Dimensiunea Societala a Securitatii In Razboiul Hibrid

=== df28b2705e0dd0b9eda0217040604e6e04d7adce_396407_1 ===

Dimensiunea societală a securității în războiul hibrid

CUPRINS

INTRODUCERE – 2

CAPITOLUL I – INTERDEPENDENȚA DINTRE SOCIETATE ȘI RĂZBOIUL HIBRID – 3

CAPITOLUL II – A DOUA PERIOADĂ INTERBELICĂ (1991-2014) – 14

CAPITOLUL III – FRONTURILE RĂZBOIULUI HIBRID – 24

3.1 UCRAINA – RĂZBOIUL HIBRID ÎN FORMA CEA MAI CLASICĂ- 24

3.2 MASS-MEDIA – AL DOILEA FRONT AL RĂZBOIULUI HIBRID – 37

CAPITOLUL IV – ARMA FAVORITĂ, RĂZBOIUL CIBERNETIC – 44

4.1 STUDIU DE CAZ: STUXNET – 58

CONCLUZII – 60

BIBLIOGRAFIE – 61

INTRODUCERE

Trăim vremuri în continuă schimbare. Europa, care a fost sfâșiată de un șir lung de conflicte armate, dintre care două au devenit și mondiale, e pe cale să se unifice și să devină o federație după model american. China aspiră la rangul de superputere și, probabil, îl va obține. Federația Rusă își linge rănile și visează la vremurile de glorie ale URSS. India, Brazilia, Japonia, Coreea de Sud etc. aspiră la locuri centrale în arena relațiilor internaționale. Clivajele etno-confesionale capătă un rol tot mai pregnant, paradoxal, într-un mediu tot mai interconectat, globalizat și globalizant.

Rusia și-a pierdut mult din importanța de altădată, dar dorința sa de a fi în continuare o mare putere nu a dispărut. Resursele economice ale acestei țări provin în cea mai mare parte din exportul de materii prime. Deci, Rusia este ceea ce se numește un ”stat tâlhar”, în sensul că își bazează creșterea economică pe avansul economic al statelor dezvoltate care absorb materii prime. Rusia are grave probleme politice, economice și sociale, iar armata sa e tot mai în urmă din punct de vedere tehnologic. Decalajul dintre Rusia și SUA este tot mai mare. Extinderea NATO și UE a fost percepută de către Rusia ca o primejdie de moarte. În consecință, perspectiva ca Ucraina să adere la UE și NATO a făcut Rusia să reacționeze ”ca un șobolan încolțit”.

Anexarea Crimeei a fost făcută de unități militare fără însemne specifice, iar în Donbass a fost declanșată o rebeliune susținută de Moscova. Sunt acestea semnele unui nou tip război? Unii specialiști așa înclină creadă. Vorbind despre impactul pe care îl are mass-media, dar și mediul cibernetic, precum și adaptabilitatea noilor tipuri de amenințări se discută tot mai acut despre războiul hibrid. În cele ce urmează vrem să analizăm acest concept pentru a înțelege cum este războiul la începutul secolului XXI și cum anume va evolua acesta pe parcursul deceniilor care vor veni. Este criza ucraineană primul război hibrid din istorie? Și dacă da, la ce anume ar trebui să ne așteptăm?

CAPITOLUL I

INTERDEPENDENȚA DINTRE SOCIETATE ȘI RĂZBOIUL HIBRID

Războiul hibrid este un termen relativ recent, asupra căruia nu s-a stabilit încă un consens. În general, este acceptat faptul că reprezintă o combinație între războiul convențional, neconvențional și războiul cibernetic. Noi considerăm că războiul hibrid este de fapt un război de gherilă, adaptat la metodele secolului XXI.

Războiul hibrid poate fi inițiat de un stat sau de o organizație non-statală. Însă, majoritatea organizațiilor non-statale sunt sponsorizate de state care își proiectează o serie de interese prin intermediul acestor structuri. Se consideră că primul război hibrid din epoca recentă s-a produs în 2006 între organizația teroristă șiită Hezbollah și Israel. Hezbollah este sprijinită de Iran. Deci, este o organizație non-statală care are suportul unui stat împotriva altui stat. Așadar, putem vorbi de un front compus din Iran și Hezbollah, care luptă contra Israelului. Conflictul din 2006 a fost generat de răpirea unor soldați israelieni. Răpirea soldaților este o tactică neconvențională. Pe de altă parte, Hezbollah a folosit în acest război rachete sofisticate provenite, probabil, de la aliatul iranian.

În Ucraina avem un stat, Rusia, care se folosește de rușii din Donbass pentru a destabiliza regimul de la Kiev și pentru a crea o regiune marionetă subordonată Moscovei. Rusia a ocupat Crimeea folosind trupe fără însemne oficiale. Aceste trupe nu puteau fi atribuite unui stat deși logica elementară arăta că erau ruse. Pe de altă parte, rebelii din estul Ucrainei au armament modern, conducere coerentă și familiarizată cu tacticile militare, primesc în mod frecvent recruți noi, inclusiv soldați din armata rusă, cu toate că Rusia neagă cu vehemență orice implicare în acest conflict.

După cum am menționat, războiul hibrid este purtat printr-o multitudine de metode neconvenționale sau convenționale: atacuri teroriste, activități criminale, acțiuni de gherilă sau pur și simplu ofensive clasice de manual. Într-un război hibrid adversarul care acționează într-o manieră hibridă se adaptează rapid la noile realități ale frontului, poartă un război propagandistic și folosește tehnologie de ultimă oră. Cele trei fronturi ale războiului hibrid sunt: câmpul de luptă clasic, populația din zona de război, comunitatea internațională.

Considerăm, după cum am evidențiat mai sus, că războiul hibrid este o perfecționare și, totodată, o adaptare la realitățile secolului XXI a războiului de gherilă folosit pe scară largă în perioada Războiului Rece. De aceea, considerăm potrivit să prezentăm câteva aspecte din istoria Războiului Rece pentru a înțelege mai bine realitățile secolului XXI.

Al doilea război mondial a fost un război total, reprezentând o fuziune între război, stat și societate, fuziune care a continuat să caracterizeze societățile totalitariste. Războiul Rece a întreținut un fel de psihoză a războiului, bazată pe teoria descurajării, care este exprimată cel mai bine prin sloganul ”Războiul este pace” din romanul 1984 de George Orwell. Războiul Rece a ținut vie ideea de război, în timp ce-i evita realitatea. Menținerea unor armate mari pe picior de război, integrate în alianțe militare, continua cursă a înarmărilor tehnologice și nivelurile de cheltuieli militare cum nu se mai cunoscuseră niciodată în timp de pace ar fi trebuit să garanteze pacea. În același timp, au avut loc multe războaie în întreaga lume.

Războaiele neregulate, neoficiale, din a doua jumătate a secolului XX, începând cu mișcările de rezistență din timpul războiului și războiul de gherilă a lui Mao Tze Dong și al succesorilor lui reprezintă vestitoarele noilor forme de artă a războiului. Actorii, tehnicile și contra-tehnicile care s-au ivit prin fisurile războiului modern aveau să asigure baza pentru noi moduri de organizare socială a violenței. În timpul Războiului Rece, caracterul acestora a fost escamotat de predominanța conflictului Est/Vest; au fost concepute ca părți periferice ale conflictului central. Încă înainte de sfârșitul Războiului Rece, când amenințarea altui război modern a început să se reducă, a apărut ceea ce Luttwak numește ”noua belicozitate”.

În 1945 SUA, prin Proiectul Manhattan, a obținut arma nucleară pe care a folosit-o împotriva Japoniei la Hiroșima și Nagasaki. Până în 1949 SUA au avut monopol pe acest tip de arme. În 1949, URSS a detonat prima bombă atomică. În anii care au urmat și alte state au obținut această armă: Franța, Marea Britanie, China și, mai nou, India și Pakistan. Africa de Sud a renunțat la armele nucleare pe care le-a produs, iar Israelul păstrează o ambiguitate voită în privința existenței sau inexistenței arsenalului său nuclear. Coreea de Nord deține capabilități nucleare limitate, iar Iranul are un program nuclear destul de avansat pentru a îngrijora comunitatea internațională.

Era nucleară a adus cu ea o dilemă: cum poate fi stabilită o relație de ordin moral sau politic între forța distructivă a armamentului modern și obiectivele vizate de folosirea lui. Perspectivele existenței oricărui tip de ordine internațională – și chiar de supraviețuire a speciei umane – impun cu urgență atenuarea, dacă nu eliminarea conflictelor la scara marilor puteri. A fost vizată în acest sens identificarea unei limite teoretice pentru a nu se ajunge în situația ca una dintre superputeri să-și folosească pe deplin întreaga capacitate militară.

În anii 1950 și 1960, a fost discutată o doctrină a ”utilizării limitate”, care viza restrângerea folosirii armelor nucleare la terenurile de luptă sau la țintele militare. Toate aceste eforturi teoretice s-au dovedit însă zadarnice; oricare ar fi fost limitele imaginate, odată ce s-ar fi apelat la armamentul nuclear, tehnologia modernă putea depăși limitele, oferindu-i întotdeauna adversarului posibilitatea de a escalada conflictul. În cele din urmă, strategii din ambele tabere au convenit, cel puțin în mod tacit, asupra unui concept al distrugerilor reciproce, garantate ca mecanism al păcii nucleare. Pe premisa că ambele tabere posedă un arsenal nuclear capabil să reziste la un atac inițial, obiectivul era acela de contrabalansare a unor amenințări suficient de terifiante astfel încât niciuna dintre părți să nu ia măcar în calcul ideea de a le pune în aplicare.

Cu excepția crizei rachetelor din Cuba, din 1962, când o divizie de luptă sovietică a fost inițial autorizată să facă uz de armele nucleare pentru a se apăra, niciuna dintre părți nu a ajuns în pragul utilizării lor împotriva celeilalte sau în conflicte cu terțe țări neposesoare de armament nuclear.

Armele nucleare au împiedicat acțiunile armate convenționale ale celor două blocuri politico-militare, NATO și Pactul de la Varșovia. De aceea, cele două tabere s-au îndreptat spre noi tactici și strategii de a combate inamicul. Sprijinirea de revolte, revoluții, războaie civile, organizații teroriste, guverne dictatoriale etc. S-a ajuns la o nouă formă de confruntare indirectă în care cele două tabere evitau sa-și pună proprii soldați în situații de luptă cu soldații inamicului.

Să luăm cazul Războiului din Coreea (1950-1953) pe care-l considerăm simptomatic pentru nașterea conceptului de război hibrid. Coreea de Nord, o entitate statală controlată de URSS, a atacat în 1950 Coreea de Sud pentru a prelua controlul asupra întregii peninsule Coreea. În sprijinul Coreii de Sud a sosit o coaliție internațională condusă de SUA, aflată sub egida ONU. Rezoluția ONU care autoriza acțiunea militară a fost obținută fiindcă URSS și-a retras temporar ambasadorul de la ONU în semn de protest, ceea ce a făcut să nu-și folosească dreptul de veto. În momentul în care Coreea de Nord părea să fie învinsă Stalin l-a determinat pe Mao să intervină în ajutorul acesteia, ceea ce s-a și întâmplat. Observăm, așadar, că URSS a evitat trimiterea de trupe sovietice, din motive evidente, a ales să se lupte prin interpuși negând orice implicare în acest război, dar trimițând consilieri militari și armament. Sunt zvonuri că multe dintre aeronavele MIG-15 deținute de Coreea de Nord au fost pilotate de sovietici. În orice caz acest război s-a încheiat prin menținerea situației de dinaintea conflictului, dar a demonstrat clar care va fi forma de război pe care cele două superputeri o vor îmbrățișa din cauza umbrelei atomice.

La prima vedere suntem tentați să credem că Războiul din Coreea este un conflict clasic între actori statali, dar nu este deloc așa. SUA au intervenit sub mandat ONU. URSS a negat orice implicare în acest război, în timp ce sprijinea activ Coreea de Nord și, in extremis, a determinat China să intervină pentru a face ce nu putea ea să facă.

În Vietnam lucrurile au devenit și mai clare. Vietnamul, colonie franceză, a fost ocupat de japonezi în al doilea război mondial. Împotriva japonezilor au luptat VietMinh, gherile comuniste conduse de Ho Chi Minh. După retragerea japonezilor în 1945, VietMinh-ul a cucerit partea de nord a țării, în timp ce francezii au intervenit sprijinindu-l pe împăratul Bao Dai. În 1954, francezii au fost învinși decisiv la Dien Bien Phu. Acest fapt a dus la încheierea unui tratat de pace care a separat țara în două după modelul peninsulei Coreea. În sud un guvern anticomunist susținut de SUA, iar în nord un guvern comunist sprijinit de URSS și China.

Vietnamul de Nord a folosit o combinație de tactici convenționale și de gherilă precum și o abilă propagandă pentru a aduce întregul Vietnam sub controlul său. Gherilele din sud VietCong, sprijinite de Vietnamul de Nord au luptat cu îndârjire împotriva trupelor sud-vietnameze sprijinite de americani. Incapacitatea trupelor din sud și americane de a zdrobi VietCong s-a datorat sprijinului popular de care această gherilă s-a bucurat. Într-un război de gherilă este esențial sprijinul populației din zona de conflict. Fără un sprijin popular gherilele nu vor avea informații, adăpost, hrană sau recruți. Deci, vedem în Vietnam o combinație între războiul convențional și cel de gherilă. Războiul hibrid are ceva în plus: folosirea tehnologiei moderne, computerele. Pe deasupra, internetul a făcut ca războiul propagandistic să se ducă la nivel global, iar entitățile care practică războiul hibrid încearcă câștigarea dimensiunii societale nu doar dintr-o anumită țară, ci din întreaga lume. Spre deosebire de războiul din Vietnam, câștigarea simpatiilor și aderenților nu mai este o chestiune locală, ci globală. Prin urmare, războiul hibrid, este o mixtură de război convențional și neconvențional realizată într-o lumea globalizată și tehnologizată în care confruntarea directă este de multe ori imposibilă din cauza, în special, a armelor de distrugere în masă.

Mulți analiști se îndoiesc de eficacitatea termenului de război hibrid, argumentând că este o găselniță de presă suficient de ambiguă încât să pară interesantă, fiindcă războiul este astăzi ceea ce a fost mereu: o combinație de diverse forme de luptă și amenințare. În practică, orice amenințare poate fi hibridă atâta timp cât nu se limitează la o singură fațetă a războiului. Când orice amenințare sau folosire a forței este definită ca fiind hibridă, termenul își pierde din valoare creând confuzie în loc să clarifice realitatea războiului modern.

Termenul de război hibrid a apărut prin 2005 și a fost folosite pentru a descrie războiul dintre Israel și Hezbollah din 2006, pe care miliția șiită, se pare, l-a câștigat. De atunci sintagma război hibrid a fost mult uzitată pentru a descrie războiul modern sau războaiele viitorului. Astfel, ea a fost preluată de către liderii militari și promovată ca o bază pentru realizarea strategiilor războiului modern. Nu este clar de ce ar trebui folosit cuvântul hibrid din moment ce războiul a fost mereu – după cum am văzut în Coreea și Vietnam – o combinație între regulat/neregulat, convențional/neconvențional sau simetric sau asimetric. Pe de altă parte, apariția războiului cibernetic, nu a schimbat natura războiului, ci a îmbogățit-o cu o nouă dimensiune. Nu există o definiție clară pentru războiul hibrid, fapt pentru care se afirmă că acest termen ar trebuie abandonat, fiindcă războiul, antic sau modern, hibrid sau nu, este o realitate complexă care nu poate fi subsumată unui singur termen. Orice strategie eficientă ar trebuie să înțeleagă acest mediu complex și să găsească modalități de a-l gestiona fără a-l simplifica într-o manieră excesivă.

Pentru că războiul nu reprezintă decât un instrument al deciziilor politice sau al politicii, se poate afirma că istoria strategică este imposibil de înțeles în afara istoriei politice. Dar, acordând suveranitate politicii, ultimii 200 de ani au relevat totuși că ostilitățile prezintă o diversitate uimitoare de cauze specifice, condiții speciale și declanșatori particulari. Politica și celelalte surse contextuale ale conflictului au generat, în aceste două secole, o nevoie stringentă neregulată, dar întotdeauna repetată de a lupta. Războiul a fost mereu o opțiune politică reală la îndemână. În ansamblu, războiul este un agent relativ stabil al politicii, în timp ce părinții lui politici și de altă natură au oferit nenumărate motive istorice specifice. Tucidide a scris, pentru totdeauna, că ”frica, onoarea și interesul” sunt cele mai puternice și durabile motive pentru a recurge la război. Anumite războaie pot fi împiedicate sau moderate și încheiate rapid prin rezolvarea unor diferende politice specifice. Dar războiul în sine, ca instituție socială umană atât de veche, nu va fi niciodată eradicat până când oamenii nu descoperă remediile definitive pentru maladiile, chiar patologiile, denotate de anxietățile comprimate de Tucidide în această triadă morală a motivelor.

