Dimensiunea Si Analiza Activelor Circulante ale Intreprinderii

LUCRARE DE LICENȚĂ

DIMENSIUNEA ȘI ANALIZA ACTIVELOR CIRCULANTE ALE ÎNTREPRINDERII

* Pentru fiecare criteriu de apreciere se trece semnul X, corespunzător calificativului și notei acordate.

** Nota acordată de conducătorul științific se calculează cu relația: Suma totală a notelor acordate / 10

I N T R O D U C E R E

Pentru desfășurarea activității economice, orice întreprindere dispune în patrimoniul său de bunuri economice, clasificate în mijloace fixe și active circulante (curente). Spre deosebire de activele imobilizate, activele curente au o mișcare mai rapidă, în cele mai multe cazuri ele participă la un ciclu de producție și își transmit valoarea dintr-o dată, asupra valorii producției obținute.

Activele circulante cuprind valorile economice sub forma stocurilor, creanțelor, investițiilor financiare și disponibilităților bănești. Ele sunt necesare bunei desfășurări a activităților tehnico-economice într-o întreprindere. Activele circulante sunt o parte a activului economic, care se caracterizează prin transformarea permanentă ale formelor funcționale prin consumarea lor într-un singur ciclu de exploatări și transmiterea valorii integrale asupra producției în care se încorporează.

Lucrarea de față are drept subiect analiza și dimensiunea activelor circulante ale întreprinderii care are drept scop influența activelor circulante asupra situației financiare ale întreprinderii.

Lucrarea tratează aspecte teoretice privind analiza și dimensiunea activelor circulante ale întreprinderii și un studiu de caz efectuat la societatea S.C. Rimcor Ex. SRL. .

Lucrarea este structurată pe patru capitole, dispuse într-o succesiune logică și care îmbină, în mod echilibrat și firesc aspectele teoretice cu activitatea întreprinsă de întreprindere.

În primul capitol “Aspecte generale privind activele circulante la nivel de întreprindere” am urmărit prezentarea și clasificarea activelor circulante , mai exact, stocurile, creanțele, investițiile financiare pe termen scurt, casa și conturile la bănci.

Capitolul II, “Influența gestiunii activelor circulante asupra echilibrului financiar”, urmărește impactul activelor circulante asupra “sănătății” financiare a întreprinderii.

Al treilea capitol, “Metode de determinare a necesarului de finanțare a ciclului de exploatare” exprimă nevoia totală de capitaluri pentru procurarea stocurilor și asigurarea unui sold normal de creanțe care să determine desfășurarea eficientă a ciclului de exploatare.

În ultimul capitol , “Studiu de caz privind dimensiunea și analiza activelor circulante la S.C.Rimcor Ex. SRL.” , am realizat o prezentare generală a societății, prezentarea structurii activelor circulante, influența gestiunii activelor circulante asupra echilibrului financiar și metodele de determinare a necesarului de finanțare a ciclului de exploatare, pe baza

informațiilor oferite de contabilitate, în general pe baza Contului de Profit și Pierdere și a Bilanțului Contabil.

1. ASPECTE GENERALE PRIVIND ACTIVELE CIRCULANTE LA NIVEL DE ÎNTREPRINDERE

1.1 STOCURILE

Stocurile sunt active circulante :

deținute pentru a fi vândute pe parcursul desfășurării normale a activității ;

în curs de producție în vederea vânzării în procesul desfășurării normale a activității ;

sub formă de materii prime , materiale și alte consumabile care urmează să fie folosite în procesul de producție sau pentru prestare de servicii .

În categoria stocurilor se cuprind și active cu ciclu lung de fabricație, destinate vânzării (de exemplu, ansambluri sau complexuri de locuințe etc. realizate de entitățile ce au ca activitate principală obținerea și vânzarea de locuințe ).

Dacă construcțiile sunt realizate în scopul exploatării pe termen lung, de către entitatea care le-a realizat, ele reprezintă imobilizări.

De asemenea, atunci când un teren este cumpărat în scopul construirii pe acestea de construcții destinate vânzării este înregistrat la stocuri.

În cadrul stocurilor se cuprind:

Mărfurile, și anume bunurile pe care entitatea le cumpără în vederea revânzării sau produsele predate spre vânzarea magazinelor proprii.

Materiile prime, care participă direct la fabricarea produselor și se regăsesc în produsul finit integral sau parțial, fie în starea lor inițială, fie transformată.

Materialele consumabile (materiale auxiliare, combustibil, materiale pentru ambalat, piese de schimb, semințe și materiale de plantat, furaje și alte materiale consumabile) care participă sau ajută la procesul de fabricație sau de exploatare fără a se regăsi, de regulă, în produsul finit.

Materiile prime și materialele consumabile care sunt în mod constant înlocuite și a căror valoare totală este de o importanță secundară pentru o entitate pot fi prezentate la ,,Active ‘’ la o valoare și cantitate fixă, dacă valoarea, cantitatea și structura acestora nu variază în mod semnificativ.

Materialele de natura obiectelor de inventar reprezintă bunuri cu o valoare mai mică de 1.800 lei, conform HG nr.105/31.01.2007, indiferent de durata lor de serviciu, sau cu o durată mai mică de un an, indiferent de valoarea lor, precum și bunuri asimilate acestora (echipamente de protecție, echipament de lucru, îmbrăcăminte specială)

Produsele, și anume

– semifabricatele, prin care se înțelege: produsele al căror proces tehnologic a fost terminat într-o secție (fază de fabricație) și care trec în continuare în procesul tehnologic al altei secții (faze de fabricație) sau se livrează terților; – produsele finite, adică produsele care au parcurs în întregime fazele procesului de fabricație și nu mai au nevoie de prelucrări ulterioare în cadrul entității, putând fi depozitate în vederea livrării sau expediate direct clienților; – rebuturile, materialele recuperabile și deșeurile.

Animalele și păsările, respectiv animalele născute și cele tinere de orice fel (purcei, miei, viței si altele) crescute și folosite pentru reproducție și animale, păsări la îngrășat pentru a fi valorificate , coloniile de albine, precum și animalele pentru producție (lapte, lână, blană).

Ambalajele, care includ ambalajele refolosibile, achiziționate sau fabricate, destinate produselor vândute și care în mod temporar pot fi păstrate de terți, cu obligația restituirii în condițiile prevăzute în contracte.

Producția în curs de execuție, reprezentând producția care nu a trecut prin toate fazele de prelucrare prevăzute în procesul tehnologic, precum și produsele nesupuse probelor și recepției tehnice sau necompletate în întregime. În cadrul producției în curs de execuție se cuprind, de asemenea, serviciile și studiile în curs de execuție sau neterminate.

În cadrul stocurilor se includ și bunurile aflate în custodie, pentru prelucrare sau în consignație la terți, mașinile folosite numai ca material de demonstrație pentru negociere în domeniul automobilelor, cu durata de utilizare de sub un an. Acestea se înregistrează distinct în contabilitate, pe categorii de stocuri. Dacă materialele de demonstrație au durata de utilizare mai mare de un an, ele reprezintă imobilizări.

Din punct de vedere financiar stocurile reprezintă alocări de capital ce nu pot fi recuperate pană când aceste stocuri nu parcurg întregul ciclu de exploatare și sunt valorificate prin vânzarea și încasarea produselor, lucrărilor sau serviciilor realizate de întreprindere. Gestiunea stocurilor prezintă o importanță deosebită pentru întreprindere deoarece, apariția unei erori în dimensionarea stocurilor poate determina pierderi de vânzări și profituri sau costuri excesive.

Un stoc trebuie să permită un răspuns rapid față de cererile formulate de clienți sau față de nevoile de utilizare productive ale întreprinderii. Prin intermediul gestiunii stocurilor este desemnat sistemul de reglare a volumului fizic și a valorii stocurilor ținându-se cont de modalitățile de aprovizionare și desfacere, urmărind în același timp minimizarea costului total asociat formării și menținerii stocului. Din această perspectivă, responsabilii cu gestiunea stocurilor întreprinderii , trebuie să evite urmatoarele lucruri :

Supradimensionarea stocurilor (stocuri mai mari decât este necesar , peste 40% din activele totale ) care pot avea următoarele efecte negative:

Alimentarea costurilor suplimentare legate de construcția și amenajarea depozitelor, asigurări, personal, pază;

Imobilizarea capitalurilor financiare necesare a fi investite pentru achiziționarea și menținerea stocurilor;

Pot sta la originea unor grave dificultăți de trezorerie care pot fi explicate pe baza relației de calcul a nevoii de fond de rulment (necesarul de finanțare a ciclului de exploatare a întreprinderii):

Cu cât mai mare este nivelul stocurilor cu atât mai important va fi și volumul necesarului de finanțare a ciclului de exploatare. Dificultățile de trezorerie apar atunci când termenul mediu de plată al furnizorilor este mai scurt decât termenul mediu de încasare al clienților.

Creșterea riscurilor de deteriorare sau învechire a produselor și mărfurilor din stoc poate conduce deseori la cedarea cu prețuri reduse a mărfurilor din stoc determinând în acest fel diminuarea veniturilor întreprinderii.

Stocuri subdimensionate: efectele negative generate de ele se referă la următoarele aspecte:

Multiplică riscurile apariției unor rupturi în fluxurile de producție și distribuție, adică dezorganizarea producției și pierderea flexibilității;

Generează întârzieri în livrări care pot atrage diminuarea vânzărilor și insatisfacției clientelei;

Creșterea cheltuielilor privind reaprovizionarea (din cauza stocurilor reduse întreprinderea va fi nevoită să facă în număr mai mare de aprovizionare ce va antrena cheltuieli suplimentare )

În acest fel întreprinderea trebuie să urmărească simultan îndeplinirea următoarelor

obiective.

Să reducă la maxim nivelul mediu al stocurilor într-o anumită perioadă;

Să minimizeze riscurile producerii unor rupturi în fluxul de aprovizionare, fabricație și distribuție.

Aceste două aspecte definesc obiectivele gestiunii economice a stocurilor. Elaborarea

și operaționalizarea unui sistem performant de gestiune a stocurilor implică adesea un efort financiar considerabil, din acest motiv se pune problema dacă este nevoie să se acorde aceeași atenție tuturor articolelor din stoc.

De asemenea, întreprinderea poate avea unele beneficii de pe urma investițiilor făcute în stocuri și anume:

Obținerea de avantaje din discounturile acordate de unii furnizori pentru aprovizionări în cantități mari sau la anumite termene, ceea ce duce la reducerea costurilor de producție;

Obținerea de avantaje în perioade de inflație sau de creștere a prețurilor din cauza altor factori.

Întreprinderile de producție dețin cel mai adesea, trei tipuri de stocuri: materii prime și

materiale, produse în curs de fabricație și produse finite. Acțiunea acestor stocuri se explică astfel:

Minimizarea costului comenzilor (cheltuieli de producție administrative, cheltuieli de transport, comisionul furnizorilor). Numărul comenzilor este invers proporțional cu nivelul stocului. Cu cât numărul comenzilor este mai mic, cu atât costul este mai mic. Cel mai adesea, o comandă importantă este însoțită de condiții preferențiale din partea furnizorilor. Motivul astfel invocat reprezintă reușita tranzacției.

Evitarea întreprinderii procesului de fabricație. Un stoc inexistent sau, insuficient poate antrena o oprire a fabricației sau o productivitate inferioară. Motivul de prudență conduce la menținerea unui nivel minim de stoc. Avantajul este cu atât mai ridicat cu cât costul unei aprovizionări ritmice este mai important;

Luarea unor măsuri de precauție împotriva unei evoluții nefavorabile a prețului materialelor. Anumite materiale cunosc fluctuații importante de prețuri. Dacă se anticipează o creștere, este de dorit să se constituie un stoc de siguranță.

Minimizarea costurilor de producție. Deținerea stocului de produse finite rezultă din decalaje între producție și vânzări. Minimizarea costurilor de producție presupune cel mai adesea, o producție ritmică care permite o folosire optimă a activelor mobilizate și o mai bună gestiune a personalului. Stocul de produse finite permite sa se disocieze procesul de producție de nivelul vânzărilor și să se evite astfel costurile de subactivitate sau de supra-activitate întâlnite adesea în activitățile de sezon. Motivul invocat este atunci acela al raționalizării producției.

Procesul de exploatare, cel mai economic ar fi acela care s-ar desfășura fără stocuri sau cu stocuri ce tind spre zero, dar această ipoteză este nerealistă deoarece o aprovizionare în timp real sporește considerabil cheltuielile de aprovizionare.

Sitemul de control și comandare al stocurilor, este de asemenea foarte important în gestiunea stocurilor. Cele mai întâlnite metode specifice de control a stocurilor sunt:

Metoda ABC presupune ca întreprinderea să analizeze fiecare element de stoc în funcție de cost, frecvența de utilizare, frecvența comenzilor, volumul acestora, precum și alți factori. Conform acestei metode stocurile sunt împărțite în trei grupe:

A = stocuri aflate în cantități mici, dar cu pondere valorică mare, sau greu de obținut, de importanță majoră în procesul de producție;

B = stocuri cu pondere și valoare medie în totalul stocurilor;

C = stocuri cu pondere cantitativă mare, dar cu pondere valorică mică.

Metoda ABC se bazează pe principiul lui Pareto: ,, Adesea un mic număr de articole importante determină rezultatele, în timp ce întotdeauna va exista un număr mare de articole care exercită efecte foarte mici’’. În virtutea acestui principiu nu este necesar să se acorde aceeași atenție tuturor elementelor din stoc, ci numai acelora care din punct de vedere valoric sunt importante. Această regulă se numește Regula 20/80, adică 20% în medie din elementele stocului acoperă în medie 80% din valoarea lui și 80% din componentele stocului contribuie cu 20% în valoarea lui . Așadar managementul stocurilor se va axa cu prioritate, pe cele câteva articole cu valoare ridicată, în timp ce, cele mai multe articole din stoc, dar de valoare mai scăzută vor fi gestionate ca un demers secundar. Deci, gestiunea stocurilor are mai ales în vedere grupa A de stocuri.

Metoda ,, Just in time“ sau Metoda în timp real acreditează posibilitatea menținerii stocurilor la un nivel egal cu zero. Adică producția este coordonată cu furnizorii astfel încât, stocurile să sosească exact în momentul în care este nevoie de ele în procesul de producție.

Aplicarea practică a acestui concept, necesită organizarea sistemului de aprovizionare – producție – distribuție a întreprinderii pe baza următoarelor reguli :

Scurtarea la maxim în cadrul aceluiași flux tehnologic a intervalelor de trecere de la o operațiune la alta, de la un utilaj la altu sau de la un produs la altu ;

Asigurarea unei fiabilități totale a mașinilor și utilajelor (zero disfuncții);

O rată a rebuturilor practic nulă (zero defecte);

Introducerea unui sistem de pilotaj flexibil al fluxurilor de produse, de la o unitate la alta bazat pe loturi foarte mici , dar într-un ritm cvasi-continuu.

Această metodă este inspirată din teoria japoneză.

