Dimensiunea Religioasa a Existentei

STUDIU DE CAZ II

Dimensiunea religioasa a existentei

Cuprins:

1:Premisa

2-Religia:

Definitia religiei

Religia ca expresie simbolică

Religia explicată de către antropologie și biologie

Etimologie .

Crestinismul:

Crestinismul in Evul Mediu

Crestinismul in secolul XX

Relatia creștinismului cu alte religii

Religiile lumii

Biserica Ortodoxă

Biblia de la București

3-Literatura religioasa in limba slavona si limba romana:

4-Texte reprezentative in care sentimentul religios se asociaza cu o realizare estetica deosebita

5- Vocile Vremii :

Mitropolitul Varlaam :

Schita biografica

Opera

Mitropolitul Dosoftei :

Viata

Lucrari Tiparite

Lucrari in manuscris

Mitropolitul Antim Ivireanul:

Biografie

Rolul lui Antim Ivireanu in propășirea culturii române

Opere

Diaconul Coresi

Biografie

Opera

Tiparul

Tiparituri (selectii)

Macarie

Biografie

Tiparituri

6- Miron Costin: Viata lumii

7-Concluzii

8-Bibliografie

"A tăia latura religioasă din istoria literaturii românești înseamnă a renunța la cunoaștereatrăsăturii celei mai caracteristice din culturanoastră veche și una din fețele ei de glorie.”
Nicolae Cartojan

Premisa:

Literatura romana poarta ca marca specifica in secolul al XVII-lea dimensiunea religioasa a existentei. Din secolul al XVII-lea,limba slavona este inlocuita treptat cu limba romana.
Se fac traduceri si se tiparesc carti religioase pentru a increstina poporul: cazanii(evanghelii explicate),pravile(legi) si didahii(predici).
Reprezentati de seama in promovarea limbii nationale si a credintei crestine sunt:mitropolitul Varlaam,mitropolitul Dosoftei si Antim Ivireanul

Religia

Definitia religiei:

Religia este credinta in supranatural, sacru sau divin, și codul moral, practicile de ordin ritual, dogmele, valorile și instituțiile asociate cu această credință. În cursul dezvoltării sale religia a luat un imens număr de forme în diverse culturi sau persoane.

Religia ca expresie simbolică

Religia este, la nivel de discurs, expresia simbolică a unei încrederi în existența unei realități absolute (Sacrul, Supremul, Dumnezeul) de care omul ar depinde. Această încredere este credința religioasă. Ea permite omului să se orienteze în labirintul marilor întrebări ale vieții și dă omului un sens existenței sale care depășește viața sa biologică.

Religia explicată de către antropologie și biologie

La întrebarea de ce a apărut și există încă religia, antropologia și biologia oferă, în contrast cu sociologia, un răspuns care dă cont de cauzele fundamentale ale fenomenului. Aceste cauze ultime nu pot fi decât biologice.

Etimologie

Cuvântul religie vine din limba latină, fie din re-legio (re-citire, referindu-se la repetarea scripturilor, după Cicero) fie din (re-ligio – a lega , a reconecta, a reface legătura cu Dumnezeu). Religia poate fi definită ca un sistem bazat pe încercările oamenilor de a explica universul și fenomenele lui naturale, adesea implicând una sau mai multe zeități sau alte forțe supranaturale, sau ca un sistem de căutare a scopului sau înțelesului vieții. În mod obișnuit, religiile evoluează din/către mitologie și au drept caracteristici necesitatea credinței și un mod specific de a gândi și a acționa pe care credincioșii sunt îndemnați să le respecte. Religiile creștine socotesc cuvântul "religie" ca "legătura liberă și conștientă a omului cu Dumnezeu".

Crestinismul

Creștinismul este una din cele trei religii monoteiste contemporane, alături de iudaism și islam. Considerând împreună catolicii,protestanții și ortodocșii sub eticheta globală de "creștini", religia acestora este actualmente la nivel mondial cea mai importantă din punct de vedere numeric

Cuvântul "creștin" vine din limba latină populară, de la christianus, derivat de la Hristos, deoarece Iisus/Isus din Nazareth este considerat în religia creștină ca fiind Mesia și fiul lui Dumnezeu. Cuvântul "Hristos", în limba greacă Xριστός Christós, "cel uns", este traducerea din limba ebraică a cuvântului משיח Mașiah (arabă مَسيح Masīh).

Instituția specifică creștinismului este Biserica. Autoritatea doctrinală este Sfânta Scriptură sau Biblia, la care se adaugă, în ortodoxie și catolicism, tradiția Bisericii, iar pentru catolicism și Magisteriul bisericesc, reprezentat de autoritatea papei.

Creștinismul este religia acelora care mărturisesc credința în Iisus Hristos și purtător al unui mesaj universal de mântuire propovăduită de apostoli. Sintagma "Fiu al lui Dumnezeu" trebuie înțeleasă aici în sensul dat ei de către creștini, căci ea este veche, precedând creștinismul.

Cele trei mărturisiri de credință (crezuri) ale creștinilor sunt:

Simbolul apostolic (anul 50);
Simbolul niceeano-constantinopolitan, stabilit prin sinoadele ecumenice de la Niceea (325) și Constantinopol (381);
Simbolul atanasian (sec. IV-VIII?), ce explică amănunțit dogmele creștine de bază, comune celor mai multe tendințe și confesiuni creștine

De-a lungul timpului, principalele divergențe s-au manifestat:

-în legătură cu natura reală a lui Iisus Hristos;
-în legătură cu gradul de libertate a omului în interiorul planului divin de mântuire;
-în legătură cu modul de organizare instituțională a comunității creștine;
-în legătură cu raporturile creștinismului cu puterea politică.

În jurul acestor probleme de fond s-au manifestat, în plus, divergențe între creștini și în legătură cu:

interpretarea corectă a textelor revelate,
a sacramentelor,
a riturilor liturghiei
a codificării normelor morale.

Creștinismul în Evul Mediu

Integrarea între creștinism și puterea imperială se întrerupe în Occident odată cu invaziile popoarelor barbare, a supraviețuit însă în Imperiul Bizantin, în forme și conținuturi care denotau tendințele unei sacralizări crescânde a figurii împăratului, deținător al puterii politice și religioase.

Chiar și popoarele „barbare”, care au invadat Occidentul, erau deja creștine, dar în formă ariană. De aici efortul intens al Bisericii romane – care, în lipsa puterii provocată de căderea imperiului, progresa căpătând o crescută relevanță și civilă – pentru convertirea acestor popoare la ortodoxia trinitară.