Suntem în mare măsură de acord cu aceste aprecieri. Pornind de la excelenta și arhiuzitata definiție dată de Clausewitz războiului, ”continuarea politicii cu alte mijloace”, putem conchide că războiul hibrid este ceea ce războiul a fost mereu numai că mijloacele s-au mai diversificat. Conceptul de război hibrid induce în eroare opinia publică lăsând impresia că este un nou tip de război când în realitate nu este așa ceva. Acelor ”alte mijloace” li s-a adăugat o lume globalizată și mediul cibernetic, care nu fac războiul să fie altceva decât este și a fost mereu. În primul război mondial au fost folosite o multitudine de noi arme: submarinul, cuirasatul, avionul, zeppelinul, tancul, gazele toxice, mitraliera, tunurile de mare calibru, dar cu toate acestea natura războiului nu s-a schimbat, ci mijloacele prin care acesta era purtat. Până atunci războaiele se purtau pe uscat și pe mare. Primul război mondial a adăugat mediul aerian și subacvatic. În timpul Războiului Rece războiul a ajuns și în spațiul cosmic prin intermediul sateliților, dar și a rachetelor balistice. În secolul XXI războiului i-a fost adăugată o nouă dimensiune, cea cibernetică care nu a alterat sau modificat în niciun fel natura războiului.

Dacă punctul de plecare al acestei sintagme pare a fi conflictul din 2006 dintre Israel și Hezbollah, ar fi eficient pentru discuția noastră să înțelegem ce s-a întâmplat atunci. Acest război s-a desfășurat între 12 iulie și 14 august 2006. Milițiile șiite libaneze Hezbollah au atacat Israelul și au răpit doi soldați evrei. Israelul a ripostat în forță prin operațiuni terestre, dar și prin bombardamente aeriene și baraje de artilerie. Victoria a fost asumată de ambele părți însă multe aspecte ale acestui conflict ne fac să credem că Israelul a fost învins.

Acest război a fost purtat de fapt între Iran și Israel, cei doi inamici ireconciliabili. Iranul, promotor al șiismului radical, a sprijinit masiv și necondiționat Hezbollah. Milițiile șiite au beneficiat de armament modern rachete sol-aer, antitanc dar și anti-navă care au luat prin surprindere Israelul. La 21 iulie Israelul a chemat rezerviștii sub arme ceea ce a reprezentat un semnal clar pentru analiștii militari că armata israeliană întâmpina probleme serioase. Convocarea rezerviștilor s-a făcut în pripă, ceea ce explică de ce aceste trupe au ajuns pe front fără echipamentul necesar, fără un plan de acțiune coerent, și fără munițiile necesare. Scopul declarat al războiului ”distrugerea totală a Hezbollah” a început să nu mai fie perceput ca valid de către liderii israelieni. Pe 22 iulie SUA s-au implicat în acest conflict din punct de vedere militar. Prim-ministrul israelian Ehud Olmert, a trimis pe 21 iulie o cerere Casei Albe prin care solicita pentru Forțele de Securitate Israeliene muniție de precizie. Pe 22 iulie SUA au trimis materialele cerute, ajutând Israelul așa cum o făcuse și în 1973, în timpul Războiului de Yom Kippur. Faptul că trupele israeliene nu mai aveau muniție demonstrează că bombaradamentul masiv contra pozițiilor Hezbollah a fost ineficient.

Pe 22 iulie unități israeliene au luptat din greu pentru a cuceri localitatea Maroun al-Ras. Unități Hezbollah din Brigada Nasr au opus o extrem de eficientă rezistență. Hezbollah a pregătit apărarea acestei localități fiind capabilă să intercepteze comunicațiile israeliene, ceea ce le-a oferit un imens avantaj. Maroun al-Ras s-a dovedit un obiectiv prea ambițios pentru armata israeliană considerată una dintre cele mai bune din lume. Maroun al-Ras nu a fost niciodată cucerită pe deplin. Tacticile Hezbollah sunt extrem de similare cu cele folosite de VietCong. Pe de altă parte, în ciuda declarațiilor israeliene numărul victimelor din rândul forțelor combatante din ambele tabere este egal.

Dacă privim cu atenție desfășurarea acestui război e greu de înțeles prin ce anume este el diferit de multe alte războaie și de ce ar trebui numit război hibrid și nu pur și simplu război. Hezbollah, la fel ca VietCong, a acționat eficient împotriva armatei israeliene folosind tactici de gherilă. A beneficiat, la fel ca VietCong, de un puternic sprijin extern venit dinspre Iran. La fel ca SUA în Vietnam, Israelul a folosit o forță militară superioară împotriva unor ținte minore, fără rezultate notabile. Hezbollah nu a fost distrusă, scopul fiind asumat de liderii evrei, ci a ieșit întărit din această confruntare, reușind să facă față cu succes armatei israeliene. Deci, combinația de diverși factori este o constantă a războiului dintotdeauna, nu este defel o noutate. În al doilea război mondial, partizanii ruși luptau în spatele frontului împotriva naziștilor, iar Armata Roșie pe prima linie, putem numi marele război pentru apărarea patriei un război hibrid? Mai exact ar fi să spunem că nu este nimic nou sub soare, ci că războaiele din ultimul deceniu sunt purtate în același fel, cu aceleași scopuri, dar cu mai multe mijloace și într-un climat politic și social mai integrat. Războiul cibernetic este o nouă dimensiune, o nouă unealtă, nu un nou război, care se adaugă conceptului de război.

Războiul este un proces social. Având în vedere faptul că omul, după cum bine afirma Aristotel, este un animal politic/social, războiul ca orice îndeletnicire umană nu poate fi decât social. Mobilizarea pentru război, purtarea războiului, pregătirea pentru război sunt procese eminamente sociale. Moralul, una dintre cele mai puternice arme, este o componentă mai presus de orice socială. Propaganda s-a străduit mereu să păstreze un moral ridicat celor de acasă și a combătut cu furie defetismul. Evident, războiul și societatea sunt interdependente. Însă din moment ce considerăm că războiul hibrid nu este un concept clar și nici nu exprimă o realitate diferită de războiul așa cum îl știm, problema interdependenței dintre societate și războiul hibrid devine o evidență exprimând interdependența dintre societate și război ca o emanație socială. În secolul XX războaiele au fost totale, mobilizând toate energiile națiunilor.

În 2007, Frank Hoffman publică lucrarea Conflict în secolul XXI. Apariția războaielor hibride, considerată piatra de temelie a conceptului. În lucrare se subliniază adaptarea impresionantă a unor adversari, aceștia pregătind și întrebuințând, în mod inovator, diferite capabilități și metode asimetrice. Drept urmare, conflictele viitorului nu vor putea fi clasificate drept convenționale sau neregulate, deoarece cei mai capabili oponenți vor încerca să combine o multitudine de capacități și capabilități într-un amestec tipologic complex, neclaritatea modalităților de abordare devenind o constantă. Provocarea nu va veni de la un stat care selectează o anumită abordare, ci de la state sau grupuri care aleg din întregul arsenal aflat la dispoziție, tehnologii și tactici care se pretează strategic propriei geografii și culturi.

Se consideră că viitorul va surprinde conflicte în cadrul cărora se va vedea convergența oponenților, metodelor și mijloacelor, materializându-se astfel războaiele multimod, denumite conceptual „războaie hibride”, care adună la un loc letalitatea conflictului de tip statal, cu fervoarea fanatică și prelungită a războiului neregulat. Termenul de hibrid se referă atât la organizarea, cât și la mijloacele întrebuințate de către potențialii adversari. În războiul hibrid, adversarii (state, mișcări susținute de state, sau independente) vor exploata accesul la capabilitățile militare moderne și vor sprijini mișcări insurgente, teroriste și criminale, precum și intervenția unor state care pot combina capabilitățile militare de înaltă tehnologie, cu acțiunile teroriste și operațiile de război cibernetic împotriva țintelor de natură financiară.

Cu tot respectul pentru domnul Hoffman, trebuie să spun că nu sunt de acord cu domnia sa. Ceea ce descrie dânsul s-a mai întâmplat în milenara istorie umană. Nu mai departe decât Moldova și Țara Românească au folosit o combinație de mijloace financiare, diplomatice și război convențional și asimetric pentru a face față Imperiului Otoman. Adaptabilitatea este o componentă esențială a războiului. Atunci când adversarul apare cu o armă nouă trebuie să intervenim cu contramăsuri. Capacitatea de adaptare a speciei umane este extrem de evidentă când vine vorba de război. Tranșeele, sârma ghimpată și mitralierele au dus la apariția tancului, așa cum armurile medievale au condus la apariția arbaletei și lista poate continua. Faptul că avem calculatoare, rețele de socializare și organizații teroriste nu înseamnă că războiul este altceva decât a fost. Conceptul de război hibrid pare mai mult o defulare a elitelor, care a prins la public după criza ucraineană din 2014 când a izbucnit o frenezie a războaielor hibride. Tacticile folosite de Rusia, după cum vom vedea în capitolele următoare, nu au fost nici noi, nici deosebite, iar conceptul de război hibrid justifică, în opinia noastră, incapacitatea factorilor de decizie occidentali de a prevedea reacția Rusiei și anexarea peninsulei Crimeea.

Domnul Hoffman prezintă acțiunile Hezbollah împotriva armatei israeliene în 2006, ca exemplu reprezentativ pentru dezvoltarea amenințării hibride. Amestecând o mișcare politică organizată, cu celule descentralizate care au întrebuințat tactici adaptabile în zone neguvernate, ajutat masiv de Iran, Hezbollah a demonstrat că poate da și primi lovituri, fără urmări deosebite. Celulele sale foarte disciplinate, bine instruite și împrăștiate inteligent pe teren, au interzis acțiunile unei forțe convenționale moderne, printrun amestec de tactici de gherilă și tehnologie, în centrele urbane dens populate. Îmi pare rău să-l contrazic pe domnul Hoffman din nou, dar nu la fel a făcut și Partidul Comunist Chinez, o mișcare politică organizată, sub conducerea lui Mao Tze Dong, care combinând tacticile de gherilă și războiul convențional, cu sprijinul masiv a URSS a reușit să creeze în 1949 Republica Populară Chineză, care există și înflorește și astăzi? Istoria umanității este plină de tot felul de conflicte mediul cibernetic trebuie, în viziunea unora, să ne aducă o nouă formă de război. Calculatorul este, în viziunea noastră, o nouă armă nu un nou tip de război. Rețelele de socializare oferă o nouă formă de mobilizare, dar mobilizarea s-a făcut în toate epocile istorice prin zvonuri, cărți, discursuri, opere de artă, ziare, afișe etc. Războiul implică mobilizare, deci socializare. Rețelele de socializare sunt un nou instrument, nu o nouă metodă. Războiul hibrid este un concept de nuanță, nu unul de substanță.

Capitolul II

A DOUA PERIOADĂ INTERBELICĂ (1991-2014)

Este util să ne gândim la anii 1990 ca fiind un deceniu interbelic, chiar dacă aceasta reprezintă o teză controversată. Această ultimă perioadă interbelică datează din noiembrie 1989, de la căderea Zidului Berlinului, până la 11 septembrie 2001, când contextele politic și strategic globale s-au schimbat semnificativ. Ceea ce s-a întâmplat la 11 septembrie 2001 a fost echivalentul crahului de pe Wall Street din 29 octombrie 1929. Așa cum înțelegerea anilor 1920 și 1930 se organizează în perioadele de dinainte și de după crah și criza ulterioară, tot astfel perioada post-Război Rece ar trebui să fie divizată în anii dinainte și de după 11 septembrie 2001.

Un motiv important pentru care unii comentatori nu sunt atrași de teza că anii post-Război Rece reprezintă o perioadă interbelică este convingerea lor că era marilor conflicte interstatale a trecut. Se afirmă că această eră s-a consumat din cauza unui complex de factori: armele nucleare au făcut ca lupta să fie inutilă; globalizarea economică, a cărei logică exclude războiul; și declinul autorității și autonomiei statului, din cauza globalizării și declinul sentimentului național. Generalul Rupert Smith afirmă că o nouă paradigmă a războiului a urmat după cea veche, a luptei între armate regulate. Noua paradigmă este cea a războiului ”în sânul populației”.

În pofida importanței evenimentelor tragice de la 11 septembrie 2001, considerăm că ultimele decenii reprezintă o nouă perioadă interbelică, a doua din ultimul secol după cea dintre anii 1918-1939. Destrămarea URSS în 1991 a pus capăt Războiului Rece, a Primului Război Rece. Federația Rusă, moștenitoarea directă a URSS și a forței sale militare, în special nucleare, a trecut printr-o perioadă dificilă. Apoi, sub conducerea lui Putin a început să emită din nou pretenții de superputere deși decalajul tehnologic și militar dintre Rusia și SUA este cu mult mai mare decât cel dintre URSS și SUA. Războiul din Georgia din 2008 a fost un prim semnal că Rusia s-a întors ”în marele joc”. Sprijinul acordat lui Bashar al-Assad se înscrie în aceeași logică, pentru ca criza ucraineană din 2014 să arate clar că a doua perioadă interbelică s-a sfârșit și că am intrat în mrejele celui De-al Doilea Război Rece, în care SUA și partenerii săi europeni înfruntă Rusia și China.

Atacurile din 2001 reprezintă declanșarea războiului global contra terorii, ele nu au declanșat un război între marile puteri. Aceste atacuri pot constitui un jalon, un punct de reper în economia acestei perioade interbelice, dar nu pot reprezenta punctul final sau primar al unei perioade anume, în opinia noastră. Binomul sino-rus se străduiește să creeze un pol de putere similar cu cel euroatlantic. Crearea este un simptom al acestei tendințe. Se încearcă copierea instrumentelor economice și militare care au făcut din SUA cea mai importantă superputere planetară.

În cele ce urmează, vom prezenta cele mai semnificative evenimente din intervalul 1991-2014 pentru a înțelege evoluția relațiilor internaționale și logica noului Război Rece.

A doua perioadă interbelică a început în forță printr-un război în Golful Persic. La 2 august 1990 Saddam Hussein a ocupat Kuweitul asupra căruia Irakul ar fi avut, în viziunea sa, drepturi istorice. Această acțiune a dus la o reacție imediată din partea comunității internaționale și la sancțiuni economice împotriva agresorului. Președintele Bush a dislocat trupe în Arabia Saudită și a cerut Irakului să se retragă din Kuweit. Saddam Hussein trebuie să-și fi făcut alte calcule. Poate că s-a gândit că lovește în momentul în care Statele Unite, cât și Uniunea Sovietică erau preocupate de alte probleme. De asemenea, simțea probabil că se poate baza pe prezența sovietică în Consiliul de Securitate al ONU pentru a obține un veto la orice demers coercitiv al SUA. În cele trei decenii precedente, Uniunea sovietică își intensificase continuu activitățile politice și militare din Orientul Mijlociu. A pierdut teren în Egipt, mai ales după inițierea colaborării dintre Carter și Sadat de la sfârșitul anilor 1970, dar Irakul și Siria rămâneau beneficiarele generozității sovieticilor în materie de armament, iar conducerea și tactica armatei irakiene erau influențate profund de consilierii militari de la Moscova. Părea rezonabil să creadă că URSS va continua să ofere o acoperire internaționale pentru ambițiile regionale ale Irakului.

Nu a fost deloc așa. URSS își trăia ultimele clipe din viață, iar Irakul nu era defel pe agenda lui Gorbaciov. În aceste condiții, Bush a putut realiza o coaliție internațională amplă cum nu se mai văzuse de la Războiul din Coreea (1950-1953). Această coaliție a acționat sub mandat ONU, iar la 17 ianuarie a început bombardarea pozițiilor irakiene de către aviația coaliției. La 24 februarie a început asaltul terestru care s-a încheiat la 28 februarie cu o victorie decisivă a coaliției. Operațiunea ”Furtună în Deșert” a avut un succes fulminant. Acest război a dus la apariția transmisiunilor în direct de pe linia frontului. CNN a introdus această practică atât de comună nouă astăzi. Totodată, au apărut imaginile direct de pe avioanele de luptă care introduceau telespectatorii pe câmpul de luptă ca observatori.

