecvate și alte contacte destinate unei mai bune familiarizări instrumentale de prevenire a conflictelor specifice fiecărei organizații. NATO și OSCE și-au dezvoltat relațiile de cooperare pe baza Conceptului comun.
În cadrul Forumului OSCE pentru Securitate și Cooperare (F.S.C.), țările membre ale NATO, împreună cu alte state participante, au prezentat mai multe propuneri fundamentale privind probleme cum ar fi schimbul de informații asupra planificării apărării, neproliferarea și transferul de arme, cooperarea și relațiile militare, schimbul global de informații militare și măsurile de stabilizare ce trebuie luate în situații de criză locală. Între 1993 și 1995, toate aceste propuneri au contribuit la dezvoltarea unui număr important de documente ale OSCE. Alianța a mai făcut propuneri pentru revizuirea măsurilor pentru crearea încrederii și securității (CSMB) conținute în Documentul de la Viena al OSCE și aceasta a contribuit la completarea unei versiuni revăzute și îmbunătățite a acestui document, adoptat în decembrie 1994 (Documentul Viena, 1994).
Dovada angajamentului Alianței în promovarea securității, prosperității și democrației în regiunea euroatlantică o constituie sublinierea făcută în Conceptul Strategic revizuit, ca și în alte documente emise de oficialii NATO la Summit-ul de la Washington, în aprilie 1999. Se subliniază faptul că țările membre ale NATO sprijină pe deplin atât principiile fundamentale ale OSCE, cât și abordarea globală și comună a problemei securității. Acest sprijin s-a concretizat prin contribuția directă a Alianței la eforturile OSCE de consolidare a securității și stabilității europene și, mai ales, la operațiunile de menținere a păcii, care cad în sarcina OSCE.
NATO s-a adaptat, încă de la începutul anilor ‘90, la schimbările politice survenite în mediul internațional și s-a afirmat ca principal factor de stabilitate și securitate în Europa. Pentru țările din centrul și sud-estul Europei, Alianța a devenit o sursă de stabilitate și un exponent credibil al principiilor și valorilor democratice. Lansarea Parteneriatului pentru Pace a permis fostelor țări comuniste să participe la activități de pregătire comună cu armatele țărilor membre NATO. În paralel cu dezvoltarea PfP, care era un mijloc eficient pentru armonizarea conceptuală și acțională a capacităților de apărare puse la dispoziție pentru asigurarea stabilității și securității într-un cadru extins și integrat, începând cu 1993, SUA au contribuit în mod constant la dezvoltarea unui puternic pilon european în cadrul Alianței Nord-Atlantice. Acesta era strâns legat de constituirea unor capacități militare care să fie “separabile, dar nu separate” de Alianță. Partea militară a UE ar putea folosi capacitățile NATO fiind capabilă să preia rezolvarea misiunilor de tip Petersberg, în cazul în care NATO (SUA) nu doresc să se implice.
Identitatea Europeană de Securitate și Apărare privește în primul rând revizuirea rolului europenilor în cadrul Alianței Atlantice în sensul sporirii acestuia spre a se ajunge la un statut egal între aceștia și americani. Această I.E.S.A. este legată, însă, și de dimensiunea de securitate și apărare a construcției politice europene. O P.E.S.A. autonomă nu poate trece peste poziția NATO, deoarace Alianța Nord-Atlantică reprezintă principala garanție a securității europene, reprezintă garanția legăturilor transatlantice și poziția Statelor Unite ale Americii în Europa. De o astfel de realitate este inevitabil ancorată orice inițiativă pur europeană în materie de securitate și apărare.
O Politică de Apărare Comună și o Apărare Comună a europenilor pun în discuție statutul NATO, principala organizație care se ocupă cu apărarea colectivă, în primul rând Washington-ul nu este încântat de dezvoltarea unei PESA în afara NATO, a unei structuri autonome europene care să se ocupe de apărarea europeană. Din această cauză americanii sprijină o PESA doar în cadrul NATO, în sensul realizării unei distribuții a responsabilităților în interiorul Alianței Nord-Atlantice, dar care să nu afecteze preeminența Washingtonului.
Această situație a dat naștere și unei dispute europene privind realizarea unei dimensiuni de securitate și apărare în cadrul PESC Astfel, un grup de state ale Uniunii Europene, în frunte cu Marea Britanie și Olanda nu agreează ideea unei capacități europene de apărare în afara NATO, care să pericliteze statutul acesteia din urmă și care ar putea pune într-o dilemă poziția americanilor în Europa. Aceste state au fost calificate drept atlantiste.
Un al doilea grup de state europene, condus de Franța, leagă PESA de obținerea unui statut egal cu cel al Statelor Unite ale Americii în cadrul Alianței Nord-Atlantice și doresc o Uniune Europeană care să își poată asigura singură propria apărare. Aceste țări reprezintă curentul europenist din interiorul UE. Evoluția nesatisfăcătoare a PESC, asumarea cu succes de către NATO a unui nou rol strategic în contextul unor relații internaționale cu aspect complet diferit față de cele ale fostei lumi bipolare au făcut ca toate statele membre ale Uniunii Europene să înțeleagă importanța Alianței Nord-Atlantice pentru securitatea europeană. Niciun membru al Uniunii nu dorește subminarea rolului NATO în Europa, ci din contră, chiar și Franța a reintrat, în 1995, în structura militară integrată a NATO. Statele comunitare, pe parcursul anilor ‘90, au încercat să depășească această dilemă între o PESC cu o dimensiune de apărare și un NATO puternic. Evoluția a favorizat cea de-a doua opțiune în dauna celei dintâi. Neîndoielnic, această poziție a SUA și a țărilor nord-atlantice a limitat construcția politică europeană în acest domeniu.
În 1991, disputa referitoare la statutul UEO a fost natural legată de cea relativă la NATO. O UEO complet integrată în UE ar fi periclitat statutul Alianței Nord-Atlantice din moment ce, conform Tratatului de la Bruxelles modificat, aceasta asigură și apărarea alianței europene. Dizolvarea UEO în UE ar fi dus la extinderea umbrelei de protecție a NATO asupra unei Uniuni care dorea să rivalizeze cu NATO. Rezultatul Consiliului European de la Maastricht a fost o victorie a atlantiștilor: UEO urma să fie atât parte integrantă a dezvoltării UE, cât și mijloc de consolidare a pilonului european al Alianței Atlantice.
Totodată Titlul V al TUE se ferea să confere un rol prea mare unei PESA. Aceasta “respectă obligațiile decurgând pentru anumite State Membre din Tratatul Atlanticului de Nord și este compatibilă cu politica comună de securitate și apărare adoptată în acest cadru”. Așa cum UEO stabilea relații instituționale cu UE, prin intermediul “Declarației privind UEO”, anexată TUE, aceasta urma să reprezinte puntea dintre Uniunea Europeană și NATO, stabilind cu aceasta din urmă o cooperare la nivel de Secretariate și armonizându-și metodele de lucru. Pentru prima dată, Alianța Nord-Atlantică era pomenită într-un document fundamental al CE/UE, reflectând astfel necesitatea stabilirii unei relații între cele două organizații. De altfel, această cooperare via UEO fusese prevăzută de către Platforma de la Haga.
Așa cum afirmă TUE, europenii, în special francezii, au văzut o legătură directă între dezvoltarea unei dimensiuni de securitate și apărare în cadrul UE și eforturile de a stabili un pilon european în cadrul NATO. În schimb, Statele Unite ale Americii au considerat reîntărirea pilonului european al Alianței Nord-Atlantice concomitent cu dezvoltarea unei identități europene separate în materie de apărare ca obiective contradictorii. De asemenea, acestea au susținut că nu există legătură automată între relațiile UEO cu UE și interacțiunea celei dintâi cu NATO.
Totuși SUA au preferat să se implice în procesul de integrare europeană decât să rămână pe dinafară, încercând astfel să supravegheze și să îngrădească orice evoluție neliniștitoare a PESC asupra căreia europenii ar cădea de acord și care ar afecta poziția NATO. Astfel, noul concept strategic al NATO, din 1991, conținea o concesie față de europeni și anume specifica acordul față de dezvoltarea unei structuri europene multinaționale și integrate care să-i ajute pe aliații europeni să pună la punct o apărare comună, încet, americanii au adoptat o atitudine ceva mai constructivă față de PESA. Summit-ul Alianței Alantice, desfășurat pe 10-11 ianuarie 1994, hotăra să pună la dispoziția UEO capabilități ale NATO, pentru operații menite să pună în aplicare PESC a Uniunii. Astfel, era manifestată intenția de a crea legături și dinspre NATO, nu numai dinspre UE Concretizarea acestei intenții s-a produs pe 3 iunie 1994, atunci când, la Berlin, Consiliul Atlanticului de Nord a hotărât lansarea conceptului de Grup de Forțe Interarme Multinaționale (GFIM), care ilustrează tocmai această capacitate a UEO de a întreprinde operații folosindu-se de tehnica NATO.
Imediat această inițiativă a fost organic legată de PESA. La prima vedere conceptul de GFIM oferea un drum convenabil între controversele dintre Franța și Marea Britanie privind preeminența UEO sau NATO, realiza o cooperare mai strânsă între Alianța Nord-Atlantică și UEO și, în același timp reflecta dorința Franței de a constitui o PESA în NATO. Într-adevăr, GFIM constituie o variantă convenabilă atât pentru americani, cât și pentru europeni, însă acest concept conține câteva capcane care limitează autonomia europeană de a acționa.
Prin GFIM, americanii au urmărit și faptul de a face inutilă orice creare a unor mijloace operaționale ale UEO (atât timp cât se poate apela la mijloacele NATO), eliminând astfel posibilitatea ca UEO să concureze Alianța Atlantică în domeniul apărării. Chiar dacă nu s-a urmărit expres această politică, practic acest lucru s-a întâmplat. Mai mult, GFIM oferă SUA un droit de regard asupra oricărei operațiuni europene purtate cu mijloace NATO, întrucât acest fapt presupune o consultare permanentă cu Alianța Nord-Atlantică pe toată durata misiunii.
Astfel, deși coordonarea politică și strategică a operațiilor revine UEO, NATO și-a rezervat posibilitatea de a supraveghea acest proces, în fine, aplicarea conceptului GFIM, separabile de NATO, dar nu separate, depinde de aprobarea Consiliului Nord-Atlantic și deci de cea Washington-ului. În acest fel Statele Unite ale Americii pot să blocheze orice inițiativă europeană, refuzând să furnizeze echipament pentru operațiile UEO. Acest aspect al GFIM a fost subliniat de Clinton care considera că “atât timp cât nu există un angajament din partea NATO de a nu bloca deciziile UEO prin refuzarea accesului la mijloacele sale, conceptul GFIM va asigura controlul și conducerea Statelor Unite peste tot, permițându-le, în același timp, să poarte o povară mai mică” și că aceasta reprezenta “o manevră pentru a menține dependența UE de mijloacele NATO și ale SUA”. Cu toate acestea, conceptul GFIM a fost primit bine de către europeni, Franța, în special, identificând în acesta o oportunitate pentru europeni de a avea acces la sistemul de comunicații, infrastructura, informațiile și sistemele de alertă ale NATO.
GFIM au realizat o complementaritate între Alianța Nord-Atlantică și Uniunea Europeană, oferind un mijloc care evită suprapunerea unor atribuții ale celor două organizații. Declarația NATO de la Madrid, din 8 iulie 1997, a reiterat importanța acordată GFIM în sensul dezvoltării unei I.E.S.A. în cadrul Alianței Nord-Atlantice.
În 1998, la Saint Malo, președintele francez Jacques Chirac și primul-ministru britanic Tony Blair au completat prevederile Tratatului de la Amsterdam, declarând că Politica Europeană de Securitate și Apărare ar trebui întărită, având în același timp, autonomie de mișcare. Astfel, inițiativa propusă de cele 15 state UE, la Helsinki (1999), de a crea, până în 2003, o forță de reacție rapidă, care să fie în măsură să desfășoare 50.000-60.000 de oameni, capabilă să îndeplinească acțiuni de ajutor umanitar, misiuni de salvare, de menținere a păcii, de prevenire a conflictelor (misiuni de tip Petersberg), a fost bine primită de către Alianța Nord-Atlantică. Motivul este acela că ea nu concurează NATO, care rămâne în continuare fundamentul apărării aliate, după cum afirma prim-ministrul britanic Tony Blair, ci completează Alianța.
Summit-ul Consiliului European de la Helsinki a răspuns în mod prioritar mandatului transmis de Consiliul European, de la Köln privind realizarea Politicii Europene Comune de Securitate și Apărare, amplificând acțiunile în ceea ce privește aspectele militare și nemilitare ale gestionării crizelor. Eforturile conjugate ale NATO și UE în Balcani au demonstrat faptul că o cooperare strânsă între cele două organizații oferă avantaje considerabile.
Deși Tratatul de la Amsterdam a inclus sarcini de tip Petersberg ca posibilitate de manifestare a P.E.S.A., nici un progres semnificativ nu s-a făcut în direcția evoluției relațiilor dintre UE și NATO, acestea rămânând la același nivel. Cele două tratate ale Uniunii Europene au păstrat ambele opțiuni deschise și au amânat o decizie în acest sens pentru o dată nedeterminată. Însă, noua dezvoltare a dimensiunii de securitate și apărare a PESC, apărută în urma Consiliului European desfășurat la Cologne în iunie 1999, a necesitat constituirea unei relații directe între UE și NATO, fără intermedierea Uniunii Europei Occidentale. Franța, în special, nu a dorit niciodată realizarea unui dialog direct între UE și NATO, temându-se că o astfel de cooperare ar putea conduce la interferența SUA în politicile Uniunii.
Forța de Reacție Rapidă a Uniunii Europene va putea desfășura operațiuni pe același principiu al GFIM. Un raport al Președinției UE, prezentat la Cologne, prevedea realizarea unui acces garantat la mijloacele de planificare ale NATO, susceptibile de a contribui la planificarea militară a operațiilor conduse de UE. Dar, Forța de Reacție Rapidă poate purta operații și fără a face apel la GFIM, ceea ce introduce o discrepanță referitor la faptul că PESA nu se poate manifesta decât în cadrul NATO Oricum, menajarea complementarității dintre NATO și UE a prevalat în decizia de la Helsinki (decembrie 1999).
Limitarea Forței de Reacție Rapidă la a întreprinde operațiuni de tip Petersberg, ceea ce înseamnă că lasă apărarea europeană complet în sarcina NATO, reprezintă o victorie a SUA. Un punct esențial al Declarației Consiliului European de la Helsinki a privit tocmai dezvoltarea acestei complementarități față de NATO. Astfel, Forța de Reacție Rapidă a UE va acționa acolo și atunci când Alianța Nord-Atlantică și-a exprimat intenția de a nu întreprinde nimic. Acest aspect ar putea însemna un alt drept de veto al americanilor, în momentul în care vor considera oportun ca UE să nu fie angajată într-o anumită operațiune, într-un anumit loc, vor impune simplu o implicare a NATO În afară de faptul că UE încă nu deține nici o atribuție în materie de apărare colectivă și în ceea ce privește sarcinile de tip Petersberg aceasta are un rol secundar în comparație cu Alianța Nord-Atlantică. O altă prevedere a Declarației de la Helsinki se referă la faptul că țări membre NATO, non-membre UE vor putea să participe la misiunile coordonate de UE în cazul în care se aplică conceptul GFIM.
Totodată, acestea au fost invitate să participe și la celălalt gen de operațiuni ale UE, care nu implică folosirea de capabilități NATO, și asta ar putea da naștere la complicații nedorite. Consiliul European de la Feira (iunie 2000) a hotărât, în ciuda reținerilor Franței, crearea unui dialog instituțional între UE și NATO fără a se mai apela la puntea reprezentată de UEO. Astfel, au fost create câteva grupuri de lucru comune UE-NATO, cu scopul de a analiza problemele de securitate, modalitățile de acces ale UE la NATO și de a defini acorduri permanente între cele două organizații. Tot în această direcție au avut loc întâlniri între Comitetul Politic și de Securitate al UE și Consiliul Permanent al NATO și între înaltul Reprezentant pentru PESC și Secretarul General al Alianței Nord-Atlantice.
Acest aspect al dezvoltării unei dimensiuni europene de securitate și apărare rămâne încă o problemă sensibilă. Definirea relațiilor între UE și NATO nu este nici pe departe un fapt consumat și, din această cauză, contradicții vor mai apărea cu siguranță. Noul concept strategic al NATO, aprobat la Washington, în 1999, vine în întâmpinarea a ceea ce europenii au inițiat la Cologne și reafirmă angajamentul Alianței Nord-Atlantice de a dezvolta o PESA. Această relație cu NATO, absolut necesară, este totuși principala cauză a limitării PESA. Atât timp cât Uniunea Europeană nu dispune de o capacitate cu rol principal în apărarea Europei, chiar dacă asta ar însemna punerea în discuție a prezenței americane pe continent, aceasta nu va putea să devină cu adevărat acel actor major al relațiilor internaționale.
În noiembrie 2000, la Bruxelles, în cadrul Reuniunii Angajării Capacităților (Capabilities Commitment Conference), miniștrii Apărării celor 15 țări membre UE prezentau deja oferta de forțe și mijloace militare pentru strategia militară comună europeană și luau în considerare în documentul privind “angajarea capacităților” trei capitole importante:
– obiectivul global (ce se poate face în 2003 și ce se putea face mai devreme în 2001);
– necesități ce vor apărea și a căror rezolvare va viza în mod prioritar conceptul C 3 (comandă, control, comunicații), transportul strategic și informațiile;
– constituirea unui mecanism care să permită evaluarea și analiza progreselor făcute pentru realizarea acestor obiective.
De asemenea, se reafirmă hotărârea ca Forța de Reacție Rapidă a UE să cuprindă:
– până la 80.000 de militari, din care 60.000 pentru Forțele terestre;
– 300-350 de aeronave de diferite tipuri pentru F.A.M.;
– 80 de nave de diferite categorii și tipuri pentru F.M.M.
O lună mai târziu, la Summit-ul de la Nisa, s-a încercat clarificarea unor probleme majore referitoare la gradul de independență față de NATO a forței armate europene și modalitățile de cooperare între NATO și UE în domeniul politicii de apărare. Crearea Corpului de Armată European ar putea fi considerată, din punct de vedere al integrării, la fel de importantă ca și apariția monedei comune europene.
Summit-ul de la Praga din noiembrie 2002, extinderea lărgită, cea mai mare din istoria Alianței, au marcat o nouă etapă în dezvoltarea și adaptarea NATO la noul context internațional, contribuind la întărirea apărării Europei. Hotărârea luată la Praga a însemnat creșterea populației NATO la un număr de 46 milioane și a teritoriului cu 593.000 km², consolidarea Alianței, întărirea securității fiecărei țări invitate și, totodată, construirea unei Europe unite și democrate, libere și pacificate. Un alt moment important pentru relația de cooperare între NATO și UE a fost reprezentat de Reuniunea Consiliului European de la Copenhaga din decembrie 2002.
Deschiderea UE spre est, care are loc aproape în paralel cu demersul similar al NATO, asigură pentru prima dată în istorie cele mai favorabile condiții pentru crearea unei Europe unite. Extinderea UE mărește familia europeană cu 370 milioane oameni și crește cifra economică cu 9,2 miliarde de dolari, rivalizând astfel cu cea a SUA. Totodată, decizia privind extinderea UE și includerea în rândurile sale, în 2004, a încă 10 state, la care s-au adăugat România și Bulgaria, de la 1 ianuarie 2007, reprezintă garanții substanțiale pentru materializarea noii arhitecturi de securitate europene.
La Copenhaga, cele două organizații au pus la punct mecanismul de funcționare a dispozițiilor „Berlin plus” în vederea unei cooperări practice în domeniul apărării. Astfel, legătura dintre NATO și UE se dezvoltă în direcția unei noi relații strategice transatlantice, spre beneficiul reciproc al celor două organisme de securitate. Chiar dacă NATO rămâne pilonul de bază a1 apărării și securității în Europa, se simte nevoia împărțirii responsabilitățitor (burden sharing), dându-se posibilitatea statelor europene să se implice mai mult în rezolvarea problemei pe propriul continent. Astfel, agenda de lucru a Greciei pe perioada în care deținea președinția UE a fost încărcată cu proiecte ambițioase cum ar fi: operaționalizarea FERR și preluarea de către aceasta a misiunii de pace din Macedonia, până în mai 2003, data la care se preconiza, de asemenea, și organizarea unei reuniuni la nivel de miniștri ai Apărării din țările membre UE, în vederea soluționării unor deficiențe care afectează capacitatea militară a FERR.
Problema care se pune, însă, este aceea a materializării acestora, pentru că altfel apare riscul pierderii credibilității politicii comune de securitate și, după cum afirma lordul Robertson, “armatele de hârtie nu câștigă războaie și nici nu mențin pacea”.
Chiar dacă contextul general este pozitiv în ceea ce privește cooperarea, chiar dacă s-au făcut progrese considerabile, relația dintre NATO și UE trebuie întărită și ar fi necesar ca liderii Alianței UE să se concentreze asupra unor domenii de cooperare prioritare cum ar fi: planificarea operațională, planificarea pentru situații neprevăzute, planificarea capacităților și a apărării, planificarea achizițiilor și a unui set de reguli cu privire la cooperare și apărare, la managementul întrunit al crizelor. În Europa actuală, este oricând posibil ca și conflictele locale minore să se transforme în probleme internaționale majore. Conflictele regionale nu afectează doar părțile implicate, ci amenință stabilitatea unor zone mult îndepărtate de punctul de origine a crizei. Acestea implică și alte state, determină valuri masive, destabilizatoare de refugiați și se caracterizează prin violări ale drepturilor omului, care nu pot fi ignorate. Astfel, atunci când se sesizează necesitatea implicării într-o criză regională în devenire, organizațiile de securitate trebuie să acționeze în mod coordonat.
Relația dintre NATO și UE trebuie, de asemenea, văzută și din perspectiva altor probleme cu care se confruntă Alianța și cu care se confruntă, desigur, și continentul. După evenimentele din septembrie 2001, NATO a trebuit să-și readapteze capacitățile militare pentru a putea face față terorismului și armelor de distrugere în masă. Este nevoie de forțe mai ușoare, dislocabile rapid, care să aibă sisteme moderne și sigure de comandă și control astfel încât să poată coopera în mod eficient. Este, de asemenea, nevoie de capacități de înaltă tehnologie, cum ar fi munițiile de mare precizie, pentru a învinge rapid și cu minimum de pierderi, de avioane de transport strategic, pentru a disloca forțele la locul conflictului, și de sprijinul logistic necesar susținerii acestora. Trebuie, de asemenea, găsite soluții pentru diminuarea decalajului în materie de capacități între SUA și Europa și promovate inițiative în domeniul luptei împotriva armelor de distrugere în masă (apărarea împotriva armelor biologice și bioterorismului, apărarea antirachetă).
Multe dintre barierele care existau între NATO și UE au fost depășite. S-au depus eforturi constante pentru crearea unei legături transatlantice strânse și menținerea unui echilibru între Europa și SUA. În acest context, trebuie subliniată noua re1ație a NATO cu Rusia. Obiectivul comun este acela de a construi un climat de securitate împreună cu Rusia. Aceasta trebuie să fie implicată în operații de menținere a păcii și gestionare a crizelor în Europa. Acționând alături de Rusia, atât la nivel conceptual cât și în operații comune, Alianța va fi capabilă să aducă resurse enorme în sprijinul reglementării situațiilor de criză și să reducă riscul divergențelor legate de reacția internațională la o asemenea situație. Aceasta reprezintă o provocare ce nu trebuie ignorată, deoarece angajamentul constructiv al Rusiei va contribui la o abordare coerentă, la nivel european extins, a operațiilor de menținere a păcii și de gestionare a crizelor și, deci, la o mai mare stabilitate și securitate în zona euroatlantică.
Cu toate acestea, procesul de adaptare la orice situație în care ar fi implicate cele două organizații este dificil pentru toți membrii acestora, în special pentru cei europeni, pentru că se vorbește, în ultima vreme, tot mai mult, despre o Europă veche, reprezentată de Franța și Germania, și de una nouă, din care fac parte țările est-europene, candidate la UE și NATO.
Războiul din Irak a declanșat o criză de proporții în sânul familiei europene datorită diferențelor de opinie cu privire la aceasta. Europa a fost divizată pentru moment; pe de o parte, Anglia și Spania au fost alături de SUA în ceea ce privește desfășurarea operațiilor militare împotriva regimului Saddam, iar, pe de altă parte, Franța și Germania, care nu au agreat deloc ideea unui nou conflict în Golf, au făcut opinie separată. În mijlocul acestei dispute se află statele sud-est europene, care s-au manifestat în favoarea SUA, astfel atrăgându-și mânia sau, în orice caz, reproșul vechii Europe.
Stabilirea unui echilibru, pe termen lung, între cele două organisme, prezintă o importanță deosebită pentru viitorul Alianței și pentru dezvoltarea de către UE a politicii externe de securitate și apărare (PESA).
Uniunea Europeană tinde să-și creeze propria politică externă și capătă, din ce în ce mai mult, coerență în domeniul economic și politic. Această tendință va crește, dar un rol sporit al UE nu trebuie să afecteze interesele NATO și viceversa. NATO a constituit deja unități cu înalt nivel de operativitate (High Level Readiness Forces), care vor putea fi preluate de UE și utilizate ca elemente ale propriei Forțe Europene de Reacție Rapidă (FERR) nu va dispune de elemente combative subordonate permanent, acestea fiind oferite temporar de către statele membre UE din cadrul forțelor naționale sau de către NATO, din forțele aflate la dispoziție. F.E.R.R. ar urma să acopere spectrul misiunilor de mică intensitate (low intensity conflicts) în timp ce responsabilitatea pentru soluționarea conflictelor de mare intensitate (high intensity conflicts) ar reveni Forței de Reacție Rapidă NATO.
Completarea reciprocă dintre cele două este cu atât mai evidentă cu cât infrastructura NATO și tehnologia oferită de SUA reprezintă o alternativă de preferat, datorită, mai ales, diminuării continue a forțelor armate ale statelor europene și bugetelor apărării acestora.
Pentru ca europenii să-și dezvolte mai ușor obiectivele de politică externă și de securitate, statele NATO le-au pus la dispoziție conceptul CJTF, care ar putea fi o soluție practică și eficientă. Având în vedere acest aspect, este posibil ca, la un moment dat, în viitor, aceste componente ale apărării europene să se suprapună. De aceea, trebuie să se urmărească îndeaproape aspectul împărțirii responsabilităților, în scopul evitării oricăror tensiuni sau diviziuni în Europa și pentru păstrarea unei strânse legături transatlantice.
Evoluția evenimentelor în materie de securitate europeană din ultimii ani a reafirmat dorința statelor de pe vechiul continent de dezvoltare a unei identități de apărare și securitate proprii, bazată pe principiul “separabil dar nu separat” de NATO (în ceea ce privește utilizarea forțelor și mijloacelor). Cu toate că statele membre ale UE vor avea, probabil, dificultăți în a pune la dispoziție efectivele, echipamentele și mijloacele strategice pentru viitoarea forță, oricare ar fi aceasta, realizarea acestui proiect va constitui nu numai o provocare pentru capacitatea europenilor de a realiza în comun o forță armată, dar va reprezenta și un aport benefic și util procesului de stabilitate și securitate. Trebuie să se aibă în vedere faptul că țările care contribuie sunt obligate să-și ia angajamente realiste care să se înscrie în bugetele lor militare și să nu reprezinte doar niște „promisiuni pe hârtie”, după cum avertiza Javier Solana.
Punerea în funcțiune a Forței Europene de Reacție Rapidă va obliga statele membre ale UE să-și armonizeze cooperarea în domeniul industriei de apărare. Forța europeană va permite țărilor membre ale UE să intervină militar în acele situații de criză în care SUA nu doresc să se implice cu propriile trupe. Această forță nu va fi o armată permanentă, ci una care se va constitui ori de ori este nevoie și se va implica numai în acțiuni de tip Petersberg.
După atentatele din 11 septembrie 2001, securitatea internă a Uniunii Europene a devenit un obiectiv major. Dacă, la început, campania declanșată împotriva terorismului a fost considerată ca fiind necesară și legitimă și că orice mijloc este valabil și adecvat pentru combaterea acestuia, în ultima vreme, părerile au început să fie diferite. Criza irakiană și necesitatea soluționării acesteia prin adoptarea unor măsuri unanim acceptate au dus la diferențierea opiniilor politice dintre SUA și statele europene. Astfel, Europa și SUA prezintă puncte de vedere diferite în ceea ce privește securitatea în condițiile unei amenințări cum ar fi terorismul global.
Crearea unei capacități de apărare sub auspiciile Uniunii Europene s-a impus ca necesitate, mai ales în urma crizei Kosovo, din 1999. Realizarea forței europene de apărare nu a fost posibilă, datorită viziunilor diferite pe care le aveau în această privință președintele francez și premierul britanic. Dacă Jacques Chirac a promovat întotdeauna ideea unei apărări independente, Tony Blair a subliniat, de fiecare dată, necesitatea unei forțe de intervenție integrată cu structurile NATO.
Reuniunea de la Bruxelles, în care liderii “grupului celor patru” – Franța, Germania, Belgia, Luxemburg – au făcut propuneri concrete pentru înființarea unor noi forțe militare, în afara NATO, care să pună bazele apărării europene comune, a adâncit și mai mult divergențele dintre europeni și americani și a dat naștere la opinii diferite printre țările membre ale UE.
În declarația comună pe care au semnat-o, președintele francez Jacques Chirac, cancelarul german Gerhard Schröder, primul ministru belgian Guy Verhofstadt și omologul său luxemburghez Jean-Claude Juncker au ținut totuși să arate că “pentru Europa parteneriatul transatlantic rămâne o prioritate strategică” și că doresc să întărească legăturile între membrii UE. În plus, Jacques Chirac sublinia că “țările noastre consideră complementare îndatoririle față de Uniunea Europeană și față de NATO … prin crearea unei Europe puternice, contribuim și la întărirea Alianței Nord-Atlantice”.
Deși au omis să menționeze intenția de a înființa propria Forță de Reacție Rapidă și un Stat Major european, cei patru au prevăzut diferite structuri militare (comandament european de transport strategic; nucleu colectiv pentru planificarea și conducerea operațiilor; Cartier General Multinațional cu capacitate de desfășurare), care, în ansamblu, ar putea concura Cartierul General al NATO din Europa. Ei și-au arătat intenția de a constitui un “grup pionier” al țărilor membre ale UE, care să lanseze o așa-numită Uniune de Apărare și Securitate Europeană, ca parte a oricărei viitoare constituții a UE, toate celelalte state membre ale UE fiind încurajate să adere la această Uniune.
Ei au accentuat faptul că inițiativa lor nu este nici antiamericană, nici anti-NATO. Cancelarul german Gerhard Schröder declara că UE trebuie să aibă propriile ei capacități militare și aprecia că, prin propunerile făcute, cele patru țări nu vor altceva decât să schimbe proporția dintre americani și europeni din cadrul Alianței: “în NATO avem prea mult America și prea puțin Europa”.
Dacă inițiativa “grupului celor patru” a fost salutată de președintele Comisiei Europene, Romano Prodi, alte țări europene care nu au fost invitate la mini Summit-ul din Bruxelles – Italia, Marea Britanie și Olanda – s-au arătat sceptice.
Referindu-se la aceste propuneri, primul-ministru englez, Tony Blair aprecia că “nu vom accepta, nici noi și nici restul țărilor europene, ceva ce ar putea submina autoritatea NATO sau ar fi în dezacord cu principiile de bază stabilite pentru apărarea europeană”. Ministrul italian al Afacerilor Externe, Franco Frattini, a atacat și el mini summit-ul: “Dacă se vor pune bazele unei cooperări militare în Bruxelles, nu o voi vedea cu ochi buni […] Este de neimaginat o alianță militară europeană, fără Marea Britanie”. Omologul său englez, Jack Straw, declara: “Este o tendință greșită de a forța Anglia să aleagă între Statele Unite și Europa”.
Purtătorul de cuvânt al NATO, Yves Brodeur, a apreciat poziția față de Alianță a statelor participante la această întâlnire, dar a lăsat să se înțeleagă că sunt și unele nelămuriri: “Ne întrebăm cum se va ajunge la capacități suplimentare fără resurse suplimentare și ne îngrijorează riscul inutil al dublării misiunii noastre”. La dublarea misiunii NATO s-a referit și secretarul general al Alianței, lordul George Robertson: “Mijloacele necesare Alianței Nord-Atlantice pentru a rămâne eficientă sunt aceleași cu cele de care ar avea nevoie Uniunea Europeană dacă dorește să-și asume un rol mai important în materie de apărare”.
Crearea noilor structuri militare europene nu este considerată oportună nici de secretarul american de stat Colin Powell, altfel, menționa că “patru dintre statele membre ale UE s-au reunit pentru a elabora un fel de plan de dezvoltare pentru un fel de stat major… Nu de stat major avem nevoie, ci de mai multe capacități”. Deși unii diplomați europeni, simpatizanți ai NATO, consideră că inițiativa celor patru țări trebuie stopată imediat pentru a nu pune în pericol integritatea Alianței, trebuie luate în considerare și analizate cu realism și mult discernământ cele șapte propuneri concrete ale reuniunii de la Bruxelles, propuneri extrem de interesante care vor fi puse în practică în perioada următoare:
– crearea unei capacități, pentru început în jurul brigăzii franco-germane, în care vor fi integrate elemente de comando belgiene și elemente de cercetare luxemburgheze;
– crearea, în iunie 2004, a Comandamentului European de Transport Strategic, iar pe termen lung, înființarea unei unități comune de transport aerian strategic, din care să facă parte țările incluse în programul militar care vizează avionul de transport, Airbus A-400;
– înființarea unei unități europene de protecție CBRN (Chimic, Bacteriologic, Radiologic și Nuclear);
– înființarea unui sistem european pentru sprijin umanitar de urgență, în situații de dezastre naturale;
– crearea de centre europene de pregătire militară, mai ales pentru piloți;
– crearea unui nucleu pentru planificarea și conducerea operațiilor, pus la dispoziția UE, destinat conducerii operațiilor susținute de UE, fără a recurge la mijloacele și capacitățile NATO;
– stabilirea unui Cartier General Multinațional, desfășurabil, destinat operațiilor comune.
Materializarea acestor proiecte poate influența decisiv realizarea capacităților de apărare propuse de Uniunea Europeană contribuind în acest fel la creșterea posibilităților de gestionare a crizelor atât în interiorul Uniunii, cât și în imediata sa apropiere, îndeplinindu-se astfel cerințele materializării politicii europene de securitate și apărare.
2.6.3. Implicațiile României în sfera structurilor europene, NATO, ONU, OSCE
Istoria veche, medievală sau modernă ilustrează într-un mod deosebit de semnificativ delimitarea poziției geostrategice a României. Evoluțiile contemporane și trecutul apropiat dovedesc, odată în plus, rolul coordonatelor geografice în conturarea sferelor de influență ale marilor puteri și, ca urmare, a “reformulării” geopolitice și geostrategice la nivel continental.
Din punct de vedere politico-militar, în prezent își mențin importanța direcțiile strategice care traversează Europa Centrală și de Est, atât pe axa nord-sud, cât și est-vest. Spațiul geografic al României, în care sunt cuprinse 10 structuri geomorfologice de o mare valoare strategică, constituie o zonă de interes pentru marile puteri, pentru organismele euro-atlantice și paneuropene, dar și pentru alte state.
Creșterea interesului european, în ultimul timp, pentru spațiul Dunăre-Marea Neagră, situarea joncțiunii dintre fluviu și mare pe teritoriul nostru determină reconsiderarea rolului și importanței situației geostrategice a României. Prin punerea în exploatare a căii navigabile Rhin-Main-Dunăre a crescut valoarea sectorului românesc al fluviului atât ca aliniament, cât și ca direcție strategică.
Reluarea unora dintre argumentele geopolitice și concretizarea celor de natura geostrategică ne prezintă un spațiu românesc și o țară care consideră că nu are un potențial inamic în nici unul dintre statele lumii și care și-a consolidat statutul de generator de stabilitate și securitate regională și europeană, statutul construit cu efort și consecvență în ultimii ani.
Unul dintre președinții americani, promotor al integrării României în NATO considera că înlătură temerea apariției unei linii de demarcație pe continent, întărind, cum aprecia Zbigniew Brzezinski, „procesul de clădire a unei Europe mai mari, mai sigure și mai democratice” și asigurarea întăririi flancului de sud al NATO. O cooperare susținută cu S.U.A., ca membru NATO, valorifică oportunitățile oferite, mai ales dacă se are în vedere vecinătatea cu spațiul fierbinte al fostei Iugoslavii, României fiindu-i oferită o șansă de a atinge un nivel superior în ceea ce privește evoluția vieții politice, economice, sociale, al securității generale a țării, concomitent cu creșterea importanței geostrategice și geopolitice.
Astfel, poziția geopolitică a țării noastre reprezintă un atu în promovarea unor politici de stabilizare și angajare în acest spațiu, prin dezvoltarea cooperării intra- și interregionale în contracararea riscurilor la adresa securității continentale și globale, în corelație cu abordările organizațiilor internaționale, îndeosebi cele ale NATO, Uniunii Europene și a OSCE. Datorită poziției geostrategice, dar, și elementelor fundamentale ale politicii de securitate, rolul României, ca actor individual al relațiilor internaționale și membru al NATO, poate fi definit pe două paliere: global și regional. Astfel, România și-a afirmat potențialul de promovare a stabilității și securității globale prin participarea la inițiative, procese și operațiuni militare în spațiul cuprins între Africa până în Orientul Mijlociu și Asia Centrală. Un exemplu, în acest sens, ar fi implicarea României în numeroase acțiuni de menținerea păcii prin relații de cooperare și combaterea terorismului la nivel național și internațional.
Făcând o retrospectivă a securității, putem spune că România joacă un rol important atât pe plan internațional dar mai ales pe cel național. De ce? Perioada de stabilitate trebuie să fie un vector de dezvoltare economică, un generator de liniște la nivel social având multiple implicații în domenii diverse (promovarea culturii, economiei, educației etc.). Putem, însă, afirma că există suficientă stabilitate în mediul internațional, astfel încât să fim siguri de liniștea națională?
Dimitrie Gusti sublinia că „armonia desăvârșită dintre scopurile naționale și umanitare constituie cea mai înaltă normă politică, dreptatea internațională, care trebuie să stea la baza legalității internaționale”. Astfel, înfăptuirea unei solidarități între popoare pentru o calitate ridicată a vieții reprezintă suportul de bază al reprezentărilor contemporane despre dezvoltarea socio-economico-politico-militare, devenind o etapă reală în dezvoltarea teoriei securității unei națiuni. Societatea contemporană are la bază funcțiile orientative de depășire a rânduielilor vechi și stabilirea de relații cu alte state cu scopul păstrării și inițierii de politici sociale care să determină direcționarea acestora către binele omului și al societății.
Liantul menținerii relațiilor dintre state constă în menținerea cooperării, în stabilitatea unui stat (național și internațional) și în dezvoltarea unei politici externe corespunzătoare.
În prezent mediul de securitate este puternic influențat de schimbările și transformările care au loc în lume și care sunt generatoare de noi riscuri și amenințări.
Situația din Europa este determinată de evoluția unui mediu de cooperare, al cărui element definitoriu este integrarea politică și economică. Asistăm, astfel, la dezvoltarea de noi mecanisme de asigurare a securității continentale și globale bazate pe prevenirea conflictelor, creșterea rolului modalităților diplomatice și a capacității civile de management pentru rezolvarea situațiilor critice. Evenimentele „spinoase” accentuează faptul că securitatea înseamnă mult mai mult decât o componentă militară, deși, aceasta este văzută ca element determinant. Dar securitatea poate fi privită, și, din punct de vedere economic, social, educațional, a mediului înconjurător etc., aceasta fiind în continuă transformare prin efortul statelor de a construi o politică externe proprie având drept fundament promovarea democrației și a statului de drept.
Astfel, procesele de lărgire ale NATO și UE, pot fi considerate procese complementare, din punct de vedere ale securității. Dezvoltarea Politicii europene de Securitate și Apărare (ESDI) și întărirea capabilităților europene de management al crizelor au un impact pozitiv asupra legăturii transatlantice și asupra pilonului european de apărare și securitate.
Mediul european de securitate este marcat, în prezent, de un fenomen complex, cu implicații deosebite, respectiv cel al integrării statelor continentului în Uniunea Europeană (10 noi membri în 2004 și 2 în 2007).
Pe scala mondială a factorilor de putere, revine, încet dar sigur, un nucleu pe cât de vechi pe atât de important: Europa. La ora actuală, continentul european se confruntă cu o existență tridimensională, de fapt, cu o triplă ipostază, cu o triplă fragmentare, reminescența a celui de-al Doilea Război Mondial și a Războiului Rece. Există o Europă „Euro-atlantică”, o Europă „Unită” (Uniunea Europeană) și o Europă „Dezbinată” (restul continentului, în special în zona sa centrală, estică și în cea sud-estică). Dacă n-ar fi vorba de un proces de construcție, de unificare a continentului, s-ar putea desprinde concluzia că Europa se află într-una din cele mai dificile etape ale existenței sale. Nucleul vest-european de putere a demonstrat că, alături de Statele Unite, continentul este în măsură să renască și să-și reconfigureze noua sa filozofie de putere economică și entitate culturală generatoare de bogăție și, pe această bază, de securitate, prosperitate și echilibru. Fenomenului de globalizare, Europa i-a răspuns cu o acțiune foarte complexă, hotărâtă, de europenizare. A fi „cetățean al Europei” înseamnă, azi, un titlu de mândrie, de prosperitate și de siguranță.
În timp ce Statele Unite ale Americii își extind „umbrela protectoare” asupra acelor zone ale planetei a căror gestionare depinde, în mare măsură, de mediul general de securitate, generat din Balcani până în Oceanul Pacific, din Orientul Mijlociu până în America de Sud, Europa renaște de la Vest la Est, încercând, în primul rând, să ofere o soluție economică și financiară problemelor cu care se confruntă, atât în spațiul integrat, cât și în spațiul său cel mai fragmentat, respectiv în spațiul balcanic și cel est-european.
Aceasta este o strategie de construcție a interdependențelor economice și culturale, politice și militare. Din acest motiv, între fenomenul globalizării și tendințele de integrare europeană și euro-atlantică ale grupului de state din Centrul și Estul Europei există o legătură indisolubilă. Nefiind încă integrate pe deplin în noul sistem, aceste țări (aflate într-o perioadă de tranziție prelungită) suportă, în faza inițială, consecințele negative ale globalizării și chiar pe cele ale europenizării, inițial de lipsa de performanță a economiilor lor naționale și a capacității reduse de adaptare. Din această cauză, integrarea europeană și euro-atlantică reprezintă procese dificile, dar nimeni nu se mai îndoiește azi de importanța deosebită a acestora, de finalitatea lor benefică pentru toată lumea.
