Dimensiunea Securitatii In Cadrul Parteneriatului Estic al Uniunii Europene
I. INTRODUCERE
I.1. Introducerea conceptului de securitate
Conceptul de securitate se poate defini ca un termen multidimensional. Pe lângă aspectele militare ori politice, acesta se poate referi și la aspecte culturale, economice, sociale sau demografice.
S-a încercat găsirea unei formulări precise, clare și cuprinzătoare de către specialiști a conceptului de securitate, însă o mare parte din definițiile acceptate expun diverse aspecte ale securității, dintre care amintim: valorile naționale, stabilirea duratei și intensității amenințărilor, absența războiului, modul de trai acceptabil. Jozef Balazj definește securitatea internațională ca fiind determinată de securitatea internă și externă a sistemelor sociale, în condițiile în care, de obicei, identitatea sistemului se bazează pe anumite circumstanțe externe. Securitatea socială este definită de către experți ca și securitatea internă. Sarcina ei vitală este de a garanta putere politico-economică clasei conducătoare ori menținerea sistemului social și securității publice.
La baza securității naționale se află ideea conform căreia statul joacă rolul de actor principal în relațiile internaționale. Trăind într-o lume aflată într-un vast proces de globalizare, se poate afirma că stabilitatea la nivel global este afectată într-o anumită măsură de existența sau lipsa stării de securitate.
În ultimii ani numărul surselor de insecuritate s-a multiplicat, pornind de la fenomene precum: terorismul; traficul de persoane, droguri ori arme; imigrația ilegală; distribuirea materialelor fuzionabile, biologice sau chimice.
Pornind de la definiția dată de Walter Lippmann , națiunea se află în siguranță în condițiile în care nu există pericolul iminent de a fi necesară sacrificarea valorilor esențiale, dacă vrea evitarea războiul iar atunci când este provocată, să fie capabilă să și le păstreze, ieșind triumfători într-un război; ori de la pacea pozitivă a lui Galtung sau pacea stabilă, al lui Boulding, definiției securității i s-au adus diverse modificări. Dimensiunea economică a securității este evidențiată de către Laurence Martin, conform căruia securitatea reprezintă o asigurare a bunăstării viitoare. Ian Bellany este de părere că securitatea, în înțeles propriu, sugerează relativul absenteism al războiului, combinat cu un factor psihologic, reprezentat de convingerea solidă că nici un eventual viitor război nu ar avea un învins.
Reprezentanții Școlii de la Copenhaga: Barry Buzan, Ole Waever și Jaap de Wilde au lărgit sfera de definire a securității. Ei definesc securitatea în funcție de perceperea amenințării la adresa existenței unui obiect de referință. Acel obiect poate face parte dintr-o mulțime care conține principii abstracte ori actori nonstatali. Amenințarea se poate identifica în statele agresive, socializarea negativă sau cultura diversă.
O modalitate de analiză a securității nu s-a publicat până azi, dar în documentele oficiale a diverse organizații internaționale(NATO, UE, ONU, OSCE) definirea securității ocupă un loc important.
Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) definește securitatea încă de la începuturile sale, prin Tratatul Nord-Atlantic. În articolul 2 se menționează că Părțile vor lua parte în dezvoltarea continuă a relațiilor internaționale de pace și prietenie prin întărirea instituțiilor, prin înțelegerea mai bună a principiilor pe baza cărora sunt realizate aceste instituții și prin promovarea condițiilor de garantare a stabilității. Acestea vor dori eliminarea conflictelor din politicile lor economice internaționale și vor încuraja parteneriatul economic bilateral sau multilateral.
În articolul 3 se susține faptul că pentru o îndeplinire mai eficientă a obiectivelor acestui Tratat, părțile, fie separat ori împreună, prin intermediul sprijinului reciproc continuu, își vor păstra și dezvolta capacitatea individuală și cea colectivă de rezistență în fața unui eventual atac armat. Părțile cad de acord că un atac armat împotriva uneia sau mai multora dintre state, în Europa sau în America de Nord, va fi luat în considerare un atac împotriva tuturor , având ca și consecință punerea de acord ca, dacă un astfel de atac are loc, fiecare dintre statele membre, în utilizarea dreptului la auto-apărare exercitat prin Articolul 51 din Carta Națiunilor Unite, va susține Partea sau Părțile atacate prin efectuarea imediată a oricărei acțiuni considerată necesară, incluzând folosirea forței armate, pentru restabilirea și menținerea securității în zona nord-atlantică. Astfel de atacuri armate, precum și toate măsurile adoptate ca rezultat al acestuia vor trebui raportate Consiliului de Securitate. Aceste măsuri se vor finaliza după ce Consiliul de Securitate va adopta strategia necesară pentru restabilirea și menținerea păcii și securității internaționale.
Articolul 8 face referire la faptul că fiecare Parte va declara că nicio obligație internațională, aflată în vigoare între ea și oricare din celelalte Părți sau un alt stat, nu se află în contradicție cu prevederile Tratatului curent și se angajează să nu își asume nicio obligație pe plan internațional aflată în contradicție cu acest Tratat.
În iunie 2004, la summit-ul NATO de la Istanbul, securitatea este definită prin anumite obiective ale organizației:crearea unui „pod multilateral” peste Atlantic, apărarea colectivă, aplicarea indivizibilității securității aliate, contracararea amenințărilor la adresa teritoriului aliaților, oricare ar fi sursa acestora. Cooperarea globală reprezintă una dintre prioritățile NATO.
În prezent, printre cei mai importanți parteneri ai NATO se numără Uniunea Europeană, care a încercat să îndeplinească obiectivele Tratatului de la Maastricht printr-o strategie de securitate proprie. La finele anului 2003 s-a lansat Strategia de Securitate Europeană, care pornește de la premisa că răspunsul la amenințările, pericolele și riscurile la adresa securității europene trebuie adaptat în funție de tipul acestora, printr-o abordare comprehensivă și o strategie multiplă.
Declarația Comună pentru Integrarea Apărării Europene (2004) susține concepția europeană asupra securității, și totodată evidențiază și rolul consensului și cooperării în realizarea și conservarea securității.
Organizația Națiunilor Unite (ONU), în Carta Națiunilor Unite susține în Capitolul I, articolul 2 faptul că toți membrii trebuie să-și rezolve disputele care le au pe plan internațional prin metode pașnice, într-o manieră în care pacea, securitatea și justiția internaționale să nu fie puse în pericol. Membrii trebuie să se abțină, în relațiile lor internaționale, de la amenințarea cu forța sau folosirea forței împotriva oricărui alt stat sau în orice altă metodă care contravine scopurilor ONU. ONU nu trebuie să intervină în problemele ce țin de jurisdicția internă a oricărui stat, nici nu trebuie să inițieze pretenții fondate pe prezenta Cartă.
Conform capitolului VII, articolul 51, nimic din cuprinsul acestei Carte nu trebuie să împiedice dreptul la autoapărare individuală sau colectivă în ideea în care un atac armat are loc împotriva unuia dintre membrii ONU, până când Consiliul de Securitate ia măsurile pentru securitatea internațională și menținerea de pace.
Fostul Secretar General al ONU, Kofi Annan, a organizat în 2003(pe atunci încă în funcție) o întrevedere cu 16 specialiști din mai multe țări pentru analizarea viitoarelor amenințări la adresa păcii și securității.Discuțiile au dus și la definirea conceptului de securitate. Experții ONU propun o definiție a securității ce include două categorii de riscuri la adresa sa: de tip „hard”, precum terorismul internațional, armele de distrugere în masă, conflictele intra și interstatale etc.; și de tip „soft”, sărăcia extremă, incultura, șomajul, bolile contagioase, degradarea mediului, extremismul religios, violarea drepturilor omului.
Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa(OSCE) are ca principale obiective prevenirea conflictelor și rezolvarea crizelor; controlul armamentelor; sporirea securității; cooperarea în mai multe planuri, printre care economic, cultural, ecologic și umanitar, conceptualizarea unui model de securitate în zona sa de responsabilitate. Concepția de securitate a OSCE este prezentată în Carta pentru Securitate Europeană. La punctul 8 se menționează faptul că fiecare stat participant are drepturi egale de securitate. Se reafirmă dreptul fiecărui stat participant și al tuturor statelor participante la alegerea liberă a propriilor aranjamente de securitate, inclusiv tratatele de alianță. Totodată, fiecare stat are dreptul la neutralitate. Statele participante nu își vor întări securitatea în dauna securității altor state.
Conform punctului 9, se vor construi relațiile în conformitate cu conceptul de securitate comună, prin parteneriat egal, transparență și solidaritate. Securitatea statelor participante este inevitabil legată de securitatea celorlalte state.
Statele și-au propus să rezolve problemele de securitate pe care le întâmpină, fapt ce a determinat creșterea numărului și volumului organismelor internaționale. Ca o consecință a activității acestor organisme internaționale o reprezintă diminuarea pericolelor și amenințărilor. Conflictele armate însă nu au fost eradicate,această problemă fiind imposibil de rezolvat în momentul de față . Zonele instabile au fost incluse în procesele de stabilizare, dar nu în toate zonele rezultatele au fost cele așteptate.
I.2. Geopolitica
Geopolitica reprezintă studiul relației dintre spațiul geografic și politică. Însuși etimologia greacă a termenului sugerează acest lucru, „geo” semnificând pământ, teritoriu. Geopolitica analizează statul din punct de vedere geografic, astfel ea nefiind altceva decât geografia politică.Ca disciplină, geopolitica s-a consacrat imediat după Primul Război Mondial, fiind atribuită în mare parte școlii geopolitice germane. Totuși, eforturile savanților cu o proveniență din arii culturale diferite a dus la constituirea geopoliticii ca disciplină.
Părintele de drept al geopoliticii este considerat suedezul Rudolf Kjellen (1864-1922), profesor de științe politice la Universitatea din Upsala. A utilizat pentru prima dată noțiunea de geopolitică în cadrul unei prelegeri publice, în 1899. Ulterior, termenul este folosit într-un studiu scris, publicat în 1900. Termenul de geopolitică a fost consacrat însă abia în anul 1916, când Rudolf Kjellen a publicat lucrarea „Problemele științifice ale războiului mondial”, în care primul capitol se intitula „Probleme geopolitice”. Kjellen scria:”de atunci, denumirea se întâlnește peste tot, cel puțin în literatura (științifică) de limbă germană și scandinavă”.
Geopolitica suedeză a fost preluată de către sistemul de gândire german. În Dicționarul Explicativ al Limbii Române se menționează că termenul are proveniența din limba germană, Geopolitik, semnificând o „teorie care susține că politica unui stat ar fi determinată de situația sa geografică”.
Școala geopolitică germană, reprezentată de Friedrich Ratzel, Carl Hausshofer, Otto Maul sau Erich Obst a fost în permanență preocupată de ideea de graniță, de expansiune teritorială, idee cauzată de situarea geografică a Germaniei pe continentul european(în vecinătatea marilor puteri). Ideea de bază a școlii germane o reprezintă teoria puterii continentale, numită și tellurocrație, semnificând organizarea lumii în blocuri continentale pe axa Nord-Sud.
Școala geopolitică franceză, promovată de membri precum Vidal de la Blache, Em. De Martonne și J. Ancel, a apărut ca și reacție la școala geopolitică germană. Dintre teoriile școlii franceze amintim: teoria integrării zonelor interioare (La Blache), teoria majorităților dominante (Martonne) și teoria frontierelor (Ancel).
Reprezentanții școlii anglo-saxone (H. Mackinder, Al. Mahan, N. Spykman) au identificat teoria puterii maritime, teoria pivotului geografic al istoriei, și teoria Rimland-ului. Această școală se axează pe existența liberei circulații a bunurilor și persoanelor, ca urmare a existenței stabilității și democrației. Astfel teoria oferă o semnificație specială zonelor de coastă prin elaborarea și dezvoltarea unei strategii și prin consolidarea statelor pivot. Globalizarea poate fi considerată principala consecință ca derivat al conceptului acestei teorii.
I.3. Parteneriatul Estic. Politica Europeană de Vecinătate
I.3.1. Parteneriatul Estic
Parteneriatul Estic (PaE) a fost lansat oficial în mai 2009 în urma unei inițiative comune polono-suedeze care are ca obiectiv major actualizarea relațiilor dintre Uniunea Europeană și șase vecini est-europeni (Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Georgia, Republica Moldova, Ucraina). În cadrul Parlamentului European, Polonia și Suedia au prezentat Consiliului „Afaceri generale și relații externe”, desfășurat la 26 mai 2008, o inițiativă menită să înființeze un „Parteneriat estic”, ce ar urma să reprezinte o formă mult mai îmbunătățită a Politicii Europene de Vecinătate (PEV). Inițiativa a beneficiat de suportul venit din partea Cehiei, care a stabilit din această temă o prioritate majoră pe plan extern. Alte obiective ale PaE sunt asocierea politică și integrarea economică a celor șase țări PaE cu Uniunea Europeană.
Parteneriatul Estic s-a constituit având ca scop întărirea dimensiunii estice a PEV, și astfel a fost considerat o alegere bună spre diferențierea dimensiunilor estică și sudică a PEV. PaE a fost lansat, pe de-o parte, ca o reacție la inițiativa francezilor, ce au format Uniunea pentru Mediterana (UfM) cu vecinii din sudul Europei, dar, spre deosebire de UfM, PaE nu prevede crearea de noi instituții.
Statele membre ale Parteneriatului Estic vor încerca sprijinirea reformelor politice și socio-economice ale statelor partenere, realizând o apropiere față de Uniunea Europeană. Acest fapt favorizează angajamentul comun cu privire la prosperitatea, stabilitatea și securitatea Uniunii Europene, a partenerilor și a celorlalte state europene.
Comisia Europeană a alocat pentru Parteneriatul Estic 600 milioane € pentru perioada 2010-2013, la care se adaugă 350 milioane € de fonduri noi. Toate fondurile alocate în cadrul Instrumentului de Vecinătate și Parteneriat European ar trebui să fie luate în considerare drept un mijloc de sprijin pentru Parteneriatul Estic. Pentru perioada 2014-2020, instrumentul de finanțare al U.E. pentru statele membre ale Parteneriatului Estic va fi Instrumentul European de Vecinătate.
I.3.2. Politica Europeană de Vecinătate
Politica Europeană de Vecinătate (PEV) s-a lansat în anul 2004, fiind apoi revizuită în 2011, ca urmare a revoltelor iscate în lumea arabă, supranumite și "Primăvara arabă". Obiectivul PEV revizuit este de a oferi sprijin partenerilor care își asumă reformele asupra statului de drept, drepturilor omului și democrației; de a se implica în creșterea lor economică favorabilă incluziunii și realizarea unui parteneriat viabil. Prin reînnoirea PEV se prevede o cooperare solidă în sferele politicii și a securității, susținerea dezvoltării socio-economice, stimularea creșterii economice și crearea de locuri de muncă.