Armistițiul rapid din februarie 1991 i-a lăsat lui Saddam o forță militară suficientă pentru a zdrobi revolta șiită care a izbucnit în urma înfrângerii sale, fiind probabil stimulată de chemarea la acțiune populară lansată de americani. În felul acesta s-a intensificat ostilitatea dintre sunniți și șiiți care a ajuns să complice atât de mult scena politică irakiană la câțiva ani după aceea, ulterior răsturnării lui Saddam. Tot atunci s-a accentuat în regiune ideea că Statele Unite s-ar juca cu aspirațiile arabilor pentru a-și menține controlul asupra petrolului din zonă.

Conflictele din fosta Iugoslavie au reprezentat o încercare pentru comunitatea internațională și totodată au marcat reapariția ostilității est-vest. Războiul din Bosnia-Herțegovina a durat din 6 aprilie 1992 până la 12 octombrie 1995, când a intrat în vigoare un acord de încetare a focului, intermediat de secretarul asistent al SUA Richard Holbrooke. Au murit aproximativ 260.000 de oameni, și cam două treimi din locuitorii țării au fost dislocați de la domiciliu. S-au comis încălcări ale drepturilor omului pe scară masivă, inclusiv detenția forțată, tortură, viol și castrare. Numeroase monumente istorice de o valoare incalculabilă au fost distruse.

Războiul din Bosnia-Herțegovina a devenit exemplul arhetipal, paradigma noului tip de război. În lume se desfășoară multe alte războaie, după cum le-a indicat fără sensibilitate Boutros Boutros-Ghali locuitorilor orașului Sarajevo, în 31 decembrie 1992, când a vizitat localitatea. Dacă tragediile omenești se pot măsura în numere, putem chiar afirma, așa cum a făcut Boutros-Ghali, că în alte locuri s-au întâmplat lucruri și mai îngrozitoare. Dar războiul din Bosnia-Herțegovina a avut asupra conștiinței globale un efect fără precedent printre toate celelalte războaie.

Războiul a mobilizat un imens efort internațional, incluzând dialoguri politice la nivel înalt între toate guvernele importante, eforturile umanitare ale instituțiilor internaționale și ale ONG-urilor, precum și o amplă atenție din partea mass-media. S-au făurit ori distrus cariere individuale, s-a determinat, cel puțin parțial, situația lumii din era post-Război Rece. Jalnica inadecvare a capacității de făurire a politicii externe din partea UE, caracterul greoi al ONU, revenirea SUA, redefinirea rolului Rusiei.

Războiul din Bosnia-Herțegovina a fost urmat de o altă confruntare în provincia Kosovo. Acolo, gherilele albaneze UCK s-au ciocnit cu armata sârbă. Pentru a împiedica o criză umanitară, NATO a decis să intervină în 1999. Problema legitimității intervenției NATO este o chestiune care ridică încă multe semne de întrebare. NATO este o alianță politico-militară defensivă, iar Iugoslavia nu a atacat nici un membru al acestei alianțe. Din partea NATO s-a replicat că situația din Iugoslavia avea un potențial destabilizator profund care amenința membrii alianței, în special Grecia. E greu de decelat dacă aceasta este realitatea, dar cu certitudine situația din Iugoslavia era extrem de gravă putându-se repeta scenariul din Bosnia-Herțegovina. Crimele comise de ambele tabere trebuiau oprite, iar NATO a intervenit pentru a opri o dramă umanitară. Totodată, remarcăm faptul că în era post-Război Rece problema legitimității a devenit extrem de spinoasă.

Un mandat din partea Consiliului de Securitate al ONU era imposibil de obținut dată fiind opoziția Rusiei și Chinei, care au drept de veto. Acest fapt ar putea să lase impresia că intervenția NATO este lipsită de girul ONU, dar această structură este în așa fel construită încât împiedică obținerea unei rezoluții contrară intereselor unui membru permanent. Pe de altă parte, puțină lume este familiarizată cu dificultățile tehnice ale funcționării Consiliului de Securitate, fapt pentru care opinia publică înregistrează de obicei doar faptul că nu există acordul ONU, când se prea poate ca de fapt în Consiliul de Securitate să existe doar un singur vot împotrivă, al Rusiei sau Chinei. Vedem, așadar, că problema legitimității este mai subtilă decât ne-am putea imagina.

Între 24 martie și 10 iunie 1999 NATO a bombardat Iugoslavia pentru a obține încetarea ostilităților din Kosovo. Refuzul Iugoslaviei de a negocia cu partenerii internaționali a dus la intervenția NATO. După cum își amintește secretarul de stat al SUA în acel moment Madeleine Albright:

”În timp ce ascultam l-am urmărit pe președinte. Ochii săi erau la fel de întunecați ca starea mea de spirit. În ajunul celei de-a cincizecea aniversări, NATO se afla în pragul intrării în luptă pentru a doua oară în istoria sa, prima fiind în Bosnia. Obiectivul nostru era să câștigăm sprijin pentru un acord care nu reflecta nici obiectivele finale ale albanezilor, nici pe cele ale sârbilor. Victoria avea să însemne un angajament militar pe termen lung pentru menținerea ordinii într-o zonă foarte periculoasă, dar să dăm înapoi era de neconceput. Decizia noastră era parte a unei opțiuni mult mai importante între autocrație și democrație, între bigotism și toleranță în inima Europei. Am spus: «Uitați, să ne aducem aminte că obiectivul recurgerii la forță este stoparea o dată pentru totdeauna a banditismului practicat de Milošević. Nu există nicio garanție că vom reuși, dar alternativele sunt mai rele. Dacă nu reacționăm acum, vom fi nevoiți să reacționăm mai târziu, poate în Macedonia, poate în Bosnia. Milošević a început această luptă. Nu-i putem permite să câștige.» Președintele a fost de acord spunând public: «În relațiile cu agresorii din Balcani, a ezita înseamnă a oferi dreptul de a ucide».”

În orice caz, opoziția viscerală a Rusiei față de această intervenție a însemnat prima ruptură majoră între Federația Rusă, moștenitoarea celei mai mari părți din URSS, și cancelariile occidentale. Astfel, s-a încheiat luna de miere dintre Moscova și Washington. Venirea la putere a lui Vladimir Putin în 2000 a pus Rusia în mod hotărât pe acest curs care a culminat cu confruntarea din Ucraina din 2014, criză care este departe de un final, fericit sau nu.

La 11 septembrie 2001 lumea a conștientizat pericolul terorismului. Din când în când, în diverse părți ale lumii explodau bombe, se mai luau niște ostatici, iar presa avea un subiect suculent pentru câteva zile. Ceea ce s-a întâmplat în 2001 a fost un act terorist de proporții nemaiîntâlnite. Administrația Bush jr. a comis în acest context o eroare fatală, a dispus invadarea Irakului în 2003 pentru că această țară ar fi dispus de arme de distrugere în masă. Nu a existat un plan coerent de reconstrucție a Irakului, nici nu au fost arătate dovezi irefutabile că acele arme chiar ar exista. Din nou, Rusia s-a opus și a fost secondată de Franța și Germania. Putin a început să vadă în avansul influenței SUA către frontierele Rusiei o amenințare directă, mai întâi pentru regimul său, iar în plan secund pentru existența Rusiei. Treptat, atitudinea conciliantă și cooperantă a Rusiei s-a schimbat, Putin a devenit un interlocutor tot mai puțin dispus să asculte sfaturile occidentului, iar în cazul Irakului a avut dreptate.

În Irak, SUA și-au risipit capitalul de încredere câștigat în deceniile Războiului Rece. America a fost percepută ca o imensă forță militară, care acționează în mod discreționar, de câte ori interesele i-o impun. La fel ca și în cazul Vietnamului, America a căutat soluții pentru a ieși repede și onorabil din coșmarul irakian. SUA nu au fost capabile să stabilizeze Irakul, iar retragerea intempestivă dispusă de președintele Obama a agravat lucrurile. Obama a devenit președinte în 2009 tocmai fiindcă, printre altele, a promis că va pune capăt acestui război inutil. În 2003, era inutil dar în 2009 lucrurile stăteau cu totul altfel. Atunci când Vietnamul de Nord a atacat Vietnamul de Sud America nu a mai fost dispusă să-și ajute aliatul din motive de imagine, în special. Drept urmare, Vietnamul de Sud a fost înghițit de cel din Nord ceea ce a făcut ca Laosul, Cambodgia și Vietnamul să devină 100% comuniste. Consecința directă a fost un genocid la o scară inimaginabilă, mai ales în Cambodgia. În Irak, retragerea precipitată, mai ales din rațiuni electorale a dus la scufundarea țării în ghearele extremismului sectar. Actualmente, Irakul este un stat eșuat incapabil să luptă de unul singur nici măcar cu o organizație teroristă precum Statul Islamic.

Implementarea unei democrații pluraliste în locul regimului brutal al lui Saddam Hussein s-a dovedit un demers incomparabil mai dificil decât răsturnarea de la putere a dictatorului. Îndelung discriminați și radicalizați de decenii de oprimare sub dictatura lui Hussein, șiiții tindeau să pună semnul egal între democrație și ratificarea dominației lor numerice. Sunniții percepeau democrația ca pe un complot pus la cale de străini pentru a-i reprima pe ei; pe această bază, majoritatea sunniților au boicotat alegerile în 2004, esențiale pentru definirea ordinii constituționale postbelice. Având proaspete în memorie atacurile criminale dirijate de la Bagdad, kurzii din nord și-au dezvoltat capacități militare proprii și au vizat să preia controlul asupra câmpurilor petrolifere pentru a-și asigura fonduri independente de finanțele naționale. Pentru ei, autonomia se definea în termeni aproape identici cu cei ai independenței naționale.

În 2007, liderul rus a fost invitat să țină o alocuțiune la ”Conferința pentru securitate de la München”. Nimeni dintre cei prezenți, persoanele invitate sau duzinile de jurnaliști care urmăreau evenimentul din camere alăturate, nu au bănuit că vor fi martori ai unui moment esențial în relațiile dintre Rusia cu Statele Unite și cu vestul. Într-adevăr, după această reuniune de la München, anumite linii de demarcație, estompate până atunci din cauza aroganței, ignoranței sau speranțelor irealiste, au devenit foarte clare – linii pe care șeful de la Kremlin le dorea respectate în Europa de est, Balcani și în Asia Centrală.

Printre altele, liderul unui imperiu destrămat avertiza SUA că ordinea unipolară a viselor de după Războiul Rece depășea capacitățile de care dispun: ”Ar fi o lume în care nu există decât un singur stăpân, un singur suveran. Ceea ce, în cele din urmă, este dăunător pentru toți cei care fac parte din acest sistem, dar și pentru puterea suverană, pentru că se distruge pe sine dinăuntru.”

Federația Rusă în era Putin considera că este timpul ca Occidentul să înțeleagă că există anumite limite peste care nu se poate trece. Extinderea UE și NATO este percepută drept o amenințare directă la adresa Rusiei. De fapt, momentul în care occidentul a început să curteze republicile ex-sovietice a dus la o reacție viscerală din partea Rusiei. Pierderea sferei de influență din Europa de est nu a fost resimțită așa de dureros ca posibilitatea de a pierde Ucraina sau Georgia. Când cancelariile occidentale au început să stabilească relații solide cu Georgia, Rusia a simțit nevoi să reacționeze decis.

În 2008, s-a produs scurtul dar elocventul război ruso-georgian. Elocvent fiindcă Rusia a arătat fără putință de tăgadă că declarațiile lui Putin din 2007 nu reprezintă simple butade de presă, ci profesiuni de credință peste care nu se poate trece. Între trupele de securitate georgiene și cele din Osetia de Sud au început lupte la sfârșitul lunii iulie, în anul 2008. Nu este clar cui îi aparține vina pentru escaladarea tensiunilor armate sau pentru începerea lor, cu toate că un raport al UE afirmă că Georgia a început conflictul armat prin bombardarea orașului Tskhinvali, capitala auto-proclamatei republici Osetia de Sud. Totuși, din moment ce Osetia de Sud este de jure teritoriu georgian, autoritățile de la Tbilisi au dreptul, în opinia noastră, să aducă sub control o provincie rebelă. Din când în când și China își reafirmă drepturile asupra Taiwanului, ”o provincie rebelă”, în preajma căreia din când în când mai desfășoară manevre militare de amploare. Așadar, cine a început este mai puțin important din moment ce Osetia de Sud este teritoriu georgian. Considerăm că Rusia a provocat Georgia să omită un gest necugetat de care să poată profita. Pe de altă parte, mai credem că președintele Georgiei a căzut pradă unei amăgiri cu iz euroatlantic. Pe 9 iulie 2008, secretarul de stat american Condoleezza Rice s-a aflat la Tbilisi unde a reiterat angajamentul ferm al Americii de a susține integritatea teritorială a Georgiei. Ea a mai încercat să tempereze tensiunile dintre cele două părți.

În viziunea noastră, există trei cauze ale acestui conflict și toate acestea se înscriu în noua logică a confruntării ruso-americane. În primul rând, rebelii din Abhazia și Osetia de Sud au fost încurajați de ruși să-i provoace pe georgieni pentru a obține din partea acestora o ripostă care să permită Rusiei să intervină în forță. În al doilea rând, Georgia a subestimat voința Rusiei de a-și impune punctul de vedere considerând că retorica sa belicoasă nu se ridică la nivelul capacităților sale militare. De altfel, după războaiele din Cecenia armata rusă a fost considerată un monument de ineficiență, fapt pentru care nu era luată foarte în serios. Aproximativ la fel s-a întâmplat și în 1940 când, după războiul sovieto-finlandez, naziștii au ajuns să desconsidere total Armata Roșie, pentru ca într-un final soldații sovietici să arboreze steagul roșu pe cancelaria Reichstagului din Berlin. În al treilea rând, președintele Saakashvili a pus prea multă bază pe asigurările americane interpretându-le drept angajamente ferme de securitate pe care Rusia nu are cum să nu le ia în seamă. Probabil, el considera că Rusia nu va îndrăzni să intervină fiindcă nu dorea să intre în conflict direct cu NATO. Se prea poate ca SUA să fi stimulat direcția fermă a politicienilor de la Tbilisi tocmai pentru a testa forța și determinarea Rusiei. Războaiele de control sunt o realitate a geopoliticii globale.

Dacă Rusia dorea să-și mai păstreze bruma de credibilitate ce-i mai rămăsese după războaiele din Cecenia, nu putea să nu reacționeze. În cazul în care Rusia ar fi rămas impasibilă la luarea în stăpânire a celor două regiuni separatiste de către guvernul de la Tbilisi, Ucraina, Republica Moldova dar și întreaga zonă a Caucazului ar fi scăpat din forța gravitațională a Rusiei. Pe de altă parte Rusia ar fi transmis un semnal clar că este mult prea slabă pentru a ține în chingi republicile ex-sovietice. Consecințele nepăsării față de atacul georgian ar fi fost incalculabile pentru Rusia. Un observator fin ar fi putut înțelege că reacția Rusiei nu putea fi decât dură. Desigur, nu excludem, fără a avea dovezi în acest sens, ca occidentul să fi încurajat atitudinea intransigentă a guvernanților de la Tbilisi tocmai pentru a testa reacția Rusiei. După cum bine se știe, Rusia a lansat o amplă ofensivă contra Georgiei învingând rapid și decisiv această țară. Putem considera că acesta este momentul în care Rusia a intrat din nou în ”marele joc” după celebra formulă a lui Kipling.

Această situație s-a repetat și în cazul Siriei. În 2011, în această țară a izbucnit un război civil. Rusia a luat din primele momente partea regimului dictatorial al lui Bashar al-Assad. În 2013, după ce au apărut dovezi ale folosirii armelor chimice de către trupele guvernamentale împotriva rebelilor SUA au luat în discuție posibilitatea unei intervenții armate. Această intervenție a fost zădărnicită nu de către forța militară rusă sau de declarațiile de susținere de la Moscova, ci de o abilă manipulare a opiniei publice. Putin a comunicat extrem de eficient pe plan global și a exploatat la maxim ceea ce se numește ”sindromul Irak”. Opinia publică americană a reacționat negativ la un nou război în Orientul Apropiat, care ar fi putut să aibă o evoluție similară cu a celui din Irak. Această coardă sensibilă a fost zgândărită de către propaganda lui Putin cu un succes remarcabil.