În aceste împrejurări, creștinismul a luat în regatele romano-barbare, importanța politică. A sprijinit constituirea unor monarhii cu care a păstrat pentru foarte mult timp o strânsă legătură și deci un nou pol al dezvoltării creștinismului.

Între sec. al III-lea și al IV-lea și-a făcut apariția monahismul (părinții din deșert: Antonie Pustnicul, Pahomie, Vasile cel Mare, Ioan Cassian ș.a.), care monahism s-a cristalizat în sec. al V-lea în Occident în monahismul Benedictin.

Pe fondul prelungitei căderi economice și politice produse de invaziile barbare, în Evul Mediu târziu mănăstirile au devenit singurele centre de iradiere nu doar spirituală, dar și a tradiției culturale a Occidentului; au oferit structura economiei medievale încadrând populațiile în ferme agricole stabile și au contribuit la opera progresivă a defrișării și a cultivării terenurilor agricole.

Reîntoarcerea la modelul constantinian de colaborare între stat și biserică, verificat în epoca carolingiană, n-a schimbat substanțial lucrurile.

Mai importantă însă a fost schimbarea intervenită în bazinul mediteranean din sec. al VII-lea, odată cu cucerirea arabă și cu islamizarea definitivă a nordului Africii. Astfel, cealaltă jumătate a Imperiului roman, deși va supraviețui încă o vreme, își va vedea și ea diminuată substanțial suprafața, populația și puterea economică, fapt care nu va face decât să faciliteze viitoarele pierderi produse de către creștinătatea orientală în fața islamului, pierderi care vor culmina cu desființarea imperiului ortodox în 1453. Istoricii amintesc printre cauzele slăbirii Bizanțului și îndelungata luptă intestină din creștinism („lupta cu ereziile”), mai precis se indică spre faptul că o parte a populației din partea estică, asiatică și nord-africană a imperiului, care afișa un creștinism considerat „eretic” de către puterea centrală, era supusă permanent presiunilor din partea acesteia, și uneori era ținta masacrelor, fapt care a sfârșit prin a desolidariza această masă de cetățeni de interesele statului. Probabil sub influența noii religii semite, controversa iconoclastă iscată în chiar rândurile ortodocșilor dar care prezintă și ea o linie de falie etnică evidentă între populația europeană, greacă, a imperiului, deschisă (cel puțin începând cu sec. II e.n.) spre expresia plastică (artistică) a sentimentului religios și masele de origine semită din partea lui asiatică, închistate într-un aniconism fără compromis, va duce și ea la alte victime omenești. Tot cam în aceeași perioadă au fost creștinate și popoarele slave, spre care s-a îndreptat activitatea misionară a bizantinilor Chiril și Metodiu, în a doua jumătate a sec. al IX-lea, fapt care se va dovedi mai târziu salvator pentru creștinătatea orientală, când Rusia se va constitui în apărătoarea credinței ortodoxe .

Creștinismul în secolul XX

La sfârșitul sec. al XIX-lea și în sec. al XX-lea creștinismul a trebuit să se confrunte, în primul rând, cu fenomenele provocate de marile schimbări ale revoluției industriale, cărora li s-au adăugat problemele anexe ale urbanizării și apariția societății de masă, ca și a introducerii noilor tehnologii de comunicare socială și de informare.

Relațiile diferitelor Biserici locale cu statele declarate „laice” au devenit din ce în ce tot mai delicate și mai dificile. Dificil a fost și procesul de adaptare la democrațiile moderne. Istoria creștinismului în sec. al XX-lea, din acest punct de vedere, poate fi citită ca istoria unei confruntări delicate cu „modernismul” și cu „laicizarea”, secularismul.

În general însă, este vorba de o reluare viguroasă a vieții creștine care a străbătut toate confesiunile creștine, propunând noi sinteze teologice (deosebit de bogat este filonul spiritualității și al teologiei protestante inițiat de Søren Kierkegaard în sec. al XIX-lea și urmat de Karl Barth, Rudolf Bultmann, Dietrich Bonhoeffer, Paul Tillich, Jürgen Moltmann ș.a.) și noile perspective de spiritualitate și de organizare care au marcat chiar și lumea așa-zis laică (în ambient catolic: "Institutele seculare", "Acțiunea Catolică"). Specific epocii este diversitatea pe tărâm filozofic și teologic, co-existența unei teologii conservatoare, fundamentaliste, care ține la interpretarea tradițională a învățăturilor creștine, alături de o teologie liberală, gata să aplice principiile științifice (diversele metode ale criticismului) și să tragă concluzii pe baza acestui efort. Biserica Romei n-a putut continua să ignore rezultatele acestor evoluții și Conciliul Vatican II reprezintă un moment istoric, cu această ocazie catolicismul acceptând că Biblia suportă interpretări în lumina fiecărei epoci, confirmând astfel decizia mai veche de acceptare limitată a studiului științific al Bibliei (criticismul). Acceptarea ideii de libertate religioasă este o altă decizie care punea creștinismul catolic în acord cu practicile moderne. Tradiționaliștii catolici condamnă însă evoluția pe care Biserica Romei a luat-o odată cu Conciliul Vatican II, ei preferând mai degrabă deciziile primului Conciliu (1869), la care au fost condamnate curentele sau ideologiile moderne ale raționalismului, liberalismului și materialismului.

În Rusia, după Marea Revoluție din octombrie 1917, regimul comunist a dezlănțuit o persecuție cruntă împotriva creștinismului (n-a fost scutită – ba, dimpotrivă – nici chiar Biserica Ortodoxă): confiscarea (naționalizarea) bunurilor, închiderea aproape a tuturor bisericilor și mănăstirilor. Persecuția s-a atenuat numai pe perioada celui de-al doilea război mondial, când Stalin – în numele efortului politic comun – a început o politică parțială de concesii („doi pași înainte, unul înapoi”).

Consecințele celui de-al Doilea Război Mondial i-au determininismul catolic în acord cu practicile moderne. Tradiționaliștii catolici condamnă însă evoluția pe care Biserica Romei a luat-o odată cu Conciliul Vatican II, ei preferând mai degrabă deciziile primului Conciliu (1869), la care au fost condamnate curentele sau ideologiile moderne ale raționalismului, liberalismului și materialismului.