În cadrul PEV este prevăzută aplicarea unei strategii având la bază stimulentele ("mai mult pentru mai mult"). Această strategie oferă flexibilitate în asistență financiară pe baza progreselor realizate de către statele membre PEV în cadrul democrației.
Pentru asigurarea reușitei PEV, statele vecine participante au obligația de a garanta că angajamentele pe care și le-au asumat în cadrul acestei politici susține strategiile naționale de dezvoltare. Totodată, UE este nevoită să garanteze funcționarea pieței sale interne.
Fondurile PEV sunt utilizate pentu o cooperare bilaterală, adaptate la fiecare țară membră. În acest context elementul-cheie îl reprezintă planurile bilaterale de acțiune PEV (PA), stabilite de comun acord între UE și fiecare partener.
Printre prioritățile cooperării bilaterale se enumeră:
guvernare bună
dezvoltarea unei economii durabile
dezvoltarea socio-umană
II. MEDIUL DE SECURITATE REGIONAL ÎN FOSTELE STATE SOVIETICE – COMPONENTĂ FUNDAMENTALĂ A SECURITĂȚII INTERNAȚIONALE
II.1. Tendințe geoeconomice, geopolitice, geostrategice
II.1.1. Tendințe geoeconomice
Urmărind dintr-o perspectivă practică, fostele state sovietice depind în mare parte de ajutorul economic occidental, ajutor ce este vital în stimularea proceselor de întărire a bazei social-economică a acestor state și accentuarea democratizării lor. În toate statele ex-sovietice, în proporții diferite însă, se întâmpină diverse obstacole: tradiții democratice slab dezvoltate; corupția; trafic ilegal de arme, droguri ori persoane cu rețelele din Rusia, Ucraina sau China; mentalități învechite; relații cu organizații criminale la nivel internațional.
Cu privire la resursele energetice, fostele state sovietice depind energetic de Rusia pentru livrări de gaze și petrol, fiind considerată o vulnerabilitate majoră. Așadar, Occidentul, susținut de statele situate la vestul Mării Negre, caută o deschidere spre sursele energetice de la Marea Caspică sau de la Orientul Mijlociu, reducând astfel pe termen mediu dependența atât a Europei de Est, cât și a Uniunii Europene în mare măsură, de Rusia. Cu toate acestea, implicarea companiilor ruse (Gazprom, Lukoil) într-o competiție economică la nivel regional este îngreunată de obligativitatea respectării regulilor UE și liberalizarea propriei piețe energetice sau de o modernizare tehnologică necesară. Într-un final, Rusia este nevoită să fie de acord cu parteneriatul occidental și cooperarea companiilor transnaționale și să abandoneze statutul de mare forță în relațiile cu statele din vecinătatea sa imediată.
În această schemă, Ucraina se află într-o poziție avantajoasă, folosinduse de conducta Odessa-Brodii pentru a beneficia de avantaje din partea Rusiei și Uniunii Europene, devenind un distribuitor petrolier la nivel regional. Pe când Rusia încearcă blocarea accesului la petrolul caspic pe această conductă, Uniunea Europeană a alocat fonduri pentru prelungirea conductei spre Marea Baltică.
Pentru menținerea poziției de lider energetic în zonă și pentru reducerea avantajelor poziției Ucrainei, Moscova se axează pe proiectele conductei Novorossisk-Balcanii de Est și a gazoductului subacvatic din Marea Neagră, cu punctul terminal în Istanbul. Altă orientare a Rusiei este reprezentată de acțiunea ofensivă a companiilor energetice rusești în Europa estică și sud-estică, cu inițiativa de a cumpăra tot ce se poate. Prin controlul unei serii de complexe moderne de prelucrare în afara granițelor (benzinăriile și rețelele de transporturi petroliere și de gaze), rușii ar putea respecta, în afara teritoriului, normele de activitate ale Uniunii Europene.
Din punct de vedere economic, această dezvoltare inegală a statelor ex-sovietice prezintă rezultate negative în convertirea lor în parteneri economici de încredere pentru investițiile din Occident. Astfel, cu scopul stabilizării cooperării și colaborării pe plan regional, fostele state sovietice împreună cu statele din zona Mării Negre au fondat diverse organizații, precum Organizația de Cooperare Economică la Marea Neagră (OCEMN).
OCEMN, fondată din statele cu ieșire la Marea Neagră (printre care și state cu influențe sovietice,amintind Ucraina și Georgia), are ce obiectiv major cooperarea economică regională. Pe lângă acesta, un alt obiectiv principal al organizației îl reprezintă crearea unui spațiu de securitate, prosper și stabil, vizând cooperarea dintre statele semnatare în domeniul militar naval.
II.1.2. Tendințe geopolitice
În regiunea Euopei de Est se întâlnesc două curente aflate în contradicție: includerea țărilor din acest spațiu în UE și NATO, sporind atractivitatea acestor organizații, în mod special în Ucraina și Republica Moldova; efortul depus de către Rusia de a include Ucraina și Republica Moldova în blocul său de influență, atât politico-militar cât și economic, de a-și păstra un cuvânt decizional în problemele statelor din vecinătate și de menținere a trupelor militare în Transnistria și zona Mării Neagre.
Expansiunea Uniunii Europene și a NATO duce la o contribuție majoră în menținerea păcii și securității în Balcani. Prin semnarea Tratatului de la Amsterdam (1997), s-au stabilit etapele și principiile expansiunii UE: un prim val care a cuprins statele nordice și cele din centrul Europei, inclusiv Slovenia și Cipru; cel de-al doilea val a fost compus din aderarea României și a Bulgariei în 2007. În viitor, Bruxellesul are ca țintă integrarea Europei sud-estice. Un caz special însă îl reprezintă situația Turciei, membră NATO, care întâmpină o serie de probleme în politica internă, dar și de ordin diplomatic.
Necesitatea energetică a statelor ex-sovietice favorizează planurile Rusiei de reîntregire a fostului său bloc. Cu toate acestea, rușii trebuie să ia în calcul faptul că principalele sale conducte de petrol și gaze trec prin Polonia și Ucraina, tranzitul de resurse energetice spre Europa Centrală fiind astfel controlat de state asupra cărora influența Moscovei este una slabă sau nesigură.
Opțiunea politică ambiguă a Ucrainei și Republicii Moldova reprezintă o altă problemă geopolitică, care încă nu au luat o decizie în cazul aderării la valorile europene. În consecință, regiunea respectivă stârnește interesul pentru diverși actori internaționali, obținând un grad mai ridicat de importanță geopolitică pe continent.
Colapsul URSS și apariția statelor independente, cum ar fi Republica Moldova sau Ucraina, a dus la înmulțirea acțiunilor organizațiilor internaționale venite din vestul Europei, unde rolul cheie îl joacă Statele Unite al Americii și statele principale ale Uniunii Europene care lansează principii și valori occidentale.
Situarea și întinderea geografică pe harta politică a spațiului moldo-ucrainean conferă o complexitate a geopoliticii prin prisma potențialului său demografic și al vecinătății sale. Altfel spus, teritoriul moldo-ucrainean poate fi considerat un element cheie, necesar și central în sistemul geopoliticii eurasiatice, cuprinzând spațiul dintre Balcani și Asia Centrală, dintre Marea Baltică și Asia Mică și în mod special dintre Rusia și Occident.
II.1.3. Tendințe geostrategice
Din perspectivă geostrategică, zona fostelor state sovietice, la care se mai adaugă zona Balcanilor, se poate identifica printr-o multitudine de tensiuni și conflicte (Cecenia, Ossetia de Sud, Transnistria, Nagorno-Karabach, Abkhazia), organizațiile de securitate depunând eforturi considerabile în soluționarea acestor conflicte.
Ossetia de Sud
Separatiștii din Ossetia de Sud au inițiat în 1990-1991 lupta armată. Zeci de mii de georgieni au fost omorâți sau au fugit din provincie. În iunie 1992, prin Acordul de la Soci, președintele rus de atunci,Boris Elțîn, a mediat încetarea luptei armate prin deplasarea unei forțe de pace alcătuită din 1700 oameni. S-a înființat și un grup de negociere care să stabilească provinciei, grup format din Rusia, Georgia, OSCE și Ossetia de Nord. Uniunea Europeană s-a implicat și ea ulterior. OSCE a decis trimiterea mai multori observatori în acea zonă, ca o soluție a realizării unei stabilități de calibru mai mare și a unei soluționări cât mai rapide a tensiunilor. Deschiderea Georgiei către Occident și o atitudine activă din partea Statelor Unite ale Americii vor deschide cel mai probabil noi viziuni de negociere. Georgia nu acceptă secesiunile din Abkhazia, Ossetia de Sud și Adjaria, dorind soluționarea integrității teritoriale, cu o vastă autonomie locală și retragerea forțelor de pace rusești.
Transnistria
Transnistria este o regiune situată la est de Nistru, care și-a proclamat independența în 1990. Această regiune este considerată un element de destabilizare pe plan internațional și este catalogată drept centrul crimei organizate est-european. Alături de UE și OSCE, SUA sprijină retragerea bazelor militare ruse din Transnistria, însă Rusia se opune deoarece o consideră o bază a sa. În prezent conflictul se află într-o stare de oarecare acalmie, fapt datorat implicării tot mai active a organizațiilor internaționale de securitate în menținerea păcii la nivel internațional.
Cecenia
Disputele ruso-cecene sunt de vechime, avându-și originea încă din secolul al XVIII-lea. Cecenia, formată dintr-o populație preponderent musulmană, și-a obținut independența în 1990-1991. Generalul sovietic Djohar Dudaev, considerat de Moscova un naționalist-extremist, a fost cel care a preluat puterea în Cecenia. Conflictul armat a fost reluat în septembrie 1999, odată ce campania NATO împotriva Iugoslaviei a luat sfârșit. Cu toate că în 2000 au instalat o administrație locală, trupele ruse se confruntă în continuare cu gherilele cecene (alcătuite din talibani, membri Al-Qaida, iranieni, palestinieni etc.). La sfârșitul anului 2001, liderii separatiști ceceni au solicitat medierea conflictului cu Moscova (care deține un control ferm doar în nordul Ceceniei). Rebelii sugerează o rezolvare de tip Kosovo. Alegerile din august 2004 au permis instalarea unei administrații pro-ruse, însă rebelii ceceni au luat ostateci peste 1200 de copii într-o școală din Beslan (Ossetia de Nord), fapt ce a dus la întărirea parteneriatului SUA-Rusia de luptă împotriva terorismului. Cecenia rămâne în continuare o zonă de conflict.
Rușii sunt preocupați în mod special de conducta Baku-Novorossisk, motiv pentru care nu poate recunoaște autonomia Ceceniei. Totodată, Rusia încearcă expansiunea controlului în Georgia și să-și controleze dispozitivul din Daghestan. Azi conflictul este departe de a fi rezolvat, însă situația s-ar putea îmbunătăți pe viitor.
Balcani
Datorită importanței strategice a acestei zone, în Balcani regăsim o puternică prezență militară. SUA și NATO dețin controlul celor mai importante evoluții pe plan local, având ca obiective: stoparea, gestionarea și prevenirea conflictelor politice și armate; dezvoltarea economiilor de piață; integrarea în structurile regionale, europene și euro-atlantice de securitate; democratizarea statelor balcanice. În prezent, situația din Kossovo, Bosnia-Herțegovina și Macedonia se află sub controlul autorităților.
În procesul de democratizare al regiunii un impediment îl reprezintă traficul cu arme. Majoritatea acestor arme au rămas în Balcani din perioada URSS. Combinate cu fenomenul de terorism și cel al crimei organizate, acestea oferă o imagine nu tocmai atractivă în Occident. Cu privire la aceste probleme comunitatea internațională s-a angajat să se implice prin orice mijloc posibil.
II.2. Riscuri, pericole și amenințări la adresa securității regiunii statelor ex-sovietice
II.2.1. Riscuri
Considerând că apariția riscului se datorează imposibilității cunoașterii certe a evenimentelor viitoare, se observă că acesta indică o stare potențială, care, în diferite situații, poate fi efectivă. În cazul aplicării analizei, determinăm următorii factori ce por reprezenta riscuri la adresa securității spațiului ex-sovietic, extinzându-se spre nivelul global de concretizare al securității:
transportul elementelor teroriste și ale crimei organizate spre Europa Centrală și de Vest prin intermediul statelor din fostul spațiu sovietic;
incompatibilitatea dintre soluțiile civile și militare în rezolvarea conflictlor existente
lipsa obiectelor de legislație internațională recunoscute de către țările din regiune necesare elucidării pe cale pașnică a cererilor de autonomie venite din partea minorităților etnice locale;
imediata vecinătate a uneia dintre regiunile cu stabilitate scăzută ale lumii: Asia Centrală;
visul Rusiei de a restabili ordinea hegemonică de dinaintea finalului Războiului Rece;
interesul scăzut cu privire la deteriorarea mediului, datorată industrializării excesive a fostelor state comuniste;
interesele și presiunile asupra Republicii Moldova și Ucrainei venite din partea Rusiei
II.2.2. Pericole
Pericolele pot fi catalogate drept însușiri ale unor acțiuni ori inacțiuni de a prejudicia valorile unei societăți la adresa securității globale sau regionale, oamenilor sau proprietăților acestora. Sintetizarea pericolelor se poate face astfel:
dispute între fostele state sovietice și Rusia cu privire la anumite probleme teritoriale, legate de resurse ori etnice
posibilitatea ca regiunea fostelor state sovietice să ajungă o țintă a terorismului,atât intern cât și internațional, datorită conflictelor pe plan intern cauzate de tendințe separatiste și naționaliste, de absența metodei democratice de transfer al puterii în anumite țări ale regiunii și de cantitățile mari de armament depozitate;
împărțirea regiunii între zonele de influență occidentală și cea euroasiatică
integrare europeană și euroatlantică eșuată a țărilor regiunii datorată insuccesului în respectarea standardelor impuse de organizațiile internaționale care au lansat aceste procese;
separația dintre civilizații din cauza participării statelor din regiune la lupta anti-terorism;
ca o consecință a creșterii instabilității în regiunea fostelor state sovietice, strategiile occidentale ce vizează legătura dintre piața resurselor energetice central asiatice cu piețele europene eșuează
II.2.3. Amenințări
În majoritatea cazurilor, amenințările la adresa securității regionale sunt de ordin militar. Răspândirea acestui tip de amenințări se întâlnește în lipsa unei ordini prestabilite, care să susțină sau să creeze reglementări cu privire la utilizarea ori amenințarea cu utilizarea forței militare. În această situațiese poate observa că securitatea regională este amenințată atât de elemente interne, cât și de elemente externe, dintre care amintim:
conflictul din Ossetia de Sud;
conflictul dintre Armenia și Azerbaidjan în Nagorno-Karabach
conflictul din Transnistria
prezența militară nedorită a Rusiei în Ucraina
corupția
II.2.4. Metode de contracarare a riscurilor, pericolelor și amenințărilor la adresa securității regiunii statelor ex-sovietice
În condițiile în care, conform prezentării anterioare, riscurile, pericolele și amenințările la adresa securității regiunii statelor ex-sovietice sunt de o complexitate deosebit de ridicată, identificarea metodelor de contracarare reprezintă o sarcină destul de dificilă. Perspectivele de securitate ale zonei sunt determinate atât de reușirea tranziției interne a statelor regiunii, cât și de adăugarea acestora în cadrul complexului euroatlantic de securitate. Astfel, aceste state au inițiat relații formale cu NATO și UE. De pildă, Georgia și Ucraina au semnat acordurile de parteneriat cu Uniunea Europeană, în 1996, precum și documentul de aderare la Parteneriatul pentru Pace, în 1994. Numeroși parlamentari din Ucraina, Georgia ori Republica Moldova și-au exprimat dorința ca țările lor să strângă relațiile cu NATO și UE.