Mediul de securitate european, complex și dinamic, evoluează între cele trei ipostaze ale continentului, adică între preocupările de unitate politică, economică, financiară, culturală și militară a continentului, cooperarea euro-atlantică și aspirațiile și așteptările fostelor țări socialiste, care nu au fost încă primite în NATO, la care se adaugă tendințele tot mai evidente ale Federației Ruse de refacere a zonei sale de influență, concomitent cu apropierea față de Uniunea Europeană (potrivit vocației continentale a Rusiei). Un prim efect ale acestei tendințe îl constituie realizarea unei entități de apărare europene (IESDN) și materializarea hotărârii de a se pune în operă o politică europeană comună de securitate și de apărare (PECSD), concretizată în demararea efortului de creare a Forței de Reacție Rapidă a continentului. Semnarea și punerea în aplicare a „Pactului de stabilitate pentru Europa de Sud-Est” și a programului de integrare europeană a țărilor din centrul și estul Europei reprezintă argumente indiscutabile al acestei politici europene unice, care vizează realizarea unui mediu complex și stabil de securitate și de cooperare, fiind parte integrantă a mediului de securitate, astfel, Europa constituindu-se într-un actor activ al noii ordini mondiale și al securității internaționale.
Tendințele menționate reclamă necesitatea accelerării procesului de integrare în structurile europene și euro-atlantice și realizarea unui continent nedivizat, democratic și prosper, cu o zonă de stabilitate și securitate extinsă, care să ofere forțele, structurile și mijloacele necesare pentru combaterea riscurilor și amenințărilor specifice etapei și gestionarea eficientă a situațiilor de criză, îndeosebi în Peninsula Balcanică, zona caucaziană și Orientul Apropiat, unde proliferarea violenței armate este de actualitate și va rămânând o problemă destabilizatoare pe termen scurt și mediu.
Mediul european de securitate este dominat de fenomenul integrării statelor continentului în Uniunea Europeană. Astfel, acesta reprezintă a fi un fenomen complex, cu implicații deosebite asupra modului de organizare și conducere la nivelul continentului european și al statelor naționale. Dacă, pe viitor, integrarea europeană va reuși, ea poate constitui un model al construirii societății globale. Desigur, un rol deosebit, în evoluția viitorului Europei îl vor juca marile puteri ale momentului: Statele Unite ale Americii, Federația Rusă și Germania. Aceștia sunt, de fapt, principalii actori de care depinde, în mare măsură, realizarea sau nerealizarea unității politice, economice și militare a continentului european. Rusia, ca țară a două continente, este deținătoare a resurselor și are un rol deosebit în bătălia pentru resursele asiatice, Germania este motorul economic al Uniunii Europene, iar SUA, ca superputere mondială, este unul din statele nucleu ale civilizației occidentale.
Revenind la activitatea României, unul din obiectivele politicii externe a statului a fost racordarea permanentă la acțiunile de promovare a securității la nivel global printr-un parteneriat capabil și activ.
Prin prezența țării noastre în diferite structuri ale ONU, România a avut și are posibilitatea de a participa la procesul decizional, cu impact atât asupra organizației mondiale, cât și asupra situației internaționale. În domeniul internațional de securitate, România consideră că ONU ocupă un loc esențial în dezvoltarea unui dialog constructiv între state și civilizații, în creșterea eficienței a acțiunilor de soluționare a problemelor globale.
Prin activitatea derulată, țara noastră și-a asumat o serie întreagă de angajamente, generate de semnarea Memorandumului de Înțelegere cu ONU, prin participarea acesteia la un număr important de misiuni, printre care amintim pe cele din Irak, Kuweit, Arabia Saudită, Somalia, Angola, R.D. Congo, Etiopia – Eritreea, Kosovo, Bosnia – Herțegovina și Liberia. Astfel, în prezent, ONU oferă României, un cadrul adecvat de afirmare a țării noastre ca factor de stabilitate în regiune și în lume.
Totodată, amintim (la data de 23 octombrie 2003, România a devenit membru nepermanent al Consiliului de Securitate al ONU, pentru un mandat de doi ani, respectiv 2004 – 2005) și contribuția sa la promovarea păcii și securității internaționale, precum și la apărarea drepturilor și libertăților individuale, România implicându-se nemijlocit în abordarea unor teme majore, de interes global. Mai mult, statul român susține reforma ONU, inclusiv prin consolidarea rolului Consiliului de Securitate, pronunțându-se în favoarea creșterii numărului de membri și asigurarea transparenței în metodele sale de lucru.
Anul 2003, a coincis și cu adoptarea Strategiei Europene de Securitate, României recunoscându-i-se meritul de a fi antrenat o discuție și o reflecție asupra „conținutului politic care trebuia conferit Politicii Europene de Securitate și Apărare”. Conform opiniei exprimate de numeroși specialiști în domeniu, aceasta constituie un concept „prestrategic” care era necesar a fi consolidat „într-un concept strategic care să precizeze în mod formal când, de ce, unde și în ce manieră să acționeze Uniunea Europeană”. Obiectivele sale apăreau destul de generale, neputând fi considerate principii strategice consolidate de o experiență în teren.
De asemenea, perioada exercitării mandatului României la Consiliul de Securitate a coincis cu evoluții majore în realizarea obiectivelor sale strategice de integrare europeană și euroatlantică. Astfel, obținerea statutului de membru al NATO, la 29 martie 2004, și parcurgerea etapei finale a procesului de aderare la Uniunea Europeană, finalizat la 1 ianuarie 2007, în portofoliul României incluzând și participarea sporită la dimensiunea PESC-PESA a Uniunii Europene.
Mai mult, drumul pe care la parcurs România către NATO și UE a fost unul silențios și, în același timp, foarte greu. Putem aminti, astfel, că obiectivul participării active a României la OSCE este acela de a contribui la îmbunătățirea securității politice, economice și de mediu pentru țările membre ale organizației, pe baza respectării drepturilor omului și asigurării securității, prosperității și justiției sociale. Astfel, reamintim că OSCE dispune de experiență, mecanisme și instrumente specifice pentru edificarea instituțiilor democratice, promovarea multietnicității, observarea alegerilor, gestionarea zonelor sensibile de securitate, supravegherea revenirii refugiaților. În cadrul abordării securității prin cooperare, România a depus eforturi pentru folosirea potențialului OSCE în reglementarea tensiunilor și conflictelor, implicându-se în acțiunile derulate de organizație în Bosnia-Herțegovina, Albania, Serbia și Muntenegru, Belarus, FRI a Macedoniei, Croația, Georgia, o serie de reprezentanți români fiind membri ai acestor misiuni sau participând ca observatori la alegeri. Statul român apreciază deciziile adoptate în cadrul Summit-ului OSCE de la Istanbul (din anul 1999), ca fiind documente de referință pentru dezvoltarea și adaptarea organizației la noile realități politico-militare de pe continent. În acest sens, România s-a implicat în negocierile privind adoptarea Tratatului privind Forțele Convenționale din Europa (Tratatul CFE), controlul armelor mici și armamentelor ușoare, precum și în cele privind îmbunătățirea și dezvoltarea Documentului de la Viena. Deținerea președinției OSCE, în anul 2001, a constituit o oportunitate de afirmare a rolului și potențialului României, de implicare activă în mecanismele diplomației preventive și în sprijinul măsurilor de creștere a încrederii și securității în Europa. Țara noastră a adus, totodată, o contribuție esențială atât la implicarea organizației în lupta împotriva terorismului, cât și la îmbunătățirea capacităților de răspuns ale țărilor OSCE la noile riscuri la adresa securității naționale.
De asemenea, cu prilejul Summit-ului UE de la Helsinki, România a fost invitată să inițieze procesul de negocieri privind aderarea la Uniunea Europeană, pentru ca pe 15 februarie 2000, la Bruxelles, să aibă loc prima Conferință interguvernamentală de aderare a țării noastre la UE, care a lansat, în mod oficial, procesul de negocieri. Consiliul European de la Copenhaga (12-13 decembrie 2002), va rămâne, în istorie, prin deciziile adoptate, fiind considerat Summit-ul celei mai consistente extinderi a Uniunii Europene, marcând un veritabil „big-bang” al lărgirii UE cu 10 state candidate. În ceea ce privește România, concluziile Consiliului European au evidențiat caracterul inclusiv și ireversibil al procesului de extindere a Uniunii Europene și au confirmat obiectivul aderării țării noastre, fapt împlinit la 1 ianuarie 2007.
România contribuie la structurarea politicii europene de securitate și apărare atât prin pozițiile exprimate în cadrul Convenției Europene, în cadrul Conferinței Interguvernamentale de revizuire a Tratatelor constitutive ale UE, cât și prin participarea la primele operațiuni desfășurate de Uniune în cadrul Politicii Europene de Securitate și Apărare (PESA), respectiv Misiunea de poliție a UE în Bosnia-Herțegovina (EUPM) și Operațiunea Militară a UE din Macedonia (EUMO-Operațiunea Concordia).În acest cadru, România își propune amplificarea participării la PESA prin intermediul punctelor naționale desemnate în vederea colaborării cu structurile politico-militare ale Uniunii Europene, manifestându-și interesul de a se asocia la formele de cooperare europeană deja existente sau previzibile: grupurile de lucru/proiecte din ECAP, proiectele pilot de cercetare avute în vedere de Comisia Europeană etc.
Cooperarea în domeniul industriei de apărare, la nivelul Uniunii Europene reprezintă un domeniu vital pentru operaționalizarea PESA, contribuind la optimizarea capacităților europene în domeniul managementului crizelor. Din perspectiva înființării Agenției Europene pentru Dezvoltarea Capacităților de Apărare, Cercetare, Achiziții și Armamente, România este interesată să participe la programele de cooperare și dezvoltare a componentei industriei de apărare a Uniunii Europene.
Procesul de concretizare a dimensiunii de apărare la nivelul Uniunii Europene trebuie să se desfășoare de o manieră complementară cu procesul de adaptare al NATO la noul context de securitate, din această perspectivă România fiind interesată în promovarea cooperării între cele două organizații în domeniul securității și apărării, pe baza principiilor transparenței, avantajului reciproc, evitării duplicării sau competenței. Demersurile României în sfera securității și apărării europene vor urmări implicit obiectivul consolidării pilonului european al Alianței, întărindu-se, astfel, parteneriatul transatlantic.
Strategia națională de apărare a țării se fundamentează pe prevederile Constituției României și ale legislației naționale în domeniul apărării și securității și este armonizată cu Strategia Europeană de Securitate, Conceptul strategic al NATO, precum și cu documentele relevante în domeniul apărării ale celor două organizații. Apărarea reprezintă o componentă esențială a securității naționale. Strategia națională de apărare a țării stabilește obiectivele, direcțiile de acțiune și prioritățile în domeniul apărării, contribuind la realizarea cadrului general al promovării și apărării intereselor de securitate. Astfel, componenta principală a României este determinată de convergența propriei politici externe cu Politica Externă și de Securitate Comună (PESC) a UE. România a demonstrat că este și rămâne un participant activ la dialogul politic din cadrul UE, jucând un rol constructiv în cadrul PESC, inclusiv în cadrul reuniunilor tip Gymnich și Euro-Med.
Ca stat membru al UE, România a contribuit la formularea Pozițiilor, Declarațiilor și demersurilor UE, la aplicarea acestora respectând sancțiunile internaționale și măsurile restrictive impuse de UE, ONU și OSCE, participând la reuniunile tuturor structurilor de lucru ale Consiliului pe tema PESC/PESA. În decembrie 2003, a fost adoptată Strategia Europeană de Securitate, aceasta aflându-se la baza acțiunilor UE. În prezent, aceasta este supusă unui proces de reactualizare, în vederea asigurării compatibilității cu provocările actuale și cu noul statut, de actor semnificativ în domeniul securității, pe care îl asumă în ultimul timp Uniunea Europeană.
Reputația UE ca actor capabil în materie de gestionare a crizelor (timp în care au fost lansate numeroase misiuni de gestionare a crizelor) a însemnat acordarea unei importanțe deosebite atât laturii militare și a implicării acesteia în diferite misiuni de gestionare a crizelor, cât și celei civile. Totodată, putem aminti contribuția națională a României, alături de celelalte state membre, pe palierul civil și cel militar. Astfel, România este prezentă în numeroase misiuni desfășurate sub egida PESA, derulate pe mai multe continente (Europa, Asia, Africa): EUPM (misiune civilă în Bosnia și Herțegovina), EUFOR Althea (misiune militară în Bosnia și Herțegovina), EUPOL RD Congo (misiune civilă în RD Congo), EUJUST LEX (misiune integrată în domeniul statului de drept pentru Irak), EULEX Kosovo (misiune în domeniul supremației legii în Kosovo), EUBAM Rafah (misiune civilă la granița dintre Fâșia Gaza și Egipt), EUPOL Afganistan (misiune civilă în Afganistan), EUFOR Ciad/RCA (misiune militară cu caracter tranzitoriu „bridging operation”), EUMM Georgia.
România este, de asemenea, membru al unor organisme importante pentru PESA, cum ar fi Centrul Satelitar al UE (EUSC) de la Torrejon (Spania), Institutul de Studii de Securitate al UE (ISS) din Paris (Franța), sau Agenția Europeană de Apărare (European Defence Agency/EDA), care își are sediul la Bruxelles. Pentru acțiunea eficientă a UE în domeniul PESA, statele membre au convenit asupra necesității construirii unor capacități, civile și militare, dedicate acestui scop. Agenția Europeană de Apărare (EDA) are un rol central în procesul de dezvoltare a capacităților militare, precum și în ceea ce privește limitarea fragmentării la nivel european în acest domeniu de importanță strategică, prin facilitarea de programe de colaborare întreprinse de statele membre sub „umbrela” sa. România, în funcție de necesitățile și interesele în materie de echipamente se implică, la rândul său, alături de partenerii din cadrul UE, într-o serie de programe de dezvoltare a unor capacități de vârf pentru a obține o cât mai mare valoare adăugată din aceste eforturi. Recent aprobat, Planul de Dezvoltare a Capacităților (Capability Development Plan) va reprezenta principalul element de sprijin în procesul de planificare a apărării statelor membre, creându-se astfel premisele unui răspuns mai eficient la situațiile de criză cărora Uniunea va trebui să le facă față în viitor. Pe linia contribuției în plan militar, România participă în cadrul a două Grupuri Tactice de Luptă (EU Battle Groups/BGs). Astfel, forțe românești sunt incluse în cadrul Grupului Tactic de Luptă HELBROC, alcătuit din Grecia, România, Bulgaria și Cipru, care a fost pus la dispoziția UE în primul semestru al anului 2009, și în cadrul unui Grup Tactic de Luptă, activat în al doilea semestru din 2010, alături de Italia și Turcia.
De asemenea, Departamentul pentru Afaceri Europene, din Ministerul Român al Afacerilor Externe acordă o atenție deosebită contribuțiilor țării noastre la consolidarea influenței Uniunii Europene ca actor internațional major, în special pe trei domenii strategice: securitatea energetică, politicile din domeniul afacerilor interne și politica de securitate comună. În viitor, asigurarea securității energetice a statelor membre și adoptarea pașilor necesari creării unei politici energetice comune sunt ținte esențiale cu implicații directe asupra intereselor naționale ale României. Pentru țara noastră, rămâne prioritar proiectul Nabucco și/sau AGRI, deoarece s-a realizat un pas important pentru semnarea Acordului interstatal prin care s-a consfințit asumarea formală a acestuia de către statele participante.
Un alt obiectiv major al României, în plan european, este cel de îndeplinire a angajamentelor pentru aderarea la spațiul Schengen și ridicarea restricțiilor privind libera circulație a lucrătorilor români în toate statele membre ale Uniunii Europene. Totodată, se impune o acțiune diplomatică mai aplicată, pentru ca România să-și consolideze contribuția în cadrul Politicii Europene de Apărare și Securitate și, în același timp, creșterea valorificării, din punct de vedere politic și al reprezentării, în cadrul instituțiilor comunitare, dar, și contribuția eforturilor umane și financiare. România este, la ora actuală, unul dintre cei mai mari contribuitori la misiunile civile și militare ale UE, în virtutea participării sale substanțiale în Balcani și Georgia.
Ca stat membru al UE, în îndeplinirea obiectivelor sale, România trebuie să aplice principiile și valorile fundamentale ale Uniunii: solidaritatea, consensualitatea și spiritul de compromis, să aibă o abordare constructivă și de cooperare în îndeplinirea rolului său de partener egal în dezvoltarea Uniunii Europene.
Pagină albă
CAPITOLUL III
PERCEPȚII ȘI INFLUENȚE ÎN MEDIUL ROMÂNESC
PRIVIND SECURITATEA
,,Judecățile greșite atât față de prieteni, cât și față de inamici, au reflectat profunda ignoranță față de istoria, cultura și politica din acea zonă, precum și personalitățile și felul de a fi al liderilor lor”.
Robert McNamara
3.1. Reflectarea componentei securitare umane în cadrul legisltiv român contemporan
România cu vocație europeană (fiind membră UE) trebuie să păstreze pilonii de rezistență a unei societăți libere – sistemul de valori tradiționale – păstrând, astfel, interesele fundamentale ale acesteia. Acestea sunt expresia directă a idealurilor și voinței cetățenilor țării, indiferent de naționalitate, apartenență politică, religioasă sau de altă natură specifice statului de drept și ale democrației, întruchipând vocația de libertate, de creație și de dezvoltare a poporului român, apartenența sa constitutivă la spațiul civilizației europene.
Identificarea intereselor fundamentale ale României poate fi întâlnită în Constituția României și Strategia de Securitate Națională, acestea reprezentând documentele „care fundamentează planificarea apărării la nivel național" și apără dreptului individului.
Structura Strategiei de securitate națională a României este stabilită prin lege și are în vedere planificarea apărării naționale a României, asigurarea promovării, protejării și apărării valorilor și intereselor considerate ca fiind de importanță vitală pentru realizarea obiectivelor naționale. Acestea sunt: definirea intereselor naționale de securitate; protejarea și afirmarea acestora; evaluarea mediului internațional de securitate; identificarea factorilor de risc din mediul intern și internațional; direcțiile de acțiune și principalele mijloace pentru asigurarea securității naționale a României; participarea activă la înfăptuirea securității internaționale; construcția noii identități europene și euroatlantice a României; securitatea și stabilitatea regională în contextul unei noi paradigme a securității; asumarea rolului de vector dinamic al securității în regiunea Mării Negre; abordarea cuprinzătoare și adecvată a problematicii securității interne; asigurarea unei bune guvernări – ca instrument esențial în construcția securității naționale și a unei economii competitive și performante – pilon al securității naționale; reforma instituțiilor cu responsabilități în domeniul securității naționale; dezvoltarea și protecția activă a infrastructurii strategice.
De asemenea, în conformitate cu prevederile legale, Strategia de securitate națională a României asigură în mod necesar, fundamentul legal pentru emiterea de legi, ordonanțe de urgențe și decrete aferente problematicii securității statului român. Astfel, se valorifică experiența acumulată în ultimii ani, asigurându-se, totodată, și corelarea necesară cu programele specifice adoptate anterior, pentru integrarea României în Uniunea Europeană (integrare ce s-a înfăptuit la 1 ianuarie 2007) și realizarea interoperabilității cu armatele din Alianța Nord-Atlantică (4 aprilie 2004).
De exemplu, art. 148 din Constituție prevede că „aderarea României la tratatele constitutive ale Uniunii Europene, în scopul transferării unor atribuții către instituțiile comunitare, precum și al exercitării în comun cu celelalte state membre a competențelor prevăzute în aceste tratate” se realizează în conformitate cu legea adoptată de către Senat, și, totodată „prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare”.
Ca expresie a evoluției condițiilor interne și internaționale dar, și a fluidității mediului geostrategic zonal și regional, se impune necesitatea dezvoltării componentei militare a securității naționale (condiția fundamentală a funcționării unei comunități statale). Așadar, consolidarea democrației și statului de drept în România este dependentă atât de capacitatea sistemului militar, cât și de alte instituții de drept pentru a asigura securitatea reală a țării.
Prin măsurile și acțiunile de apărare (menținere) a securității se va urmări aplicarea legii, garantarea și apărarea drepturilor și libertăților cetățenilor, protejarea acestora și a statului împotriva oricăror acte și fapte care aduc atingere legalității, relațiilor sociale normale, vieții și proprietății private și publice, asigurarea climatului și stabilității sociale necesare pentru buna funcționare a instituțiilor statului.
Restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți se va face „numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea siguranței naționale, a ordinii, a sănătății sau moralei publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unor calamități naturale sau a unui sinistru deosebit de grav. Restrângerea trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o și nu poate atinge existența dreptului sau a libertății”.
Dinamica fenomenelor din realitatea economică și socială a țării, precum și mutațiile, adesea neașteptate, care se produc în lume impun ca strategia de securitate să satisfacă cerința unei mai mari capacități de percepție, evaluare și abordare a tuturor acestor fenomene și mutații, astfel încât răspunsurile și reacțiile sistemului național de securitate să fie întotdeauna adecvate realităților și, totodată, în permanentă subordonare față de interesele fundamentale ale țării. Securitatea României de azi este caracterizată, încă, de suficiente vulnerabilități și riscuri manifestate în toate domeniile ale mediului economic și social, precum și ale mediului natural de existență al societății românești. Această situație s-a produs ca urmare a presiunii cumulative, în timp, datorită a unor factori multipli – politici, economici, financiari, sociali, culturali, biologici, religioși, demografici, militari și de altă natură – care au influențat climatul de siguranță al statului și al cetățenilor, conducând la fragilizarea suportului moral, material, dar și al celui de valori spirituale, pe care se întemeiază identitatea noastră națională. De aceea, punerea în valoare și dezvoltarea potențialului cultural, științific și uman de care dispune România constituie o componentă și o resursă esențială a securității naționale și a modernizării societății românești. Principalele direcții de acțiune în acest domeniu sunt: promovarea sistemului educațional în cooperare cu societatea civilă și în conformitate cu Carta albă a educației și formării, elaborată de Uniunea Europeană; continuarea reformei sistemului de învățământ ca fundament al politicilor în domeniul resurselor umane; asigurarea educației de bază, creșterea calității învățământului preuniversitar; racordarea învățământului superior la cerințele sociale și economice; îmbunătățirea cadrului legislativ și instituțional pentru binomul cercetare-dezvoltare; revigorarea, pe baze competitive, a sistemului național de cercetare capabil să contribuie în mod real la modernizarea societății românești; dezvoltarea și promovarea tehnologiei informației și creșterea numărului de specialiști în acest domeniu; protejarea, conservarea și restaurarea patrimoniului național și promovarea sa ca parte a patrimoniului cultural universal; promovarea culturii ca fundament al dezvoltării durabile a națiunii și ca nucleu al identității naționale; protejarea diversității culturale și religioase, promovarea multiculturalismului și multiconfesionalismului, a dialogului cu reprezentanții vieții religioase; revigorarea politicilor în domeniul tineretului; îmbunătățirea cadrului juridic și instituțional în domeniul relațiilor interetnice, sprijinirea consolidării și dezvoltării identității etnice; pregătirea populației pentru impactul cultural al integrării europene și euroatlantice. Pentru apărarea intereselor și afirmarea valorilor românești, Strategia stabilește următoarele obiective naționale de securitate: apărarea și promovarea drepturilor omului și întărirea principiilor de drept internațional ca fundamente ale stabilității și securității internaționale; promovarea drepturilor românilor de pretutindeni; asigurarea unui climat de pace, de stabilitate și securitate în vecinătatea României; respectarea drepturilor persoanelor aparținând minorităților naționale; continuarea procesului de modernizare a României; o mai mare eficiență în funcționarea instituțiilor statului; asigurarea unei capacități de apărare armată adecvată atât garantării intereselor naționale cât și respectării obligațiilor internaționale care ne revin în urma apartenenței la NATO și UE; creșterea influenței internaționale a României; dezvoltarea capacităților naționale de gestionare a crizelor interne și internaționale; dezvoltarea capacităților naționale de gestionare a urgențelor civile în special cele legate de calamități naturale și pandemii; dezvoltarea unei economii competitive, durabile și inclusive, în conformitate cu Strategia Europa 2020 a UE; asigurarea securității energetice; asigurarea securității cibernetice.
De altfel, noua perspectivă de abordare a securității a devenit, în condițiile actuale, posibilă prin identificarea de noi resurse interne de securitate, care au rezultat din corelarea mai atentă și punerea în valoare a tuturor dimensiunilor – politică, economică, financiară, militară, civică, socială, ecologică – ale stării de securitate și siguranță națională. Mai mult, elementele de continuitate și cele oarecum tradiționale ale domeniului, caracteristice Strategiei de securitate națională a României, constă în faptul că România nu mai abordează modelul propriu de securitate printr-o viziune strict tehnicistă a problematicii, cu un conținut schematizat, care include o organizare rigidă și o atitudine ermetică a instituțiilor și competențelor în acest domeniu. Răspunderea fundamentală privind securitatea țării o poartă Președintele țării care „reprezintă statul român și este garantul independenței naționale, al unității și al integrității teritoriale a țării”, Parlamentul, Guvernul și celelalte instituții ale statului – potrivit prerogativelor constituționale ale fiecăreia.
Reconfigurarea relațiilor dintre componentele specifice ale domeniului securității, precum și înțelegerea proceselor din sfera securității mondiale și europene obligă statul român să își readapteze propria strategie la evoluțiile mediului de securitate, integrând-o într-o viziune sistemică mai largă, pentru a-și spori capabilitatea de contracarare a riscurilor și amenințărilor care pot afecta interesele României.
Conform H.G. nr. 30 din 2008, strategia națională de apărare a țării se fundamentează pe prevederile Constituției României și ale legislației naționale în domeniul apărării și securității, fiind armonizată cu Strategia Europeană de Securitate, noul Concept strategic al NATO, precum și cu alte documente relevante în domeniul apărării ale celor două organizații. Apărarea reprezintă o componentă esențială a securității naționale. Strategia națională de apărare stabilește obiectivele, direcțiile de acțiune și prioritățile în domeniul apărării, contribuind la realizarea cadrului general al promovării și apărării intereselor de securitate. Dezvoltarea strategiei are la bază liniile directoare stabilite prin Strategia de securitate națională a României, aprobată de Consiliul Suprem de Apărare a Țării în aprilie 2006, respectiv anul 2010, în mod particular interesele și obiectivele naționale de securitate, evaluarea mediului internațional de securitate, precum și identificarea potențialelor riscuri, amenințări și vulnerabilități. Valorile și interesele naționale fundamentează existența și prosperitatea statului român prin democrație, libertate, egalitate și supremația legii; respectul pentru demnitatea omului, pentru drepturile și libertățile sale fundamentale; responsabilitatea civică; pluralismul politic; proprietatea și economia de piață; solidaritatea cu națiunile democratice; pacea și cooperarea internațională; dialogul și comunicarea dintre civilizații. Pe baza acestor valori, interesele naționale sunt: menținerea integrității, unității, suveranității, independenței și indivizibilității statului român; îndeplinirea responsabilă a obligațiilor care decurg din statutul de membru al NATO și al Uniunii Europene; dezvoltarea unei economii de piață competitive, dinamice și performante; modernizarea radicală a sistemului de educație și valorificarea eficientă a potențialului uman, științific și tehnologic, precum și a resurselor naturale; creșterea bunăstării cetățenilor, a nivelului de trai și de sănătate a populației; afirmarea și protejarea culturii, identității naționale și vieții spirituale, în contextul participării active la construcția identității europene.
Țara noastră promovează interesele naționale ținând cont de complexitatea mediului de securitate, pornind de la formele clasice de riscuri și vulnerabilități regionale adăugându-se apoi noi amenințări asimetrice, neconvenționale și transfrontaliere, care tind să se amplifice în intensitate și ca arie de manifestare. O agresiune convențională pe scară largă împotriva spațiului euroatlantic rămâne în continuare improbabilă pe termen scurt și mediu. Terorismul internațional, precum și proliferarea armelor de distrugere în masă vor reprezenta principalele amenințări asimetrice la adresa securității internaționale. Instabilitatea datorată crizelor și conflictelor regionale, respectiv potențialul de activare a unora dintre conflictele „înghețate”, disponibilitatea crescută a noilor tipuri de arme convenționale, crima organizată transfrontalieră, folosirea în scopuri distructive a noilor tehnologii, întreruperea fluxului de resurse vitale, migrația ilegală și efectele dezastrelor naturale vor fi cele mai probabile provocări pe termen scurt și mediu. Guvernarea ineficientă este un alt pericol pentru exercitarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului și afectează îndeplinirea obligațiilor internaționale ale unor state, existând riscul producerii unor crize umanitare cu impact transfrontalier. Aceste amenințări sunt interrelaționate, cel mai mare pericol la adresa vieții și libertății oamenilor, a democrației și a celorlalte valori fundamentale pe care se întemeiază comunitatea statelor democratice. Riscurile și amenințările la adresa securității naționale pot fi amplificate de existența unor vulnerabilități și disfuncționalități din plan intern, între care menționăm următoarele fenomene generatoare de preocupări sau pericole: dependența accentuată de unele resurse vitale greu accesibile; tendințele negative persistente în plan demografic și migrația (intelectuală și socială) masivă; nivelul ridicat al stării de insecuritate socială, persistență stării de sărăcie cronică și accentuarea diferențelor sociale; proporția redusă, fragmentarea și rolul încă insuficient cristalizat al clasei de mijloc în organizarea vieții economico-sociale; fragilitatea spiritului civic și a solidarității civice; infrastructura slab dezvoltată și insuficient protejată; starea precară și eficiența redusă a sistemului de asigurare a sănătății populației; carențele organizatorice, insuficiența resurselor și dificultățile de adaptare a sistemului de învățământ la cerințele societății; organizarea inadecvată și precaritatea resurselor alocate pentru managementul situațiilor de criză; angajarea insuficientă a societății civile în dezbaterea și soluționarea problemelor de securitate. Având în vedere evoluțiile din mediul strategic internațional, asigurarea securității depășește sfera de responsabilitate a unei singure țări și nu mai poate fi asigurată numai prin mijloace clasice, de tip militar. Noul context internațional și diversificarea riscurilor și amenințărilor asimetrice la adresa securității au determinat trecerea de la apărarea strict teritorială la cea colectivă, precum și extinderea tipurilor de misiuni și operațiuni militare. Operațiunile militare nu se încadrează, în prezent, într-o delimitare geografică strictă, determinată de granițele statelor sau ale alianțelor, ci pot fi desfășurate în orice parte a globului, în orice moment necesar și cu timp de reacție foarte scurt. În acest context, sistemul de apărare colectivă, politică externă și de securitate comună, parteneriatele, cooperarea și implicarea în inițiativele regionale, relațiile bilaterale, participarea activă la operațiunile multinaționale din diverse teatre constituie cadrul de manifestare a Strategiei naționale de apărare a țării. În același timp, asigurarea securității și apărării naționale presupune valorificarea oportunităților pe care mediul strategic le prezintă. Astfel, oportunitățile strategice ale României sunt: apartenența la NATO – ceea ce conferă țării noastre dreptul de a participa la procesele decizionale aliate privind răspunsul la provocările actuale ale securității internaționale; apartenența la Uniunea Europeană și participarea la dezvoltarea politicii europene de securitate și apărare; dezvoltarea parteneriatelor strategice în spiritul avantajului reciproc; procesul de dezvoltare ale politicilor NATO și Uniunii Europene în zona balcanică, Caucaz, Asia Centrală și Orientul Mijlociu, context în care poziția geostrategică a României devine un reper important; dezvoltarea unor proiecte energetice de interes european și global în regiunea extinsă a Mării Negre; interesul statelor din zona Mării Negre pentru mecanisme de securitate cooperativă și asistență în domeniul reformei sectorului de securitate.
Potrivit H.G. nr. 547 din 2005, România se bucură de relații pașnice cu vecinii, iar probabilitatea apariției, pe termen scurt și mediu, a unei amenințări militare majore la adresa securității sale este minimă dar, prin dispunerea sa geografică, formele de relief, caracterul temperat-continental al climei, densitatea elementelor de infrastructură, a gradului mediu de dezvoltare economică, prin densitatea populației, gradul și nivelul de instruire a populației în vederea cunoașterii modului de comportare și acordare a ajutorului sau a primului ajutor în situații de dezastre, prin teritoriul său și populația dispusă în acest areal, rămâne vulnerabilă la formele de manifestare violente ale tuturor tipurilor de dezastre și conflicte militare, iar necesitatea unei capacități de răspuns credibile și permanente este mai mult decât necesară.
În ceea ce privește interesele naționale, definirea și conceptualizarea acestora se realizează cu dificultate deoarece este vorba de un concept utilizat politic, care se complică mai mult în zilele noastre datorită procesului de globalizare și de integrare în diferite structuri multinaționale. De asemenea, datorită evoluțiilor și schimbărilor în plan politic cât și în mediul de securitate la nivel internațional și național, este dificilă implementarea măsurilor necesare pentru fundamentarea intereselor naționale ale României. Cu toate acestea, interesele naționale ale României acoperă patru aspecte de bază: supraviețuirea statului, bunăstarea cetățenilor, drepturi și libertăți democratice, o ordine internațională favorabilă și cu proiecte de stabilitate la nivel național și global.
După cum știm, „toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și în drepturi. Ele sunt înzestrate cu rațiune și conștiință și trebuie să se comporte unele față de altele în spiritul fraternității.” Astfel, o analiză complexă, realizată de către specialiștii în domeniu și discutată în mass-media de către aceștia, a situației României din punct de vedere al securității naționale sau din perspectiva dimensiunii umane, care are în vedere și colaborarea pe plan internațional ca membră NATO și a Uniunii Europene, trebuie să cuprindă noi aspecte legate de securitatea socială a oamenilor a întregii națiuni. Indivizii și națiunile trăiesc drame tot mai similare, iar problema existenței lor începe să se încadreze în același tipar, motiv pentru care trebuie să se pună accent pe stabilitatea speciei umane din perspectiva unui trai decent, a educației, a culturii, a tradiției, a economiei, socială, militară etc.
Totodată, trebuie să amintim că în toate situațiile menționate, printr-o raportare inadecvată a individului la nivelurile dezvoltării economice, sociale și politice, generează probleme de asumare a responsabilității, de luare a unor decizii, și, implicit, determină erori în acțiunile în plan social, politic, economic etc. Raportarea poate fi inadecvată din motive precum: cunoștințe insuficiente despre nivelul/planul respectiv; incapacitatea psiho-intelectuală de abordare globală și critică a problematicii; abordarea integrală a problematicii sau rezolvarea acesteia este eronată datorită gradului ridicat de abstractizare și complexitate al nivelului de informare, lipsa de informare, o informare greșită etc. Modul în care cetățenii României percep inițiativele legislative este parțial sau total eronat, motivul constituindu-l neinformarea, necunoașterea drepturilor sale, a educării în acest sens precum și respectarea acesteia etc.
Astfel, putem aminti de unele aspecte deficitare în țara noastră precum:
În noiembrie 2007, prevederile referitoare la organizarea și funcționarea comisiilor disciplinare din interiorul instituțiilor și autorităților publice s-au modificat prin Hotărârea de Guvern nr. 1344/2007. Cele mai importante deficiențe ale acestei hotărâri apar în legătură cu caracterul întâlnirilor organizate de comisiile de disciplină, care încetează a mai fi publice. Până la efectuarea acestor modificări, întâlnirile comisiilor de disciplină erau, în general publice, cu excepția cazurilor în care funcționarii publici erau investigați sau în cazul în care acest lucru era cerut expres de către președintele comisiei Noul cadru legislativ limitează prevederile anterioare, în sensul că stabilește ca sesiunile să fie publice „doar în cazul unei cereri exprese sau cu acordul scris al persoanei supuse investigației”. În consecință, caracterul general al acestor întâlniri devine secret, ceea ce reprezintă un pas negativ prin prisma lipsei de transparență, cu urmări în diminuarea responsabilității acestor foruri disciplinare.
De asemenea, Legea nr. 268/2007 a introdus noi amendamente la Legea nr. 182/2002, referitoare la accesul la informații clasificate. Amendamentele aduse prevăd ca cinci categorii de oficiali – președintele, primul-ministru, miniștrii, senatorii și deputații – să poată avea acces la informații clasificate, fără a se supune în mod necesar procedurilor de verificare aplicate, în general. Sistemul creează astfel premisele apariției de situații discriminatorii, permițând accesul nejustificat la informații confidențiale.
Odată cu intrarea României în Uniunea Europeană, la 1 ianuarie 2007, una dintre preocupările cele mai vizibile a fost eliminarea corupției, pe care Uniunea Europeană o identificase ca fiind un punct vulnerabil acut chiar înainte de momentul accederii în structurile sale. Raportul Comisiei Europene din iunie 2007 a evaluat progresele României în chestiunile legate de corupție și a evidențiat faptul că Guvernul a îndeplinit cu succes procedurile de inițiere de legi, planuri de acțiune și de programe, însă, la nivel practic, nu s-au înregistrat schimbări semnificative. Este evident că integrarea României în UE a avut și are un impact major asupra țării noastre.
Mai mult, o evaluarea a nivelului corupției susținută și de Barometrul Global al Corupției, a evidențiat faptul că în anul 2007 doar 25% dintre români chestionați au indicat sectorul privat ca fiind extrem de corupt, pe când 3% dintre respondenți indicând acest domeniu ca nefiind corupt. În anul 2014, conform analizelor și rapoartelor UE, corupția în România încă persistă afectând toate segmentele societății (amenințări la adresa jurnaliștilor, discriminări, abuzuri sociale etc. – încălcarea drepturilor omului) și domeniile de activitate (economic, social, educațional, sănătate, militar etc.). În pofida eforturilor realizate, cu scopul de a alinia legislația națională acquis-ului comunitar, rămân, cu certitudine, numeroase chestiuni care necesită îmbunătățiri.
La nivel internațional au fost evidențiate o serie de vulnerabilități legislative și de implementare la nivel practic, care generează reevaluarea riscurilor care pot apare între domeniile privat și public. Putem sublinia impactul nivelului sporit al corupției și al influenței grupurilor de interese asupra activității economice, educaționale, sanitare, politice etc. Astfel, corupția reprezintă unul dintre obstacolele majore care stau în calea dezvoltării economice și nu numai.
O altă problemă majoră în țara noastră este situația sistemului sanitar, care reclamă acțiuni imediate în politicile de prevenire a fenomenului corupției, cu atât mai mult cu cât statisticile și analizele asupra sistemului arată o amploare îngrijorătoare a acesteia, atât la nivel de corupție mică, cât și de mare corupție. Deși au fost făcute și încă se fac eforturi pentru reforma legislației și revizuirea politicilor publice cu scopul creării premiselor creșterii transparenței în sistemul sanitar, problemele generate de implementare continuă să mențină sectorul sănătății, sub imperiul suspiciunilor de derapaje. Mai mult, procesul de transfer de competențe dinspre autoritățile centrale către autoritățile locale, la fel ca și procesul de reformă în domeniul sanitar, au reprezentat aspecte prioritare ale intervențiilor normative, efectele acestora continuând însă să se lase așteptate. Evaluarea procesului de reglementare în domeniul creșterii calității, eficienței și accesului la serviciile sanitare furnizate trebuie realizate printr-o strategie coerentă, cu măsuri complexe și sistemice bine puse la punct în raport cu problemele și circumstanțele punctuale, măsuri care trebuie să răspundă cerințelor cetățenilor și să asigure securitatea umană. Să nu uităm evenimentele petrecute în ultimii ani din sistemul sanitar. Oare putem vorbi de o securitate a sănătății a cetățeanului român?