Metoda de supraveghere periodică are următoarele caracteristici :

Se emite ordinul de completare a stocului atunci când este necesar;

Cantitatea comenzii de completare nu este egală cu valoarea precalculată a stocului optim, dar se bazează pe aceasta , pe nivelul estimat al cererii până la următoarea verificare periodică și pe timpul de aprovizionare;

Permite emiterea de comenzi pentru cantități variabile la intervale regulate.

Metoda de completare care presupune ca stocarea să se facă în două locuri diferite și când stocurile din unul dintre aceste două locuri sunt epuizate se face o nouă comandă, iar stocurile necesare producției în curs sunt asigurate din al doilea loc de depozitare. Această metodă presupune ca pentru fiecare articol de stoc să fie prestabilite niveluri de completare, iar când nivelul stocului scade până la nivelul de completare , se emite automat ordinul de completare care este egal cu mărimea stocului optim. Nivelul de completare este calculat astfel încât chiar și în cea mai nefericită situație, stocul să fie completat în timp util. Metoda de completare oferă posibilitatea de a se comanda cantități fixe la intervale variabile.

Metoda liniei roșii este una dintre cele mai simple metode. Ea presupune ca în cazul în care stocul unui element este depozitat, de exemplu, într-un siloz, să fie trasată o linie roșie în locul unde trebuia făcută o nouă comandă . În cazul în care stocul se aproprie de linia roșie va fi făcută în mod automat o nouă comandă. Linia roșie poate fi considerată un prag de siguranță .

Categoriile de stocuri întâlnite la nivel de întreprindere sunt următoarele ;

Stoc curent sau de lucru (Scrt);

Stoc de siguranță (Ssig);

Stoc de condiționare prealabilă (Scd);

Stoc pentru transporturi interioare (Sti);

Stoc de iarnă(Sir)

Prin însumarea celor 5 categorii de stocuri se obține stocul maxim. Prin însumarea stocului curent și a stocului de siguranță se obține stocul minim sau de aprovizionat.

Metodele specifice de determinare a stocurilor în condiții de certitudine și în condiții de incertitudine sunt următoarele:

Modelul Wilson-Whitin aplicat în condiții de certitudine:

Pentru stabilirea mărimii optime a stocurilor se utilizează modelul Wilson-Whitin. Acest model pornește de la costul total (Ct = Ca + Cd ) cu formarea stocurilor , care se dorește a fi minim, în condițiile maximizării rentabilității activității de exploatare.

Ca = costul fix total pentru pregătirea unei noi aprovizionări;

Cd = costul de depozitare total;

Soptim = mărimea optimă a stocului;

N = necesarul anual de aprovizionat;

T = intervalul de timp considerat pentru reglementarea stocului ;

ca = costul fix unitar pentru pregătirea unei noi aprovizionări ;

cd = costul de depozitare pe unitatea de stoc în unitatea de timp .

În acest model se consideră îndeplinite o serie de condiții simplificatoare: stocul se constituie instantaneu, imediat ce a fost dată comanda de aprovizionare; intervale constante între două aprovizionări succesive; stocul se consumă treptat până la epuizarea lui totală, moment care coincide perfect cu momentul unei noi aprovizionări.

După mai multe calcule se obține următorul indicator:

Pe baza mărimii optime a stocului , se pot determina și alți indicatori utili activității de gestiune a stocurilor:

Numărul comenzilor de aprovizionare(Nr. aproz.)

Intervalul mediu între două aprovizionări (i)

T = numărul de zile calendaristice din perioada considerată

Din punct de vedere metodologic, modelul Wilson-Whitin se poate adapta și pentru cazurile stocurilor de produse finite sau de produse în curs de fabricație, stabilindu-se atât loturile optime de lansat în fabticație (pentru cazul stocului de produse în curs de fabricație) cât și stocul optim de produse finite care urmează a fi desfăcute (pentru cazul stocului de produse finite).

Stocul optim mai poate fi calculat și cu ajutorul modelului cantității comandate în mod economic care are același scop de a stabili optimul sau costul cel mai redus aferent cantității ce trebuie comandată.

SCCE = cantitatea comandată în mod economic (cantitatea optimă care trebuie comandată);

CFc = costuri fixe realizate pentru efectuarea și primirea comenzii;

San = cantitatea totală folosită dintr-un anumit element de stoc într-un an;

C% = costul de aprovizionare exprimat ca procent;

p = prețul de cumpărare pe care întreprinderea trebuie sa-l plătească pentru o unitate de stoc;

Costul total cu stocul optim, incluzând costurile de aprovizionare a stocului de siguranță se calculează conform următoarei formule:

Qcomandată = cantitatea optimă ce trebuie comandată

Ssig = stocul de sigutanță

Modelul cantității comandate în mod economic presupune ca: vânzările pot fi perfect prevăzute ; vânzările sunt egal distribuite în cursul anului; comenzile sunt primite fără nici o întârziere și CFc , C% si p sunt fixe și independente de cantitatea de comandare .

Gestiunea stocurilor în condiții de incertitudine

Condițiile simplificatoare puse în cazul stabilirii mărimii optime a stocului în condiții de certitudine nu sunt realiste. Astfel, în condiții de incertitudine, armonizarea relației dintre rentabilitate și risc se complică.

Alături de stocul propriu-zis, numit stoc curent mediu , apare necesară constituirea unui stoc suplimentar, numit stoc de siguranță mediu , care să acopere necesarul de stoc în cazul unor rupturi de stoc, adică al unor întreruperi sau întârzieri în aprovizionare. Intervalele dintre aprovizionări nu mai sunt constante. Astfel, în condiții de incertitudine intervalul mediu între aprovizionările consecutive se va determina după formula:

i = intervalul mediu între aprovizionări consecutive;

ti = intervale variabile de aprovizionare;

qi = cantități variabile ce se vor aproviziona .

Scrt = stocul curent mediu ;

i = intervalul mediu între aprovizionările consecutive ;

N/360 = necesarul mediu zilnic de aprovizionat .

Pentru evitarea întreruperilor, în procesul de producție se constituie stocuri de siguranță. Mărimea lor depinde de inclinația conducerii întreprinderii în legătură cu relația contradictorie rentabilitate – risc. Stocul de siguranță mediu se determină astfel:

s = intervalul pentru stocul de siguranță ;

ta = numărul zilelor de întârziere în aprovizionări ;

qî = cantitățile aprovizionate la termenele întârziate .

Evaluarea intrărilor de stocuri

Conform cadrului general de întocmire și prezentare a situațiilor financiare, ,,un activ este recunoscut în bilanț în momentul în care este probabilă realizarea unui beneficiu economic viitor de către întreprindere și activul are un cost sau o valoare care poate fi evaluată în mod credibil”. Deci, costul stocurilor trebuie să cuprindă toate costurile aferente achiziției și prelucrării, precum și alte costuri suportate pentru a aduce stocurile în forma și în locul în care se găsesc.

Costul de achiziție al bunurilor cuprinde prețul de cumpărare, taxele de import și alte taxe (cu excepția acelora pe care persoana juridică le poate recupera de la autoritățile fiscale),

cheltuielile de transport, manipulare și alte cheltuieli care pot fi atribuite direct achiziției bunurilor respective.

Relația de calcul a costului de achiziție este următoarea:

Schematic, acest mod de calcul se prezintă în figura nr. 1.1

Costul de producție sau de prelucrare al stocurilor cuprinde cheltuielile directe aferente producției, și anume: materiale directe, energie consumată în scopuri tehnologice, manoperă directă și alte cheltuieli directe de producție, precum și cota cheltuielilor indirecte de producție alocată în mod rațional ca fiind legată de fabricația acestora.

Figura nr. 1.1 Evaluarea elementelor de stocuri la cost de achiziție

Costul stocurilor unui prestator de servicii cuprinde manopera și alte cheltuieli legate de personalul însărcinat cu supravegherea, precum și regiile corespunzătoare.

Schematic, evaluarea elementelor de stocuri la cost de producție se prezintă ca în figura nr. 1.2.

Figura nr. 1.2. Evaluarea elementelor de stocuri la cost de producție

Evaluarea ieșirilor de stocuri

Stocurile sunt supuse ieșirilor. Ieșirile sunt evaluate pe baza unei metode de evaluare specifice elemetelor sau felurilor de stocuri.

Metodele de evaluare folosite la ieșirea din patrimoniu a stocurilor sunt:

metoda ”primul intrat – primul ieșit” (FIFO);

metoda ”costului mediu ponderat”;

metoda ”ultimul intrat – primul ieșit” (LIFO);

metoda ”costului standard”;

metoda identificării specifice;

metoda “prețului cu amănuntul”:

metoda ”costului de înlocuire” sau “următorul intrat – primul ieșit” (NIFO).

În literatura de specialitate, aceste metode sunt grupate în trei mari categorii și anume:

metode ale costului mediu ponderat;

metode bazate pe epuizarea stocurilor;

metode bazate pe costuri convenționale sau metode ale costurilor teoretice

O schemă a clasificării acestor metode de evaluare a elementelor de stocuri la ieșirea din entitate este prezentată în figura nr. 1.3.

Figura 1.3. Metoda de evaluare a stocurilor la ieșirea din entitate

Metoda FIFO ( First In – First Out)

Metoda are ca regulă evaluarea consumurilor ieșirilor folosind costul primei intrări. După

epuizarea primului lot se trece la costul celui de-al doilea, apoi la al treilea, până la cel mai recent lot:

Avantajele aplicării metodei FIFO:

evaluarea stocului final se face la cele mai recente prețuri și poate fi mai ușor conectat la valorile actuale;

este ușor de calculat.

Dezavantajele aplicării metodei FIFO:

în perioada de schimbări rapide de prețuri, profiturile pot fi supraevaluate față de costurile curente, datorită faptului că ieșirile sunt evaluate la cost istoric, iar veniturile din vânzări sunt evaluate la costuri curente;

tendința întreprinderilor de a majora prețurile de vânzare o dată cu creșterea costurilor de achiziție, indiferent de faptul că unele stocuri s-ar putea să fie achiziționate înainte de creșterea prețurilor.

Pentru exemplificarea utilizării acestei metode se au în vedere datele din tabelul nr. 1.1.

Tabelul 1.1.

Evaluarea stocurilor prin metoda FIFO

Metoda ”costului mediu ponderat” (CMP)

Metoda costului mediu ponderat evaluează ieșirea elementelor din stoc la un cost mediu (unitar ) ponderat.

Costul unitar mediu ponderat se determină astfel:

Costul mediu ponderat se determină după fiecare intrare sau cumulate la finele lunii. Avantajele aplicării metodei Costului Mediu Ponderat:

nivelează profiturile, utilizând o medie a valorilor stocurilor inițială și finală;

tinde să anuleze efectele creșterii sau descreșterii prețurilor, deoarece costul stocului final calculat conform acestei metode este influențat de toate prețurile plătite pe parcursul anului și de costul stocului inițial.

Dezavantajele aplicării metodei Costului Mediu Ponderat:

fiind o medie ponderată există riscul ca valoarea stocurilor să fie deformată prin ponderare, putând afecta profitabilitatea și valorile din situațiile financiare;

costul unitar al stocurilor nu va fi identic cu cel menționat în facturile furnizorilor;

calculele sunt ușoare dar necesită timp și trebuie făcute, avându-se în vedere acuratețea rezultatului (utilizând mai multe zecimale)

pentru determinarea venitului și luarea unor decizii sunt mai relevante prețurile reale.

Pentru exemplificarea utilizării acestei metode se au in vedere datele din tabelul nr. 1.2.

Tabelul nr. 1.2.

Evaluare stocurilor prin metoda CMP

Metoda LIFO (Last In – First Out)

Metoda LIFO evaluează ieșirile pe baza costului ultimei intrate. Cantitățile date în consum sunt evaluate pe baza costului unitar de aprovizionare a ultimului lot intrat.

Avantajele aplicării metodei LIFO:

sunt folosite costurile actuale la data la care elementele de stoc sunt eliberate în producție;

este ușor de calculat;

sunt folosite prețurile actuale menționate pe facturile de achiziție;

în perioadele inflaționiste, metoda LIFO tinde să stabilească o valoare mai mică a venitului, în comparație cu celelalte metode de evaluare, reducându-se riscul impozitării creșterii venitului ca urmare a inflației .

Dezavantajele aplicării metodei LIFO :

valoarea stocurilor declarate în situațiile financiare poate fi subevaluată, deaorece reflectă valoarea unor stocuri evaluate la prețuri vechi, valoare care este ireală comparativă cu valoarea stocului la prețuri curente ;

nu urmărește distribuția normală a elementelor fizice de stoc;

în perioadele de inflație, metoda LIFO tinde să stabilească o valoare mai mare a venitului, în comparație cu celelalte metode de evaluare;

reflectarea stocurilor în situațiile financiare la valori subevaluate denaturează forma informațiilor redate de anumiți indicatori bilanțieri (lichiditatea, solvabilitatea, fondul de rulment, etc.).

O soluție posibilă a punerii în practică a motodei LIFO este prezentată în tabelul nr 1.3.

Tabelul 1.3.

Evaluarea stocurilor prin metoda LIFO

Toate metodele de evaluare a elementelor de stocuri prezentate mai sus au același obiectiv : evaluarea ieșirilor din stocuri . Analiza comparativă a acestor metode este dată în tabelul nr .1.4

Tabelul 1.4.

Analiza coparativă a metodelor de evaluare a stocurilor

Din datele prezentate în tabelul nr. 1.4. reținem următoarele concluzii:

Metoda FIFO evalueză stocul final la prețurile actuale , permitând astfel o evaluare corectă a activului și a situației întreprinderii. Ea folosește prețurile vechi în evaluarea comenzilor prezente. Prezintă inconvenientul unei subevaluări a consumurilor și prin urmare a costului vânzărilor în situația creșterii prețurilor de aprovizionare. Conduce la o creștere fictivă a rezultatului. Metoda FIFO prezintă riscul impozitării și distribuirii unor profituri fictive .

Metoda LIFO eveluează stocurile la cele mai vechi prețuri. Prezintă inconvenientul unei subevaluări a stocului final. La fel o subevaluare a activului și situației întreprinderii.

Metoda CMP prezintă o soluție de compromis între cele două metode permitând o glisare pe variațiile prețurilor de aprovizionare.

1.2 CREANȚELE

Creanțele denumite și “active în curs de decontare” reprezintă drepturile pe termen scurt ale unității, respectiv mijloace în curs de încasare adică drepturi ale creditorilor de a pretinde anumite sume, bunuri sau lucrări.

Sunt elemente patrimoniale de activ care iau naștere la avansarea temporară a unor bunuri sau valori altor persoane fizice sau juridice și se lichidează la încasarea lor.

Se pot clasifica după mai multe criterii:

După natura operațiilor care le generează pot fi:

creanțe comerciale;

creanțe financiare;

alte creanțe.

După conținutul economic și obiectul creanțelor pot fi:

creanțe asupra clienților pentru produse vândute, lucrări executate și servicii prestate;

creanțe asupra furnizorilor generate de avansurile și aconturile acordate anticipat de către cumpărător;

creanțe generate de deținerea unor bilete la ordin, cupoane, bonuri de tezaur;

diverse creanțe asupra debitorilor din operații necomerciale.