Cu șanse de succes mai ridicate sunt strategiile NATO și UE pentru stabilizare, dezvoltare și integrare a regiunii la forurile europene.
NATO a inițiat un proces ce prevede revizuirea programului Parteneriatul pentru Pace, astfel că, la Summit-ul de la Praga organizat în 2002, a lansat un program nou numit Planul de Acțiune pentru Parteneriatul Individual (PAPI), având ca rol stabilirea priorităților, armonizarea și organizarea tuturor aspectelor legăturii dintre Alianță și parteneri. Creatorii săi susțin că PAPI reprezintă un instrument de transformare care, dacă reușește să producă schimbări reale, poate oferi șanse majore de aderare a statelor (Georgia, Azerbaidjan și Armenia sunt deja membri, iar Ucraina a pus în aplicare principiile PAPI în relația sa cu NATO).
În cazul Uniunii Europene, aceasta se află într-un proces de implementare a unui nou instrument al vecinătății, oferind statelor de la frontiera lărgită a UE statutul de membre ale „Europei Extinse”, în această categorie fiind incluse Ucraina și Republica Moldova. Există și păreri conform cărora acest program ar trebui extins și în Caucazul de Sud. Printre susținătorii principali ai acestei idei se numără Georgia, Armenia și Azerbaijan.
II.3. Vulnerabilități
Vulnerabilitatea se poate defini, pe larg, ca rezultat al combinării riscurilor existente la adresa unei societăți cu posibilitatea acesteia de a face față și de a face față situațiilor de urgență internă ori externă.
Principala vulnerabilitate a regiunii este compusă din diferențele dintre statele care compun regiunea. Nu este vorba numai despre diversitatea politică și culturală, ce caracterizează regiunea fostelor state sovietice, ci, mai ales, despre stadiile diferite de dezvoltare în care se situează statele din spațiul analizat. Dintr-o perspectivă pesimistă a evoluției regionale, aceste diferențe ar potența incapabilitatea statelor de a relaționa, rezultând prin efecte negative asupra procesului de integrare europeană și euroatlantică.
De obicei, vulnerabilitățile regiunii sunt acelea specifice țărilor aflate în procesul de tranziție de la totalitarism la democrație.
Dintre vulnerabilitățile zonei fostelor state sovietice, amintim:
diversitatea varietății etnice, culturale și religioase a regiunii;
dependența țărilor din regiune de resursele energetice ale Rusiei;
existența unor interese ce au ca scop instaurarea hegemoniei Rusiei în regiune și a tendințelor fostelor state sovietice de integrare europeană și euroatlantică;
apartenența majorității statelor din regiune la blocul comunist, a cărui cădere le-a plasat într-un vid din punct de vedere geostrategic, din care au încercat să iasă prin lansarea unei operațiuni dificile de tranziție atât pe plan intern, cât și pe plan extern;
eșuarea ducerii la bun sfârșit a acestui proces în nici unul dintre domeniile vieții societății (economic, politic, social); analizele economice dovedesc că, în zona în care se plasează statele ex-sovietice, calitatea vieții cetățenilor este cu mult sub nivelul la care era în timpul existenței Uniunii Sovietice;
lipsa unui cadru juridic necesar combaterii fenomenului corupției;
lipsa unui cadru juridic coerent cu privire la combaterea crimei organizate, a traficului de droguri și de persoane;
prezența, în regiune, a unor state care nu și-au exprimat concret opțiunile vis-à-vis de integrarea europeană și euroatlantică, de pildă Republica Moldova sau Ucraina.
Se poate sesiza că regiunea statelor ex-sovietice nu e lipsită de vulnerabilități semnificative. Majoritatea dintre acestea își au rădăcinile în istoria statelor și, din această cauză, integrarea lor în instituțiile europene și euroatlantice se dovedește a fi un hop pentru noile tendințe geopolitice și geostrategice.
III. PARTENERIATUL ESTIC ÎN PREZENT. ANALIZA COMPARATIVĂ ÎNTRE CELE 6 STATE MEMBRE ALE PARTENERIATULUI ESTIC
III.1. Rolul și perspectivele Parteneriatului Estic
Lansat oficial în data de 7 mai 2009, Parteneriatul Estic are la bază Sinergia Mării Negre și este o parte componentă a Politicii Europene de Vecinătate (PEV). În cadrul Parteneriatului Estic au fost incluse 6 state ex-sovietice: Republica Moldova, Armenia, Azerbaidjan, Ucraina, Georgia și Belarus.
Obiectivele Parteneriatului Estic sunt realizate prin intermediul a două dimensiuni: dimensiunea bilaterală, realizată prin semnarea Acordurilor bilaterale de Asociere cu statele partenere, și dimensiunea multilaterală, care este formată din patru Platforme de Cooperare și inițiative directorii:
Platforma de Cooperare numărul 1 : „Democrație, bună guvernanță și stabilitate”
Platforma de Cooperare numărul 2 :„Integrare economică și convergență cu politicile UE”
Platforma de Cooperare numărul 3: „Securitate Energetică”
Platforma de Cooperare numărul 4 :„Contacte interumane(între persoane)”
Analizând rolul pe care îl deține Parteneriatul Estic, este vital să supunem unei verificări negocierea Acordului de Asociere. Așadar, odată ce a fost lansată Politica de Vecinătate, fostul președinte al Comisiei Europene, Romano Prodi, sintetiza relațiile din cadrul acesteia printr-o teorie, „totul în afară de instituții”, care însă nu indica perspectiva de aderare pentru statele vecine. Principiul folosit de un alt fost președinte al Comisiei, Jose Manuel Barosso – „mai mult pentru mai mult” – pare a fi un termen mai flexibil, dar totodată mai dificil de interpretat.
Dimensiunea bilaterală este mai bine cunoscută, aici făcându-se referire la punerea în aplicare a Acordului de Asociere și de liberalizare a regimului de vize. Pentru Republica Moldova de pildă, începând cu 28 aprilie 2014, cetățenii moldoveni pot călători fără vize, doar cu pașaport biometric, în 26 de țări din Spațiul Schengen (dintre statele Uniunii Europene excepția o fac Marea Britanie și Irlanda care nu au aderat la acest acord). Este de remarcat faptul că, din acest punct de vedere, Republica Moldova a reușit să depășească Georgia și Ucraina, care abia acum se apropie de a doua fază de implementare a Dialogului cu privire la liberalizarea regimului de vize.
Dimensiunea multilaterală a Parteneriatului Estic este întâlnită în convorbirile din cadrul reuniunilor ministeriale ale Parteneriatului Estic, prin cele patru platforme de cooperare ori prin inițiativele flagship sau diferite forumuri. Punctul slab al multilateralității, în cadrul Parteneriatului Estic, este exprimat în nevoia de armonizare a acțiunilor cu țări care au un ritm mai scăzut ori mai ridicat de mișcare în relaționarea cu Uniunea Europeană. Moldovenii au vizat mereu speranța de neincludere în aceași categorie cu celelalte member ale PaE, astfel încât să nu fie nevoită să depindă de situația din Ucraina, Armenia ori Georgia. Din acest motiv, Chișinăul este deschis spre o propunere de separare a formatului multilateral, pentru a putea avea o platformă proprie față de statele care au semnat Acordul de Asociere. Se poate spune că acest tip de comportament afișează un egoism al membrilor PaE care, în dauna unificării lor într-un singur grup regional, doresc soluționarea problemelor de sine stătătoare. O asemenea atitudine poate fi, totuși, justificată de modalitatea superficială prin care state atât de diferite, precum Azerbajan, Belarus și Republica Moldova, au fost grupate într-o formulă regională unică.
Tot în cadrul dimensiunii multilaterale s-a stabilit un Forum al Societății Civile pentru Parteneriatului Estic cu scopul promovării relațiilor între organizațiile societății civile și facilitării comunicării acestora cu autoritățile publice. Forumul a întemeiat patru grupuri de lucru, câte unul pentru fiecare platformă, iar aceste grupuri de lucru au întocmit sugestii pentru viitoarele evoluții ale PaE.
În cadrul Summitului Parteneriatului Estic de la Riga, care se desfășoară în luna mai a anului 2015, Georgia și Ucraina doresc obținerea liberalizării regimului de vize în cadrul acestui eveniment, drept pe care l-au și intitulat „Visa Summit”. Republica Moldova, care a atins acest obiectiv, urmărește o ofertă concretă din partea Uniunii Europene pentru Moldova. Așteptările statelor membre PaE de la Summitul de la Riga sunt mari, sperând la o concretizare a poziției Bruxellesului cu privire la șansele statelor PaE pentru începerea negocierilor în vederea obținerii statutului de țară-candidat la aderare. În același timp, Chișinăul este dispus să depună în 2015 cererea de aderare la Uniunea Europeană, fapt confirmat în câteva rânduri de-a lungul anului 2014 de către premierul moldovean Iurie Leancă. Cu toate acestea, dorința Chișinăului are șanse de nereușită, deoarece unele state din PaE (Armenia, Azerbaidjan) nu au asemenea obiective pentru viitorul apropiat. De aici se poate deduce necesitatea diferențierii Republicii Moldova față de celelalte membre PaE.
Din perspectiva distribuirii fondurilor pentru Parteneriatul Estic, inițiativa polono-suedeză a fost pentru început neutră față de buget, însă ulterior Comisia Europeană a alocat fonduri de 350 milioane euro. În plus, 250 de milioane de euro au survenit din redistribuirea programelor care deja erau existente, astfel că EaP a beneficiat pentru perioada 2010-2013 de un buget în valoare de 600 milioane euro. Distribuirea acestor fonduri s-a realizat în următoarele scopuri: 350 de milioane de euro pentru dimensiunea multilaterală, 175 de milioane de euro pentru reforme interne iar 75 de milioane de euro pentru programe-pilot de dezvoltare regională.
Fig.1 Repartizarea finanțării PaE pentru perioada 2010-2013
Sursa: Comisia Europeană
III.1.1. Parteneriatul Estic după criza ruso-ucraineană
În urma semnării acordului de încetare a focului dintre Ucraina, liderii separatiști din regiunea Donbas și Rusia, semnat cu medierea OSCE la Minsk în data de 5 septembrie 2014, Uniunea Europeană și Ucraina au acceptat cererea Rusiei, în primul rînd, de amânare a punerii în aplicare a ZLSAC, parte a AA al Ucrainei pentru un an (pînă la 31 decembrie 2015); și în al doilea rînd, crearea unui format trilateral de negocieri UE – Ucraina – Rusia, privind AA ucrainean. Prin acest acor se crează un precedent, ce ar putea avea implicații directe pentru Republica Moldova și Georgia.
Altfel spus, criza actuală ridică întrebări importante pentru Parteneriatul Estic: este Rusia capabilă să oprească implementarea acordurilor de asociere în cadrul Parteneriatului Estic prin tilizarea forței militare? Care sunt variantele de răspuns ale Uniunii Europene? Pînă în prezent UE a răspuns agresiunii rusești împotriva Ucrainei prin sancționarea persoanelor vinovate de subminarea integrității teritoriale a Ucrainei, precum și prin introducerea sancțiunilor economice sectoriale selective.
Cu scopul identificării posibilelor schimbări în politica Uniunii Europene față de estul Europei, în contextul crizei actuale ruso-ucrainene, există nevoia, în primul rînd, de a determina natura crizei în viziunea UE; în al doilea rînd, de a analiza și identifica de ce această criză este importantă pentru UE. Elitele politice ale membrilor UE percep și înțeleg criza într-o modalitate diferită. De obicei, în momentul în care UE întâmpină provocări la nivel extern, este nevoie de o perioadă de timp pentru formarea unei mese critice a statelor membre care stabilesc cum să resolve problema. Acest aspect dezvăluie esența Uniunii Europene și modul ei de funcționare.
Cînd ne gîndim la eventualele viitoare mișcări în politica Uniunii Europene cu privire la Parteneriatul Estic, ar trebui luat în considerare faptul că actuala criză ruso-ucraineană din 2014, precum și criza ruso-georgiană din 2008 nu sunt episoade accidentale și de scurtă durată. Acestea indică tendințele de dezvoltare pe termen lung a Europei de după finele conflictului bipolar. Privind retrospective evenimentelor petrecute în Europa în ultimii 20 de ani, se poate observa un proces de integrare total diferit între Europa estică și Europa vestică.
III.1.2. Perspective de viitor ale Parteneriatului Estic
Expansiunea pieței unice poate reprezenta singura soluție viabilă pentru realizarea unei politici eficiente a UE, inclusiv o eventuală modernizare a Parteneriatului Estic drept consecință a crizei din Ucraina. Uniunea Europeană nu poate renunța la modalitatea prin care s-a ocupat de crizele europene în trecut, dar nici la procesul integrării europeane, pe care l-a promovat de-a lungul ultimelor două decenii. Fără doar și poate UE nu poate stopa politica sa de extindere spre statele est-europene, care își doresc să facă pate din proiect. Singurul posibil impediment în extinderea UE în Europa de Est l-ar putea reprezenta refuzul societăților din țările estice partenere de a accepta reformele necesare și neplăcute pentru acestea. Perspectivele pentru reînnoirea Parteneriatului Estic ar trebui să fie realizată în același mod folosit în trecut, prin renegocierea acordurilor contractuale cu vecinii estici, facilitând extinderea pieței unice a Uniunii Europene în Europa de Est.
O problemă cheie care ar trebui dezbătută în forurile UE în prezent o reprezintă poziția statelor membre privind negocierile trilaterale cu Rusia și Ucraina referitor la AA / ZLSAC ucrainean. UE și Ucraina nu ar trebui să abandoneze esența acordului de asociere sau să accepte vreo schimbare a prevederilor convenite în AA / ZLSAC. UE însă nu își permite să facă vreo înțelegere cu Rusia în dauna suveranității statale a partenerilor. Acest lucru ar trebui să reprezinte preocuparea majoră pentru diplomația Uniunii Europene. Sancțiunile impuse Rusiei ar trebui să rămînă valabile, în cazul în care nu se găsesc soluții pentru regiunile Donbass și Crimeea, și să fie acceptate și de către Ucraina. UE ar putea recunoaște Crimeea ca și componentă a Rusiei, însă doar cu condiția ca Ucraina va face acest lucru prima. Totuși, UE ar trebui să analizeze o opțiune pentru promovarea negocierilor dintre Rusia și Ucraina, cu privire la rezolvarea problemelor de infrastructură pentru locuitorii Crimeei, avînd în vedere că aprovizionarea peninsulei cu energie electrică, apă ori gaze naturale depinde în totalitate de Ucraina și de resursele sale. Restabilirea relațiilor anterioare de afaceri cu Rusia ar putea fi posibilă, însă doar dacă Rusia renunță la agresiunea și amenințarea cu mijloace militare a țărilor partenere din estul Europei.