Din păcate, spre deosebire de Irak, în Siria chiar trebuia să se intervină. Dacă SUA ar fi intervenit în Siria nu ar fi apărut Statul Islamic și cu concursul țărilor din zonă Siria nu ar fi fost în halul în care este astăzi. Al-Assad este o parte a problemei, nu o parte a soluției. Ruptura clară dintre Rusia și SUA a intervenit în 2014, în Ucraina, când Rusia a ocupat peninsula Crimeea și a declanșat un război civil în Donbass. După cum am văzut în capitolul anterior, mass-media occidentală a folosit termenul de război hibrid pentru a defini criza ucraineană. Considerăm că nu există așa ceva. După opinia noastră decidenții occidentali au lăsat cu bună știință impresia că este vorba despre un nou tip de război pentru a justifica lentoarea și stângăcia cu care au reacționat în cazul crizei ucrainene. Ca și în 2008, nu au crezut că Putin va acționa atât de radical și de violent. Rusia este din nou în joc, nu știm exact pentru cât timp, dar este din nou în joc. De această dată Rusia este în tandem cu China, fapt care este în măsură să îngrijoreze cancelariile occidentale.

CAPITOLUL III

FRONTURILE RĂZBOIULUI HIBRID

3.1 Ucraina – războiul hibrid în forma cea mai clasică

Ucraina este leagănul Rusiei. Primul stat rus important a apărut pe teritoriul care aparține astăzi Ucrainei, în secolul IX și avea centrul politic în orașul emblematic deja, Kiev. Rusia kieveană a ales Constantinopolul drept poartă de intrare spre lumea creștină. Deci, pentru ruși Ucraina este leagănul statalității. Ucraina nu are doar o importanță economică, geopolitică și geostrategic, ci și o importanță istorică cu o puternică încărcătură simbolică. Putem afirma, păstrând proporțiile, că Ucraina este pentru Rusia ceea ce este Kosovo pentru Serbia.

Decăderea Rusiei kievene și devastarea statelor rusești de către hoardele mongole a făcut ca Ucraina de astăzi să intre în sfera de influență poloneză. În a doua jumătate a secolului XVII Ucraina cade în cea mai mare parte sub stăpânirea țaristă. Marele Război al Nordului (1700-1721) permanentizează această stare de fapt. Împărțirea Poloniei între Prusia, Rusia și Austria aduce teritoriile vestice ale Ucrainei de azi sub autoritatea habsburgilor. Primul război mondial a demolat două imperii vechi: Austria și Rusia. Drept urmare, în spațiul ucrainean au apărut numeroase entități statale care au aspirat spre independență. Cea mai mare vitalitate a avut-o Republica Populară Ucraineană care a fost recunoscută de către Puterile Centrale și nu numai. Cu cele dintâi a încheiat și un Tratat de Pace la Brest Litovsk la 9 februarie 1918. Perioada tulbure de după primul război mondial a făcut ca Ucraina de vest să fie încorporată Poloniei, iar cea de est Uniunii Sovietice, apărută din cenușa Imperiului țarist.

Sovieticii au pedepsit crunt opoziția față de regim, printre altele au provocat în mod intenționat marea foamete din anii 1932-1933. Aceasta este cunoscută sub denumirea de Holodomor și a ucis milioane de ucraineni. Astăzi, această crimă în masă este cunoscută drept genocid, cu nimic mai prejos decât genocidul evreilor pus la cale de către naziști în al doilea război mondial. În timpul Războiului Rece, în 1954, RSS Ucraina a primit Crimeea din partea lui Hrușciov, care a servit ca prim secretar al acestei republici unionale în timpul lui Stalin. Reformele lui Gorbaciov au condus la destrămarea URSS. La 16 iulie 1990, parlamentul de la Kiev a adoptat o declarație de suveranitate. Acest gest a fost urmat de declararea independenței la 24 august 1991. La întâlnirea de la Alma Ata din 21 decembrie 1991 conducătorii din Rusia, Ucraina și Belarus au dizolvat în mod oficial URSS. Aceasta a fost înlocuită cu Organizația Statelor Independente care este o formă fără fond.

Ucraina a moștenit de la URSS un imens arsenal nuclear, al treilea din lume la acel moment. Ucraina a renunțat la această moștenire în schimbul unor garanții care, la acel moment, păreau destul de solide și trainice. În lumina ultimelor evoluții din estul Ucrainei este evident că această țară a făcut o greșeală. Dacă nu ar fi renunțat la armele nucleare este foarte probabil că Ucraina nu ar fi fost victima agresiunii rusești. La 5 decembrie 1994 s-a semnat Memorandumul de la Budapesta prin care Federația Rusă, SUA și Marea Britanie se angajau să respecte suveranitatea și integritatea teritorială a Ucrainei. În plus, aceste state se angajau să nu recurgă la presiuni economice și militare în raport cu Ucraina. Toate aceste promisiuni erau făcute în schimbul renunțării la armele nucleare.

Venirea la putere a lui Vladimir Putin în 2001a însemnat reînscrierea Rusiei pe traiectoria unei superputeri. Putin a făcut tot ce i-a stat în putință pentru a menține Rusia în rândul puterilor relevante din lume. Cheia de boltă a politicii lui Putin față de blocul ex-sovietic a fost Ucraina. În 2004, pro-occidentalul Viktor Iușcenko a devenit președinte în urma unei Revoluții Portocalii în dauna pro-rusului Viktor Ianukovici. Președinția lui Iușcenko a fost marcată de crize politice care au dezamăgit populația și au dus la erodarea popularității sale. Drept urmare, în 2010 puterea a fost obținută de Ianukovici, puternic sprijinit de Kremlin. Acest fapt a însemnat o ușoară apropiere a Ucrainei de Rusia, fapt care a culminat cu decizia președintelui ucrainean de a refuza acordul de asociere cu UE a cărui negociere era într-un stadiu extrem de avansat, la 21 noiembrie 2013. Imediat a apărut Euromaidanul care a contestat vehement decizia președintelui. În stradă au apărut sute de mii de protestatari, iar Rusia a oferit Ucrainei sprijin financiar și gaze la prețuri preferențiale. Însă acest fapt nu a fost în măsură să calmeze furia populară.

Importanța Ucrainei pentru Rusia rezidă într-un complex de factori. Ucraina are o populație relativ numeroasă, resurse naturale în cantități apreciabile, potențial industrial deloc de neglijat, o minoritate rusă destul de numeroasă și compactă, o poziționare geopolitică și geostrategică importantă, care face din Ucraina unul din pivoții politicii globale. Pe de altă parte, Rusia lui Putin percepe extinderea NATO și UE, dar mai ales a NATO, drept o amenințarea directă la propria securitate. Acest fapt a fost subliniat de oficialii rușii în repetate rânduri. Rusia nu și-a revenit încă de pe urma fiasco-ului care a fost URSS. Ea nu are resursele necesare pentru a se lansa din nou într-o cursă a înarmărilor. Există temerea că Rusia s-ar putea de asemenea dezmembra. De altfel, în multe republici din componența Federației Ruse există o oarecare pornire centrifugă. Cecenia este doar vârful aisbergului pentru acest fenomen.

Marele politolog Zbiegniew Brzezinski sublinia în cartea sa de căpătâi (sau, cel puțin, cea mai cunoscută publicului românesc) Marea tablă de șah că în actuala situație mondială există cinci jucători geostrategici-cheie și cinci pivoți geopolitici în Eurasia. Franța, Germania, Rusia,China și India sunt jucători importanți și activi. Ucraina, Azerbaidjan, Coreea de Sud, Turcia și Iran sunt pivoți geopolitic de importanță hotărâtoare. Pivoții geopolitici sunt acele state a căror importanță decurge nu din puterea sau din motivația lor, ci mai ales din așezarea lor sensibilă și din consecințele situației lor potențial vulnerabile pentru comportamentul jucătorilor geostrategici. Pe de altă parte, tot Brzezinski subliniază importanța aparte a Ucrainei pentru Rusia actuală. Alături de Ucraina, Rusia își poate reface măcar și parțial strălucirea imperială de altădată. Fără Ucraina, Rusia va deveni o putere preponderent asiatică care va fi atrasă în hățișul conflictelor din Asia Centrală unde, probabil, se va ciocni de interesele Chinei, Turciei și Iranului. Dacă Ucraina ar fi integrată în UE și NATO situația Rusiei ar deveni foarte dificilă.

Considerăm totuși util și necesar să aducem câteva precizări în plus față de cele ale renumitului cercetător al problematicii relațiilor internaționale. Statele importante au tendința de a slăbi sau de a fărâmița spațiile geopolitice limitrofe. Francezii, germanii și spaniolii au favorizat o peninsulă Italică fărâmițată sub aspect politic, iar Franța lui Richelieu a pornit la război împotriva Habsburgilor tocmai pentru a împiedica unificarea spațiului german. Atomizarea politică a germanilor după Pacea din Westfalia a favorizat ascensiunea Franței sub Ludovic XIV și urmașii săi. De altfel, rușii au niște experiențe istorice nu tocmai plăcute în această direcție. Polonia și Lituania au profitat de fărâmițarea politică a spațiului rusesc în Evul Mediu. După revoluția bolșevică din 1917, Germania a încurajat dezmembrarea Imperiului țarist pentru a-și maximiza puterea și influența în această parte a continentului. Sovieticii au fost în stare să-și impună voința asupra Caucazului, Ucrainei și Belarusului. Însă au pierdut Finlanda, Țările Baltice, Basarabia și mari părți din Polonia. Pactul Ribbentrop-Molotov a refăcut în linii mari Imperiul țarist. Dezmembrarea URSS a fost un succes geopolitic pentru occidentali, care au profitat din plin de ea. Pierderea Ucrainei face ca Rusia să fie în contact direct cu un inamic, care nu pare deloc să-i displacă ideea unei dezmembrări a Federației Ruse pe modelul URSS. Dacă privim evenimentele din Ucraina din această perspectivă observăm că Rusia nu prea poate ceda fără să-și amaneteze viitorul.

La 23 februarie 2014 președintele Ianukovici a fugit în Rusia. Acest fapt a declanșat proteste pro-ruse în Crimeea și Estul Ucrainei. Începând cu 26 februarie unități militare fără însemne au început să preia controlul asupra Peninsulei Crimeea. La început autoritățile ruse au negat orice implicare în aceste evenimente afirmând că sunt forțe de autoapărare din regiune. Acești militari extrem de eficienți au fost numiți de presă ”omuleții verzi”. Pe 16 martie 2014 a fost organizat un referendum prin care Crimeea a cerut să devină parte a Federației Ruse. Drept, urmare, pe 18 martie regiunea a fost anexată de către Rusia. Desigur, comunitatea internațională are mari dubii cu privire la corectitudinea acestui referendum și chiar dacă acesta ar fi fost democratic și corect acest fapt nu schimbă cu nimic situația că nu se poate încălca integritatea teritorială a unui stat printr-un referendum. Mai ales că locuitorii Crimeii se bucurau de autonomie în interiorul Ucrainei.

Anexarea Crimeii are un efect imediat și devastator asupra regiunii Mării Negre. Raporturile de putere la Marea Neagră se vor modifica substanțial. Rusia se va folosi de Crimeea pentru a construi la Marea Neagră o flotă nouă și impresionantă. Georgia și Ucraina nu vor avea ce să-i opună iar Turcia, Bulgaria și România, deși membre ale NATO, vor avea mari probleme. Putin a anunțat un amplu program de înarmare prin care Rusia să devină puterea dominantă la Marea Neagră.

La începutul lui martie ample proteste au început în estul Ucrainei. Aceste proteste au fost alimentate de Rusia, care a trimis în zonă forțe paramilitare, armament etc. Au apărut două entități statale, republicile Lugansk și Donețk. Ucraina a avertizat comunitatea internațională că este de fapt invadată de către Rusia. Asemenea strategii au mai fost folosite în trecut, a se vedea acțiunile Vietnamului de Nord față de Vietnamul de Sud, de pildă. Nu e defel un nou tip de război, iar scopurile acestui război sunt cât se poate clasice: subordonarea Ucrainei. La 5 septembrie 2014 s-a semnat Protocolul de la Minsk, care se voia o modalitate de a opri luptele, dar acest acord a fost încălcat rapid de ambele tabere, ceea ce însemnat o prelungire a luptelor până în 2015.

La 12 februarie 2015 s-a ajuns la un nou acord numit Minsk II, la insistențele cancelarului german și ale președintelui Franței. Acest acord a intrat în vigoare la 15 februarie. Acesta prevedea încetarea imediată a focului în regiunile Donețk și Lugansk; retragerea imediată a armamentului greu, care va fi supervizată de observatorii OSCE; negocieri între cele două tabere pentru realizarea alegerilor locale în regiunile în chestiune conform legislației ucrainene; în 30 de zile de la semnarea documentului, parlamentul de la Kiev trebuia să dea o lege prin care să permită celor două regiuni să se autoadministreze; amnistierea tuturor celor implicați în conflict; predarea tuturor ostaticilor și a prizonierilor; permiterea accesului organismelor internaționale care vor să aducă ajutor umanitar; restabilirea legăturilor economice și sociale dintre cele două părți ale Ucrainei; refacerea controlului ucrainean asupra frontierelor sale; retragerea din Ucraina a unităților militare străine, a mercenarilor și a echipamentului militar străin; realizarea unei reforme constituționale până la sfârșitul lui 2015 care să acorde celor două regiuni rebele un statut special.

În ciuda obiectivelor ambițioase, acordul Minsk II schimbă lucrurile în Ucraina într-o manieră extrem de lentă. Retragerea armelor grele de ambele părți pentru a crea o zonă tampon între taberele beligerante a fost un aspect cheie al acordurilor care s-a materializat în octombrie 2015. Armistițiul încheiat între cele două părți a fost încălcat în mod frecvent de ambele tabere. Astfel, la 1 septembrie s-a încheiat un nou armistițiu care a funcționat ceva mai bine. În mod sporadic mai au loc schimburi de focuri în estul Ucrainei. Deci, situația este oricum dar deloc detensionată. Retragerea trupelor străine din Ucraina, un alt punct cheie al acordului de la Minsk nu este pe deplin îndeplinită. La 17 decembrie 2015 Putin a recunoscut că în estul Ucrainei se află câțiva ”specialiști ruși”.

Preluarea de către Ucraina a controlului asupra frontierei cu Rusia, de circa 400 de km, este o altă chestiune arzătoare de pe agenda acordului Minsk II. Desigur, după cum era de așteptat, această frontieră este în continuare controlată de rebeli, astfel că rușii pot trimite trupe și echipament pentru rebeli după bunul lor plac. Schimburile de prizonieri au avut loc, dar Kievul afirmă că mai are 12 ostatici de recuperat.

Nu putem trece peste chestiunea prizonierilor fără a vorbi despre cazul pilotului ucrainean Nadia Savcenko. Aceasta a fost capturată de separatiștii proruși și predată Federației Ruse. Autoritățile din această țară o acuză de complicitate la uciderea a doi jurnaliști ruși în estul Ucrainei. Recent, ea a fost condamnată la 22 de ani de închisoare. Ea este văzută ca un erou al luptei contra rușilor în Ucraina, în timp ce rușii o percep ca pe o naționalistă înfocată, chiar extremistă. Mass-media vehiculează informații cu că ea ar putea fi eliberată la schimb cu Viktor Bout, supranumit ”negustorul morții”, și pilotul Konstantin Iaroșcenko, condamnat în SUA pentru trafic de droguri. Deocamdată aceste speculații nu s-au materializat.

Cel mai important aspect al acordului Minsk II este, în viziunea noastră, chestiunea reformei constituționale care ar trebui să dea celor două regiuni un statut special. Proiectul de reformă a fost adoptat la 31 august 2015, pe fondul unor proteste violente. Oricum, reforma constituțională de care depinde pacea în estul Ucrainei trenează. Președintele Poroșenko nu reușește să obțină majoritatea de două treimi necesară pentru ca parlamentul să deblocheze această reformă. În această stare de fapt, nu ar trebui să surprindă pe nimeni reluarea violențelor în Estul Ucrainei. Presa de la Kiev vorbește despre un Acord Minsk III, în condițiile în care cel existent este împotmolit.