În categoria creanțelor sunt incluse și cheltuielile înregistrate în avans.

Acestea sunt reprezentate de cheltuielile anticipate și de cheltuielile constatate în avans; ele se exclud din cheltuielile curente ale exercițiului și se încorporează apoi în cheltuielile exercițiului la care acestea se referă. Se poate spune că exercițiul curent deține o “creanță” asupra următoarelor exerciții.

Unitățile patrimoniale pot, în funcție de nevoia de informații, să clasifice creanțele în contabilitatea analitică astfel:

în funcție de termenul de încasare:

creanțe de încasat la termen lung (peste 5 ani),

creanțe de încasat la termen mijlociu (între 1 an și 5 ani),

creanțe de încasat la termen scurt (sub 1 an);

în funcție de moneda în care se formează:

creanțe în lei, respectiv clienți interni,

creanțe în devize, respectiv clienți externi;

în funcție de raporturile avute cu societățile:

creanțe asupra societăților din cadrul grupului;

creanțe în afara grupului.

În documentele de sinteză, situația creanțelor este prezentată folosind următoarea grupare:

creanțe din active imobilizate,

creanțe din active circulante,

cheltuieli înregistrate în avans.

Principiul continuității întreprinderii poate fi asigurat numai în situația realizării echilibrului financiar dintre venituri și cheltuieli, dintre încasări și plăți.

Urmărirea continuă a realizării acestui echilibru presupune, printre altele, controlarea permanentă a capacității de plată a unității, a ratei autonomiei financiare etc.

Pentru a se putea organiza un control eficient în acest sens, contabilitatea terților are ca obiective:

cunoașterea în orice moment a nivelului creanțelor agentului economic ce derivă din relațiile comerciale cu alte unități, precum și din relațiile financiare cu bugetul statului, asigurările sociale etc.;

urmărirea încasării la timp a tuturor sumelor de la clienți și debitori;

cunoașterea creanțelor față de asociați sau acționari și urmărirea decontării în termen a acestora;

cunoașterea creanțelor față de unitățile din cadrul grupului și care derivă din operațiunile efectuate cu acestea;

soluționarea corectă și în termen legal a decontărilor din operații în curs de clarificare;

soluționarea corectă a deprecierilor constatate asupra creanțelor, precum și a creșterilor de valoare a acestora.

Pe parcursul realizării acestor obiective se urmărește în permanent respectarea principiului noncompensării. Așa cum nu este admisă compensarea posturilor de cheltuieli cu cele de venituri, nu este admisă nici compensarea între creanțe.

Deci, în principiu, nu se poate opera compensarea între creanțele referitoare la același terț, cu excepția cazurilor în care a fost perfectat un acord scris de compensare.

Organizarea contabilității relațiilor cu terții este condiționată de mai mulți factori, dintre care menționăm:

natura relațiilor de decontare;

formele de decontare;

instrumentele de decontare;

sistemul de creditare;

regimul reducerilor și momentul acordării lor.

Evaluarea creanțelor

Evaluarea creanțelor se face în momentul apariției lor la valoarea nominală, astfel:

la data apariției creanțelor, cu sumele în lei, de încasat ori de decontat.

Valoarea nominală a creanțelor este dată de suma înscrisă în documentele care consemnează apariția lor.

Creanțele în devize se înregistrează în contabilitate în lei, la cursul de schimb în vigoare la data efectuării operațiilor prin care acestea s-au constituit.

Pe măsura încasării creanțelor în devize, diferențele de curs valutar între data înregistrării lor și data încasării, respectiv a plății lor, se înregistrează ca venituri sau cheltuieli financiare, după caz.

Pentru creanțe evidența operativă este mai puțin utilizată. Totuși putem aminti în această privință:

Registrul de comenzi și Fișa de urmărire a executării comenzilor, utilizate pentru urmărirea realizării contractelor încheiate cu furnizorii de bunuri și servicii;

Fișa de urmărire a contractelor, folosită pentru urmărirea livrărilor de bunuri și servicii către clienți;

Evidența prezenței la lucru, ce constă în sisteme diferite de pontaj pentru salariații prezenți la lucru în cadrul unităților.

Prin specificul lor, creanțele sunt reprezentate de o multitudine de personae juridice sau fizice a căror urmărire individuală trebuie realizată prin organizarea unei contabilități analitice adecvate.

Spre deosebire de activele circulante materiale, activele circulante de natura creanțelor se urmăresc în desfășurarea lor analitică numai valoric, eventual cu evidențierea distinctă a datei și documentului de naștere a lor și respective a datei și documentului de lichidare a lor.

În acest scop se folosesc Fișe de cont pentru operații diverse deschise pe persoanele fizice sau juridice care consemnează creanțe sau diferite listing-uri rezultate de la calculatoarele electronice.

Contabilitatea sintetică a creanțelor precum și a operațiilor assimilate acestora se realizează cu ajutorul conturilor din clasa 4 “Conturi de terți”, din care fac parte 10 grupe care cuprind conturi sintetice de gradul I, unele desfășurându-se și pe conturi sintetice de gradul II care sunt operaționale.

Conturile care reflectă creanțele funcționează în regimul conturilor de activ. Se debitează la crearea creanțelor asupra terților, se creditează la decontarea creanțelor, soldul conturilor este debitor și reprezintă creanțele întreprinderii asupra terțelor persoane.

1.3 INVESTIȚIILE FINANCIARE PE TERMEN SCURT

În situația în care unitatea patrimonială dispune temporar de mijloace bănești, ele pot fi antrenate în afaceri financiare pentru a fructifica potențialul lor în vederea realizării unui câștig. Aceste operații sunt cunoscute sub denumirea de plasamente de trezorerie, în operații de cumpărare si revânzare de acțiuni si obligațiuni, titluri de valoare care în acest caz sunt numite investiții financiare pe termen scurt.

Investițiile pe termen scurt sunt titluri achiziționate de întreprindere în vederea realizării unui câștig pe termen scurt.

Ele se deosebesc de imobilizările financiare, deoarece acestea din urmă reprezintă titluri achiziționate cu intenția de a le conserva în mod durabil, pe când investițiile financiare pe termen scurt sunt achiziționate pe termen scurt, fiind o componentă a activului circulant.

În structura investițiilor pe termen scurt sunt incluse: acțiuni deținute la entitățile afiliate; obligațiuni emise și răscumpărate de societate; alte investiții pe termen scurt și creanțe asimilate (cum sunt bonurile de tezaur pe termen scurt, certificate de depozit etc.).

Prin structurile contabile se face distincție între plasamentele care conferă un drept de proprietate (acțiunile) și cele care conferă, pur și simplu, un drept de creanță (de ex. obligațiunile).

Prin urmare investițiile pe termen scurt sunt elemente ale unei categorii mai largi de active și anume a valorilor mobiliare.

Valorile mobiliare sunt titluri emise de societățile pe acțiuni, care prezintă următoarele caracteristici:

sunt titluri negociabile, constitutive de drepturi, liber transmisibile, pentru că

la vânzarea lor nu este nevoie să se întocmească act scris;

sunt titluri interschimbabile, întrucât un titlu poate fi schimbat cu altul de

aceeași categorie, de la aceeași emisiune; ele conferă deținătorilor aceleași drepturi și au o valoare identică;

în sfârșit, titlurile sunt cotate la bursă sau susceptibile de a fi cotate.

Pot constitui investiții pe termen scurt considerate valori mobiliare: acțiunile, obligațiunile, bonurile de subscriere autonomă, certificate de investitor și titluri participative, precum și drepturile de tragere, întrucât și aceste titluri sunt negociabile sau susceptibile de a fi.

În schimb, nu constituie valori mobiliare: părțile sociale, titlurile de creanță negociabile, bonurile de casă.

Principalele valori mobiliare sunt acțiunile și obligațiunile.

După investițiile pe termen scurt sunt achiziționate de persoane fizice sau juridice cu scopul de a obține venituri, operația în cauză se numește cumpărare.

Redobândirea investițiilor pe termen scurt de către emițătorii lor pentru a fi anulate sau revândute poartă denumirea de răscumpărare.

În gestiunea unei unități patrimoniale, acțiunile și obligațiunile pot fi:

acțiuni și obligațiuni proprii, cele care provin din emisiunile unității patrimoniale;

acțiuni și obligațiuni cumpărate de la alte societăți, acelea care sunt emise de alte societăți și achiziționate de o altă sau alte întreprinderi;

acțiuni și obligațiuni proprii emise pentru a completa capitalul social, respectiv pentru a obține împrumuturi din emisiune de obligațiuni, ca împrumuturi obligatare, publice, pe termen lung și extinderea pe această cale a capitalului permanent.

Acțiunile și obligațiunile proprii vândute pot fi răscumpărate la cererea unor acționari sau din proprie inițiativă, în vederea revânzării pentru a folosi disponibilitățile bănești temporare în scopul obținerii de venituri din jocul la bursă a cursului acțiunilor sau obligațiunilor.

Pe de altă parte, așa cum s-a văzut, întreprinderea poate să-și plaseze capitalul în valori mobiliare (titluri), acțiuni, obligațiuni emise de alte societăți.

În acest caz:

– plasamentul capitalului poate să fie pe termen lung și atunci are caracter de imobilizare financiară, titlurile achiziționate devenind astfel:

Acțiuni deținute la entitățile afiliate (cont 261);

Interese de participare (cont 263).

– plasamentul are în vedere folosirea disponibilităților bănești temporare în operațiuni speculative la bursa de valori prin cumpărarea și revânzarea de acțiuni și obligațiuni, în vederea obținerii unor venituri suplimentare din diferențele de curs ale acestora.

Din prezentarea acestor modalități de gestionare a funcțiilor valorilor mobiliare, se desprinde că atât în cazul răscumpărării acțiunilor și obligațiunilor proprii în vedera renegocierii lor, cât și în cazul achiziționării unor acțiuni și obligațiuni emise de alte societăți, în scopul unor operațiuni speculative, pe termen scurt, pentru utilizarea disponibilităților temporare de trezorerie și obținerea unor venituri, aceste valori mobiliare (titluri) devin efectiv mijloace de trezorerie, formând categoria investițiilor financiare pe termen scurt.

Deci, investițiile pe termen scurt reprezintă acțiunile deținute la entitățile afiliate, obligațiunile emise și răscumpărate, obligațiuni ale altor societăți achiziționate de întreprindere și alte investiții pe termen scurt cumpărate în vederea realizării unui profit într-un termen scurt.

Contabilitatea investițiilor financiare pe termen scurt se organizează cu ajutorul conturilor din grupa 50 „Investiții pe termen scurt”.

Contul 501 „Acțiuni deținute la entitățile afiliate”

Contul 505 „Obligațiuni emise și răscumpărate”

Contul 506 „Obligațiuni”

Contul 508 „Alte investiții pe termen scurt și creanțe asimilate”

Contul 509 „Vărsăminte de efectuat pentru investiții financiare pe termen scurt”

Evaluarea investițiilor pe termen scurt

La intrarea în patrimoniu prin cumpărare a investițiilor pe termen scurt, acestea sunt evaluate la prețul de cumpărare, care poate fi:

prețul cu care au fost procurate;

prețul din contractul de cumpărare;

valoarea de aport la fuzionare.

Se menționează faptul că în valoarea de intrare a investițiilor pe termen scurt nu se cuprind cheltuielile de achiziționare, acestea urmând a fi înregistrate direct la cheltuieli (contul 627).

Evaluarea la ieșirea din patrimoniu a investițiilor pe termen scurt se face la prețul lor de intrare. Prețul fracțiunilor de titluri cedate este estimat la prețul mediu de cumpărare ponderat, sau după metoda F.I.F.O. (primul titlu ieșit este primul titlu intrat).

La inventariere, investițiile financiare pe termen scurt sunt evaluate la valoarea actuală, ca valoare estimată, care se apreciază în funcție de piață și de utilitatea lor pentru întreprindere. În general, pentru investițiile financiare pe termen scurt, valoarea de utilitate este valoarea probabilă de negociat, care se poate stabili:

la nivelul cursului mediu al ultimei luni pentru titlurile cotate

la valoarea probabilă de negociere pentru titlurile necotate, determinată pe baza

prețului stipulate în tranzacțiile recente, a valorii matematice, a randamentului, a mărimii profiturilor etc.

Evaluarea la bilanț a investițiilor financiare pe termen scurt se face alegând între valoarea de intrare și valoarea de inventor, valoarea cea mai mică, respectiv:

dacă valoarea de intrare < decât valoarea de inventar, se ia ca bază de evaluare

valoarea de intrare;

dacă valoarea de intrare > decât valoarea de inventat, se ia ca bază de evaluare

valoarea de inventar.

Plusurile și minusurile de valoare se stabilesc pe categorii de titluri, respectiv pe titluri de aceeași natură, care conferă aceleași drepturi.

O problemă deosebită este aceea a manierei în care se poate efectua compensarea minusurilor de valoare la unele categorii de titluri cu plusurile de valoare de la alte categorii de titluri. În această materie, legislația și practica țărilor care operează cu aceste titluri statuează, de pildă, neadmiterea compensării între titlurile cotate și cele necotate, precum și între minusurile și plusurile de valoare ale titlurilor necotate.

1.4 CASA ȘI CONTURILE LA BĂNCI

Casa și conturile la bănci sunt reprezentate de valori care îmbracă efectiv forma de bani, fiind separate disponibilitățile în devize de cele de în lei.

În structura disponibilităților se includ:

conturile la bănci;

casa;

acreditive;

avansuri de trezorerie.

Conturile la bănci cuprind: valorile de încasat, cum sunt cecurile și efectele comerciale depuse de bănci, disponibilitățile în lei și valută, cecurile entității, creditele bancare pe termen scurt, precum și dobânzile aferente disponibilităților și creditelor acordate de bănci în conturile curente.

Conturile curente la bănci se dezvoltă în analitic pe fiecare bancă.

Dobânzile de plătit și cele de încasat, aferente exercițiului financiar în curs, se înregistrează la cheltuielile financiare sau venituri financiare, după caz.

Casa reprezintă disponibilitățile bănești aflate în caseria întreprinderii în lei și în devize și sub forma altor valori (timbre fiscale și poștale, bilete de tratament și odihnă, tichete și bilete de călătorie etc.).

Acreditivul este forma de decontare prin care plățile se efectuează pe măsura efectuării livrărilor, lucrărilor sau serviciilor dintr-o sumă rezervată în acest scop de cumpărător (beneficiar) și ținute la dispoziția furnizorului de către unitatea bancară la care acesta își are contul.

Avansurile de trezorerie reprezintă sumele virate la bănci sau sume în numerar, puse la dispoziția personalului sau terților, persoane juridice sau fizice, în vederea efectuării unor plăți în numele întreprinderii.