În privința strategiei Uniunii Europene, obiectivele principale asupra AA / ZLSAC ar trebui să fie următoarele: mai întâi, de actualizare a acordului cu o ofertă de perspectivă europeană pentru Ucraina, Moldova și Georgia, state care vor implementa acordurile lor de asociere, iar mai apoi, de concentrare asupra aplicării acordurilor, inclusiv a fondurilor de asistență mai consistente. Statele partenere, care nu au acorduri de asociere, cum ar fi, Armenia, Azerbaidjan sau Belarus, ar trebui invitate de către Uniunea Europeană să se alăture programului de cooperare sectorială, urmând modelul PEV Plus, propus de către Germania în 2007. Încheierea de acorduri sectoriale ale statelor membre PaE cu UE ar facilita integrarea acestora în structurile europene.
În cele din urmă, Uniunea Europeană ar trebui să revizuiască Parteneriatul Estic prin completarea cu o componentă de securitate, nu obligatoriu din punct de vedere militar, care lipsește. În primul rînd, este necesară o expansiune a Uniunii Energetice, dezvoltată în vederea întăririi securității energetice, prin aderarea Republicii Moldova și a Ucrainei, care fac deja parte din Comunitatea Energetică Europeană. În al doilea rând, componenta de securitate a Parteneriatului Estic ar putea cuprinde protecția granițelor de stat ale partenerilor, ca rezultat al politicii de promovare a integrității teritoriale ale acestora.
UE trebuie să concluzioneze faptul că Parteneriatul Estic trebuie să fie mai mult un proces bazst pe politici, decît doar un proces tehnocrat. Capacitatea Uniunii de a păstra caracterul său de proiect de integrare europeană este testată în momentul de față în Europa Estică. Actuala criză ridică cu siguranță întrebarea cu privire la modul în care Europa se va prezenta în următorii 20 de ani.
III.2 Analiza comparativă între cele 6 state membre ale Parteneriatului Estic
În perioada trecută de la lansarea Parteneriatului Estic și până în prezent nu s-au produs îmbunătățiri notabile în regiunea estică a Europei. Criza economică globală a afectat serios statele PaE, unele dintre ele (Ucraina, Armenia) suferind contracții economice ce depășeau pragul de 10%. Nici din perspectivă democratică nu s-au realizat mari îmbunătățiri, singura excepție reprezentând-o Republica Moldova. De asemenea nici situația conflictelor din regiune nu a suferit modificări.
Cu toate că Înalta Reprezentantă pentru Politica Externă și Politica de Securitate până în 2014, Catherine Ashton, declara că vecinătatea Uniunii Europene este una din prioritățile sale, actualele politici ale Uniunii nu au prezentat rezultate remarcabile în regiune, iar UE este departe de a deține în imediata vecinătate rolul pe care și-l dorește.
Conform unor sondaje de opinie realizate de către Universitatea din Aberystwyth (Țara Galilor), se arată faptul că Republica Moldova este membra PaE cu atitudinea cea mai favorabilă față de UE. În Belarus, o persoană din două chestionate nu a putut să indice locația sediilor UE. Studiul a mai arătat că instrumentele politice ale UE în zona est-europeană sunt necunoscute de către cetățenii acestor state. Bielorușii, în proporție de 83% ,nu au auzit niciodată de Politica de Vecinătate sau de Parteneriatul Estic, pe când în Ucraina procentul este de 80%. Ca o completare, mai puțin de jumătate dintre ucrainienii chestionați prezentau o atitudine pozitivă față de UE.
La cererea Comisiei Europene, s-au comandat studii de fezabilitate pentru Armenia și Georgia, acestea demonstrând că punerea în aplicare a ZLSAC de către cele 2 state ar putea aduce beneficii economice substanțiale ambelor state, dar în prezent niciuna dintre cele două nu e în stare să negocieze o liberalizare comercială atât de vastă și să o implementeze. Azerbaidjan și Belarus se situează mult mai în urmă, luând în considerare faptul că niciuna dintre ele nu face parte din Organizația Mondială a Comerțului. Belarus s-a alăturat unei uniuni vamale cu Rusia și Kazahstan, uniune ce contravine principiilor UE. Ucraina a refuzat să se alăture acestei uniuni vamale, în ciuda presiunilor la care a fost supusă de către Rusia.
În Fig.2 se pot observa rezultatele unui sondaj realizat în statele membre PaE. Persoanele chestionate au fost întrebate care structură europeană ar fi cea mai benefică pentru statul din care fac parte.
În Fig. 3 și 4 sunt prezentate exporturile și importurile din 2013, exprimate în milioane de euro dintre cele șase state membre ale Parteneriatului Estic și Uniunea Europeană
Fig.2 Aderarea la care structură europeană ar fi cea mai benefică pentru statul dumneavoastră?
Sursa: Fundația Internațională Visegrad
Sursa:Eurostat
Sursa: Eurostat
Precum interesele statelor membre ale Parteneriatului Estic cu privire la vecinătatea și politicile de extindere sunt divergente, la fel se poate spune că cele șase state au puncte de vedere diferite privind nivelul lor de cooperare cu Uniunea Europeană.
Armenia
Cu toate că Uniunea Europeană este destul de populară printre cetățenii armeni, partidele politice armene sunt mai degrabă divizate cu privire la ideea integrării europene. Parteneriatul Estic este privit în mod pozitiv, luând în considerare faptul că țara are ambiții moderate în ideea dezvoltării relațiilor sale cu UE. Amplasamentul Armeniei, între Azerbaidjan și Turcia, o face pe Armenia să reprezinte un aliat ferm al Rusiei în regiune, dar, totodată, o și izolează de Europa. Ca și consecință, Parteneriatul Estic este văzut ca o modalitate de părăsire a izolării regionale, dar și ca o cale de obținere a unor noi fonduri pentru modernizarea țării. În acest sens, Armeniei i-a fost oferită din partea Comisiei Europene asistență financiară în valoare de 100 de milioane de euro.
Guvernul din Armenia și-a manifestat dorința de liberalizare a regimului de vize și de formare a unei zone de liber schimb cu Uniunea Europeană. Totodată, Armenia își pune speranța în UE de a juca un rol important în stabilizarea zonei de conflict din Caucaz. În vara anului 2010 Comisia Europeană și Armenia au inițiat negocierile pentru un Acord de Asociere, menit să ia locul Acordului de Parteneriat și Cooperare. Uniunea Europeană vizează în mod special revizuirea drepturilor omului și o îmbunătățire a calității alegerilor de pe acest teritoriu.
În 2012, Parlamentul European a dat aviz favorabil începerii negocierilor cu privire la un Acord de Asociere cu Armenia, condiția esențială pentru ratificarea acordului reprezentând-o organizarea de alegeri libere și corecte, depunerea de eforturi în vederea rezolvării conflictului din Nagorno-Karabah și efectuarea unor anchete aprofundate privind violențele electorale din 2008.
În septembrie 2013, președintele Armeniei declara că țara sa se va alătura Belarusului, Rusiei și Kazahstanului prin aderarea la uniunea vamală, cu toate că Armenia a încheiat negocierile pentru Acordul de Asociere cu Uniunea Europeană în luna iulie a aceluiași an. Ca și consecință, Acordul de Asociere UE-Armenia nu a mai fost parafat la Summitul Parteneriatului Estic organizat în noiembrie 2013.
Armenia deține în continuare un statut promițător ca eventual viitor partener al Uniunii Europene, însă politica externă a Armeniei poate reprezenta un impediment în apropierea acestui stat de Occident.
Azerbaidjan
Azerbaidjan, unul dintre statele cu cea mai mare autoritate în cadrul Parteneriatului Estic, nu are ca obiectiv aderarea la UE și, cu toate că dorește îmbunătățirea relațiilor cu Uniunea Europeană, a menționat clar că nu va lua parte la dimensiunea multilaterală a PaE alături de Armenia, atâta timp cât această țară va ocupa în continuare o bună parte din teritoriul azer. Azerbaidjan are tendința să afirme că Parteneriatul Estic reprezintă o reformare a programelor care există deja, nu un proiect complet nou.
Azerbaidjanul dorește în mod special soluționarea chestiunilor de securitate cauzate de conflictul cu Armenia asupra Nagorno-Karabah. Uniunea Europeană însă are o implicare mai scăzută în rezolvarea acestui conflict, spre deosebire de implicarea în cazul celor din Republica Moldova ori Georgia. Instituțiile de conducere ale UE consideră Azerbaidjanul trebuie să își soluționeze conflictul cu Armenia pe cont propriu, fără implicarea acestora.
Datorită faptului că Azerbaidjan este un stat bogat în resurse de gaze și petrol și de căi de transport, acesta este și în mai mica măsură dependent de condițiile stabilite de UE și cu atât mai puțin interesat de suportul economic oferit de UE. Pentru realizarea unei integrări economice mai accesibile cu UE să poată devini posibilă, Azerbaidjan trebuie să înființeze instituții cu character democratic și să se alăture Organizației Mondiale a Comerțului. În caz contrar, cel mai probabil negocierera unui acord de liber schimb cu Uniunea Europeană iese din discuție. Azerbaidjanul nu pare a fi genul de stat care dorește aplicarea reformelor democratice. În mare parte, Parteneriatul Estic a fost salutat de către societatea civilă azeră, fiind considerat ca o cale de europenizare a regimului. În ciuda tuturor neajunsurilor, acest stat rămâne în continuare un partener energetic viabil pentru Uniunea Europeană.
Parlamentul European și-a manifestat preocuparea asupra deteriorării progresive a situației drepturilor omului, brutalității polițienești în continuă creștere și a absenței libertății civile. Pentru ca un Acord de Asociere între Azerbaidjan și UE să poată deveni realizabil, este necesară sporirea protecției libertăților cetățenești.
Totuși, un aspect pozitiv în relația dintre Uniunea Europeană și Azerbaidjan s-a consemnat în luna noiembrie a anului 2013, când Azerbaidjan a semnat un acord de facilitare a acordării vizelor cu UE.
Belarus
Precum în cazul Armeniei, Belarus considera Parteneriatul Estic drept un mijloc de ieșire din izolare, în mod special în ultimii ani, relația cu Rusia devenind din ce în ce mai dificilă, fiind afectată în mod negativ de războiul ruso-georgian din 2008. Pentru Occident, invitarea Belarusului să facă parte din Parteneriatul Estic în calitate de membru cu drepturi depline a indicat o problemă din punct de vedere moral: Belarus este condusă din 1994 de președintele autoritar Alexandr Lukașenko, binecunoscut pentru încălcarea drepturilor omului și prizonierii politici, reprezentând o mare îngrijorare pentru instituțiile europene. Înaintea Summitul PaE de la Praga, mai mulți lideri europeni nu au fost de acord ca președintele Lukașenko să participe la summit, însă datorită faptului că regimul bielorus a avut anumite tentative de liberalizare și ținânduse cont că politica precedentă de izolare a Belarusului nu a fost de succes, UE a preluat inițiativa de dialog cu regimul din Minsk.
Autoritățile bieloruse și-au exprimat disponibilitatea de colaborare cu Uniunea Europeană în cadrul Parteneriatului Estic, având ca interese introducerea standardelor economice, cooperarea în domeniul vamal și domeniul migrației ilegale, modernizarea infrastructurii proprie, liberalizarea regimului de vize. Oferta primită de Belarus de a devein membră PaE a fost atacată de partidele de opoziție din Belarus, dintre care Partidul Civic Unit din Belarus și Partidul BPF, pe motiv că Uniunea Europeană ar legitima actualul regim al președintelui Lukașenko. În urma alegerilor prezidențiale din decembrie 2010, s-au luat măsuri din partea autorităților de reprimare a opoziției, fapt ce a îngreunat și mai tare relațiile dintre UE și Belarus. De asemenea, la alegerile parlamentare organizate în 2012 s-au depistat incompatibilități în conformitate cu standardele internaționale.
Ca și condiție pentru inițierea dialogului politic și diminuarea restricțiilor cu privire la vize și costuri pentru cetățeni, Belarus are dreptul să ia parte la diverse proiecte PaE, însă numai după eliberarea și reabilitarea deținuților politici și după continuarea procesului de democratizare al statului, conform strategiei globale a UE în Belarus adoptată de Parlamentul European în septembrie 2013.
Pentru o mai bună înțelegere cu organizațiile UE, Guvernul bielorus a propus diferite proiecte de infrastructură, unul dintre ele reprezentându-l construcția autostrăzii Berlin – Moscova, aceasta urmând să treacă prin Belarus, însă oficialii UE au subliniat faptul că Parteneriatul Estic nu reprezintă un program menit construcțiilor de infrastructură. Pe deasupra, finanțarea disponibilă pentru Belarus depinde și de numărul reformelor concretizate în acest stat.
Perioada 2011-2012 a adus Belarusului o criză economică datorată politicilor fiscale și monetare prea permisive. Dificultățile au fost întărite prin aderarea Belarusului la uniunea vamală, din care mai fac parte Rusia și Kazahstan.
Aderarea Belarusului la Parteneriatul Estic a format așteptări în rândul capitalelor europene, însă acestea au fost stăvilite rapid, când a devenit evident pentru Occident că regimul de la Minsk este interesat doar de avantajele economice pe care i le poate aduce Parteneriatul Estic și speră ca Uniunea Europeană să se abțină de la planul de democratizare al statului. Belarus nu își dorește să devină membră a UE, statul având regimul cel mai autoritar dintre cele șase state PaE. Cât despre populație, aceasta este împărțită aproape în egală măsură între cei care aleg opțiunea europeană și cei care doresc întărirea relațiilor cu Rusia.
La Summitul organizat la Vilnius s-a ajuns la o înțelegere de inițiere a negocierilor privind acordurile ce facilitează acordarea vizelor și privind readmisia, primele convorbiri bilaterale desfășurându-se la finele lui ianuarie 2014. În ultima perioadă, dialogul european despre modernizare, purtat în societatea bielorusă, a indicat o platformă pentru îmbunătățirea relațiilor UE-Belarus.
Georgia
După Revoluția Trandafirilor din 2003, președintele Saakashvili a militat pentru aderarea statului la structurile europene și euro-atlantice. Integrarea Georgiei în NATO însă a fost serios compromisă, ca urmare a războiului din 2008 cu Rusia, integrarea nemaifiind de actualitate în momentul de față din cauza refuzului NATO de a accepta deocamdată aderarea Georgiei. Rezultatul războiului a consemnat pierderea totală a controlului georgian asupra Abkhaziei și Ossetiei de Sud. Drept urmare, Georgia dorește sprijinul Uniunii Europene pentru a reface integritatea teritorială a statului.