Dacă anterior s-a presupus includerea sistemului de sănătate pe lista sectoarelor vulnerabile din administrația publică, devenind, alături de educație și de ale sectoare care țin de politicile sociale, o prioritate în cadrul eforturilor de îndeplinire a condițiilor impuse de Mecanismul de Cooperare și Verificare (MCV), anul 2008 și prima jumătate a anului 2009 au marcat un interes sporit acordat luptei împotriva corupției din sistemul sanitar. De asemenea, de la începutul anului 2014 până în prezent (ca și în anii anteriori) presa din România a informat de disfuncțiile existente în sistemul sanitar (lipsa fondurilor necesare sistemului, corupția existentă în sistem, lipsa medicamentelor etc.). Astfel, Comisia Europeană a criticat nu numai existența vulnerabilităților acestui sistem, ci mai ales faptul că autoritățile române nu recunosc existența unor astfel de probleme. Raportul din vara anului 2008 și actualizarea acestuia, prin evaluarea intermediară din februarie 2009, arată o constantă preocupare pentru faptul că „nu au fost făcute cercetări pentru a determina cele mai vulnerabile sectoare și autoritățile din unele sectoare tradițional susceptibile, cum sunt sănătatea și educația, demonstrează că sunt foarte puțin conștiente de amploarea problemei”. Transparency International România a subliniat, la rândul său, în repetate rânduri, necesitatea ca, alături de măsurile destinate îndeplinirii cerințelor prioritare din cadrul MCV, să fie întreprinse eforturi dedicate creșterii integrității publice și în sectoarele vulnerabile precum sănătate sau educație. Totodată, raportul anual al CE din 2008 critică faptul că „sectoarele vulnerabile nu au fost neapărat ținta măsurilor implementate”, iar „autorități din domenii ca sănătatea și educația au negat existența unei probleme atât de serioase, citând ca dovadă lipsa plângerilor”. Deși situația sistemului de sănătate este precară și în anul 2014, conform rapoartelor UE, oficialii români nu vor putea rezolva disfuncțiile existente în acest sector. Dezbaterea legislativă din Parlament și evaluările exacte/inexacte pot fi viciate iar variantele de proiecte de lege pot suferi continuu, modificări importante care se pot genera în posibile riscuri la adresa securității unei țări. De asemenea, lipsa de interes a autorităților privind prevenirea fenomenului corupției se adaugă și statistici îngrijorătoare privind amploarea efectelor acestuia asupra cetățeanului de rând. Astfel, Barometrul Global asupra Corupției al Transparency International arată că în România, sistemul sanitar este cel pentru care aproape unul din patru români au plătit mită în ultimul an, dintre plătitorii de mită 53% precizând că nu au depus plângere pentru că „nu ar fi ajutat la nimic”. De ce? Putem vorbi în aces caz de securitatea individului? Toate aceste date ne relevă că fenomenul corupției din sistemul sanitar este îngrijorător, situație care necesită o analiză atentă și măsuri de prevenire și combatere în domeniu. Pe de altă parte, sectorul sănătății suferă, în termeni de strategie și de politici publice, o serie de modificări inerente atât schimbării de la nivel guvernamental, cât și provocărilor generate de criza economică. Ca atare, lipsa fondurilor și a investițiilor, lipsa motivării angajaților din domeniul sanitar, și nu numai, îl determină pe individ să găsească soluții sau variante pentru supraviețuire. Mai mult, Programul de guvernare 2009-2012 (precum și Program de guvernare 2013-2016) își asumă, în cadrul angajamentului pentru buna guvernare a României, ca punct de interes „reforma în domeniul sanitar, având la bază necesitatea asigurării calității serviciilor pentru toți beneficiarii sistemului de asigurări de sănătate din România”. În Programul de guvernare, reforma din domeniul sanitar vizează obiective ambițioase precum îmbunătățirea stării de sănătate a populației, creșterea calității vieții în condițiile compatibilizării sistemului sanitar românesc cu cel din Uniunea Europeană; aprobarea strategiei naționale de dezvoltare a serviciilor sanitare pe o perioadă de minimum 8 ani; creșterea graduală a resurselor alocate cu scopul asigurării unui sistem de sănătate de nivel european; oferirea și garantarea accesului tuturor cetățenilor la servicii de sănătate de înaltă calitate; dezvoltarea programelor de prevenție și de depistare precoce a bolilor; redresarea și dezvoltarea asistenței medicale în mediul rural; creșterea veniturilor salariale ale personalului din sistemul sanitar; participarea personalului sanitar la un program de educație continuă (perfecționare continuă) garantat de către stat; asigurarea transparenței în cheltuirea banilor. Pentru atingerea acestor obiective, direcțiile de acțiune identificate vizează, printre altele, puncte ca: elaborarea unui cadru legislativ și instituțional care să permită dezvoltarea sistemului sanitar românesc în interconectare cu sistemul european; accelerarea procesului de descentralizare în sistemul de sănătate și creșterea gradului de implicare a administrației locale în managementul spitalicesc; corelarea reformei asigurărilor medicale cu reforma sistemului de sănătate publică; stabilirea transparentă a prețurilor și a criteriilor de compensare funcție de eficacitate și eficiență. Pornind de la permisa că „radiografia sistemului de sănătate arată că dificultățile cu care se confruntă acesta se datorează în principal lipsei de reformă, supraîncărcării sistemului cu sarcini, centralizării și lipsei unei viziuni coerente”, Ministerul Sănătății propune, ca punct strategic, o nouă strategie privind politica medicamentului și lărgirea accesului la serviciile medicale, dorindu-se elaborarea unei noi politici de sănătate în mediul rural. La nivel macro-structural, Ministerul vizează reorganizarea sistemului de sănătate prin descentralizare organizațională și decizională, prin trecerea spitalelor în subordonarea autorităților locale, creând condițiile responsabilizării acestor foruri, spitalele regionale, de importanță națională și de urgență, rămânând în subordinea Ministerului Sănătății. Tot la nivel macrostructural, se vizează transferul altor instituții centrale, precum Direcțiile de Sănătate Publică, către Consiliile Județene. Atribuțiile pe care acestea urmau să le preia erau de coordonare, supraveghere, evaluare, avizare și alocare a resurselor, finalizarea reorganizării și transferului având ca termen sfârșitul anului 2009. Soluția propusă pentru eficientizarea economică a sistemului de sănătate și a celui spitalicesc urma să includă atât ghidurile și protocoalele terapeutice, cât și menținerea procesului de finanțare pe bază de caz rezolvat, insistându-se deci pe implementarea unor metode care să certifice că se plătește un act medical de calitate. Tot ca măsură de eficientizare a sistemului de asigurări de sănătate, s-a propus stimularea investițiilor private, atât la nivelul finanțării cât și al furnizării de servicii medicale. Pentru asigurarea creșterii nivelului de transparență, accentul trebuia pus pe utilizarea unui sistem informatic implementat atât în rândul medicilor de familie, și care presupunea publicarea lunară a prescripțiilor pe site-urile caselor județene de asigurări de sănătate, cât și la nivelul cheltuielilor aferente contractelor cu farmaciile și laboratoarele de la nivel județean. Până la momentul supus analizei, Ministerul Sănătății, ca organ de specialitate al administrației publice centrale și ca autoritate centrală în domeniul asistenței de sănătate publică, avea atribuții principale (la care au apărut o serie de modificări) menite a răspunde exigențelor impuse de necesitatea evitării și minimalizării factorilor de risc care pot afecta în mod vizibil sistemul sanitar. De altfel, Strategia Națională Anticorupție din Administrația publică locală 2008-2010 (SNA III), identifică printre factorii de risc legislația incompletă în domenii sensibile, aplicarea defectuoasă de către unitățile sanitare a dispozițiilor legale privind achizițiile publice și executarea contractelor încheiate cu furnizorii proprii ai acestora, salarizarea necorespunzătoare, vicierea activităților de control prin acte de corupție și insuficienta informare a pacienților cu privire la drepturile și obligațiile lor. Pe lângă factorii menționați, SNA III identifică cel mai des o serie de probleme specifice sistemului sanitar, care variază de la deficiențe în implementarea legislației anticorupție, condiționarea serviciilor medicale, lipsa de etică în promovarea produselor și echipamentelor medicale, până la vicierea procesului de selecție, angajare și promovare. Printre măsurile propuse de Planul de acțiune al SNA III la nivelul sectorului sanitar sunt prevăzute acțiuni focalizate pe informarea, conștientizarea, responsabilizarea privind fenomenul de corupției, pe sporirea transparenței și eficienței sistemului și pe prevenirea și combaterea acestuia prin comunicare și colaborare. Domeniul informare, conștientizare și responsabilizare are trei obiective specifice: creșterea gradului de informare a publicului cu privire la consecințele actelor de corupție, creșterea gradului de responsabilizare a personalului sanitar asupra riscurilor asociate corupție, eliminarea barierelor administrative și utilizarea tehnologiilor informatice în cadrul serviciilor publice sanitare. În ceea ce privesc analizele, studiile, cercetările, obiectivele specifice se concentrează asupra sprijinirii administrației publice în vederea evaluării dimensiunii fenomenului de corupție din sistemul de sănătate, concomitent cu rezultatelor și recomandărilor cercetărilor în adaptarea cadrului legislativ și a politicilor publice. Obiectivele specifice corespunzătoare domeniului transparență și eficiență vizează, pe de o parte, creșterea acestora în sistemul de management al resurselor umane, iar, pe de altă parte, gestionarea corectă a fondurilor publice. Nu în ultimul rând, obiectivul specific în prevenirea și combaterea corupției prin comunicare și colaborare pune accentul pe susținerea campaniilor de prevenire a fenomenului corupției din sistemul sanitar prin intermediul procesului de dialog cu publicul. În același timp, unele inițiative, precum Legea cadru a descentralizării nr. 195/2006, prevede că autoritățile publice locale trebuie să asigure cadrul necesar privind furnizarea serviciilor publice de interes local precum sănătatea, și, că aceste autorități au competențe exclusive în administrarea unităților sanitare publice de interes local. De aceea, identificarea modificărilor survenite atât în procesul de transfer de competențe dinspre autoritățile centrale cu responsabilități în asigurarea bunei guvernări a sistemului sanitar către autoritățile locale, cât și în cadrul legislativ menit a asigura efectivitatea procesului de reformă în domeniul sanitar, permit o evaluare a implementării obiectivelor de creștere a calității, eficienței și accesului la serviciile furnizate. Aceste măsuri specifice sunt, în fapt, o detaliere a proiectului guvernamental de continuare a reformei în domeniul sanitar, Ministerul Sănătății aplicând, în acest sens, strategia Guvernului focalizată pe asigurarea calității serviciilor sanitare pentru toți beneficiarii sistemului. La începutul mandatului noului guvern, a fost reafirmată necesitatea continuării procesului de reformă din domeniul sănătății, direcțiile strategice stabilite vizând atingerea obiectivului major de creștere a calității vieții românilor prin îmbunătățirea stării de sănătate a populației. Principiile de management asumate sunt necesar valabile pentru întreg sistemul de sănătate și trebuie să se reflecte atât în descentralizarea și responsabilizarea decizională și administrativă și susținerea competiției în asigurarea serviciilor medicale, cât și într-o eficiență generală, bazată pe transparență în administrarea și cheltuirea banilor contribuabililor. În continuare, pentru a vedea în ce măsură evoluțiile cadrului legislativ din perioada analizată au răspuns obiectivelor strategice din domeniul sanitar, studiul de față analizează o serie de acte normative importante, care pot contura imaginea generală a procesului de reformă din sistemul de sănătate. Reforma sistemului sanitar continuă odată cu apariția Legii 157/2008, care prevede dreptul pacienților de a beneficia de “rambursarea tuturor cheltuielilor efectuate pe perioada spitalizării cu medicamentele, materialele sanitare și investigațiile paraclinice la care ar fi fost îndreptățiți fără contribuție personală, în condițiile impuse de contractul-cadru”. Noile schimbări legislative aduc modificări ample în domeniul sănătății printre care pachetul de bază și pachetul minim de servicii medicale, noua listă de medicamente compensate, o nouă lege a slarizării pentru cadrele medicale, cardul de sănătate sau dosarul electronic al pacientului etc.
Recunoașterea, de către oficiali, a problemelor existente reprezintă un pas necesar pentru a acționa în direcția corectă, soluțiile urmând a determina strategii coerente, bazate pe o largă consultare a principalilor actori relevanți, pentru a nu face loc unor politici publice ineficiente și pentru a nu se acționa într-o direcție care ar duce la slăbirea celui mai important principiu al sistemului sanitar – încrederea dintre pacient și medic.
Din acest motiv, măsurile întreprinse trebuie să răspundă consecvent și structurat diferitelor tipuri de riscuri care există în sistemul sanitar – pe de o parte, celor de la nivel structural, de sistem, iar, pe de altă parte, celor care țin mai curând de micro-sisteme și relațiile directe dintre medic și pacient.
Astfel, la nivel de sistem, riscurile se articulează în zona marii corupții și cuprind aspecte precum alocarea bugetară de la nivel central și local, achizițiile publice pentru medicamente, echipamente sau pentru lucrări de infrastructură sanitară, salarizarea și gestionarea resurselor umane, dar și cele legate de relația cu sectorul farmaceutic. La nivelul corupției mici, problemele cu care se confruntă sistemul medical din România trebuie abordate pornind de la specificul acestuia, care se materializează atât în plățile informale pentru serviciile medicale la care pacientul are dreptul cât și în nepotismul sistemului de numire în funcție.
O strategie coerentă trebuie să aibă în vedere măsuri complexe, sistemice și conjugate de soluționare a acestor probleme și nu să se adreseze doar unui anumit tip de probleme și circumstanțe.
În domeniul educației, în toate documentele strategice și de politică publică dedicate învățământului, se fac referiri constante la standardele europene care se doresc a fi implementate la nivel național. Însă, educația rămâne și ea un domeniu vulnerabil la corupție. Problemele relatate pe larg în mass-media, precum și scandalurile „fabricilor de diplome universitare” (Universitatea Spiru-Haret) subliniază necesitatea unor reforme structurale majore atât în direcția combaterii și sancționării corupției sistemice, mai ales la nivelul politicilor publice de prevenire a acestui fenomen. Dacă din punctul de vedere al legislației se remarcă o inflație de norme, iar procesul legislativ în domeniu a culminat, către sfârșitul perioadei supuse analizei, cu asumarea răspunderii Guvernului pe legile educației, proiect major, care a suscitat numeroase dezbateri. Acest domeniu este unul dintre sectoarele cele mai vulnerabile la corupție, fapt remarcat constant în Barometrele Globale ale Corupției, date publicității de Transparency International între anii 2006 – 2008. Chiar dacă a fost supus în ultimii ani unor măsuri de reformă, acest domeniu continuă să suscite critici din partea tuturor actorilor relevanți, printre aceștia numărându-se autorități publice, sindicate, asociații studențești, organizații non-guvernamentale sau mass-media.
Principalele deficiențe ale sistemului au în vedere un slab mecanism de selecție, evaluare și promovare a personalului, ineficiență în cooperarea dintre structurile locale și naționale, lipsă de transparență în luarea deciziilor, precum și lipsa unor proceduri obiective și transparente pentru evaluarea activității cadrelor didactice, elevilor și studenților.
În pofida faptului că sectorul educație a fost evidențiat de către Uniunea Europeană drept unul prioritar, România întâmpină dificultăți majore în a se alinia standardelor existente la acest nivel. Vulnerabilitățile sistemului educațional din România, în comparație cu politicile europene din domeniu, au fost evidențiate în repetate rânduri. Spre exemplu, în cadrul conferinței „Strategia Lisabona – principala platformă de promovare a reformelor structurale”, care a avut loc în data de 10 aprilie 2009, organizată în cadrul Departamentului pentru Afaceri Europene al Guvernului (DAE), au fost înaintate recomandări specifice acestui domeniu. Printre acestea enumerăm: asigurarea calității și corelării sistemului educațional și de formare profesională cu nevoile pieței muncii, diminuarea fenomenului de abandon școlar și facilitarea accesului persoanelor tinere la piața forței de muncă prin instruire la locul de muncă.
Guvernul a început procesul de identificare a acțiunilor care trebuie introduse în Planul de acțiuni 2009-2010, cu scopul de a pune în practică recomandările specifice țării și pentru a recupera întârzierile în implementarea obiectivelor europene din domeniu acumulate între anii 2007 și 2008.
Dacă în raportarea la obiectivele Lisabona setul de indicatori este unul precis și coerent, la nivel național, motivele pentru aprecierea negativă a sectorului educației sunt enunțate în mod diferit de către reprezentanții Ministerului Educației Naționale, pe de o parte, și reprezentanții sindicatelor, asociațiilor studențești, ONG-urilor care activează în domeniu și societatea civilă, în general, pe de altă parte. Astfel, în cazul celor dintâi notăm: slaba dotare logistică a școlilor, mai ales în mediul rural, nivelul scăzut de salarizare a cadrelor didactice și a personalului auxiliar, lipsa de interes a profesorilor ca urmare a scăderii demnității și a imaginii publice a acestora, neimplicarea părinților în procesul educațional al copiilor, interesul scăzut al tinerilor absolvenți de studii superioare de a activa în acest domeniu, „moștenirea” deficitară lăsată de sistemul politic anterior etc.
De asemenea, reprezentanții societății civile au criticat sistemul educațional ca urmare a slabei pregătiri profesionale a profesorilor, dezinteresului acestora față de procesul educațional, corupției existente în sistem, metodologiei învechite de predare, numărului mare al materiilor școlare care nu răspund nevoilor actuale ale pieței muncii, slabei implicări a părinților, frecventele modificări legislative, etc.
Actuala stare a sectorului educațional este determinată și de conflictul perpetuu dintre politicieni și liderii de sindicat. Încercările de reformare ale sistemului sunt îngreunate, atât de dificultatea cu care cadrele didactice se adaptează noilor metodologii de predare și de nivelul tot mai slab al pregătirii acestora, cât și, de lipsa de motivație și interes pe care aceștia o resimt din partea guvernanților, în special în ceea ce privește nivelul de salarizare.
Sistemului educațional preuniversitar din România nu reușește, nici în prezent, să pregătească îndeajuns elevii pentru o viață activă, cu toate că, la nivel de liceu, performanțele obținute la olimpiadele internaționale de către tineri sunt recunoscute. În schimb, în ceea ce privește instituțiile universitare, nivelul performanțelor academice este foarte scăzut, fapt confirmat de absența universităților autohtone din clasamentele internaționale și europene de profil. În mod similar, învățământul postuniversitar face aceeași notă discordantă în peisajul educațional românesc.
În condițiile unui învățământ românesc constatat ca neperformant, Pactul Național pentru Educație, semnat la 5 martie 2008, a avut ca obiectiv reducerea decalajelor față de standardele, practicile și rezultatele educaționale ale țărilor din Uniunea Europeană. Prin acest pact, partidele parlamentare s-au angajat să asigure „în perioada 2008-2013, din alocarea bugetară anuală, a minimum 6% din PIB pentru educație și a minimum 1% pentru cercetare, pentru a așeza sistemele de educație și cercetare pe o temelie financiară solidă, pe durată medie și lungă”. În plus, însuși Programul de Guvernare menționează explicit: „Guvernarea va respecta Pactul național pentru educație și va aplica strategia Educație și cercetare pentru societatea cunoașterii elaborată în baza pactului național și asumată de președinția României și sindicatele din educație.”
În prezent, sistemul educațional beneficiază doar de 2% din PIB pentru educarea unei societăți ce reprezintă viitorul. După cum se observă, deși, fundamentul unei societăți sănătoase reprezintă educația, în țara noastră, presupusa alocare a celor 6% din PIB, conform legii (Legea Educației Naționale), este deficitară, chiar dacă baza legală menționează că, din anul 2012, ministerul de resort va primi suma aferentă din PIB. Mai mult, Programul Național de Reformă (2011-2013), aprobat în primăvara acestui an, prevede că „pentru a moderniza sistemul educațional românesc, în scopul adaptării la cerințele actuale ale societății cunoașterii și la creșterea economică inteligentă și favorabilă incluziunii, Guvernul României a promovat Legea Educației Naționale […] S-a acordat o atenție deosebită tendințelor legislative recente în domeniul educației, legislația reprezentând o parte obligatorie, dar nu și suficientă a soluției necesare pentru modernizarea sistemului național de educație. Demersul legislativ trebuie urmat de acțiuni administrative și alocări financiare corespunzătoare".
Totodată, putem aminti că, în anul 2009, Comitetul ONU pentru Drepturile Copilului aducea în prim-plan și atenționa că educația gratuită din România ascunde o serie de costuri indirecte suportate de părinți și solicita Guvernului să adopte măsuri pentru ca învățământul obligatoriu să fie cu adevărat gratuit pentru toți copiii, prin eliminarea „costurilor ascunse", inclusiv prin alocarea de fonduri suficiente.
Din punctul de vedere a sistemului de învățământ superior, statele membre ale UE au stabilit priorități în modernizarea acestuia, urmând ca instituțiile de învățământ superior europene să contribui la prosperitatea Europei prin îndeplinirea obligațiilor lor în societatea sau în comunitatea UE, privind asigurarea unui viitor prosper și sigur al societății. Motivul pentru care educația se află în centrul Strategiei Europa 2020, este acela de a face ca 40% din tinerii europeni să aibă studii superioare până la sfârșitul acestui deceniu (33,6% în 2010). Mai mult, în iulie 2012, Comisia și-a lansat propunerile pentru următorul buget multianual al UE (2014-2020) incluzându-se atât majorări substanțiale pentru educație, formare profesională și tineret (+73 %), precum și pentru cercetare (+46%), recunoscându-se astfel rolul central al acestora în susținerea creșterii economice. Această strategie ar trebui adoptată și de către țara noastră în vederea unei reconstrucții sigure și stabile a unei societăți prin susținerea sistemului educațional, dar, și a altor domenii sociale.
Strategia „Educație și cercetare pentru societatea cunoașterii”, elaborată ca un instrument de acțiune și implementare a obiectivelor stabilite prin Pactului Național pentru Educație și asumată inclusiv de Președinția României, propune 9 obiective specifice care trebuie atinse până în anul 2015 și care se regăsesc, în mare parte, și în Programul de Guvernare 2009-2012 (2013-2016). În acest context, este adusă în prim plan descentralizarea decizională privind gestionarea resurselor umane, conform căreia hotărârile privind angajarea, dezvoltarea carierei, formarea continuă și concedierea personalului trebuie luate la nivel de unitate școlară.
De asemenea, salarizarea cadrelor didactice și haosul legislativ din domeniul educației au fost unele dintre cele mai pregnante problemele care au marcat domeniul educației. O altă problemă de ordin instituțional care afectează sectorul educației este cea a acreditării universităților, procesul fiind îngreunat din cauza birocrației.
Prevenirea și combaterea spălării de bani, de asemenea, reprezintă un aspect deosebit de important. Astfel, în luna aprilie a anului 2008 a fost adoptată Ordonanța de Urgență nr. 53/2008 privind modificarea și completarea Legii nr. 656/2002, care transpunea, pe de o parte, prevederile Directivei 2005/60/EC privind prevenirea utilizării sistemului financiar în scopul spălării banilor și a finanțării terorismului, iar pe de altă parte, pe cele ale Regulamentului Parlamentului European și Consiliului nr. 1178/2006 din 15 2006.
Toate entitățile care intră sub incidența legii privind prevenirea, sancționarea spălării banilor și de instituire a unor măsuri de prevenire și combatere a finanțării actelor de terorism trebuie să depună diligențe pentru a verifica informațiile oferite de clienți, dar, și informațiile referitoare la natura și limitele împuternicirii, în cazul în care clientul nu se prezintă personal pentru derularea tranzacțiilor. În cazul în care identificarea acestor elemente nu este posibilă, instituțiile pot refuza inițierea sau continuarea relațiilor de afaceri cu acești clienți.
Având în vedere dinamica și eterogenitatea situațiilor concrete de spălare a banilor, precum și necesitatea adaptării măsurilor de prevenire a fenomenului, toate normele în materie prevăd asigurarea formării continue a personalului care aprobă inițierea de relații contractuale cu clienții încadrați într-o clasă de risc superioară, și care monitorizează și verifică tranzacțiile efectuate de aceștia.
În acest sens, ca urmare a adoptării OUG nr. 53/2008, la sfârșitul anului 2008 a fost adoptat un nou Regulament de organizare și funcționare a Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor. Noul Regulament răspunde, astfel, nevoilor de adaptare a structurii ONPCSB la activitatea pe care acesta o desfășoară. Apreciem că, deși, încă insuficientă, suplimentarea numărului total de posturi, astfel, încât, acestea să reducă încărcătura pentru fiecare angajat și să contribuie la îmbunătățirea activității ONPCSB. Totuși, trebuie remarcat că această suplimentare a personalului rămâne una scriptică, câtă vreme de la sfârșitul anului 2008 și până în prezent nu au fost organizate concursuri pentru ocuparea acestor posturi. Totodată, noul Regulament modifică și organigrama Oficiului, fiind organizate două noi direcții în cadrul acesta, respectiv direcția de supraveghere și control și direcția juridică și de metodologie.
Un alt element binevenit este introducerea, în mod expres, a posibilității de a se face o sesizare din oficiu a ONPCSB atunci când acesta ia cunoștință, pe orice cale, de o tranzacție suspectă și de a permite o mai mare libertate de acțiune, preîntâmpinând astfel situațiile în care Oficiul nu poate iniția verificări, datorită unor vicii procedurale, deși acestea se impun. Un efect imediat al acestor dispoziții este de natură să conducă la creșterea eficienței măsurilor dispuse din Oficiu și a eforturilor de prevenție a spălării de bani și a finanțării actelor de terorism.
De asemenea, OUG nr. 202/2008 instituie în sarcina persoanelor fizice și juridice care au obligația raportării tranzacțiilor suspecte potrivit legislației în domeniul spălării banilor și/sau finanțării actelor de terorism, obligația aplicării măsurilor de cunoaștere a clientelei, pentru a stabili dacă aceasta include persoane sau entități care fac obiectul unor sancțiuni internaționale sau dacă operațiunile derulate implică bunuri care sunt obiectul unor sancțiuni internaționale. Raportările făcute în acest sens se transmit de îndată Ministerului Economiei și Finanțelor, Agenția Națională de Administrare Fiscală, precum și autorităților și instituțiilor publice de reglementare sau autorizare, autorităților de supraveghere prudențială a sectorului financiar sau structurilor de conducere ale profesiilor liberale și Oficiului Național pentru Prevenirea și Combaterea Spălării Banilor, după caz. Raportările trebuie să includă date privind persoanele, contractele și conturile implicate, precum și valoarea totală a bunurilor.
De altfel, considerăm că activitatea viitoare a ONPCSB și a instituțiilor cu atribuții de prevenire a fenomenului spălării de bani trebuie să vizeze, în special, implementarea unui nou cadru normativ, îmbunătățirea comunicării dintre aceste structuri și entitățile raportoare, precum și îmbunătățirea colaborării cu acele entități care s-au arătat deosebit de rezervate față de orice implicare a lor în astfel de activități.
3.2. Percepția conceptului de securitate în societatea românească
O analiză amplă a informațiilor din perspectiva specialiștilor este cel mai adesea comparată cu un joc de puzzle în care unele piese lipsesc și trebuie completate pentru a se crea un întreg. De altfel, limitele unei analize constau în acțiunile dinamice, în problemele existente și actorii principali existenți, abordările din diferite opinii permițând testarea ipotezelor și înțelegerea în ansamblul a problemei. Implicit, toate aceste analize se vor raporta la factorul uman și, ulterior, către securitatea națională, securitatea țării noastre, ce dă valoare primelor date care funcționează în decodarea și interpretarea realității.
Analiza SWOT (Strengths, Weaknesses, Opportunities, Threats)
Prin realizarea unei analize SWOT (anexa nr. 1) evidențiem o sinteză a punctelor tari, punctelor slabe, oportunitățile și amenințările la adresa României în raport cu Strategia de Securitate Națională. Astfel, am realizat o listă a caracteristicilor pozitive și negative ale României, care trebuie privită ca o posibilitate de anticipare ale amenințărilor și promovarea oportunităților oferite acesteia. Aceasta a fost realizată după un studiu amănunțit a unor situații și evenimente la nivel național și internațional, în conexiune cu studiul Strategiei de securitate națională a României. Orice analiză și propunere cu privire la siguranța națională și internațională au fost și sunt realizate cu sprijinul specialiștilor în domeniu, sub auspiciile Șeful statului în conformitate cu legislația acestei țări și raportată la stabilitatea cetățeanului, implicit a statului.
Raportându-ne la țara noastră, putem aminti că România joacă un rol important în ecuația globală atât din punct de vedere strategic, situație apreciată de partenerii politici și militari, cât și în calitatea sa de membru NATO și UE, din disponibilitatea și consecvența implicării alături de SUA și UE, dar, și alături de alte țări membre NATO/UE în diverse teatre de operațiuni. În urma analizei SWOT, importanța României în coalițiile internaționale și a rolului său ca membru NATO/UE presupune consolidarea statului conform programului de dezvoltare și modernizare a societății și o cooperare, în toate domeniile, cu alte state.
Întreg spectrul de potențiale riscuri și amenințări – de la conflicte interstatale, terorism, arme de distrugere în masă, criminalitate transnațională, etc. până la cele de natură socială și economică (incluzând epidemii, catastrofe naturale, dezastre, riscuri ecologice) – se constituie pretextul inițierii unor proiecte de lege, mai ales în situații de criză, necesare pentru a asigura stabilitatea și securitatea țării noastre. În prezent, România se confruntă cu problema principală a societății – sărăcia. Ca atare, rezolvarea acestei probleme trebuie să se constituie prioritatea centrală a României, și anume rezolvarea problemelor în sistemul educațional, economic, social etc. Aceste probleme stau la baza siguranței unui stat și, în mod real, misiunea țării noastre este aceea de a promova securitatea și prosperitatea internă, ca ulterior să contribuie la realizarea securității a comunității europene sau internaționale.
„Atunci când guvernele se bazează pe securitate pentru asigurarea puterii lor, forțele de securitate sunt adesea principala cauză a insecurității pentru proprii cetățeni…” iar într-o societate liberă și democratică siguranța individului joacă un rol important mai mult decât siguranța națională. De ce? Putem menționa că siguranța unui stat nu este dată exclusiv numai de forța sa militară și de eficiența organismelor speciale cu atribuții de law-enforcement sau intelligence. Chiar dacă acestea au un rol important (cu precădere în fața unor amenințări externe sau în prevenirea și sancționarea unor acte neconforme cu legea și nelegitime din punctul de vedere al unei societăți democratice), există posibilitatea ca cetățenii unui stat să se simtă în nesiguranță și să trăiască cu teamă sau suspiciune din cauza unor potențiale încălcări ale drepturilor și libertăților.
De altfel, între nevoia de securitate a statului și siguranța cetățeanului (securitatea individului/cetățeanului) trebuie găsit un echilibru, astfel încât libertățile și drepturile individuale să nu fie periclitate de interesele obscure alte anumitor actori politici. Având un anumit cadru al politicii de securitate, Strategia de securitate nu trebuie să deschidă calea unor prevederi legale instabile, care să permită limitarea sau încălcarea libertăților individului sau să abuzeze de acestea sub pretextul asigurării siguranței naționale.
Chiar dacă calitatea de membru NATO și UE presupune asumarea unor angajamente și participarea la operațiuni alături de aliați, rolul și locul României în formula geopolitică mondială trebuie evaluat în mod obiectiv și realist pentru a evita riscul unui viziuni strategice exacerbate și concentrate cu precădere asupra angajamentelor internaționale.
Noua strategie de securitate trebuie să răspundă nevoii de a anticipa orice posibile riscuri și vulnerabilități la adresa securității naționale, implicit a cetățeanului (securitatea umană), evitându-se posibile erori strategice, care încălcă unele proceduri democratice. Mai mult, România trebuie să se gândească la o politică de securitate care prevede interacționarea cu cetățeanul (dar, și la nivel internațional) și eliminarea tuturor factorilor de risc interni pentru a fi un stat „sigur” și cu stabilitate socială, politică, militară, economică etc., devenind, astfel, un punct de reper al securității în plan global. Ca tare, ar fi benefic să se pună accent deosebit asupra aspectelor instituționale interne – legate în special de funcționarea statului de drept – care contribuie la elaborarea unei politici de securitate adecvate.
Societatea civilă are o contribuție importantă în formularea și aplicarea politicii de securitate, contribuind la aceasta prin menținerea, promovarea și dezvoltarea printr-o bună colaborare și cooperare cu autoritățile, iar legislația nu trebuie să fie permisivă și să lase loc de interpretare pentru facilitarea corupției. Totodată, societatea civilă trebuie să susțină tradiția acestei țări, să mențină istoria, să contribuie și să susțină educația și formarea viitorilor cetățeni etc. pentru a deveni mai puternici și a oferi stabilitate. Mai mult, organizațiile nonguvernamentale pot fi încurajate, de către guvern sau de către structurile responsabile cu securitatea și nu numai, să participe la dezbaterile referitoare la sectorul de securitate. Inițiativa de realizare a unor dezbateri privind conceptul de securitate națională, va accentua transparența și participarea țării noastre și a cetățeanului, în speță a statului, la consolidarea stabilității și democrației, consolidarea cooperări la nivel național și internațional, în sprijinul promovării securității și păcii, dar, și evidențierea valorilor sociale. Astfel, „ONG-urile și institutele de cercetare pot întări controlul democratic și parlamentar al sectorului de securitate prin: difuzarea de analize și informații independente privind sectorul de securitate, problemele militare și chestiunile de apărare pe lângă Parlament, mass-media și public; monitorizarea și încurajarea respectării cadrului legislativ și a drepturilor omului în sectorul de securitate; înscrierea în agenda publică a problemelor de securitate importante în ansamblul ei; educarea publicului și facilitarea dezbaterilor în domeniul public; furnizarea reacțiilor la deciziile în materie de politică națională de securitate și la modul de aplicare a acestora”.
Punctele tari și oportunitățile sunt foarte importante pentru țara noastră. Acestea trebuie să intensifice și să promoveze starea de bine a cetățeanului, a securității României, să consolideze valorile educaționale, culturale, sociale, militare etc., să susțină și să consolidează relațiile cu alte state din perspectiva tuturor domeniilor. De asemenea, punctele slabe și amenințările la adresa țării trebuie să reprezinte un semnal de alarmă care poate fi un determinant pentru rezolvarea acestora, raportându-se atât la siguranța internă și externă, la terorismul național și internațional, menținerea economiei la un nivel de supraviețuire (în condițiile în care România nu produce ci doar consumă), a sistemului politic și juridic, stabilitatea condițiilor optime de trăi a cetățenilor din România, deficiențe sociale etc.
Totodată corupția este una din preocupările majore a țării noastre, fiind necesară stoparea acesteia la nivel social, economic, politic, militar etc. Conform specialiștilor în domeniu și a unui sondaj realizat de către Uniunea Europeană printre elitele politicii internaționale, arată că amenințările de securitate cu care se poate confrunta România se referă la proliferarea armelor de distrugere în masă, statele instabile, epuizarea resurselor energetice, schimbările climatice și criza economică.
Analiza amintește că țara noastră este parte componentă a securității internaționale, iar noile amenințări (extremismul, separatismul, terorismul internațional, migrația ilegală, crima organizată, traficul de ființe umane, droguri, armament etc.) au un caracter transnațional, astfel încât nici o țară în epoca globalizării contemporane nu este în siguranță vis-à-vis de aceste pericole. De altfel, prevenirea și combaterea efectivă a tuturor riscurilor este posibilă doar în baza eforturilor comune și a întregii comunități internaționale.
Mai mult, România trebuie să acorde o atenție deosebită stabilirii și promovării contactelor cu alți actori statali în vederea prevenirii și contracarării proceselor care periclitează securitatea națională și regională, realizând schimburi de informații și planificând măsuri comune de asigurare a securității naționale.
Considerăm că, România trebuie să participe la reuniunile anuale multilaterale ale miniștrilor de externe cu alte țări vecine, la toate evenimentele NATO/UE în cadrul cărora sunt examinate subiecte care au în vedere dinamizarea conlucrărilor în domeniul securității europene, regionale, naționale, internaționale, comunitare etc. Cooperarea țării noastre cu statele Uniunii Europene și NATO urmărește adoptarea și aplicarea de măsuri de tip activ, anticipativ, menite să impulsioneze și să eficientizeze acțiunile de contracarare a terorismului național și internațional, să descurajeze proliferarea armelor de distrugere în masă, să aplaneze alte riscuri care amenință securitatea națională, comunitară și internațională.
România trebuie să promoveze interesele țării noastre bazate pe valorile asumate și promovate de societatea românească, prin care să asigure prosperitatea, protecția și securitatea membrilor ei, stabilitatea și continuitatea statului. Pentru aceasta țara noastră trebuie să fie stabilă politic și prosperă economic și social, capabilă să participe eficient la dinamica vieții internaționale, să fie în concordanță cu evoluția proceselor de securitate ca țară membră europeană și euroatlantică și să protejeze interesele naționale și internaționale. Astfel, menținerea integrității, unității, suveranității și independenței statului român, garantarea drepturilor și libertăților democratice fundamentale, asigurarea bunăstării, siguranței și protecției cetățenilor României, dezvoltarea economică și socială a țării, în pas cu dezvoltarea contemporană, reducerea susținută a marilor decalaje care despart România de țările dezvoltate europene, realizarea condițiilor impuse de organizații ca membru al NATO și UE, afirmarea identității naționale și promovarea acesteia ca parte a comunității de valori democratice; valorificarea și dezvoltarea patrimoniului cultural național și a capacității de creație a poporului român, protecția mediului înconjurător, a resurselor naturale, a calității factorilor de mediu, la nivelul standardelor internaționale etc. joacă un rol important pentru a dezvolta spiritul de dialog și cooperare cu toate statele și organizațiile internaționale interesate de stabilitatea și securitatea mondială.
Analiza în urma sondajelor realizate pe internet
Obiectivele acestei cercetării s-au concretizat în urma investigațiilor necesare derulate în scopul cristalizării unei viziuni clare asupra securității naționale și a impactului pe care îl are asupra societății cu toate implicațiile sale: sărăcie, statut social, studii, mentalitate, integrare, adaptabilitate, încredere, acceptarea etc. în sistemul social. De asemenea, interesul se îndreaptă către opiniile cetățenilor față de implicarea tuturor instituțiilor interesate și responsabile de îmbunătățirea condițiilor de viață. Mai mult, evaluarea impactului contextului socio-economic, politic, militar etc. asupra societății. trebuie evidențiat gradul de dezvoltare a capacităților întregii societăți pentru a se dovedi conștientă de problemele sociale grave cu care se confruntă și necesitatea de a coopera la crearea unor programe sociale în vederea combaterii acestora.
Scopul cercetării constă în importanța individului în mediul social și rolul său în societate pentru generarea și determinarea politicii de securitate și, în particular a propriei securități – securitatea individului. De asemenea, putem evidenția existența și valoarea securității umane în România, precum și modul în care este afectată societatea prin formarea individului pentru viață folosind sistemul educațional și nu numai, care este gradul de dezvoltare al economiei, modul în care indivizii au încredere în anumite instituții, despre sărăcie etc. Datorită globalizării, este posibil ca în domeniul securității naționale să apară variabile noi, pe viitor, în ceea ce privește asigurarea ei dar și în relații de cooperare/colaborare cu ale instituții internaționale.
Ipotezele de la care am pornit sunt: cu cât securitatea națională este corelată cu obiectivele statului și cu cerințele vieții sociale, cu atât coeziunea socială este un instrument de menținere a păcii și securității țării; dacă criza economică persistă, atunci securitatea țării poate afecta individul și poate fi marcantă la nivel societal; dacă justiția este precară, atunci poate fi afectat mediul social din România și pot prejudicia relațiile cu alte state.
Eșantionarea: ne-am propus ca cercetarea realizată printr-un sondaj de opinie pe internet, să implice un număr cât mai mare de subiecți, care își doresc o schimbare în țara noastră și care au o perspectivă clară asupra dezvoltării economice, politice, sociale etc., având diverse statute sociale, etnii diferite, educație diferită și cu vârste cuprinse între 15-65 de ani din România (conform anexei nr. 2 analiza a fost realizată atât pe numărul total al persoanelor, pe sex – bărbat, femeie, vârstă și locație – din România). Motivul acestei analize a fost evidențierea realității și relevanța educației, corupției, opiniilor personale despre situația țării noastre, nivelul de informare și cunoștințe despre concepte specifice etc.
Metoda folosită în cercetare a avut în vedere chestionarul postat pe internet sub forma unui sondaj (cu întrebări închise), care a utilizat întrebări cu variante de răspuns. Studiul s-a realizat pe un număr semnificativ de indivizi din România (culegerea datelor și prelucrarea acestora pot fi regăsite în anexa nr. 2.). În cele ce urmează, conform analizei și prelucrării datelor vom evidenția concluziile și descrie cercetarea efectuată.
„Deși indivizii și popoarele participă la natura universală a umanității, ele au specificul lor și în decursul timpurilor s-au format popoare cu caractere diferite; complementare, dar diferite.” Astfel, indivizii (în speță societatea) evoluează în funcție de scopurile și interesele acestora căutând noi baze folosindu-le chiar pe cele vechi, folosind principii și valori care vor contribui la supraviețuirea și existența continuă a vieții și rațiunii pe pământ.
În prezenta analiză, studiul este orientat spre problema securității și a procesului de dezvoltare a României, spre nemulțumirea/mulțumirea indivizilor a traiului existențial, care pretind o schimbare completă în tratarea strategiei, formelor, modelelor de evoluție a viitorului, deoarece prezentul nu mai este în stare să asigure siguranță și stabilitatea unei națiuni. Asigurarea securității a unei națiuni, a țării noastre, joacă un rol important pe scena vieții umane dar și pe cea a politicii.
Deși cele mai conservatoare domenii au fost afectate de schimbări profunde (exemplul sistemul educațional) percepția vulnerabilităților în țara noastră s-a extins și pe alte dimensiuni: economică, securitatea alimentară, a sănătății, securitatea personală, de mediu, securitatea comunitară, cea politică etc.
Astfel, conform anexei nr. 2, încrederea cetățenilor în securitate constituie punctul de pornire al oricărei forme de organizare socială și reprezintă pentru aceștia percepția absenței riscurilor, pericolelor și amenințărilor la adresa existenței, valorilor și intereselor indivizilor, indiferent de forma de constituire al securității, dar și modul de gestionare a acestei percepții și de formare a sa.
De asemenea, școala trebuie să joace un rol important pentru cetățenii țării noastre deoarece educația trebuie să evidențieze partea pozitivă a sistemului în care generațiile de azi și de mâine trebuie să fie pregătite pentru viitor, pentru societate.
Situațiile negative care pun în pericol dezvoltarea unei societăți, precum șomajul, problemele sociale induse de schimbările structurale ale economiilor naționale, sărăcia extremă, fenomenul persoanelor fără locuință, diminuarea coeziunii sociale, disparitățile regionale, trebuie să reprezinte preocuparea principală a României. Uniunea Europeană acordă o atenție deosebită componentei sociale folosind un program comun de luptă împotriva sărăciei și de promovare a incluziunii sociale. Percepția și influența asupra cetățenilor a acestei țări este determinată în funcție de educație, modul de viață, deschidere socială și mentală, economico-financiară, interese etc.
Majoritatea populației (70%) consideră că România se îndreaptă într-o direcție greșită iar scăderea încrederii în elita politică, mass-media (lipsa informației face ca populația să fie sceptică sau chiar fără încredere în organizații și în diverse situația existente dar, și informarea greșită a cetățenilor îi face nesiguri, nehotărâți, evazivi ș.m.d.p.), în condițiile optime de trai etc. se înrăutățește din cauza crizei existente (economico-financiară) având drept dezavantaj situația economică generală a țării și, mai ales, piața forței de muncă în raport cu anii trecuți dar și pentru viitor – fiind o situație vulnerabilă în sfera statului nostru. Totodată, cetățenii consideră că situația economică a României creează un disconfort la nivel social (instabilitatea financiară a unei familii) și se răsfrânge asupra percepției sociale. Dimensiunea economică se evidențiază, în mod deosebit, prin imposibilitatea elitelor politice de a asigura o tranziție fermă spre economia de piață, iar erodarea economiei accentuează creșterea inflației, mărirea deficitului bugetar, dezechilibrul balanței comerciale, nemulțumirea populației, neîncredere în sistemul politic etc.
O altă problemă socială cu care se confruntă țara noastră este corupția. Aceasta a reprezintă o gravă amenințare pentru România și imaginea acesteia. Percepția românilor este determinată de polarizarea celor două nivele sociale: sărăcia – în care este reprezentată de marea majoritate a românilor (aproximativ 90% din populația României) ce își mențin virtuțile moralității și continuă să creadă în respectarea legislației sau imposibilitatea de a avea un trai decent – sub limita existențială; bogați sau în curs de a se îmbogăți – aici se numără cei favorizați de putere sau autorități ori care se identifică cu acestea și ignoră moralitatea/legalitatea utilizând tot felul de mijloace ilicite (corupția și frauda) pentru satisfacerea intereselor lor sau al altora. Aceasta reprezintă un risc major la adresa securității, a securității națională așa cum precizează și doctrina de securitate a României. Ca țara membră UE și NATO pierderea credibilității în mai multe domenii de activitate va aduce după sine lipsa de încredere a comunității internaționale dar și a populației.
Relațiile politico-militare cu NATO și UE reprezintă pentru România principalele obiective pentru îndeplinirea acestora și vor fi promovate și aplicate în mod eficient interesele fundamentale ale României. Însă, percepția populației în protecția prin acorduri și parteneriate nu oferă suficientă încredere conform sondajului realizat (49%), din cauză că există anumite puncte vulnerabile în stabilitatea unui stat precum: lipsa promovării valorilor pozitive din țara noastră, susținerea valorilor tradiționale, lipsa comunicării cu cetățenii din România și nu numai, involuția sistemului educațional, migrația, corupția, respectarea, promovarea, stabilitatea imaginii țării noastre în mediul extern (aici sugerez ca la orice afront adus la adresa țării noastre ca imagine trebuie ripostat de elita țării noastre sau de către instituțiile reglementate prin lege), traficul de ființe, umane, terorismul, crima organizată, droguri și armament etc.