În opinia noastră, Ucraina este într-un blocaj instituțional. Din punct de vedere economic nu stă deloc bine. Tabăra pro-occidentală nu a reușit să gestioneze criza politică, economică și militară declanșată în 2014. Nemulțumirea populației este în creștere, iar partidele din arcul guvernamental sunt șovăitoare. În acest climat ostil, Arseni Iațeniuk, cel care a fost premier al Ucrainei din 2014 și-a dat demisia. În plus, FMI și partenerii occidentali ai Ucrainei sunt nemulțumiți de ritmul lent al reformelor, fapt pentru care au blocat ajutorul economic destinat acestei țări.

Situația din estul Ucrainei merge în favoarea Rusiei. Iată de ce Moscova nu are nimic de câștigat din detensionarea situației din Donbass. Rusia a intervenit militar în Siria, credem, pentru a devia atenția comunității internaționale de la criza ucraineană. În același timp, Rusia se străduiește să întărească forța militară a rebelilor din estul Ucrainei. Erodarea abruptă a popularității taberei pro-europene, marasmul politic, prelungita criză economică și militară vor slăbi foarte mult Ucraina, iar Rusia asta își dorește. Timpul lucrează în favoarea Kremlinului.

Considerăm că occidentul nu a gestionat deloc eficient criza din Ucraina, fiindcă nu a înțeles resorturile gândirii strategice rusești. Puterea terestră numărul unu a lumii este Rusia, care se întinde peste 170 de grade de longitudine, adică aproape jumătate din circumferința planetei. Principala ieșire la mare a Rusiei se află în partea ei de nord, blocată de ghețurile Arcticii mai mult de jumătate de an. Puterile terestre sunt într-o permanentă nesiguranță. Fără protecția unor mări, el sunt constant nemulțumite și simt nevoia de a se extinde, ca să nu fie, la rându-le cucerite. Acest lucru este valabil mai ales în cazul rușilor, ale căror teritorii vaste și plate sunt lipsite aproape cu totul de orice prag natural care să le protejeze cât de cât. Teama rușilor de dușmanii lor de pe uscat este o teamă principală. Geografia și istoria demonstrează că Rusia nu poate fi niciodată trecută cu vederea. Renașterea, fie și parțială, a Rusiei în ziua de astăzi, după disoluția Uniunii Sovietice, este doar un episod al unei povești mai vechi.

Întâmplarea face ca nuvela clasică Taras Bulba de Nikolai Gogol, publicată inițial în 1835 și reluată, într-o versiune finală, după un deceniu, să fie povestea cazacilor de pe Nipru. Gogol era un naționalist rus, dar el vedea Rusia reală, primordială, în Ucraina (cuvânt care înseamnă teritoriu de frontieră), ale cărei stepe nesfârșite și neschimbate – lipsite de orice bariere naturale și udate de relativ puține cursuri apă navigabile – făcuseră ca toate populațiile care le locuiau să se ciocnească unele de altele. Deși folosea termenii ”rus”, ”ucrainean” și ”cazac” referindu-se la identități aparte, chiar și Gogol recunoștea că identitățile respective se suprapuneau (și identitățile locale încă se suprapun).

Date fiind suișurile și coborâșurile din istoria ei, plus noile vulnerabilități geografice, Rusia, ca putere, n-a avut altă soluție decât să adopte o poziție revizionistă, intenționând să recâștige – într-o formă subtilă sau poate nu chiar atât de subtilă – zonele ei limitrofe: Belarusul, Ucraina, Moldova, Caucazul și Asia Centrală, unde mai trăiesc alți 26 de milioane de ruși. Chiar și în deceniul pierdut de ea, cel al anilor 1990, când Rusia s-a clătinat în pragul colapsului economic și s-a văzut, în consecință, slăbită și umilită, ideea unui nou ciclu al expansiunii tot nu a fost abandonată. Adevărul este că actuala slăbiciune a Rusiei în Eurasia este răspunzătoare de faptul că geografia s-a transformat într-o obsesie a începutului de secol XXI rusesc.

Extinderea NATO spre est a acutizat acest sentiment de insecuritate. Rusia actuală nu are resursele necesare pentru a continua cursa înarmărilor cu occidentul. Nici URSS nu a fost destul de puternică pentru această înfruntare titanică, darămite o Rusie rănită și slăbită. Federația Rusă este prinsă între blocul euro-atlantic și China. Ambele sunt percepute drept primejdii mortale pentru secularul stat rus. Actualmente, între Rusia și China există o alianță tactică, dar nimic mai mult. Între China și Rusia nu există efuziunea unei alianțe profunde. Sunt doar interese temporare, iar amenințarea majoră este China. Conflictul ucrainean slăbește și mai mult Rusia. Scutul antirachetă amplasat de americani în Europa nu distruge echilibrul strategic dar, obligă Rusia să se înarmeze, iar ea nu ea nu are resurse pentru așa ceva. Extinderea NATO nu a lăsat Rusiei un timp de respiro pentru a-și reveni din catastrofala înfrângere din timpul Războiului Rece. Rusia este subpopulată, plină de resurse, ogive nucleare și resentimente. Orice slăbire a Rusiei avantajează China, puterea în ascensiune. Pentru China, Rusia este un vid care trebuie umplut și, după cum bine se știe, natura are oroare de vid.

În februarie 2014, Putin a propus la summit-ul Rusia-UE realizarea unui spațiu de liber schimb între UE și Uniunea vamală compusă din Rusia, Belarus și Kazahstan. Această propunere surprinzătoare nu avantajează din punct de vedere economic Rusia fiindcă economia acesteia este mult mai slabă și nu prea ar face față competiției cu blocul european. Desigur, Rusia a cerut în schimbul acestei concesii statutul de partener egal pe plan internațional. Însă considerăm, că având în vedere că Europa se afla în faza de debut a crizei ucrainene, declarațiile lui Putin au avut mai mult un caracter politic. De fapt, a fost o capcană pentru Europa dar, mai ales, pentru Ucraina. Cu alte cuvinte, Putin dorea să lase impresia că Ucraina se poate integra în UE prin intermediul Rusiei, fiindcă Rusia și UE pot dezvolta un comerț liber. Putin ne-a oferit o mostră de bizantinism dar, totuși, ideea n-ar trebui abandonată cu totul, deoarece pe măsură ce creșterea Chinei va deveni tot mai alarmantă, și în Marea Chinei de Sud chiar este alarmantă, Blocul euro-atlantic va avea nevoie de Rusia. O Rusie excesiv de slăbită nu avantajează pe nimeni, având în vedere că este plină de arme nucleare ce pot să încapă pe mâini nepotrivite.

Parteneriatul Estic a forțat Rusia să iasă din letargie și să încerce o abordare brutală în locul uneia de tip soft power. Din perspectivă teoretică, acum se detașează evident caracterul de criză de anvergură sistemică a ceea ce se întâmplă la Kiev, față de alte crize anterioare – Irak, Afganistan, Libia, Mali, Egipt etc. – cu caracter regional și impact local. Soluția la criza ucraineană va avea un amplu impact la nivelul sistemului internațional de state, determinând poate o rescriere/reformulare a ordinii globale, ceea ce deosebește net acest dosar de cele menționate. În Siria sau Egipt, victoria fie a regimului Assad, în primul caz, fie a islamismului moderat de tip Muslim Brotherhood, putea să aibă doar un impact regional – de pildă, redesenând axele de înfruntare la nivel regional, cum ar fi sunniți versus șiiți – fără însă să aibă o influență notabilă la eșalonul întregului sistem internațional.

Reacția occidentului la anexarea Crimeei a fost destul de înceată. De aici, credem, provine și plăcerea cu care presa și factorii de decizie au început să vorbească cu o atitudine destul de savantă despre ”războiul hibrid”. Nimeni nu a crezut că Putin va merge atât de departe. Deci, din moment ce este vorba de un nou tip de război atunci clar că surpriza se explică. Mulți au început să vorbească panicați despre perspectiva ca ”omuleții verzi” să apară și în Țările Baltice. Chiar fără însemne militare nu cred că un atac asupra Țărilor Baltice să ridice probleme asupra direcției din care vin inamicii. Și presupunând că nu se știe de unde vin, nu pot fi atribuiți niciunei țări ce anume împiedică NATO, cea mai puternică alianță politio-militară a planetei să-i distrugă? Atitudinea panicardă nu se justifică, Rusia a acționat într-o manieră specifică perioadei interbelice, fiindcă nu a fost capabilă să facă altceva. Ocuparea Crimeei este o dovadă a slăbiciunii și disperării rusești.

SUA au reacționat în singurul mod în care puteau, prin sancțiuni economice. Întâmplător sau nu, aceste sancțiuni au fost dublate de o accentuată scădere a prețului barilului de petrol. Rusia este încă o țară care trăiește eminamente din exportul de materii prime, în special petrol și gaze naturale. Arabia Saudită a dus în jos, repet, intenționat sau nu, prețul barilului fapt care a afectat extrem de negativ Iranul și Rusia, dar nu numai, nici situația din Venezuela nu este foarte bună. În 2014, au existat patru valuri de sancțiuni anti-ruse. Drept urmare, rubla s-a devalorizat constant, iar economia Rusiei este în picaj.

În mai 2014 Congresul american a adoptat o Legea S.2277 ”Pentru prevenirea altor agresiuni rusești împotriva Ucrainei și a altor state suverane din Europa și Eurasia, și pentru alte scopuri”. Titlul III al acestei legi autoriza președintele SUA să ofere Ucrainei, la solicitarea acesteia și în maniera cea mai potrivită în raport cu capabilitățile militare ale Ucrainei, ajutor constând în armament defensiv, servicii și antrenament. Administrația Obama era autorizată ca în cazul în care Rusia invadează în mod direct Ucraina să livreze acestui stat: armament anti-tanc; armament anti-aerian; arme mici precum pistoale, pistoale automate, puști de asalt, lansatoare de grenade, mitraliere, și puști cu lunetă; vehicule anti-mină; vehicule multirol; bărci gonflabile; echipament de protecție; echipament de control a focului; echipament pentru detectarea minelor; echipament de protecție și detecție a amenințărilor chimice, biologice și radioactive; echipament logistic, medical și de comunicare. Pe deasupra, președintele primea permisiunea să împartă informații despre capacitățile militare ale Federației Ruse cu Ucraina.

În anul 1979 URSS a invadat Afganistanul. SUA au ripostat furnizând mujahedinilor armament, instructaj și informații. Celebra rachetă Stinger a făcut numeroase victime în rândul aviației sovietice. Sovieticii au fost prinși într-un nemilos război de uzură. Pagubele umane și materiale au crescut enorm, ceea ce nu mai justifica intervenția. De aceea, în 1989 Gorbaciov a decis retragerea. Sprijinul american s-a dovedit vital pentru înfrângerea sovieticilor în Afganistan. O invazie rusă în Ucraina avea mari șanse să se termine la fel. Cucerirea Ucrainei nu ar fi ridicat mari probleme, dar Rusia s-ar fi compromis total pe scena internațională, iar America ar fi livrat armament, instructaj și informații precum și sprijin financiar pentru luptătorii ucraineni. Riscurile declanșării unui război de gherilă erau foarte mari. Acesta avea toate șansele să se prelungească pe o perioadă nedeterminată, Ucraina putând deveni un nou Afganistan pentru Rusia. O Rusie fără prea mari resurse financiare, confruntată cu o acutizare a sancțiunilor occidentale. Deci, Rusia nu a avut altă opțiune decât să țină războiul la nivelul unui război de insurgență localizat în estul Ucrainei.

Credem că altfel ar fi evoluat situația din Ucraina în fața unei invazii rusești, dacă avem în vedere că în acest război s-au afirmat batalioane de voluntari și trupe paramilitare care au acționat de partea ucraineană a frontului. Cea mai celebră organizație este Pravyi Sektor (Sectorul Dreapta) înființată în 2013 de Dmytro Yarosh și Andryi Tarasenko. Conform propriilor declarații, Sectorul Dreapta are circa 10.000 de membri activi. Aceștia s-au luptat cu trupele de ordine înainte de revoluția din februarie 2014. După izbucnirea războiului Sectorul Dreapta a constituit un batalion care a sprijinit Kievul în luptele contra insurgenților. În 2015, au avut loc ciocniri între forțele de ordine și membrii organizației în vestul Ucrainei, ceea e a dus la retragerea lui Yarosh de la șefia Sectorului Dreapta. Tarasenko a devenit conducător promițând că va participa la procesul electoral în mod pașnic, Sectorul Dreapta devenind un partid politic cu acte în regulă.

Din cele de mai sus se poate desprinde ușor concluzia că în cazul unei intervenții rusești Ucraina ar fi devenit un nou Afganistan sau Siria Europei de Est. S-ar fi produs o baie de sânge care ar fi epuizat resursele și fragilul capital de încredere de care se bucură Rusia pe plan internațional. Afganistanul a fost numit de presa occidentală ”capcana ursului”, iar Ucraina ar fi reiterat povestea, în alt decor, cu alți actori și alte obiective, dar cu aceleași mijloace.

Rusia speră, după toate indiciile, să obțină autonomia regiunilor Lugansk și Donețk. Acestea vor fi pentru Ucraina ceea ce sunt Osetia de Sud și Abhazia pentru Georgia. Anume, bariere în calea aderării la NATO și UE. Rusia lui Putin încearcă să repete în estul Ucrainei o rețetă de succes care a dat roade în Georgia, Republica Moldova și chiar în Azerbaidjan și Armenia. Transnistria ține Republica Moldova pe o traiectorie moscovită. Donbass-ul va face la fel, în viziunea strategilor de la Kremlin. Aceștia probabil mizează pe faptul că liderii de la Kiev vor fi incapabili să stabilizeze economic și politic Ucraina. Rusia va avea numeroase oportunități pentru a pescui în ape tulburi și pentru a-și propulsa favoriții la conducerea Ucrainei. Ceea ce se poate spune cu certitudine în acest moment este faptul că această criză nu are un final previzibil sau clar.

Pe 18 mai a.c. Victoria Nuland, asistentul secretarului de stat John Kerry, s-a aflat la Moscova unde a avut, conform propriilor declarații, negocieri constructive cu autoritățile ruse. Principalul aspect pe agenda discuțiilor purtate cu consilierul personal al lui Putin, Vladislav Surkov, a fost desigur implementarea acordurilor de la Minsk. Organizarea alegerilor în Donbass fiind o chestiune extrem de arzătoare care trebuie rezolvată. Deși America nu face parte din cvartetul de negociatori care au clădit cele două acorduri de la Minsk, ea a făcut eforturi paralele pentru a facilita aplicarea acordurilor. Doamna Nuland a reiterat faptul că implementarea acordurilor de la Minsk va duce la retragerea sancțiunilor. Totodată, oficialul american a explicat cât se poate de clar că alegerile din Donbass trebuie organizate în cadrul legislativ ucrainean și cu implicarea Kievului. Organizarea alegerilor în alt fel va duce la nerecunoașterea acestora și la blocarea procesului de pace.

3.2 Mass-media – al doilea front al războiului hibrid

După cum am putut constata în capitolele anterioare, considerăm că ideea războiului hibrid nu-și găsește corespondent în viața reală. Războiul este ceea ce a fost mereu dar, odată cu progresul științific el se poartă cu noi mijloace tehnice și tactice, fără ca în acest fel să devină altceva. În ideea de război hibrid, așa cum este ea prezentată de specialiști, politicieni și jurnaliști, mass-media devine al doilea front ca importanță fiind pe același palier cu războiul cibernetic. Câștigarea opiniei publice internaționale este un scop în sine al războiului din secolul XXI. Războiul propagandistic, căci despre asta este vorba, a devenit vital, fiindcă noile tehnologii permit accesul la individ într-o manieră în care propagandiștii secolului XX doar visau.

În mod teoretic, presa este liberă, însă ea nu este deloc așa. Statele moderne au organe de presă pe care le folosesc pentru a promova o viziune îngustă, profund subiectivă asupra realității. Trusturile private de presă nu fac notă discordantă în această privință. Patronii care le dețin au propriile agende politice și economice, astfel că presa din zilele noastre este rareori obiectivă și echidistantă. Criza din Ucraina a declanșat un amplu război propagandistic. Pentru Rusia miza este de o importanță vitală: să demonstreze lumii că are dreptate, că nu a încălcat nicio lege internațională sau morală, că tot ceea ce a făcut a fost în legitimă apărare și că istoria Rusiei este un lung calvar prin care poporul rus a trebuit să treacă pentru a ajunge unde este. Politicienii și jurnaliștii ruși au umplut toate canalele de comunicare cu mesaje naționaliste, patetice, acuzatoare pentru a câștiga sufletele și inimile locuitorilor planetei care aveau ochii ațintiți cu îngrijorare către Ucraina. Desigur, și occidentalii au ripostat, războiul mediatic atingând uneori cote paroxistice.