Georgia își dorește ca UE să se implice în soluționarea conflictelor din Caucaz, dar și să garanteze liberalizarea vizelor și stabilirea unei zone de liber schimb. Statul speră, totodată, să beneficieze de asistență financiară din partea Uniunii Europene, chiar și pentru refacerea zonelor afectate în urma războiului. Luând în considerare faptul că Georgia este o țară de tranzit energetic esențială, guvernul este interesat și de securitatea energetică și în dezvoltarea de rute de transit noi, cum ar fi conducta Nabucco, susținută de UE.
Cu toate acestea, războiul ruso-georgian sau stilul impulsiv al președintelui Saakashvili au dăunat în mod serios reputației Georgiei, reducând din sprijinul de care beneficia în mai multe state din Europa Occidentală.
Georgia a pornit pe calea schimbărilor care se desfășoară în regiune o dată cu alegerile parlamentare din 2012 și alegerile prezidențiale din 2013, care au confirmat puterea noii formațiuni, ,,Coaliția de vis a Georgieiˮ. Prim-ministrul Irakli Garibașvili și președintele Giorgi Margvelașvili au continuat orientarea euro-atlantică și europeană a statului. De-a lungul ultimilor ani, Georgia a reprezentat statul cu dezvoltarea economică cea mai rapidă din lume, oferind un răspuns rapid solicitărilor UE cu privire la liberalizare. Astfel Georgia a reușit să beneficieze de asistență macrofinanciară venită din partea UE.
Parlamentul European a încurajat în octombrie 2013 parafarea unui Acord de Asociere și finalizarea dialogului despre liberalizarea vizelor, condiționate până atunci de progresul statului în păstrarea standardelor ridicate ale democrației și al statului de drept. O lună mai târziu, Georgia parafează un AA cu Uniunea Europeană și a fost de acord să ia parte la operațiunile Uniunii ce presupuneau gestionarea crizelor.
Republica Moldova
Guvernul comunist aflat la conducerea Republicii Moldova confirma aderarea statului la Parteneriatul Estic în 2008, însă a prezentat un entuziasm scăzut față de inițiativă, preferând o perspectivă de aderare la Uniunea Europeană. Fostul președinte moldovean, Vladimir Voronin, și-a manifestat, de asemenea, insatisfacția cu privire la faptul că Republica Moldova a fost inclusă în aceeași categorie cu state precum Armenia, Azerbaidjan și Georgia, state aflate în urma Republicii Moldova în perspectiva integrării europeane.
Coaliția de guvernare întemeiată după alegerile din iulie 2009, Alianța pentru Integrare Europeană, a luat o poziție deschisă față de Parteneriatul Estic, cooperând pe deplin cu UE și încercând să întocmească cât mai multe reforme. În ianuarie 2010, Republica Moldova a inițiat negocierile cu Uniunea Europeană cu privire la AA și în aprilie a găzduit numeroși consilieri politici europeni la nivel înalt ce au avut ca scop promovarea reformelor din cadrul ministerelor. Negocierile dintre Republica Moldova și UE au avansat mult mai rapid decât cele ale Ucrainei, datorită suprafeței mult mai mici a statului și deschiderii moldovenilor către Occident.
Alegerea unui nou președinte în 2012 părea să ducă la capătul blocajului politic pe care îl traversa Republica Moldova, însă în 2013 o nouă criză politică se desfășoară datorită disputelor între partidele care formau majoritatea pro-europeană. Sub conducerea Prim-ministrului Iurie Leancă, în mai 2013 se formează noul guvern, care s-a angajat să lanseze un program de reforme structural pro-Europa.
Negocierile cu privire la Zona de Liber Schimb Aprofundat și Cuprinzător dintre Uniunea Europeană și Republica Moldova s-au finalizat în iunie 2013. Acordul de Asociere (inclusiv ZLSAC) a fost parafat în cadrul Summitului Parteneriatului Estic organizat la Vilnius, fiind semnat în iunie 2014 la Bruxelles.
În anii '90, relațiile comerciale cu Republica Moldova nu reprezentau o prioritate pentru Uniunea Europeană, luând în considerare faptul că Republica Moldova era un partener comercial minor pentru Uniune, totalizând mai puțin de 0,1 % din schimburile comerciale ale Uniunii. UE și-a orientat cadrul commercial către Republica Moldova o dată cu sporirea volumului tranzacțiilor comerciale și cu expansiunea Uniunii Europene spre est.
În noiembrie 2013, Comisia Europeană a sugerat eliminarea obligativității la viză pentru cetățenii Republicii Moldova, propunere aprobată de către Parlamentul European în februarie 2014 și de către Consiliul European în luna următoare. Începând cu aprilie 2014, cetățenii moldoveni nu mai au nevoie de viză pentru a intra în UE.
Parlamentul European a agreat progresele democratice realizate de către Republica Moldova, manifestându-și sprijinul față de AA și de ridicarea vizelor pentru moldoveni. Parlamentul a recunoscut, totodată, impasul în care a intrat chestiunea Transnistriei și a subliniat necesitatea soluționării pe cale politică.
Cu toate că Transnistria este considerată zona cu cel mai redus grad de violență dintre cele patru regiuni conflictuale din zona PaE, pe termen lung va rămâne unul dintre obstacolele majore ce se pot interpune în calea visului european al Republicii Moldova. Conducerea din Transnistria a cerut Organizației Națiunilor Unite recunoașterea independenței sale și a exprimat dubii privind integritatea teritorială a Republicii Moldova. Pentru soluționarea acestui conflict, s-au inițiat în decembrie 2011 discuții oficiale în formatul „5+2”: Republica Transnistria din Moldova, nerecunoscută însă, Republica Moldova, Ucraina, Rusia și OSCE, la care se adaugă doi observatori externi, SUA și UE. Acest format nu a înregistrat progrese semnificative însă. Criza din Crimeea, precum și dorința autorităților din Transnistria de alipire la Rusia, au destabilizat și mai tare situația.
Republica Moldova își dorește ca prin îmbunătățirea perspectivelor sale de integrare europeană și prin ducerea la bun sfârșit a procesului de aderare la Uniunea Europeană să devină mai atractivă pentru populația de pe malul vestic al Nistrului.
Ucraina
Ucraina este fără doar și poate cel mai mare stat dintre cele șase state membre ale Parteneriatului Estic, având o populație mai mare decât cea a celorlalte cinci state însumată. Opiniile cu privire la aderarea la Uniunea Europeană a Ucrainei tind prezinte un caracter regional. Dacă vestul Ucrainei este pro integrării europene, sudul și estul țării se declară fără rețineri pro Rusia.
În 2004, Ucraina era sceptică față de Politica Europeană de Vecinătate, căci politica trata statele europene precum Ucraina pe aceleași criterii ca și statele nord-africane. Ca și consecință, Parteneriatul Estic a fost văzut într-un mod pozitiv, deoarece se evidenția diferența dintre vecinii europeni ai UE și celelalte state membre ale PEV. Chiar și așa, elita politică ucraineană a fost nemulțumită de faptul că Ucraina a fost pusă laolaltă cu state precum Azerbaidjan, Armenia sau Belarus, aflate la un nivel diferit al relațiilor cu Uniunea Europeană. Deși exista o preocupare datorită faptului că Parteneriatul Estic ar putea fi înțeles ca o alternativă la calitatea de membru UE, în general politicienii din Ucraina au salutat inițiativa, existând interese în suportul Uniunii Europene în diverse domenii, începând cu modernizarea administrației și ajungând la agricultură sau energie.
În privința relațiilor sale cu Uniunea Europeană, Ucraina a fost văzută drept un lider regional. A fost prima țară a PaE care a inițiat negocierile pentru un AA cu UE. Împreună cu Republica Moldova și Georgia, Ucraina are acorduri de facilitare a vizelor și de readmisie cu UE. În prezent însă există dezacorduri politice cu privire la călătoria fără vize, unele țări UE fiind de părere că acesta reprezintă un obiectiv de lungă durată și nu pe un termen scurt, așa cum vizează Ucraina. Mai există și alte dezacorduri, cum ar fi formulările articolelor din AA cu privire la integritatea teritorială și suveranitatea țării.
Evenimentele de tristă amintire care au avut loc în Ucraina în noiembrie 2013 au început având la bază un protest pro-UE împotriva eșecului guvernamental de a realiza progrese în ce privește AA cu UE. Negocierile între cele două părți cu privire la Acordul de Asociere se încheiaseră în decembrie 2011, cu toate că semnarea acestuia era condiționată de adoptarea unor reforme politice. Cu doar câteva zile înainte de summitul Parteneriatului Estic de la Vilnius, la care urma să se semneze Acordul de Asociere al Ucrainei cu UE, președintele ucrainean de atunci, Victor Ianukovici, declara că guvernul său își va amâna pregătirile legate de AA. În ciuda unor proteste publice puternice organizate în marile orașe ucrainiene, acordul nu s-a mai semnat la summit, așa cum fusese stabilit anterior. Demonstrațiile din Ucraina au crescut în număr și intensitate, propulsând țara într-o criză politică profundă. Rezultatul acestei crize l-a reprezentat căderea regimului lui Ianukovici și inițierea unui proces de tranziție politică.
Anexarea propriu zisă a Crimeii la Rusia a pus la grea încercare consolidarea unui nou guvern al Ucrainei. Situația din sudul și estul Ucrainei este, în continuare, incertă, ca de altfel și intențiile rușilor din aceste regiuni. De-a lungul regimului Ianukovici, Rusia făcea presiuni asupra Ucrainei pentru o aderare a acestora la Uniunea Vamală și la proiectele Uniunii Euroasiatice. De la Moscova se puneau presiuni puternice asupra Ucrainei, însă ,totodată, rușii ofereau o asistență care era foarte necesară pentru ucrainieni.
Tratamentul la care au fost supuși lideri ai opoziției, printre care și fostul prim-ministru Iulia Timoșenko, a reprezentat cauza principală de îngrijorare pentru Uniunea Europeană. Parlamentul European a adoptat o serie de rezoluții ce au ca subiect major invadarea Crimeii de către Rusia , precum și recenta criză politică.
După definitivarea unui nou guvern în Ucraina, sub conducerea lui Arseniy Yastenyuk, UE s-a angajat să ofere Ucrainei 11 miliarde de euro cu scopul de a ajuta la stabilizarea economiei statului. În martie 2014, Uniunea Europeană și Ucraina au semnat partea politică a Acordului de Asociere.
În septembrie 2014, în Parlamentul European s-a aprobat Acordul de Asociere UE – Ucraina, incluzând Acordul de Liber Schimb Aprofundat și Cuprinzător. În același timp, AA a fost ratificat și de Parlamentul Ucrainei de la Kiev. Acordul are ca scop crearea unei asocieri politice cuprinzătoare și a unei relații economice între UE și Ucraina, oferindu-și acces reciproc liber pe piață. Prevederile politice apropie Ucraina de Uniunea Europeană, deschizând noi drumuri pentru dialogul politic dintre cele două entități și determinând noi reguli fundamentale în cooperarea acestora în domenii precum energia, educația ori transportul. Totodată, AA țintește crearea unui regim de circulație fără vize și o mobilizare mai puternică a lucrătorilor. Comisia Europeană susține că se va continua aplicarea prevederilor comerciale favorizante pentru Ucraina, care vor duce de fapt la deschiderea unilaterală a pieței Uniunii Europene pentru cetățenii acestui stat.
III.3 Analiza SWOT a Parteneriatului Estic în viziunea unui sondaj realizat în statele membre PaE-V4
Împreună cu statele membre ale Parteneriatului Estic, membrii grupului V4 au inițiat un proiect comun cu scopul de a sublinia opiniile acestora privind inițiativele Parteneriatului Estic și modul de funcționare al acestora pe viitor. Proiectul a avut la bază diverse sondaje realizate în cele 10 state (Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Georgia, Polonia, Republica Cehă, Republica Moldova, Slovacia, Ucraina și Ungaria). Implementarea proiectului s-a concretizat prin suportul Fondului Internațional Visegrad, în colaborare cu centre de cercetare independente din statele ulterior menționate.
Acest sondaj a identificat anumite aspecte care necesită o atenție mai specială. În primul rând, neglijarea factorului rusesc, care în prezent este tot mai greu ca acesta să fie ignorat. Ca urmare, Parteneriatul Estic trebuie să își concentreze forțele asupra securității, mai ales asupra securității energetice, deoarece aceste aspecte sunt interconectate cu politica Rusiei. În al doilea rând, este necesară o restructurare a PaE. Trebuie acordată o mai mare atenție mobilității individuale, IMM-urilor și programelor de dezvoltare regională. Respondenții la sondaj au susținut principiul „mai mult pentru mai mult”. În al treilea rând, se remarcă faptul că nu există diferențe de opinii mari între V4 și PaE, sugerând că o soluție acceptabilă pentru toți poate fi găsită în discuțiile privind Parteneriatul Estic și restructurarea Politicii Europene de Vecinătate. Anumite divergențe în opinii cu privire la Parteneriatul Estic există doar în Ungaria, însă acestea nu reprezintă o amenințare pentru cooperare.
Tot pe baza acestui sondaj se poate întocmi o analiză SWOT a Parteneriatului Estic. Analiza SWOT reprezintă o metodă folosită pentru a ajuta la proiectarea unei viziuni de ansamblu a unei afaceri/organizații. Termenul SWOT provine din limba engleză, semnificând acronimele conceptelor: Strengths, Weaknesses, Opportunities, Threats, mai exact în limba română „Puncte tari, Puncte slabe, Oportunități, Amenințări”.
Puncte tari
Evaluare generală pozitivă a Parteneriatului Estic între statele membre;
Reforma semnificativă a Parteneriatului Estic – introducerea principiului „mai mult pentru mai mult” – este considerată o decizie corectă de către respondenții sondajului;
Există o coeziune semnificativă din punctul de vedere al statelor membre ale Grupului Visegrad și ale Parteneriatului Estic;
Acorduri de Asociere semnate între UE și Ucraina, Georgia și Republica Moldova, facilitând o integrare europeană mai rapidă a acestor state.
Puncte slabe
Progresul realizat în mobilitatea individuală nu este momentan suficient de bun;
Evoluțiile de securitate sunt văzute în general într -o lumină mai degrabă negativă de către cetățenii din majoritatea statelor din cadrul Parteneriatului Estic;
Doar 39% dintre persoanele chestionate sunt de părere că s-au realizat progrese pozitive în domeniul securității energetice.