Disponibilitățile în lei ale agenților economici sunt păstrate la bancă în conturi deschise pe numele lor. Din ele se fac plăți, în lei, către alte persoane juridice care au, la rândul lor, deschise conturi la bănci, ori se ridică numerar pentru nevoile agentului economic spre a se face plăți prin caseria lui.

Toate operațiile efectuate prin conturile de la bănci sunt consemnate în Extrasul de cont al acesteia, unde se înscriu încasările, plățile și soldul final. Aceasta împreună cu anexele sale stau la baza înregistrărilor din contabilitatea agentului economic.

De menționat că semnificațiile debitului și respectiv creditului din contabilitatea agentului economic sunt diferite, adică sunt de sens contrar față de debitul și creditul din extrasul de cont al băncii.

Înscrierea unei sume în debitul contului de disponibilități din contabilitatea agentului economic semnifică o creștere de mijloace bănești ale acestuia. În extrasul de cont al băncii apare în creditul extrasului de cont, având semnificația de creștere a obligațiilor băncii față de agentul economic. Dimpotrivă, o înscriere a unei sume în creditul contului de disponibilități a agentului econimic reprezintă o diminuare a acestora, care se înscriu în debitul extresului de cont, având semnificația de diminuare a obligațiilor băncii față de agentul economic.

Unii agenți își deschid conturi curente în lei. Ele pot îndeplini doua funcții:

cont de disponibilități păstrate la bancă, atunci când unitatea dispune de asemenea active bănești pe care le păstrează în bancă;

cont de credite bancare pe termen scurt, acordate în baza unor linii de creditare care au un plafon maxim admisibil și care se acordă numai pe măsura efectuării unor plăți pentru agentul economic sau ridicării de numerar de la bancă către aceasta.

Aceste funcții nu pot fi îndeplinite decât alternativ. De regulă un cont reflectă credite acordate de bancă.

2. INFLUENȚA GESTIUNII ACTIVELOR CIRCULANTE ASUPRA ECHILIBRULUI FINANCIAR

2.1 ASPECTE GENERALE PRIVIND ECHILIBRUL FINANCIAR

Noțiunea de echilibru financiar la nivel de întreprindere este o noțiune greu de definit , datorită ipotezelor pe care se bazează și a formelor de exprimare pe care le are.

La nivel de întreprindere, aprecierea echilibrului financiar este legată de obiectivele umărite de întreprindere, care sunt supravietuirea, asigurarea unei rentabilități satisfăcătoare pentru cei care au adus resursele necesare activității economice, creșterea economică, diversificarea și dezvoltarea în funcție de oportunități. Toate acestea se subordonează obiectivului major al întreprinderii: maximizarea valorii. Echilibrul financiar apare ca o stare sau ca un sistem de stări parțiale care se întinde asupra tuturor elementelor patrimoniale și a rezultatelor financiare ale acesteia .

Echilibrul financiar depinde de flexibilitatea financiară a întreprinderii. Flexibilitatea financiară reprezintă capacitatea pe care întreprinderea o manifestă în materie de mobilizare rapidă de lichidități. Ea înseamnă o structură financiară adecvată și corelarea între mărimea capitalurilor proprii, a datoriilor și a costului acestora, care să asigure finanțarea unor oportunități de investiții strategice sau de natură comercială. Astfel spus se urmărește modul de utilizare a resurselor proprii și imprumutate ale agentului economic.

Analiza financiară pe bază de bilanț pune în evidență modalitățile de realizare a echilibrului financiar pe termen scurt și pe termen lung la nivel de întreprindere. Echilibrul este condiționat de modul în care sunt utilizate capitalurile proprii și cele străine pentru acoperirea nevoilor (activelor). În această logica, echilibrul financiar este o expresie a relatiilor dintre structura nevoilor de finanțare a elementelor de bilanț și structura de finanțare efectivă a acestora. Echilibrul financiar la nivel de întreprindere este o formă de manifestare a echilibrului economic, reflectând asigurarea resurselor, pe de o parte, și respecarea obligatiilor de plată ale întreprinderii către terți, pe de altă parte.

Echilibrul financiar constituie o premisă, dar și o consecință a desfășurării normale a activității întreprinderii. Principalele căi prin care se poate acționa în vederea consolidării echilibrului financiar la nivel de întreprindere sunt următoarele:

desfășurarea unei activități eficiente, rentabile;

realizarea ritmică a aprovizionării, producției, și comercializării produselor, în funcție de necesități;

realizarea de venituri mai mari decât cheltuielile și obținerea de rezultate financiare pozitive;

găsirea de resurse financiare suplimentare atunci când nevoile sunt mai mari decât resursele existente;

reducerea cheltuielilor și plăților inutile și neoportune;

înlăturarea stocurilor excedentare și prevenirea apariției lor;

accelerarea vitezei de rotație a activelor circulante;

folosirea rațională a capacităților de producție și a forței de muncă;

sincronizarea intrărilor cu ieșirile de fonduri;

îmbunătățirea cooperării între compartimentele întreprinderii etc.

Realizarea echilibrului financiar este un obiectiv capital al politicii financiare, iar atingerea lui este o condiție de bază pentru derularea unei activități profitabile.

În momentul apariției fenomenelor de dezechilibru, managementul întreprinderii trebuie să adopte decizii de reglare, de acține asupra intrărilor și ieșirilor de foduri, spre a se elimina starea de dezechilibru.

Menținerea echilibrului financiar a echilibrului financiar pe termen scurt se fundamentează preponderent pe procurarea unor resurse financiare temporare de la terți pentru o perioadă ce curge din momentul constituiri datoriior și până în momentul scadenței plăților. De fapt, echilibrul financiar pe termen scurt este rezultatul arbitrajului între durata de lichiditate a activelor circulante și durata de exigibilitate a pasivelor circulante (datoriile de exploatare). Pe termen scurt echilibrul financiar este realizat atunci când încasările sunt mai mari decât plățile. Sub aspect temporar acesta înseamnă că durata medie a plăților este mai mare decât durata medie a încasărilor. Desigur acest arbitraj trebuie realizat exclusiv prin respectarea prevederilor legale și a obligațiilor contractuale ale întreprinderii. Rezultă că pasivele circulante permit folosirea unor disponibilități ce aparțin terților în vederea susținerii unor plăți corespunzătoare activelor circulante sau a creditului comercial de care beneficiază întreprinderea.

Previziunea echilibrului financiar pe termen scurt este numită gestiune de trezorerie, al cărei rol esențial constă în proiectarea și urmărirea echilibrului dintre încasări și plăți,între nevoile de finanțare generate de activele circulante și sursele posibil de mobilizat – vizând corelarea volumului, periodicitatea și ritmul acestora.

Gestiunea de trezorerie urmăreste 3 mari categorii de probleme potrivit grupării activelor și pasivelor circulante în funcție de posibilitățile de finanțare/ mobilizare a acestora:

gestiunea activelor circulante, distingând cele trei mari grupe:

stocurile ;

creanțele-clienti;

încasări de trezorerie

gestiunea surselor de finanțare a activelor circulante:

fondul de rulment;

creanțele-furnizor și avansurile creanțelor-client;

creditele bancare pe termen scurt.

Gestiunea plasamentelor pe termen scurt:

Bonuri de tezaur;

Conturi bancare la termen;

certificate de depozit ect.

2.2 ANALIZA CORELATA A LICHIDITAȚII ACTIVELOR ȘI EXIGIBILITĂȚII PASIVELOR CIRCULANTE

Analiza finaciara clasică urmărește în primul rând structura financiară a firmei, respectiv proporția în care sursele financiare proprii existențe și potențiale pot să acopere obligațiile financiare totale, potrivit scadențelor contractuale. Astfel, pe baza bilanțului financiar se analizează solvabilitatea și lichiditatea firmei, ca măsură a viabilității economice și financiare a acesteia.

Solvabilitatea

O întreprindere este solvabilă atunci cânp poate sa-și achite toate obligațiile prin lichidarea tuturor activelor sale, adică în situația în care se oprește exploatarea curentă și toate activele sunt puse în vânzare.

Solvabilitatea depinde de:

Valoarea pe care activele o prezintă în momentul lichidării ;

Dimensiunea datoriilor angajate de firmă.

Astfel, într-o situație de lichidare, activele firmei vor putea fi vândute la valoarea lor contabilă sau sub această valoare. În general, a doua situație este mai frecventă, ceea ce face ca nivelul capitalurilor proprii să trebuiască diminuatdin cauza diferenței (în minus) dintre valoarea de vânzare și cea contabilă. Dacă se produce o astfel de situație, creanțierii își vor putea recupera numai o parte din creanțele pe care e dețin asupra firmei, ceea ce înseamnă că se vor confrunta cu o pierdere de capital.

În concluzie, solvabilitatea unei firme depinde de importanța capitalurilor proprii, privite prin optica situației de lichidare, comparativ cu totalul obligațiilor de plată contractate de aceasta și ținând seama de riscurile pe care le prezintă orice activitate productivă.

Având în vedere aceste considerente, analiza financiară clasică a stabilit că pentru supraviețuirea firmei poate fi definită următoarea regulă generală: ,, Firma trebuie sa-și mențină permanent o marjă de securitate între resursele și utilizările cu aceeași durată, pentru a putea acoperi riscurile inerente care apar in activitate (deprecierea stocurilor, neplata obligațiilor din partea unui client, scăderea vânzărilor, o reducere substanțială a capitalurilor proprii cauzată de un deficit de exploatare)’’

Aprecierea solvabilități constă în compararea activelor totale cu datoriile totale și evidențierea capitalurilor proprii rămase. Aprecierea solvabilității se realizează cu următorii indicatori:

Activul net contabil este construit pe baza datelor bilanțului financiar. Aceasta se determină ce diferență între totalul activelor și totalul datoriilor, pasivul fiind apreciat după repartizarea rezultatului exercițiului.

ANC este echivalent cu capitalurile proprii din pasivul bilanțului financiar. El constituie garanția creditorilor în cazul evoluției nefavorabile a activității întreprinderii.

Activul net corectat sau reevaluat utilizează datele bilanțului financiar, dar se procedează la reevaluarea activelor patrimoniale și eventual a datoriilor, între care se face apoi diferența.

Situația netă reprezintă diferența dintre activ și total datorii. În cazul în care ea este pozitivă se apreciază că este o situație favorabilă, deoarece se reflectă creșterea capitalurilor proprii. În caz contrar, situația se apreciază a fiind nefavorabilă și se datorează pierderilor înregistrate în anii anteriori.

Indicatorul SN este mai relevant ca ANC deoarece exprimă valoarea activului realizabil la un moment dat. Acest indicator interesează nu numai acționării și proprietarii întreprinderii, care vor să cunoască valoarea pe care ei o posedă, dar în egală măsură și creditorii pentru care activul realizabil constituie gajul creanțelor lor. Astfel situația netă evidențiază sumele ce vor reveni asociaților sau acționarilor în caz de lichiditate, dacă cesiunea elementelor de activ (excluzând non – valorile) asigură lichidități la un nivel corespunzător valorii nete bilanțiere a acestora, și dacă nu apar datorii necontabilizate.

Lichiditatea

O firmă este considerată în situație de lichiditate când nu poate să facă față scadențelor de plată pentru datoriile pe care si le-a asumat față de creanțieri, furnizori, etc .

Pentru a face o analiză a poziției firmei din punct de vedere al lichidității este necesarpă ordonarea activelor și datoriilor potrivit și, respectiv, scadențele lor, care să țină seam ade variația trezoreriei pe termen scurt, adică sa poate răspunde la întrebări de genu : în ce interval de timp v a trebui sa plătescă o anumită sumă, cand și în ce condiții va putea să transforme (vândă) un activ pentru a obține resursele financiare de care are nevoie la un anumit moment etc.

Pentru a face față scadențelor sale, firma are două căi de acțiune :

Fie să dispună de resursele deje existente(active lichide);

Fie să încerce să obțină noi credite ; aceste noi credite vor implica, de asemenea, necesitatea de plată a altor obligații- rambursarea și dobânda pentru aceste noi credite – ceea ce va crea necesitatea de a dispune de noi resurse.

Lipsa de lichiditate decurge din faptul ca durata utilizărilor este mai mare decât cea a resurselor. În acest sens dacă o investiție se dovedește nerentabilă – sau cu o rentabilitate insuficientă pentru a acoperi scadențele de plată – firma se confruntă cu riscul de lichiditate. La nivelul ciclului de exploatare, dacă rotația stocurilor este mai lentă decât sursele care le finanțează (de obicei, creditele furnizor), firma se poate confrunta cu imposibilitatea de a-si plăti datoriile scadente

O firmă solvabilă (totalul datoriilor sunt acoperite cu ansamblul activelor firmei) poate să fie în ilichiditate; invers, o firmă insolvabilă poate să fie la un anumit moment lichidă.

Lichiditatea este un fel de măsură a vitezei de rotație a activului, în comparație cu viteza de rotație a pasivului.

În general, potrivit legislației din fiecare țară, o firmă nu depune imediat bilanțul (adică nu este declarată falită) când se constată că nu poate face față la un anumit moment plăților scadente, dar ea este obigată sa își găsească noi surse de finanțare care pot fi foarte costisitoare (fiindu-i cunoscută situația).

Se va spune că un bilanț este lichid când, pentru fiecare scadență, durata surselor este mai mare decât cea a utilizărilor .

Dacă, pentru o scadență dată valoarea activelor cumulate este mai mică decât a pasivelor cumulate aceasta va însemna că firma nu va mai putea face față angajamentelor pe care si le-a asumat, cu excepția cazului în care își va procura noi surse de finanțare.

În analiza lichidității se disting două tipuri de situații, pe baza observării părți de jos a bilanțului (care pune în evidență ciclul de exploatare) și a părții de sus (privind ciclurile de investiții și de finanțare).

Pentru partea de jos a bilanțului se vor calcula următoarele rate .

Tabelul 2.1.

Elemente din partea de jos a bilanțului financiar

Rata lichidității generale (sau globale)- Rlg

Acest raport permite să se verifice dacă toate activele cu durată sub un an pot să acopere pasivele cu scadență sub un an, adică dacă acestea pot fi plătite la termenul convenit.

Rata lichidității reduse Rlr : sau rata de trezorerie exprimă lichiditatea firmei, însă excluzând stocurile din analiză. Un astfel de demers are explicația în faptul că nivelul stocurilor necesare desfășurării în condiții normale a ciclului de exploatate rămâne aproape constant – dacă profilul activității, volumul producției etc. , nu se modifică – deoarece intrările de materii prime, materiale etc. vor trebui să compenseze ieșirile , nivelul stocurilor fiind cvasi neschimbat. În aceste condiții, stocurile reprezintă o imobilizare care poate fi asimilată cu imobilizările permanente și de aceea , sunt excluse din calculul lichidității.

Formul de calcul este :

Rata lichidității imediate Rli , determină posibilitatea de a acoperi datoriile pe termen scurt cu cele mai lichide active de care dispune firma. Această rată se calculează folosind formula:

Pe baza bilanțul financiar se mai pot calcula câțiva indicatori foarte relevanți pentru determinarea sănătății financiare a întreprinderii.