Conform statisticilor, în România se înregistrează cei mai reduși indicatori în ceea ce privește investițiile străine pe cap de locuitor, astfel determinând o creștere a emigrării masive.
Mai mult, putem aminti că noua Strategie de securitate a României aduce în prim-plan toate problemele societății, cum ar fi: economia, apărarea, diplomația, securitatea statului, administrația, ordinea publică, echilibrul social, educația, corupția și sănătatea etc. Însă, cu toate acestea, din cauză unor amenințări interne și externe ale societății românești actuale, pot afecta cvasitotalitatea domeniilor sociale și în ultimă instanță cetățenii. Conform sondajului realizat, amenințările interne și externe care pot leza echilibrul și stabilitatea țării noastre și a cetățenilor sunt: economia, traficul de ființe umane, migrația, sistemul educațional, încălcarea drepturilor fundamentale ale omului etc.
În conformitate Tratatele internaționale privind drepturile omului, articolul 20, alineatul 2, din Constituție menționează că orice neconcordanțe posibile existente „între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile”.
Din punct de vedere militar România este prezentă și participă la operațiuni NATO, ONU, OSCE pentru menținerea păcii și a stabilității vizând eficientizarea și asigurarea credibilității asupra situației internaționale la nivel global și în zone geografice apropiate.
De asemenea, participarea și implicarea României la menținerea stabilității internaționale urmărește, în acest sens, evoluțiile conceptuale ale operațiunilor de menținere a păcii, în vederea intensificării și diversificării implicării ei în aceste operațiuni militare multinaționale.
Dinamica fenomenelor demografice din ultimii ani constituie rezultatul unor evoluții specifice pe care le-a înregistrat populația României după 1989, reflectându-se asupra situației actuale a societății românești. Conform ultimului recensământ, populația României înregistrează scăderi semnificative în rândul acestora. Scăderea demografică din ultimii ani a fost determinată atât de sporul natural negativ, cât și de soldul negativ al migrației externe.
Totodată România reprezintă o sursă de susținere a eforturilor într-o perioadă de transformări sociale și economice definitorii ceea ce îi determină pe cetățenii acestei să găsească modalități de supraviețuire și să se adapteze conștient la procesele schimbării în funcție de percepția fiecărui individ.
„Dar, dacă ne vom ajuta unii pe alții, noi avem o șansă. Izolați suntem condamnați. Criza aceasta, care este în primul rând morală, este și o criză a identității. O criză a liberalismului, care a încercat să-i explice omului că, singur – cu de la sine putere –, poate să reunească orice. Reversul medaliei e întoarcerea la comunitate, la omenire. […] Criza e de fapt revoluția împotriva orgoliului uman”. Astfel, realitatea este pe atât de urâtă pe atât de adevărată. Încep prin a spune că nu cred că există un răspuns care să fie universal valabil. Fiecare individ caută ceva care i se potrivește ca persoană. Acesta simte nevoia de respect și recunoaștere. Pentru cei mai mulți este dorința de a trăi mai bine și a atinge o stabilitate financiară care nu este posibilă în România. Fiecare își dorește fără să ezite să plece acolo unde există un potențial de afirmare și de respect dar și din dorința de a trăi mai bine. Deși aceștia conștientizează că nu le va fi ușor (simplu sau ușoar nu mai este nici măcar în România) totuși aleg calea migrației. Ei consideră că nici societatea româneasca încă nu își respectă valorile, și din păcate situația aceasta va prelungi exodul „creierelor” pentru încă niște ani buni de acum încolo.
De asemenea, subiecții consideră că nivelul de educație în toate sistemele este mai scăzut, dacă nu extrem de scăzut în raport cu cel recomandat de organizațiile internaționale. Prin urmare, statutul social al profesorilor este scăzut, condițiile lor de muncă sunt umile, iar disponibilitatea lor de a se implica în reînnoirea educației este discutabilă sau poate chiar precară. Cauza existentă este motivația financiară de unde survine lipsa implicării acestora în realizarea educației. Dar, în afară de îmbunătățirea bazei materiale pentru educație, este necesar ca reînnoirea educației (naționale) să fie legată de schimbarea valorilor și a opiniei publice. De asemenea, în sistemul educațional a scăzut calitatea educației iar nivelul de cunoștințe acumulat de către elevi este mic (situație ce pare evident din întrebarea nr. 24 din chestionar). Expresia întâlnită “nu se mai face educație, ca pe vremuri” (auzită în diverse situații comentate când cetățenii nu sunt mulțumiți și relatările din presă) este întâlnită deseori printre aceia care doresc calitatea educației și nu cantitatea acesteia.
Conform diagramei prezentate mai jos, la întrebarea nr.25, 42% din subiecți au dat un răspuns negativ legat de sistemul militar evidențiind neîncrederea în armată și nesiguranță iar 34% dintre subiecți consideră că rolul armatei este de a asigura securitatea stabilitate în țara noastră, astfel, oferindu-le încredere și siguranță, 19% sunt imparțiali sau poate chiar nu știu și numai 5% au preferat să nu răspundă. În contextul militar, devine evident de ce încrederea joacă un rol important. Sistemul militar trebuie să reprezinte statul și cetățeanul și să ofere un grad înalt de încredere, pentru a nu determina în rândul acestora percepții de incertitudine, vulnerabilitate și teama pentru realizarea unor forme ridicate de risc. Însă pentru monitorizarea constată a măsurilor luate în timp real în situații dificile implică costuri ridicate pentru resursele (cognitive și fizice) încât aceste cheltuieli sunt excluse pentru verificarea permanentă a acestor circumstanțe. Astfel, nimeni nu știe întotdeauna sigur ceea ce alții sunt de natură să facă. Mai mult, presa aduce în prim-plan eforturile cadrelor militare în Afganistan și Irak, însă, mediul social nu conștientizează cu ce se confruntă aceștia în teatrele de operații, deoarece mass-media nu dezvoltă subiectul suficient pentru a fi pe înțelesul tuturor. Ca atare, nu trebuie să facem presupuneri cu privire la competența acțiunilor lor, la competitivitatea celor din sistemul militar și despre modul pozitiv (în cea mai mare parte) ale intențiile lor. În contextul militare, încrederea poate fi un instrument critic de supraviețuire. Totodată, este important să se înțeleagă că încrederea se câștigă prin mai multă transparență și nu trebuie să fie susceptibilă în a se dezvolta continuu, pentru a identifica factorii care influențează dezvoltarea de încredere.
O altă problemă întâlnită în societate este diferența poziției sociale cât și cea financiară. Această diferență este rezultatul unor atitudini și comportamente ale indivizilor în mediul social pornind de la considerația reciprocă în interiorul unei comunități având ca repere sociale: variabilele educației, ocupația, venitului, aprecierea din partea grupului – pozitiv și negativ –, recunoașterea valorilor etc. Astfel, mediul social al unei persoane include condițiile sale de trai și de muncă, nivelul venitului, nivelul educațional, precum și comunitățile de care aparține. Aceste elemente au un puternic efect asupra unei societăți încât diferențele existente în mediile sociale din România se reflectă cu multiple discrepanțe în starea existențială a populației (prezența diferențelor majore între indivizi precum speranța de trai și de supraviețuire pentru cei cu un nivel salarial redus).
Conform sondajelor rata șomajului din România și ratele inflației sunt aproape de medii globale respectiv 6% și 5%. În ceea ce privește capitalul fizic, acesta plasează România cu 57% la nivel global. Rata internă de economii este de 17% din PIB, adică sub media nivelului mondial, fapt ce reflectă o creștere a inflației și totodată creșterea instabilității sociale la nivel individual. Acest lucru este relevat și în sondajul realizat prin intermediul internetului, care evidențiază insatisfacția cetățenilor atât din punct de vedere economic cât și social, aceștia considerând că situația internă din România devine din ce în ce mai dificilă (întrebarea nr. 15).
Totodată, criza economică reprezintă scăderea dramatică a activității economice mondiale pe termen lung sau scurt. În România, criza economică este prezentă la nivel social, astfel, afectând toate palierele mediului social. Anul 2010 este prefigurat ca fiind unul cel mai greu din ultimii 20 de ani, urmând ca următorii ani să fie afectați din cauza situației economice dificile – criza economică – atât în țara noastră cât și la nivel internațional. Cauzele multiple la nivel social sunt cele ce țin de reducerea drastică a numărului angajaților la stat și privat, înghețarea salariilor și pensiilor ori, și, chiar diminuarea acestora, creșterea numărului de șomeri, apariția migrației, sistemul sanitar și educațional pot deveni ineficiente din lipsa resurselor financiare și umane etc.
"Criza economică nu s-a încheiat. În fapt, abia a început, este de părere Simon Johnson, un reputat economist din Statele Unite." Fapt ce îi determină și pe subiecți din sondajul meu să aibă aceeași părere legată de criza economică (întrebarea 4, 11, 13, 17, 18).
(întrebarea nr. 17)
(întrebarea nr. 18)
Pentru a combate criza se caută soluții majore de către liderii României și de liderii UE. Însă, măsurile cele mai eficiente, consideră aceștia, vor veni din partea Statelor Unite și a FMI. Dar criza economică se amplifică pe fiecare zi ce trece, iar România începe tot mai mult să resimtă această recesiune economică, la care specialiștii în economie din lume nu reușesc să găsească un antidot. În România, criza economică va fi resimțită de către cetățeni, deși, nemulțumirile acestora pornesc de la situația deja existentă: prezența sărăciei în rândul cetățenilor (aceasta este tot mai des întâlnită la nivel național), speranța cetățenilor într-o schimbare la nivel național (aceștia speră ca într-o zi situația din țară să se echilibreze la nivelul tuturor domeniilor și să asigure un trai decent) etc.
Conform sondajelor, realizate în ianuarie-februarie 2009 la nivelul UE și publicate pe Europa.eu, arătau ca 11% dintre români consideră ca grupul celor mai bogate opt state ale lumii (G8) pot oferi răspunsuri foarte bune împotriva efectelor crizei. Același sondaj consideră că 36% dintre români au încredere în măsurile anticriză adoptate individual la nivel local, în timp ce 39% consideră că cele mai adecvate soluții trebuie să fie coordonate cu celelalte state membre UE.
Astfel, românii nu sunt mulțumiți de calitatea vieții, de pensiile și de nivelul de sănătate devenind din ce în ce mai neîncrezători în Parlament și Guvern, însă, Uniunea Europeană le inspiră încredere cu un procent de 23% (foarte mult) și 35% (mult) – fiind un procent considerabil de la 3 ani după aderare, potrivit sondajului prezentat. (întrebarea nr. 37, 42)
(întrebarea nr. 42)
Totodată, frustrările românilor sunt legate de serviciile sociale și infrastructură, care sunt permanent comparate cu standardele europene, astfel încât situația mediului, transportul public, economia țării, șomajul, situația asistenței sociale, costurile energiei, costurile de trai, asigurarea pensiilor, calitatea vieții, sistemul de sănătate din România sunt sub media UE.
Mediul social al unei persoane include condițiile sale de trai și de muncă, nivelul venitului, nivelul educațional, precum și comunitățile de care aparține. Toate aceste elemente au un puternic efect asupra sănătății. În consecință, diferențele mari existente între mediile sociale din Europa se reflectă în discrepanțe importante în starea de sănătate a populației: există diferențe majore în ceea ce privește speranța de viață și rata morbidității pentru cei bogați și respectiv cei săraci, pentru cei cu un nivel educațional ridicat și respectiv redus, sau pentru lucrătorii manuali și cei calificați.
În prezent sunt în curs numeroase inițiative europene, având ca obiectiv principal îmbunătățirea mediului social cum ar fi: programe care vizează crearea unor locuri de muncă mai multe și mai bune, îmbunătățirea sistemului sanitar, găsirea unor soluții pentru siguranța și calitatea mediilor de lucru pentru cetățeni, să asigure persoanelor care se deplasează în alte țări accesul la prestații sociale, să promoveze cercetarea, precum și finanțarea dezvoltării economiilor zonelor mai sărace ale UE implicit și în țara noastră.
Încrederea în instituții, în ceilalți oameni, la nivelul populației, este semnificativ influențată de personalitățile reprezentative ale țării noastre. Încrederea scăzută în Poliție ori în Jandarmerie este rezultatul modului în care populația percepe evoluțiile lamentabile ale unora dintre reprezentanții acestor instituții. În cazul Armatei (în funcție de modul adresării întrebării – întrebarea nr. 27) încrederea acordată pare să fie mai puțin influențată de comportamentele și opiniile exprimate de oamenii în uniformă. Foarte probabil ca pentru jurnaliști, încrederea în instituții are și alți determinanți, întrucât unele instituții sunt furnizori de informație ori materie primă pentru aceștia. Este posibil ca, prin comparație cu publicul larg (opiniile cetățenilor sunt evaluate în funcție de educație, personalitate, statut social și în funcție de cum/cât este de informat), jurnaliștii să fie mai critici în raport cu unele dintre instituțiile societății românești. Acest lucru se poate datora nivelului ridicat de pregătire ale jurnaliștilor, dar și interacțiunile deosebit de frecvente pe care jurnaliștii le au cu reprezentanții a diverselor instituții. și, după cum unii jurnaliști pot depune mărturie, interacțiunile cu reprezentanții multor instituții reprezintă de multe ori experiențe absolut nefericite.
La nivelul populației, potrivit datelor din sondaj pentru cetățenii României cu vârste de 15 ani și peste, configurația topului încrederii este diferită: cea mai mare încredere este acordată de populație Armatei (60%), urmată de Jandarmerie (32%) și Poliția (8%).
De multe ori, cetățenii sunt doar spectatori și comentatori în ceea ce privește situația din țară. Cu siguranță sunt influențați într-un mod negativ sporindu-le neîncrederea și nesiguranță. Deși analiza sondajului nu oferă prea multă încredere din partea subiecților în masa-media și stabilității a unui trai decent, iar încrederea în instituțiile statului sunt precare, cetățenii speră ca viitorul României va depășii așteptările noastre. Cetățenii sunt cei care vor suferii în urma problemelor sociale (crizei economice, corupției, lipsa educației, uitarea unor tradiții și a unui sistem de valori etc.) și acutizarea acestora va agrava probleme sociale. Vom avea o viață mai bună? Aceasta este întrebarea pe care mulți dintre români și-o pun. Optimismul de care dau dovadă demonstrează că aceștia niciodată nu vor renunța la speranța unui viitor plin de speranță.
„Românii au perceput și au tratat integrarea în Uniunea Europeană ca o garanție de securitate și admiterea în NATO ca o șansă de dezvoltare economică”.
Securitatea economică reprezintă o componentă importantă a securității naționale. De altfel, pe plan extern, un stat își manifestă intenția de a se integra într-un spațiu economic multidimensional în funcție și de gradul în care securitatea sa economică este asigurată. Desigur, putem aminti de tendințele normale, conform voinței naționale exprimate democratic și nu de procese forțate, impuse cel mai des din afară.
Românii au perceput la început aderarea la NATO ca un factor de progres economic, și aderarea la Uniunea Europeana ca o garanție de securitate. Valentin Stan considera că integrarea României în UE și NATO este obiectivul esențial al actualei generații politice (dar și al viitoarei generații) și reprezintă o realitate cu valoare de truism.
La seminarul "Securitatea României în secolul al XXl-lea" din februarie 2000, secretarul de stat al MAE pentru afaceri europene, Eugen Dijmarescu, aprecia că "o comunitate europeană extinsă favorizează creșterea stabilității prin sporirea încrederii bazata pe securitatea colectivă, unitate politică și legături comerciale". Mai mult, acesta aduce în prim plan procesul de integrare europeană, coeziunea socială și economică ca fiind importante precum obținerea statului de membru deplin în structurile europene de securitate colectivă. Ei bine, România ca membră NATO-UE constituie o garanție atât politico-militară cât și o mare stabilitate și securitate economică a acesteia. Criteriile sunt de ordin geopolitic (din perspectiva NATO) dar și în calitate de membru UE trebuie să garanteze democrația, primatul legii, drepturile omului, respectarea și protecția minorităților și cele referitoare la existența unei economii de piață funcționale, cu capacitatea de a face față presiunilor concurențiale și forțelor de piață ale comunității europene.
Conform raportului comisiei prezidențiale pentru analiza riscurilor sociale arată că sărăcia, șomajul de lungă durată, o populație în curs de îmbătrânire, fondurile de pensii și de sănătate secătuite etc., pot crea un colaps în țara noastră și va fi un adevărat dezastru. Nemulțumirea în rândul populației, neîncrederea cu care se confruntă societatea îi va determina să emigreze (în 2009 – 2,5 milioane de persoane emigrate), apariția instabilității politice, desigur acum se discută de reglementarea economică, consolidarea institutelor cu cetățenii etc. Este evident, că odată cu începerea anului 2013, importanța vitală a României constă în realizarea stabilității economice, crearea unor locuri de muncă (dar și aplicarea legii pentru reformă – trecerea în șomaj a unui număr de cetățeni impus prin acordul cu FMI).
Sărăcia este în creștere, diferența de clase sociale este din ce în ce mai vizibilă, iar lurile de poziție sunt din ce în ce mai false. De asemenea, încrederea în sistemul militar, în rândul civililor începe să aibe o imagine negativă.
U. Thant considera că „oricât de mari ar fi pericolele care planează asupra omenirii, ele nu vor fi niciodată mai mari decât posibilitățile ce ni se oferă pentru a le înlătura” . Astfel, o securitate în rândul cetățenilor presupune apelul la mijloace diverse – militare și nonmilitare, naționale și internaționale – care conduc la desfășurarea securității la nivel național cu cel regional sau global, în măsură să asigure stabilitatea și securitatea prin mecanisme de cooperare și coordonare, prin regionalizarea și globalizarea relațiilor de securitate.
Odată cu împrumutul de la Fondul Monetar Internațional (FMI) România are obligația de a îndeplini condițiile impuse de către acesta precum (reducerea de personal în structurile bugetare, implementarea legii salarizării – care dezavantajează unele categorii sociale, stabilitate politică etc.).
De altfel, elitele politice trebuie să acorde fiecărui cetățean dreptul de a participa la crearea de noi resurse, pentru ca statul și individul să devină mai prosperi și solidari. Pentru un stat modern, trebuie să se adopte și să se aplice politici de securizare a parcursului profesional care pot garanta un caracter inclusiv al pieței muncii din țara noastră. De asemenea, statul trebuie să asigure un drept al cetățenilor români la securitatea parcursului profesional, prin intermediul unui drept la formare profesională continuă, prin educația de-a lungul întregii vieți. Politicile sociale, educative și de ocupare trebuie să materializeze acest drept pentru a elimina riscul consolidării unei ocupări „la negru” sau „la preț redus” a forței de muncă din România. Prioritățile constau în limitarea și excluderea condițiilor care favorizează munca neadecvată; munca precară, munca sub-retribuită, ocuparea sub nivelul calificărilor și munca în condiții periculoase pentru sănătatea angajaților definesc formele de muncă neadecvată care trebuie să stea în atenția viitoarei Românii.
Vulnerabilitatea socială și economică a societății, precum și instabilitatea politică rămân cele mai mari amenințări interne la adresa securității României. Erorile provenite din „reformele democratice” pot slăbi instituțiile ocrotirii normelor de drept și pot altera controlul public asupra evoluțiilor politice interne, provocând un declin constant de neîncredere în rândul cetățenilor, dar și posibilitatea soluționării problemelor de securitate a țării noastre. În societățile democratice (așa cum sunt cele din vest), cu o puternică societate civilă securitatea statului pornește de cea a individului. De aceea, securitatea națională poate fi amenințată în cazul în care instituțiile statului nu reușesc să asigure protecția cetățeanului, iar problemele precum șomajul, sărăcia sau lipsa unor resurse naturale devin de o importanță majoră pentru securitatea unui stat.
O altă problemă este dominată de separatismul teritorial care reprezintă unul dintre cele mai acute pericole la adresa securității naționale a statului nostru (problema exponențială a țării noastră în ceea ce privește autonomia ungurilor în câteva județe din Ardeal). O asemenea problemă poate implica OSCE, precum și mediatori regionali și internaționali, UE și SUA (exemplu Kosovo).
Comparativ cu atitudinile afișate în evaluările anterioare ale INSOMAR-ului, în ianuarie 2009, și cu rezultatele obținute la chestionarul aplicat, de către mine, conduita dominantă a celor intervievați indică o creștere a stării de pesimism social la nivel individual. Mai exact, proporția celor care apreciază că o duc mai greu în prezent decât acum un an este în creștere, iar cei care resimt o ameliorare a traiului față de aceeași perioadă a anului trecut se află în scădere. Planul de analiză a situației economice a fost, din punct de vedere statistic, relevant din perspectiva evaluării percepției efectelor crizei economico-financiare asupra bunăstării cetățenilor (anexa nr. 2).
„România actuală este țară săracă, o datã ce aproape 70% dintre locuitorii săi sunt săraci, comparativ cu cei din țările dezvoltate și mediu dezvoltate”. Astfel, în profil regional și pe medii de rezidență, sentimentul de insatisfacție raportat la viața personală și a familiei este mai pronunțat în mediul urban. Singura excepție de la această situație se constată în Muntenia. Cu toate acestea, analizând raportul șanselor, calculele arată o situație inversă. Astfel, în Moldova, șansa ca un locuitor din mediul rural să afirme mai degrabă că viața sa și a familiei s-a deteriorat decât să declare că s-a ameliorat este de 1,76 la 1 în comparație cu un locuitor din mediul urban. În Transilvania, acest raport este de 1,26 la 1, în timp ce, în Muntenia, raportul este aproximativ egal cu 1.
De asemenea, cetățenii Români consideră că se îndreaptă într-o direcție greșită în ceea ce privește securitatea cetățeanului. Astfel, salariile în 2013 vor scădea foarte mult în raport cu cheltuielile datorită creșterii prețurilor ce poate induce o spirală a așteptărilor inflaționiste cauzată, în principal, de temerile legate de siguranța veniturilor și de creșterea consumului.
Corupția și crima organizată conduc inevitabil la zdruncinarea prestigiului țării concrete pe arena internațională, fac să crească pericolul izolării sale economice și politice. Spre exemplu, putem aduce în prim-plan disparițiile misterioase ale diverselor persoane, cazurile petrecute în Italia și în arena internațională (Austria, Germania, Canada etc.) și cazurile de corupție care au fost făcute publice în mass-media, care au implicat membri ai unor elite politice și nu numai (sau corupția în instituțiile publice). Acestea știrbesc puternic imaginea acestei țări, iar pagubele politice și morale se vor face simțite în viitorul apropiat. Daunele morale care i se produc țării noastre vor fi conștientizate, dar, ca de fiecare dată cu multă întârziere, când nu se va mai putea corecta nimic într-o perspectivă mai apropiată. Corupția și crima organizată dereglează, desfigurează și tensionează domeniul propriu-zis al vieții sociale nu numai prin intermediul urmărilor lor politice și economice, ci și în mod direct.
O urmare socială nocivă, atât indirectă, cât și directă, a corupției o constituie menținerea sărăciei, stoparea eradicării acesteia. Concepută ca fenomen social conjugat cu declinul economic, sărăcia nu poate fi depășită fără o creștere economică adecvată. Orice acțiuni coruptibile aducătoare de pagube economice provoacă simultan extinderea sărăciei în rândurile largi ale populației. Poporul de rând suportă nu numai povara grea a reformelor rău realizate, dar și consecințele negative ale corupției, care unora le aduce venituri fabuloase, iar pe cei mai mulți îi apasă în bezna sărăciei și a lipsei de perspectivă.
Asigurarea securității energetice joacă un rol primordial pentru țara noastră, menționează Videanu Adrian. Datorită Proiectului de Strategie energetică pentru perioada 2007-2020, aprobat la 5 septembrie 2007 și discutat în Consiliul Suprem de Apărare a Țării la sfârșitul lunii aduce în prim plan, pe termen lung, obiectivele și scopurile energetice ale României, aliniate la standardele Uniunii Europene, est și sud-est continentală. Prioritățile securității energetice ale României sunt: asigurarea competitivității, diversificarea surselor de aprovizionare cu resurse energetice, protecția mediului și asigurarea investițiilor pentru creșterea capacităților de producție și dezvoltare. Toate aceste probleme conduc la filozofie. Nemulțumirile, respectul, sărăcia, insatisfacția sunt câțiva indicatori ce-i determină pe români pentru a se îndrepta către „trai decent”.
Totodată, în emisiunea „NAȘU” moderatorul Radu Moraru l-a avut ca invitat pe Adrian Videanu. În declarațiile acestuia au fost menționate previziuni pozitive cu privire la soarta cetățenilor români și la soarta securității naționale prin: valorificarea resurselor energetice, stoparea șomajului (incluzând mai ales categoriile de vârstă), garanția de stat pentru investitori din toate domeniile etc. Dacă informațiile din mass-media sunt pozitive, atunci opiniile cetățenilor nu sunt importante? Așadar, consider că vorbele trebuie să se concretizeze în fapte, pentru ca să existe încredere în rândul cetățenilor. De asemenea, armata trebuie să fie cât mai transparentă și să se implice cât mai mult în activitățile civile, oferind, spre exemplu, mai multe posibilități de pregătire educațională pentru civili în interiorul sistemului militar pentru a recâștiga încrederea cuvenită.
Din fericire, pozițiile statelor-membre în problema securității europene sunt foarte apropiate după mai mulți parametri: ele pledează pentru construcția unei Europe comune în baza unor principii politice, politico-juridice, economice etc., fără aplicarea forței. Ele consideră că securitatea trebuie să fie egală pentru toți și atotcuprinzătoare, iar mecanismele acestui sistem trebuie să includă toate țările europene. Aceasta va permite să se țină cont de interesele diferitor state. Realizarea acestei idei generează necesitatea consolidării OSCE, ONU, NATO și UE ca structuri ce cuprind toate țările continentului și le exprimă interesele.
În prezent, România este preocupată să diminueze vulnerabilitățile interne care se manifestă în diferite domenii și care, în anumite circumstanțe, pot avea un impact și asupra securității naționale. Printre aceste tipuri de vulnerabilități se află : persistența problemelor de natură economică, financiară și socială, generate de prelungirea tranziției și întârzierea reformelor structurale; accentuarea fenomenelor de corupție și de administrare deficitara a resurselor publice, care produc adâncirea inechităților sociale și proliferarea economiei subterane; reacțiile ineficiente ale instituțiilor statului în fața acutizării fenomenelor de criminalitate economic și de perturbare a ordinii publice și siguranței cetățeanului, fenomene care au efecte negative tot mai evidente asupra coeziunii și solidarității sociale, asupra calității vieții cetățenilor; menținerea unor surse și cauze de potențiale conflicte sociale punctuale, de mai mică sau mai mare întindere, cu efecte asupra risipirii energiilor, diminuării sau întreruperii proceselor și activităților economice propriu-zise, precum și asupra stării de liniște a populației; nerespectarea normelor ecologice în funcționarea unor obiective industriale; posibilitatea producerii unor dezastre ecologice, catastrofe naturale și procese de degradare a mediului; scăderea nivelului de încredere a cetățenilor în instituțiile statului, ca urmare a indolenței și birocrației excesive din administrație, ceea ce, de asemenea, duce la slăbirea coeziunii sociale și civice; menținerea unor disparități de dezvoltare între regiunile țării; slăbiciuni în îndeplinirea angajamentelor NATO și UE; menținerea la un nivel scăzut a infrastructurii informaționale și întârzieri în realizarea acesteia la standardele impuse de dinamica globalizării; deficiențe în protecția informațiilor clasificate; emigrarea specialiștilor din diferite domenii de vârf, fenomen ce afectează potențialul de dezvoltare a societății românești.
Analiza de comunicare realizată pe presa națională
Criza financiară face ca lumea din secolul XXI să intre în confuzie și disperare, astfel încât societatea sau cetățeanul/individul să se adapteze la noile situații pentru ași crea o stabilitate socială și totodată să accepte transformarea generată de această situație economico-financiar. De asemenea, transformarea mass-media a dus la informatizarea societății, și, ca atare, fenomenul social tinde să trateze în forme diverse problemele ivite și să accepte normele structurate pe evoluție, reforme, stabilitatea situației economice și nu numai, militară, socială etc.
Astfel, contribuția mass-mediei din România are un rol important pentru întreaga societate, din punct de vedere al informării populației, cultural, social, militar etc. Presa, televiziunea, internetul etc. trebuie să aducă în prim-plan importanța țării noastre în lume, să promoveze valorile țării noastre și să aducă la cunoștință populației imaginea (pozitivă sau negativă) a României. Mai mult, aceasta informează opinia publică de activitățile, colaborarea și cooperarea țării noastre ca membru cu drepturi depline în Alianța Nord-Atlantică și UE cu alți actori statali..
Mass-media prin ansamblu de mijloace ale comunicării asigură transparența mesajelor și redă multe informații astfel îndeplinindu-și corect misiunea de informator al opiniei publice. În România mass-media a prezentat prompt și din mai multe perspective evenimentele legate de relațiile politico-militare, socio-economico-financiare cu alte state sau actori statali, institute guvernamentale sau nonguvernamentale, aducând, astfel, ideea unei fuziuni graduale în funcție de Înaltul Reprezentat pentru Politica Externă și de Securitate Comună.
România, stat cu vocație europeană, aflată la interferența a cel puțin trei sfere de interes (americană, vest-europeană și rusească) a încurajat progresele în domeniile militare, sociale, economice, culturale, educaționale, politice cu scopul de a da rezultate pozitive în ceea ce privește securitatea umană, în speță a cetățeanului.
Concepte privind mediatizarea securității sociale din România
(1 ianuarie 2011 – 01 aprilie 2013)
Cel mai întâlnit și discutat subiect în publicațiile din țara noastră și străinătate, după integrarea UE, este problema corupției din toate domeniile de activitate (sănătate, politic, administrație publică, educație, investiții etc.), iar, în prezent problema persistă în toate domeniile dar, și la toate nivelurile sociale. Conform studiului realizat a conceptului corupție în presa din România și străinătate reflectă instabilitatea cetățeanului în sistemul social și constituie o amenințare la adresa democrației, pentru stabilitatea economiei, a politicii, a securității unui stat din punct de vedere militar, educațional, juridic și chiar a echității sociale și nu numai. Astfel, cetățenii României sunt „îngrijorați de corupție, de salarii și de sistemul de sănătate, […] de sistemul de pensii, șomajul din țară, poluarea și starea mediului înconjurător” etc. și suntem expuși unei imagini negative în străinătate și, totodată, în a crea unor riscuri la adresa securității naționale dar, și la creșterea unor tensiuni sociale. De asemenea, studiile demonstrează grija populației pentru „viitorul copiilor”, viitor ce reprezintă, deseori, stabilitatea și progresul unui stat. Pentru a nu generaliza și adânci probleme ce țin de corupție, la nivelul sistemului juridic dar nu numai trebuie să se „pronunțe sancțiuni severe, prin decizii descurajante în cazurile de crimă organizată și corupție, pentru a proteja drepturile cetățenilor, avutul lor, siguranța publică și patrimoniul statului”. Mai mult, toate publicațiile precum „Adevărul”, „România liberă”, „Ziua”, „Jurnalul Național”, etc. aduc în prim-plan fenomenul corupției ce tinde să se globalizeze și să îmbrace forme din ce în mai grave și critică ineficiența măsurilor dispuse pentru limitarea și controlul corupției. În România, pentru elitele țării noastre a devenit o coordonată obișnuită a discursurilor publice, care evocă permanent noi metode și instrumente pentru prevenirea și controlul social al corupției. Nu numai mass-media tratează fenomenul corupției ca pe o adevărată plagă a societății românești, chiar, și percepția opiniei publice este extrem de negativă față de aceasta, fiind amplificată și de lipsa rezultatelor concrete și spectaculoase, pe termen scurt, în combaterea corupției. Pentru cetățeanul obișnuit din țara noastră corupția are un impact direct, cu implicații inclusiv asupra opțiunilor sale politice, deoarece constată că statul nu-i asigură într-o suficientă măsură securitatea personală.
Instabilitatea politică poate facilita crearea și susținerea corupției la toate nivelurile sociale (sărac și bogat), dar, și, în toate domeniile de activitate. Mai mult, necombaterea corupției poate determina neîncredere în rândul cetățenilor, în condițiile în care cetățenii țării noastre speră de peste 20 de ani la o viață decentă și stabilă, aceștia devenind uneori nostalgici la vremurile de altă dată, înainte de ‚90. La nivel internațional corupția este considerată a fi o plagă pentru țara noastră ca imagine, dar, și, pentru cetățean sau investitori. Ministrul Afacerilor Externe își menține prioritățile principale pentru combaterea corupției și susține interesele cetățenilor români atât național cât și internațional dar și imaginea acestora prin cooperare, încredere, cât și relațiile și acordurile încheiate cu alți actori statali. Problema persistă și în anul 2013.
„Este greu de înțeles cum de-i cu putință ca România anului 2012 să arate mai prost, din perspectivă socială și politică, decât România anilor ‚90.” Așa începe un articol din “Adevărul” lăsând incertitudinile vieții decente să fie doar un vis și o speranță că se vor îndrepta către un viitor mai bun. Percepția cetățenilor din România asupra vieții sociale este “că ne-a mers din rău în mai rău, că bunul-simț s-a pierdut și că impostura, corupția și delăsarea au atins cote de neimaginat altădată”. Cetățenii acestei țări au sperat ca alegerile din 2012 să ofere mai multe șanse pentru viitor și priveau cu încredere că situația prezentă se va schimba în bine, iar noile generații se vor implica mai mult în interesele comunității din care fac parte, dar, și cele la nivel social, politic, economic etc.
Conform analizei de comunicare „România liberă” dezbate problema la nivel național în proporție de 53% urmată de celelalte cotidiene din România. Astfel în cadrul Mecanismului de Cooperare și Verificare al UE, corupția este „una dintre principalele cerințe în efortul României” de a o combate dar și de a reforma sistemul judiciar, fiind considerate „fundația unei economii de succes și unei funcționări eficiente a statului”.
Domeniul sanitar reprezintă o problemă acută pentru România, situație recunoscută chiar de domnul președinte Traian Băsescu menționând că „a existat o comisie care a evaluat sistemul de sănătate și cel mai important lucru stabilit a fost legat de risipă” iar Jeffrey Franks, șeful misiunii FMI, a remarcat „că spitalele au rămas o gaură neagră pentru bugetul României și face presiuni pentru reformarea sistemului”. Problemă ce trebuie să fie rezolvată. Dar, cum?
Frecvența de apariție a conceptului de “corupție” în mass-media
(1 ianuarie 2011 – 01 aprilie 2013)
Evidențierea conceptelor de „securitate”, „încredere”, „cooperare”, „stabilitate” se îndreaptă către o ideologie a libertății, a democrației, problemă ce este remarcată în toată presa internă din România. Efortul acesteia de a etala în paginile sale articolele senzaționale despre „cooperarea” și mai ales „securitatea” țării noastre în teatrele de operații de către cadrele militare pe timp de pace sau război duce către formarea încrederii și promovării României asupra unor relații de cooperare la nivel național și internațional dar, și promovarea, susținerea și dezvoltarea economiei, menținerea securității și a legăturilor diplomatice cu alte state. Astfel, odată cu vizita premierului Victor Ponta la militarii români aflați în misiune în provincia Zabul din Afganistan și apoi la Kandahar, a declarat „că forțele românești vor pleca din zonă atunci când situația va arăta că viețile pierdute nu au fost în zadar”, accentuând activitatea profesionistă a cadrelor militare în teatrele de operații și aducând în prim-plan imaginea pozitivă a militarilor și a statului nostru în relațiile cu NATO și UE prin cooperare, încredere și stabilitate.
Relațiile bilaterale și acordurile încheiate au adus un echilibru la nivel național și internațional susținând toate domeniile de activitate: militare, economico-financiare, educaționale, sociale etc. oferind securitate, cooperare, încredere și stabilitate.
Un exemplu, ar fi la nivel educațional în care Ministrul Educației, Remus Pricopie și-a exprimat convingerea că „principala sa prioritate este de a aduce o perioadă de stabilitate în învățământul românesc”. În prezent, o problemă cu care se confruntă România este imaginea țării noastre, la nivel național și internațional, din cauza războiului politic între liderii națiunii, fără ca aceștia să ia măsuri pentru reducerea instabilității mediului social, pentru câștigarea încrederii investitorilor, în care țara noastră (reprezentanții aleși de către cetățenii României) trebuie „să asigure stabilitatea și predictibilitatea pentru mediul de afaceri”, să se pună accent pe creșterea economie, pe echilibrarea monedei naționale etc.
Frecvența de apariție a conceptului de “securitate” în mass-media
(1 ianuarie 2011 – 01 aprilie 2013)
Frecvența de apariție a conceptului de “stabilitate” în mass-media
(1 ianuarie 2011 – 01 aprilie 2013)
Frecvența de apariție a conceptului de “cooperare” în mass-media
(1 ianuarie 2011 – 01 aprilie 2013)
Frecvența de apariție a conceptului de “încredere” în mass-media
(1 ianuarie 2011 – 01 aprilie 2013)
Dacă am trece în revistă activitățile cadrelor militare, sacrificiul eroilor noștri, misiunile la care au luat parte și profesionalismul de care dau dovadă atunci meritul acestora trebuie recunoscut și respectat de întreaga societate. Studiile arată că populația are încredere în armată. În articolul România este și va fi un pilon al stabilității regionale și globale din „Observatorul Militar” șeful Statului Major General general-locotenent Ștefan Dănilă menționează că „România este și va fi un pilon al stabilității regionale și globale, un participant dinamic la asigurarea și dezvoltarea mediului de securitate, un actor activ al construcției arhitecturii europene și euroatlantice” ca stat membru NATO și al Uniunii Europene. Totodată, acesta a precizat că „România va deține în continuare un rol important în ecuația stabilității și securității euroatlantice, iar rolul și locul său sunt date atât de poziția geostrategică pe care o are în sud-estul Europei și de necesitatea impunerii unui climat sigur și stabil în această zonă măcinată de conflicte înghețate, prejudecăți și traume, cât și de asumarea responsabilităților și angajamentelor politico-militare în cadrul organizațiilor regionale și internaționale de securitate”.
Conceptele vehiculate în mass-media cum ar fi cele de ”securitate”, „stabilitate”, etc. fac referire la importanța țării noastre la o „garanție de securitate din partea partenerilor noștri” dar, și, din partea României.
De asemenea, este de remarcat îmbunătățirea continuă a cooperării și colaborării, pe cazuri și misiuni concrete, cu celelalte componente ale siguranței naționale. Mai mult, analiza presei din ianuarie 2011-octombrie 2011 relevă ca relația cu NATO și UE era și este subiectul de importanță națională. Dacă în trecut această relație era undeva pe ultimul loc, cu timpul s-a îmbunătățit, simțindu-se apoi pozitivitatea și forța cu care țara noastră participă ca membru cu drepturi depline în alianța NATO și UE în prezent este mediatizată la același nivel de interes. O țară trebuie să se sprijine pe armata oferindu-i siguranța necesară a cetățenilor săi. Nu poate să fie doar o ficțiune, ci o realitate și adevăr ce „are de îndeplinit și de dovedit, atunci când este chemată a o face, adică, «puternică prin valoarea ei morală și materială». Numai prin puterea ei, națiunea se va putea dezvolta în interior, iar în afară își va impune respectul celorlalte popoare, ale căror năzuințe vor fi stăpânite”.
Președintele României Traian Băsescu a explicat că strategia de recuperare economică se bazează destul de mult pe exporturi, chiar dacă acestea sunt afectate de criza prin care trece întreaga Europă și, totodată au fost adoptate măsuri de austeritate “pentru a asigura stabilitatea economică a României”. Și cu toate acestea economia țării rămâne totuși fragilă.
Fostul ministru al Ministerului Apărării Naționale, Gabriel Oprea, considera că Armata României poate reprezenta un exemplu pentru societate în ceea ce înseamnă disciplină și înțelegere, dar, și ce înseamnă solidaritatea între oameni. Mai mult, acesta dorește ca întreaga societate să urmeze acest exemplu, „pentru că – așa cum am văzut în toată istoria noastră – dacă suntem uniți și dacă muncim împreună, noi, românii, putem trece peste cele mai grele momente și peste cele mai mari încercări”.
Totodată țara noastră trebuie să fie mândră că armata contribuie „remarcabil la consolidarea imaginii României pe plan extern, ca autentic furnizor de securitate” oferind încredere și stabilitate prin cooperările internaționale și naționale.
Însă putem aminti și de rolul departamentului de relații publice. Pentru orice acțiune acest departament al Ministerului Apărării Naționale informează opinia publică și mediatizează toate activitățile sistemului „vizând eradicarea angoasei, creșterea încrederii populației, ridicarea nivelului educației de securitate la nivel militar și social, cât și descurajarea viitoarelor tentative.”
De asemenea, Strategia de Securitate evidențiază că „prevenirea și contracararea pericolelor generate de mediul internațional, cât și garantarea stării de securitate internă, in ansamblul său, a siguranței personale și securității comunităților. […] Strategia de securitate națională integrează atât activitatea de politică externă, diplomatică și de colaborare internațională, cât și pe cea a instituției militare și a forțelor de ordine publică, activitatea structurilor de informații, precum și pe cea a altor agenții guvernamentale cu responsabilități in domeniu. Integrarea și armonizarea eforturilor vizează atât cadrul național, cât și dinamica relațiilor in spațiul comun de securitate și apărare european, precum și in spațiul euroatlantic. […] Interesele naționale reflectă percepția dominantă, relativ constantă și instituționalizată cu privire la valorile naționale”.
Altfel, implicarea armatei în activitățile sociale, precum în calamități naturale (ninsori, ploi, etc.), alături de alte ministere oferă încredere și stabilitate, dar, ceea ce este foarte important că se acționează pentru „a salva viețile oamenilor”.
Frecvența de apariție a conceptului de “terorism” în mass-media
(1 ianuarie 2011 – 01 aprilie 2013)
Terorismul reprezintă o amenințare la nivel macrosocial (măsuri pe toate palierele – politic, social, militar, legislativ etc.), cât și la nivel local (obiectivul țintă teroristă). La nivel social, obiectivul țintă este direcționat către sistemului general de prevenție (antiterorism), deoarece terorismul este considerat ca fiind o amenințare la adresa siguranței naționale.
În “Adevărul” apare articolul Cum sunt ademeniți teroriștii în România în care prezintă “modul unor operațiuni minuțios pregătite” de “membrii unor rețele teroriste” pentru crearea unei noi piețe de tranzacții cu arme ,droguri, etc. Însă aceste operațiuni au fost anihilate de către cei mai buni agenți din România în colaborare cu specialiștii americani.