Oportunități
Finanțarea ar trebui canalizată în programele de dezvoltare regională, IMM-uri, dezvoltarea pieței energetice regionale , eficiența energetică;
Participarea țărilor membre ale Parteneriatului Estic la programele comunitare ale Uniunii Europene;
Respondenții au fost în mod rezonabil încrezători în faptul că în următorii cinci ani cel puțin încă o țară membră PaE va semna un Acord de Asociere cu Uniunea Europeană;
Republica Moldova se află în momentul de față în negocieri avansate cu Uniunea Europeană privind oferirea statutului de membru, fiind posibilă concretizarea acestui fapt în anii următori;
Cetățenii din statele membre ale Parteneriatului Estic cred că cel puțin unui stat îi va fi acordat statutul de candidat UE în următorii cinci ani;
Opinia generală a membrilor PaE și V4 este că perspectiva aderării pentru un stat, în cazul în care îi este oferită de către UE, ar stimula continuarea implementării de reforme.
Amenințări
Respondenții din statele membre PaE-V4 nu consideră că Parteneriatul Estic a fost recunoscut ca un precursor pentru statutul de candidat la Uniunea Europeană, însă motivarea statelor cu statutul de membru poate duce la implementarea a mai multor reforme;
Cu toate că Uniunea Europeană este percepută de către statele Parteneriatului Estic drept vectorul perfect de integrare europeană, statele Grupului Visegrad sunt mai moderați cu privire la faptul că orice stat membru PaE poate obține statutul de candidat UE în următorii cinci ani;
O eventuală nesoluționare a conflictelor din regiunea Donbas ar putea duce la ruperea relațiilor dintre Uniunea Europeană și Ucraina;
Refuzul Armeniei și al Belarusului de a semna AA cu UE în detrimentul aderării la Uniunea vamală alături de Rusia și Kazahstan poate compromite într-o anumită măsură integrarea europeană a acestor state;
Respondenții cred într-o fragmentare a Parteneriatului Estic, realizându-se o divizare între statele care doresc integrarea europeană cât mai rapidă și statele mai reticiente;
Rămân întrebări cu privire la modul în care ar trebui abordate statele membre PaE ce sunt reticiente în vederea integrării europene.
IV. UNIUNEA EUROPEANĂ CA ACTOR INTERNAȚIONAL DE SECURITATE. UNIUNEA EUROPEANĂ CA ACTOR NORMATIV PE PLAN EXTERN
IV.1. Uniunea Europeană – soluționarea conflictelor externe
Uniunea Europeană prezintă o politică externă și de securitate proprie, ceea ce le oferă statelor membre dreptul să se exprime și să acționeze ca un întreg pe scena mondială. În contextul actual, la nivel internațional, cele 28 de state membre ale Uniunii Europene au o influență mult mai mare dacă acționează împreună, decât pe cont propriu, ca 28 de actori individuali. Astfel s-a stabilit prin Tratatul de la Lisabona din 2009, înființarea funcției Înaltului Reprezentant pentru Afaceri Externe și Politica de Securitate, care deține totodată și funcția de vicepreședinte al Comisiei Europene.
Principala instituție de decizie în Uniunea Europeană este Consiliul European al celor 28 de conducători de stat și de guvern din UE, care se întâlnesc de patru ori într-un an. Membrii Consiliului European definesc principiile și reperele generale ale politicii externe și interne ale Uniunii.
Uniunea Europeană joacă un rol important la nivel internațional, de la participarea în găsirea de metode în combaterea încălzirii globale și până la implicarea în rezolvarea conflictului din Orientul Mijlociu. Politica externă și de securitate a Uniunii are la bază folosirea diplomației, la care în cazul în care este necesar se adaugă comerțul, asistența, apărarea și securitatea. Toate acestea sunt menite să își aducă aportul în soluționarea conflictelor și în instaurarea unui climat de cooperare pe plan internațional.
Datorită dimensiunii financiare, economice și comerciale, Uniunea Europeană alcătuită din cele 28 de state reprezintă o forță majoră la nivel mondial. UE deține un rol-cheie în afacerile globale, forța ei crescând o dată ce membrii Uniunii iau în comun tot mai multe decizii cu privire la politica externă. Uniunea Europeană își stabilește relații de colaborare cu actorii-cheie globali , fiecare având interese proprii și opinii cu privire la situația globală. Colaborările au la bază interese și beneficii reciproce, ambele părți având pe de-o parte drepturi, iar pe de alta obligații. Europenii organizează destul de des summituri la care iau parte Statele Unite ale Americii, Japonia, Rusia, China, India ori Canada. Relațiile cu aceste state, dar și cu altele, cuprind mai multe domenii de activitate, printre care educația, mediul, securitatea și apărarea, drepturile omului sau infracționalitatea.
În prezent, Uniunea Europeană nu deține o forță armată permanentă, însă, în baza Politicii de Securitate și Apărare Comună (PSAC), UE utilizează forțele puse la dispoziție de statele membre în diferite acțiuni, printre care:
misiuni umanitare și de salvare;
prevenirea conflictelor și menținerea păcii;
operațiuni de dezarmare comune;
misiuni ale forțelor de luptă pentru gestionarea crizelor, inclusiv pentru restabilirea păcii;
consiliere și suport militar.
De-a lungul ultimilor zece ani, Uniunea Europeană a desfășurat 23 de operațiuni militare și misiuni civile, ca răspuns la situațiile de criză ivite. Altfel spus, rolul Uniunii în domeniul securității ia amploare pe zi ce trece.
Începând cu anul 2007, UE a putut desfășura operațiuni cu reacție rapidă, având două grupări tactice de luptă aflate în concurență, numărând 1500 de persoane. La nevoie, ambele operațiuni pot fi lansate aproape simultan. Deciziile de mobilizare sunt luate de miniștrii statelor Uniunii Europene, în cadrul Consiliului UE.
Uniunea Europeană are diverse politici cu privire la conflictele regionale. Din exterior, UE este văzut ca un actor unificat. În ciuda diferențelor dintre ele, Consiliul Europei și Comisia Europeană urmăresc strategii similar privind soluționarea conflictelor de către UE. Astfel se poate vorbi despre modul în care UE a gestionat conflictele de-a lungul istoriei sale.
Intervenția UE în conflictele din vecinătatea estică este recentă și relativ modestă comparativă cu implicarea altor actori internaționali, cum ar fi Rusia, Statele Unite ale Americii sau OSCE. Intervenția este modestă și în comparație cu eforturile Uniunii de reglementare a conflictelor din Balcani, Orientul Mijlociu sau chiar din Africa.
O dată cu lansarea PEV, Uniunea Europeană a devenit mai activă din punct de vedere diplomatic cu privire la aceste conflicte, dar totodată este ezitantă în jucarea unui rol important în procesul soluționării conflictelor din vecinătatea estică. Mai mult decât atât, are tendința de a „ocoli” conflictele, decât să aleagă implicarea directă în eforturile de soluționare, transformând Uniunea într-un actor mai degrabă economic decât politic în aceste conflicte.
Soluționarea conflictelor din Europa de Est de către UE este îngrădită și de către contra-influențele rusești. Obiectivul principal al politicii externe ale Rusiei este de a depune eforturi pentru o lume multipolară, în care Rusia să fie unul dintre polii de influență. Pentru ruși, acest fapt simbolizează menținerea sau reconsolidarea sferei lor de influență în regiunea fostelor state sovietice, dar și ținerea la distanță pe cât posibil a celorlalți actori externi, cum ar fi UE, SUA sau China. Spre deosebire de alte regiuni conflictuale europene, aceste regiuni se diferențiază prin faptul că beneficiază de suport militar, economic și diplomatic din partea Rusiei, implicarea UE în aceste regiuni fiind din ce în ce mai grea.
IV.2. Politica externă și de securitate a Uniunii Europene
În cadrul politicii externe a Uniunii Europene, responsabilitățile sunt împărțite între Consiliul European și Comisia Europeană cu diverse agenții instituționale din cadrul celor două instituții și cu numeroase grupuri de lucru constituite din diplomații statelor membre ce urmăresc să controleze UE. Totuși, rolul principal în stabilirea politicilor UE cu privire la zonele de conflict îl dețin reprezentanții speciali de operare din cadrul Consiliului European și al Comisiei Europene. Divizarea competențelor între cele două instituții nu este întotdeauna bine clarificată, iar fragmentarea instrumentelor pe care le dețin ar complica foarte mult coordonarea politicii UE în soluționarea conflictelor din regiunile de conflict. Reprezentanții speciali ai UE contribuie la rezolvarea conflictelor prin depunerea de eforturi diplomatice și de securitate, dar aceștia dețin resurse puține pe care să le poată utiliza pentru a fi capabile să influențeze partidele oponente. Comisia Europeană ar deține resursele necesare pentru a interveni în zonele de conflict, însă utilizarea acestora este limitată.
Rivalitatea instituțională dintre Comisie și Consiliu nu este una neobișuită, cu toate că multe probleme sunt rezolvate în urma unei coordonări rapide cu acest scop din partea celor două instituții. În ciuda conflictelor interne, aceste instituții au o tendință globală de promovare a unui rol crescător al Uniunii Europene în soluționarea conflictelor.
Politica externă și de securitate are rolul de:
menținere a păcii;
întărire a securității la nivel internațional;
consolidare și dezvoltare a democrației și statului de drept;
promovare a cooperării international.
Politicile și abordările UE asupra conflictelor au o întindere geografică largă, dar prezintă o superficialitate instituțională. Uninunea Europeană a jucat un rol limitat în conflictele interne din UE, cum ar fi Țara Bască sau Irlanda de Nord. Rolul său a fost mult mai mare, însă indirect, în prevenirea conflictelor entice din Centrul și Estul Europei în anii 90. De altfel UE s-a angajat în intervenția în conflictele din Africa, Indonezia, Orientul Mijlociu, Balcani, Caucaz ori Republica Moldova.
Totalizând intervențiile UE în asemenea conflicte se demonstrează faptul că implicarea sa în soluționarea conflictelor este atât direct, cât și indirectă. Implicarea directă provine din acțiunile oficiale UE ca actor pe scena politicii externe. Printre asemenea acțiuni putem enumera misiunile polițienești ori miltare, activitățile diplomatice, aplicarea sancțiunilor și acțiuni de menținere a păcii. După cum spuneam, intervenția UE poate fi și indirectă deopotrivă. Regimul de liberalizare a vizelor și de monedă unică pentru potențialele state candidate la structurile europene poate reprezenta exemplul de intervenție indirectă a UE în zonele conflictuale, având un impact puternic asupra populației și diminuând astfel din disputele teritoriale.
Pe măsură ce Uniunea Europeană și-a extins granițele, statele din estul Europei și din Caucazul de Sud i-au devenit vecinii cei mai apropiați. Aceste state influențează tot mai mult securitatea, stabilitatea ori prosperitatea. O colaborare mai strânsă între UE și partenerii săi, statele membre ale Parteneriatului Estic – Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Georgia, Republica Moldova și Ucraina – indică elementul cheie în relațiile externe ale Uniunii.
În 2013, Croația a devenit cel de-al 28-lea stat membru al Uniunii Europene. Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, Muntenegru și Serbia au primit și ele statutul de candidate la aderarea la UE. Albania și Bosnia și Herțegovina și-au depus candidatura pentru a deveni membre UE, o decizie urmând a fi luată cel mai probabil în următorii ani. Altfel spus, statele balcanice au șansele cele mai rapide de integrare europeană, acest fapt datorându-se și încheierii unui accord istoric finalizat între Serbia și Kosovo, acord ale cărui negocieri au fost mediate cu sprijinul UE.
Ca urmare a Primăverii arabe (2011), UE și-a restructurat Politica de Vecinătate cu scopul de a-și exprima suportul față de cetățenii care militează pentru respectarea valorilor democratice. PEV a fost fondată pentru a întări relațiile Uniunii Europene cu vecinii săi estici și sudici, promovând sporirea mobilității, dialogul politic și integrarea economică. UE continuă să susțină tranziția către democrație în nordul Africii și Orientul Mijlociu, în ciuda politicii instabile sau a problemelor la nivel economic. S-a înființat un grup operativ Uniunea Europeană-Tunisia pentru coordonarea sprijinului european menit să ajute Tunisia în procesul de tranziție către democrație și în eforturile sale de revenire pe plan economic. Un astfel de grup operativ a mai fost lansat și între UE și Egipt. Alături de SUA, Rusia și ONU, UE încurajează statele Israel și Palestina să ajungă la o înțelegere bilaterală.
Uniunea Europeană își sporește colaborările cu statele din Asia și America Latină, astfel a semnat parteneriate cu asiaticii, aflați într-un proces de dezvoltare crescător. Aceste parteneriate dispun îmbinarea elementelor economice, culturale, sociale și politice.
IV.3. Politica Uniunii Europene asupra Transnistriei
Situată la o distanță de aproximativ 100 de kilometri de granița cu UE, Transnistria este cea mai apropiată regiune de conflict din vecinătatea estică. Totodată este și regiunea de conflict cel mai ușor de gestionat, deoarece probabilitatea de iscare a violenței este aproape nulă, iar conflictele din această regiune sunt de natură politică sau economică, și nu de natură etnică ori militară. Uniunea Europeană s-a implicat în Transnistria în negocierile de soluționare a conflictului și a pus presiune pe Transnistria, stimulând Republica Moldova să inițieze negocieri de reunificare.
Sursa http://www.rfi.ro
Transnistria este o fâșie de pământ separată de Republica Moldova prin râul Nistru. Se întinde pe o suprafață de 4163 km² și are o populație de aproximativ 350000 de oameni. Înclinația Republicii Moldova spre independență în 1991 a provocat tensiuni serioase în regiunea Transnistria, care preferea să își obțină și ea independența, să rămână parte a Uniunii Sovietice sau să se integreze Rusiei. În 1992 s-a iscat un mic război între Guvernul moldovean și autoritățile transnistriene, soldat cu moartea a 1500 de oameni. Intervenția Rusiei în Transnistria a dus la stoparea conflictului.
Încă de la începutul anilor 90` s-a creat un complex de mecanisme între Republica Moldova, Rusia și Transnistria, având ca scop menținerea păcii în regiune. De altfel au mai fost inițiate discuții în formatul „5+2” : Transnistria, Republica Moldova, Ucraina, Rusia și OSCE, la care se adaugă doi observatori externi, SUA și UE, pentru a găsi metode de soluționare a conflictului.
Dintre conflictele din vecinătatea estică a UE, cel din Transnistria este singurul care nu are la bază un temei etnic. Aici nu se poate vorbi despre un conflict dintre moldovenii-români și ruși. De pildă, sunt mulți moldoveni în Transnistria care susțin separarea regiunii, dar și ruși sau ucrainieni din Republica Moldova care se opun secesiunii. Totodată, conflictul transnistrean este singurul care are șanse minime de inițiere a unui război armat, fapt datorat unui consens între Republica Moldova și Transnistria ce prevede ca soluționarea conflictului să fie realizată pe o cale pașnică. Libera circulație a cetățenilor între cele două zone de conflict nu este restricționată.
În continuare, factorii de securitate, politic și economic nu au reușit să fie soluționați în conflictul dintre cele două teritorii. Transnistria controlează 470 km din 1222 km de granițe a Republicii Moldova, dar și rute importante ori căi ferate către Rusia și Ucraina, facilitând astfel o oportunitate copioasă pentru traficul de arme, droguri și persoane.