În Rusia, după Marea Revoluție din octombrie 1917, regimul comunist a dezlănțuit o persecuție cruntă împotriva creștinismului (n-a fost scutită – ba, dimpotrivă – nici chiar Biserica Ortodoxă): confiscarea (naționalizarea) bunurilor, închiderea aproape a tuturor bisericilor și mănăstirilor. Persecuția s-a atenuat numai pe perioada celui de-al doilea război mondial, când Stalin – în numele efortului politic comun – a început o politică parțială de concesii („doi pași înainte, unul înapoi”).

Consecințele celui de-al Doilea Război Mondial i-au determinat pe creștini să-și revadă anumite poziții, chiar dacă dezaprobările publice au fost cam rare (de ex. a început să se vorbească – și azi este o secțiune a „teologiei după Auschwitz”, în sensul că Biserica creștină a regândit și revizuit discursul asupra vinovăției evreilor în procesul lui Isus, și încearcă să-și dea seama cât de mult a contat discursul/predica creștină despre responsabilitatea evreilor în suferințele lui Christos și antisemitism). Atitudinea majorității creștinilor a fost șovăitoare și uneori ambiguă în ceea ce privește luarea de poziții și combaterea încălcărilor atât de grave ale drepturilor omului, îndeosebi în fața persecuției și exterminării evreilor.

La inițiativa unor persoane mai curajoase, uneori chiar dintre clericii creștini (preoți, episcopi, pastori) au fost și creștini care s-au implicat mai ales în asistența materială și spirituală a celor persecutați. Mulți creștini au contribuit la însuflețirea Rezistenței în cele mai diferite forme, inclusiv aceea de supraviețuire în lagăre (Martorii lui Iehova – triunghiurile violete); semnificativă a fost, de ex., experiența ecumenică forțată ce-i drept, dar trăită în lagărele de la Dachau de peste 2700 de preoți, pastori, și călugări de toate națiile și confesiunile; sau „Die Weisse Rose” – mișcarea de rezistență prin sabotarea mașinii de război naziste, rezistență făcută de chiar tineri nemți din Bavaria, și care au plătit cu viața lor curajul de a se opune și sabota tirania.

Din anii ’70, creștinismul s-a găsit înaintea unor noi provocări, care mai caracterizează încă prezentul.

Mai gravă apare provocarea pusă de proliferarea și răspândirea sectelor de cele mai variate forme, uneori bazate chiar pe o reelaborare a elementelor creștine pe lângă și împreună cu cele din religiile orientale.

Nu poate fi trecută cu vederea nici însemnătatea pe care a luat-o fundamentalismul religios, începând cu cel islamic, dar prezent și în creștinism (mai ales în cel protestant nord-american).

Toate aceste probleme cu care se confruntă creștinismul actual constituie teme ale dialogului ecumenic și inter-religios, ecumenismul în rândurile creștinilor devenind astăzi, într-o lume în care cea mai numeroasă biserică creștină (catolică) a cedat deja întâietatea în lume în ce privește numărul de credincioși Islamului, o urgentă necesitate.

Preoți, pastori, religioși și laici (mireni) din toate confesiunile creștine au fost activi (mai sunt încă) pe acest front; unii dintre aceștia au primit chiar recunoaștere internațională, cum ar fi de ex.: Premiul Nobel pentru Pace: Albert Schweitzer, luteran; Martin Luther King, pastor baptist; Maica Tereza de Calcuta, catolică; Desmond Tutu, episcop anglican sud-african; Ximens Belo, episcop catolic de Timor. Alții au fost persecutați și chiar au devenit martiri ai acestei cauze: ex., Martin Luther King, episcopul Romero din San Salvador, Aleksander Man, preot ortodox în Rusia.

Pe acest plan nu poate fi subevaluată sau trecută cu vederea importanța pontificatului papei Ioan Paul al II-lea (a cărui rol în căderea și dizolvarea regimurilor comuniste va trebui să fie clarificat de acum), cum nu se poate neglija și faptul că această prăbușire a regimurilor comuniste a deschis Bisericii Ortodoxe posibilitatea unei reluări a activității sale.

La trecerea în cel de-al III-lea mileniu – în pofida problemelor enumerate – creștinismul continuă să exercite o puternică atracție asupra unei mari părți a omenirii, fapt evident din prezența pe glob a peste două miliarde de creștini.

Relația creștinismului cu alte religii

Datorită istoriei sale schimbătoare este dificil să înțelegem nivelul actual al relațiilor creștinismului cu alte religii. Acestea variază de la regiune la regiune. Partea următoare reflectă unele din aceste relații:

Iudaismul
În istorie, relația dintre iudaism și creștinism a fost tensionată. În trecut, creștinii erau învățați că evreii l-au ucis pe Iisus Hristos, „crimă” pentru care ar fi trebuit pedepsiți. Antisemitismul are o legătură destul de mare cu creștinismul. Totuși, după Holocaust, diverse discuții au ca scop reconcilierea creștino-iudaică și relațiile dintre cele două religii s-au îmbunătățit.

Iudaismul privește creștinismul ca fiind o eroare: originar, adică în iudaism, Mesia este un om, un rege evreu așteptat de către toți, care deși va înfăptui multe lucruri greu de făcut de altcineva (reconstruirea Templului, aducerea păcii mondiale, o credință universală în dumnezeul evreilor, învierea morților), rămâne totuși o ființă umană și atât (vezi intrarea "jewish eschatology" de pe wikipedia engleză pentru mai multe detalii), care doar are concursul deplin al unicului creator care este Dumnezeu.

Islamul
Adepții Islamului s-au referit în istorie la evrei, creștini și la ei înșiși ca la ,,Oamenii Cărții’’, datorită faptului că cele trei religii se bazează pe anumite cărți de origine divină. Doctrinar însă, creștinismul este perceput de către islam ca o formă de politeism (asociaționism, "sîrk" – în arabă "politeism"), așa cum este reflectat de chiar textul sfânt islamic (Coranul), în surata ("capitolul") 5, versetul 73, care spune textual că "este blasfemie curată să pretinzi că Dumnezeu este unul din trei într-o Trinitate". Versetul continuă, spunând că Dumnezeu (Alah) va pedepsi aspru o astfel de credință. Surata 5, continuă și ea în aceeași direcție, susținând că Iisus Hristos a fost un simplu om, un profet (surata 5, verset 75), iar versetul 77 spune că cei care cred altfel sunt niște rătăciți. Se poate găsi o mai amplă cercetare a viziunii islamice despre creștinism în lucrarea "Islamul interdicțiilor" al islamologului Anne-Marie Delcambre, capitol 7, paginile 55 la 62. Conceptul sîrk (în engleză "shirk") este și el discutat la intrarea omonimă din Wikipedia engleză. Creștinii și ei, nu recunosc Coranul ca fiind o carte de origine divină, și nici nu sunt de acord cu faptul că Iisus este un simplu profet ca și Mahomed, cum nu pot accepta nici faptul că Mahomed este profet, și că astfel cartea lui sfântă reprezintă un mesaj veridic al Creatorului.