Datorită așezării geografice a României și cu un trecut istoric, cu scimbări majore la nivel social-politic, deși este membră NATO, UE și în acord cu alte instituții internaționale pentru lupta împotriva terorismului, țara noastră nu poate fi ocolită de pericolul prezent la nivel global – terorismul care este susținut de organizații fundamentaliste islamice.
Pentru România, prin aportul instituțiilor abilitate, reprezintă „o sarcină importantă în combaterea terorismului, a drogurilor, a traficului de persoane, a foametei, sărăciei, bolilor și așa mai departe” utilizând procedurile legale ale statului.
Alte probleme cu care se poate confrunta țara noastre sunt cele de ordin cibernetic sau psihologic (terorismul cibernetic și psihologic). Acestea pot fi problemele majore ale unui stat ce trebuie să fie combătute la nivel național și internațional.
Frecvența de apariție a conceptului de “migrație” în mass-media
(1 ianuarie 2011 – 01 aprilie 2013)
Frecvența de apariție a conceptului de “șomaj” în mass-media
(1 ianuarie 2011 – 01 aprilie 2013)
În urma analizelor a articolelor din presă am evidențiat problemele cu care se confruntă România, cum ar fi: migrarea cetățenilor în alte state, cu plecarea la studii și la muncă în străinătate a cetățenilor români, etc. este evidențiată prin variabilele/conceptele menținute constant în presa națională.
Fenomenul migrației constituie o caracteristică a forței de muncă, a inteligenței sprijinind beneficiile sociale și culturale ale unui stat în defavoarea altui stat prin schimbul de idei, valori, cunoștințe și cultură la menținerea unei societăți și, totodată ne îmbogățește atât pe noi, cât și societățile din care facem parte. Desigur, percepția este determinată de informațiile pe care le oferă mass-media, pozitive sau negative, însă, migrația forței de muncă, a inteligenței trebuie să constituie un semnal de alarmă. De exemplu, ce face România pentru a stopa migrația? Țara noastră nu contribuie cu nimic la păstrarea inteligenței, a forței de muncă, a culturii, educației, a cunoștințelor, medicină, etc. Chiar mai mult tinerii, cetățenii României aleg drumul străinătății (chiar dacă acest fenomen a luat amploare la nivel global) pentru a beneficia de un trai decent, de respect și de oportunității.
De asemenea, numărul de imigranți s-a intensificat ceea ce presupune că migrația din alte state către UE sau America a crescut având drept scop un mod de viață decent și cu respectarea a unor valori ale individului – în această situație este și România. Frecvența cu care apare conceptul de „migrație” în articolele studiate confirmă că populația din România nu sunt mulțumiți cu nivelul de trai și nu le oferă siguranța zilei de mine. Baza unei societății pornește de la educația acesteia și de la siguranța și securitatea acestuia.
Din cauza crizei economice și financiare în Europa și în țara noastră, se resimt la nivel social, programele/proiectele aplicate pentru redresare națională și globală a economiei. Într-un articol, Cecilia Malmström, Comisar pentru afaceri interne și László Andor, Comisar pentru ocuparea forței de muncă, afaceri sociale și incluziune menționau că pentru a avea un mod „de trai decent” în Uniunea Europeană iar „bunăstarea și standardele economice și sociale” să fie ridicate trebuie să „folosim mai bine potențialul oferit de o migrație bine gestionată”. Aceste afirmații sunt valabile și pentru țara noastră.
La începutul anului 2011, presa aducea la cunoștință opiniei publice despre Strategia Europei 2020, în care amintea problemele cu care se confruntă Europa: șomajul, deficitul demografic, migrația etc. Însă, migrația forței de muncă este menționată ca unul dintre domeniile-cheie care trebuie abordate pentru a spori creșterea și competitivitatea europeană. Mai mult, prin această strategie doresc să promoveze „recunoașterea competențelor și a nivelurilor de educație, să oferim informații cu privire la oportunitățile de pe piața muncii din Europa și să acordăm mai multă atenție integrării celor care s-au stabilit în Europa”, însă fără a condiționa statele lăsând la latitudinea acestora „să își definească necesitățile de filozofie a forței de muncă”. Jonathan Scheele, într-un interviu realizat de către cotidianul „Adevărul”, crede că România „a pierdut câteva mize europene importante: Schengen, restricții pentru muncă în tot mai multe state membre [Italia, Franța, Spania], fondurile europene” din cauza reputației proaste create în afara granițelor.
Șomajul este una dintre cauzele migrației și, totodată poate fi un risc sau o amenințare la adresa securității naționale a României, deoarece nu asigură un trai decent cetățenilor. Aprecierea intensității șomajului este unul dintre cei mai importanți indicatori macroeconomici (rata șomajului) al un stat și se determină prin raportarea numărului total de șomeri la populația activă și se exprimă în procente. Evoluția ratei șomajului reprezintă unul dintre barometrele a vieții sociale în care se iau anumite măsuri de protecție socială în funcție de deciziile politice, economice la nivel înalt ceea ce presupune, din partea a acestora (decidenților), asigurarea optimă a unei securități umane a statului din care faci parte.
În cotidianul „Adevărul” din 29 septembrie 2011 la rubrica Social articolul „Minciuni statistice: rata șomajului” aduce în prim-plan numărul real al cetățenilor care au rămas fără locuri de muncă (7,3% din populația României). Astfel, conform Comunicatul de presǎ al Institutului Național de Statisticǎ din 27 septembrie, se pomenește cǎ la 31 iulie 2011 se înregistrau 711 mii de șomeri, iar rata șomajului era de 7,2%. Însǎ pe site-ul Agenției Naționale de Ocupare a Forței de Muncǎ, la aceeași datǎ, se înregistrau 435 mii de șomeri, iar rata șomajului era de numai 4,8%. Diferența dintre cele două valori statistice este foarte mare deoarece modul de calcul este diferit (Agenției Naționale de Ocupare a Forței de Muncǎ – după legea nr 76 din 2002 iar Institutului Național de Statisticǎ – după metodologia Biroului Internațional al Muncii).
În urma recesământului realizat în conformitate cu metodologia Uniunii Europene apar primele rezultate care arată că din punct de vedere demografic populația României este în scădere, având drept cauze: lipsa locului de muncă îi determină pe cetățenii României să caute alte posibilități de supraviețuire și stabilitate – migrația și natalitatea.
România trece prin momente de schimbare politică, situație ce poate agrava sistemul social, iar șomajul, deja o problemă, se poate acutiza mai mult decât în ceilalți ani, deși elitele politice promit la nivel declarativ că „au vândut marota eliminării șomajului, creșterii nivelului de trai etc.”. Chiar dacă la nivel internațional/global problemele economice sunt fără ieșire, mulți dintre români emigrează în alte state (Germania, Franța, Anglia, USA, etc.) pentru un trai decent, astfel criza economică „transformă emigrarea din România într-un orizont de viață”.
Frecvența de apariție a conceptului de “trafic de persoane” în mass-media
(1 ianuarie 2011 – 01 aprilie 2013)
Frecvența de apariție a conceptului de “crimă organizată” în mass-media
(1 ianuarie 2011 – 01 aprilie 2013)
Pe agenda României se află traficul de persoane, ca fenomen infracțional și social, ce constituie o violare a drepturilor omului și o atingere adusă demnității și integrității ființei umane, o amenințare asupra securității individului și a valorilor sociale și morale. Totodată, societatea este afectată de acest tip de infracționalitate și în mod direct este lezat individul în care îi sunt încălcate drepturile individuale fundamentale, libertatea individuală, societatea suportând, în același timp, influențe negative generate de amplificarea fenomenului corupției, a faptelor antisociale și violente, crearea unor mecanisme criminale care obțin profituri substanțiale din acest tip de activitate afectând stabilitatea economică și securitatea regională, dar și imaginea unui stat. La nivel internațional, traficul de persoane, constituie o problemă majoră ce este susținută de comunitățile internaționale, dar, și a întregii societăți pentru contracararea acestui tip de infracționalitate. În acest context, traficul de persoane este considerat ca fiind o amenințare țare la adresa securității unui stat și un domeniu de cooperare important în interiorul UE și în parteneriat cu state, regiuni și terțe organizații internaționale.
Politica de imagine, a țării noastre, trebuie să joace un rol important pentru viitorul României. Astfel, mass-media din străinătate și din țară evidențiază că “cerșetorii și infractorii români pun pete de culoare și pe imaginea pe care România o are în Norvegia”, Franța, Spania, Germania, Austria etc. Mai mult, documentarul „Not My Life” prezintă și descrie practicile traficului de ființe umane și ale sclaviei moderne la nivel global, conținând inclusiv exemple din România.
“Dacă crimei organizate i se permite să se dezvolte, însăși ființa statului și a instituțiilor sale democratice este periclitată, în mod deosebit acolo unde democrația este tânără și fragilă”, afirma Secretarul Generai al Consiliului Europei Daniel Tarshys.
Imaginea României, în plan extern și intern, este încă tributară unor clișee ce s-au dezvoltat pe parcursul perioadei scurse de după 1989. Este dificil de schimbat aceste percepții și etichete. Acest obiectiv va necesita o acțiune concertată a instituțiilor statului pe o perioadă mai lungă de timp. Mai mult, în încercarea de a se construi stereotipuri de percepții negative de către diverse entități la nivel național și internațional, autoritățile române sunt responsabile cu imaginea națională și internațională și au misiunea de a impune o serie de etichete pozitive, ușor de reținut, cu impact și durabilitate asupra receptorilor interni și externi ai mesajelor.
„Cea mai puternică armă pe care o avem este reprezentată de valorile noastre comune, în special de angajamentul și devotamentul nostru față de calitățile umane comune” apreciază Mark Gitenstein, Ambasadorul SUA la București. Rezultatul este că nici un sistem politic nu a stopat tristețea umană sau să promoveze mediul optim de trai și să asigure o securitate sau o strategie pentru o stabilitate și încredere socială. Cred că România mai are multe secole de acum înainte pentru recuperarea unei imagini pozitive la adresa românilor pentru a beneficia de stabilitate și încredere la nivel internațional dar și național.
Astfel, România intensifică combaterea „infracționalității transfrontaliere, traficul de persoane, imigrația ilegală, traficul de droguri și frauda financiară, precum și cooperarea privind identificarea în vederea localizării urmăriților la nivel internațional.”
Pagină albă
CONCLUZII
Securitatea se prezintă, în epoca actuală, ca un fenomen care atinge toate domeniile și componentele societății. Totodată, rolul acesteia este acela de a garanta un anumit grad de asigurare al indivizilor pe toate palierele mediului social (garantarea unei anumite securități economice a persoanelor protejate, în fața producerii unor evenimente sociale «denumite riscuri sociale» cum ar fi boala, maternitatea, invaliditatea, bătrânețea, accidentul de muncă și boala profesională, decesul, protecția juridică a urmașilor, sarcinile familiale, șomajul ș.a.m.d.; economic; educațional; demografic; militar etc.) pentru menținerea unui mod de viață decent și civilizat.
Insuficiența posibilităților de luare a măsurilor de securitate a individului pune în evidență importanța informării și atenționării, prevenirii, reacției și acțiunii de depășire a consecințelor în cazul producerii unui atac la nivel societal. De asemenea, o viziune amplă asupra securității și o analiză a specialiștilor în domeniu ar oferi soluții pentru rezolvarea tuturor situațiilor pentru civilizațiile viitoare.
Actuala criză economică este percepută ca lipsa unei securități la nivel social și individual din punct de vedere al situației politice, economico-financiare, educaționale, culturale, lipsa respectului pentru valorile sociale, lipsa încrederii pentru viitor etc., și, îi influențează pe cetățeni să aleagă o variantă optimă de trai (migrația, munca în străinătate etc.). Astfel, pentru rezolvarea situațiilor de criză, a riscurilor și a vulnerabilităților realizate prin instrumente politice, a diferendelor inter- și intrastatale (ce se manifestă la nivelul organizațiilor internaționale și nu numai), elitele din cercurile academice și politice din țările democratice trebuie să determine dezvoltarea cooperării pentru combaterea actelor sângeroase (indiferente de actele primitive sau avansate) ce sunt generate în cadrul societăților la nivel internațional și trebuie înțeles că globalizarea securității este o realitate de necontestat.
Mai mult, trebuie să ne gândim că arma principală a acțiunilor violente de orice fel este omul, societatea însăși. Spre exemplu, terorismul (o acțiune violentă asupra unei națiuni și un risc continuu la nivel internațional) este fundamentat prin existența omului inteligent, fanatic, misionar care, în numele unor convingeri ce nu pot fi zdruncinate ușor, este în stare de orice sacrificiu și, mai ales, este în stare să inventeze mijloace de acțiune inteligente și deosebit de eficace, întrucât el pune în ceea ce face toată religia și toată ființa lui. Asemenea oameni nu pot fi ușor opriți dar o administrare eficientă și interese comune aplicabile din partea elitelor, a marilor puteri și a statelor trebuie să constituie un sistem de operațiuni de menținere, impunere, stabilitate a unei națiuni.
Fără echivoc la nivelul mediului de securitate trebuie să se realizeze și să se țină cont de noile strategii de securitate pentru a fi necesare în anticiparea unor situații de criză. Astfel, din strategia generală a unui stat (cum ar fi și țara noastră) trebuie să facă parte strategia de securitate națională (care este o strategie de tip total, integral), conceptul strategic NATO (care este o strategie de coaliție, de alianță, deci globală), UE (care este o strategie de coaliție, de alianță europeană) și alte acorduri strategice internaționale. Această strategie generală are rolul de a defini și identifica cu precizie acele elemente din strategia forțelor, din strategia mijloacelor și din cea operațională care asigură tratarea și rezolvarea, la nivelul situațiilor de criză de tip război sau de confruntare asimetrică.
Important este constituirea, după standardele UE, a unui sistem național și internațional de reacție (acțiune) în situații-limită, care să dețină componente specializate de cercetare, investigare și combatere a oricărei situații critice (terorismul, criza economică, războiul etc.) de orice fel, inclusiv a celui ciberinformațional și CBRN (Chimic, Bacteriologic, Radiologic și Nuclear), care se pare că va deveni amenințarea cea mai gravă a începutului de mileniu.
Armonia internațională sau guvernarea globală trebuie să joace un rol important pentru actorii statali și politici din întreaga lume având drept scop menținerea stabilității sociale, politice, militare, economice etc. și nu numai. Având în vedere problemele abordate la nivel social, am reliefat că statele sunt într-o continuă competiție încercând să găsească soluții viabile și adecvate pentru eliminarea fenomenului terorist și nu numai încercând să ofere oportunități pentru progres și dezvoltare durabilă a omenirii.
Securitatea națiunii și siguranța statului sunt hotărâtoare pentru evoluțiile în plan economic, politic, social, militar etc., în care actorii statali trebuie să promoveze interesele realiste ale indivizilor/cetățenilor/națiunii și să-și îndrepte efortul de eliminare a pericolului, prin punerea la „adăpost” a fiecărui stat/națiuni.
Astfel, eficiența securității reprezintă soluția viabilă pentru mecanismul fiecărui stat pentru că „…degradarea mediului afectează bunăstarea populației și performanțele economiilor naționale și ale celei globale …”. Însă, prin identificarea insecurității la adresa umanității, comunitatea internațională ar putea asigura stabilitatea, prosperitatea, bunăstarea și echilibrul unei națiuni.
Contribuția specialiștilor în domeniu a fost direcționată spre studiile către individ, către securitatea acestuia, cât și a întregii națiuni pentru a asigura și găsi rezolvări specifice în identificarea, analizarea și propunerea de soluții pentru contracararea consecințelor negative.
Prin cele trei metode de cercetare utilizate am evidențiat că cetățenii țării noastre au nevoie de un mediu politico-social-economic echilibrat, o calitate a vieții ridicată, bazată pe necesitățile și posibilitățile societății în general și ale individului în particular, pentru a permite evaluarea atât în mod obiectiv, cât și subiectiv a nivelului bunăstării societății și a populației, dar și, de a reflecta necesitățile vitale ale omului și posibilitățile lui de satisfacere a acestora, precum și tendințele și factorii de influență asupra nivelului de trai, stilului și standardului de viață.
Astfel, societatea contemporană este caracterizată de o serie de evoluții spectaculoase la nivelul tuturor domeniilor de activitate. Chiar și cele mai conservatoare zone au fost afectate de schimbări profunde (sistemul economic, educațional, sănătatea, militar, social etc.). În prezent cele mai discutate subiecte în mass-media (presa, televiziune, internet etc.) și printre cetățeni sunt criza economică, instabilitatea socială, educație. Aceste subiecte sunt evidențiate într-un mod pozitiv (prin prezentarea proiectelor de viitor) dar mai ales negativ. Situația prezentă nu este acceptată de întreaga societate, însă, în viitor pentru rezolvarea problemelor sociale și garantarea bunăstării socială a cetățenilor, se pune accentul pe sentimentul de solidaritate a societății și pe inițiativa organelor în drept.
Reevaluarea și reorganizarea situației economice și nu numai este importantă pentru prevenirea problemelor ce pot apare în securitatea națională. Trebuie să se acorde o mare importanță sărăciei, accesului la educație a tuturor categoriilor sociale, corupției, sănătății, sistemului militar etc. pentru a nu a avea pe termen lung efecte negative la nivel individual, cât și la nivel comunitar și societal. Necesită o atenție deosebită atât statul cât și instituțiile sociale ce pot contribui la asigurarea stabilității în țară pentru a asigura securitatea cetățeanului (prin servicii sociale, educaționale și psihologice mai bune, sănătate, dezvoltarea și promovarea eficientă a sistemului militar, prin informarea corectă a cetățenilor etc. concentrate asupra asigurării bunăstării și dezvoltării cetățeanului).
Pe parcursul cercetării științifice am constatat că securitatea individului/socio-umană reprezintă o condiție pentru dezvoltarea durabilă a unei societăți. Astfel, în urma cercetării pot evidenția concluziile și propunerile finale ale acestui studiu:
1. Pornind de realitatea existentă în România cetățeanul este influențat de deciziile politice, de imaginea instituțiilor care reprezintă interesele acestora la nivel internațional și național, de sărăcia existentă din cauza problemelor economice, de procesele migraționale etc. Mai mult, problemele sociale au un impact negativ asupra mediului social și cetățeanului la nivel național și internațional.
2. Totodată, migrația și șomajul sunt problemele existente în țara noastră, probleme ce sunt de ordin economic favorizând exodul către alte țări pentru un standard ridicat de viață. Astfel, sondajele realizate arată că starea de spirit se schimbă din cauza problemelor economice, politice, juridice, educaționale etc., dar, și a deficitului material cu care se confruntă cetățeanul, încât aceștia preferă să se îndrepte către alte valori democratice, migrând spre vest căutând alte posibilități de stabilitate.
3. Analiza sociologică și de comunicare confirmă că cetățeanul este influențat într-un mod negativ din cauza corupției, aceasta fiind întâlnită la nivelul tuturor domeniilor existente în țară, și, totodată, pentru mediul social (cetățeanul din România) rămâne un subiect spinos și o problemă ce trebuie a fi combătută. Corupția la nivel național determină neîncredere și incertitudine la nivel social (în rândul cetățenilor) și crează confuzie la nivel social, politic, economic, militar etc. Corupția și instabilitatea politică reprezintă un factor de risc pentru securitatea țării noastre și sunt percepute de către societate ca fiind o problemă socială complexă ce atacă bazele economice și politice ale societății punând în pericol stabilitatea și echilibrul mediului social. Pentru combaterea și prevenirea corupției și a altor fenomene de risc trebuie să existe soluții din punct de vedere legal (lipsa reglementărilor legale în anumite domenii alimentează factorii de risc pentru corupție).
4. Industria și agricultura sunt ramuri dominante pentru funcționarea sistemului economic al unui stat, inclusiv România. Însă, după 1989, acestea constituie o problemă majoră pentru țara noastră, deoarece nu li s-au acordat importanța cuvenită pentru a putea susține economia țării noastre. Astfel, pentru stabilizarea și creșterea economiei țării și pentru a satisface interesele cetățenilor, trebuie să fie consolidate prioritățile economice ale unui stat, pornind de la elementele de bază ale unui structuri economice de promovare, susținere și relansare.
5. În prezent, educația și sănătatea rămân departe de a fi soluționate dezvoltând, astfel, neîncrederea în rândul populației. Menținerea, dezvoltarea sau relansarea a acestor servicii ar fi o soluția pentru a oferi o imagine mai bună în rândul populației. România trebuie să acorde o importanță deosebită creșterii competențelor factorului uman, din perspectiva educației și care să-i permită crearea, utilizarea și difuzarea cunoștințelor, și să i se asigure existența unui sistem inovativ eficient format din firme, centre de cercetare, universități, centre școlare, licee etc. optime și la standarde ridicate.
Analiza sociologică întreprinsă asupra mediului social a avut rolul de a depista toleranța și intoleranța la instituțiile abilitate pentru asigurarea vieții individului dar și opinia acestora despre situația economică, socială, militară cât și cunoștințele pe care aceștia le au asupra securității. În contextul actual, cetățenii au erodată încrederea în factorii de conducere, în justiția și administrație și nu numai.
O altă problemă cuprinde consolidarea securității interne și promovarea securității externe prin efortul de funcționare a cadrului conceptual al securității naționale care cuprinde printre altele interesul național. Astfel, securitatea cetățenilor trebuie să fie garantată, în primul rând, de către stat, acordându-le un mod de viață decent și un echilibru social în comunitate.
În prezent criza economică reprezintă o preocupare pe plan global, atât a țărilor sărace, cât și a celor bogate în toate domeniile de activitate. Șomajul, problemele sociale induse de schimbările structurale ale economiilor naționale, sărăcia extremă, fenomenul persoanelor fără locuință, diminuarea coeziunii sociale, disparitățile regionale accentuate reprezintă probleme care pun în pericol dezvoltarea societăților. Tocmai de aceea Uniunea Europeană și-a accentuat în ultimii ani preocuparea pentru componenta socială, lansând un program comun de luptă împotriva sărăciei și de promovare a incluziunii sociale.
Strategia de securitate națională a României reflectă concepte dinamice și pragmatice asupra viitorului în domeniul securității, fiind un document-cadru ale cărui modalități de acțiuni vor fi adaptate în funcție de evoluțiile din mediul de securitate. De asemenea, documentul propune obiective clare în care acestea se vor realiza pe parcursul actualei legislaturi, precum și ulterior. Obiectivul fundamental îl constituie realizarea, apărarea și promovarea intereselor naționale. Strategia de securitate națională a României reflectă intenții și acțiuni, etape și evenimente care vor fi urmărite cu consecvență, chiar dacă într-o lume aflată în permanentă schimbare pot să apară evoluții care să necesite reconsiderări temporare.
Națiunea și statul român s-a aflat în fața unei realizări istorice – integrarea europeana și euroatlantica. Astfel, integrarea în structurile de securitate europene și euroatlantice poate găsi soluții, chiar dacă eforturile ar putea fi de durată în promovarea cooperării și colaborării la nivel internațional și pentru stabilitatea de care are nevoie țara noastră.
O viziune realistă asupra posibilităților și resurselor ne obligă să ne concentrăm eforturile pe acele priorități care vor influența în mod decisiv starea de securitate a României. Participarea cetățenilor și a organizațiilor, a societății în ansamblul ei va fi hotărâtoare pentru susținerea posibilităților de dezvoltare a obiectivelor securității naționale. Securitatea și prosperitatea sunt două obiective cu o profundă determinare reciprocă, iar promovarea lor solicită din partea tuturor angajare, responsabilitate și patriotism.
Pagină albă
BIBLIOGRAFIE
Acte normate, culegeri, lucrări științifice, cursuri și dicționare
A Perspective on Human Security: Chairman’s Summary, Lysoen, Norvegia, 20 mai 1999 www.dfait.maeci.gc.ca.
Biblia sau Sfânta Scriptură, București, Editura Institutul Biblic și de Miss. Al BOR, 1988.
Bogdan-Tucicov Ana, Chelcea Septimiu, Golu Miahi, Golu Pantelimon, Mamali Cătălin, Pânzaru Petru, Dicționar de psihologie socială, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1981.
Carta Albă a Guvernului, Armata României 2010: reformă și integrare euro-atlantică, Editura Militară, București, 2000.
Carta Albă a Securității și Apărării Naționale, București, 2004; http://www.mapn.ro/diepa/planificare/carta_alba.htm.
Carta ONU; http://www.dadalos.org/uno_rom/un-charta.htm#4.
Centrul de Geopolitică și Antropologie Vizuală al Universității din București, Geopolitica integrării europene, Editura Universității din București, București, 2002.
Centrul de Studii Strategice de Apărare și Securitate, Riscuri și amenințări la adresa securității. Identificarea, elaborarea și evaluarea soluțiilor de rezolvare nonconflictuală a diferendelor ineretnice, în „Hominis 2001” (suport electronic), 2002.
Centrul de Studii Strategice de Securitate, Integrarea Euroatlantică Priorități post-Praga , Editura Academiei de Înalte Studii Militare, București, 2002.
Centrul de Studii Strategice de Securitate, Terorismul. Dimensiune geopolitică și geostrategică. Războiul terorist. Războiul împotriva terorismului, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, București 2002.
Centrul de studii strategice,Colocviu strategic, Nr. 5 (LII), Universitatea Națională de apărare „Carol I”, București, Aprilie 2006.
Constituția României (textul Constituției României a fost publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003), Editura Monitorul Oficial R.A., București, 2007; http://www.cdep.ro/pls/dic/site.page?id=339.
Controlul parlamentar al sectorului de securitate. Principii, mecanisme si practici, DCAF, 2004.
Culegere de termeni, concepte și noțiuni de referință din domeniile politicii militare, securității naționale și apărării armate, Editura Militară, București, 2000.
Curs de doctrine politico-militare, partea a VI-a – „Securitate națională și euroatlantică”, Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2004.
Curs, Conceptul Combined Joind Task Force – CJTF, Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2005.
Declarația Laeken din decembrie 2001; http://ec.europa.eu/romania/documents/eu_romania/tema_7.pdf
Dictionaire de la langue francaise, Encyclopedie, noms communns, noms propres, 1995.
Dictionary of American Government and Politics, Editura Dorsey, New York, 1988.
Dicționarul enciclopedic ilustrat, Chișinău, Editura Cartier, 1999.
Dicționarul explicativ al limbii române (DEX), ediția a II-a, Editura Univers Enciclopedic, București, ediția a II-a, 1998.
Doctrina națională a informațiilor pentru Securitate, aprobată în ședința Consiliului Suprem de Apărare a Țării din 23 iunie 2004, Editura SRI, București, iulie-2004.
Doctrina pentru operații întrunite multinaționale, București, 2001.
European Community Environment Legislation, vol. 3, Chemicals, Industrial Risks and Biotechnology, Office for Official Publications of the E.C. Luxemburg, 1992.
Glosar de termeni și expresii privind angajarea operațională a forțelor, București, Editura AISM, 2002.
Glosarul NATO de termeni și definiții, AAP-6(V)1995.
HG nr. 30/2008 privind aprobarea Strategiei naționale de apărare a țării, Monitorul Oficial, Partea I nr. 799 din 28/11/2008.
Hotărârea C.S.A.T. Nr. 36/2002 privind Strategia națională de prevenire și combatere a terorismului.
Hotărârea nr. 547 din 9 iunie 2005 pentru aprobarea Strategiei Naționale de Protecție Civilă, emitent: Guvernul României, publicată în: Monitorul Oficial nr. 600 din 12 iulie 2005.
Hotărârea nr.36 din 18 decembrie 2001 privind adoptarea Strategiei de securitate națională a României, publicat în M.Of. nr. 822/20 dec. 2001.
„Human security implies that everyone is treated as a citizen”, în Raportul de la Barcelona.
L’Institut d’Etudes de Sécurité de l’Union Européenne, Une Europe sure dans un monde meilleur. Stratégie européenne de sécurité, Paris, decembre 2003.
Legea nr. 446/2006 privind pregătirea populației pentru apărare.
Legea nr. 473/2004 privind planificarea apărării.
Legea nr. 477/2003 privind pregătirea economiei naționale și a teritoriului pentru apărare.
Legea nr. 51/ 1991 privind Siguranța Națională a României.
Legea nr. 535/2004 privind prevenirea și combaterea terorismului.
Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informații de interes public.
Mic dicționar enciclopedic, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1978.
NATO HANDBOOK, NATO Office of Information and Press, Bruxelles, Octomber, 2001.
North-South, A programme for survival, Raportul Comisiei Brandt, Londra, Pan, 1980.
OXFORD Dictionary of Current English, Oxford University Press, 1988, Second Edition by Christina Ruse.
Patterns of Global Terrorism, Department of State, USA, 2002, 2003.
Pentagon awards fast interceptor missile deal, în Jane’s Defence Weekly, 10 septembrie 2003.
„People who live in the affected area are the best source of intelligence”, în Raportul de la Barcelona.
Proiect de strategie energetică a României în perioada 2007-2020, iulie 2007, www.minind.ro/presa_2007/iulie/Strategia_9_iulie.pdf.
Provocări la adresa securității și strategiei la începutul secolului XXI, secțiunea Istorie, geopolitică și geostrategie, Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2005.
Repertoire de la practique suivie par les organs des Nations Unies, vol. V, New York, 1956, p. 125 și urm., și Supl., nr. 1, vol. II, New York, 1959.
Reprimer la criminalite trasnationale, în Révue électronique du Departement d’Etat des Etats-Unis, âout 2001, vol.6, nr. 2.
România și Politica de Alianțe. Istorie și actualitate, Editura Institutului Român de Studii Internaționale, București, 1995.
Romania-NATO, 1990-2004, Agenția Națională de Presă AGERPRES, București, 2004.
România-NATO, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, București, 2004.
Romania-NATO. Parteneriat si cooperare, Editura Militară, București, 1999.
Securitate națională, politică de apărare și istorie militară în România la sfârșit de mileniu, Institutul pentru Studii politice de Apărare și Istorie Militară, București, 2000.
Sécurité et promovation de la sécurité: Aspects conceptuels et operaționels, în http//:www.cspq.qc.ca/oms/promotion.pdf.
Strategia de securitate a Uniunii Europene, 2003; www.consilium .europa.eu/infopublic.
Strategia de securitate națională a României, București, 2001; http://www.presidency.ro/static/ordine/SSNR/SSNR.pdf
Strategia de securitate națională a României, Președenția României, Ministerul Afacerilor externe, București, 2007.
Strategia Națională privind dezvoltarea economică durabilă, M.O. 297/2000.
The European Security Strategy. Implementing a Distinctive Approach to Security, www.europa.eu.int
Terorismul – dimensiune politică și geostrategică. Războiul terorist. Războiul împotriva terorismului, Centrul de Studii Strategice de Securitate, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, București, 2002.
Terorismul. Dimensiune geopolitică și geostrategică. Războiul terorist. Războiul împotriva terorismului, Colectiv-CSSS, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, București 2002.
Tratat de știință militară, vol.1 și 2, Editura Militară, București, 2001.
Tratatul de la Maastricht, http://ec.europa.eu/romania/documents/eu_romania/tema_21.pdf
US Departament of Defense, Joint Publicațion 1-02, DoD Dicționary of Military and Associated Terms, 08 noiembrie 2010 (actualizat la 15 martie 2014); http://www.dtic.mil/doctrine/dod_dictionary/
Lucrări de autor
Adams James, Următorul război mondial, Editura Antet, București, 1998.
Adumitrăcesei D. Ioan, Decalajele între mediile rurale și urbane, Editura Economică, București, 2003.
Albert Michel, Capitalism contra capitalism, Editura Humanitas, București, 1994.
Allin H. Dana, Cold War Illusions, America, Europe and Soviet Power, 1969-1989, St. Martin’s Press, New York, 1994.
Andreescu Anghel, Terorismul internațional flagel al lumii contemporane, Editura MAI, București, 2003.
Antonesei Liviu, Paideia. Fundamentele culturale ale educației, Editura Polirom, Iași, 1996.
Aristotel, Metafizica, Editura IRI, București, 1996.
Aron Raymond, 18 lecții despre societatea industrială, Editura All, București, 2003.
Athanase Joja, Cuvântare la colocviul de psihologie – Omul secolului XX, în “Gazeta literară”, nr. 47 din 24 noiembrie, 1966.
Attina Fulvio, The European security partnership, NATO and the European Union, martie, 2002.
Axworthy Lloyd, Canada and Human Security, address to the 51st UN General Assembly, 1996.
Balaban Constantin-Gheorghe, Modificări în arhitectura globală de securitate, în „Impact Strategic” nr. 1, Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2005.
Balaban Constantin-Gheorghe, Securitatea și dreptul internațional. Provocări la început de secol XXI, Editura C.H. Beck, București, 2006.
Balzacq Thierry, Qu’est-ce que la sécurité nationale//La revue internationale et stratégique, nr. 5, hiver, 2003-2004, sursa: http://www.iris-france.org/
Bădălan Eugen, Arsenie Valentin, Văduva Gheorghe, Eseu despre arta strategică, Editura Militară, București, 2005.
Gl. Lt. Dr. Bădălan Eugen, gl. Bg. Dr. Frunzeti Teodor, Forțe și tendințe în mediul de securitate european, Editura Academiei Forțelor Terestre, București, 2003.
Bădescu Ilie, Dungaciu Dan (coordonatori), Sociologia și geopolitica frontierei, vol. I-II, Editura Floare-Albastră, București, 1995.
Bădescu Ilie, Mihăilescu Ioan, Zamfir Elena (coord.), Geopolitica integrării europene, București, Editura Universității din București, 2003.
Bădescu Ilie, Tratat de geopolitică, Editura Mica Valahie, București, 2004 și 2005.
Băloi Aurel, Conceptul de securitate – Școli de gândire, în http://www.studiidesecuritate.ro
Băloi Aurel, Metodologie și indicatori de securitate. Analiza securității internaționale: delimitare conceptuală, în http//:www.studiidesecuritate.ro.
Bărbulescu Gheorghe, Uniunea Europeană, aprofundare și extindere, București, Editura Trei, 2000.
Beaufre André, Introducere în strategie, Editura Militară, București, 1974.
Bechmann Gotthard, Risiko als Schluesselkategorie in der Gesellschafstheorie, in „Risico und Gesellschaft und Ergebnisse interdisziplinaerer Risikoforschung“, Oplanden Westdeutvher Verlag, 1993.
Beck Ulrich, The Risk Society, Toward a New Modernity, Sage Publications, London, 1992.
Beșteliu Raluca-Miga, Organizații internaționale interguvernamentale, Editura C.H. Beck, București, 2006.
Biava Alessia, Prévention, gestion et sortie des conflits. La culture stratégique de l’Union Européenne dans le domaine de la sortie des crises et des conflits: un cadre de référence, Institut Européen de ’Université de Genève, martie, 2006.
Bierstedt Robert, The Social Order, Fourth Edition, McGraw Hill Book Company, New York, 1974.
Boblea Gheorghe, Imaginea – obiect de patrimoniu, Editura Fundația Revista Jandarmeriei, București, 2000.
Bolintineanu Alexandru și Malița Mircea, Carta ONU, document al erei noastre, Editura Politică, București, 1970.
Boncu Simion, Securitatea europeană în schimbare. Provocări și soluții, Editura AMCO PRESS, București, 1995.
Bondrea Aurelian, Opinia publică și dinamica schimbărilor în societatea Românească în tranziție, Editura Fundația Română de Mâine, București, 1998.
Bonnefous Edouard, Omul sau natura, Editura Politică, București, 1976.
Booth Ken, Strategy and Ethnocentrism, Croom Helm, London, 1979.
Boudon Raymond (coordonator), Tratat de sociologie, Editura Humanitas, București, 1997.
Bougnoux Daniel, Introducere în științele comunicării, Editura Polirom, Iași, 2000.
Boutros Boutros-Ghali, Agenda pour la paix, Nations Unies, 1992.
Braunch Günter Hans, Reconceptualising Security in the 21st Century, FU Berlin, 2004/2005.
Breban Vasile, Dicționar al limbii române contemporane, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1980.
Brodie Bernard, Strategy in the Missilee Age, Princeton University Press, Princeton, 1959.
Brown R. Lester, Probleme globale ale omenirii, Editura Tehnică, București, 1996.
Brzezinski Zbigniew (ed.), The Geostrategic Triad – Living with China, Europe and Russia, The Center for Strategic and International Studies Press, The CSIS Press, Washington, DC, 2001.
Brzezinski Zbigniew, Marea tabla de sah, Editura Univers Enciclopedic, București, 1999 și 2000.
Brzezinski Zbigniew, Marea Tablă de Șah. Supremația americană și imperativele sale geostrategice, Editura Univers Enciclopedic, București, 2000.
Bull Hedley, Societatea anarhică, Editura Știința, Chișinău, 1998.
Bull Hedley, The Anarchical Society. A study of order in world politics, Second and Fourth Edition, Publisher Palgrave Macmillan, Columbia University Press, New York, 1977.
Bull Hudley, Societatea anarhică. Un studio asupra ordinii în politica mondială, Editura Știința, Chișinău, 1998.
Buzan Barry, Ole Waever, Jaap de Wilde, Security: A New Framework for Analysis, Line Rienner Publishers Inc., US&Canada, 1998.
Buzan Barry, Popoarele, statele și teama – o agendă pentru studii de securitate internațională de după războiul rece, Editura Cartier, Chișinău, 2000.
Cândea Rodica, Cândea Dan, Comunicare managerială, Editura Expert, București, 1996.
Cazeneuve Jean, La Communication de Masee.Guide alphabétique, Denoël/Gonthier, Paris, 1976.
Cdor. Constantin Alexandru, România națională la ora reflecției, în “Strategii XXI”, nr. 3, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, București, 1998.
Celac C. Sergiu, Mica enciclopedie de politologie, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1977.
Chelcea Septimiu, Mărginean Ioan, Cauc Ion, Cercetarea sociologica – metode si tehnici, Editura Destin, Deva, 1998.
Chiriac Dănuț-Mircea, Politici și strategii de securitate la începutul secolului XXI, Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2005.
Cicero Marcus Tullius, Despre îndatoriri, Editura Științifică, București, 1957 (o ediție retipărită 1993).
Clausewitz von Karl, Despre război, Editura Militară, București, 1982.
Clausse Rogers, Brevčs considerations sur la terminologie et la méthodologie de la communication sociale, în olitica lan sociétés, tome VI, nr. 4, aprilie 1972.
Claval Paul, Geopolitica si geostrategie, Editura Corint, București, 2001.
Codița C., Cursa înarmărilor. Determinări și implicații social-politice, Editura Militară, București, 1989.
Col. (r) dr. Grigore Alexandrescu, Modele posibile ale Noului război, în “Impact Strategic”, Editura Universității Naționale de Apărare, nr. 1-2, București, 2003.
Col. dr. Grigore Alexandrescu, Terorismul – amenințare neconvențională la adresa securității naționale și internaționale, în Revista Forțelor Terestre, Editura Centrul Tehnic Editorial al Armatei, București, nr. 2/2001.
Col. prof. univ. dr. Deac Aron Liviu, Col. conf. Dr. Irimia Ion (editori), „Securitatea europeană la cumpăna dintre milenii” în Curs de doctrine politico-militare. Partea a II-a: Sisteme de securitate și doctrine militare, , Editura Academiei de Înalte Studii Militare, București, 2001.
Conf. Univ. dr. Chiș Ioan, Fundamente de drept, vol. 1, Editura ANI, București, 2004.
Constantinescu N. Nicolae, Învățăminte ale tranziției economice în România, Editura Economică, București, 1997.
Cooper Robert, Destraămarea națiunilor. Ordine și haos în secolul XXI, traducere Sebastian Huluban, Editura Univers Enciclopedic, București, 2007, p. 99.
Cooper Robert, Destrămarea națiunilor. Ordine și haos în secolul XXI, Editura Univers Enciclopedic, 2007.
Cornell Svante, NATO’S role in South Caucasus.Regional Security, în Turkish Policy Quarterly volume 3, no 2, Summer, 2004.
Acad. Coteanu Ion, Dănilă Ion, Tiuga Nicoleta și colaboratori, Dexul explicativ al limbii române, Ediția a II-a, Editura Univers enciclopedic, București, 1998.
Crăciun Ion, Manta Dănuț, Sarcinschi Alexandra, Gestionarea crizelor în cadrul NATO, Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2004.
Cristian Unteanu, „Manual NATO-Parteneriat și cooperare”, traducere, Editura Nemira, București, 1997.
Cristophe Reveillard, Les dates-clefs de la Construction européenne, Editura Ellipses, Paris, 2000.
Culda Lucian, Devenirea oamenilor în procesualitatea socială, Editura Licorna, București, 1998.
Culda Lucian, Promovarea securității globale. Repre teoretice, Centrul de Studii Sociale Procesual-Organice SRL, prima ediție, București, 2006.
Daniel Dumitraș, Giurcă Ion, Alianțele și coalițiile politico-militare garant al securității statelor membre, Editura Imprimăria Națională, București, 2004.
Dâncu Vasile, Comunicarea în managementul instituționa, Editura Gewalt, Cluj-Napoca, 2000.
David Charles-Philippe, Levesque Jacques, The Future of NATO, McGill-Queens University Press, US, 2001.
David V. Aurel, Doctrine, politici și strategii de securitate, Editura Fundației România de Mâine, București, 2008.
David V. Aurel, Sociologia națiunilor, Editura Tempus Dacoromânia Comtera, București, 2005.
Delors Jacques, Et Notre Europe, Comment nous voyons le nouvel orde international, în Le Monde, Paris, 28 mai 2003.
Dijmarescu Eugen, România și extinderea Uniunii Europene, expunere la seminarul „Securitatea României în secolul al XXl-lea”, Institutul de Studii Internaționale și Strategice, București, 25 februarie 2000.
Drucker F. Peter, Trading Places, in „The National Interest”, Spring, 2005; http://nationalinterest.org/article/trading-places-430
Duerr Karlheinz et al., Stratégies pour apprendre la citoyenneté démocratique, Conseil de l’Europe, DECS/EDU/CIT, 2000.
Duke Simon, The elmive qitest for European security: from EDC to CFSP, MacMillan Press LTD, Londra, 2000.
Dumoulin Andre, L’UHO et la politique européenne de défense în “Problèmes politiques et sociaux”, nr. 754, 8.09.1995, Paris, La Documentation Française.
Duțu Alexandru, Literatura comparată și istoria mentalităților, București, Editura Univers, 1982.
Ecobescu Nicolae și colectiv, Resursele și noua ordine internațională, Editura Politică, București, 1981.
Eland Ivan, Is Chinese Military Modernization a Threat to the United States?, în Policy Analysis, nr. 465, 23 ianuarie 2003.
Emanuel Todd, Sfârșitul imperiului, Editura Albatros, București, 2004;
Etzioni Amitai, apud. Olsen E. Marvin, Marger Martin (eds.), Power, Influence and Authority, Westview Press Inc. Boulder, San Francisco, Oxford, 1993.