Rusia se folosește de teritoriul transnistrean pentru a-și menține influența geopolitică și trupele militare în Republica Moldova. Adevărul este că fără suportul Rusiei, Transnistria nu ar fi reușit să supraviețuiască drept un stat de facto. Însăși Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că supraviețuirea Transnistriei fără suportul politic, economic, financiar și militar al Rusiei ar fi fost imposibilă. Azi, prezența militară rusească de pe teritoriul Transnistriei este compusă din 1500 de oameni și 25000 de tone de armament. Totodată, Rusia le-a oferit un support economic substanțial sub diverse forme, scutindu-i de plata restanțelor la gaz, ajunse în ultimii 10 ani la o sumă de 1,8 miliarde de dolari.
Ucraina a jucat un rol ambiguu în acest conflict; ar părea că aceasta are un interes puternic rezultat din soluționarea conflictului. Cu toate că perpetuarea conflictului nu ar afecta situația curentă din Ucraina sau aspirațiile sale euro-atlantice, Ucraina nu își dorește ca Transnistria să devină o enclave a Rusiei. Nu putem spune însă că Ucraina nu beneficiază de această situație, din contră. Presupusa contrabandă, traficul de personae ori exportul de arme se realizează în cea mai mare parte pe axa Transnistria-Ucraina: fie pe pământ, fie pe mare, prin porturile Odessa și Ilichiovsk. Revoluția portocalie a produs anumite schimbări positive în acest sens, însă în continuare oficialități din Ucraina beneficiază de legăturile strânse cu oficialități transnistriene.
Un factor care contribuie la continuarea conflictului îl poate reprezenta și slăbiciunea Republicii Moldova și incapacitatea acesteia de a atrage transnistrienii. Faptul că Republica Moldova este unul dintre cele mai sărace state din Europa contribuie la lipsa atractivității de unificare cu aceasta. O mare majoritate a cetățenilor din Transnistria dețin buletine rusești ori ucrainiene, astfel pentru aceștia ar fi mult mai convenabilă o alipire la Rusia. Coluziunea anumitor elite din Republica Moldova cu grupuri de interese transnistriene este un motiv care a susținut continuarea conflictului secessionist pentru mai bine de zece ani.
Din anul 2002, Uniunea Europeană a accelerat procesul de implicare în conflictul transnistrean, o dată cu lansarea discuțiilor privind PEV, urmând ca instituțiile UE să joace un rol active în implicarea soluționării conflictelor din vecinătatea estică.
Negocierile dintre Republica Moldova și Transnistria privind soluționarea conflictului a avut urcușuri și coborâșuri de la finele războiului din 1992. Momente de reapropiere au existat între 1997 și 2001, însă acestea nu s-au concretizat într-o înțelegere deoarece menținerea neschimbată a granițelor părea imposibilă pentru autoritățile secesioniste. O nouă oportunitate s-a ivit în a doua jumătate a anului 2002, când, printr-un accord surprinzător, Republica Moldova și Transnistria au căzut de accord să se unească sub forma unui stat federal. Aceste negocieri au eșuat până la urmă, însă s-a sesizat o schimbare majoră în mecanismul de soluționare a conflictului, cu o implicare a UE pentru prima data în Transnistria. În 2003, Comisia Europeană a inițiat la Bruxelles consultări trilaterale între Ucraina, Republica Moldova și Uniunea Europeană privind controlul vamal de la frontiera celor două state, fiind inclusă și Transnistria în această chestiune.
O dată cu lansarea Politicii Europene de Vecinătate în 2003 și cu extinderea granițelor UE în 2004 și 2007, conflictul din Transnistria a devenit conflictul cu cel mai înalt nivel de implicare a structurilor europene în soluționarea vreunui conflict din estul Europei. Uniunea Europeană a îmbunătățit controalele vamale, reușind să diminueze traficul de persoane, droguri și arme, și a oferit Republicii Moldova sprijin politico-economic, pentru ca aceasta să devină mai atractivă pentru rezidenții transnistrieni.
Ca urmare a acțiunilor pro-active ale Uniunii Europene în Transnistria, afacerile transnistriene au fost înregistrate ca persoane juridice moldovenești. Acest fapt a facilitat importurile și exporturile între UE și Transnistria. Se poate spune că exportul transnistrean către Uniunea Europeană a înregistrat un boom până la începutul crizei financiare din 2008.
În ciuda anumitor tensiuni pe care le crează diverse politici europene în regiune, UE încearcă pe cât posibil să își depolitizeze activitățile. Republica Moldova a adoptat aceeași tactică, încercând însă să nu stârnească Rusia împotriva sa, reușind să faciliteze instituțiilor UE o implicare cât mai ușoară în activitățile din teritoriu.
Implicarea majoră a UE în soluționarea conflictului nu s-a petrecut peste noapte. Cu teama de a nu irita Rusia, multe state membre ale Uniunii au fost sceptice privind intervenționismul politicii UE în Transnistria. Pentru a minimiza din scepticismul unor state, UE a inițiat în regiune acțiuni cu o implicare scăzută, necontroversate, dar care în timp vor sublinia importanța implicării europene în soluționarea conflictului. Printre aceste acțiuni se regăsesc sporirea activităților EUBAM sau liberalizarea schimbului UE-Republica Moldova. Cu toate că aceste acțiuni au dus la asigurarea securității frontaliere, prin diminuarea contrabandei și a traficului, pentru UE rămâne o altă problemă majoră de securitate nerezolvată în regiune, și anume menținerea păcii.
Uniunea Europeană a avut 2 tentative de a iniția misiuni de pace în regiune, însă ambele au eșuat. Prima, în 2003, a fost blocată de către Rusia, la acel moment UE neavând puterea de a se opune Rusiei pe această chestiune. A doua, în 2006, când Reprezentantul Special UE însărcinat cu Republica Moldova a făcut presiuni pentru jucarea unui rol mai important al Uniunii în menținerea păcii, însă de această data opoziția a venit din partea statelor membre UE, care anticipau o opoziție rusească și nu doreau să inițieze un conflict în acest context.
În ciuda rezervelor cu privire la menținerea păcii, depinde doar de Transnistria dacă acest conflict are rost să avanseze sau nu, luând în considerare totodată și factorii politic, economic, civic și de securitate.
Conflictul nu fost soluționat până în prezent, însă fără doar și poate se află pe drumul spre soluționare
IV.4. Politica Uniunii Europene asupra Abkhaziei și Ossetiei de Sud
Sursa:http://topics.nytimes.com
Abkhazia este o regiune la Marea Neagră, care de facto s-a separate de Georgia la finele războiului din 1992-1993. Se întinde pe o suprafață de 8700 km² și se situează la granite cu Rusia. Înaintea războiului, Abkhazia a fost republică autonomă din cadrul Georgiei sovietice, cu o populație de 500000 de locuitori, În prezent populația Abkhaziei a ajuns la 200000 de locuitori și este alcătuită din abkhazi, armeni și georgieni.
Conflictul din Abkhazia a consemnat moartea a 10000 de oameni între septembrie 1992 și septembrie 1993, cu victime de ambele părți. Abkhazii au câștigat războiul pe cale militară, expulzând din regiune nu doar trupele militare georgiene, ci și cetățenii georgieni, care reprezentau aproximativ jumătate din populația Abkhaziei înaintea războiului. Eforturi pentru soluționarea conflictului au fost depuse, însă acestea au fost sporadice și ineficiente.
Ossetia de Sud este o regiune montană situată în sudul munților Caucaz, care și-a proclamat independența față de Georgia după un război în 1992, însă independența acesteia nu este recunoscută internațional. Înainte, Ossetia de Sud era un district autonom din Georgia. Are o suprafață de 3900 km² și se învecinează cu regiunea rusească Ossetia de Nord, care are aceeași populație etnică ca și aceasta.
Faza violentă a conflictului din Ossetia de Sud s-a desfășurat în 1992 și s-a soldat cu o sută de decese. Conflictul a luat sfârșit pe 14 iulie 1992 prin semnarea unui acord de încetare a focului. Acordul a fost totodată unul de menținere a păcii în regiune și viza trupele rusești, georgiene și sud-ossetiene. O Comisie Unificată de Control, formată din Rusia, Georgia, Ossetia de Sud și Ossetia de Nord, a fost înființată, având ca scop supervizarea situației de securitate din regiune și inițierea negocierilor pentru soluționarea conflictului.
Între conflictul din Abkhazia și cel din Ossetia de Sud se pot identifica câteva diferențe. Pentru început, Abkhazia vizează obținerea independenței, pe când Ossetia de Sud își dorește să se alăture Ossetiei de Nord/Rusiei. Abkhazia este din punct de vedere geografic izolată de Georgia, prin munți și printr-un râu; are o populație mult mai mare și se poate susține economic datorită industriei turismului, care a cunoscut o creștere în ultimii ani. Ossetia de Sud este diferită. Este prea mică pentru a putea să se dezvolte economic. Practic, singurele joburi din regiune sunt în domeniul miltar sau paramilitar al guvernului secesionist. În același timp, este mai puțin izolată de Georgia, capitala regiunii, Tskhinvali, fiind situată la mai puțin de o oră de mers cu mașina de unul din orașele mari georgiene, Gori.
Dacă la început părea că Abkhazia este o regiune mult mai greu de abordat decât Ossetia de Sud, în urma războiului din 2008 percepția oamenilor s-a schimbat, majoritatea observatorilor și politicienilor concluzionând asupra faptului că Ossetia de Sud este în continuare un conflict nerezolvat și rămâne o regiune inabordabilă, asemenea Abkhaziei.
Rusia se află într-o strânsă legătură cu cele două regiuni secesioniste. Ambele se situează la graniță cu Rusia și nici una din ele nu ar fi reușit să persiste în luptele secesioniste fără sprijinul Rusiei. Totodată, moneda oficială folosită în cele două regiuni este rubla. Rusia plătește majoritatea pensiilor în aceste zone. Atât Abkhazia, cât și Ossetia de Sud pretind să își modeleze instituțiile pe modelul rusesc. Cel mai important, Rusia oferă sprijin economic și militar substanțial și îmbunătățește infrastuctura, cum ar fi conductele de gaz din Ossetia de Sud ori căile rutiere și ferate din Abkhazia. Aceste măsuri servesc spre o conexiune mai puternică între Rusia și cele două regiuni. Adevărul este că Abkhazia și Ossetia de Sud și-au „externalizat” independența către Rusia.
În ultima perioadă, relațiile dintre Georgia și Rusia au devenit foarte tensionate, în mare parte datorită conflictelor secesioniste și a diferențelor bilaterale. Intereseul principal al rușilor în regiune este de a-și menține influența în spațiul post-sovietic; acest interes se ciocnește cu dorința Georgiei de a adera la NATO și Uniunea Europeană și de a soluționa conflictele de pe teritoriul său. Eforturile administrației Saakashvilli (2004-2013) de a dezgheța și internaționaliza procesul de reglementare a conflictelor a produs tensiuni de natură politică, economică și de securitate cu Rusia. Aceste tensiuni au avut mai multe urmări: introducerea vizelor rusești pentru cetățenii georgieni, expulzarea spionilor ruși din Georgia (2006), expulzarea emigranților georgieni din Rusia, închiderea singurei granițe dintre Georgia și Rusia (cu excepția granițelor din Abkhazia și Ossetia de Sud), blocarea Rusiei de către Georgia de a adera la Organizația Mondială a Comerțului. Tensiunile militare între cele două state persistă, Rusia violând în câteva rânduri spațiul militar georgian, chiar și bombardând câteva teritorii.
Până în 2002-2003, implicarea Uniunii Europene în cele 2 regiuni a fost restricționată de mai mulți factori, fie ei endogeni ori exogeni. Acești factori au dus la o susținere mai scăzută a politicii UE în regiune de către statele membre.
Implicarea Comisiei Europene în reabilitarea de după conflict a Ossetiei de Sud a fost una relativ modestă. Rusia și Ossetia de Sud au fost destul de ferme în privința permiterii influențelor politice ale Uniunii Europene în regiune. Acestea au reușit să prevină abordarea expansionistă a UE în procesul de soluționare a conflictului din regiune. Din nefericire, implicarea UE nu a putut fi reprodusă în Abkhazia nici măcar la nivelul celei din Ossetia de Sud. Instituțiile UE au avut un rol mai activ în Ossetia de Sud față de Abkhazia. Se confirmă astfel faptul că politica externă a Uniunii Europene se dezvoltă în mod predominant în regiunile în care instituțiile UE au o implicare minimă ( cum ar fi Transnistria sau Ossetia de Sud), însă întâmpină constrângeri în regiunile în care Uniunea a stabilit diverse politici (precum Abkhazia ori Nagorno-Karabah).
În ciuda eforturilor de a sta deoparte de controversele soluționării conflictului din Georgia, Uniunea Europeană nu ar fi reușit să aibă un impact substanțial asupra transformărilor Georgiei fără să realizeze o politică asupra zonei conflictuale. Succesul politicii UE asupra Georgiei ar fi fost de succes doar prin realizarea unor progrese în soluționarea conflictelor din Abkhazia și Ossetia de Sud. Strategia UE în Georgia a fost de dezvoltare a statului georgian în contextul unei stabilități politice și al unei economii prospere.
Cele două conflicte au reprezentat probabil cele mai controversate cazuri de implicare a Uniunii Europene în soluționarea conflictelor din vecinătatea estică. UE se aștepta să dețină un rol major în încheierea celor două conflicte, însă puține dintre inițiativele Uniunii în regiune s-au materializat. Politica ambivalentă a UE asupra Abkhaziei și Ossetiei de Sud se datorează într-o anumită măsură diviziunilor interne din UE. Dacă anumite state doreau o implicare mai activă în soluționarea conflictelor georgiene, altele se temeau să nu stârnească o reacție negativă a Rusiei prin deciziile acestora. Eșecul Uniunii de a juca un rol mai major în rezolvarea conflictului din Georgia a dus la o creștere a ratei violenței în acest stat, degenerând astfel într-un război la scară largă la nivel european.
IV. 5. Politica Uniunii Europene asupra Nagorno-Karabah
Dintr-o perspectivă geopolitică, s-ar putea susține faptul că tensiunile din regiunea Nagorno-Karabah ar trebui să reprezinte o prioritate pentru politica externă a UE asupra Caucazului de Sud. Acest conflict însă deține cea mai mică implicare a UE în vreun conflict din statele ex-sovietice. Dacă în Abkhazia, Transnistria ori Ossetia de Sud implicarea Uniunii a fost una relativ modestă, în Nagorno-Karabah aceasta a fost aproape inexistentă, reprezentând un conflict secesionist foarte greu de gestionat.
Neimplicarea Uniunii Europene în regiune este și rezultatul lipsei unei cereri de implicare a UE venită din partea Armeniei ori a Azerbaidjanului.