Televiziunea, radioul, ziarele dar mai ales internetul, prin intermediul site-urilor media și a rețelelor de socializare, oferă noi și interesante opțiuni pentru manipularea opiniei publice. Astfel, serviciile secrete din toată lumea s-au îmbogățit cu un nou departament care la noi se numește Centrul Surse Deschise. Principala sarcină a acestuia este aceea de a monitoriza internetul, de afla starea de spirit a populației și de a o influența. Internetul este plin de așa numiții ”troli” persoane plătite pentru a influența opinia publică. Aceștia operează în anonimat prin intermediul unor nume de scenă lăsând comentarii pe Facebook, Twitter și alte rețele de socializare, precum și pe bloguri sau ziare încercând să creeze un curent de opinie favorabil plătitorului, comanditarului. Internetul este plin de mii de conturi false pe rețelele de socializare. De altfel, prin analizarea rețelelor de socializare un serviciu secrete poate estima, credem, starea de spirit a populației și o poate influența. Internetul ne-a făcut mai puternici, dar și mai slabi, fiindcă răul și binele ajung direct la noi, iar de noi depinde dacă îi permitem să ne influențeze sau nu.

NATO a anunțat în martie a.c. faptul că după analiza a sute de mii de comentarii de anumite portaluri din Țările Baltice postate în 2014 a ajuns la concluzia că un procent semnificativ aparțin ”trolilor” ruși. Federația Rusă ar dispune de facilități vaste din care un număr necunoscut de troli invadează internetul cu informații folositoare Rusiei. Se pare că există mai multe categorii de troli: cei care promovează teoriile conspiraționiste conform cărora totul este o conspirație a Unchiului Sam; cei care te invită să-ți reconsideri opiniile; cei care vor să te elimine de pe internet prin reclamații la administratorii de rețelelor de socializare sau media; cei care încearcă să editeze conținutul on-line în favoarea Rusiei și cei care bombardează net-ul cu linkuri către știri și articole pro-ruse. Astfel, se creează o rețea informațională utilă Rusiei, care luptă pentru supremația informațională.

Un alt caz elocvent ne este adus în atenție de către Radio Europa Liberă. Acesta a realizat un interviu cu un blogger din Sankt Petersburg, Marat Burkhard, care a lucrat două luni în așa-numitul Centru de Cercetare a Internetului din orașul mai sus menționat. În schimbul a circa 700 de dolari pe lună, angajații acestui centru plasau pe internet comentarii și articole favorabile Kremlinului, atât pe site-urile din Rusia cât și din străinătate. Se lucrează în schimburi de câte 12 ore pentru a crea un climat informațional favorabil lui Putin. Centrul dispune de mai multe departamente, printre care, unele care creau știri, imagini satirice și demotivante, filmulețe etc. Departamentul în care lucra Marat comenta postările de pe site-uri și rețele de socializare. Centrul s-a ocupat și de războiul informațional despre Ucraina.

Pentru a câștiga războiul din mass-media, războiul informațional, Putin a simțit nevoia să se adreseze în mod direct poporului american. În septembrie 2013, el a publicat un editorial în The New York Times referitor la situația din Siria în care pledează pentru neintervenția SUA în acest conflict. Opinia publică americană a receptat pozitiv acest mesaj, pe fondul ”sindromului Irak”. Intervenția din Irak din 2003 a făcut ca America să fie refractară la orice altă intervenție militară în Orientul Mijlociu. Considerăm că intervenția din Irak nu era necesară și a fost o eroare, dar o eventuală intervenție în Siria era altceva. Războiul din Siria încă se desfășoară, a ucis nenumărați oameni și a dislocat milioane de refugiați. O intervenție americană în 2003 ar fi putut, probabil, să pună capăt acestui coșmar, dar intervenția lacrimogenă a Rusiei în numele dreptății a oprit această intervenție. În încheierea materialului său, Putin declara că: ”Este extrem de periculos să încurajezi oamenii să se considere excepționali, indiferent de motiv. Există țări mari și țări mici, bogate și sărace, țări cu democrații funcționale și țări care încă se străduiesc să găsească drumul spre democrație. Politicile lor diferă, de asemenea. Cu toții suntem diferiți, dar când cerem binecuvântarea lui Dumnezeu, nu trebuie să uităm că Dumnezeu ne-a creat pe toți egali”.

Aceste vorbe au fost scrise, probabil, de cel care peste câteva luni a anexat Crimeea și a declanșat un război civil în Ucraina. Poate ucrainenii nu se înscriu în rândul națiunilor pe care domnia sa le invoca în prestigiosul ziar american ca fiind egale și având drepturi egale, precum dreptul de a fi ferite de agresiuni. În orice caz, intervențiile din mass-media ale Rusiei au avut efect, Obama refuzând să ducă un război împotriva voinței americanilor, mare eroare, credem. Astăzi, milioane de sirieni iau cu asalt lumea pentru a scăpa din iadul din țara lor natală. Rareori opinia publică cunoaște implicațiile deciziilor sale, iar cei care o manipulează uneori reușesc să câștige. Problema intervenției în Siria din 2013 a fost o victorie zdrobitoare a Rusiei pe frontul mass-mediei.

Declanșarea crizei ucrainene a dus la un război nemilos în mass-media și nu numai. Războiul propagandistic a costat mult, dar nu putem cuantifica victimele sale. Rusia a folosit canalele media la îndemână ca și pe cele diplomatice pentru a justifica anexarea Crimeei și lupta rebelilor din Donbass. Organizația Sectorul Dreapta, despre care am mai discutat în cuprinsul acestei lucrări, a fost folosită ca etalon pentru situația din Ucraina. Ucrainenii sunt fasciști care vor să distrugă minoritatea rusă din Ucraina. Pentru apărarea dreptului la existență a cetățenilor ruși s-a pus Federația Rusă în mișcare, iar anexarea Crimeei a fost un act de dreptate, o reparație a unei erori comise de Hrușciov în 1954. Rușii au luptat din greu în al doilea război mondial (Marele Război Pentru Apărarea Neamului) împotriva fascismului/nazismului. În mentalul colectiv rus, fascismul are un loc aparte după decenii de îndoctrinare. Vorbind despre fasciști, Putin s-a adresat rușilor și lumii într-un limbaj care întruchipează răul absolut. Oricine știe ororile comise de fasciști, deci Rusia luptă pentru dreptate și umanitate.

Victoria contra hitleriștilor este serbată în Rusia la 9 mai. Deloc întâmplător la 9 mai 2014, în plină criză ucraineană s-a organizat la Moscova o amplă paradă militară. Peste 11.000 de militari, 151 de piese de echipament militar și 69 de aeronave au fost folosite în acest spectacol grandios. Au defilat vehicule blindate Taifun, tancuri T-90 A, sisteme antiaeriene Panțîr-S1, sisteme antiaeriene și antirachetă de tip S-400 Triumf și rachete balistice de tip Topol-M. Deasupra Pieței Roșii și-au făcut apariția avioane Su-24, Su-34, Il-76, bombardiere Tu-22M3, Tu-95 și elicoptere Mil Mi-8, Mi-26 și Mi-28. Toată această desfășurare de forțe s-a realizat sub privirile de oțel ale președintelui Vladimir Putin.

Parada din 9 mai 2015 a fost și mai grandioasă, fiindcă se împlineau șapte decenii de la încheierea celei de-a doua conflagrații mondiale. De această dată au fost invitați numeroși lideri străini, dar cei din occident au declinat invitația, din cauza crizei dintre Rusia și Ucraina. Cel mai de marcă invitat a fost președintele chinez Xi Jinping. Parada a cuprins 16.000 de militari, iar vedeta paradei a fost tancul T-14 Armata, prezentat ca cel mai bun din lume , deși nu a intrat încă în producția de serie și nu a fost testat pe câmpul de luptă. Cum e lesne de imaginat, această paradă s-a bucurat de o amplă expunere media în Rusia, dar și peste hotare.

Putin i-a întors favoarea liderului chinez la 3 septembrie 2015 când China a sărbătorit șapte decenii de la înfrângerea Japoniei. China a luptat din greu împotriva agresiunii japoneze începând cu anul 1937. Circa 12.000 de militari și 200 de aeronave au defilat în Piața Tiananmen din Beijing sub privirile a 30 de șefi de stat. Mare parte din tehnica militară expusă a fost prezentată publicului larg pentru prima dată. China și-a afirmat dreptul de a deveni puterea dominantă în zona Extremului Orient.

Parada de anul acesta de la Moscova a fost la fel de grandioasă, însă s-a desfășurat sub imperiul reducerilor bugetare, deoarece Rusia are greutăți economice serioase generate de sancțiunile occidentale. Din nou liderii vestici au boicotat acest amplu proces mediatico-propagandistic. Putin s-a folosit din nou de conflictul din Siria pentru a poza în postura de apărător al lumii și luptător împotriva terorismului. El a cerut comunității internaționale să se unească în lupta contra terorismului. E o cerere ciudată și perversă, am spune, întrucât Bashar al-Assad este tot un terorist, care își terorizează poporul, cu nimic mai prejos decât Statul Islamic. El nu pune la calea atentate în țări străine, cam asta este singura diferență dintre el și Statul Islamic. Dacă susținerea lui al-Assad înseamnă luptă contra terorismului, atunci Rusia este o țară cu un președinte imaculat. De altfel, intervenția din Siria a deviat atenția de la criza din Ucraina. Credem că acesta a și fost scopul Rusiei lui Putin, devierea atenției.

Rusia dispune de numeroase mijloace de luptă pe frontul mass-media. Putin și-a impus controlul asupra mass-mediei din Rusia încă de la începutul domniei sale. Lupta sa cu mogulii media a îmbrăcat aura justițiară, dar a avut un scop mai prozaic, controlul canalelor de informare. Însă Putin a avut ambiția de activa și pe plan extern. De pildă, până la sfârșitul anului 2014 Vocea Rusiei a avut o secțiune în limba română, care a fost extrem de activă în 2012 în momentul crizei politice din România. La 25 decembrie 2014, redacția în limba română a Vocii Rusiei și-a încetat activitatea după 73 de ani, la decizia agenției internaționale de știri Rusia Astăzi.

Această desființare a coincis cu înființarea agenției de presă Sputnik News, la 10 noiembrie 2014. Această agenție de presă emite în foarte multe limbi printre care engleză, chineză, arabă dar și moldovenească (a se citi română, fiindcă nu există o limbă moldovenească). Sputnik News se vrea o sursă alternativă de informare pentru a oferi știri care să contrabalanseze ofensiva mass-media occidentală. Organul mass-media încropit de Rusia pentru a prelua inițiativa pe frontul mediatic este un organ de propagandă. De pildă, la 7.03. 2016 Sputnik News în limba engleză publică un articol despre cel mai nou portavion american USS Gerald R. Ford. Titlul este mai mult decât elocvent Cel mai nou portavion american: Un cimitir plutitor de 15 miliarde de dolari? Citând un expert cu o reputație anonimă, Sputnik News ne lasă impresia că noile rachete supersonice rusești pot distruge fără probleme acest portavion. Desigur, nu ni se spune nimic concret despre raza de acțiune a acestor rachete sau despre faptul că portavionul și navele din grupul de luptă însoțitor au, desigur, un foarte performant sistem antirachetă. În continuare sunt citați tot felul de specialiști necunoscuți și publicații la fel de necunoscute. Concluzia este una certă, pentru Rusia și China este o joacă să distrugă acest portavion. Războiul propagandistic este în continuare extrem de dur. Deci, tancul T-14 Armata este din motive deloc clare cele mai bun din lume, iar ultimul portavion american este un cimitir plutitor. Din păcate pentru ruși, nu par să fi progresat foarte mult la capitolul propagandă din era sovietică încoace. Așadar, războiul informațional continuă și reprezintă al doilea front pentru războiul pe care, de dragul complezenței, îl numim hibrid.

CAPITOLUL IV

ARMA FAVORITĂ, RĂZBOIUL CIBERNETIC

De-a lungul istoriei umane, progresul tehnologic a evoluat pe parcursul deceniilor sau secolelor, cu pași mărunți, iar tehnologiile existente au fost combinate sau rafinate. Chiar și inovațiile cu caracter radical puteau fi incluse cu timpul în doctrinele tactice și strategice anterioare: tancurile erau privite din perspectiva multiseculară a războaielor de cavalerie; aeroplanele puteau fi conceptualizate ca o nouă formă de artilerie, navele de război – ca forturi mobile și avioanele cargo – ca aerodromuri. Cu toată forța lor distructivă multiplicată, chiar și armele nucleare sunt, din unele puncte de vedere, o extrapolare a experienței anterioare în domeniul armamentului.

Noutatea în epoca noastră constă în viteza cu care evoluează puterea de calcul și modul în care se extinde tehnologia informatică în fiecare domeniu al existenței umane. Reflectând în anii 1960 asupra experiențelor sale ca inginer în cadrul Corporației Intel., Gordon Moore ajunsese la concluzia că tendința pe care o observase va continua cu dublarea capacității unităților de procesare a datelor la fiecare doi ani. ”Legea lui Moore”, cum a fost numită, s-a dovedit profetică. Dimensiunile computerelor s-au redus, prețurile au scăzut, iar viteza lor a crescut exponențial, până la punctul în care procesoare avansate pot fi montate astăzi aproape în orice obiect – telefoane, ceasuri, mașini, aparatură electrocasnică, arme, avioane fără pilot și chiar în corpul uman.

În ultimele două decade am fost martorii unei altfel de revoluții, a informației. Este o revoluție prin care formidabila putere de calcul a calculatoarelor și a tot mai diversificatelor dispozitive fixe sau mobile este conectată în rețea de bandă largă, adevărate autostrăzi informaționale ce leagă întreaga lume. Aceasta a condus la folosirea tehnologiei informaționale (IT) în fiecare domeniu al activității umane, de la comunicare, comerț, divertisment, educație și socializare, la management și guvernare. Spațiul cibernetic s-a extins rapid, ajungând să se suprapună peste majoritatea sferelor clasice ale vieții fiecăruia dintre noi. Practic, mașinile pe care le conducem astăzi dispun de o capacitate de procesare a datelor mai mare decât cea pe care se puteau bizui vehiculele ce au dus primii oameni pe Lună. La sfârșitul anului 2015, 45% din populația întregii lumi, aproximativ 3.2 miliarde de persoane, are acces la internet. În România, conform INS, peste jumătate din gospodării dețin un calculator cu acces la Internet, iar dintre acestea peste 70% sunt în mediul urban, iar numărul de utilizatori ai internetului crește exponențial odată cu democratizarea accesului direct de pe telefoanele mobile. În plus, conform datelor existente în prezent, țara noastră dispune de o foarte bună viteză a rețelei, fiind printre cele mai rapide din Europa și chiar din lume.

Evoluțiile din domeniul IT au atras foarte rapid interesul serviciilor secrete de pretutindeni. România, membru al NATO și UE, nu a rămas în afara acestui trend. În martie 2016, șeful SIE, Mihai Răzvan Ungureanu, remarca faptul că atacurile cibernetice au devenit tot mai frecvente și complexe. Faptul că în domeniul internetului nu există reglementări internaționale restrictive, viabile și unanim acceptate a transformat spațiul virtual într-un loc haotic. Pe de altă parte, domnia sa aprecia că România nu este expusă unui atac cibernetic de amploare, dar pe măsură de România devine tot mai tehnologizată devine totodată și mai vulnerabilă. Desigur, nu putem face alegerea renunțării la tehnologie ceea ce conduce, credem, la creșterea măsurilor de securitate și la conștientizarea populației cu privire la riscurile pe care le poate întâlni în mediul on line.

Directorul SIE mai argumenta că la nivel global atacurile cibernetice devin tot mai sofisticate. Măsurile de răspuns, sunt o reacție la aceste amenințări, ceea ce face ca atacatorii să fie mereu cu un pas în fața apărătorilor. Atacatorii pot produce pagube minore dar și devastatoare. Pe deasupra, atacurile cibernetice sunt relativ ieftine, nu necesită armate imense și costisitoare. Deci, reprezintă o variantă ieftină și eficientă de război, putând afecta infrastructura unui stat în mod catastrofal. Prin urmare, țări dar și organizații teroriste și infracționale își dezvoltă capacități ofensive cibernetice. Pe de altă parte, pe măsură ce numărul utilizatorilor de internet va crește, există mari șanse ca valorile democratice promovate cu asiduitate de NATO și UE să fie depășite ca expunere propagandistică de către pseudovalorile jihadiste, de pildă. Aceste fapte. dublate de lipsa instituțiilor și regulamentelor de control, fac spațiul virtual o ”armă specifică a războiului hibrid al secolului XXI”.