Fondul de rulment (FR)

Pentru aprecierea lichidității se calculează în primul rând indicatorul specific bilanțului financiar care este fondul de rulment . Acesta refletă nu numai lichiditatea, ci și solvabilitatea și implicit pragul echilibrului financiar al întreprinderii. Fondul de rulment este rezultanta constituirii după lichiditate și exigibilitate a bilanțului financiar. Fondul de rulment este de trei tipuri : permanent , propriu și imprumutat.

El poate fi calculat pe baza elementelor din partea de sus sau de jos a bilanțului finaciar, valoare lui rămânând aceeași.

Pe baza elementelor de jos a bilanțului financiar , fondul de rument financiar (FRF) poate fi calculat astfel :

Fondul de rulment calculat pe baza elementelor din partea de jos a bilanțului poartă denumirea și de capital de lucru net.

Fondul de rulment financiar evidențiază surplusul activelor circulante nete în raport cu datoriile pe termen scurt, sau partea activelor circulante nefinanțată de datoriile pe termen scurt.

În funcție de mărimea celor doua mase bilanțiere din partea de jos a bilanțului financiar, pot fi puse în evidență următoarele trei situații:

Active circulante nete ˃ Datorii pe termen scurt →

Activele circulante transformabile în lichidități într-un termen scurt (sub un an) vor permite nu numai rambursarea integrală a datoriilor p termen scurt (exigibile într-un interval de timp sub un an ), dar in egelă măsură și degajarea lichidităților excedentare. Acestă situație reflectă o perspectivă favorabilă întreprinderii, sub aspectul solvabilității sale .

Active circulante nete ˂ Datorii pe termen scurt →

Situația în care activele circulante transformabile în lichidități sunt insuficiente pentru rambursarea datoriilor pe termen scurt , reflectă cel puțin la prima vedere , o stare de dezechilibru , o situație defavorabilă sub aspectul solvabilității. Dar , aprecierea precisă a perspectivelor solvabilității întreprinderi presupune analiza detaliată a structurii activelor circulante și a datoriilor pe termen scurt. În acest sens este utilă situația creanțelor și datoriilor întocmită în funcție de lichiditatea și respectiv exigibilitatea acestora.

Active circulante nete = Datorii pe termen scurt → FRF = 0

În această ipoteză, cel mai puțin probabilă, activele circulante acoperă ,, strict “ datoriile pe termen scurt, fără posibilitatea degajării unui excedent de lichiditate.

Nevoia de fond de rulment (NFR)

Pornind de la un anumit echilibru, care trebuie să existe între nevoile temporare și resursele temporare, bilanțul financiar pune în evidență un alt indicator de echilibru financiar denumit nevoia de fond de rulment.

Tabelul 2.2.

Elemente din partea de jos a bilanțului necesare pentru NFR

NFR = Nevoi temporare – Resurse temporare

(fără active de trezorerie) (fără pasive de trezorerie)

Dacă nevoia de fond de rulment este pozitivă (NFR > 0), ea semnifică un surplus de nevoi temporare, în raport cu resursele temporare posibil de mobilizat.

Dacă nevoia de fond de rulment este negativă (NFR < 0), ea semnifică un surplus de resurse temporare, în raport cu nevoile nevoile corespunzătoare de capitaluri circulante, sau necesită temporare mai mici decât sursele temporare posibile de mobilizat. Asemenea situație poate fi apreciată favorabil, dacă este rezultatul accelerării rotției activelor circulante și a angajării de datorii cu scadențe mai mari, adică s-au urgentat încasările și s-au relaxat plătile.

Trezoreria netă (TN)

În cazul analizei financiare, diferența dintre fondul de rulment financiar si nevoia de fond de rulment reprezintă trezoreria netă.

Trezoreria netă pozitivă este rezultatul echilibrului financiar al întreprinderii . Dacă trezoreria netă este pozitivă ( FRF ˃ NFR), atunci excedentul de finanțare , expresia cea mai concludentă a desfășurări unei activități eficiente, se va regăsi sub forma disponibilităților bănești în conturi bancare și în casă. Această situație favorabilă se concretizează intr-o îmbogățire a trezoreriei, intrucât intreprinderea dispune din abundență de lichidități care îi permit :

Rambursarea datoriilor financiare pe termen scurt;

Efectuarea diverselor plasamente eficiente și în deplină siguranță pe piața monetară si / sau financiară. Se poate vorbi , în acest caz , chiar de o autonomie financiară pe termen scurt.

Înregistrarea unei trezorerii nete pozitive în cadrul mai multor exerciții succesive demonstrează o rentabilitate economică ridicată și posibilitatea plasării rentabile a disponibilităților bănești pentru întărirea poziției întreprinderii de piață.

Trezoreria netă negativă ( FRF ˂ NFR) semnifică un dezechilibru financiar la încheierea exercițiului contabil, un deficit monetar acoperit prin angajarea de noi credite pe termen scurt. Această situație evidențiază dependența întreprinderii de resursele financiare externe. În acest caz, se urmărește obținerea celui mai mic cost de procurare al noilor credite, prin negocierea mai multor surse de astfel de capital (credite de trezorerie, credite de scont, etc.).

Echivalența (egalitatea) între fondul de rulment financiar și nevoia de fond de rulment corespunde unei situații în care echilibrul trezoreriei este perfect asigurat fară excedent sau deficit. Aceasta înseamnă ca fondul de rulment financiar permite finanțarea integrală a nevoii de fond de rulment și întreprinderea poate evita dependența sa față de resursele de trezorerie.

O altă modalitate de a calcula trezoreria netă este diferența între activele de trezorerie și pasivele de trezorerie .

Activele de trezorerie cuprind lichidități efective (disponibilități) și potențiale (valori mobiliare de plasament VMP sau investiții pe termen scurt). Pasivele de trezorerie se referă la creditele bancare curente ale întreprinderii.

Din analiza evoluției trezoreriei de la un exercițiu la altul se desprinde un indicator cu o deosebită putere de sinteză denumit cash-flow.

Cash-flow-ul perioadei (CF) reprezintă creșterea trezoreriei nete pe perioada exercițiului contabil analizat, determinat conform relației :

TN0 = trezoreria netă la începutul exercițiului contabil

TN1 = trezoreria netă la sfârșitul exercițiului contabil

Dacă fluxul monetar net al exercițiului, respectiv cash-flow-ul perioadei, este pozitiv, acesta semnifică o creștere a capacității reale de finanțare a investițiilor, în consecință o îmbogățire a activului net real, o confirmare a majorării valorii proprietății . O valoare negativă a cash-flow-ului sugerează o situație inversă.

2.3EVIDENȚIEREA ECHILIBRULUI FINANCIAR ÎN CADRUL TABLOULUI DE FINANȚARE

Tabloul de finanțare furnizează informații privind evoluția globală a trezoreriei, ca rezultantă a echilibrului financiar, fară a evidenția aportul fluxurilor finaciare legate de exploatare, de finanțare sau de elementele excepționale . Aceste explicații sunt oferite de tablourile fluxurilor financiare, respectiv de tabloul plurianual al fluxurilor financiare care evidențiază trezoreria la nivelurile economic, financiar și excepțional, cat și de tabloul explicativ al variației trezorerie care analizează fluxurile de trezorerie rezultate din activitatea curentă, de investiții și de finanțare.

Scopul elaborării acestui document este de a explica, în manieră franceză, variația soldului de trezorerie (a cash-flow-ului), prin intermediul fluxurilor monetare (de încasări și plăți) ale exercițiului încheiat, în partea de sus a bilanțului (ΔFR) și în partea de jos a bilanțului (ΔNFR)

În literatură sunt prezentate mai multe modele ale tabloului de finanțare, propuse de diverși specialiști sau de organisme și instituții profesionale. Dintre acestea cel mai des întâlnit este tabloul de finanțare bazat pe bilanțul funcțional , numit și tabloul de finanțare,, Nevoi – Resurse”

Figura nr.2.1. Tabloul de finațare ,,NEVOI-RESURSE”

Tabloul de finanțare explică legătura între variația fondului de rulment net global(ΔFRNG), variația nevoii de rulment net globală(ΔNFRG) și variația trezoreriei nete (ΔTN). Se stabilește în principal, pe baza a doua bilanțuri successive și a contului de profit și pierdere aferent exercițiului analizat.

Ecuația fundamentală pe care o explica tabloul de finanțare este :

Variația nevoii de fond de rulment (ΔNFR) poate determina ameliorarea sau degradarea fondului de rulment și se reflectă și în variația trezoreriei nete.

Trezoreria netă se modifică nu numai ca efect al veniturilor și cheltuielilor exercițiului, și ca urmare a variației stocurilor de active și a soldurilor de datorii de la începutul perioadei față de sfârșiul acestia.

Variația trezoreriei nete (ΔTN) sau cash-flow-ul (CF) nu poate fi explicat doar pe seama bilanțului initial, al contului de rezultate din exercițiul curent și al bilanțului financiar, deoarece în contul de rezultate sunt înscrise venituri și cheltuieli ale exercițiului, chiar dacă scadența lor de încasare și de plată nu se referă doar la perioada exercițiului contabil analizat.

Astfel, în cursul exercițiului analizat, devin plătibile/încasabile cheltuielile/veniturile exercițiului precedent. Totodată, veniturile și cheltuielile perioadei curente se vor încasa/plăti în exercițiul viitor. În plus, trezoreria întreprinderii fiind ,unica ea va fi influențată și de cheltuielile plătibile pentru investiții, cât și de fluxurile de capital rezultate din operațiunile de finanțare ale întreprinderii în cursul exercițiului.

În sinteză, tabloul de finanțare reflect fluxurile de resurse stabile și cele pe termen scurt(ciclice), fiind astfel un instrument principal al gestiunii financiare pentru analiza și previziunea finanțării activelor fixe și circulante și a variației trezoreriei nete.

Tabloul de finanțare are doua părți :

Prima parte analizează modul cum s-a realizat, în dinamică , echilibrul structural dintre elementele stabile ale bilanțului.

Partea a doua a tabloului de finanțare explică variația fond de rulment net global pe baza elementelor din partea de jos a bilanțului functional, evidențiind aspectele conjuncturale ale activității și incidențele lor asupra trezoreriei . Această parte analizează modul cum s-a folosit fondul de rulment net global (pentru acoperirea nevoii de fond de rulment ) în asigurarea echilibrului funcțional între elementele ciclice ale bilanțului (nevoi și resurse ciclice) și a echilibrului monetar între încasări și plăți.

3. METODE DE DETERMINARE A NECESARULUI DE FINANȚARE A CICLULUI DE EXPLOATARE (NFCE)

3.1 METODE ANALITICE DE DETERMINARE A NFCE

Necesarul de finanțare a ciclului de exploatare exprimă nevoia totală de capitaluri pentru procurarea stocurilor și asigurarea unui sold normal de creanțe care să determine desfășurarea eficientă a ciclului de exploatare.

Metodele analitice presupun determinarea mărimii necesarului de finanțare a ciclului de exploatare pe elemente de stocuri și solduri de materii prime și materiale, de produse în curs de fabricație , de produse finite. La fiecare element de stoc, calculul analitic se desfășoară pe fiecare material sau produs nominalizat și pe fiecare stoc: curent, de siguranța, de condiționare și de transport interior. Întrucât calculul mărimii nevoii de finanțare, la acest nivel de detaliere, este destul de laborios și costisitor, se adoptă următoarele modalități de simplificare.

Metodele analitice se folosesc numai pentru fundamentarea nevoii de finanțare în situații de modificări structurale considerabile ala activității întreprinderii (la finanțare, la dezvoltare, la fuzionare etc) ;

Metodele analitice se folosesc numai pentru deteminarea nevoii de finanțare medii anuale a stocurilor, urmand ca, pentru nevoia trimestială de finanțare, să se folosească metodele sintetice.

În gestiune financiară există două categorii de metode analitice de determinare a necesarului de finanțare a ciclului de exploatare:

Metode analitice bazate pe costul exploatării;

Metode analitice bazate pe cifra de afaceri.

Metode analitice bazate pe costul exploatării

Conform acestei metode, necesarul de finanțare este determinat de doi indicatori:

Costurile medii zilnice, care caracterizează fiecare fază a ciclului de exploatare, determinate pe baza cheltuielilor anuale din planul costurilor de producție (bugetul producției) și pe baza unor coeficienți k de corectare (la materii prime și la producția în curs de fabricație);

Timpul dintre două reconstituiri succesive ale stocurilor exploatării,

Costurile pentru formarea stocurilor sunt determinate astfel:

În faza de aprovizionare de cantitatea de materii prime și materiale necesare producției și de prețul unitar de aprovizionare;

În faza de producție de volumul materialelor date în consum și de nivelul cheltuielilor de fabricație în diferite faze ale producției (cheltuieli salariale, cheltuieli cu întreținerea și funcționarea utilazelor , cheltuieli comune sectiilor, cheltuieli generale de administrație );

În faza de desfacere de costul de uzină al produselor finite predate la magazie și de cheltuielile de desfacere pentru livrarea acestora către beneficiari;

În faza de decontare (incasare) de costul complet al produselor expediate.

Costurile anuale de producție astfel determinate se împart la numărul de zile dintr-un an (360 de zile ), obținându-se costurile medii zilnice cu formarea unei unități de stoc , adica obținându-se prima componemtă (Cmz).

Timpul între două reconstituiri succesive ale stocurilor se determină astfel:

În faza de aprovizionare, de următorii timpi: intervalul mediu între două aprovizionări succesive de materiale (i), intervalul mediu pentru formarea stocului de siguranță (s), intervalul pentru stocul de condiționare (tcd), intervalul pentru stocul aflat în transport interior de la depozitul central la depozitele secțiilor de fabricație (tti), intervalul pentru stocul de iarnă (tir);

În faza de producție, de durata ciclului de fabricație (Df) rezultă din fișa tehnologică de fabricație a produsului prin însumarea timpilor de pregătire a mașinilor, de prelucrare propriu-zisă, de control între faze și de predare la magazia de produse finite;

În faza de desfacere, de durata medie de staționare a produselor finite în magazie (Dst), rezultată din însumarea timpilor de control tehnic de calitate, de formare a loturilor, de etichetare, de întocmire a documentelor de expediere;

În faza de decontare (încasare) de durata medie de decontare (Ddec) (de încasare) a produselor expediate.

În concluzie, componenta costurilor se determină în faza de antecalculație a costurilor, iar componenta timp se determină, în general, pe baza observațiilor statistice privind viteza de rotație a stocurilor sau, dacă este posibil, pe baza duratelor desprinse din contractele angajate pentru anul viitor.

Cmz

Produse finite Produse expediate

Materiale Produse în curs

Stocuri curente

Stocuri de siguranță, de condiționare prealabilă, de transport interior, de iarnă

APROVIZIONARE PRODUCȚIE DESFACERE DECONTARE Timp

(i, s, tcd, tti, tir) (Df) (Dst) (Ddec)

Figura 3.1 Evoluția necesarului de finanțare pe durata unui circuit economic

Relații de calcul pentru necesarul de finanțare mediu anual pe elemente de active circulante.