Musulmanii consideră că Biblia și Tora, cărțile sfinte ale Creștinismului și Iudaismului au fost interpretate greșit și distorsionate de către credincioșii respectivelor religii. Bazați pe această credință, musulmanii văd în Coran corectarea greșelilor făcute de creștini. De exemplu, musulmanii resping existența Trinității și a ideii că Iisus Hristos este Dumnezeu.

Între cele două religii au existat dese controverse și conflicte (Cruciadele fiind un exemplu), chiar dacă au existat și relații de înțelegere și pace. Scrierile teologului Toma de Aquino citează și anumiți filozofi musulmani (cum ar fi ‘Ibn-Rushd).

La data de 6 mai 2001, Papa Ioan Paul al II-lea, primul Papă care s-a rugat într-o moschee, a declarat în Moscheea Omeyazilor din Damasc că ,,Este important ca musulmanii și creștinii să continue explorarea întrebărilor filozofice și teologice, pentru a putea obține o cunoaștere mai obiectivă și o cunoaștere inter-religioasă. O mai bună cunoaștere între cele două religii va conduce, la nivel practic, la o nouă modalitate de a prezenta religiile noastre, nu în opoziție, cum s-a întâmplat foarte des în trecut, ci în asociere, pentru binele umanității.’’

Religiile lumii

Biserica Ortodoxă

Biserica Ortodoxă (cunoscută și ca Biserica Ortodoxă Răsăriteană sau Biserica Greco-Ortodoxă), este o comunitate de credință creștină. Astăzi creștinii ortodocși sunt organizați în biserici ortodoxe naționale autocefale (greacă, rusă, română, sârbă etc.), aflate în comuniune liturgică (euharistică) unele cu altele. Între bisericile ortodoxe naționale, primatul onorific este deținut de Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului. După numărul de credincioși, ortodocșii formează în lume a doua comunitate creștină, după Biserica Catolică.

Numele de Ortodoxie vine din limba greacă, de la oρθo (ortho – drept, corect) și δoξα (doxa – slăvire sau, într-un înțeles mai general, opinie), traducându-se deci literal „dreapta-slăvire”, cu înțelesul de „credință, opinie corectă”, sau „dreapta-credință”. Este de menționat că și unele din celelalte biserici creștine își consideră propriile învățături ca fiind drepte, sau chiar singurele drepte.

Bisericile Ortodoxe Răsăritene reunesc astăzi o parte importantă a credincioșilor creștini. Istoric și cultural, ele sunt purtătoare ale unei tradiții bogate, dezvoltate de-a lungul a două milenii de viață creștină într-o largă zonă geografică.

Fundamentele teologiei creștine ortodoxe au fost stabilite la primele șapte sinoade ecumenice, ținute între secolele al IV-lea și al VIII-lea. Din motive religioase, dar și politice, geografice și culturale, între biserica apuseană (romano-catolică) și cea răsăriteană (ortodoxă) s-a produs gradual o separare oficializată în 1054 , cunoscută sub numele de Marea Schismă. În urma acestui eveniment, atât Biserica Ortodoxă, cât și cea Catolică se consideră a fi singura biserică universală (καθoλικι – catolică sau „universală”) și apostolică, ca și deținătoarea dreptei credinței (Oρθόδoξια – ortodoxă). Spre deosebire de biserica Romei, ce pune accentul pe universalitate (catolicitate), cea ortodoxă pune accentul pe puritatea credinței, de unde diferența de nume.

Biserica Ortodoxă (în integralitatea bisericilor locale ce o compun) consideră că are la bază succesiunea apostolică neîntreruptă începută de la apostoli.

Prezența Bisericii Ortodoxe este dominantă în zone ce s-au aflat în spațiul cultural al imperiilor bizantin și rus: Europa de Est și de Sud-est, Asia, părți ale Orientului Mijlociu și ale Africii. În prezent, numărul de credincioși ortodocși este majoritar în Belarus, Bulgaria, Georgia, Grecia, Macedonia, Republica Moldova, România, Rusia, Serbia, Muntenegru și Ucraina. Mari comunități de creștini ortodocși trăiesc și în Albania (aprox. 30%), Bosnia (31,4 %), precum și în unele state care au aparținut Rusiei țariste, respectiv Uniunii Sovietice (Țările baltice și Asia Centrală). Prezențe ortodoxe semnificative se găsesc în multe alte țări din America de Nord, Europa de Vest etc., datorate în special comunităților formate prin emigrarea est-europenilor.

Biblia de la București

Biblia de la București (cunoscută și sub denumirea de Biblia Cantacuzino) a fost prima traducere completă a Bibliei în limba română, fiind publicată la București în 1688.

Scrisă cu caractere chirilice, titlul ei complet era Biblia adecă Dumnezeiasca Scriptură a Vechiului și Noului Testament. Traducerea s-a bazat pe versiunea lui Nicolae Milescu a Septuaginta, revăzută de „oamenii locului”, cu aportul fraților Greceanu (Radu și Șerban), fiind tipărită în Țara Românească cu ajutorul principelui Șerban Cantacuzino (1678-1688). Această Biblie a pus o piatră de temelie la dezvoltarea limbii române scrise, pentru mult timp ea fiind Biblia standard folosită de către Biserica Ortodoxă Română.

Literatura religioasa in limba slavona si limba romana

Cultura Română a fost puternic influențată de creștinism de la începuturile sale, chiar Sfântul Apostol Andrei, Cel dintâi chemat fiind propovăduitor al Sfintei Scripturi în aceste locuri. Cu toate acestea, primele scrieri religioase apar din Biserica Ortodoxă, aduse în țară de către slavi. De aceea, cele mai devreme efectuate traduceri ale cărților în limba română au fost textele religioase ale Bisericii Slavone ale secolului 15. Psaltirea Scheiană, Psaltirea Voronețeană, Psaltirea Hurmuzaki și Codicele Voronețean sunt texte rotacizante, a căror traducere a fost alcătuită în partea sud-vestică a țării, iar copiile au fost efectuate în Moldova.