Apreciem că suntem în mare măsură de acord cu alegațiile directorului SIE dar, pe de altă parte, după cum am argumentat în primele capitole, războiul hibrid este un produs la presei și al militarilor occidentali, care a fost preluat necritic de opinia publică. Războiul cibernetic este dus cu aceleași scopuri ca întotdeauna este, dacă vreți, un nou spațiu de luptă, dar nu un altfel de război, fiindcă scopurile, obiectivele, tacticile sunt aceleași, mijloacele diferă. Războiul a fost completat de-a lungul timpului cu noi forme de luptă, care nu i-au alterat esența.

Cu toate acestea, activitatea de intelligence s-a schimbat radical, fără ca esența muncii informaționale să se modifice substanțial. Spionajul și corolarul său, contraspionajul, sunt parte a ceea ce astăzi numim intelligence, un domeniu de activitate ancestral, care păstrează elemente perene în ceea ce privește metodele, mijloacele, principiile de lucru dar, în egală măsură, presupune integrarea unui corpus teoretic și tehnologic, asemenea unei discipline științifice. Apariția dispozitivelor sofisticate de supraveghere prin satelit, de culegere a datelor, de interceptare sau de codificare a informațiilor a sporit eficiența serviciilor de informații, care plătesc însă prețul pervers al creșterii vulnerabilităților în planul securității. Criminalitatea cibernetică tinde să devină, alături de terorism, principala amenințare la adresa climatului internațional de securitate, cu potențial semnificativ de afectare a sistemelor financiare și bancare mondiale. Dificultatea asigurării securității informatice (Infosec) de către autorități este demonstrată de nenumăratele vulnerabilități speculate nu numai de agenții specializate ale unor puternice țări, dar și de hackeri.

Considerăm necesar să ne aplecăm și asupra brandului ”Anonymous” pentru a înțelege natura războiului cibernetic. Anonymous este numele unei entități difuze. Ea a apărut în 2003 și are drept punct distinctiv celebra mască din filmul V for Vendetta, în care este glorificată lupta pentru libertate dusă de un anarhist contra structurilor totalitare ale statului. De fapt, aceasta este și esența structurii, compusă din hackeri din întreaga lume. Se prea poate ca această organizație să nu aibă vreo ierarhie, iar membrii săi să nu se cunoască între ei. Se lansează o cauză de către un personaj, iar hackerii care se identifică cu Anonymous o preiau din zbor și acționează în numele ei. Hackerii afiliați acestei mișcări au atacat de-a lungul timpului state precum SUA, Israel, Uganda, Tunisia ș.a. Corporații cum sunt PayPal, Master Card, Visa și Sony sau organizații teroriste precum SIIL. Grupul a fost un susținător de marcă al dezvăluirilor WikiLeaks. De altfel, în 2011, grupul a lansat operațiunea Avenge Assange, care a dus la mai multe arestări. Autoritățile au prins zeci de indivizi acuzați că ar fi acționat în numele Anonymous.

Structura a creat mai multe site-uri care îi susțin activitatea. Unul dintre acestea este anonews.co. Pe prima pagină a acestuia se găsește articolul sugestiv intitulat ”Zece lucruri pe care ar trebui să le știți despre Anonymous”. Articolul este aproape un decalog pentru Anonymous. În primul rând ni se spune că pentru a deveni membru al organizației este suficient să te proclami membru al acesteia. Este foarte ușor să devii un luptător în armata Anonymous, dar partea grea este să nu fii prins. Într-un filmuleț de prezentare se evidenția cruciadele structurii: lupta contra cartelurilor drogurilor din Mexic, lupta contra site-urilor care găzduiesc pornografie infantilă, împotriva CIA etc. Filmulețul se încheie cu profeticele cuvinte ”Noi suntem Anonymous. Noi suntem o legiune. Noi nu iertăm. Noi nu uităm. Așteaptă-ne!” Deci, grupul se consideră un fel de justițiari care luptă pentru cauze nobile. Rămâne de văzut cât de nobile sunt ele în realitate. Însă un fapt este cert, puterea grupului este supraestimată și utilă firmelor de securitate informatică. Acestea se pot folosi de activitățile Anonymous pentru a-și promova produsele de securitate informatică.

Însă cum a apărut hackerul pe scena istoriei? În 1984, Steven Levy, un jurnalist specializat în domeniul tehnologiei de ultimă oră, a creat termenul ”etica hacker”. Încă de la începutul erei computerului personal anumite persoane au folosit noua tehnologie pentru a accesa legal sau nu anumite rețele și computere. Etica celor care acționau în acest fel putea fi sintetizată în șapte obiective: 1. Accesul la computere trebuie să fie nerestricționat. 2. Hackerii trebuie să poată folosi orice pot obține pe cale informatică. 3. Accesul la informație trebuie să fie gratuit. 4. Hackerii trebuie să manifeste neîncredere față de autorități și să promoveze descentralizarea. 5. Hackerii trebuie să-și judece semenii pe baza talentului lor nu pe baza statutului și al educației. 6. Este posibil să creezi frumusețe și artă printr-un computer. 7. Computerele pot îmbunătăți viețile oamenilor.

Am putea pretinde că pe baza acestor idei funcționează Anonymous. Până în 2008, organizația era mai mult un subiect de discuție pe forumuri obscure. Dar în respectivul an hackerii Anonymous au declarat război Bisericii Scientologice care milita pentru cenzurarea internetului. Activiști Anonymous au ieșit în stradă în întreaga lume, iar hackerii au atacat site-urile Bisericii Scientologice. Așadar, actorii non-statali pot acționa coordonat în numele unui ideal. Dar ne putem pune întrebarea dacă suprimarea libertății de exprimare a Bisericii Scientologice nu este tot cenzură? Cine decide ce este bine și ce este rău în cadrul Anonymous? Nu sunt oare hackerii o amenințare la fel de mare pentru drepturile civile?

În timp ce lumea caută răspunsuri la aceste dileme morale imediate, statele își creează structuri de forță pentru a lupta pe câmpul de bătaie al războiului cibernetic. Relațiile din ultimii ani dintre SUA și China au fost marcate de acuzațiile Washingtonului la adresa Chinei cum că aceasta ar orchestra atacuri cibernetice împotriva Americii.

În timpul vizitei din 24-25 septembrie 2015 pe care președintele Chinei Xi Jinping a efectuat-o în SUA, între China și SUA s-a ajuns la un acord cu privire la atacurile cibernetice. Puțin după aceea, Casa Albă a făcut publice detaliile acestei înțelegeri. În principiu, cele două țări se obligau să facă schimb de informații privind atacurile cibernetice și, la nevoie, să se ajute reciproc pentru a anihila o amenințare. China și SUA urmau să se abțină de la declanșarea sau susținerea atacurilor cibernetice soldate cu furtul de proprietate intelectuală. Autoritățile din cele două state se angajau să promoveze un climat de stabilitate și corectitudine în spațiul virtual. Pe deasupra, se stabilea un dialog la nivel înalt prin care să se combată infracționalitatea cibernetică.

Acuzațiile că statul chinez ar fi folosit capabilități cibernetice pentru a lovi în interesele SUA persistă în relațiile dintre cele două state de decenii. Au existat multe anchete care au evidențiat că structuri guvernamentale sau semi-afiliate guvernului chinez au accesat baze de date din America aparținând statului sau sectorului privat, spionând din punct de vedere economic. Pe 19 mai 2014 Departamentul de Justiție a pus sub acuzare cinci hackeri angajați ai armatei chineze pentru spionaj economic și pentru accesarea neautorizată a unor baze de date aparținând a șase entități americane care evoluează în domeniile: nuclear, siderurgic și energie solară. Pe 16 septembrie 2015, președintele Obama s-a antepronunțat considerând amenințarea cibernetică chineză drept un act de agresiune care trebuie să înceteze. Totodată, a subliniat faptul că SUA pot riposta, pentru a atrage atenția guvernului chinez asupra acestei chestiuni.

În condițiile în care amenințările cibernetice la adresa SUA s-au înmulțit substanțial, la 1 aprilie 2015 președintele Obama a semnat Ordinul executiv cu nr. 13.694 prin care Departamentul de Finanțe era autorizat ca după consultări cu Procurorul general și cu Departamentul de Stat să pună sub sechestru orice bun aparținând unei persoane angrenate în activități cibernetice contra SUA. Ordinul a apărut ca urmare a unei neobișnuite intensificări a amenințărilor cibernetice la adresa Americii.

În contextul crizei ucrainene, NATO a devenit tot mai preocupată în privința amenințărilor cibernetice. NATO a conștientizat că în ultimii ani spectrul amenințărilor cibernetice s-a diversificat substanțial. Experții și oficialii alianței au căzut de acord că viteza și gradul de sofisticare a amenințărilor s-a modificat. Atacurile vizează aspecte politice, militare, economice dar și sociale. În ultimii ani a apărut ideea că mediul cibernetic a devenit un nou ”Mare meci” între marile puteri, ceea ce a pus pe tapet chestiunea redefinirii rolului alianței într-un context în continuă schimbare. Tot mai multe state consideră arma cibernetică drept un accesoriu necesar și legitim în paleta de opțiuni diplomatice și militare. Acest fapt naște întrebarea dacă în viitorul apropiat vom asista la un război între state purtat în exclusivitate în mediul cibernetic?

Unii oameni de știință consideră că un război în toată regula este exclus. Mediul cibernetic se pretează mai bine acțiunilor de spionaj și sabotaj decât unui război. Deși aceste argumente sunt valide, există indicii care ne fac să credem că unele state consideră spațiul cibernetic o parte integrantă a operațiunilor militare. Două tipuri de amenințări atrag atenția oficialilor NATO: spionajul electronic și sabotajul.

În ceea ce privește protecția electronică, NATO se concentrează pe protejarea propriilor rețele informatice și ajutarea statelor membre pentru ca acestea să-și dezvolte propriile capabilități de contracarare a amenințărilor cibernetice. NATO trebuie să se asigure că sistemele de informare și comunicare electronice rămân funcționale și nu sunt expuse unor amenințări emanând dinspre spațiul virtual. NATO oferă pregătire și expertiză prin intermediul unor instituții precum: Școala NATO din Oberammergau, Centrul de Excelență NATO Privind Apărarea Cibernetică din Tallin și Academia Cibernetică din Portugalia.

La 27 aprilie 2007 a început un atac cibernetic de amploare asupra Estoniei. De la bun început s-a bănuit că în spatele atacului s-a aflat Rusia, fiindcă în lunile precedente între cele două state au existat numeroase tensiuni legate de mormintele soldaților sovietici și de monumentele dedicate acestora. Numeroase site-uri, printre care și cel al parlamentului estonian, au fost scoase din uz. Nu a existat nicio dovadă evidentă a implicării Rusiei, dar toate supozițiile duceau în această direcție. De atunci, cazul estonian a fost studiat de specialiștii de pretutindeni, deoarece sunt lecții valoroase de extras din acest caz. Faptul că atacatorii au fost în stare să-și ascundă urmele a condus la o stare angoasantă fiindcă un atac cibernetic poate fi, deci, declanșat fără ca atacatorul să fie devoalat. Prin urmare, tentația unui răspuns cibernetic poate deveni extrem de mare.

Criza ucraineană a permis folosirea războiului cibernetic. Însă Rusia s-a abținut de la atacuri asupra infrastructurii. Ea s-a limitat la atacarea site-urilor, la clonarea lor, la virusarea unor rețele. E posibil ca Rusia, una dintre cele mai promițătoare țări în ceea ce privește dezvoltarea războiului cibernetic, să evite folosirea acestor atuu-uri în criza ucraineană pentru a nu oferi guvernelor occidentale material de studiu și, implicit, capacitatea de a contracara amenințarea cibernetică rusă.

Recent, Coreea de Nord a ieșit la rampă pe scena războiului cibernetic. Dintr-o bancă din Bangladesh a dispărut incredibila sumă de 81 milioane de dolari. Firma Symantec, specializată în securitatea cibernetică a analizat cazul și a constatat că anumite coduri folosite în furt conduc spre Coreea de Nord. Codurile în cauză au mai fost folosite în două atacuri anterioare: împotriva companiilor media din Coreea de Sud și împotriva Sony Pictures. FBI a declarat că regimul nord-coreean este responsabil de atacul asupra Sony Pictures. Phenianul a fost ultragiat de un film care ridiculiza regimul neo-stalinist nord-coreean. Specialiștii Symantec și BAE Systems au conchis că bănci au fost atacate într-un mod similar și în Vietnam și Ecuador. Vedem așadar, cum arma cibernetică este folosită de către state pentru a sustrage bani din conturile altor țări. Coreea de Nord este un regim confruntat cu o lipsă acută de finanțe, valută în mod special. E posibil ca spațiul cibernetic să fi oferit acestui regim lipsit de scrupule ocazia de a obține bani pentru nevoile nomenclaturii, fără a fi necesară o slăbire a represiunii.

De altfel, regimurile brutale au obținut posibilitatea de a controla mișcările de opoziție din exterior. Spațiul cibernetic oferă multe posibilități și implică multe riscuri. David Vicenzetti a creat în Italia celebra structură The Hacking Team. Aceasta este una dintre cele câteva companii care oferă guvernelor și contractorilor privați software de spionaj. Conform multor analiști această companie italiană a deschis era ”mercenarilor cibernetici”. Site-ul The Hacking Team afirmă că serviciile lor sunt destinate combaterii criminalității și terorismului. Însă multe surse afirmă că serviciile companiilor precum The Hacking Team sunt oferite strict pe criterii financiare și nu morale. De multe ori au spionat în numele unor regimuri despotice, ajutându-le în acest fel să-și suprime mai eficient oponenții. Lupta contra teroriștilor și criminalilor sună bine și e de dorit, dacă aceste companii s-ar limita doar la asta. Mediul cibernetic este tot mai complex și, după cum am spus, el oferă în egală măsură avantaje și vulnerabilități.

Conflicte între societăți și în cadrul lor au izbucnit încă din primii zori ai civilizației. Cauzele lor nu s-au limitat la absența informațiilor sau la capacitatea insuficientă de a le disemina. Ele s-au iscat nu numai între acele societăți care nu se înțelegeau una pe cealaltă, ci și între acelea care se înțelegeau poate prea bine. Chiar și când dispun de același material-sursă pe care să-l examineze, persoane diferite pot fi în dezacord cu privire la semnificația lui ori la valoarea subiectivă a conținutului său. Iar acolo unde valorile, idealurile sau obiectivele strategice se află într-o contradicție fundamentală, se poate întâmpla uneori ca disponibilitatea și conectivitatea să alimenteze confruntările în aceeași măsură în care le atenuează.

Noile rețele sociale și de informații impulsionează dezvoltarea și creativitatea. Ele permit indivizilor să-și exprime opiniile și să reclame nedreptăți care altfel ar fi ignorate. În situații de criză, ele asigură posibilitatea esențială de a comunica rapid și de a face cunoscute public evenimente și politici – prevenind astfel chiar izbucnirea unui conflict ca urmare a neînțelegerilor.

În 2008, unul dintre cele mai grave atacuri a fost lansat împotriva sistemului american de computere. Prin intermediul unui singur memory stick conectat la un laptop al armatei, un militar american staționat la o bază din Orientul Mijlociu a răspândit, în mod neintenționat, un program spion nedetectat, atât în sistemele clasificate, cât și în cele neclasificate. Mii de dosare cu date ale Pentagonului au fost transferate în servere aflate sub control străin. Efectul imediat a fost crearea USCybercom, condus de generalul Keith Alexander, care a accentuat dimensiunea defensivă a activității, constând în protejarea celor șapte milioane de computere ale Pentagonului, grupate în peste 15.000 de rețele care asigură coloana vertebrală pentru 4000 de instalații militare la nivel global.

În timpul conflictului ruso-georgian (august 2008), au fost lansate atacuri masive asupra website-urilor și serverelor guvernamentale din Georgia, oferind termenului de război cibernetic o imagine reală, respectiv o formă concretă. Cu toate că acestea nu au produs pagube fizice sau materiale, au condus la slăbirea puterii guvernului de la Tbilisi, într-un moment crucial al conflictului. Impactul major a fost produs în ceea ce privește capacitatea autorităților georgiene de a comunica cu opinia publică națională, dar mai ales cu cea internațională, care nu a avut acces la informații de primă mână, de la fața locului, în ceea ce privește dezvoltarea strategiei de atac pregătită de Federația Rusă.