Pentru fiecare stoc de materii prime și materiale semnificative (nominalizate), necesarul de finanțare mediu anual (NFms) se determină după relația:

NFms = x pa x ( + s +tti + tcd + tir )

în care: N – necesarul fizic anual din materia semnificativă, adică:

n

N = ∑ ( qi x nci )

i=1

în care : qi – cantitatea de produse programată a se fabrica pentru fiecare tip de produs;

nci – norma de consum specifică fiecărui produs;

pa – prețul unitar de aprovizionare;

i – intervalul de timp mediu între aprovizionări;

s – intervalul pentru stocul de siguranță;

tcd – intervalul pentru stocul de condiționare prealabilă;

tti – intervalul pentru stocul aflat în transport interior ;

tir – intervalul pentru stocul de iarnă.

Intervalul mediu între două aprovizionări succesive se ia la jumătate deoarece se consideră că are loc constituirea instantanee a stocului curent la întreaga sa mărime (nu treptat), iar trecerea în consum a materialelor are loc treptat și continuu, până la epuizarea stocului (în momentul unei noi reconstituiri).

Cheltuieli

i Timp

Figura nr. 3.2. Mărimea financiară a stocului curent

Pentru fiecare produs semnificativ în curs de fabricație, necesarul de finanțare mediu anual (NFpcs) se determină astfel:

NFpcs =

Cmz t

în care: qpl – producția fizică anuală previzionată;

cuu – cost de uzină unitar antecalculat;

Df – durata ciclului de fabricație;

k – coeficient de corecție specific ritmului de avansare a cheltuielilor de fabricație (0,5 < k < 1).

Coeficientul de corecție (k) se calculează pe baza documentației tehnice a tehnologiilor de fabricație pentru fiecare produs în parte, potrivit relației:

k=

în care Cm – cheltuieli medii pe durata de fabricație;

Cf – costul final al produsului.

În condițiile în care cheltuielile de fabricație evoluează uniform pe durata de fabricație, în sume egale și la intervale egale, cheltuielile medii se determină ca o medie aritmetică simplă dintre cheltuiala inițială (valoarea materiilor prime) și costul final al produsului. Mărimea lui K se determină ca raport între suprafața trapezului (Df Cf Ci i) pe de o parte și suprafața dreptunghiului ( Df, Cf, c’, i) în care este înscris trapezul pe de altă parte (vezi figura nr.3.3):

Cost

C’ Cf

Ci

Timp

I Df

Figura nr. 3.3. Creșterea uniformă a cheltuielilor de producție

Mărimea coeficientului k se determină astfel:

k= =

în care: Ci – cheltuieli de producție la începutul ciclului de fabricație;

Cf – cheltuieli de producție la sfârșitul ciclului de fabricație;

Df – durata ciclului de fabricație.

În condiții mult mai frecvente ale evoluției neuniforme a cheltuielilor pe durata de fabricație, acestea din urmă se împart în atâtea subintervale în câte se poate observa o evoluție aproximativ uniformă a cheltuielilor. Geometric vorbind asistăm la o mulțime de trapeze și deci cheltuielile medii pe durata de fabricație se stabilesc ca o medie aritmetică ponderată a cheltuielilor medii pe fiecare trapez (vezi figura nr. 3.4.).

Cost Cf

C4

C3

C2

C1

Ci Timp

I d1 d3 d4 d5 Df

Figura nr. 3.4. Creșterea neuniformă a cheltuielilor de producție

Mărimea lui k se stabilește astfel:

k=

în care: d1, … , dn – duratele fiecărei faze a ciclului de fabricație

În situația în care materia primă intră în procesul de producție de la început, iar celelalte cheltuieli cresc treptat în cursul ciclului de fabricație, coeficientul k se determină astfel:

k=

în care: M – cheltuieli cu materia primă;

F – cheltuieli de fabricație (salarii, amortizări etc

Cost Cf

F

M

Timp

i Df

Figura nr. 3.5. Evoluția costului în situația în care întreaga cantitate de materii prime intră în procesul de fabricație de la începutul acestuia

Adeseori comenzile se lansează în fabricație în loturi complexe astfel încât părțile component ale comenzii se predau la magazia de produse finite treptat, înainte de expirarea întregii durate (Df) pentru întregul lot. În acest fel se realizează o micșorare a imobilizării de capital în procesul de fabricație (facem observația pentru moment că în timp ce imobilizarea de fonduri scade în procesul de fabricație ea crește în depozitul de produse finite). Ca atare, coeficientul de corecție se calculează astfel:

k=

în care: r1, … , rn-1 – cheltuieli recuperate prin finisarea produselor înainte de expirarea duratei totale a ciclului;

t1, … ,tn-1 – numărul de zile din momentul recuperării cheltuielilor și până la sfârșitul ciclului de fabricație.

Pentru fiecare produs finit semnificativ, necesarul de finanțare mediu anual (NFpfs) se determină după relația:

NFpfs =

Cmz t

în care: ccu – cost complet unitar antecalculat;

Dst – durata de staționare în magazie a produselor finite;

Qpl – producția fizică anuală previzionată.

Pentru soldul de produse expediate (clienți), necesarul de finanțare mediu anual (NFcl) se determină global pe întreaga producție expediată, exprimată în cost complet, astfel:

NFcl=

Cmz t

în care: Ddec – durata medie de decontare (de încasare) a clienților.

Necesarul de finanțare mediu anual pentru elemente nesemnificative (diverse) (imense ca număr, dar reduse ca pondere valorică) se determină prin proporționalitate cu suma necesarului anual pe cele patru categorii de stocuri semnificative:

NFd Chd

NFd=

în care: Chd – cheltuieli anuale pentru elemente diverse (nesemnificative);

– totalul cheltuielilor anuale cu elemente semnificative;

– necesarul total de finanțare mediu anual a elementelor semnificative.

Metodele analitice se folosesc pentru fiecare element semnificativ de stoc. Nomenclatorul acestora fiind foarte mare, se determină analitic nunai necesarul de finanțare mediu anual, urmând ca nivelul necesarului de finanțare trimestrial (care se ia în calculul unui buget de finanțare) să se determine după o metodă sintetică.

Relația de calcul a necesarului de finanțare trimestrial (NFtrim) pe fiecare din cele patru categorii de stocuri (de materiale, de produse în curs, de produse finite și de produse expediate), se determină după relația generală, ca produs între cheltuielile medii zilnice (specifice trimestrului respectiv) și timpul (durata medie de rotație):

NFtrim =

Cmz t

Durata medie de rotație (Dmr) se determină după următoarea relație de proporționalitate:

Chanuale 360 zile

NF Dmr

Dmr=

Necesarul de finanțare trimestrial determinat pentru cele patru categorii de stocuri, la care se adaugă și alte active circulante, reprezintă totalul previzionat al activelor circulante pentru care se caută apoi sursele posibile de finanțare (proprii și împrumutate).

Metode analitice bazate pe cifra de afaceri

Aceste metode pornesc de la relația de proporționalitate dintre necesarul de finanțare și cifra de afaceri a perioadei de gestiune considerată (trimestrul). Elementele de fundamentare sunt cifra de afaceri previzionată și durata rotației stocurilor și clienților (determinate pe baza bilanțului și a contului de profit și pierdere din exercițiul anterior).

NFtrim=

în care: – cifra de afaceri previzionată trimestrial;

Rc – rata cinetică în raport cu cifra de afaceri.

Necesarul trimestrial se determină pe fiecare categorie de stoc, în funcție de ratele cinetice specifice acestora și determinate anterior, pe baza execuției financiare din anul precedent . Se pornește de la premisa că aceste rate rămân constante în anul următor:

pentru materii prime și materiale:

Rm=;

pentru produse în curs de fabricație:

Rpc =

pentru produse finite:

Rpf =

pentru creanțe – clienți:

Rcl =

METODE SINTETICE DE DETERMINARE A NFCE

Un anumit grad de sintetizare au și metodele analitice bazate pe cifra de afaceri, deoarece pornesc de la elementele caracteristice întregii categorii de stocuri pentru care se utilizează: cifra de afaceri totală, soldul materialelor sau produselor (în curs sau finite), ponderea cheltuielilor materiale sau de fabricație în cifra de afaceri etc., deci ele nu pornesc de la fiecare element semnificativ de materiale și produse. Tot astfel, și calculul necesarului de finanțare trimestrial bazat pe costurile exploatării, se determină prin sintetizarea calculelor pe elemente semnificative.

Metodele sintetice, prezentate în continuare, au un grad de sinteză mai mare, respectiv se folosesc pentru determinarea necesarului de finanțare trimestrial pe total active circulante (și nu pe fiecare element component). Totuși fiind necesară și o anumită detaliere pe elemente componente, aceasta se va face în raport cu ponderile elementelor respective înregistrate într-o perioadă anterioară. Utilizarea metodelor sintetice n-ar fi posibilă dacă inițial nu s-ar fi utilizat metode analitice la nivelul întreprinderii respective sau la o întreprindere similară de unde să se preia estimările analitice.

Elementele de fundamentare a metodelor sintetice sunt bazate tot pe relația de proporționalitate dintre activele circulante, pe de o parte, și costurile exploatării sau cifra de afaceri, pe de altă parte. Avem astfel metode sintetice fundamentale pe:

1) viteza de rotație în funcție de costurile exploatării

2) rata cinetică (durata de rotație în raport cu cifra de afaceri).

1) Viteza de rotație în funcție de costurile exploatării este o sinteză a metodelor analitice bazate pe costuri.

Necesarul de finanțare trimestrial pe total active circulante (NFtrim) se determină în funcție de producția fizică previzionată trimestrial (), de costul complet unitar antecalculat (ccu) și în funcție de viteza de rotație precedentă (Dr0) corectată cu un coeficient de degresivitate egal cu (1-coeficientul de accelerare a rotației activelor circulante prin costurile exploatării):

NFtrim=

Cmz t

NFtrim =

în care: – producția fizică previzionată trimestrial;

ccu – cost complet unitar antecalculat;

– producția în cost complet previzionată trimestrial :

Drpl – viteza de rotație planificată :

Drpl = Dr0

Dr0 – viteza de rotație precedentă;

Kc – coeficientul de accelerare a rotației activelor circulante prin costurile exploatării.

Viteza de rotație se calculează pe baza costului producției marfă fabricată în anul precedent (Pcc0) și a soldului mediu al activelor circulante din anul precedent (Sold Ac0):

2) Rata cinetică specifică pentru toate activele circulante se determină ca raport între cifra de afaceri din anul de bază (CA0) și soldul mediu al activelor circulante din aceeași perioadă (Sold Ac0):

Necesarul trimestrial de finanțare a activelor circulante se determină astfel:

în care: – cifra de afaceri trimestrială previzionată;

– coeficientul de accelerare a rotației activelor circulante prin cifra de afaceri.

4.STUDIU DE CAZ PRIVIND DIMENSIUNEA ȘI ANALIZA ACTIVELOR CIRCULANTE LA S.C. RIMCOR EX. SRL. PENTRU PERIOADA 2011-1013

4.1 PREZENTAREA GENERALĂ A S.C. RIMCOR EX. SRL. ȘI STRUCTURA ACTIVELOR CIRCULANTE

Societatea Comercială Rimcor Ex. SRL este persoană juridică română , având forma juridică de societate cu răspindere limitată, are sediul în București, sector 5, strada Sadului, nr.9, fiind înființată la data de 21.02.1994.

Obiectivul principal de activitate îl constituie “Fabricarea altor articole de îmbrăcăminte(exclusiv lenjeria de corp)”, conform codului Clasificarea Activităților din Economia Europeană 1413. Societatea a fost înmatriculată la Oficiul Registrului Comerțului din București sub numărul J40/3034/1994 și are codul de identificare fiscală RO 5367947.

În prezent societatea dispune de un capital social de 100.000 lei, reprezentat de un număr de 1.000 acțiuni în valoare de 10 lei/acțiune .

Societatea comercială are ca domeniu principal de activitate producerea/confecționarea de articole de îmbrăcăminte, ea fiind specializată în producerea de articole vestimentare cum ar fi: pantaloni, costume bărbătești, jachete, bluze, fuste, rochii, pantaloni, compleuri, costume pentru femei, produse pentru piața de lux (de marcă) principalii clienți fiind Italia (Lubian Moda per Luomo Internațional), Anglia (Reiss Ltd).

Persoanele ce fac parte din conducerea firmei sunt:

Administratori:

Palea Ioan

Asociați:

Palea Ioan

Palea Mihai

Asociați persoane juridice:

Rogol Investment Ag

Adunarea Generală a Acționarilor

Schema nr.4.1. Rimcor Ex SRL.

Scopul societății este îmbunătățirea permanentă a calității și performanțelor produselor realizate.

Pentru desfășurarea activității economice, orice întreprindere dispune în patrimoniul său de bunuri economice, clasificate în mijloace fixe și active circulante. Spre deosebire de activele imobilizate, au o mișcare mai rapidă, în cele mai multe cazuri ele participă la un ciclu de producție și își transmit valoarea dintr-o dată, asupra valorii producției obținute. În structura întreprinderii, activele circulante joacă rolul de obiect asupra căruia se realizează acțiunea de prelucrare și transformare specifică unității în cauză.

Structura activelor circulante pe baza bilanțului prescurtat al Societății Comerciale Rimcor Ex SRL pe perioada 2011-2013 este prezentată în tabelul 4.1. .

Tabelul 4.1

Structura activelor circulante (2011-2013)

Activele circulante au crescut de la an la an , cu 351.000 lei în anul 2012 față de anul 2011 și cu 784,000 lei în 2013 față de anul precedent.

4.2. INFLUENȚA GESTIUNII ACTIVELOR CIRCULANTE ASUPRA ECHILIBRULUI FINANCIAR LA S.C. RIMCOR EX SRL.

Orice întreprindere care se ghidează pe baza principiilor economiei de piață trebuie să-și desfășoare activitatea urmărind realizarea obiectivului său de bază și anume maximizarea valorii întreprinderii în condiții de rentabilitate. Activitatea unei întreprinderi trebuie să fie generatoare de efecte pozitive ce conduc la asigurarea continuității activității, deci trebuie să fie echilibrată.

Pentru a determina influența gestiunii activelor circulante asupra echilibrului financiar trebuie să calculăm următorii indicatori: fondul de rulment financiar (FRF), nevoia de fond de rulment (NFR), trezoreria netă (TN), cash-flow-ul perioadei (CF), pentru cei 3 ani de analiză pe baza bilanțului financiar prezentat în tabelul 4.2. .

Tabelul 4.2.

Bilanț financiar 2011-2013

Fondul de rulment financiar:

FFR = Active circulante nete – Datorii pe termen scurt

FRF2011 = 1.903.000 – 1.938.100 = – 35.100 lei

FRF2012 = 2.254.000 – 2.236.000 = 18.000 lei

FRF2013 = 3.038.000 – 2.187.200 = 850.800 lei

Fondul de rulment financiar a crescut de la an la an, dacă în 2011 valoarea lui a fost negativă, activele circulante neputând permite rambursarea integrală a datoriilor pe termen scurt, în anii următori 2012 și 2013 fondul de rulment financiar a avut o valoare pozitivă astfel, activele circulante transformabile în lichidități într-un termen mai mic de 1 an vor permite nu numai rambursarea integrală a datoriilor pe termen scurt, dar în egală măsură și degajarea lichidităților excedentare.