Foucault Michel, O polemică răsunătoare, în „Secolul XX”, nr. 5, 1967.
Friedman Georges, Préface, Dictionnaire des média, Mame, Paris, 1971.
Friedman L. Thomas, Pământul e plat. Scurtă istorie a secolului XXI, Editura Polirom, București, 2007.
Frunzeti Teodor, Globalizarea securității, Editura Militară, București, 2006.
Frunzeti Teodor, Securitatea Națională și Războiul Modern, Editura Militară, București, 1999.
Frunzetti Teodor, Organizațiile internaționale în era globalizării, București, Editura Academiei Forțelor Terestre, București, 2000.
Frunzeti Teodor, Zodian Vladimir, Lumea 2005. Enciclopedie politică și militară, Editura Centrul Tehnic Editorial al Armatei, București, 2005.
Frunzetti Teodor, Zodian Vladimir, Lumea 2011, Enciclopedie politică și militară (Studii strategice și de securitate), București, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, București, 2011.
Fuerea Augustin, Manualul Uniunii Euroepene, Editura Universul Juridic, București, 2004.
Fukuyama Francis, Viitorul nostru postuman: consecințele revoluției biotehnologic, Editura Humanitas, București, 2004.
Gâf-Deac Ioan, Gâf-Deac I. Ioan, Managementul activităților diplomatice, Editura Economică, București, 2001.
Gardels Nathan, Schimbarea ordinii globale, Editura Antet, București, 2001.
Gareis Sven/Varwick Johannes, Die Vereinten Nationen. Aufgaben, Instrumente und Reformen, Bundeszentrale für politische Bildung Schriftenreihe Band 403, Bonn, 2003.
Garz Florian, „Expansiunea spre Est a NATO: Bătălia pentru Europa”, Editura Coruț Pavel, București, 1997.
Gheorghe Toma, Securitatea națională din perspectiva noilor arhitecturi de securitate ale începutului de secol. Incertitudini, realități, prespective, Editura ANI, București, 2006.
Ghica Alexandra Luciana, Zulea Marian (coord.), Politica de securitate națională. Concepte, instituții, procese, Editura Polirom, 2007.
Giles Ferrend, Identitatea, cetățenia și legăturile sociale, Polirom, 2000.
Gilpin Robert, Economia mondială în secolul XXI, Editura Polirom, Iași, 2004.
Gnesotto Nicole, Introduction: l’OTAN et l’Europe à la lumière du Kosovo, Anexă, în “Politique Étrangère”, nr. 2, L’Institut de Relations Internationales, Paris, 1999.
Goran Hyden, Court Iulius, Governance and Development, în “World Governance Discussion Paper 1”, United Nations University, US, 2002.
Guernier Maurice, Prefață la ediția franceză, Paris, 6 aprilie 1978, Să ieșim din epoca risipei (al patrulea raport al Clubului de la Roma), București, 1985.
Gusti Dimitrie, Opere, vol. IV, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1970.
Gusti Dimitrie, Opere, vol. I, Editura Academiei, București, 1968.
Gusti Dimitrie, Sociologia razboiului, in Sociologia militans, Editura Institutului Social Român, Bucuresti, 1934;
Guzzini Stefano, Realism și relații internaționale, Editura Institutul European, Iași, 2000.
Haggard Stephan și Chung-In, Institutions and Economic Policy: Theory and a Korean Case Study, World Politics, 42 (2), 1990.
Haq Mahbub-ul, New Imperatives of Human Security, RGICS Paper No.17, Rajiv Gandhi Institute for Contemporary Studies, Rajiv Gandhi Foundation, New Delhi, 1994.
Hart Liddell, Strategia. Acțiunile indirecte, Editura Militară, București, 1973.
Hegel Georg Wilhelm Friedrich, Fenomenologia spiritului, Editura Academiei, București, 1965.
Helt David, McGrew G. Anthony, Goldblatt David, Perraton Jonathan, Global Transformations: Politics, Economics and Culture, Polity Press, Cambridge, 1999.
Herbert A. Simon, Models of Man, John Wiley & Sons, New York, 1957.
Hlihor Constantin, Kissinger, despre democrația secolului XXI, în „Observatorul Militar” nr. 2, București, 2006.
Hlihor Constantin, Geopolitica și geostrategia în analiza relațiilor internaționale contemporane: considerații teoretice și metodologice, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2005.
Hlihor Constantin, Istorie și geopolitică în Europa secolului XX: considerații teoretice și metodologice, Editura Rao, București, 2001.
Hopmann T. Philip, An Evaluation of the OSCE’s Role în Conflict Management, în Gartner Heinz et al (eds), Europe’s New Security Challenges, Lynne Rienner, 2001.
Hugo Grotius, De jure belli ac pacis, Libri tres, Privilegio Regis, Paris, 1625.
Hundley Richard, Et al., Security in Cyberspace, Challenges for Society, Santa Monica, California, Rand, 1996.
Huntington P. Samuel, Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale, Editura Antet, București, 1998, (Titlu original: Samuel P. Huntington, 1997, “The clash of civilizations the remaking of world order”, simon & schuster).
Huntington P. Samuel, The Lonery Superpower, în Foreign Affairs, martie/aprilie 1999.
Huntington P. Samuel, The Soldier and the State: The Theory and Politics of Civil-Military Relations, Harvard University Press, US, 1957.
Howlett Michael, Ramesh M., Studying Public Policy – Policy Cycles and Policy Subsystems, Oxford University Press, Oxford et al., 1995.
Iacob Dumitru, Comunicare organizațională, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, București, 2001.
Iacob Dumitru, Inițiere în presa scrisă. Tehnologia presei scrise: documentar, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, București, 1997.
Iacob Maria, Comunicarea și normalitatea umană. În: Armata României la început de secol. Posibile opțiuni și evoluții, în „Sesiunea de comunicări științifice – 26 aprilie 2001”, Sectiunea a V-a: Comunicare si relatii publice, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, București, 2001.
Iacob Dumitru, Cismaru Diana-Maria, Relațiile publice: eficiența prin comunicare, Editura Comunicare.ro, București, 2003.
Iacob Dumitru, Sociologia comunicării: aplicație în știința militară, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, București, 2002.
Iacob Dumitru, Iacob Maria, Golurile în comunicare – cum apar și cum pot fi umplute…, în „Observatorul Militar”, nr. 18[950], București, 2008.
Ignatio Ramonet, Geopolitica Haosului, Editura Doina, București, 1998.
Ilie Gheorghe, Securitatea sistemelor militare, Editura Militară, București, 1995.
Iliescu Adrian-Paul, Introducere în politologie, Editura BIC ALL, București, 2003.
Iliescu Ion, Integrare și globalizare. O viziune românească. Presa națională, București, 2003.
Ionescu Mihai, După hegemonie. Patru scenarii de securitate pentru Europa de Est în anii ‚90, Editura Scripta, București, 1993.
Irimia Ion, Deac Aron Liviu, Securitatea României la răscruce de milenii, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, București, 2000.
Irimia Ion, Ion Emil, Lucrare de cercetare științifică cu tema Securitatea între real și virtual, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, București, 2002.
Ion Emil, Asigurarea securității europene prin intermediul organizațiilor internaționale, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2007.
Jack Andrew, Rusia lui Putin. Toamna oligarhilor, Editura ALL, București, 2006.
James G. March, An introduction to the Theory and Measurement of Influence, în “Political Power”, vol. 49, nr. 2, American Political Science Association, iunie 1955; http://dx.doi.org/10.2307/1951813.
Janowitz Morris, The Professional Soldier, A olitica land Social Portrait, Free Press, 1960.
Javier Solana (discurs), Where does the European Union stand on CFSP, Berlin, 14.11.2000, http://europa.eu.int./comm/extemal_relations/news/solana/speech.
Javier Solana, A secure Europe in a better world, Thessaloniki European Council, June 20, 2003, la http://www.eu.int./oressdata/EN/ reports/76255.pdf.
Jelavich Charles și Barbara, Formarea statelor naționale balcanice – 1804-1920, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001.
Jervis Robert, Percetion and Misperception in International Politics, Princeton, N.J. Princeton University Press, 1976.
John Peterson (coord.), A Common Foreign Policy for Europe? Competing visions of the C.F.S.P., Routledge, Londra, 1998.
Kant Immanuel, Spre pacea eternă. Un proiect filosofic, Editura Științifică, București, 1991.
Kelly Kevin, New Rules for the New Economy, Fourth Estate, London, 1998.
Kelsen Hans, Théorie pure du droit, Dalloz, Paris, 1962.
Kennan George, American Diplomacy: 1900-1950, University of Chicago Press, Chicago, 1951, Mentor Books, New York, 1952.
Kennan George, The Could of Danger, Little, Brown, Boston, Toronto, 1977.
Kissinger Henry, Are nevoie America de o politică externă?, Editura Incitatus, București, 2002.
Kissinger Henry, Diplomația, Editura All, București, 1999.
Kofi Annan, Towards a Culture of Peace, în „Letters to future generations”, www.unesco.org/opi2/lettres/TextAnglais/AnnanE.html.
Kohler-Voinov Julliette, La sécurité globale: Une approche exhaustive de manaces envers la sécurité de l’individu, în http//:www.deza.admin.ch/ressourses/deza.produit-f 332.pdf.
Kolodziej A. Edward, Securitatea și relațiile internaționale, Editura Polirom, Iași, 2007.
Kuhlmann Juergen, Callaghan M. Jean (ed.), Military and Society in 21st Century Europe, Transaction Publishers, 2000.
Kuznetsov V., Sociologia de securitate socială, (O cultură a siguranței în transformarea societății), Editura Binom, Chișinău, 2002.
LaFeber Walter, America, Russia, and the Cold War, 1945-1984, Cornell University, New York, 1999.
Lallement Michel, Istroria ideilor sociologice, vol. II, Editura Antet, București, f.a.
Lasswell D. Harold, The structure and function of communication in society, în Bryson L. (coord.), The Communication of Ideas, Harper&Row, New York, 1948.
Lazar Judith., Sociologie de la comunication de masse,Colection U. Serie „Sociologie”, French Edition, Maison d’édition Armand Colin, Paris, 1991,
Lindley-French Julian, Algieri Franco, An European Defence Strategy, Bertelsmann Foundation, Gütersloh, 2004.
Macovei Monica, Libertatea de exprimare. Decizii ale Curții Europene a Drepturilor Omului, supliment al Revistei Române de Drepturile Omului, editat de Centrul pentru Drepturile Omului, APADOR-CH, București, 1996.
Malaurie Philippe, Antologia gândirii juridice, Editura Humanitas, București, 1997.
Malita George, Zece mii de culturi, o singură civilizație, Editura Nemira, București, 2001.
Mândru Mircea, Lumea între războiul rece și pacea fierbinte, Editura Expert, București, 2000.
Mândru Mircea, Manta Dănuț, Relații civili–militari-CIMIC-element central al Operațiilor Multinaționale, Editura A.I.S.M., București, 2001.
Manta Dănuț, Managementul crizelor în NATO. Operații de răspuns la crize non-art.5, Editura UNAp, Bucruești, 2005.
Manta Dănuț, Teoria operațiilor multinaționale, Editura AISM, București, 2001.
Marga Andrei, Filozofia lui Habermas, Editura Polirom, Iași, 2006.
Marius Tita, Impactul opiniei publice asupra politicii romanesti de aparare și securitate, Bursa NATO de cercetare, NATO website: www.nato.int.
Măgureanu Virgil, Declinul sau apoteoza puterii?, Editura Rao, București, 2003.
Măgureanu Virgil, Sociologie politică, Editura RAO, București, 2006.
Măgureanu Virgil, Studii de sociologie politică, Editura Albatros, București, 1997.
McNamara Robert, în Retrospect: the Tragedy and Lessons of Vietnam, (Times Books, 1995).
Miroiu Mihaela, Societatea Retro, Editura Trei, București, 1999.
Moisescu Gabriel-Florin, Andreescu Anghel, Antipa Maricel, Terorismul –amenințare majoră asupra democrației secolului XXI, Editura U.N.Ap., București, 2004.
Moller Bjorn, The Concept of Security: the Pros and Cons of Expansion and Contraction, COPRI, 2000; Sarcinschi A., Mediul de securitate în secolul XXI. Dimensiunea non-militară a securității, http://www.cssas.unap.ro/ro/pdf_publicatii/h_comunicari_ scs.pdf.
Morgenthau J. Hans, Politica între națiuni. Lupta pentru putere și lupta pentru pace, ediție revăzută de Kenneth W Thompson și W. David Clinton, Traducere de Oana Andreea Bosoi, Alina Andreea Dragolea, Mihai Vladimir Zodia, Editura Polirom, Iași, 2007.
Muresan Liviu, Pop Adrian, Bonciu Florin, The European Security And Defence Policy – A factor of infl uence on the actions of Romania in the fi eld of security and defence , research paper, The European Institute of Romania, București, 2004.
Mureșan Liviu, Pop Adrian, Bonciu Florin, Politica europeană de securitate și apărare – element de influențare a acțiunilor României în domeniul politicii de securitate și apărare, București, Institutul European din România, 2004.
Mureșan Liviu, Riscuri și provocări în scenariile și strategiile ante și post Praga 2002, în “Colocviu Strategic”, nr.6/iulie 2002, Academia de Înalte Studii Militare, Centrul de Studii Strategice de Securitate.
Mureșan Mircea, Stăncilă Lucian, Enache Doru, Tendințe în evoluția teoriei și practicii războiului, Editura U.N.Ap. “Carol I”, București, 2006.
Mureșan Mircea, Văduva Gheorghe, Războiul viitorului, viitorul războiului, Editura U.N.Ap., București, 2004.
Mureșan Mircea, Văduva Gheorghe, Strategia de parteneriat, parteneriatul strategic, Editura U.N.Ap. „Carol I”, București, 2006.
Gl. Prof. univ. dr. Mureșan Mircea, Maleșcu Simona, Amenințări și conflicte în spațiul OSCE, în „Impact Strategic” nr.1 (18), Editura UNAp, București, 2006.
Murray Edelman, Politica si utilizarea simbolurilor, Editura Polirom, Iasi, 1999.
Nasul moderator Radu Moraru, B1TV, ora 20.00, 8 februarie 2010.
Năstase Adrian, Europa Quo Vadis, București, Editura Monitorul Oficial, 2003.
Nef Jorge, Human Security and Mutual Vulnerability: The Global Political Economy of Development and Underdevelopment, Second Edition, International Development Research Centre, Ottawa, 1999.
Nelson L. Daniel, Great Powers and World Peace, în Klare, Michael T. Și Thomas, Daniel C. (ed.), „World Security. Challenges for a New Century”, St. Martin ‚ s Press, New York, f.a., http://www.cadranpolitic.ro/view_article.asp?item=786&title=Rom%C3%A2nia_%C5%9Fi_a cq
Nicolaescu Gheorghe, Gestionarea crizelor politico-militare, Editura Top Forun, București, 2003.
Niculescu N.G., Economia românească post-socialistă. Încotro? Cum? De ce?, Editura Economică, București, 2001.
Nitulescu Octavian, Securitatea cooperantă: de la Securitatea individuală la stabilitatea internațională, Fundamentele acțiunii militare întrunite cu caracter național și multinațional, în Sesiunea de comunicări științifice 12-13 mai 2003, Secțiunea a 3-a Strategie militară, Editura AISM, București, 2003.
Nye S. Joseph jr., Descifrarea conflictelor internaționale. Teorie și istorie, trad. Vlădoiu Ion, Editura Antet, București, 2010.
Oleg Serebrian, Dicționar de geopolitică, Editura Polirom, Iași, 2006.
Onișor Constantin, Teoria strategiei militare, Editura AISM, București, 1999;
Gl. Bg. (r).prof. univ. dr. Onișor Constantin, Teoria strategiei militare, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, București, 1999.
Gl. Bg. Dr. Onișor Constantin, Arta strategică a securității și integrării europene, Editura A.92, Iași, 2002.
Pascal Fontaine, Construcția europeană din 1945 până în zilele noastre, Institutul European, Iași, 1998.
Pașcu Ioan Mircea, Teorie și practică în politica externă contemporană, în vol. „Concepte și metodologii în studiul relațiilor internaționale”, coordonator Mihai Timofte, Editura Ankarom, Iași, 1977.
Păvăloiu Catherine, Mass-media și integrarea României în NATO, lucrare de licență – coordonator prof. univ. dr. Hlihor Constantin, SNSPA, Facultatea de comunicare și relații publice “David Ogilvy”, București, 2005.
Perlmutter Amos, The Military and Politics in Modern Times, New Haven, Yale University Press, 1977.
Petrescu Stan, Mediul de securitate global și euroatlantic, București, Editura Militară, 2005.
Pfaff William, The Question of Hegemony, în Foreign Affairs, ianuarie/februarie 2001.
Plângu Mircea, Poziția României la Conferința pentru angajarea capacităților militare, Bruxelles, 20-21 noiembrie 2000, în “Monitor Strategic”, an I, nr. 2, București, 2000.
Pop Adrian, Strategii de integrare europeană, București, Editura Sylvi, București, 2003.
Popescu Maria, Globalizarea și dezvoltarea trivalentă, Editura Expert, București, 1999.
Potter Van Rensselaer, Bioetica: Podul de viitor, Sub red. S.V. Vekovshininoy și VL Kulinichenko, Vidavets V. Karpenko, Kiev, 2002.
Preda Ion, Barna Constantin Grațiela, Considerații privind interesele naționale ale României, Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2006.
Președintele României, Strategia de securitate națională a României, București, 2001.
Ralph A. Eperson, Noua ordine mondială, Editura Alma, București, 1997.
Raluca-Miga Beșteliu, Organizații internaționale interguvernamentasle, Editura C.H. Beck, București, 2006.
Ratzel Friedrich, Anthropogeographie oder Grundzüge der Antwendung der Erdkunde auf die Geschichte, Stutgart, 1882.
Remacle Eric, L’intégration de la politique de défense européenne. Potentiel et limites, Editions de l’Université de Bruxelles, 2004.
Locotenent-colonel Repciuc Teodor, Conceptul de securitate națională și evoluția sa, în I.S.P.A.I.M., Anuar de studii de politică de apărare și istorie militară, Editura Pro Transilvania, 1997.
Rickert Heinrich, Obiectul cunoașterii, apud. Alexandru Boboc, Ioan N. Roșca, Filozofie contemporană, Sinteze și texte alese, Editura Fundației „România de Mâine”, București, 2004.
Ricoeur Paul, Le paradox Politique de la liberté, în La Liberté: „Rapport de la sixieme conferenceannuelle Canadien des Affaires Publiques” (Montreal: Institut Canadien des Afaires Publiques, 1959), 51. See also Dosse, PRL.
Roy Oliver, Noua Asie centrală sau fabricarea națiunilor, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001.
Russell Bertrand, Umanitatea în pericol. Un pas spre pace, Întrebări de Filozofie, Nr. 5, 1988.
Sarcinschi Alexandra, Dimensiunile nonmilitare ale securității, CSSAS, Editura U.N.Ap. “Carol I”, București, 2005.
Sarcinschi Alexandra, Vulnerabilitate, risc, amenințare. Securitatea ca reprezentare psihosocială, Editura Militară, București, 2007.
Sava Ionel Nicu, Tibil Gheorghe, Zulean Marian, Armata si societatea. Culegere de texte de sociologie militara, Editura Info-Team, București, 1998.
Sava Ionel Nicu, Extinderea NATO. Puncte de stabilitate și securitate către Est, Institutul Social Român, 2003.
Sava Ionel Nicu, Școala geopolitică germană, Editura Info-Team, București, 1997.
Sava Ionel Nicu, Studii de securitate, Centrul Român de Studii Regionale, București, 2005.
Scăunaș Stelia, Uniunea Europeană. Construcție – Instituții – Drept, Editura All Beck, București, 2005.
Schraepler Hans-Albrecht, Organisations Internationales et Europeennes, Editura Economică, Paris, 1995.
Schultze G. Günther and Ursprung W. Heinrich, The Political Economy of International Trade and Environment, in G. Schulze and H. Ursprung, eds., International Environmental Economics: A Survey of the Issues (pp. 62–83). Oxford: Oxford University Press.
Siteanu Eugen, Necesitatea consolidării securității la începutul secolului XXI, în Revista “Impact strategic”, nr. 1/2005, Universitatea Națională de Apărare “Carol I”, Centrul de Studii Strategice de Apărare și Securitate.
Stan Petrescu, Amenințări primare, Editura militară, București, 2008.
Stan Valentin, NATO și UE: dilemele extinderii, în „Politica extern”, nr. 3-4, toamna 1997.
Stiglitz Joseph, Globalizarea. Speranțe și deziluzii, Editura Economică, București, 2003.
Strange Susan, Retragerea statelor, difuziunea puterii în economia mondială, București, Editura Trei, 2002.
Ștefănescu Simona, Media și conflictele, Editura Tritonic, București, 2004.
Tămaș Sergiu, Dicționar politic, ed. a II-a, Casa de Editura și Presă „Șansa“, București, 1996.
Televiziunea Română, Știrile din data de 25 mai 2009.
Theodor Tudoroiu, Tratatul Uniunii Europene, Editura Lucrețius, București, 1997.
Testart Jacques, L’oeuf transparent, Editura Flammarion (Champs), Paris, 1986.
Titulescu Nicolae, Suveranitatea statelor. Organizarea păcii, în “Documente diplomatice”, Editura Politică, București, 1967.
Todd Emanuel, Sfârșitul imperiului, Editura Akbatros, București, 2004.
Toma Gheorghe, Postolache Sava, Oros Ioan, Managementul instabilității, București, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, 2003.
Lt. Col. Tudoran Ion, Securitatea națională și zona pontică, în “Gândirea Militară Românească”, nr.1, București, 1999.
Tzu Sun, Arta războiului, Editura Militară, București, 1977;
Țîrdea N. Teodor, Elemente de bioetică, Editura Univers Pedagogic, Chișinău, 2005.
Țîrdea N. Teodor, Filozofie și Bioetică: istorie, personalități, paradigme, CEP „Medicina”, Chișinău, 2000.
Țîrdea N. Teodor, Gramma R.C., Bioetica medicală în sănătate publică,: Casa editorială poligrafică Bons Offices, Chișinău, 2007.
Ullman Richard, Redefining Security, în „International Security” 8:1 (1983), apud Balaban C.Gh., Securitatea și dreptul internațional. Provocări la început de secol XXI, Editura C.H. Beck, 2006.
Unser Günther/Wimmer Michaela, Die Vereinten Nationen. Zwischen Anspruch und Wirklichkeit Bundeszentrale für politische Bildung, Bonn, 1995.
Van Guikenburg J.J., Scholten O., Noomen G.W., Știința comunicării, Editura Humanitas, București, 2004.
Vasilescu Ilie Puiu, Psihologia riscului, Editura Militară, București, 1986.
Gl. Mr. Dr. Vasile Paul, col. dr. Coșcodaru Ion, Centre de putere: De la unipolaritate la multipolaritate, în Ziua nr. 256 din 3 mai 2003.
Vianu Tudor, Filosofia culturii, Editura Publicom, București, 1945.
Vlad Constantin, Interes național și dileme ale politicii de securitate în Europa Centrală și de Est după încetarea războiului rece: cazul României, în Interesul național și politica de securitate, Editura , București, 1995.
Vlăduțescu Ștefan, Informația de le teorie către știință, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2002.
Voyenne Bernard, La presse dans la société contemporaine, în Collection U, Librairie Armand Colin, Paris, 1962.
Voyenne Bernard, Le presse dans la societété contemporaine, A. Colin, Paris, 1971.
Waever Ole, Buzan B., Kelstrup M., Lemaitre P. (ed), Identity, Migration and the New Security Agenda in Europe, St. Martin Press, New York, 1993.
Wallerstein Immanuel, Sistemul mondial modern, vol. 4, Editura Meridiane, București, 1992-1993.
Waltz Kenneth, Teoria Politicilor internaționale, Editura Polirom, Iași, 2006.
Weber Max, Economy and Society, vol. I, Bedminster, New York, 1968.
Weight Martin, Politica de putere, Editura Arc, București, 1998.
Zamfir Cătălin, Vlăsceanu Lazăr (coord.), Dicționar de sociologie, Editura Babel, București, 1998.
Zanc Ioan, Informație și comunicare. Aspecte psihologice și sociale, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2005.
Zbigniew Brzezinski, Tabla de șah. Supremația SUA și obiectivele sale geostrategice, Editura Antet, București, 1998.
Zulean Marian, Armata și societatea în tranziție, Editura Tritonic, București, 2003.
Pagini web
www.aeaweb.org
www.stratisc.org, François Caron, L’appréciation du risque militaire.
http://www.svedu.ro/curs/tgd/c7.html
www.humansecuritycentre.org
www.lse.ac.uk
www.cacianalyst.org
www.crisisweb.org
www.globalsecurity.org
www.novinite.com;
www.rand.org;
www.terrorismanswers.com ;
www.stratisc.org
www.worldbank.org
www.unodc.org
www.usaid.gov
www.wri.org
http//216.239.39.104 search? Q = cache:2QCbFqL1z5 cj:www.isn.ethz.ch/OSCE/structure/do…
http://www.cpcs.ro/conceptul_de_securitate.php
http://www.profamilia.ro/culturavietii.asp?manual=4
http://www.revista22.ro/strategia-de-securitate-nationala-de-la-proiect-la-realitate-2844.html
www.humansecuritycentre.org
www.mapn.ro – Strategia de Transformare a Armatei României, 2007
www.tol.cz/look/TOL/article
http://www.pna.ro/text_doctrina.jsp?id=35
www.infoeuropa.ro., Uniunea Europeană. Obiective principale și istoric.
www.isomar.ro, 2009_01_Analiza_privind_criza_Insomar.pdf
www.mae.ro
www.dae.gov.ro
http://capriro.tripod.com/polit/polint06.htm
http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=31060
http://www.dreptonline.ro/legislatie/hg_strategie_nationala_aparare_tara_30_2008.php
http://www.infoeuropa.ro
http://www.nato.int/docu/basictxt/treaty.htm
http://www.un.org/Docs/sc.
http://athenian-legacy.com/ro/wp-content/uploads/2009/01/constitutia_romaniei1.pdf
http://europa.eu.int/comm/external_relations/esdp/
http://www.nato.int/docu/handbook/2001/
www.onu.com
http://www.osce.org/item/13858.html
http://www.un.org/Docs/sc/”
http://www.geopolitica.ro/
Pagină albă
ABREVIERI
Pagină albă
A N E X E
Pagină albă
Anexa nr. 1
ANALIZA SOWT
Puncte tari
Implicarea în procesul de realizare a politicii europene de securitate și apărare;
Calitatea de membru NATO;
Aprofundarea Parteneriatului strategic intensificat cu S.U.A., dezvoltarea relațiilor bilaterale privilegiate cu țările NATO și UE;
Dezvoltarea cooperării cu statele din regiune, inclusiv prin participarea la proiecte de cooperare regională, subregională, transfrontalieră și în cadrul euroregiunilor;
Dezvoltarea, pe baze pragmatice, a relațiilor privilegiate cu Republica Moldova;
Consolidarea rolului OSCE, ca forum de dialog în domeniul securității, și dezvoltarea capacității de acțiune pentru prevenirea conflictelor, gestionarea crizelor și reconstrucția post-conflict;
Susținerea diplomatică a participării la operațiunile de pace ale ONU și la alte acțiuni vizând asigurarea stabilității și întărirea încrederii la nivel regional și global;
Respectarea strictă a angajamentelor internaționale în domeniul neproliferării și controlului armamentelor, exporturilor de produse strategice și de tehnologie cu dublă utilizare, precum și participarea activă la dezbaterile, din diverse foruri, pe această temă;
Promovarea unei politici active în plan bilateral sau într-un cadru internațional pentru asigurarea securității și stabilității în Europa de Sud-Est, ca și în Caucazul de Sud și în întreaga regiune a Dunării și Mării Negre;
Sprijinirea comunităților românești din afara granițelor pentru păstrarea identității naționale, culturale și spirituale și identificarea potențialului de suport al acestora pentru realizarea obiectivelor diplomației românești.
Participarea României la acțiuni externe alături de partenerii NATO, inclusiv la efortul internațional de luptă împotriva terorismului.
Puncte slabe
Posibile evoluții negative în plan subregional în domeniul democratizării, respectării drepturilor omului și al dezvoltării economice, care ar putea genera crize acute cu efecte destabilizatoare pe o arie extinsă;
Proliferarea armelor de distrugere în masă, a tehnologiilor și materialelor nucleare, a armamentelor și mijloacelor letale neconvenționale;
Proliferarea și dezvoltarea rețelelor teroriste, a crimei organizate transnaționale, a traficului ilegal de persoane, droguri, armamente și muniție, de materiale radioactive și strategice;
Migrația clandestină și apariția unor fluxuri masive de refugiați;
Acțiunile de incitare la extremism, intoleranță, separatism sau xenofobie, care pot afecta statul român și promovarea valorilor democratice;
Decalaje între nivelurile de asigurare a securității și gradul de stabilitate ale statelor din proximitatea României;
O legislație în continuă schimbare;
Limitarea accesului statului român la unele resurse și oportunități regionale, importante pentru realizarea intereselor naționale.
Oportunități
Consolidarea stabilității macroeconomice, adoptarea unor politici fiscale coerente, prin reglementări simplificate și stimulative, reforma impozitelor, reducerea cheltuielilor interne și restructurarea marilor companii și societăți ale statului, o politică monetară și a cursului de schimb adecvată;
Îmbunătățirea mediului de afaceri, diminuarea birocrației, reglementări favorizante pentru investiții și pentru menținerea creșterii economice prin producție performantă cerută de piață;
Stimularea, prin reglementări eficiente și sub diferite forme, a întreprinderilor mici și mijlocii;
Continuarea privatizării, restructurării și modernizării, cu accent pe dinamizarea domeniilor industriale și productive care au potențial, în condițiile programelor sectoriale de aderare la Uniunea Europeană ori convenite cu organismele financiare internaționale;
Promovarea unor politici industriale funcționale, corespunzătoare nevoilor sociale și adaptabile cerințelor pieței;
Dezvoltarea cooperării economice internaționale prin forme noi, mai active și stimulative, de comerț exterior;
Consolidarea sectorului bancar și de asigurări; disciplinarea piețelor de capital în care sunt implicate categorii largi de populație;
Relansarea agriculturii și dezvoltarea silviculturii;
Amenajarea teritoriului și reabilitarea infrastructurii de transport;
Promovarea noilor tehnologii eficiente și trecerea efectivă la realizarea funcționalităților unei societăți informaționale;
Dezvoltarea turismului și consolidarea cadrului instituțional și legislativ referitor la mediul înconjurător și calitatea mediului;
Orientarea pentru atragerea de investiții străine, îndeosebi din spațiul european și euroatlantic, ca sursă a motivației pentru includerea României în sistemele de securitate respective;
Dezvoltarea activităților de comerț interior, inclusiv prin reglementări ale administrației publice locale privind stimularea producției și piețelor locale;
Asigurarea protecției consumatorilor;
Garantarea unui sistem concurențial liber și onest.
Reforma sistemului de securitate socială și diminuarea deficitului de finanțare a protecției sociale;
Elaborarea, în cooperare cu partenerii sociali, a Planului național de acțiune în domeniul ocupării forței de muncă, ce va asigura coerența acțiunilor pe piața muncii;
Descentralizarea deciziei administrative în domeniul raporturilor de muncă;
Ocuparea forței de muncă în concordanță cu orientările UE, diminuarea șomajului și asigurarea unei protecții sociale reale a șomerilor, inclusiv prin atragerea și implicarea acestora în activități de utilitate publică, desfășurate în perioada disponibilizării;
Instituirea unor politici salariale corespunzătoare performanțelor și importanței domeniului;
Realizarea reformei pensiilor, în scopul diversificării resurselor de asigurare, al eliminării inechităților și creșterii în termeni reali a pensiilor;
Perfecționarea sistemului de asistență socială;
Îmbunătățirea stării de sănătate a populației, încurajarea și reglementarea producției interne a medicamentelor de bază;
Asigurarea protecției copilului, ca prioritate națională, și reglementarea sistemului de adopții, în conformitate cu Strategia de aplicare a Convenției ONU;
Sprijinirea și întărirea familiei ca entitate socială fundamentală;
Ameliorarea condițiilor de viață ale persoanelor și familiilor lipsite de venituri sau cu venituri mici, prevenirea și combaterea marginalizării sociale, diminuarea sărăciei, prin creșterea gradului de ocupare a populației active;
Dezvoltarea civismului, a solidarității sociale și a dialogului intercultural.
Promovarea societății educaționale în cooperare cu societatea civilă și în conformitate cu Carta albă a educației și formării, elaborată de Uniunea Europeană;
Continuarea reformei sistemului de învățământ, ca fundament al politicilor în domeniul resurselor umane;
Asigurarea educației de bază, creșterea calității învățământului preuniversitar;
Racordarea învățământului superior la cerințele sociale și economice; promovarea în sistemul educațional a cerințelor societății informaționale;
Îmbunătățirea cadrului legislativ și instituțional pentru cercetare-dezvoltare;
Revigorarea, pe baze competitive, a sistemului național de cercetare capabil să contribuie în mod real la modernizarea societății românești;
Dezvoltarea și promovarea tehnologiei informației și creșterea numărului de specialiști în acest domeniu;
Protejarea, conservarea și restaurarea patrimoniului național și promovarea sa ca parte a patrimoniului cultural universal;
Promovarea culturii ca fundament al dezvoltării durabile a națiunii și ca nucleu al identității naționale;
Protejarea diversității culturale și religioase, promovarea multiculturalismului și multiconfesionalismului, a dialogului cu reprezentanții vieții religioase;
Revigorarea politicilor în domeniul tineretului;
Îmbunătățirea cadrului juridic și instituțional în domeniul relațiilor interetnice, sprijinirea consolidării și dezvoltării identității etnice;
Pregătirea populației pentru impactul cultural al integrării europene și euroatlantice.
Integrarea politicii de mediu în elaborarea și aplicarea politicilor sectoriale și regionale;
Evaluarea stării actuale a factorilor de mediu și fundamentarea unei strategii de dezvoltare pe termen lung în domeniul mediului, al resurselor regenerabile și neregenerabile;
Întărirea capacității instituționale în domeniul mediului;
Ameliorarea calității factorilor de mediu în zonele urbane și rurale;
Extinderea rețelei naționale de arii protejate și rezervații naturale, reabilitarea infrastructurii costiere a litoralului românesc, redimensionarea ecologică și economică a Deltei Dunării;
Întărirea parteneriatului transfrontalier și internațional cu instituțiile similare din alte țări în scopul monitorizării stadiului de implementare a înțelegerilor internaționale;
Elaborarea strategiilor de protejare a cetățenilor împotriva calamităților naturale, accidentelor ecologice și expunerii în zone cu risc ecologic;
Întărirea parteneriatului cu organizațiile neguvernamentale în procesul de elaborare și aplicare a politicilor publice în domeniu.
Armonizarea legislației și a procedurilor specifice cu reglementările internaționale și cu standardele UE privind forțele și serviciile de ordine publică;
Consolidarea relațiilor cu structuri similare din statele membre NATO și UE, precum și dezvoltarea legăturilor cu cele aparținând altor state; continuarea participării forțelor de ordine publică, civile și militare la misiuni internaționale;
Reglementarea răspunderii Ministerului de Interne și a Ministerului Justiției – a structurilor acestora – în eradicarea abuzurilor și ilegalităților;
Consolidarea sistemului instituțional de acțiune – servicii de informații, poliție, minister public, justiție – care să facă posibilă aplicarea fermă a legii;
Întărirea acțiunilor de prevenire și control pentru limitarea și stoparea criminalității;
Dezvoltarea permanentă a controlului civil asupra instituțiilor din domeniul siguranței naționale și implicarea societății civile în apărarea ordinii publice;
Restructurarea sistemului instituțional al ordinii publice prin descentralizarea serviciilor din domeniul ordinii publice și demilitarizarea în mare măsură a acestora;
Constituirea sistemului național de gestionare a crizelor pe principiul managementului integrat al riscurilor și conectarea acestuia la organismele existente în NATO și UE;
Combaterea eficace a terorismului, corupției și crimei organizate, inclusiv prin diverse forme de cooperare regională și subregională;
Îmbunătățirea colaborării dintre autoritățile din sistemul de apărare și justiție și a acestora cu societatea civilă;
Securizarea frontierei de stat în concordanță cu interesele naționale și exigențele aderării la Uniunea Europeană, concomitent cu modernizarea procedurilor de control la frontieră;
Construirea parteneriatului cu societatea civilă, inclusiv prin asigurarea unui echilibru între dreptul la liberă informare și necesitatea protejării informațiilor clasificate;
Protecția dreptului la intimitate, la propria imagine și la corecta informare a cetățeanului;
Asigurarea funcționării la standarde comunitare a instituțiilor care au atribuții pe linia migrației și azilului.
Îndeplinirea obiectivelor pentru asigurarea interoperabilității cu forțele Alianței Nord-Atlantice;
Constituirea și consolidarea capabilităților necesare pentru îndeplinirea performantă a obligațiilor asumate de România, de a participa în cadrul unor operațiuni de menținere a păcii, de salvare, de răspuns la crize, de combatere a terorismului și de asistență umanitară la nivel subregional și regional;
Restructurarea și modernizarea Armatei României, îndeosebi modernizarea structurală a forțelor și a sistemelor de instruire și continuarea armonizării cadrului legislativ național din domeniul apărării cu cel existent în țările membre NATO și UE;
Adaptarea la condițiile contemporane a sistemului de mobilizare și planificare integrată a apărării și asigurarea concordanței dintre obiectivele propuse și resursele alocate;
Operaționalizarea forțelor destinate participării la misiuni ale Uniunii Europene, în cadrul politicii europene de securitate și apărare, precum și ale NATO, ONU și ale forumurilor/inițiativelor subregionale;
Managementul eficient al resurselor umane și restructurarea forțelor, concomitent cu creșterea gradului de profesionalizare a personalului armatei și modernizarea învățământului militar;
Asigurarea stocurilor de echipamente, tehnică de luptă, muniții și materiale;
Îmbunătățirea colaborării dintre serviciile de specialitate pe linia schimbului operativ de informații vizând potențialii factori de risc la adresa securității și stabilității interne;
Redimensionarea corpului de comandă la nivelul forțelor în proces de reducere, restructurare și modernizare; reglementarea pensionării cadrelor militare; aplicarea programelor de reconversie profesională a personalului disponibilizat din armată și industria de apărare;
Planificarea coerentă a activității de înzestrare și achiziții, prin coordonare cu politicile în domeniul economic, de privatizare și restructurare a industriei naționale de apărare; dezvoltarea și achiziționarea de echipamente noi, interoperabile cu cele utilizate de NATO;
Întărirea controlului parlamentar asupra organismului militar;
Sprijinirea autorităților publice în caz de urgențe civile, dezastre sau calamități naturale.
Amenințări
Terorismul politic transnațional și internațional, inclusiv sub formele sale biologice și informatice;
Acțiuni ce pot atenta la siguranța sistemelor de transport intern și internațional;
Acțiuni individuale sau colective de accesare ilegală a sistemelor informatice;
Acțiunile destinate în mod premeditat afectării – sub diferite forme și în împrejurări variate – a imaginii româniei în plan internațional, cu efecte asupra credibilității și seriozității în îndeplinirea angajamentelor asumate;
Agresiunea economico-financiară;
Provocarea deliberată de catastrofe ecologice;
Accentuarea fenomenelor de corupție și de administrare deficitară a resurselor publice, care produc adâncirea inechităților sociale și proliferarea economiei subterane;
Reacțiile ineficiente ale instituțiilor statului în fața acutizării fenomenelor de criminalitate economică și de perturbare a ordinii publice și siguranței cetățeanului, fenomene care au efecte negative tot mai evidente asupra coeziunii și solidarității sociale, asupra calității vieții cetățenilor;
Menținerea unor surse și cauze de potențiale conflicte sociale punctuale, de mai mică sau mai mare întindere, cu efecte asupra risipirii energiilor, diminuării sau întreruperii proceselor și activităților economice propriu-zise, precum și asupra stării de liniște a populației;
Nerespectarea normelor ecologice în funcționarea unor obiective industriale; posibilitatea producerii unor dezastre ecologice, catastrofe naturale și procese de degradare a mediului;
Scăderea nivelului de încredere a cetățenilor în instituțiile statului, ca urmare a indolenței și birocrației excesive din administrație, ceea ce, de asemenea, duce la slăbirea coeziunii sociale și civice;
Menținerea la un nivel scăzut a infrastructurii informaționale și întârzieri în realizarea acesteia la standardele impuse de dinamica globalizării;
Deficiențe în protecția informațiilor clasificate;
Emigrarea specialiștilor din diferite domenii de vârf, fenomen ce afectează potențialul de dezvoltare a societății românești.
Corupția reprezint un factor de risc în ceea ce privește țara noastră atât în spațiul intern dar și în spațiul extern (la nivelul Uniunii Europene).
Anexa nr. 2
REZULTATELE SONDAJULUI REALIZAT PE INTERNET
ÎN PERIOADA 2009-2010
1. Ce reprezintă pentru dumneavoastră securitatea?
Împărțire pe sex:
Împărțire pe vârstă:
Din România în funcție de variantă:
2. Securitatea individuală reprezintă pentru dumneavoastră.
Împărțire pe sex:
Împărțire pe vârstă:
Din România în funcție de variantă:
3. Dar securitatea umană?
Împărțire pe sex:
Împărțire pe vârstă:
Din România în funcție de variantă:
4. Credeți că în țara noastră lucrurile merg într-o direcție bună sau una greșită?
Împărțire pe sex:
Împărțire pe vârstă:
Din România în funcție de variantă:
5. Credeți că în România securitatea este prezentă în domeniile de activitate?
Împărțire pe sex:
Împărțire pe vârstă:
Din România în funcție de variantă:
6. Aveți încredere în armată?
Împărțire pe sex:
Împărțire pe vârstă:
Din România în funcție de variantă:
7. Strategia de securitate națională a României este suficient de clar formulată și promovată.
Împărțire pe sex:
Împărțire pe vârstă:
Din România în funcție de variantă:
8. Credeți că există o amenințare din exterior a securității naționale a țării noastre?
Împărțire pe sex:
Împărțire pe vârstă:
Din România în funcție de variantă:
9. Care sunt acelea?
Împărțire pe sex:
Împărțire pe vârstă:
Din România în funcție de variantă:
10. Apreciați nivelul amenințărilor interne la adresa securității naționale.
Împărțire pe sex:
Împărțire pe vârstă:
Din România în funcție de variantă:
11. Care sunt posibilele amenințări interne și externe la adresa securității?
A. interne
Împărțire pe sex:
Împărțire pe vârstă:
Din România în funcție de variantă:
B. externe
Împărțire pe sex:
Împărțire pe vârstă:
Din România în funcție de variantă:
12. Sunt eficiente acțiunile întreprinse de actuala guvernare cu privire la securitate și siguranța individului?
Împărțire pe sex:
Împărțire pe vârstă:
Din România în funcție de variantă:
13. Este România protejată prin acorduri și parteneriate de amenințările provocate de procesul de globalizare?
Împărțire pe sex:
Împărțire pe vârstă:
Din România în funcție de variantă:
14. Credeți că România în calitate de membră NATO poate acorda securitatea internă?
Împărțire pe sex:
Împărțire pe vârstă:
Din România în funcție de variantă:
15. Cum apreciați nivelul de trai al populației din România?
Împărțire pe sex:
Împărțire pe vârstă:
Din România în funcție de variantă:
16. În ce măsură sunt asigurate condițiile necesare pentru libertatea economică și prioritatea intereselor individuale asupra intereselor statului?