Sursa: http:// www.euronews.com
Oblastul autonom Nagorno-Karabah se întinde pe o suprafață de 4400 km² și este o regiune ce face parte din Azerbaidjanul sovietic, însă locuită în mare majoritate de cetățeni armeni. Conflictul în regiune s-a iscat în 1988, când locuitorii din zonă au votat alipirea la R.S.S. Armenia în detrimentul R.S.S. Azerbaidjan. Situația a devenit mai tensionată în perioada 1992-1994, când datorită conflictelor etnice au decedat aproximativ 20000 de persoane. Acest conflict a dus la victoria Armeniei pe cale militară. Armenia nu s-a limitat doar la deținerea controlului în Nagorno-Karabah, aceasta ocupând 16% din teritoriul Azerbaidjanului. Ca urmare, în jur de 600000 de azeri au fost expulzați de pe aceste teritorii. În mai 1994 s-a semnat între cele două state un acord de încetare a focului, însă nu s-a ajuns la un acord de pace până în prezent.
Sub îndrumarea OSCE, au fost inițiate negocieri de pace, mediate de un grup de mediatori internaționali denumit Grupul Minsk, alcătuit din Rusia, Franța și Statele Unite ale Americii. Din aceste negocieri au fost excluse autoritățile din Nagorno-Karabah, Se poate spune că negocierile au înregistrat progrese, însă conflictul este unul „înghețat”.
Cu toate că Armenia și Azerbaidjan au fost de mai multe ori aproape de a ajunge la o înțelegere, aceasta nu s-a concretizat până la urmă datorită presiunilor venite din partea diasporei armene. Datorită acestui conflict Armenia a fost omisă în mai multe întâlniri din cadrul forurilor europene, Azerbaidjan reușind să o izoleze din acțiunile Caucazului de Sud cu sprijinul Turciei. Astfel, pentru Armenia și Nagorno-Karabah diaspora reprezintă o sursă importantă de investiții, de reabilitare a infrastructurii ori de reconstrucție post-conflict.
Privind situația din perspectiva Azerbaidjanului, Armenia a ocupat o bună parte din teritoriul său fără niciun drept și a expulzat mai bine de jumătate de milion din cetățenii săi. Aceasta se poate considera cu siguranță o breșă în dreptul internațional. Comunitatea internațională nu a susținut fără echivoc integritatea teritorială a Azerbaidjanului. Creșterea economică foarte puternică a Azerbaidjanului în ultima decadă (cea mai mare din lume în 2006 și 2007) determină oficialitățile azere să considere că soluționarea conflictului se va săvârși în timp, balanța de putere înclinându-se în favoarea acestora.
Cauza implicării scăzute a Uniunii Europene în regiunea Nagorno-Karabah este într-o anumită măsură similară cu cea din Georgia. Geografic, regiunea este prea îndepărtată de UE, iar în acest timp Uniunea se concentra mai mult pe reforma instituțiilor proprii. Totuși, UE dorește să contribuie în soluționarea acestui conflict, care este considerat cel mai mare impediment în dezvoltarea regiunii.
Acest conflict nu îi afectează doar pe armeni, al căror comerț regional este limitat de către Turcia și Azerbaidjan, ci și pe azeri, care ar putea beneficia de mai multe proiecte europene privind exportul de gaze și petrol, mai ales că Azerbaidjan este văzută de UE drept un partener strategic.
Lansarea Politicii Europene de Vecinătate, numirea unui Reprezentant Special UE pentru Caucazul de Sud în 2003, includerea regiunii în PEV în 2004 și declarația conform căreia soluționarea acestui conflict reprezintă obiectivul principal în agenda PEV a sugerat o implicare mai activă a Uniunii Europene în Nagorno-Karabah.
UE a purtat negocieri cu Armenia și Azerbaidjan cu privire la lanul de acțiune al PEV în regiune. Dacă Armenia s-a opus implicării UE în acest conflict, Azerbaidjan a susținut cu tărie că UE trebuie să asiste în negocierile dintre cele două state, sperând în sprijinul lor în recuperarea teritoriului pierdut. UE a încercat să depolitizeze acțiunile sale pe cât posibil în regiune, fapt ce a determinat oficialitățile azere să concluzioneze faptul că UE nu își dorește atât de mult să asiste în soluționarea conflictului Nagorno-Karabah și nu vor mai cere o implicare mai activă a UE în acest caz.
Nagorno-Karabah este așadar conflictul cu implicarea cea mai scăzută a Uniunii Europene în ultimii 20 de ani. UE încearcă să își echilibreze acțiunile pe care le ia în regiune între Armenia și Azerbaidjan. Poziția oficială a Uniunii este de a-și aduce contribuția la negocierile de pace dintre cele două state o dată ce ele vor ajunge la un acord comun în acest sens. Problema însă este că acestea s-ar putea să nu ajungă la vreo înțelegere în viitorul apropiat, iar UE nu a luat vreo măsură în acest sens de mai bine de 15 ani.
IV. 6. Uniunea Europeană ca actor normativ pe plan extern
Încă de la început, conceptul de Uniune Europeană a fost privit ca un tip diferit de actor pe scena internațională. Obiectivele normative ale democratizării și modernizării economice, realizate de statele post-comuniste din Europa de Est, în modelul occidental de pluralism politic și liberalism economic, au reprezentat pietrele de temelie ale politicii de extindere a UE de după 1990. Răspunsul UE la căderea comunismului în Europa de Est în 1989 a fost de a extinde perspectiva aderării țărilor din regiune, în încercarea de a orienta transformarea internă și să se întoarcă la valorile europene. Oferta UE de aderare a fost condiționată de atingerea unor standarde înalte de guvernanță internă și normalizarea relațiilor lor cu statele vecine. Guvernanța în comun a spațiului economic al UE, prin politici și instituții comune are un temei juridic solid în tratatele Uniunii Europene. Proiectarea și punerea în aplicare a politicii de extindere de către instituțiile UE poate fi privită ca o expresie a identității proprii a Uniunii.
Pentru a înțelege dimensiunea normativă a politicii de extindere a UE, trebuie să se țină cont de natura voluntară a procesului, atribuind calități normative acestei politici. La începutul anilor 1990, țările est-europene au fost cele care au cerut integrarea în structurile UE , ca o măsură de protecție împotriva fostei puteri imperiale – Uniunea Sovietică. UE a reacționat la evenimentele externe și a dezvoltat o strategie de extindere în paralel cu agenda sa internă .
UE a fost cea care a decis cu privire la capacitatea fiecărui candidat de a deveni membru al Uniunii, stabilind criterii de aderare și evaluând pregătirea solicitanților. Dacă în teorie candidații își negociau aderarea, în practică aceste negocieri s-au desfășurat într-o mică măsură. UE nu putea să decidă pe cont propriu cum și dacă un candidat a îndeplinit criteriile de aderare la Uniunea Europeană. Acționând în vederea atingerii scopurilor sale normative, UE a cerut candidaților care doresc să devină parteneri egali în proiectul european să se conformeze valorilor sale.
Extinderea estică în două runde succesive, în 2004 și 2007, a fost recunoscută drept cel mai mare succes de politică externă al UE până în prezent. Acest lucru se datorează ritmului și profunzimii transformării politice și economice generate în Europa Centrală și de Est între 1989 și 2004-2007. Per ansamblu, în doar puțin peste un deceniu, țările est-europene au stabilit bazele instituționale ale statelor moderne și s-au transformat din dictaturi aflate în plină floare în democrații liberale cu un pluralism vibrant. De asemenea, aceste state au trecut prin schimbări economice profunde, schimbări ce au dus la stabilirea fundamentală a economiei de piață moderne și la atragerea de miliarde de euro de investiții străine directe.
UE, ca un actor internațional, poate acționa și a acționat într- o varietate de moduri diferite în politica mondială. Este mult mai probabil ca UE să urmeze mijloace normative atunci când relațiile de putere dintre UE și un stat terț sunt relativ echilibrate și relațiile se dezvoltă în limitele acordurilor negociate reciproc. Puterea și puterea relațională în mod special pare a fi de o importanță critică în inducerea unui impact normativ, având în vedere că, până și cele mai bune intenții pot fi o condiție insuficientă de succes (ca de exemplu Belarus).
Pentru a acționa ca o putere normativă în lume pe viitor, Uniunea Europeană trebuie să își improvizeze capabilitățile interne. Acest lucru nu înseamnă neapărat consolidarea capacităților în sensul clasic al termenului, cum ar fi, de exemplu, construirea de mijloace militare. Consolidarea capacităților în acești termeni ar putea deteriora rolul normativ al UE prin generarea de stimulente interne ale UE. În schimb, Uniunea ar putea consolida relațiile sale contractuale cu statele terțe, reducând astfel capacitatea sa de a acționa într-un mod non- normativ. Aceasta ar implica dezvoltarea în continuare a setului de reguli și legi care leagă comportamentul extern al UE în raport cu statele terțe , precum și legătura acestor reguli și norme în mod explicit la obligațiile prevăzute în temeiul dreptului internațional. Înțelegerea importanței de a lucra în această direcție se întemeiază pe o apreciere că UE nu este în mod necesar un organism normativ și că actorii săi interni sunt adesea conduși de același set de interese și priorități care motivează și alți actori internaționali.
CONCLUZII
În acest studiu de caz am prezentat în prima parte a lucrării o scurtă introducere a termenului de securitate, prin definirea conceptului din perspectiva mai multor experți în domeniul securității ori a unor organizații internaționale, cum ar fi NATO, UE, ONU și OSCE. Am continuat cu o scurtă analiză a geopoliticii și a ce presupune aceasta. În finalul introducerii am prezentat pe scurt cele două inițiative ale Uniunii Europene cu privire la granițele estice ale acesteia, Parteneriatul Estic și Politica Europeană de Vecinătate, inițiative care stau la baza analizei dimensiunii securității în vecinătatea estică.
În partea a doua a studiului am continuat cu analiza mediului de securitate regional în fostele state sovietice. Aici am identificat tendințele geoeconomice, geopolitice și geostrategice din această regiune, iar mai apoi am analizat riscuri, amenințări și vulnerabilități la adresa securității din regiunea statelor aflate pe teritoriul ex-sovietic.
A doua jumătate a lucrării am început-o ca o continuare la introducere, prin prezentarea mai detaliată a Parteneriatului Estic, prezentând rolul actual și obiectivele de viitor ale acestuia, urmate de o analiză comparativă între cele șase state membre ale PaE: Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Georgia, Republica Moldova și Ucraina. Pentru o înțelegere mai deplină a inițiativei estice, am elaborat o analiză SWOT asupra Parteneriatului Estic, analiză ce are la bază un sondaj realizat în cele șase state membre PaE și în statele din Grupul Visegrad.
Ultima parte a studiului prevede analiza Uniunii Europene ca actor internațional de securitate și ca actor normativ pe plan extern. Esența acestei analize o constituie prezentarea politcii adoptate de către UE pe plan extern, în mod special în Europa Estică, și detailarea implicării Uniunii în conflictele nesoluționate din Transnistria (Republica Moldova), Abkhazia și Ossetia de Sud (Georgia) și Nagorno-Karabah (Armenia, Azerbaidjan).
În concluzie, securitatea în statele membre ale Parteneriatului Estic este în contiunare una fragilă. Nesoluționarea celor trei mari conflicte din regiune, la care se mai adaugă conflictul recent din Ucraina, reprezintă o problemă majoră în integrarea celor șase state în organismele Uniunii Europene. Totuși, putem afirma cu tărie faptul că Uniunea Europeană a avut o implicare destul de scăzută în soluționarea acestor conflicte, principala cauză reprezentând-o o eventuală tensionare a relației cu Rusia. Consider că o implicare mai activă a Uniunii în aceste regiuni ar duce la o soluționare mult mai rapidă a acestor conflicte.
BIBLIOGRAFIE
• Buzan,Barry, „Popoarele, Statele și Teama”, Chișinău, ed. Cartier, 2000, p.28
• Mitran,Andreea, „Securitatea în regiunea extinsă a Mării Negre”, București,ed. Politeia, 2007, p. 4
• Manualul NATO, Bruxelles, 2001
• Moștoflei,Constantin; Sarcinshi,Alexandra; Duțu,Petre, „Studii de Securitate și Apărare, vol.2”, București, ed. Universității Naționale de Apărare, 2005, pp. 15-20
• Dobrescu,Paul; Bârgăoanu,Alina, „Geopolitica”, București, ed. Politeia, 2001, pp. 9-42
• „Dicționar Explicativ al Limbii Române, ediția a II-a”, București, ed. Univers Enciclopedic, 1998, p. 148
• Benea,Ciprian,Beniamin, „Diplomație Economică și Geopolitică. Note de Curs”, Oradea, ed. Universității din Oradea, 2010, pp. 13-15
• Ivan,Paul; Ghinea,Cristian, „Parteneriatul Estic – Instrucțiuni de Utilizare”, București,ed. CRPE, 2010, pp. 4-16
• Sarcinschi,Alexandra; Băhnăreanu,Constantin; „Redimensionări și Configurări ale Mediului de Securitate Regional. Zona Mării Negre și Balcanii”, București, ed. Universității Naționale de Apărare, 2005, pp. 16-33
• Ciurea,Corneliu, „Parteneriatul Estic (PaE), un Proiect Incert în Plină Desfășurare: Deficiențe și Provocări pentru 2015”, Chișinău, Asociația pentru Politică Externă, 2014, p. 7
• Rusu,Ioan; Duleba,Alexandru, „Republica Moldova și Parteneriatul Estic în 2015; Proiect al Convenției Naționale pentru Integrare Europeană”, Chișinău, Institutul pentru Dezvoltare și Inițiative Sociale „Viitorul”, 2014, pp.27-33
• Dostal,Vit; Karasova,Nikola; Lidl,Vaclav, „Trends of Eastern Partnership”, Praga, ed. AMO, 2015, p. 18
• Popescu,Nicu, „Politica Externă a Uniunii Europene și Conflictele Post-Sovietice”, Budapesta, ed. Cartier, 2009, pp. 113-232
• Tocci, Nathalie; Noutcheva,Gergana, „The European Union as a Normative Foreign Policy Actor”, CEPS Working Document No. 281/January 2008, pp. 3-31
SURSE
• http://www.un.org/aboutun/charter/index.html
• http://www.un.org
• http://www.osce.org/docs/english/1990-19997summits/istachart99e.htm
• http://infoeuropa.md/partneriatul-estic
• http://ec.europa.eu/europeaid/regions/eu-neighbourhood-region-and-russia/introduction-0_en
• http://infoeuropa.md/politica-europeana-de-vecinatate-pev
• http://www.europarl.europa.eu/ftu/pdf/ro/ FTU_6.5.5.pdf
• http://www.europarl.europa.eu/news/ro/news-room/content/20140915ipr62504/html/Parlamentul-European-ratific%C4%83-Acordul-de-Asociere-UE-Ucraina
• http://eeas.europa.eu/delegations/moldova/key_eu_policies/common_foreign_security_policy/index_ro.htm
• http://europa.eu/pol/cfsp/index_ro.htm
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Dimensiunea Securitatii In Cadrul Parteneriatului Estic al Uniunii Europene (ID: 106648)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.