Nevoia de fond de rulment

NFR= Nevoi temporare – Resurse temporare

(fără active de trezorerie) (fără pasive de trezorerie)

NFR2011= (1.486.000+313.000) – 1.836.000 = – 37.000 lei

NFR2012= (1.515.000+302.000) – 2.103.000 = – 286.000 lei

NFR2013= (2.038.000+323.000) – 2.026.000 = 335.000 lei

Nevoia de fond de rulment a cunoscut o valoare negativă în primii doi ani de referință de referință semnificând un surplus de resurse temporare, în raport cu nevoile corespunzătoare de capitaluri circulante, sau necesități temporare mai mici decât sursele temporare posibile de mobilizat. În anul 2013 nevoia de fond de rulment a avut o valoare pozitivă , semnificând un surplus de nevoi temporare, în raport cu resursele temporare posibil de mobilizat.

Trezoreria netă

TN= Active de trezorerie – Pasive de trezorerie

TN2011 = 104.000 –102.100 = 1.900 lei

TN2012 = 437.000 – 133.000 = 304.000lei

TN2013 = 638.000 – 161.200 = 476.800 lei

Pentru toți cei trei ani de analiză trezoreria netă are o valoare pozitivă rezultând că excedentul de finanțare, se va regăsi sub forma disponibilităților bănești în conturi bancare și în casă.

4.3.METODE DE DETERMINARE A NECESARULUI DE FINANȚARE A CICLULUI DE EXPLOATARE LA SC. RIMCOR EX SRL.

Vom determina necesarul de finanțare al ciclului de exploatare mediu anual precum și necesarul trimestial , utilizând metodele analitice și sintetice bazate pe costurile exploatării și pe cifra de afaceri.

Pentru a determinarea necesarului de finanțare a ciclului de exploatare se cunosc următorii indicatori economici-finaciari ai S.C. Rimcor Ex S.R.L. :

Tabelul 4.3.

Bilanțul la 31.12.2013

Tabelul 4.4

Produse ce urmează a se fabrica

prețuri unitare de aprovizionare la materia primă folosită (lei/kg):150;

intervalul mediu pentru condiționare: 4 zile;

intervalul mediu pentru transport interior: 2 zile;

durata medie de decontare a facturilor: 10 zile;

producția fabricată în anul precedent, exprimată în cost complet a fost Pcc0 = 9.804.000mii lei;

coeficientul de accelerare a rotației activelor circulante prin costul total al producției, pentru perioada de previziune: Kc = 0,15;

cifra de afaceri din anul precedent: CA0 = 11.500.000 lei; iar cea din anul de previziune CApl = 18.700.000 lei;

coeficientul de accelerare a rotației activelor circulante prin cifra de afaceri:KCA = 0,20;

pentru repartizarea pe trimestre a cheltuielilor anuale previzionate, pentru materii prime, producție în curs de execuție, produse finite, produse expediate, se vor utiliza următoarele proporții: TR.I =23%,TR.II = TR.III=25%,TR.IV =27%; Aceleași procente se folosesc și pentru repartizarea pe trimestre a producției anuale ce urmează a se fabrica, exprimată în cost complet (Pccpl) cât și a cifrei de afaceri anuală planificată (CApl);

situația aprovizionarilor cu materii prime se prezintă în felul următor:

Tabelul 4.5.

Situația aprovizionărilor cu materii prime

soldul obiectelor de inventar de mică valoare sau de scurtă durată, inclusiv echipamentul de protecție existent la 31.12.2013 este de 25.000 lei,din care 10.000 lei stocuri fără mișcare sau de prisos; achizițiile anuale sunt de 50.000 lei repartizate pe trimestre în funcție de ponderile cunoscute (TR.I =23%,TR.II = TR.III=25%,TR.IV =27%), iar consumul anual (uzura obiectelor de inventar) de 43.840 lei este repartizată pe trimestre atfel:TR.I = 8.470 lei,TR.II = 10.930 lei,TR.III = 12.500 lei, TR.IV = 11.940 lei.

suma cheltuielilor planificate pentru „grupa diverse materiale” este de 174.000 lei repartizate pe trimestre astfel:TR.I = 40.020 lei, TR.II = TR.III =43.500 lei,TR.IV = 46.980 lei.

Determinarea necesarului de finanțare pe baza metodelor analitice

Metode analitice bazate pe costuri

Prin această metodă se determină necesarul de finanțat mediu anual și necesarul de finanțat trimestial pentru stocurile de materii prime.

a.Necesarul valoric de materii prime:

N = (qncpa),în care:

q = cantitatea de produse programată a se fabrica;

nc = norma de consum (consum specific);

pa = preț unitar de aprovizionare.

N = (75.0000,4 + 65.0000,9)15 = (30.000 + 58.500)15 = 1.327.500 lei

N= 1.327.500 lei

Necesarul de finanțat mediu anual pentru stocul de materii prime :

Necmat =

N = necesarul valoric anual din materia primă semnificativă

i = intervalul de timp mediu între aprovizionări succesive;

s = intervalul mediu pentru stocul de siguranță;

c = intervalul pentru stocul de condiționare;

t = intervalul pentru transportul interior.

Necmat = Tit, în care:

Tit = timp de imobilizare total

Determinarea intervalului mediu între două aprovizionări succesive (i) ca medie artimetică ponderată a cantităților aprovizionate și intervalul de timp între două aprovizionări succesive:

i = , în care:

ci = cantitățile intrate (aprovizionate)

ti = intervalele dintre două aprovizionări succesive.

i = = 70zile

i = 70zile

Determinarea intervalului mediu pentru stocul de siguranță (s) ca medie aritmetică ponderată a cantităților aprovizionate cu întârziere și timpul de întârziere:

Tabelul 4.6.

Intervalul mediu pentru stocul de siguranță

s =

s = = 15 zile

s = 15 zile

Necmat = = =206.500 mii lei

Necmat=2.065 mii lei

1) Determinarea necesarului de finanțat la materiile prime pe fiecare fel de stoc:

Scrt = = =129.062,5 lei

Ssig = == 55.312,5lei

Scond ===14.750 lei

Stransp= ==7.375 lei

Total Necmat = 206.500 lei

2) Durata medie anuală de rotație a stocurilor de materii prime:

=

3) Necesarul de finanțat trimestrial pentru stocurile de materii prime:

Necesarul valoric trimestrial al materiilor prime (cheltuieli trimestriale) se determină prin repartizarea necesarului valoric anual total (N) în funcție de următoarele procente:

Chelt.TR.I = 23% x 1.327.500 = 305.325lei

Chelt.TR.II = 25% x 1.327.500 = 331.875lei

Chelt.TR.III = 25% x 1.327.500 = 331.875 lei

Chelt. TR.III= 25% x 1.327.500 = 358.425 lei

NecTR =

NecTRI ==189.980 lei

NecTRII ==206.500 lei

NecTRIII ==206.500 lei

NecTriIV ==223.020 lei

Necesarul de finanțat mediu anual și trimestrial pentru elementele nesemnificative de materiale (nenominalizate, diverse):

Suma cheltuielilor pentru grupa „diverse materiale” de 174.000 lei repartizată pe trimestre va fi:

TR.I = 23% x 174.000 =40.020 lei

TR.II = 25% x 174.000 =43.500 lei

TR.III=25% x 174.000 =43.500 lei

TR.III=25% x 174.000 =46.980 lei

∑Necsemnific ………………..∑Chsemnific

Necdiverse…………………….Chdiverse

Necdiv =

anual==27.060 mii lei

Necesarul trimestrial de finanțat pentru grupa „diverse materiale”:

NecdivI ==24.900 lei

NecdivII==27.060 lei

NecdivIII==27.060 lei

NecdivIV ==29.230 lei

Necesarul de finanțat mediu anual si necesarul de finanțat trimestrial la produsele în curs de fabricație (producție neterminată):

Se cunosc:

q1 = 75.000buc cp1 = 65lei K1 = 0,8 D1 = 10zile

q2 = 65.000buc cp2 = 140lei K2 = 0,82 D2 = 12zile

cu = costul de producție unitar antecalculat;

K =coeficientul de corecție specific ritmului de avansare a cheltuielilor (0,5<K<1);

D = durata ciclului de fabricație;

q = producția fizică anuală previzionată.

Valoarea anuală a producției la cost de producție

Pcp =qcp

Pcp1 = 75.00065=4.875.000 lei

Pcp2 = 65.000140=9.100.000 lei

Necesarul de finanțat mediu anual (Necp.curs):

Necp.curs =

Necp.curs1 ==108.333 lei

Necp.curs2 ==248.733lei

Durata medie anuală de fabricație():

=

= = 9,197=9,2 zile

Tabelul 4.7.

Indicatori pentru calculul duratei medii anuale de fabricație

Necesarul de finanțat trimestrial pentru producția în curs:

Pentru repartizarea pe trimestre a valorii producției anuale la cost de producție se aplică aceleași procente.

Necp.cursTR =

23% x 13.975.000 = PcpI =3.214,250 lei

25% x 13.975.000 = PcpII =3.493.750 lei

25% x 13.975.000 = PcpIII =3.493.750 lei

27% x 13.975.000 = PcpIV=3.773.250 lei

Necp.cursTRI ==328.570 lei

Necp.cursTRII==357.140 lei

Necp.cursTR III==357.140 lei

Necp.cursTR IV==385.710 lei

Necesarul de finanțat anual și necesarul trimestrial la produse finite:

Se cunosc:

q1 = 75.000buc cc1 = 70lei Dst1= 5zile

q2 = 65.000buc cc2 = 150lei Dst2= 6zile

1)Valoarea anuală a producției la cost complet (Pcc):

Pcc =qcc

în care: Cc = cost complet unitar antecalculat;

Dst =durata de staționare a produselor finite în magazin.

Pcc1=75.00070 = 5.250.000 lei

Pcc2=65.000150 = 9.750.000 lei

2)Necesarul de finanțat mediu anual la produsele finite:

Necp.fin =

Dst = Dsortare+Dambalare+Dîmpachetare+Dformare a loturilor

Necp.fin = = 72.920 lei

Necp.fin = = 162.500 lei

3)Durata anuală de stocare a produselor finite:

=

Tabelul 4.8.

Indicatori pentru calculul duratei anuale de stocare a produselor finite

= = 5,62 zile

4)Necesarul de finanțat trimestrial la produsele finite:

Pentru repartizarea pe trimestre a producției anuale la cost complet se păstrează aceleași procente.

23% x 15.000.000 = PccI =3.450.0000 lei

25% x 15.000.000 = PccII =3.750.000 lei

25%x 15.000.000 = PccIII =3.750.000 lei

27% x 15.000.000 = PccIV =4.050.000 lei

Necp.finTR =

Necp.finTR I==216.580 lei

Necp.finTR II==235.420 lei

Necp.finTR III==235.420 lei

Necp.finTR IV==254.250 lei

Necesarul de finanțat mediu trimestrial de produse facturate (expediate) și neîncasate (clienți):

=durata medie de încasare (decontare) a produselor expediate;

=10zile

NeccliențiTR =

NeccliențiTRI ==383.330 lei

NeccliențiTRII ==416.660 lei

NeccliențiTRIII ==416.660 lei

NeccliențiTRIV ==450.000 lei

Necesarul de finanțat trimestrial la obiectele de inventar de mică valoare sau de scurtă durată

Necob.inv.= Si+A-Sfm-Uz,în care:

Si=stocuri inițiale (de la sfârșitul anului de bază);

A=achiziții trimestriale;

Sfm=stocuri fără mișcare sau de prisos;

Uz(C)=uzura sau consumul.

Se cunosc:

S31.12.2013 =25.000 lei

SfmTRI = 10.000 lei

Tabelul 4.9.

Achizițiile și consumul anual repartizate pe trimestre

Necob.inv.=25.000+50.000-(10.000+43.840) = 21.106 lei (stocul la sfârșitul anului de previziune)

NecI=25.000-10.000+11.500-8.470=18.030 lei

NecII=18.030+12.500-10.930=19.600 lei

NecIII=19.600+12.500-12.500=19.600 lei

NecIV=19.600+13.500-11.940=21.1 60 lei

Tabelul 4.10.

Indicatori de calcul pentru necesarul de finanțat trimestial la obiectele de inventar de mică valoare sau de scurtă durată

Tabelul 4.11.

Situatia centralizatoare a necesarului de finantat pentru activele circulante determinat prin metode analitice bazate pe costuri

Metode analitice bazate pe cifra de afaceri

Necesarul de finanțat trimestrial pe cele patru categorii de active circulante:

NecTR=

În care:CATRpl = CA trimestrială previzională;

Rc = rate cinetice specifice fiecărei categorii de stoc;

KCA = coeficient de accelerare a rotației activelor circulante în raport de CA

Rc =

CAo=11.500.000 lei anual, defalcată pe trimestre:

TRI 23% x 18.700.000 = 4.301.000

TRII 25% x 18.700.000 = 4.675.000 lei

TRIII 25% x 18.700.000 = 4.675.000lei

TRIV 27% x 18.700.000 = 5.049.000 lei

Soldurile se preiau din bilanț

Rcmat= =50,8 zile

Rcp.curs===8,6 zile

Rcp.fin===5,66 zile

Rc exp===10,01 zile

Necesarul de finanțat pentru TRIM I va fi:

Necmat = (4.301.000/90)50,8(1-0,2)=1.942.140 lei

Necp.curs= (4.301.000/90)8,6(1-0,2)=328.780 lei

Necp.fin.= (4.301.000/90)5,66(1-0,2)=216.380 lei

Neccreanțe=(4.301.000/90)10,01(1-0,2)=382.690 lei

Necesarul de finanțat pentru TRIM II = TRIM III va fi:

Necmat = (4.675.000/90)50,8(1-0,2)=2.111.020 lei

Necp.curs= (4.675.000/90)8,6(1-0,2)=357.370 lei

Necp.fin.= (4.675.000/90)5,66(1-0,2)=235.200 lei

Neccreanțe=(4.675.000/90)10,01(1-0,2)=415.970 lei

Necesarul de finanțat pentru TRIM IV va fi:

Necmat = (5.049.000/90)50,8(1-0,2)=2.2279.900 lei

Necp.curs= (5.049.000/90)8,6(1-0,2)=385.960 lei

Necp.fin.= (5.049.000/90)5,66(1-0,2)=254.020 lei

Neccreanțe=(5.049.000/90)10,01(1-0,2)=449.240 lei

Tabelul 4.12.