Prima carte imprimată în România a fost o carte religioasă în slavonă, în 1508, Liturghierul lui Macarie, iar prima carte imprimată în limba română a fost Catehismul de la Sibiu din 1544, care însă s-a pierdut. Prima tipăritură care s-a păstrat este Evangheliarul slavo-român a lui Filip Moldoveanul (Sibiu, 1551-1553). Prima tipăritură română cu litere latine este culegerea de Cântece religioase calvine din 1560 a episcopului român Pavel Tordasi.[1] Alte traduceri grecești și slavone au fost tipărite în secolul al XVI-lea. Dosoftei, un moldovean publicat în Polonia în 1673, a scris cele mai vechi poezii românești cunoscute.

Primele eforturi de a publica Biblia în limba română au început în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, cu tipărirea în 1582 în Orăștie a Paliei de la Orăștie – o traducere a primelor cărți ale Vechiului Testament – de Diaconul Șerban (fiu al Diaconului Coresi) și Marien Diacul. Palia a fost tradusă de Episcopul Mihail Tordasi et al., iar traducerea a fost verificată pentru corectitudine, folosindu-se traducerile Bibliei existente în limba maghiară.

Totuși, întreaga Biblie a fost publicată în limba română abia la sfârșitul secolului al XVII-lea, când călugării de la mănăstirea Snagov, de lângă București, au tradus și tipărit o biblie în română în 1688 (Biblia de la București). Această ediție are la bază traducerea Vechiului Testament facută de Nicolae Milescu între anii 1661–1668.

Texte reprezentative in care sentimentul religios se asociaza cu o realizare estetica deosebita

a..”Învataturile lui Neagoe Basarab catre fiul sau

Teodosie”

-,,Întâiu si cinstiti cinstitele icoane ,pentru ca icoanele cu adevarat sîntu semnul si chipul Domnului nostrum Iisus Hristos si pecetea lui”

-,,iubitii miei,daca intra si in sfânta biserica voi va rugati si faceti slujba cu cântari si cu cântece sufletesti.

-,,sa nu va zmintiti întru lenevia voastra nici sa se îngreuieze inimile voastre cu mâncari multe si cu dreptatea lui”

-,,nu cumva sa fie fagaduintele voastre de râs si sa bucurie vrajmasului nostru,ci în loc de bucurie si râs sa adaogereti plângere sufleteasca si varsare de lacrimi”

-,,sa iubiti pe vecinii vostrii ca însiva pre voi”

-,,sa nu ne înselam cumvas fratilor,si sa nu mergem dupa basmele si minciunile ereticilor,precum bârfescu ei si nu cred ca Dumnezeu s-au pogorât pe pamânt..”

-,,Dreptu acesta ,tu,fatul mieu si dus ,iubitii miei frati si urmasii lui Dumnezeu de acestea si cades a va tineti si acestuia sa credeti”

-,,Fie-ti drag a te ruga de-a pururea si ti se va lumina inima si vei vedea pe Dumnezeu”

b.Dosoftei-"Psaltirea in versuri tocmita"

-"Ca celor drepti Domnul le vede/Toata calea din scaun ce sede/Si calea paganilor cea stramba/Va peri,si vor cadea-n grea scarba"Psalmul 1
"Slujiti omului cu teama/Si va bucurati pe sama"Psalmul 2
"Iubite-voi,Doamne,ca tu-mi esti putere" Psalmul 17
"Catu-i Domnu de bunatate…"Psalmul 72

c.Antim Ivireanu-"Didahiile"-Predoslovie la cuvantul de invatatura in duminica floriilor

“O,cat sunt de minunate semnele bucuriei,ce arata astazi Ierusalimului,la intrarea domnului Hristos!Ca un pre biruitoriu il priimeste.Toata cetatea iase intru intampinarea lui.Norodul si multimea,toata randuiala i sa inchina cu cucerie si toata varsta il cinsteste cu laude.Unii astern hainele lor pre pamant ca sa treaca si altii cu frunzele copacilor ii impodobesc calea.Altii merg inainte cu stalpari si altii ii urma cu ramuri.Altii il slavesc ca pre un fiiu a lui David:”Osana,fiiul lui David” si altii il propovaduiesc imparat lui Israil :”Blagoscovit cel ce vine in numele domnului,imparatul lui Israil”

Si pentru ca sa fie bucuriia mai cu mult minunata pana si pruncii cei far· de raotate,cu ramuri in maini si cu laude striga:”Osana,celui dintru inaltime”.

Dara oare de unde atatea glasuri veselitoare?De unde atatea mariri?Din ce pricina atata bucurie la norod si atata cinste mantuitoriului Hristos?Ne-o spune,fetzii miei,evanghelistul Ioan la Evanghelia de astazi,zicand :”Pentru aceeia il si intampina pre el norodul ca auzise ca au facut el acest semn! Inviiarea cea trupeasca a lui lazar au dat pricina norodului sa faca catra Hristos opriiminta neobiciunita ca aceasta,sa alerge intru inampinarea lui cu stalpari,sa-l mareasca cu laude: “Osana,fiiul lui David”

Si gandul cel de taina a acestii invieri imi da mie pricina sa fac astazi,inaintea dragostei voastre,aceasta vorba.Insa voiu sa va arat cui sa inchipuiaste acest Lazar si a cata mila are trebuinta pentru ca sa inviiaze,cele ce zace ca Lazar mort de 4 zile in groapa.

Ce asculti cu dragoste,de pohtiti sa va folositi sufleteste.”

Vocile vremii

Mitropolitul Varlaam

Schita biografica

Mitropolitul Varlaam s-a născut în jurul anului 1580, dintr-o familie de răzeși din Bolotești, Putna. Numele său de mirean a fost Vasile Moțoc. De tânăr și-a îndreptat pașii spre Schitul Zosim de pe valea pârâului Secu, unde a învățat carte, și-a dezvoltat talentul de vorbitor și scriitor și a deprins limbile slavonă, latină și greacă. Pe locul schitului, Vornicul Nestor Ureche și soția sa Mitrofana au ctitorit, în 1602, Mănăstirea Secu în care a început să funcționeze și o școală.

Tânărul Vasile Moțoc a intrat în obștea noii mănăstiri, unde a fost călugărit cu numele de Varlaam. Fiind bun povățuitor, ajunge pe treptele ecleziastice cele mai înalte, fiind numit egumen al mănăstirii.