Împărțire pe sex:
Împărțire pe vârstă:
Din România în funcție de variantă:
17. Ce părere aveți despre situația de criză economică din România?
Împărțire pe sex:
Împărțire pe vârstă:
Din România în funcție de variantă:
18. Credeți că vom ieși din criza economică într-un timp relativ scurt și se va îmbunătăți situația economică în România?
Împărțire pe sex:
Împărțire pe vârstă:
Din România în funcție de variantă:
19. Apreciați nivelul de implementare al politicilor de eliminare a traficului de ființe umane și corupției.
Împărțire pe sex:
Împărțire pe vârstă:
Din România în funcție de variantă:
20. Considerați că migrația va fi stopată în următorii ani?
Împărțire pe sex:
Împărțire pe vârstă:
Din România în funcție de variantă:
21. Credeți că pot fi rezolvate cele mai strigente probleme economice și sociale?
Împărțire pe sex:
Împărțire pe vârstă:
Din România în funcție de variantă:
22. Credeți că oamenii din România unindu-se ar putea să se mobilizeze în vederea realizării unor scopuri comune?
Împărțire pe sex:
Împărțire pe vârstă:
Din România în funcție de variantă:
23. Cum apreciați nivelul educațional al populației?
Împărțire pe sex:
Împărțire pe vârstă:
Din România în funcție de variantă:
24. Credeți că sistemul educațional oferă condițiile necesare pentru formarea unei generații?
Împărțire pe sex:
Împărțire pe vârstă:
Din România în funcție de variantă:
25. Aveți încredere în sistemul militar?
Împărțire pe vârstă:
Împărțire pe sex:
Din România în funcție de variantă:
26. Credeți că armata asigură necesarul pentru siguranța statului?
Împărțire pe sex:
Împărțire pe vârstă:
Din România în funcție de variantă:
27. În care dintre instituții aveți mai multă încredere?
Împărțire pe sex:
Împărțire pe vârstă:
Din România în funcție de variantă:
28. Estimați în ce măsură sunt asigurate interesele individului din perspectiva sistemului militar.
Împărțire pe sex:
Împărțire pe vârstă:
Din România în funcție de variantă:
29. Cum apreciați rolul României, în opinia dumneavoastră, în spațiul euro-atlantic de securitate și apărare colectivă al Alianței NATO?
Împărțire pe sex:
Împărțire pe vârstă:
Din România în funcție de variantă:
30. Aveți încredere în organizațiile nonguvernamentale?
Împărțire pe sex:
Împărțire pe vârstă:
Din România în funcție de variantă:
31. Cunoașteți câteva institute care asigură securitatea individului?
Împărțire pe sex:
Împărțire pe vârstă:
Din România în funcție de variantă:
32. Considerați că ONU (Organizația Națiunilor Unite) joacă un rol important pentru securitatea umană?
Împărțire pe sex:
Împărțire pe vârstă:
Din România în funcție de variantă:
33. Credeți că în România sunt respectate Drepturile fundamentale ale omului?
Împărțire pe sex:
Împărțire pe vârstă:
Din România în funcție de variantă:
34. Ce părere aveți despre OSCE?
Împărțire pe sex:
Împărțire pe vârstă:
Din România în funcție de variantă:
35. Sunteți de acord cu implicarea organizațiilor (ex.: NATO, ONU, OSCE etc.) în rezolvarea problemelor interne ale României?
Împărțire pe sex:
Împărțire pe vârstă:
Din România în funcție de variantă:
36. Cum apreciați eficiența armatei din perspectiva securității naționale?
Împărțire pe sex:
Împărțire pe vârstă:
Din România în funcție de variantă:
37. Cum apreciați stabilitatea sistemului politic?
Împărțire pe sex:
Împărțire pe vârstă:
Din România în funcție de variantă:
38. Considerați că fiecare cetățean este respectat și protejat prin lege de către toate autoritățile statului?
Împărțire pe sex:
Împărțire pe vârstă:
Din România în funcție de variantă:
39. Este mass-media eficientă în protejarea cetățeanului?
Împărțire pe sex:
Împărțire pe vârstă:
Din România în funcție de variantă:
40. Cât de imparțială și concisă este mass-media (TV, radio, presa, internet etc.) din România în expunerea problemelor socio-economice?
Împărțire pe sex:
Împărțire pe vârstă:
Din România în funcție de variantă:
41. Credeți că mass-media oferă suficiente informații despre evenimentele publice?
Împărțire pe sex:
Împărțire pe vârstă:
Din România în funcție de variantă:
42. Considerați că integrarea României în EU prezintă pentru dumneavoastră stabilitate politică și prosperitate economică?
Împărțire pe sex:
Împărțire pe vârstă:
Din România în funcție de variantă:
43. La 1 ianuarie 2007 România a aderat la UE, credeți că securitatea țării noastre va fi influențată?
Împărțire pe sex:
Împărțire pe vârstă:
Din România în funcție de variantă:
Anexa nr. 3
CHESTIONAR
pentru realizarea sondajului pe internet
1. Ce reprezintă pentru dumneavoastră securitatea?
a) ansamblul de măsuri;
b) acțiuni;
c) forțe și mijloace care contribuie la asigurarea securității;
d) nimic;
e) nu știu.
2. Securitatea individuală reprezintă pentru dumneavoastră:
a) securitate fizică;
b) integritate morală;
c) securitatea proprietății;
d) securitate financiară;
e) nu știu.
3. Dar securitatea umană?
a) protecția oricărei persoane fără nicio deosebire;
b) apărarea cetățeanului;
c) siguranța cetățeanului;
d) prosperitate;
e) nu știu.
4. Credeți că în țara noastră lucrurile merg într-o direcție bună sau una greșită?
a) direcția este bună b) direcția este greșită
5. Credeți că în România securitatea este prezentă în domeniile de activitate?
a) militară;
b) socială;
c) economică;
d) politică;
e) sănătate;
f) altele.
6. Aveți încredere în armată?
a) da;
b) nu;
c) nu știu;
d) nu răspund.
7. Strategia de securitate națională a României este suficient de clar formulată și promovată.
a) da;
b) nu;
c)probabil;
d) nu știu;
e) nu răspund.
8. Credeți că există o amenințare din exterior a securității naționale a țării noastre?
a) da;
b) nu;
c) nu știu;
d) nu răspund.
9. Care sunt acelea?
a) terorism;
b) psihologic;
c) economic;
d) militar
e) nu știu.
10. Apreciați nivelul amenințărilor interne la adresa securității naționale.
11. Care sunt posibilele amenințări interne și externe la adresa securității?
A. interne
a) economic;
b) social;
c) educațional;
d) politic;
e) nu știu.
B. externe
a) economic;
b) social;
c) militar;
d) nu știu;
e) nu răspund.
12. Sunt eficiente acțiunile întreprinse de actuala guvernare cu privire la securitate și siguranța individului?
13. Este România protejată prin acorduri și parteneriate de amenințările provocate de procesul de globalizare?
a) da;
b) nu;
c) probabil;
d) nu știu;
e) nu răspund.
14. Credeți că România în calitate de membră NATO poate acorda securitatea internă?
a) da;
b) nu;
c) nu știu;
d) nu răspund.
15. Cum apreciați nivelul de trai al populației din România?
16. În ce măsură sunt asigurate condițiile necesare pentru libertatea economică și prioritatea intereselor individuale asupra intereselor statului?
17. Ce părere aveți despre situația de criză economică din România?
a) deloc bună;
b) mai puțin rea;
c) deloc rea;
d) nu știu;
e) nu răspund.
18. Credeți că vom ieși din criza economică într-un timp relativ scurt și se va îmbunătăți situația economică în România?
19. Apreciați nivelul de implementare al politicilor de eliminare a traficului de ființe umane și corupției.
20. Considerați că migrația va fi stopată în următorii ani?
a) da;
b) nu;
c) deloc;
d) nu știu;
e) nu răspund.
21. Credeți că pot fi rezolvate cele mai strigente probleme economice și sociale?
a) foarte mult;
b) mult;
c) puțin;
d) deloc;
e) nu știu.
22. Credeți că oamenii din România unindu-se ar putea să se mobilizeze în vederea realizării unor scopuri comune?
23. Cum apreciați nivelul educațional al populației?
24. Credeți că sistemul educațional oferă condițiile necesare pentru formarea unei generații?
a) da;
b) nu;
c) probabil;
d) nu știu;
e) nu răspund.
25. Aveți încredere în sistemul militar?
a) da;
b) nu;
c) nu știu;
26. Credeți că armata asigură necesarul pentru siguranța statului?
a) da;
b) nu;
c) probabil;
d) nu știu;
e) nu răspund.
27. În care dintre instituții aveți mai multă încredere?
a) armata;
b) poliția;
c) jandarmeria.
28. Estimați în ce măsură sunt asigurate interesele individului din perspectiva sistemului militar.
29. Cum apreciați rolul României, în opinia dumneavoastră, în spațiul euro-atlantic de securitate și apărare colectivă al Alianței NATO?
30. Aveți încredere în organizațiile nonguvernamentale?
a) da;
b) nu;
c) nu știu;
d) nu răspund.
31. Cunoașteți câteva institute care asigură securitatea individului?
a) UE;
b) NATO;
c) ONU;
d) OSCE.
32. Considerați că ONU (Organizația Națiunilor Unite) joacă un rol important pentru securitatea umană?
a) da;
b) nu;
c) nu știu;
d) nu răspund.
33. Credeți că în România sunt respectate Drepturile fundamentale ale omului?
a) da;
b) nu;
c) sunt încălcate în mod flagrant;
d) uneori;
e) nu știu.
34. Ce părere aveți despre OSCE?
a) foarte bună;
b) bună;
c) mai puțin bună;
d) deloc bună;
e) nu știu.
35. Sunteți de acord cu implicarea organizațiilor (ex.: NATO, ONU, OSCE etc.) în rezolvarea problemelor interne ale României?
a) da;
b) nu;
c) nu știu.
36. Cum apreciați eficiența armatei din perspectiva securității naționale?
37. Cum apreciați stabilitatea sistemului politic?
38. Considerați că fiecare cetățean este respectat și protejat prin lege de către toate autoritățile statului?
a) da;
b) nu;
c) uneori da;
d) uneori nu;
e) nu știu.
39. Este mass-media eficientă în protejarea cetățeanului?
a) da;
b) nu;
c) nu știu;
d) nu răspund.
40. Cât de imparțială și concisă este mass-media (TV, radio, presa, internet etc.) din România în expunerea problemelor socio-economice?
a) da;
b) nu;
c) exagerează;
d) nu știu.
41. Credeți că mass-media oferă suficiente informații despre evenimentele publice?
a) da;
b) nu;
c) parțial;
d) nu știu.
42. Considerați că integrarea României în EU prezintă pentru dumneavoastră stabilitate politică și prosperitate economică?
a) foarte mult;
b) mult;
c) puțin;
d) deloc;
e) nu știu.
43. La 1 ianuarie 2007 România a aderat la UE, credeți că securitatea țării noastre va fi influențată?
a) da;
b) nu;
c) nu știu.
BIBLIOGRAFIE
Acte normate, culegeri, lucrări științifice, cursuri și dicționare
A Perspective on Human Security: Chairman’s Summary, Lysoen, Norvegia, 20 mai 1999 www.dfait.maeci.gc.ca.
Biblia sau Sfânta Scriptură, București, Editura Institutul Biblic și de Miss. Al BOR, 1988.
Bogdan-Tucicov Ana, Chelcea Septimiu, Golu Miahi, Golu Pantelimon, Mamali Cătălin, Pânzaru Petru, Dicționar de psihologie socială, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1981.
Carta Albă a Guvernului, Armata României 2010: reformă și integrare euro-atlantică, Editura Militară, București, 2000.
Carta Albă a Securității și Apărării Naționale, București, 2004; http://www.mapn.ro/diepa/planificare/carta_alba.htm.
Carta ONU; http://www.dadalos.org/uno_rom/un-charta.htm#4.
Centrul de Geopolitică și Antropologie Vizuală al Universității din București, Geopolitica integrării europene, Editura Universității din București, București, 2002.
Centrul de Studii Strategice de Apărare și Securitate, Riscuri și amenințări la adresa securității. Identificarea, elaborarea și evaluarea soluțiilor de rezolvare nonconflictuală a diferendelor ineretnice, în „Hominis 2001” (suport electronic), 2002.
Centrul de Studii Strategice de Securitate, Integrarea Euroatlantică Priorități post-Praga , Editura Academiei de Înalte Studii Militare, București, 2002.
Centrul de Studii Strategice de Securitate, Terorismul. Dimensiune geopolitică și geostrategică. Războiul terorist. Războiul împotriva terorismului, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, București 2002.
Centrul de studii strategice,Colocviu strategic, Nr. 5 (LII), Universitatea Națională de apărare „Carol I”, București, Aprilie 2006.
Constituția României (textul Constituției României a fost publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003), Editura Monitorul Oficial R.A., București, 2007; http://www.cdep.ro/pls/dic/site.page?id=339.
Controlul parlamentar al sectorului de securitate. Principii, mecanisme si practici, DCAF, 2004.
Culegere de termeni, concepte și noțiuni de referință din domeniile politicii militare, securității naționale și apărării armate, Editura Militară, București, 2000.
Curs de doctrine politico-militare, partea a VI-a – „Securitate națională și euroatlantică”, Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2004.
Curs, Conceptul Combined Joind Task Force – CJTF, Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2005.
Declarația Laeken din decembrie 2001; http://ec.europa.eu/romania/documents/eu_romania/tema_7.pdf
Dictionaire de la langue francaise, Encyclopedie, noms communns, noms propres, 1995.
Dictionary of American Government and Politics, Editura Dorsey, New York, 1988.
Dicționarul enciclopedic ilustrat, Chișinău, Editura Cartier, 1999.
Dicționarul explicativ al limbii române (DEX), ediția a II-a, Editura Univers Enciclopedic, București, ediția a II-a, 1998.
Doctrina națională a informațiilor pentru Securitate, aprobată în ședința Consiliului Suprem de Apărare a Țării din 23 iunie 2004, Editura SRI, București, iulie-2004.
Doctrina pentru operații întrunite multinaționale, București, 2001.
European Community Environment Legislation, vol. 3, Chemicals, Industrial Risks and Biotechnology, Office for Official Publications of the E.C. Luxemburg, 1992.
Glosar de termeni și expresii privind angajarea operațională a forțelor, București, Editura AISM, 2002.
Glosarul NATO de termeni și definiții, AAP-6(V)1995.
HG nr. 30/2008 privind aprobarea Strategiei naționale de apărare a țării, Monitorul Oficial, Partea I nr. 799 din 28/11/2008.
Hotărârea C.S.A.T. Nr. 36/2002 privind Strategia națională de prevenire și combatere a terorismului.
Hotărârea nr. 547 din 9 iunie 2005 pentru aprobarea Strategiei Naționale de Protecție Civilă, emitent: Guvernul României, publicată în: Monitorul Oficial nr. 600 din 12 iulie 2005.
Hotărârea nr.36 din 18 decembrie 2001 privind adoptarea Strategiei de securitate națională a României, publicat în M.Of. nr. 822/20 dec. 2001.
„Human security implies that everyone is treated as a citizen”, în Raportul de la Barcelona.
L’Institut d’Etudes de Sécurité de l’Union Européenne, Une Europe sure dans un monde meilleur. Stratégie européenne de sécurité, Paris, decembre 2003.
Legea nr. 446/2006 privind pregătirea populației pentru apărare.
Legea nr. 473/2004 privind planificarea apărării.
Legea nr. 477/2003 privind pregătirea economiei naționale și a teritoriului pentru apărare.
Legea nr. 51/ 1991 privind Siguranța Națională a României.
Legea nr. 535/2004 privind prevenirea și combaterea terorismului.
Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informații de interes public.
Mic dicționar enciclopedic, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1978.
NATO HANDBOOK, NATO Office of Information and Press, Bruxelles, Octomber, 2001.
North-South, A programme for survival, Raportul Comisiei Brandt, Londra, Pan, 1980.
OXFORD Dictionary of Current English, Oxford University Press, 1988, Second Edition by Christina Ruse.
Patterns of Global Terrorism, Department of State, USA, 2002, 2003.
Pentagon awards fast interceptor missile deal, în Jane’s Defence Weekly, 10 septembrie 2003.
„People who live in the affected area are the best source of intelligence”, în Raportul de la Barcelona.
Proiect de strategie energetică a României în perioada 2007-2020, iulie 2007, www.minind.ro/presa_2007/iulie/Strategia_9_iulie.pdf.
Provocări la adresa securității și strategiei la începutul secolului XXI, secțiunea Istorie, geopolitică și geostrategie, Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2005.
Repertoire de la practique suivie par les organs des Nations Unies, vol. V, New York, 1956, p. 125 și urm., și Supl., nr. 1, vol. II, New York, 1959.
Reprimer la criminalite trasnationale, în Révue électronique du Departement d’Etat des Etats-Unis, âout 2001, vol.6, nr. 2.
România și Politica de Alianțe. Istorie și actualitate, Editura Institutului Român de Studii Internaționale, București, 1995.
Romania-NATO, 1990-2004, Agenția Națională de Presă AGERPRES, București, 2004.
România-NATO, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, București, 2004.
Romania-NATO. Parteneriat si cooperare, Editura Militară, București, 1999.
Securitate națională, politică de apărare și istorie militară în România la sfârșit de mileniu, Institutul pentru Studii politice de Apărare și Istorie Militară, București, 2000.
Sécurité et promovation de la sécurité: Aspects conceptuels et operaționels, în http//:www.cspq.qc.ca/oms/promotion.pdf.
Strategia de securitate a Uniunii Europene, 2003; www.consilium .europa.eu/infopublic.
Strategia de securitate națională a României, București, 2001; http://www.presidency.ro/static/ordine/SSNR/SSNR.pdf
Strategia de securitate națională a României, Președenția României, Ministerul Afacerilor externe, București, 2007.
Strategia Națională privind dezvoltarea economică durabilă, M.O. 297/2000.
The European Security Strategy. Implementing a Distinctive Approach to Security, www.europa.eu.int
Terorismul – dimensiune politică și geostrategică. Războiul terorist. Războiul împotriva terorismului, Centrul de Studii Strategice de Securitate, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, București, 2002.
Terorismul. Dimensiune geopolitică și geostrategică. Războiul terorist. Războiul împotriva terorismului, Colectiv-CSSS, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, București 2002.
Tratat de știință militară, vol.1 și 2, Editura Militară, București, 2001.
Tratatul de la Maastricht, http://ec.europa.eu/romania/documents/eu_romania/tema_21.pdf
US Departament of Defense, Joint Publicațion 1-02, DoD Dicționary of Military and Associated Terms, 08 noiembrie 2010 (actualizat la 15 martie 2014); http://www.dtic.mil/doctrine/dod_dictionary/
Lucrări de autor
Adams James, Următorul război mondial, Editura Antet, București, 1998.
Adumitrăcesei D. Ioan, Decalajele între mediile rurale și urbane, Editura Economică, București, 2003.
Albert Michel, Capitalism contra capitalism, Editura Humanitas, București, 1994.
Allin H. Dana, Cold War Illusions, America, Europe and Soviet Power, 1969-1989, St. Martin’s Press, New York, 1994.
Andreescu Anghel, Terorismul internațional flagel al lumii contemporane, Editura MAI, București, 2003.
Antonesei Liviu, Paideia. Fundamentele culturale ale educației, Editura Polirom, Iași, 1996.
Aristotel, Metafizica, Editura IRI, București, 1996.
Aron Raymond, 18 lecții despre societatea industrială, Editura All, București, 2003.
Athanase Joja, Cuvântare la colocviul de psihologie – Omul secolului XX, în “Gazeta literară”, nr. 47 din 24 noiembrie, 1966.
Attina Fulvio, The European security partnership, NATO and the European Union, martie, 2002.
Axworthy Lloyd, Canada and Human Security, address to the 51st UN General Assembly, 1996.
Balaban Constantin-Gheorghe, Modificări în arhitectura globală de securitate, în „Impact Strategic” nr. 1, Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2005.
Balaban Constantin-Gheorghe, Securitatea și dreptul internațional. Provocări la început de secol XXI, Editura C.H. Beck, București, 2006.
Balzacq Thierry, Qu’est-ce que la sécurité nationale//La revue internationale et stratégique, nr. 5, hiver, 2003-2004, sursa: http://www.iris-france.org/
Bădălan Eugen, Arsenie Valentin, Văduva Gheorghe, Eseu despre arta strategică, Editura Militară, București, 2005.
Gl. Lt. Dr. Bădălan Eugen, gl. Bg. Dr. Frunzeti Teodor, Forțe și tendințe în mediul de securitate european, Editura Academiei Forțelor Terestre, București, 2003.
Bădescu Ilie, Dungaciu Dan (coordonatori), Sociologia și geopolitica frontierei, vol. I-II, Editura Floare-Albastră, București, 1995.
Bădescu Ilie, Mihăilescu Ioan, Zamfir Elena (coord.), Geopolitica integrării europene, București, Editura Universității din București, 2003.
Bădescu Ilie, Tratat de geopolitică, Editura Mica Valahie, București, 2004 și 2005.
Băloi Aurel, Conceptul de securitate – Școli de gândire, în http://www.studiidesecuritate.ro
Băloi Aurel, Metodologie și indicatori de securitate. Analiza securității internaționale: delimitare conceptuală, în http//:www.studiidesecuritate.ro.
Bărbulescu Gheorghe, Uniunea Europeană, aprofundare și extindere, București, Editura Trei, 2000.
Beaufre André, Introducere în strategie, Editura Militară, București, 1974.
Bechmann Gotthard, Risiko als Schluesselkategorie in der Gesellschafstheorie, in „Risico und Gesellschaft und Ergebnisse interdisziplinaerer Risikoforschung“, Oplanden Westdeutvher Verlag, 1993.
Beck Ulrich, The Risk Society, Toward a New Modernity, Sage Publications, London, 1992.
Beșteliu Raluca-Miga, Organizații internaționale interguvernamentale, Editura C.H. Beck, București, 2006.
Biava Alessia, Prévention, gestion et sortie des conflits. La culture stratégique de l’Union Européenne dans le domaine de la sortie des crises et des conflits: un cadre de référence, Institut Européen de ’Université de Genève, martie, 2006.
Bierstedt Robert, The Social Order, Fourth Edition, McGraw Hill Book Company, New York, 1974.
Boblea Gheorghe, Imaginea – obiect de patrimoniu, Editura Fundația Revista Jandarmeriei, București, 2000.
Bolintineanu Alexandru și Malița Mircea, Carta ONU, document al erei noastre, Editura Politică, București, 1970.
Boncu Simion, Securitatea europeană în schimbare. Provocări și soluții, Editura AMCO PRESS, București, 1995.
Bondrea Aurelian, Opinia publică și dinamica schimbărilor în societatea Românească în tranziție, Editura Fundația Română de Mâine, București, 1998.
Bonnefous Edouard, Omul sau natura, Editura Politică, București, 1976.
Booth Ken, Strategy and Ethnocentrism, Croom Helm, London, 1979.
Boudon Raymond (coordonator), Tratat de sociologie, Editura Humanitas, București, 1997.
Bougnoux Daniel, Introducere în științele comunicării, Editura Polirom, Iași, 2000.
Boutros Boutros-Ghali, Agenda pour la paix, Nations Unies, 1992.
Braunch Günter Hans, Reconceptualising Security in the 21st Century, FU Berlin, 2004/2005.
Breban Vasile, Dicționar al limbii române contemporane, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1980.
Brodie Bernard, Strategy in the Missilee Age, Princeton University Press, Princeton, 1959.
Brown R. Lester, Probleme globale ale omenirii, Editura Tehnică, București, 1996.
Brzezinski Zbigniew (ed.), The Geostrategic Triad – Living with China, Europe and Russia, The Center for Strategic and International Studies Press, The CSIS Press, Washington, DC, 2001.
Brzezinski Zbigniew, Marea tabla de sah, Editura Univers Enciclopedic, București, 1999 și 2000.
Brzezinski Zbigniew, Marea Tablă de Șah. Supremația americană și imperativele sale geostrategice, Editura Univers Enciclopedic, București, 2000.
Bull Hedley, Societatea anarhică, Editura Știința, Chișinău, 1998.
Bull Hedley, The Anarchical Society. A study of order in world politics, Second and Fourth Edition, Publisher Palgrave Macmillan, Columbia University Press, New York, 1977.
Bull Hudley, Societatea anarhică. Un studio asupra ordinii în politica mondială, Editura Știința, Chișinău, 1998.
Buzan Barry, Ole Waever, Jaap de Wilde, Security: A New Framework for Analysis, Line Rienner Publishers Inc., US&Canada, 1998.
Buzan Barry, Popoarele, statele și teama – o agendă pentru studii de securitate internațională de după războiul rece, Editura Cartier, Chișinău, 2000.
Cândea Rodica, Cândea Dan, Comunicare managerială, Editura Expert, București, 1996.
Cazeneuve Jean, La Communication de Masee.Guide alphabétique, Denoël/Gonthier, Paris, 1976.
Cdor. Constantin Alexandru, România națională la ora reflecției, în “Strategii XXI”, nr. 3, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, București, 1998.
Celac C. Sergiu, Mica enciclopedie de politologie, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1977.
Chelcea Septimiu, Mărginean Ioan, Cauc Ion, Cercetarea sociologica – metode si tehnici, Editura Destin, Deva, 1998.
Chiriac Dănuț-Mircea, Politici și strategii de securitate la începutul secolului XXI, Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2005.
Cicero Marcus Tullius, Despre îndatoriri, Editura Științifică, București, 1957 (o ediție retipărită 1993).
Clausewitz von Karl, Despre război, Editura Militară, București, 1982.
Clausse Rogers, Brevčs considerations sur la terminologie et la méthodologie de la communication sociale, în olitica lan sociétés, tome VI, nr. 4, aprilie 1972.
Claval Paul, Geopolitica si geostrategie, Editura Corint, București, 2001.
Codița C., Cursa înarmărilor. Determinări și implicații social-politice, Editura Militară, București, 1989.
Col. (r) dr. Grigore Alexandrescu, Modele posibile ale Noului război, în “Impact Strategic”, Editura Universității Naționale de Apărare, nr. 1-2, București, 2003.
Col. dr. Grigore Alexandrescu, Terorismul – amenințare neconvențională la adresa securității naționale și internaționale, în Revista Forțelor Terestre, Editura Centrul Tehnic Editorial al Armatei, București, nr. 2/2001.
Col. prof. univ. dr. Deac Aron Liviu, Col. conf. Dr. Irimia Ion (editori), „Securitatea europeană la cumpăna dintre milenii” în Curs de doctrine politico-militare. Partea a II-a: Sisteme de securitate și doctrine militare, , Editura Academiei de Înalte Studii Militare, București, 2001.
Conf. Univ. dr. Chiș Ioan, Fundamente de drept, vol. 1, Editura ANI, București, 2004.
Constantinescu N. Nicolae, Învățăminte ale tranziției economice în România, Editura Economică, București, 1997.
Cooper Robert, Destraămarea națiunilor. Ordine și haos în secolul XXI, traducere Sebastian Huluban, Editura Univers Enciclopedic, București, 2007, p. 99.
Cooper Robert, Destrămarea națiunilor. Ordine și haos în secolul XXI, Editura Univers Enciclopedic, 2007.
Cornell Svante, NATO’S role in South Caucasus.Regional Security, în Turkish Policy Quarterly volume 3, no 2, Summer, 2004.
Acad. Coteanu Ion, Dănilă Ion, Tiuga Nicoleta și colaboratori, Dexul explicativ al limbii române, Ediția a II-a, Editura Univers enciclopedic, București, 1998.
Crăciun Ion, Manta Dănuț, Sarcinschi Alexandra, Gestionarea crizelor în cadrul NATO, Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2004.
Cristian Unteanu, „Manual NATO-Parteneriat și cooperare”, traducere, Editura Nemira, București, 1997.
Cristophe Reveillard, Les dates-clefs de la Construction européenne, Editura Ellipses, Paris, 2000.
Culda Lucian, Devenirea oamenilor în procesualitatea socială, Editura Licorna, București, 1998.
Culda Lucian, Promovarea securității globale. Repre teoretice, Centrul de Studii Sociale Procesual-Organice SRL, prima ediție, București, 2006.
Daniel Dumitraș, Giurcă Ion, Alianțele și coalițiile politico-militare garant al securității statelor membre, Editura Imprimăria Națională, București, 2004.
Dâncu Vasile, Comunicarea în managementul instituționa, Editura Gewalt, Cluj-Napoca, 2000.
David Charles-Philippe, Levesque Jacques, The Future of NATO, McGill-Queens University Press, US, 2001.
David V. Aurel, Doctrine, politici și strategii de securitate, Editura Fundației România de Mâine, București, 2008.
David V. Aurel, Sociologia națiunilor, Editura Tempus Dacoromânia Comtera, București, 2005.
Delors Jacques, Et Notre Europe, Comment nous voyons le nouvel orde international, în Le Monde, Paris, 28 mai 2003.
Dijmarescu Eugen, România și extinderea Uniunii Europene, expunere la seminarul „Securitatea României în secolul al XXl-lea”, Institutul de Studii Internaționale și Strategice, București, 25 februarie 2000.
Drucker F. Peter, Trading Places, in „The National Interest”, Spring, 2005; http://nationalinterest.org/article/trading-places-430
Duerr Karlheinz et al., Stratégies pour apprendre la citoyenneté démocratique, Conseil de l’Europe, DECS/EDU/CIT, 2000.
Duke Simon, The elmive qitest for European security: from EDC to CFSP, MacMillan Press LTD, Londra, 2000.
Dumoulin Andre, L’UHO et la politique européenne de défense în “Problèmes politiques et sociaux”, nr. 754, 8.09.1995, Paris, La Documentation Française.
Duțu Alexandru, Literatura comparată și istoria mentalităților, București, Editura Univers, 1982.
Ecobescu Nicolae și colectiv, Resursele și noua ordine internațională, Editura Politică, București, 1981.
Eland Ivan, Is Chinese Military Modernization a Threat to the United States?, în Policy Analysis, nr. 465, 23 ianuarie 2003.
Emanuel Todd, Sfârșitul imperiului, Editura Albatros, București, 2004;
Etzioni Amitai, apud. Olsen E. Marvin, Marger Martin (eds.), Power, Influence and Authority, Westview Press Inc. Boulder, San Francisco, Oxford, 1993.
Foucault Michel, O polemică răsunătoare, în „Secolul XX”, nr. 5, 1967.
Friedman Georges, Préface, Dictionnaire des média, Mame, Paris, 1971.
Friedman L. Thomas, Pământul e plat. Scurtă istorie a secolului XXI, Editura Polirom, București, 2007.
Frunzeti Teodor, Globalizarea securității, Editura Militară, București, 2006.
Frunzeti Teodor, Securitatea Națională și Războiul Modern, Editura Militară, București, 1999.
Frunzetti Teodor, Organizațiile internaționale în era globalizării, București, Editura Academiei Forțelor Terestre, București, 2000.
Frunzeti Teodor, Zodian Vladimir, Lumea 2005. Enciclopedie politică și militară, Editura Centrul Tehnic Editorial al Armatei, București, 2005.
Frunzetti Teodor, Zodian Vladimir, Lumea 2011, Enciclopedie politică și militară (Studii strategice și de securitate), București, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, București, 2011.
Fuerea Augustin, Manualul Uniunii Euroepene, Editura Universul Juridic, București, 2004.
Fukuyama Francis, Viitorul nostru postuman: consecințele revoluției biotehnologic, Editura Humanitas, București, 2004.
Gâf-Deac Ioan, Gâf-Deac I. Ioan, Managementul activităților diplomatice, Editura Economică, București, 2001.
Gardels Nathan, Schimbarea ordinii globale, Editura Antet, București, 2001.
Gareis Sven/Varwick Johannes, Die Vereinten Nationen. Aufgaben, Instrumente und Reformen, Bundeszentrale für politische Bildung Schriftenreihe Band 403, Bonn, 2003.
Garz Florian, „Expansiunea spre Est a NATO: Bătălia pentru Europa”, Editura Coruț Pavel, București, 1997.
Gheorghe Toma, Securitatea națională din perspectiva noilor arhitecturi de securitate ale începutului de secol. Incertitudini, realități, prespective, Editura ANI, București, 2006.
Ghica Alexandra Luciana, Zulea Marian (coord.), Politica de securitate națională. Concepte, instituții, procese, Editura Polirom, 2007.
Giles Ferrend, Identitatea, cetățenia și legăturile sociale, Polirom, 2000.
Gilpin Robert, Economia mondială în secolul XXI, Editura Polirom, Iași, 2004.
Gnesotto Nicole, Introduction: l’OTAN et l’Europe à la lumière du Kosovo, Anexă, în “Politique Étrangère”, nr. 2, L’Institut de Relations Internationales, Paris, 1999.
Goran Hyden, Court Iulius, Governance and Development, în “World Governance Discussion Paper 1”, United Nations University, US, 2002.
Guernier Maurice, Prefață la ediția franceză, Paris, 6 aprilie 1978, Să ieșim din epoca risipei (al patrulea raport al Clubului de la Roma), București, 1985.
Gusti Dimitrie, Opere, vol. IV, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1970.
Gusti Dimitrie, Opere, vol. I, Editura Academiei, București, 1968.
Gusti Dimitrie, Sociologia razboiului, in Sociologia militans, Editura Institutului Social Român, Bucuresti, 1934;
Guzzini Stefano, Realism și relații internaționale, Editura Institutul European, Iași, 2000.
Haggard Stephan și Chung-In, Institutions and Economic Policy: Theory and a Korean Case Study, World Politics, 42 (2), 1990.
Haq Mahbub-ul, New Imperatives of Human Security, RGICS Paper No.17, Rajiv Gandhi Institute for Contemporary Studies, Rajiv Gandhi Foundation, New Delhi, 1994.
Hart Liddell, Strategia. Acțiunile indirecte, Editura Militară, București, 1973.
Hegel Georg Wilhelm Friedrich, Fenomenologia spiritului, Editura Academiei, București, 1965.
Helt David, McGrew G. Anthony, Goldblatt David, Perraton Jonathan, Global Transformations: Politics, Economics and Culture, Polity Press, Cambridge, 1999.
Herbert A. Simon, Models of Man, John Wiley & Sons, New York, 1957.
Hlihor Constantin, Kissinger, despre democrația secolului XXI, în „Observatorul Militar” nr. 2, București, 2006.
Hlihor Constantin, Geopolitica și geostrategia în analiza relațiilor internaționale contemporane: considerații teoretice și metodologice, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2005.
Hlihor Constantin, Istorie și geopolitică în Europa secolului XX: considerații teoretice și metodologice, Editura Rao, București, 2001.
Hopmann T. Philip, An Evaluation of the OSCE’s Role în Conflict Management, în Gartner Heinz et al (eds), Europe’s New Security Challenges, Lynne Rienner, 2001.
Hugo Grotius, De jure belli ac pacis, Libri tres, Privilegio Regis, Paris, 1625.
Hundley Richard, Et al., Security in Cyberspace, Challenges for Society, Santa Monica, California, Rand, 1996.
Huntington P. Samuel, Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale, Editura Antet, București, 1998, (Titlu original: Samuel P. Huntington, 1997, “The clash of civilizations the remaking of world order”, simon & schuster).
Huntington P. Samuel, The Lonery Superpower, în Foreign Affairs, martie/aprilie 1999.
Huntington P. Samuel, The Soldier and the State: The Theory and Politics of Civil-Military Relations, Harvard University Press, US, 1957.
Howlett Michael, Ramesh M., Studying Public Policy – Policy Cycles and Policy Subsystems, Oxford University Press, Oxford et al., 1995.
Iacob Dumitru, Comunicare organizațională, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, București, 2001.
Iacob Dumitru, Inițiere în presa scrisă. Tehnologia presei scrise: documentar, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, București, 1997.
Iacob Maria, Comunicarea și normalitatea umană. În: Armata României la început de secol. Posibile opțiuni și evoluții, în „Sesiunea de comunicări științifice – 26 aprilie 2001”, Sectiunea a V-a: Comunicare si relatii publice, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, București, 2001.
Iacob Dumitru, Cismaru Diana-Maria, Relațiile publice: eficiența prin comunicare, Editura Comunicare.ro, București, 2003.
Iacob Dumitru, Sociologia comunicării: aplicație în știința militară, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, București, 2002.
Iacob Dumitru, Iacob Maria, Golurile în comunicare – cum apar și cum pot fi umplute…, în „Observatorul Militar”, nr. 18[950], București, 2008.
Ignatio Ramonet, Geopolitica Haosului, Editura Doina, București, 1998.
Ilie Gheorghe, Securitatea sistemelor militare, Editura Militară, București, 1995.
Iliescu Adrian-Paul, Introducere în politologie, Editura BIC ALL, București, 2003.
Iliescu Ion, Integrare și globalizare. O viziune românească. Presa națională, București, 2003.
Ionescu Mihai, După hegemonie. Patru scenarii de securitate pentru Europa de Est în anii ‚90, Editura Scripta, București, 1993.
Irimia Ion, Deac Aron Liviu, Securitatea României la răscruce de milenii, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, București, 2000.
Irimia Ion, Ion Emil, Lucrare de cercetare științifică cu tema Securitatea între real și virtual, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, București, 2002.
Ion Emil, Asigurarea securității europene prin intermediul organizațiilor internaționale, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2007.
Jack Andrew, Rusia lui Putin. Toamna oligarhilor, Editura ALL, București, 2006.
James G. March, An introduction to the Theory and Measurement of Influence, în “Political Power”, vol. 49, nr. 2, American Political Science Association, iunie 1955; http://dx.doi.org/10.2307/1951813.
Janowitz Morris, The Professional Soldier, A olitica land Social Portrait, Free Press, 1960.
Javier Solana (discurs), Where does the European Union stand on CFSP, Berlin, 14.11.2000, http://europa.eu.int./comm/extemal_relations/news/solana/speech.
Javier Solana, A secure Europe in a better world, Thessaloniki European Council, June 20, 2003, la http://www.eu.int./oressdata/EN/ reports/76255.pdf.
Jelavich Charles și Barbara, Formarea statelor naționale balcanice – 1804-1920, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001.
Jervis Robert, Percetion and Misperception in International Politics, Princeton, N.J. Princeton University Press, 1976.
John Peterson (coord.), A Common Foreign Policy for Europe? Competing visions of the C.F.S.P., Routledge, Londra, 1998.
Kant Immanuel, Spre pacea eternă. Un proiect filosofic, Editura Științifică, București, 1991.
Kelly Kevin, New Rules for the New Economy, Fourth Estate, London, 1998.
Kelsen Hans, Théorie pure du droit, Dalloz, Paris, 1962.
Kennan George, American Diplomacy: 1900-1950, University of Chicago Press, Chicago, 1951, Mentor Books, New York, 1952.
Kennan George, The Could of Danger, Little, Brown, Boston, Toronto, 1977.
Kissinger Henry, Are nevoie America de o politică externă?, Editura Incitatus, București, 2002.
Kissinger Henry, Diplomația, Editura All, București, 1999.
Kofi Annan, Towards a Culture of Peace, în „Letters to future generations”, www.unesco.org/opi2/lettres/TextAnglais/AnnanE.html.
Kohler-Voinov Julliette, La sécurité globale: Une approche exhaustive de manaces envers la sécurité de l’individu, în http//:www.deza.admin.ch/ressourses/deza.produit-f 332.pdf.
Kolodziej A. Edward, Securitatea și relațiile internaționale, Editura Polirom, Iași, 2007.
Kuhlmann Juergen, Callaghan M. Jean (ed.), Military and Society in 21st Century Europe, Transaction Publishers, 2000.
Kuznetsov V., Sociologia de securitate socială, (O cultură a siguranței în transformarea societății), Editura Binom, Chișinău, 2002.
LaFeber Walter, America, Russia, and the Cold War, 1945-1984, Cornell University, New York, 1999.
Lallement Michel, Istroria ideilor sociologice, vol. II, Editura Antet, București, f.a.
Lasswell D. Harold, The structure and function of communication in society, în Bryson L. (coord.), The Communication of Ideas, Harper&Row, New York, 1948.
Lazar Judith., Sociologie de la comunication de masse,Colection U. Serie „Sociologie”, French Edition, Maison d’édition Armand Colin, Paris, 1991,
Lindley-French Julian, Algieri Franco, An European Defence Strategy, Bertelsmann Foundation, Gütersloh, 2004.
Macovei Monica, Libertatea de exprimare. Decizii ale Curții Europene a Drepturilor Omului, supliment al Revistei Române de Drepturile Omului, editat de Centrul pentru Drepturile Omului, APADOR-CH, București, 1996.
Malaurie Philippe, Antologia gândirii juridice, Editura Humanitas, București, 1997.
Malita George, Zece mii de culturi, o singură civilizație, Editura Nemira, București, 2001.
Mândru Mircea, Lumea între războiul rece și pacea fierbinte, Editura Expert, București, 2000.
Mândru Mircea, Manta Dănuț, Relații civili–militari-CIMIC-element central al Operațiilor Multinaționale, Editura A.I.S.M., București, 2001.
Manta Dănuț, Managementul crizelor în NATO. Operații de răspuns la crize non-art.5, Editura UNAp, Bucruești, 2005.
Manta Dănuț, Teoria operațiilor multinaționale, Editura AISM, București, 2001.
Marga Andrei, Filozofia lui Habermas, Editura Polirom, Iași, 2006.
Marius Tita, Impactul opiniei publice asupra politicii romanesti de aparare și securitate, Bursa NATO de cercetare, NATO website: www.nato.int.
Măgureanu Virgil, Declinul sau apoteoza puterii?, Editura Rao, București, 2003.
Măgureanu Virgil, Sociologie politică, Editura RAO, București, 2006.
Măgureanu Virgil, Studii de sociologie politică, Editura Albatros, București, 1997.
McNamara Robert, în Retrospect: the Tragedy and Lessons of Vietnam, (Times Books, 1995).
Miroiu Mihaela, Societatea Retro, Editura Trei, București, 1999.