Situația comparativă a NFCE determinată pe baza metodelor analitice

Se observă că prin ambele metode se obțin rezultate apropiate, ceea ce motivează utilizarea unora sau altora dintre metodele analitice. Datorită complexității calculelor și al costului ridicat al fundamentării necesarului financiar, se recomandă utilizarea metodelor sintetice care au o putere de sinteză mai mare decât cele analitice în condițiile unui cost mai redus.Un anumit grad de sintetizare îl prezintă și metodele analitice bazate pe cifra de afaceri,deoarece utilizează elementele caracteristice întregii categorii de stocuri cum ar fi: cifra de afaceri totală în perioada precedentă; soldul materialelor, produselor în curs, finite sau

expediate, etc. dar si cele bazate pe costuri, deoarece utilizează elemente de tipul cheltuielilor anuale totale pentru categoriile de stocuri.

Determinarea necesarului de finanțare pe baza metodelor sintetice

Metoda sintetică bazată pe viteza de rotație în funcție de costuri

Determinarea necesarului de finanțat trimestrial pe total active circulante,pe baza vitezei de rotație din perioada precedentă (NecTRIM):

NecTRIM=

În care:PTRpl= producția trimestrială în cost complet din anul de previziune

Dro= viteza de rotație din perioada precedentă(bază);

Dro=

În care:SACo=stocul mediu al activelor circulante din anul de bază (precedent)

Pcco=producția marfă fabricată în anul precedent;

Kc=coeficient de accelerare a rotației activelor circulante prin costul producției;

Se cunosc:

Producția în cost complet din anul de previziune Ppl =15.000.000 lei, adică:

(75.000bucx70)+(65.000bucx150)=5.250.000+9.750.000=15.000.000 lei repartizată pe trimestre astfel:

TR I 23% x 15.000.000 = 3.450.000 lei

TRII 25% x 15.000.000 = 3.750.000 lei

TRIII 25% x 15.000.000 = 3.750.000 lei

TRIV 27% x 15.000.000 = 4.050.000 lei

Producția marfă fabricată în anul precedent Pcco=9.804.000 lei

Kc=0,15.

Determinarea vitezei de rotație din perioada de bază,Dro:

Dro===88,13 zile

b) Determinarea necesarului de finanțat trimestrial pe total active circulante:

NecTRI ==2.871.570 lei

NecTRII==3.121.270 lei

NecTR III==3.121.270 lei

NecTR IV==3.370.270 lei

Repartizarea necesarului trimestrial total, pe elemente componente, se face în funcție de ponderea soldurilor de active circulante pe elemente în totalul soldului anual, din perioada precedentă (Peo):

Necelemente=

Peo=

Determinarea ponderilor soldurilor de active circulante pe elemente în totalul soldului anual:

Pmat===67,66%

Pp.curs===11,46%

Pp.fin===7,54%

Pclienți===13,34%

Necesarul trimestrial pe elemente de active circulante va fi:

Necesarul de finanțat pentru TRIM I va fi:

Necmat = 2.871.57067,66% =1.942.900 lei

Necp.curs=2.871.57011,46% =329.080 lei

Necp.fin.= 2.871.5707,54% =216.520 lei

Neccreanțe=2.871.57013,34% =383.070 lei

Necesar Total TRIM I:2.871.570 lei

Necesarul de finanțat pentru TRIM II=TRIM III va fi:

Necmat = 3.121.27067,66% =2.111.850 lei

Necp.curs=3.121.27011,46% =357.700 lei

Necp.fin.= 3.121.2707,54% =235.303 lei

Neccreanțe=3.121.27013,34% =416.390 lei

Necesar Total TRIM II=TRIM III:3.121.270 lei

Necesarul de finanțat pentru TRIM IV va fi:

Necmat = 3.370.97067,66% =2.280.790 lei

Necp.curs=3.370.97011,46% =386.310 lei

Necp.fin.= 3.370.9707,54% =254.170 lei

Neccreanțe=3.370.97013,34% =449.700 lei

Necesar Total TRIM IV:3.370.970 lei

Metoda sintetică bazată pe AC/1000 producție fabricată

AC/1000=

NecTR= Kc=0,15

Determinarea AC/1000 producție fabricată în anul precedent:

AC/1000==244.800 lei/1000

Determinarea necearului de finanțat trimestrial pe total active circulante:

NecTRI==2.871.500 lei

NecTRII==3.121.200 lei

NecTRIII==3.121.000 lei

NecTRIV==3.370.890 lei

Metoda sintetică bazată pe rata cinetică a activelor circulante

Rc=

În care: Rc=rata cinetică pentru toate activele circulante din perioada precedentă

CAo=CA globală pentru perioada precedentă

NecTR=

Unde:CATRpl=CA trimestrială din anul de previziune

KCA=coeficient de accelerare a rotației în raport cu CA.

Se cunosc:

CAo=11.500.000 lei

CApl=18.700.000 lei repartizată astfel:

TRIM I 23% x 18.700.000 = 4.301.000 lei

TRIM II 25% x 18.700.000 = 4.675.000 lei

TRIM III 25% x 18.700.000 = 4.675.000 lei

TRIM IV 27% x 18.700.000 = 5.049.000 lei

KCA=0,20

Determinarea ratei cinetice pentru perioada de bază (Rc):

Rc==75,13 zile

Determinarea necesarului de finanțat trimestrial pe total active circulante:

NecTRI==2.872.300 lei

NecTRII==3.122.070 lei

NecTRIII==3.122.070 lei

NecTRIV==3.371.800 lei

Necesarul de finanțat trimestrial obținut prin cele două metode de mai sus poate fi repartizat apoi pe elemente de active circulante procedându-se în mod similar cu metoda sintetică bazată pe viteza de rotație în funcție de costuri.

Tabelul 4.13.

Situația comparativă a rezultatelor obținute prin cele două metode:

Observăm că rezultatele oferite de metodele analitice sunt foarte apropiate de cele calculate prin metodele sintetice.

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

Concluzii :

În urma analizei activelor circulante ale SC. Rimcor Ex. SRL. Se poate observa că:

Stocurile sunt în continuă creștere ceea ce nu este tocmai bine pentru firmă, de altfel principiul lui Pareto spune ca : “Adesea un mic număr de articole importante determină rezultate, în timp ce întotdeauna va exista un număr mare de articole care exercită efecte foarte mici”, în virtutea acestui principiu nu este necesar să se acorde aceeași atenție tuturor elementelor de stoc, ci numai acelora care din punct de vedere valoric sunt importante.

Valoarea creanțelor este într-o continua creștere, ceea ce înseamnă că și durata lor de încasare este mare, acestă situație nefiind favorabilă pentru firmă, deoarece ca și în cazul stocurilor, se imobilizează disponibilul, iar firma trebuie să apeleze la credite pe termen scurt pentru a putea plăti datoriile la termen.

Firma nu deține investiții financiare pe termen scurt.

Casa și conturile la bănci (disponibilitățile bănești) sunt și ele în creștere, dar cu ritmuri foarte mici, acesta fiind efectul vitezei de rotație foarte mici a activului circulant, datorită soldului mare al stocurilor și al creanțelor.

Din punct de vedere al corelației: fond de rulment financiar-necesar de fond de rulment-trezorerie netă, rezultă că:

Fondul de rulment financiar este negativ doar în primul an de referință 2011, în următorii doi ani având o valoare pozitivă din ce în ce mai mare, ceea ce semnifică că activele circulante transformabile în lichidități într-un termen scurt vor permite nu numai rambursarea integrală a datoriilor pe termen scurt, dar în egală măsură și degajarea lichidităților excedentare. Această situație reflectă o perspectivă favorabilă intreprinderii, sub aspectul solvabilității sale.

Necesarul de fond de rulment are valori în descreștere și negative în anii 2011 și 2012 ceea ce arată că a existat un surplus de resurse temporare față de perioada precedentă. În anul 2013 necesarul de fond de rulment este pozitiv semnificând un surplus de valori temporare, în raport cu resursele temporare posibil de mobilizat.

Trezoreria netă este pozitivă pe perioada celor trei ani, cauza principală fiind incasarea creanțelor mult mai repede decât plata datoriilor.

Ca o concluzie generală, SC Rimcor Ex SRL nu se poate spune că se află în echilibru financiar asa cum pare la prima vedere, întâmpinând dificultăți în realizarea acestuia, datorită politicii managementului care încearcă să mărească volumul de activitate al firmei, să o facă cunoscută pe piață, să o dezvolte, să o modernizeze, prin tehnici foarte bune, dar care afectează capacitatea firmei de a-și plăti datoriile la scadență, fapt ce imobilizează activele circulante.

Propuneri :

Firma ar putea să adopte măsuri care să diminueze valoarea activelor circulante, mai precis a stocurilor, să scadă valoarea creanțelor, să ofere clienților noi facilități de plată, dar în același timp să caute să mărească cifra de afaceri, prin metode și tehnici legate de aprovizionare, marketing, comercializare, de activitatea de investiții etc.:

aprovizionare:

aprovizionarea de la surse mai apropiate

identificarea de noi furnizori, care ofera materii prime, materiale de aceeași calitate sau de o calitate superioara la prețuri mai mici

scăderea costurilor de manipulare a mărfurilor

reducerea stocului de mărfuri pentru ca banii să nu fie imobilizați, pentru a determina creșterea solvabilității și a fondului de rulment

marketing:

promovarea politicilor de marketing și management care să ducă la dezvoltarea durabilă a societății

selecția riguroasă a clienților în funcție de situația financiară a acestora cât și de capacitatea acestora de a-și achita la timp datoriile

creșterea productivității muncii prin angajarea de personal sau prin calificarea celui vechi, prin cursuri, testări permanente etc., stimularea personalului prin creșterea salariilor, prime și cadouri pentru rezultate bune, în zile de sărbători etc.

comercializare:

revizuirea politicilor de comercializare prin îmbunătățirea relațiilor cu clienții

atragerea clienților prin prețuri mai mici, noi oferte promoționale, cadouri la un anumit număr de produse cumparate sau pentru ceea ce depașește o anumită suma, reduceri pentru elevi, studenți, șomeri, pensionari etc.

deschiderea de magazine în marile centre comerciale sau în împrejurimile acestora, în marile orașe

calificarea personalului din departamentul de vânzări, a celor ce intră în contact direct cu clienți.

B I B L I O G R A F I E

Bleotu V.,- Contabilitate – fundamente de bază , Editura Pro Universitaria , București,2011.

Brezeanu P., -Gestiunea financiară a întreprinderii – volumul 2 – Situații financiare. Reglementări naționale și internaționale , Editura Cavallioti, București 2009.

Brigham E., Daves P., Intermediate financial management, 10th edition, South-Western College Pub,2009.

Budugan D.,-Contabilitate de gestiune , Editura CECCAR, București, 2007.

Ciobanu A.,- Analiza performanței întreprinderii, Editura ASE, București, 2007.

Corduneanu C., Murgea A., – Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Universității de Vest, Timișoara, 2008.

Dragotă V., -Abordări practice în finanțele firmei, Editura Irecson, București, 2006.

Dumitrașcu R.A., Dumitrașcu V. , Gestiunea capitalului intangibil al firmei. Concepte. Instrumente. Modele, Editura Performantica, Iași.2009.

Dumitrașcu R.A., -Gestiunea financiară a întreprinderii. Manual de studiu individual, Editura Pro Universitaria, București, 2012.

Dumitrașcu R. A., Moscu R.G. ,- Gestiunea financiară a întreprinderii – Concepte. Modele. Instrumente. , Editura Universitară, București,2013.

Dumitrașcu V., Diagnosticul financiar și evaluarea afacerii, Editura Universitară, București. 2013.

Georgescu M.A., -Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Universul Juridic, București , 2008.

Hemici F., Bounad M. Technigues de gestion, Editura. Dunod, Paris,2012.

Ionescu-Davidescu R. , Penu D. ,- Fiscalitate și finanțele întreprinderii , Aplicații, Studii de caz si Teste grilă , Ediția a V-a revizuită și adăugită, Editura Pro Universitaria , București, 2011.

Lepădatu G. ,, Contabilitate financiara – Elemente de contabilitate financiară aprofundată a comerciale . Ediția a III-a, revăzută și adăugită,, , Editura Pro universitaria, București, 2012.

Munteanu V., Contabilitatea finaciară a întreprinderilor, Ediția a IIIa revăzută și adăugită, Editura Pro Universitaria, București 2010.

Vintilă G., Armeanu D., Dumitrașcu R. A., Dumitrașcu V. , Abordarea elementelor intangibile prin prisma conceptului de capital intelectual al firmei, în Revista Română de Statistică, supliment, nr. 9, septembrie, 2009.

Vintilă G. Gestiunea financiară a întreprinderii , Ediția a6-a, Editura Didactică și Pedagogică, București 2010.

B I B L I O G R A F I E

Bleotu V.,- Contabilitate – fundamente de bază , Editura Pro Universitaria , București,2011.

Brezeanu P., -Gestiunea financiară a întreprinderii – volumul 2 – Situații financiare. Reglementări naționale și internaționale , Editura Cavallioti, București 2009.

Brigham E., Daves P., Intermediate financial management, 10th edition, South-Western College Pub,2009.

Budugan D.,-Contabilitate de gestiune , Editura CECCAR, București, 2007.

Ciobanu A.,- Analiza performanței întreprinderii, Editura ASE, București, 2007.

Corduneanu C., Murgea A., – Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Universității de Vest, Timișoara, 2008.

Dragotă V., -Abordări practice în finanțele firmei, Editura Irecson, București, 2006.

Dumitrașcu R.A., Dumitrașcu V. , Gestiunea capitalului intangibil al firmei. Concepte. Instrumente. Modele, Editura Performantica, Iași.2009.

Dumitrașcu R.A., -Gestiunea financiară a întreprinderii. Manual de studiu individual, Editura Pro Universitaria, București, 2012.

Dumitrașcu R. A., Moscu R.G. ,- Gestiunea financiară a întreprinderii – Concepte. Modele. Instrumente. , Editura Universitară, București,2013.

Dumitrașcu V., Diagnosticul financiar și evaluarea afacerii, Editura Universitară, București. 2013.

Georgescu M.A., -Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Universul Juridic, București , 2008.

Hemici F., Bounad M. Technigues de gestion, Editura. Dunod, Paris,2012.

Ionescu-Davidescu R. , Penu D. ,- Fiscalitate și finanțele întreprinderii , Aplicații, Studii de caz si Teste grilă , Ediția a V-a revizuită și adăugită, Editura Pro Universitaria , București, 2011.

Lepădatu G. ,, Contabilitate financiara – Elemente de contabilitate financiară aprofundată a comerciale . Ediția a III-a, revăzută și adăugită,, , Editura Pro universitaria, București, 2012.

Munteanu V., Contabilitatea finaciară a întreprinderilor, Ediția a IIIa revăzută și adăugită, Editura Pro Universitaria, București 2010.

Vintilă G., Armeanu D., Dumitrașcu R. A., Dumitrașcu V. , Abordarea elementelor intangibile prin prisma conceptului de capital intelectual al firmei, în Revista Română de Statistică, supliment, nr. 9, septembrie, 2009.

Vintilă G. Gestiunea financiară a întreprinderii , Ediția a6-a, Editura Didactică și Pedagogică, București 2010.