Varlaam s-a ocupat în continuare cu studiul cărților, îndeosebi cele religioase, traducând Scara (Leastvita) Sfântului Ioan Scararul (1618). Mai târziu, pentru strădaniile și virtuțile sale el a fost cinstit cu rangul de arhimandrit.

În 1628, ca urmare a faptului că era sfetnic de încredere al Domnitorului Miron Barnovschi, a fost trimis într-o misiune ecumenică la Moscova și Kiev. Întors în țară, primește vestea morții Mitropolitului Anastasie Crimca (1629) și pe cea a înlăturării Domnitorului Miron Barnovschi, ceea ce îl determină să se retragă la Mănăstirea Secu.

În scurt timp însă, în anul 1632, în timpul domniei Voievodului Alexandru Iliaș, Arhimandritul Varlaam a fost chemat la Iași și numit în fruntea Mitropoliei Moldovei in locul Mitropolitului decedat Atanasie (1629-1632). Ca nou mitropolit, Varlaam reușește să aibă multe realizări, mai ales că reușește să-și atragă și sprijinul Domnitorului Vasile Lupu. Sprijinit și de Sfântul Mitropolit Petru Movilă al Kievului, Mitropolitul Varlaam reușește chiar înființarea primei tipografii românești din Moldova, în anul 1640, pe care a instalat-o la Mănăstirea "Sfinții Trei Ierarhi" din Iași. De asemenea, în 1645 a convocat un sinod al ierarhilor din Moldova și Țara Românească, cunoscut ca Sinodul de la Iași.

Mitropolitul Varlaam s-a numărat, în anul 1639, între cei trei candidați propuși pentru ocuparea scaunului de Patriarh ecumenic al Constantinopolului.

În timpul Mitropolitului Varlaam al Moldovei a fost zidită frumoasa și renumita biserică a Mănăstirii "Sfinții Trei Ierarhi" din Iași, ctitoria cea mai cunoscută a Domnitorului Vasile Lupu. În anul 1641, în aceasta biserică, a adus moaștele Cuvioasei Sf. Parascheva, dăruite Domnitorului Vasile Lupu de Patriarhia Ecumenica de Constantinopol.

Gropnița Sf. Mitropolit Varlaam al Moldovei
În anul 1640, cu ajutorul Domnitorului Vasile Lupu, reușește să întemeieze la Iași, prima școala de grad înalt din Moldova, după modelul Academiei Duhovnicești de la Kiev, înființată acolo de Sfântul Ierarh Petru Movilă.

Drept reacție la propaganda calvină din Transilvania a redactat „Cartea care se cheamă Răspunsul împotriva Catehismului Calvinesc”, prima scriere românească de polemică teologică.

În aprilie 1653 s-a retras la mânăstirea Secu, unde a decedat în anul 1657.

La propunerea Sinodului mitropolitan al Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, în data de 12 februarie 2007, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a înscris în rândul sfinților din calendar pe învățatul Mitropolit Varlaam al Moldovei, cu zi de pomenire la 30 august

Opera :

– Cazania sau Cartea românească de învățătură de la prăvilele împărătești

Considerată de Iorga, drept opera cea mai populară a epocii noastre vechi, ea conține primele versuri în limba română, intitulate Stihuri în stema domniei Moldovei, prin care este recunoscut meritul domnitorului Vasile Lupu în tipărirea cărții. Cazania are două părți:

partea I cuprinde extrase din Evanghelie și comentariul lor pentru 32 de duminici;
partea a II-a povestește viețile sfinților, ordonate calendaristic, de la Simion Stîlpnicul (1 septembrie) pînă la Tăierea capului Sfîntului Ioan (29 august).
Nicolae Manolescu, în Istoria critică a literaturii române desprinde următoarele trăsături ale operei: frumusețea limbii utilizate -vorbește pe înțelesul tuturor, presărând explicațiile cu întrebări retorice și cu îndemnuri, arta povestirii -este primul nostru povestitor, înfățișînd țărănește chestiunile teologice.

Jitiile (biografiile de asceți și martiri) oferă cititorului materialul din care se inspirau și pictorii populari. Unele sunt adevărate basme, care au mișcat imaginația multor ascultători.

Sfîntul Nicolae, auzind că un tată sărac vrea să-și împingă fetele spre prostituție, aruncă pe geamul casei câte o năframă cu 300 de galbeni pentru fiecare fecioară.

Sfîntul mucenic Tiron caută într-o pădure un balaur și negăsindu-l se culcă sub un copac. Este trezit de o „muiere giupîneasă” care-i spune unde se pitea fiara.

– Fonetismele arhaice și regionale – elementele de sintaxă arhaică, ca dovezi despre evoluția limbii: „dirept acela loc”

– Răspunsul împotriva Catehismului calvinesc; opera este un pamflet conceput în scopul de a-i apăra pe ardeleni de calvinism și de pericolul deznaționalizării. Scrisă liber de orice izvor, cartea fierbe de indignare sub învăluirile cuminți ale frazei.

Cazania lui Varlaam

Mitropolitul Dosoftei.

Viata :

A învățat la Iași probabil la Colegiul întemeiat în 1640 la mănăstirea “ Sf. Trei lerarhi", apoi la școala Frăției ortodoxe din Lvov, unde a făcut Studii umaniste și de limbi. Cunoștea limba elenă, latina, slavona și polona. Datorită relațiilor sale cu patriarhul Moscovei și cu Nicolae Milescu, aflat acolo, a adus din Rusia un teasc de tipografie cu litere, cu care a tipărit la Mitropolia din Iași, în românește, principalele cărți liturgice, unele traduse de el însuși. El a fost unul dintre ierarhii care au promovat introducerea limbii române în biserică.

Călugărit la Probota (c. 1648), sub numele Dosoftei, a fost ales episcop la Huși (1658 – 1660) și Roman (1660 – 1671), apoi mitropolit al Moldovei (1671-1674 și 1675 – 1686). În toamna anului 1686, datorită evenimentelor politice din acea vreme, a fost dus în Polonia de oștile regelui Jan Sobieski, unde a rămas până la sfârșitul vieții.

A fost unul dintre cei mai mari cărturari din istoria română, fiind primul poet național, primul versificator al Psaltirii în tot Răsăritul ortodox, primul traducător din literatura dramatică universală și din cea istorică în românește, primul traducator al cărților de slujbă în românește în Moldova, primul cărturar român care a copiat documente și inscripții, unul dintre primii cunoscători și traducători din literatura patristică și post patristică și care a contribuit la formarea limbii literare românești.