Primul atac la nivel global cu un virus informatic a început în 2012. Este vorba despre virusul Octombrie Roșu, numit pe scurt Rocra. Acesta a început să afecteze rețele informatice din întreaga lume în 2007. Acest atac de proporții nemaiîntâlnite a fost studiat pe larg de către Kaspersky Lab, care în 2012 a emis publicității un raport detaliat despre virusul Octombrie Roșu. Conform cercetătorilor de la Kaspersky, virusul a afectat cu preponderență: guverne, ambasade, institute de cercetare, instituții de comerț, laboratoare de cercetare nucleară, companii petroliere și de gaz, aerospațiale și militare. Compania de protecție informatică a venit în contact cu virusul în 2012, la cererea unui client, ceea ce a dus la cercetarea în profunzime a amenințării. În câteva luni au fost identificate sute de ținte localizate în special în Europa de Est și Asia. În Rusia au fost descoperite 35 de atacuri. Nu s-a aflat cine e în spatele atacului, dar s-au remarcat două aspecte: vulnerabilitățile exploatate de virus au fost create de către hackerii chinezi, iar modulele malware ale Rocra au fost create de programatori vorbitori de rusă. Conform Kaspersky nu există informații care să indice un stat responsabil de acest atac. Informațiile sustrase sunt de cea mai mare importanță și pot stârni curiozitatea statelor, iar atacatorii le pot vinde pe piața neagră.

Scopul principal al operațiunii pare să fi fost colectarea de informații clasificate. Timp de cinci ani au fost sustrase cantități enorme de informații, dar până acum este neclar modul în care au fost valorificate aceste informații. Virusul se folosește de un malware banal care ulterior descarcă modulele virusului în sistem. După infectare virusul nu se va propaga de la sine, atacatorii strângând informații despre rețea timp de câteva zile, identificând elementele cheie, după care sunt descărcate modulele principale care atacă întreaga rețea, folosind de pildă vulnerabilitatea MS08-067. Rocra este diferit de alte virusuri care au afectat computerele în perioada respectivă. Au fost identificate peste 1000 de fișiere unice, ceea ce ne face să credem că realizarea acestui virus a însemnat un efort de programare de proporții. Mai mult, virusul a evoluat între 2007 și 2012, deci a fost perfecționat în funcție de rezistența întâlnită.

O altă acțiune de spionaj derulată la nivel global a fost GhostNet. Denumire dată de experții de la Information Warfare Monitor (IWM), un grup de cercetare public-privat, care au descoperit-o în luna martie 2009. Operațiunea a compromis 1295 de computere din 103 țări, majoritatea aparținând unor ambasade din India, Coreea de Sud, Indonezia, România, Cipru, Malta, Thailanda, Taiwan, Portugalia, Germania și Pakistan și altor instituții guvernamentale, precum și centrelor tibetane în exil din New Delhi, Bruxelles. Londra și New York, aflate sub coordonarea liderului Dalai Lama. De asemenea, au fost afectate computere aparținând ministerelor de externe ale Iranului, Bangladeshului, Letoniei, Indoneziei și Barbadosului, precum și Secretariatului Asociației Națiunilor din Sud-Estul Asiei (ASEAN).

Deși 70% dintre serverele de control și comandă aflate în spatele atacurilor împotriva organizațiilor tibetane au fost localizate ca fiind controlate de la adrese IP situate pe insula Hainan (China) unde se află și sediile Organizației de Informații Lingshui și al unui departament al Armatei Populare de Eliberare a Chinei, cercetătorii IWM nu au acuzat în mod direct Administrația de la Beijing ca fiind responsabilă de susținerea și dezvoltarea acestui instrument de spionaj.

Flame pare să fie, până acum, cel mai puternic virus creat pentru a spiona. Complexitatea acestui virus i-a făcut pe cei de la Kaspersky să creadă că în spatele acestuia s-ar fi aflat un stat. Realizarea unui virus de asemenea proporții necesită un efort tehnologic deosebit pe care doar un stat și-l poate permite. Iranul pare să fi fost ținta predilectă a acestui virus, ceea ce restrânge întrucâtva lista posibilelor țări care au creat virusul (SUA, Marea Britanie sau Israel). Virusul a fost descoperit de Kaspersky în 2010, dar e foarte probabil ca acesta să fi operat de mulți ani. Ancheta a început la cererea unei structuri a ONU, care a semnalat un virus care făcea ravagii în regiunea Orientului Mijlociu. Flame este la fel de notoriu ca Stuxnet (de care ne vom ocupa în capitolul următor) sau Duqu, virusuri cu potențial distructiv major. Flame însumează peste 20 de megabiți de coduri, ceea ce-l face extrem de sofisticat.

Spre deosebire de alți viruși, poate realiza înregistrări audio folosind microfonul computerului infectat, poate transmite date vizuale și imagini ale ecranului principal. Poate exploata sisteme bluetooth și poate fura parole protejate prin asteriscuri. Israelul a încercat să-și însușească paternitatea virusului pentru a descuraja Iranul, cu care are o dispută pe seama programului nuclear al Teheranului.

Revenind la momentul actual, trebuie să precizăm că experții în securitate ai Bitdefender au analizat principalele tendințe în materie de atacuri cibernetice pentru anul 2016, anticipând atacuri cu un grad ridicat de sofisticare și infractori interesați să câștige cât mai mult din infracțiunile comise și care nu exclud un posibil atac terorist cibernetic cu consecințe catastrofice, care să paralizeze sistemele de control al traficului aerian sau să vizeze centralele nucleare. O compromitere a sistemelor de dirijare a traficului în metrou ce ar duce la coliziunea intenționată a trenurilor de călători, în special în locuri și la ore deosebit de aglomerate, nu sunt scenarii de science-fiction. Ecluzele unor baraje și lacuri de acumulare deschise în mod intenționat prin sisteme cibernetice compromise ar duce, de asemenea, la pierderi de vieți omenești. Dar este, de asemenea, plauzibilă și varianta unui atac terorist condus din spatele unor calculatoare controlate de la distanță, despre care proprietarii legitimi să nu știe nimic, dar care să ofere protecția anonimatului intruderilor ce desfășoară activități de terorism. Asta ca să nu aducem în discuție ce ar însemna compromiterea sistemelor unor unități precum centrala nucleară de la Cernavodă, a echipamentelor electronice de control a traficului aerian dintr-un aeroport sau preluarea controlului sistemelor cibernetice ale unor rafinării sau depozite de stocare a combustibililor.

De altfel, primul atac cibernetic care a provocat o pană de curent a fost executat la 23.12.2015 contra Ucrainei, cu probabilitate mare ca acesta să fi fost inițiat de pe teritoriul Rusiei. Astfel, conform Ministerului ucrainean al energiei, citat de Reuters, hackerii care au atacat pe 23 decembrie 2015 rețeaua de curent electric a Ucrainei și care au provocat întreruperea furnizării de electricitate într-o zonă din partea de est a acestei țări, au folosit serviciile unui furnizor de internet din Rusia și au avut convorbiri telefonice pe teritoriul rus, ca parte a atacului coordonat. Aceștia au implantat un virus, printr-o operațiune de phishing, susține societatea ESET France, care a monitorizat luni la rând acest virus. Societatea ucraineană de furnizare a energiei electrice Prikarpattiaoblenergo a confirmat că, pe data de 23 decembrie, o mare parte a regiunii Ivano-Frankivsk a rămas complet fără curent electric timp de câteva ore.

Din cele evidențiate în acest capitol se desprinde o concluzie fermă: spațiul cibernetic este cea mai mare sursă de îngrijorare în ceea ce privește securitatea planetei. Teroriști, infractori dar și state creează capabilități tot mai complexe de spionaj, dar și de distrugere. Letonia, Georgia și Ucraina sunt primele țări agresate cibernetic. Pagubele au fost minore, dar perspectivele sunt sumbre. Să ne imaginăm că la un moment dat rețelele informatice ale unui stat cad, sunt compromise, nu mai sunt funcționale, acele stat este neajutorat. Există posibilitatea să câștigi un război prin componenta cibernetică. O națiune fără computere este aruncată în Evul Mediu și nu poate schița nicio împotrivire, în condițiile în care funcționarea forțelor armate și a țării per ansamblu depind de computere într-o măsură tot mai mare. Mediul cibernetic devine Călcâiul lui Ahile în secolul XXI. Un super-virus ar putea cândva paraliza o țară care devine victimă sigură, iar un război nuclear nu mai depinde de sistemele de rachete și antirachete, ci de securitatea rețelelor cibernetice. Dacă până acum primele atacuri vizau radarele, apărarea antiaeriană și aviația acum, primul atac se realizează online.

4.1 Studiu de caz: Stuxnet

Virusul Stuxnet a fost descoperit în iunie 2010, un virus de circa 500 de kilobiți care a infectat computerele a circa 14 complexe industriale iraniene, inclusiv o uzină de îmbogățire a uraniului. Dacă un virus obișnuit are nevoie de ceva sau de cineva pentru a se răspândi, un vierme se răspândește singur în sistem. Acest vierme a fost extrem de periculos atacând în trei rânduri. Mai întâi, a atacat toate mașinile și rețelele bazate pe Microsoft Windows. După care a atacat Siemens Step7 software, care se bazează tot pe platforma Windows și care operează platformele industriale, precum centrifugele. În cele din urmă, atacă sistemele de control. Cei care controlează programul au fost în stare să spioneze facilitățile, dar și să învârtă centrifugele până acestea se autodistrugeau. Iranul nu a confirmat dacă virusul a distrus vreuna dintre centrifugele sale.

Stuxnet se putea răspândi nedetectat între computerele care rulează Windows chiar dacă acestea nu sunt conectate la Windows. Dacă un muncitor introduce un stick USB într-o mașină infectată virusul se răspândește și-n acest instrument, care odată introdus în alt computer se răspândește. Experții au crezut că din cauza metodei de răspândire virusul s-a răspândit în mod necontrolat în www. În 2012, Chevron a admis că Stuxnet s-a răspândit în propriile rețele. Cu toate că sursa virusului nu a fost stabilită, indiciile conduc la concluzia că a fost creat cu sprijinul unui stat. Se crede că SUA și Israel sunt în spatele acestui atac informatic.

După o serie de cercetări, cei de la Kaspersky Lab. au conchis că virusul a fost creat în mod special pentru a sabota programul nuclear iranian. Atacul a avut o motivație politică, nu una financiară. În 2011, cercetătorii maghiari au descoperit o nouă variantă a acestui virus pe care l-au numit Duqu. În 2009, străzile Teheranului au fost pline de protestatari nemulțumiți de faptul că Ahmadinejad a câștigat un nou mandat prezidențial. Pe tot parcursul anului 2009 producția iraniană de uraniu îmbogățit a crescut semnificativ. Au fost puse în funcțiune tot mai multe centrifuge de tip IR-1 la Natanz. Totodată, Iranul a instalat și centrifuge mai noi de tip IR-2, iar producția a crescut și mai mult. Exista temerea că într-un an Iranul putea produce două arme nucleare. În acest context, în iunie 2009 a apărut Stuxnet. Pentru a introduce virusul în centrală atacatorii au luat cu asalt calculatoarele deținute de patru companii implicate în proiect.

Prima companie afectată a fost Foolad Technic pe 23 iunie 2009. După aproximativ o săptămână a fost atacată o companie numită Behpajooh. Au urmat alte două companii. De abia pe 23 iulie inginerii iranieni au început să constate că există o problemă. Sistemele Siemens Step 7 dădeau erori. Scanarea sistemului nu a prezentat nicio amenințare. Virusul era nedetectabil de către sistemele antivirus iraniene. La sfârșitul lui august doar 4592 de centrifuge mai funcționau, cu 328 mai puține. Până în noiembrie numărul lor a scăzut până la 3936.

Urmarea a fost faptul că o cincime din numărul total al centrifugelor s-a defectat. În plus, virusul a evoluat fiind tot mai periculos și tot mai greu de detectat. SUA și Israel au fost acuzate de acest atac deși nu există dovezi concludente în acest sens înafara faptului că ele erau cele mai îngrijorate de perspectivele nucleare ale Iranului. Furtul de informații, căderea unui site etc., au evoluat spre distrugerea fizică a unor utilaje, iar în 2015, după cum am văzut, la întreruperea furnizării de energie electrică într-o regiune a Ucrainei. Stuxnet este o lecție extrem de valoroasă. SUA și Israelul au amenințat în repetate rânduri că vor ataca Iranul și, în cele din urmă, au și făcut-o. Însă nu prin avioane sau rachete, nu prin raiduri ale trupelor speciale, ci prin intermediul războiului cibernetic. Iranul are ideea cui i-a folosit acest atac, dar nu are nici cea mai vaga dovadă care să transformă bănuielile în certitudini. Stuxnet este cea mai valoroasă informație din ultimii ani, fiindcă ne prezintă cam cum ar putea să arate viitorul nu tocmai îndepărtat.

CONCLUZII

De-a lungul timpului, războiul, ca orice activitate perenă a speciei umane, a evoluat enorm. Multă vreme a fost o activitate terestră și, ocazional, navală. Prima revoluție cu adevărat importantă a fost apariția armelor de foc, în secolul XIII. Tunurile, muschetele, archebuzele, pistoalele au funcționat în paralel cu armele albe, până la punctul în care au ajuns să le înlocuiască aproape complet. Primul război mondial a îmbogățit această îndeletnicire monstruoasă cu două noi dimensiuni: mediul aerian și subacvatic. Zeppelinele, avioanele și submarinele au dus luptele în noi regiuni. Al doilea război mondial a complicat și mai mult lucrurile prin dezvoltarea rachetelor balistice de către germani. Curând, sovieticii și americanii, și nu numai, au devenit în stare să lovească orice punct de pe planetă. Sateliții, armele antisatelit și rachetele care pot acționa în mediul extraatmosferic au complicat și mai mult lucrurile. Ultima armă intrată în arsenalele marilor puteri este arma cibernetică.

Despre armele chimice s-a spus multă vreme că ar reprezenta armele atomice ale săracilor, fiindcă sunt foarte ucigătoare, dar și mai ușor și mai ieftin de realizat. Arma cibernetică are mari șanse să înlocuiască arma chimică fiindcă este și mai accesibilă și, potențial, mai ucigătoare. Deocamdată, armele cibernetice nu pot duce un război pe cont propriu și nici nu credem că o vor face curând. Pe viitor situația s-ar putea schimba radical.

Plecând de la noile cuceriri ale științei, mai ales în domeniul cibernetic, anumiți specialiști au început să vorbească despre un nou tip de război, războiul hibrid. Nu au reușit să explice foarte clar acest concept, care a devenit deosebit de popular după declanșarea crizei ucrainene în 2014. Războiul nu s-a schimbat cu nimic odată cu apariția armei cibernetice. El rămâne ceea ce a fost mereu, având în plus un nou mijloc de luptă. Pe moment, avem un singur tip de război, dacă și când va deveni acesta hibrid rămâne de văzut.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Colin S. Gray, Războiul, pacea și relațiile internaționale. O introducere în istoria strategică, Iași, Editura Polirom, 2010.

Coord. George Cristian Maior, Spionii, cine sunt , ce fac?, București, Editura RAO, 2013.

Florian Coldea, Securitatea cibernetică. De la perla coroanei în IT spre buisness as usual în societate în Revista Intelligence în serviciul tău, Nr. 31, 2016.

Henry Kissinger, Ordinea Mondială. Reflecții asupra specificului națiunilor și a cursului istoriei, București, Editura RAO, 2015.

Madeleine Albright, Doamna secretar de stat. Memorii, București, Editura RAO, 2008.

Marius Bostan, 68 de milioane de alerte cibernetice în revista Intelligence în serviciul tău, nr. 31, 2016.

Mary Kaldor, Războaie noi și vechi. Violența organizată în epoca globală, f.l., Editura Antet, f.a.

Michael Stürmer, Putin și noua Rusie, București, Editura Litera, 2014.

Robert D. Kaplan, Răzbunarea geografiei. Ce ne spune geografia despre conflictele viitoare și lupta împotriva destinului, București, Editura Litera, 2014.

Zbigniew Brzezinski, A doua șansă. Trei președinți și criza superputerii americane, f.l., Editura Antet, f.a.

Zbiegniew Brzezinski, Marea tablă de șah. Geopolitica lumilor secolului XXI, București, Editura Univers Enciclopedic, 2000.