Moisescu Gabriel-Florin, Andreescu Anghel, Antipa Maricel, Terorismul –amenințare majoră asupra democrației secolului XXI, Editura U.N.Ap., București, 2004.
Moller Bjorn, The Concept of Security: the Pros and Cons of Expansion and Contraction, COPRI, 2000; Sarcinschi A., Mediul de securitate în secolul XXI. Dimensiunea non-militară a securității, http://www.cssas.unap.ro/ro/pdf_publicatii/h_comunicari_ scs.pdf.
Morgenthau J. Hans, Politica între națiuni. Lupta pentru putere și lupta pentru pace, ediție revăzută de Kenneth W Thompson și W. David Clinton, Traducere de Oana Andreea Bosoi, Alina Andreea Dragolea, Mihai Vladimir Zodia, Editura Polirom, Iași, 2007.
Muresan Liviu, Pop Adrian, Bonciu Florin, The European Security And Defence Policy – A factor of infl uence on the actions of Romania in the fi eld of security and defence , research paper, The European Institute of Romania, București, 2004.
Mureșan Liviu, Pop Adrian, Bonciu Florin, Politica europeană de securitate și apărare – element de influențare a acțiunilor României în domeniul politicii de securitate și apărare, București, Institutul European din România, 2004.
Mureșan Liviu, Riscuri și provocări în scenariile și strategiile ante și post Praga 2002, în “Colocviu Strategic”, nr.6/iulie 2002, Academia de Înalte Studii Militare, Centrul de Studii Strategice de Securitate.
Mureșan Mircea, Stăncilă Lucian, Enache Doru, Tendințe în evoluția teoriei și practicii războiului, Editura U.N.Ap. “Carol I”, București, 2006.
Mureșan Mircea, Văduva Gheorghe, Războiul viitorului, viitorul războiului, Editura U.N.Ap., București, 2004.
Mureșan Mircea, Văduva Gheorghe, Strategia de parteneriat, parteneriatul strategic, Editura U.N.Ap. „Carol I”, București, 2006.
Gl. Prof. univ. dr. Mureșan Mircea, Maleșcu Simona, Amenințări și conflicte în spațiul OSCE, în „Impact Strategic” nr.1 (18), Editura UNAp, București, 2006.
Murray Edelman, Politica si utilizarea simbolurilor, Editura Polirom, Iasi, 1999.
Nasul moderator Radu Moraru, B1TV, ora 20.00, 8 februarie 2010.
Năstase Adrian, Europa Quo Vadis, București, Editura Monitorul Oficial, 2003.
Nef Jorge, Human Security and Mutual Vulnerability: The Global Political Economy of Development and Underdevelopment, Second Edition, International Development Research Centre, Ottawa, 1999.
Nelson L. Daniel, Great Powers and World Peace, în Klare, Michael T. Și Thomas, Daniel C. (ed.), „World Security. Challenges for a New Century”, St. Martin ‚ s Press, New York, f.a., http://www.cadranpolitic.ro/view_article.asp?item=786&title=Rom%C3%A2nia_%C5%9Fi_a cq
Nicolaescu Gheorghe, Gestionarea crizelor politico-militare, Editura Top Forun, București, 2003.
Niculescu N.G., Economia românească post-socialistă. Încotro? Cum? De ce?, Editura Economică, București, 2001.
Nitulescu Octavian, Securitatea cooperantă: de la Securitatea individuală la stabilitatea internațională, Fundamentele acțiunii militare întrunite cu caracter național și multinațional, în Sesiunea de comunicări științifice 12-13 mai 2003, Secțiunea a 3-a Strategie militară, Editura AISM, București, 2003.
Nye S. Joseph jr., Descifrarea conflictelor internaționale. Teorie și istorie, trad. Vlădoiu Ion, Editura Antet, București, 2010.
Oleg Serebrian, Dicționar de geopolitică, Editura Polirom, Iași, 2006.
Onișor Constantin, Teoria strategiei militare, Editura AISM, București, 1999;
Gl. Bg. (r).prof. univ. dr. Onișor Constantin, Teoria strategiei militare, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, București, 1999.
Gl. Bg. Dr. Onișor Constantin, Arta strategică a securității și integrării europene, Editura A.92, Iași, 2002.
Pascal Fontaine, Construcția europeană din 1945 până în zilele noastre, Institutul European, Iași, 1998.
Pașcu Ioan Mircea, Teorie și practică în politica externă contemporană, în vol. „Concepte și metodologii în studiul relațiilor internaționale”, coordonator Mihai Timofte, Editura Ankarom, Iași, 1977.
Păvăloiu Catherine, Mass-media și integrarea României în NATO, lucrare de licență – coordonator prof. univ. dr. Hlihor Constantin, SNSPA, Facultatea de comunicare și relații publice “David Ogilvy”, București, 2005.
Perlmutter Amos, The Military and Politics in Modern Times, New Haven, Yale University Press, 1977.
Petrescu Stan, Mediul de securitate global și euroatlantic, București, Editura Militară, 2005.
Pfaff William, The Question of Hegemony, în Foreign Affairs, ianuarie/februarie 2001.
Plângu Mircea, Poziția României la Conferința pentru angajarea capacităților militare, Bruxelles, 20-21 noiembrie 2000, în “Monitor Strategic”, an I, nr. 2, București, 2000.
Pop Adrian, Strategii de integrare europeană, București, Editura Sylvi, București, 2003.
Popescu Maria, Globalizarea și dezvoltarea trivalentă, Editura Expert, București, 1999.
Potter Van Rensselaer, Bioetica: Podul de viitor, Sub red. S.V. Vekovshininoy și VL Kulinichenko, Vidavets V. Karpenko, Kiev, 2002.
Preda Ion, Barna Constantin Grațiela, Considerații privind interesele naționale ale României, Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2006.
Președintele României, Strategia de securitate națională a României, București, 2001.
Ralph A. Eperson, Noua ordine mondială, Editura Alma, București, 1997.
Raluca-Miga Beșteliu, Organizații internaționale interguvernamentasle, Editura C.H. Beck, București, 2006.
Ratzel Friedrich, Anthropogeographie oder Grundzüge der Antwendung der Erdkunde auf die Geschichte, Stutgart, 1882.
Remacle Eric, L’intégration de la politique de défense européenne. Potentiel et limites, Editions de l’Université de Bruxelles, 2004.
Locotenent-colonel Repciuc Teodor, Conceptul de securitate națională și evoluția sa, în I.S.P.A.I.M., Anuar de studii de politică de apărare și istorie militară, Editura Pro Transilvania, 1997.
Rickert Heinrich, Obiectul cunoașterii, apud. Alexandru Boboc, Ioan N. Roșca, Filozofie contemporană, Sinteze și texte alese, Editura Fundației „România de Mâine”, București, 2004.
Ricoeur Paul, Le paradox Politique de la liberté, în La Liberté: „Rapport de la sixieme conferenceannuelle Canadien des Affaires Publiques” (Montreal: Institut Canadien des Afaires Publiques, 1959), 51. See also Dosse, PRL.
Roy Oliver, Noua Asie centrală sau fabricarea națiunilor, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001.
Russell Bertrand, Umanitatea în pericol. Un pas spre pace, Întrebări de Filozofie, Nr. 5, 1988.
Sarcinschi Alexandra, Dimensiunile nonmilitare ale securității, CSSAS, Editura U.N.Ap. “Carol I”, București, 2005.
Sarcinschi Alexandra, Vulnerabilitate, risc, amenințare. Securitatea ca reprezentare psihosocială, Editura Militară, București, 2007.
Sava Ionel Nicu, Tibil Gheorghe, Zulean Marian, Armata si societatea. Culegere de texte de sociologie militara, Editura Info-Team, București, 1998.
Sava Ionel Nicu, Extinderea NATO. Puncte de stabilitate și securitate către Est, Institutul Social Român, 2003.
Sava Ionel Nicu, Școala geopolitică germană, Editura Info-Team, București, 1997.
Sava Ionel Nicu, Studii de securitate, Centrul Român de Studii Regionale, București, 2005.
Scăunaș Stelia, Uniunea Europeană. Construcție – Instituții – Drept, Editura All Beck, București, 2005.
Schraepler Hans-Albrecht, Organisations Internationales et Europeennes, Editura Economică, Paris, 1995.
Schultze G. Günther and Ursprung W. Heinrich, The Political Economy of International Trade and Environment, in G. Schulze and H. Ursprung, eds., International Environmental Economics: A Survey of the Issues (pp. 62–83). Oxford: Oxford University Press.
Siteanu Eugen, Necesitatea consolidării securității la începutul secolului XXI, în Revista “Impact strategic”, nr. 1/2005, Universitatea Națională de Apărare “Carol I”, Centrul de Studii Strategice de Apărare și Securitate.
Stan Petrescu, Amenințări primare, Editura militară, București, 2008.
Stan Valentin, NATO și UE: dilemele extinderii, în „Politica extern”, nr. 3-4, toamna 1997.
Stiglitz Joseph, Globalizarea. Speranțe și deziluzii, Editura Economică, București, 2003.
Strange Susan, Retragerea statelor, difuziunea puterii în economia mondială, București, Editura Trei, 2002.
Ștefănescu Simona, Media și conflictele, Editura Tritonic, București, 2004.
Tămaș Sergiu, Dicționar politic, ed. a II-a, Casa de Editura și Presă „Șansa“, București, 1996.
Televiziunea Română, Știrile din data de 25 mai 2009.
Theodor Tudoroiu, Tratatul Uniunii Europene, Editura Lucrețius, București, 1997.
Testart Jacques, L’oeuf transparent, Editura Flammarion (Champs), Paris, 1986.
Titulescu Nicolae, Suveranitatea statelor. Organizarea păcii, în “Documente diplomatice”, Editura Politică, București, 1967.
Todd Emanuel, Sfârșitul imperiului, Editura Akbatros, București, 2004.
Toma Gheorghe, Postolache Sava, Oros Ioan, Managementul instabilității, București, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, 2003.
Lt. Col. Tudoran Ion, Securitatea națională și zona pontică, în “Gândirea Militară Românească”, nr.1, București, 1999.
Tzu Sun, Arta războiului, Editura Militară, București, 1977;
Țîrdea N. Teodor, Elemente de bioetică, Editura Univers Pedagogic, Chișinău, 2005.
Țîrdea N. Teodor, Filozofie și Bioetică: istorie, personalități, paradigme, CEP „Medicina”, Chișinău, 2000.
Țîrdea N. Teodor, Gramma R.C., Bioetica medicală în sănătate publică,: Casa editorială poligrafică Bons Offices, Chișinău, 2007.
Ullman Richard, Redefining Security, în „International Security” 8:1 (1983), apud Balaban C.Gh., Securitatea și dreptul internațional. Provocări la început de secol XXI, Editura C.H. Beck, 2006.
Unser Günther/Wimmer Michaela, Die Vereinten Nationen. Zwischen Anspruch und Wirklichkeit Bundeszentrale für politische Bildung, Bonn, 1995.
Van Guikenburg J.J., Scholten O., Noomen G.W., Știința comunicării, Editura Humanitas, București, 2004.
Vasilescu Ilie Puiu, Psihologia riscului, Editura Militară, București, 1986.
Gl. Mr. Dr. Vasile Paul, col. dr. Coșcodaru Ion, Centre de putere: De la unipolaritate la multipolaritate, în Ziua nr. 256 din 3 mai 2003.
Vianu Tudor, Filosofia culturii, Editura Publicom, București, 1945.
Vlad Constantin, Interes național și dileme ale politicii de securitate în Europa Centrală și de Est după încetarea războiului rece: cazul României, în Interesul național și politica de securitate, Editura , București, 1995.
Vlăduțescu Ștefan, Informația de le teorie către știință, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2002.
Voyenne Bernard, La presse dans la société contemporaine, în Collection U, Librairie Armand Colin, Paris, 1962.
Voyenne Bernard, Le presse dans la societété contemporaine, A. Colin, Paris, 1971.
Waever Ole, Buzan B., Kelstrup M., Lemaitre P. (ed), Identity, Migration and the New Security Agenda in Europe, St. Martin Press, New York, 1993.
Wallerstein Immanuel, Sistemul mondial modern, vol. 4, Editura Meridiane, București, 1992-1993.
Waltz Kenneth, Teoria Politicilor internaționale, Editura Polirom, Iași, 2006.
Weber Max, Economy and Society, vol. I, Bedminster, New York, 1968.
Weight Martin, Politica de putere, Editura Arc, București, 1998.
Zamfir Cătălin, Vlăsceanu Lazăr (coord.), Dicționar de sociologie, Editura Babel, București, 1998.
Zanc Ioan, Informație și comunicare. Aspecte psihologice și sociale, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2005.
Zbigniew Brzezinski, Tabla de șah. Supremația SUA și obiectivele sale geostrategice, Editura Antet, București, 1998.
Zulean Marian, Armata și societatea în tranziție, Editura Tritonic, București, 2003.
Pagini web
www.aeaweb.org
www.stratisc.org, François Caron, L’appréciation du risque militaire.
http://www.svedu.ro/curs/tgd/c7.html
www.humansecuritycentre.org
www.lse.ac.uk
www.cacianalyst.org
www.crisisweb.org
www.globalsecurity.org
www.novinite.com;
www.rand.org;
www.terrorismanswers.com ;
www.stratisc.org
www.worldbank.org
www.unodc.org
www.usaid.gov
www.wri.org
http//216.239.39.104 search? Q = cache:2QCbFqL1z5 cj:www.isn.ethz.ch/OSCE/structure/do…
http://www.cpcs.ro/conceptul_de_securitate.php
http://www.profamilia.ro/culturavietii.asp?manual=4
http://www.revista22.ro/strategia-de-securitate-nationala-de-la-proiect-la-realitate-2844.html
www.humansecuritycentre.org
www.mapn.ro – Strategia de Transformare a Armatei României, 2007
www.tol.cz/look/TOL/article
http://www.pna.ro/text_doctrina.jsp?id=35
www.infoeuropa.ro., Uniunea Europeană. Obiective principale și istoric.
www.isomar.ro, 2009_01_Analiza_privind_criza_Insomar.pdf
www.mae.ro
www.dae.gov.ro
http://capriro.tripod.com/polit/polint06.htm
http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=31060
http://www.dreptonline.ro/legislatie/hg_strategie_nationala_aparare_tara_30_2008.php
http://www.infoeuropa.ro
http://www.nato.int/docu/basictxt/treaty.htm
http://www.un.org/Docs/sc.
http://athenian-legacy.com/ro/wp-content/uploads/2009/01/constitutia_romaniei1.pdf
http://europa.eu.int/comm/external_relations/esdp/
http://www.nato.int/docu/handbook/2001/
www.onu.com
http://www.osce.org/item/13858.html
http://www.un.org/Docs/sc/”
http://www.geopolitica.ro/
Anexa nr. 1
ANALIZA SOWT
Puncte tari
Implicarea în procesul de realizare a politicii europene de securitate și apărare;
Calitatea de membru NATO;
Aprofundarea Parteneriatului strategic intensificat cu S.U.A., dezvoltarea relațiilor bilaterale privilegiate cu țările NATO și UE;
Dezvoltarea cooperării cu statele din regiune, inclusiv prin participarea la proiecte de cooperare regională, subregională, transfrontalieră și în cadrul euroregiunilor;
Dezvoltarea, pe baze pragmatice, a relațiilor privilegiate cu Republica Moldova;
Consolidarea rolului OSCE, ca forum de dialog în domeniul securității, și dezvoltarea capacității de acțiune pentru prevenirea conflictelor, gestionarea crizelor și reconstrucția post-conflict;
Susținerea diplomatică a participării la operațiunile de pace ale ONU și la alte acțiuni vizând asigurarea stabilității și întărirea încrederii la nivel regional și global;
Respectarea strictă a angajamentelor internaționale în domeniul neproliferării și controlului armamentelor, exporturilor de produse strategice și de tehnologie cu dublă utilizare, precum și participarea activă la dezbaterile, din diverse foruri, pe această temă;
Promovarea unei politici active în plan bilateral sau într-un cadru internațional pentru asigurarea securității și stabilității în Europa de Sud-Est, ca și în Caucazul de Sud și în întreaga regiune a Dunării și Mării Negre;
Sprijinirea comunităților românești din afara granițelor pentru păstrarea identității naționale, culturale și spirituale și identificarea potențialului de suport al acestora pentru realizarea obiectivelor diplomației românești.
Participarea României la acțiuni externe alături de partenerii NATO, inclusiv la efortul internațional de luptă împotriva terorismului.
Puncte slabe
Posibile evoluții negative în plan subregional în domeniul democratizării, respectării drepturilor omului și al dezvoltării economice, care ar putea genera crize acute cu efecte destabilizatoare pe o arie extinsă;
Proliferarea armelor de distrugere în masă, a tehnologiilor și materialelor nucleare, a armamentelor și mijloacelor letale neconvenționale;
Proliferarea și dezvoltarea rețelelor teroriste, a crimei organizate transnaționale, a traficului ilegal de persoane, droguri, armamente și muniție, de materiale radioactive și strategice;
Migrația clandestină și apariția unor fluxuri masive de refugiați;
Acțiunile de incitare la extremism, intoleranță, separatism sau xenofobie, care pot afecta statul român și promovarea valorilor democratice;
Decalaje între nivelurile de asigurare a securității și gradul de stabilitate ale statelor din proximitatea României;
O legislație în continuă schimbare;
Limitarea accesului statului român la unele resurse și oportunități regionale, importante pentru realizarea intereselor naționale.
Oportunități
Consolidarea stabilității macroeconomice, adoptarea unor politici fiscale coerente, prin reglementări simplificate și stimulative, reforma impozitelor, reducerea cheltuielilor interne și restructurarea marilor companii și societăți ale statului, o politică monetară și a cursului de schimb adecvată;
Îmbunătățirea mediului de afaceri, diminuarea birocrației, reglementări favorizante pentru investiții și pentru menținerea creșterii economice prin producție performantă cerută de piață;
Stimularea, prin reglementări eficiente și sub diferite forme, a întreprinderilor mici și mijlocii;
Continuarea privatizării, restructurării și modernizării, cu accent pe dinamizarea domeniilor industriale și productive care au potențial, în condițiile programelor sectoriale de aderare la Uniunea Europeană ori convenite cu organismele financiare internaționale;
Promovarea unor politici industriale funcționale, corespunzătoare nevoilor sociale și adaptabile cerințelor pieței;
Dezvoltarea cooperării economice internaționale prin forme noi, mai active și stimulative, de comerț exterior;
Consolidarea sectorului bancar și de asigurări; disciplinarea piețelor de capital în care sunt implicate categorii largi de populație;
Relansarea agriculturii și dezvoltarea silviculturii;
Amenajarea teritoriului și reabilitarea infrastructurii de transport;
Promovarea noilor tehnologii eficiente și trecerea efectivă la realizarea funcționalităților unei societăți informaționale;
Dezvoltarea turismului și consolidarea cadrului instituțional și legislativ referitor la mediul înconjurător și calitatea mediului;
Orientarea pentru atragerea de investiții străine, îndeosebi din spațiul european și euroatlantic, ca sursă a motivației pentru includerea României în sistemele de securitate respective;
Dezvoltarea activităților de comerț interior, inclusiv prin reglementări ale administrației publice locale privind stimularea producției și piețelor locale;
Asigurarea protecției consumatorilor;
Garantarea unui sistem concurențial liber și onest.
Reforma sistemului de securitate socială și diminuarea deficitului de finanțare a protecției sociale;
Elaborarea, în cooperare cu partenerii sociali, a Planului național de acțiune în domeniul ocupării forței de muncă, ce va asigura coerența acțiunilor pe piața muncii;
Descentralizarea deciziei administrative în domeniul raporturilor de muncă;
Ocuparea forței de muncă în concordanță cu orientările UE, diminuarea șomajului și asigurarea unei protecții sociale reale a șomerilor, inclusiv prin atragerea și implicarea acestora în activități de utilitate publică, desfășurate în perioada disponibilizării;
Instituirea unor politici salariale corespunzătoare performanțelor și importanței domeniului;
Realizarea reformei pensiilor, în scopul diversificării resurselor de asigurare, al eliminării inechităților și creșterii în termeni reali a pensiilor;
Perfecționarea sistemului de asistență socială;
Îmbunătățirea stării de sănătate a populației, încurajarea și reglementarea producției interne a medicamentelor de bază;
Asigurarea protecției copilului, ca prioritate națională, și reglementarea sistemului de adopții, în conformitate cu Strategia de aplicare a Convenției ONU;
Sprijinirea și întărirea familiei ca entitate socială fundamentală;
Ameliorarea condițiilor de viață ale persoanelor și familiilor lipsite de venituri sau cu venituri mici, prevenirea și combaterea marginalizării sociale, diminuarea sărăciei, prin creșterea gradului de ocupare a populației active;
Dezvoltarea civismului, a solidarității sociale și a dialogului intercultural.
Promovarea societății educaționale în cooperare cu societatea civilă și în conformitate cu Carta albă a educației și formării, elaborată de Uniunea Europeană;
Continuarea reformei sistemului de învățământ, ca fundament al politicilor în domeniul resurselor umane;
Asigurarea educației de bază, creșterea calității învățământului preuniversitar;
Racordarea învățământului superior la cerințele sociale și economice; promovarea în sistemul educațional a cerințelor societății informaționale;
Îmbunătățirea cadrului legislativ și instituțional pentru cercetare-dezvoltare;
Revigorarea, pe baze competitive, a sistemului național de cercetare capabil să contribuie în mod real la modernizarea societății românești;
Dezvoltarea și promovarea tehnologiei informației și creșterea numărului de specialiști în acest domeniu;
Protejarea, conservarea și restaurarea patrimoniului național și promovarea sa ca parte a patrimoniului cultural universal;
Promovarea culturii ca fundament al dezvoltării durabile a națiunii și ca nucleu al identității naționale;
Protejarea diversității culturale și religioase, promovarea multiculturalismului și multiconfesionalismului, a dialogului cu reprezentanții vieții religioase;
Revigorarea politicilor în domeniul tineretului;
Îmbunătățirea cadrului juridic și instituțional în domeniul relațiilor interetnice, sprijinirea consolidării și dezvoltării identității etnice;
Pregătirea populației pentru impactul cultural al integrării europene și euroatlantice.
Integrarea politicii de mediu în elaborarea și aplicarea politicilor sectoriale și regionale;
Evaluarea stării actuale a factorilor de mediu și fundamentarea unei strategii de dezvoltare pe termen lung în domeniul mediului, al resurselor regenerabile și neregenerabile;
Întărirea capacității instituționale în domeniul mediului;
Ameliorarea calității factorilor de mediu în zonele urbane și rurale;
Extinderea rețelei naționale de arii protejate și rezervații naturale, reabilitarea infrastructurii costiere a litoralului românesc, redimensionarea ecologică și economică a Deltei Dunării;
Întărirea parteneriatului transfrontalier și internațional cu instituțiile similare din alte țări în scopul monitorizării stadiului de implementare a înțelegerilor internaționale;
Elaborarea strategiilor de protejare a cetățenilor împotriva calamităților naturale, accidentelor ecologice și expunerii în zone cu risc ecologic;
Întărirea parteneriatului cu organizațiile neguvernamentale în procesul de elaborare și aplicare a politicilor publice în domeniu.
Armonizarea legislației și a procedurilor specifice cu reglementările internaționale și cu standardele UE privind forțele și serviciile de ordine publică;
Consolidarea relațiilor cu structuri similare din statele membre NATO și UE, precum și dezvoltarea legăturilor cu cele aparținând altor state; continuarea participării forțelor de ordine publică, civile și militare la misiuni internaționale;
Reglementarea răspunderii Ministerului de Interne și a Ministerului Justiției – a structurilor acestora – în eradicarea abuzurilor și ilegalităților;
Consolidarea sistemului instituțional de acțiune – servicii de informații, poliție, minister public, justiție – care să facă posibilă aplicarea fermă a legii;
Întărirea acțiunilor de prevenire și control pentru limitarea și stoparea criminalității;
Dezvoltarea permanentă a controlului civil asupra instituțiilor din domeniul siguranței naționale și implicarea societății civile în apărarea ordinii publice;
Restructurarea sistemului instituțional al ordinii publice prin descentralizarea serviciilor din domeniul ordinii publice și demilitarizarea în mare măsură a acestora;
Constituirea sistemului național de gestionare a crizelor pe principiul managementului integrat al riscurilor și conectarea acestuia la organismele existente în NATO și UE;
Combaterea eficace a terorismului, corupției și crimei organizate, inclusiv prin diverse forme de cooperare regională și subregională;
Îmbunătățirea colaborării dintre autoritățile din sistemul de apărare și justiție și a acestora cu societatea civilă;
Securizarea frontierei de stat în concordanță cu interesele naționale și exigențele aderării la Uniunea Europeană, concomitent cu modernizarea procedurilor de control la frontieră;
Construirea parteneriatului cu societatea civilă, inclusiv prin asigurarea unui echilibru între dreptul la liberă informare și necesitatea protejării informațiilor clasificate;
Protecția dreptului la intimitate, la propria imagine și la corecta informare a cetățeanului;
Asigurarea funcționării la standarde comunitare a instituțiilor care au atribuții pe linia migrației și azilului.
Îndeplinirea obiectivelor pentru asigurarea interoperabilității cu forțele Alianței Nord-Atlantice;
Constituirea și consolidarea capabilităților necesare pentru îndeplinirea performantă a obligațiilor asumate de România, de a participa în cadrul unor operațiuni de menținere a păcii, de salvare, de răspuns la crize, de combatere a terorismului și de asistență umanitară la nivel subregional și regional;
Restructurarea și modernizarea Armatei României, îndeosebi modernizarea structurală a forțelor și a sistemelor de instruire și continuarea armonizării cadrului legislativ național din domeniul apărării cu cel existent în țările membre NATO și UE;
Adaptarea la condițiile contemporane a sistemului de mobilizare și planificare integrată a apărării și asigurarea concordanței dintre obiectivele propuse și resursele alocate;
Operaționalizarea forțelor destinate participării la misiuni ale Uniunii Europene, în cadrul politicii europene de securitate și apărare, precum și ale NATO, ONU și ale forumurilor/inițiativelor subregionale;
Managementul eficient al resurselor umane și restructurarea forțelor, concomitent cu creșterea gradului de profesionalizare a personalului armatei și modernizarea învățământului militar;
Asigurarea stocurilor de echipamente, tehnică de luptă, muniții și materiale;
Îmbunătățirea colaborării dintre serviciile de specialitate pe linia schimbului operativ de informații vizând potențialii factori de risc la adresa securității și stabilității interne;
Redimensionarea corpului de comandă la nivelul forțelor în proces de reducere, restructurare și modernizare; reglementarea pensionării cadrelor militare; aplicarea programelor de reconversie profesională a personalului disponibilizat din armată și industria de apărare;
Planificarea coerentă a activității de înzestrare și achiziții, prin coordonare cu politicile în domeniul economic, de privatizare și restructurare a industriei naționale de apărare; dezvoltarea și achiziționarea de echipamente noi, interoperabile cu cele utilizate de NATO;
Întărirea controlului parlamentar asupra organismului militar;
Sprijinirea autorităților publice în caz de urgențe civile, dezastre sau calamități naturale.
Amenințări
Terorismul politic transnațional și internațional, inclusiv sub formele sale biologice și informatice;
Acțiuni ce pot atenta la siguranța sistemelor de transport intern și internațional;
Acțiuni individuale sau colective de accesare ilegală a sistemelor informatice;
Acțiunile destinate în mod premeditat afectării – sub diferite forme și în împrejurări variate – a imaginii româniei în plan internațional, cu efecte asupra credibilității și seriozității în îndeplinirea angajamentelor asumate;
Agresiunea economico-financiară;
Provocarea deliberată de catastrofe ecologice;
Accentuarea fenomenelor de corupție și de administrare deficitară a resurselor publice, care produc adâncirea inechităților sociale și proliferarea economiei subterane;
Reacțiile ineficiente ale instituțiilor statului în fața acutizării fenomenelor de criminalitate economică și de perturbare a ordinii publice și siguranței cetățeanului, fenomene care au efecte negative tot mai evidente asupra coeziunii și solidarității sociale, asupra calității vieții cetățenilor;
Menținerea unor surse și cauze de potențiale conflicte sociale punctuale, de mai mică sau mai mare întindere, cu efecte asupra risipirii energiilor, diminuării sau întreruperii proceselor și activităților economice propriu-zise, precum și asupra stării de liniște a populației;
Nerespectarea normelor ecologice în funcționarea unor obiective industriale; posibilitatea producerii unor dezastre ecologice, catastrofe naturale și procese de degradare a mediului;
Scăderea nivelului de încredere a cetățenilor în instituțiile statului, ca urmare a indolenței și birocrației excesive din administrație, ceea ce, de asemenea, duce la slăbirea coeziunii sociale și civice;
Menținerea la un nivel scăzut a infrastructurii informaționale și întârzieri în realizarea acesteia la standardele impuse de dinamica globalizării;
Deficiențe în protecția informațiilor clasificate;
Emigrarea specialiștilor din diferite domenii de vârf, fenomen ce afectează potențialul de dezvoltare a societății românești.
Corupția reprezint un factor de risc în ceea ce privește țara noastră atât în spațiul intern dar și în spațiul extern (la nivelul Uniunii Europene).
Anexa nr. 2
REZULTATELE SONDAJULUI REALIZAT PE INTERNET
ÎN PERIOADA 2009-2010
1. Ce reprezintă pentru dumneavoastră securitatea?
Împărțire pe sex:
Împărțire pe vârstă:
Din România în funcție de variantă:
2. Securitatea individuală reprezintă pentru dumneavoastră.
Împărțire pe sex:
Împărțire pe vârstă:
Din România în funcție de variantă:
3. Dar securitatea umană?
Împărțire pe sex:
Împărțire pe vârstă:
Din România în funcție de variantă:
4. Credeți că în țara noastră lucrurile merg într-o direcție bună sau una greșită?
Împărțire pe sex:
Împărțire pe vârstă:
Din România în funcție de variantă:
5. Credeți că în România securitatea este prezentă în domeniile de activitate?
Împărțire pe sex:
Împărțire pe vârstă:
Din România în funcție de variantă:
6. Aveți încredere în armată?
Împărțire pe sex:
Împărțire pe vârstă:
Din România în funcție de variantă:
7. Strategia de securitate națională a României este suficient de clar formulată și promovată.
Împărțire pe sex:
Împărțire pe vârstă:
Din România în funcție de variantă:
8. Credeți că există o amenințare din exterior a securității naționale a țării noastre?
Împărțire pe sex:
Împărțire pe vârstă:
Din România în funcție de variantă:
9. Care sunt acelea?
Împărțire pe sex:
Împărțire pe vârstă:
Din România în funcție de variantă:
10. Apreciați nivelul amenințărilor interne la adresa securității naționale.
Împărțire pe sex:
Împărțire pe vârstă:
Din România în funcție de variantă:
11. Care sunt posibilele amenințări interne și externe la adresa securității?
A. interne
Împărțire pe sex:
Împărțire pe vârstă:
Din România în funcție de variantă:
B. externe
Împărțire pe sex:
Împărțire pe vârstă:
Din România în funcție de variantă:
12. Sunt eficiente acțiunile întreprinse de actuala guvernare cu privire la securitate și siguranța individului?
Împărțire pe sex:
Împărțire pe vârstă:
Din România în funcție de variantă:
13. Este România protejată prin acorduri și parteneriate de amenințările provocate de procesul de globalizare?
Împărțire pe sex:
Împărțire pe vârstă:
Din România în funcție de variantă:
14. Credeți că România în calitate de membră NATO poate acorda securitatea internă?
Împărțire pe sex:
Împărțire pe vârstă:
Din România în funcție de variantă:
15. Cum apreciați nivelul de trai al populației din România?
Împărțire pe sex:
Împărțire pe vârstă:
Din România în funcție de variantă:
16. În ce măsură sunt asigurate condițiile necesare pentru libertatea economică și prioritatea intereselor individuale asupra intereselor statului?
Împărțire pe sex:
Împărțire pe vârstă:
Din România în funcție de variantă:
17. Ce părere aveți despre situația de criză economică din România?
Împărțire pe sex:
Împărțire pe vârstă:
Din România în funcție de variantă:
18. Credeți că vom ieși din criza economică într-un timp relativ scurt și se va îmbunătăți situația economică în România?
Împărțire pe sex:
Împărțire pe vârstă:
Din România în funcție de variantă:
19. Apreciați nivelul de implementare al politicilor de eliminare a traficului de ființe umane și corupției.
Împărțire pe sex:
Împărțire pe vârstă:
Din România în funcție de variantă:
20. Considerați că migrația va fi stopată în următorii ani?
Împărțire pe sex:
Împărțire pe vârstă:
Din România în funcție de variantă:
21. Credeți că pot fi rezolvate cele mai strigente probleme economice și sociale?
Împărțire pe sex:
Împărțire pe vârstă:
Din România în funcție de variantă:
22. Credeți că oamenii din România unindu-se ar putea să se mobilizeze în vederea realizării unor scopuri comune?
Împărțire pe sex:
Împărțire pe vârstă:
Din România în funcție de variantă:
23. Cum apreciați nivelul educațional al populației?
Împărțire pe sex:
Împărțire pe vârstă:
Din România în funcție de variantă:
24. Credeți că sistemul educațional oferă condițiile necesare pentru formarea unei generații?
Împărțire pe sex:
Împărțire pe vârstă:
Din România în funcție de variantă:
25. Aveți încredere în sistemul militar?
Împărțire pe vârstă:
Împărțire pe sex:
Din România în funcție de variantă:
26. Credeți că armata asigură necesarul pentru siguranța statului?
Împărțire pe sex:
Împărțire pe vârstă:
Din România în funcție de variantă:
27. În care dintre instituții aveți mai multă încredere?
Împărțire pe sex:
Împărțire pe vârstă:
Din România în funcție de variantă:
28. Estimați în ce măsură sunt asigurate interesele individului din perspectiva sistemului militar.
Împărțire pe sex:
Împărțire pe vârstă:
Din România în funcție de variantă:
29. Cum apreciați rolul României, în opinia dumneavoastră, în spațiul euro-atlantic de securitate și apărare colectivă al Alianței NATO?
Împărțire pe sex:
Împărțire pe vârstă:
Din România în funcție de variantă:
30. Aveți încredere în organizațiile nonguvernamentale?
Împărțire pe sex:
Împărțire pe vârstă:
Din România în funcție de variantă:
31. Cunoașteți câteva institute care asigură securitatea individului?
Împărțire pe sex:
Împărțire pe vârstă:
Din România în funcție de variantă:
32. Considerați că ONU (Organizația Națiunilor Unite) joacă un rol important pentru securitatea umană?
Împărțire pe sex:
Împărțire pe vârstă:
Din România în funcție de variantă:
33. Credeți că în România sunt respectate Drepturile fundamentale ale omului?
Împărțire pe sex:
Împărțire pe vârstă:
Din România în funcție de variantă:
34. Ce părere aveți despre OSCE?
Împărțire pe sex:
Împărțire pe vârstă:
Din România în funcție de variantă:
35. Sunteți de acord cu implicarea organizațiilor (ex.: NATO, ONU, OSCE etc.) în rezolvarea problemelor interne ale României?
Împărțire pe sex:
Împărțire pe vârstă:
Din România în funcție de variantă:
36. Cum apreciați eficiența armatei din perspectiva securității naționale?
Împărțire pe sex:
Împărțire pe vârstă:
Din România în funcție de variantă:
37. Cum apreciați stabilitatea sistemului politic?
Împărțire pe sex:
Împărțire pe vârstă:
Din România în funcție de variantă:
38. Considerați că fiecare cetățean este respectat și protejat prin lege de către toate autoritățile statului?
Împărțire pe sex:
Împărțire pe vârstă:
Din România în funcție de variantă:
39. Este mass-media eficientă în protejarea cetățeanului?
Împărțire pe sex:
Împărțire pe vârstă:
Din România în funcție de variantă:
40. Cât de imparțială și concisă este mass-media (TV, radio, presa, internet etc.) din România în expunerea problemelor socio-economice?
Împărțire pe sex:
Împărțire pe vârstă:
Din România în funcție de variantă:
41. Credeți că mass-media oferă suficiente informații despre evenimentele publice?
Împărțire pe sex:
Împărțire pe vârstă:
Din România în funcție de variantă:
42. Considerați că integrarea României în EU prezintă pentru dumneavoastră stabilitate politică și prosperitate economică?
Împărțire pe sex:
Împărțire pe vârstă:
Din România în funcție de variantă:
43. La 1 ianuarie 2007 România a aderat la UE, credeți că securitatea țării noastre va fi influențată?
Împărțire pe sex:
Împărțire pe vârstă:
Din România în funcție de variantă:
Anexa nr. 3
CHESTIONAR
pentru realizarea sondajului pe internet
1. Ce reprezintă pentru dumneavoastră securitatea?
a) ansamblul de măsuri;
b) acțiuni;
c) forțe și mijloace care contribuie la asigurarea securității;
d) nimic;
e) nu știu.
2. Securitatea individuală reprezintă pentru dumneavoastră:
a) securitate fizică;
b) integritate morală;
c) securitatea proprietății;
d) securitate financiară;
e) nu știu.
3. Dar securitatea umană?
a) protecția oricărei persoane fără nicio deosebire;
b) apărarea cetățeanului;
c) siguranța cetățeanului;
d) prosperitate;
e) nu știu.
4. Credeți că în țara noastră lucrurile merg într-o direcție bună sau una greșită?
a) direcția este bună b) direcția este greșită
5. Credeți că în România securitatea este prezentă în domeniile de activitate?
a) militară;
b) socială;
c) economică;
d) politică;
e) sănătate;
f) altele.
6. Aveți încredere în armată?
a) da;
b) nu;
c) nu știu;
d) nu răspund.
7. Strategia de securitate națională a României este suficient de clar formulată și promovată.
a) da;
b) nu;
c)probabil;
d) nu știu;
e) nu răspund.
8. Credeți că există o amenințare din exterior a securității naționale a țării noastre?
a) da;
b) nu;
c) nu știu;
d) nu răspund.
9. Care sunt acelea?
a) terorism;
b) psihologic;
c) economic;
d) militar
e) nu știu.
10. Apreciați nivelul amenințărilor interne la adresa securității naționale.
11. Care sunt posibilele amenințări interne și externe la adresa securității?
A. interne
a) economic;
b) social;
c) educațional;
d) politic;
e) nu știu.
B. externe
a) economic;
b) social;
c) militar;
d) nu știu;
e) nu răspund.
12. Sunt eficiente acțiunile întreprinse de actuala guvernare cu privire la securitate și siguranța individului?
13. Este România protejată prin acorduri și parteneriate de amenințările provocate de procesul de globalizare?
a) da;
b) nu;
c) probabil;
d) nu știu;
e) nu răspund.
14. Credeți că România în calitate de membră NATO poate acorda securitatea internă?
a) da;
b) nu;
c) nu știu;
d) nu răspund.
15. Cum apreciați nivelul de trai al populației din România?
16. În ce măsură sunt asigurate condițiile necesare pentru libertatea economică și prioritatea intereselor individuale asupra intereselor statului?
17. Ce părere aveți despre situația de criză economică din România?
a) deloc bună;
b) mai puțin rea;
c) deloc rea;
d) nu știu;
e) nu răspund.
18. Credeți că vom ieși din criza economică într-un timp relativ scurt și se va îmbunătăți situația economică în România?
19. Apreciați nivelul de implementare al politicilor de eliminare a traficului de ființe umane și corupției.
20. Considerați că migrația va fi stopată în următorii ani?
a) da;
b) nu;
c) deloc;
d) nu știu;
e) nu răspund.
21. Credeți că pot fi rezolvate cele mai strigente probleme economice și sociale?
a) foarte mult;
b) mult;
c) puțin;
d) deloc;
e) nu știu.
22. Credeți că oamenii din România unindu-se ar putea să se mobilizeze în vederea realizării unor scopuri comune?
23. Cum apreciați nivelul educațional al populației?
24. Credeți că sistemul educațional oferă condițiile necesare pentru formarea unei generații?
a) da;
b) nu;
c) probabil;
d) nu știu;
e) nu răspund.
25. Aveți încredere în sistemul militar?
a) da;
b) nu;
c) nu știu;
26. Credeți că armata asigură necesarul pentru siguranța statului?
a) da;
b) nu;
c) probabil;
d) nu știu;
e) nu răspund.
27. În care dintre instituții aveți mai multă încredere?
a) armata;
b) poliția;
c) jandarmeria.
28. Estimați în ce măsură sunt asigurate interesele individului din perspectiva sistemului militar.
29. Cum apreciați rolul României, în opinia dumneavoastră, în spațiul euro-atlantic de securitate și apărare colectivă al Alianței NATO?
30. Aveți încredere în organizațiile nonguvernamentale?
a) da;
b) nu;
c) nu știu;
d) nu răspund.
31. Cunoașteți câteva institute care asigură securitatea individului?
a) UE;
b) NATO;
c) ONU;
d) OSCE.
32. Considerați că ONU (Organizația Națiunilor Unite) joacă un rol important pentru securitatea umană?
a) da;
b) nu;
c) nu știu;
d) nu răspund.
33. Credeți că în România sunt respectate Drepturile fundamentale ale omului?
a) da;
b) nu;
c) sunt încălcate în mod flagrant;
d) uneori;
e) nu știu.
34. Ce părere aveți despre OSCE?
a) foarte bună;
b) bună;
c) mai puțin bună;
d) deloc bună;
e) nu știu.
35. Sunteți de acord cu implicarea organizațiilor (ex.: NATO, ONU, OSCE etc.) în rezolvarea problemelor interne ale României?
a) da;
b) nu;
c) nu știu.
36. Cum apreciați eficiența armatei din perspectiva securității naționale?
37. Cum apreciați stabilitatea sistemului politic?
38. Considerați că fiecare cetățean este respectat și protejat prin lege de către toate autoritățile statului?
a) da;
b) nu;
c) uneori da;
d) uneori nu;
e) nu știu.
39. Este mass-media eficientă în protejarea cetățeanului?
a) da;
b) nu;
c) nu știu;
d) nu răspund.
40. Cât de imparțială și concisă este mass-media (TV, radio, presa, internet etc.) din România în expunerea problemelor socio-economice?
a) da;
b) nu;
c) exagerează;
d) nu știu.
41. Credeți că mass-media oferă suficiente informații despre evenimentele publice?
a) da;
b) nu;
c) parțial;
d) nu știu.
42. Considerați că integrarea României în EU prezintă pentru dumneavoastră stabilitate politică și prosperitate economică?
a) foarte mult;
b) mult;
c) puțin;
d) deloc;
e) nu știu.
43. La 1 ianuarie 2007 România a aderat la UE, credeți că securitatea țării noastre va fi influențată?
a) da;
b) nu;
c) nu știu.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Dimensiunea Umana a Securitatii Natiunilor. Perceptii Si Influente In Mediul Romanesc (ID: 120858)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.