Lucrari tiparite :

– Psaltirea în versuri, Uniev 1673, cu peste 500 p., și 8634 de versuri (la un loc cu Acatistul Născătoarei de Dumnezeu)

Psaltirea în versuri, Uniev 1673, cu peste 500 p., și 8634 de versuri (la un loc cu Acatistul Născătoarei de Dumnezeu)
Dumnezeiasca Liturghie, Iași, 1679 (ed. a Ii-a, Iași, 1683);

– Dumnezeiasca Liturghie, Iași, 1679 (ed. a Ii-a, Iași, 1683);

– Psaltirea de-nțeles, Iași, 1680 (text paralel: slavon și român)

– Molitălvnic de-nțeles, Iași, 1683, având, după prefață, un

– Poem cronologic despre domnii Moldovei, cu 136 versuri;

– Parimiile preste an, Iași, 1683, având tipărit din nou

– Poemul cronologic, cu mici adaosuri și modificări

– Viața și petriaceria sfinților, 4 vol Iași, 1682-1686, lucrare de compilație, după izvoare bizantine (Simeon Metafrast, Maxim Margunios) și slave.

Lucrari in manuscris :

Ca monah la Probota, a tradus, pentru prima oară în românește, Istoriile lui Herodot, Cronograful lui Matei Cigalas, un Pateric grecesc, cartea Mântuirea păcătoșiior a lui Agapie Landos și fragmente din Viața și minunule Sf. Vasile cel Nou.

Ca episop de Roman a revizuit traducerea Vechiului Testament făcută de Nicolae Milescu, care s-a tipărit la București, în 1688. în timp ce se afla în exil în Polonia, a tradus introducerea (prologue) dramei Erofili, scrisă de poetul cretan Gheorghe Hortatzis (începutul sec. XVII), inspirată, la rândul ei, din piesa Orbecche a italianului Giraldi, păstrtă fragmentar (154 de versuri); începe acum și traducerea Dogmaticii Sf. loan Damaschinul (se păstrează 4 capitole din cartea I).

La rugămintea patriarhului loachim al Moscovei și a mitropolitului Varlaam lasinski al Kievului, a tradus din –grecește în slavo-rusă mai multe lucrări teologice: Scrisorile Sfântului Ignatie Teoforul, Constituțiile Sfinților Apostoli, Istoria bisericească și privire mistică a patriarhului Gherman I al Constantinopolului (o explicare a Sf. Liturghii), Dialog împotriva ereziilor, și despre credințe noastre a lui Simeon al Tesalonicului, 40 de cuvântări (Mărgăritare) ale unor Sfinți Părinți (34 ale Sf. loan Gură de Aur). Tot acum a alcătuit, în slavo-rusă, o culegere de texte patristice și liturgice despre prefacerea Sfântelor Daruri.

Mitropolitul Dosoftei

Psaltirea in versuri

Mitropolitul Antim Ivireanul

Biografie:

Născut probabil în 1650, în Iviria (Georgia sau Gruzia), ucis cândva în intervalul septembrie–octombrie 1716 de către ostași turci.

Luat de tânăr în robie de turci și dus la Constantinopol, este ulterior eliberat, trăind în preajma Patriarhiei ecumenice, unde a învățat sculptura în lemn, caligrafia, pictura, broderia, precum și limbile greacă, arabă și turcă; probabil, tot acum a fost călugărit sub numele Antim și hirotonit ieromonah.

Sosirea în Țara Românească
Prin 1689 – 1690 este adus de Constantin Brâncoveanu în Țara Românească. Aici a învățat limbile română și slavonă, precum și meșteșugul tiparului. În 1691 i s-a încredințat conducerea tipografiei domnești din București, în care a imprimat 4 cărți.

Tipografia domnească, București
Invățăturile lui Vasile Macedoneanul către fiul său Leon (1691, limba greacă),
Slujba Sf. Paraschiva și a Sf. Grigore Decapolitul (1692, limba română),
Evangheliarul greco–român (1693) și
Psaltirea (1694, limba română).
Mănăstirea Snagov
După 1696 a fost numit egumen la Mănăstirea Snagov, unde a mutat tipografia, imprimând 15 cărți (7 grecești, 5 românești, una slavonă, una slavo-română, una greco-arabă), între care se pot menționa:

Antologhionul (1697),
Mărturisirea ortodoxă a lui Petru Movilă (1699),
Proschinitarul Sf. Munte Athos (1701, grecește),
Liturghierul greco-arab (1701, una dintre primele cărți tipărite cu caractere arabe din lume),
Evanghelia (1697),
Acatistul Născătoarei de Dumnezeu (1698),
Carte sau lumină (1699),
Învățături creștinești (1700),
Floarea darurilor (1701), toate în românește
București, 1701 – 1705
Între 1701 și 1705 și-a reluat activitatea la București, unde a tipărit alte 15 cărți (11 grecești, 2 românesti, una slavo-română, una greco-arabă), între care:

Ceaslovul greco-arab (1702) și
Noul Testament (1703), prima ediție a acestuia în Țara Românească.
Mănăstirea Govora, Vâlcea
Pe data de 16 martie 1705 a fost ales episcop de Vâlcea, unde la tipografia de la Mănăstirea Govora, tipărește alte 9 cărți (3 românești, 3 slavo-române, 3 grecești):

Tomul bucuriei, (1705, grecește),
Liturghierul și
Evhologhionul (1706, într-un singur volum, ambele reprezentând primele ediții românești al acestora în Muntenia,
Învățătura pe scurt pentru taina pocăinței (1705, românește, lucrare originală).
Mitropolit al Ungrovlahiei
La 28 ianuarie 1708 a fost ales mitropolit al Ungrovlahiei, fiind instalat în funcție pe 22 februarie al aceluiași an. În această calitate, înființează ca și la Râmnicu Vâlcea o tipografie la Târgoviște, unde a tipărit un număr de 18 cărți (5 grecești, una slavo-română, una slavo-româno-greacă, 11 românești), între care se remarcă cele românești:

Învățătură bisericească la cele mai trebuincioase și mai de folos pentru învățătura preoților (1710),
Capete de poruncă la toată ceata bisericească, pentru ca să păzească fieștecarele din preoți și din diaconi deplin și cu cinste datoria hotarului său (1714), ambele originale,
Psaltirea (1710),
Octoihul (1712),
Liturghierul (1713),
Evhologhionul (1713),
Catavasierul (1714);
București
În 1715 tipografia a fost mutată la București, unde a mai imprimat alte două cărți grecești. Prin tipografiile infiintate cu sprijinul lui Petru Movila, fiu de voievod moldovean ajuns mitropolitul Kiev-ului, cartile religioase se raspandesc si contribuie la unificarea limbi romane literare.

Rolul lui Antin Ivireanu in propășirea culturii române

Tipograf, redactor, editor, creator de limbaj bisericesc în limba română[modificare | modificare sursă]
Prin cele 63 tipărituri, lucrate de el însuși, coordonate sau patronate, în limbi diferite și de o mare diversitate, prin numeroșii ucenici pe care i-a format, este considerat – alături de Diaconul Coresi – cel mai mare tipograf din cultura medievală românească.

A avut un rol însemnat în introducerea completă și definitivă a limbii române în slujbă. Deși româna nu era limba sa nativă, a reușit să creeze o limbă liturgică românească limpede, care a fost înțeleasă de contemporanii săi și este folosită până astăzi.

Întemeietor de tipografii în limbile arabă și georgiană

Prin activitatea sa tipografică, a sprijinit și alte popoare ortodoxe, imprimând cărți pentru slavi, greci și arabi (din Patriarhia Antiohiei). Este și autorul unei remarcabile opere tipografice multi-script, Liturghierul greco-arab din 1701, care a fost una dintre primele cărți tipărite cu litere mobile din lume având caractere arabe. În anul 1706, aceeași instalație tipografică cu caractere arabe a fost dăruită patriarhului Atanasie Dabas, care a instalat-o la Alep.

In 1699 a trimis pe unul din cei mai buni ucenici ai săi, ipodiaconul Mihail Ștefan, la Alba Iulia, unde a tipărit o Bucoavnă și un Chiriacodromion. Pe același Mihail Ștefan, l-a trimis în țara sa de origine, Georgia. Acolo, la Tbilisi, ipodiaconul a pus bazele primei tiparnițe cu caractere georgiene din țara natală a lui Antim, unde au fost tipărite mai multe cărți în limba georgiană.

Scriitor, autor de lucrări bisericești
Pe lângă lucrările tipărite, au rămas de la el și câteva manuscrise:

Primul manuscris rămas, Chipurile Vechiului și Noului Testament, adică obrazele oamenilor celor vestiți ce se află în Sfânta Scriptură, în Biblie și în Evanghelie și adunare pe scurt a istoriilor celor ce s-au făcut pe vremea lor … , cu 22 foi text, la care se adaugă 503 portrete în medalion, 3 schițe și 8 desene, tot în medalion, cu personaje din Vechiul Testament (Târgoviște, 1709, manuscrisul original se găsește la Kiev, iar în România există o copie realizată de dascălul Popa Flor, realizată pe la mijlocul secolului al XVIII-lea).
Tot în manuscris a rămas și opera sa omiletică, Didahiile (cu 28 predici la diferite sărbători și 7 cuvântări ocazionale).
Analiza cărților originale publicate, dar și a celor două manuscrise duce la constatarea că Antim Ivireanul avea nu numai o frumoasă cultură teologică, ci și una profană întrucât folosea nu doar citate din Biblie, dar și din literatura patristică, respectiv din filosofi antici. În multe din ele făcea o critică vehementă a moravurilor vremii. Didahiile îl așază, fără nicio îndoială, în rândul celor mai de seamă predicatori creștini din toate timpurile.

Ctitor de lăcașuri de cult
Este ctitorul mănăstirii cu hramul "Toți Sfinții" din București – numită azi Mânăstirea Antim – (1713 – 1715), pe care a înzestrat-o cu toate cele trebuitoare, unul dintre cele mai remarcabile monumente de arhitectură, pictură și sculptură din România. Pe seama veniturilor generate de aceasta, a alcătuit un testament, intitulat "Învățături pentru așezământul cinstitei mănăstiri a tuturor sfinților, capete 32", în vederea organizării unei impresionante opere de asistență socială

Opere:

– Antim Ivireanu, Opere, ediție critică și studiu introductiv de Gabriel Ștrempel, București, Editura Minerva, 1972

Mitropolitul Antim Ivireanul

Diaconul Coresi

Biografie:

Coresi este originar din satul Cucuteni, județul Dâmbovița, a fost în cancelaria Târgoviște, unde și-a început activitatea tipografică. În 1559-1560 se stabilește definitiv la Brașov, unde i s-a oferit posibilitatea de a tipări nu doar în limba slavonă, ci și în limba română, fapt imposibil la vremea respectivă în Muntenia, din cauza opoziției Mitropoliei Ungrovlahiei. Tipăriturile lui, apărute în mare parte la Brașov între 1556 și 1583 sub influența curentelor de reformă religioasă luterană și calvină răspândite atunci în Transilvania, sunt adevărate „monumente” de limbă veche românească, importante și prin predosloviile scrise de el, în care se ridică pentru prima oară, cu hotărâre și claritate, problema introducerii limbii românești în cultul religios. Tipăriturile lui Coresi utilizau graiul din Țara Românească și sud-estul Transilvaniei și au avut o mare importanță pentru evoluția și unificarea limbii române. Ele au stat la baza formării limbii române literare.

El este dâmbovițean, ot Târgoviște, cu rădăcini adânci în acel sat românesc de pe valea Ialomiței numit Cucuteni, județul Dâmbovița, și nu Cucuteni din județul Buzău”, scrie prof. Mihai Gabriel Popescu despre cel care a făcut să pătrundă pe tot cuprinsul pământului românesc tipărituri în limba română, ajutând la formarea unei limbi literare unitare

Cărturar, tipograf și editor din secolul al XVI-lea, diaconul Coresi a făcut obiectul a sute de studii, printre care și cele ale profesorului dâmbovițean Mihai Gabriel Popescu. Ele au privit originea și biografia sa: “Unii l-au considerat grec (n.n. – Al. Odobescu, Nicolae Iorga), alții armean, macedo-român, român (Stoica Nicolaescu, P.P. Panaitescu). Personal credem că onomasticul acesta derivă din latinescu Nicolas (Nicolae), Necora, Nicor, Nicoară, Nicore ș, Nicoresi, Nicoreasă, Coresi, Coresie, Coreasă etc., unele dintre onomastice întâlnite și astăzi ca și toponimele”. De asemenea, se mai menționa: “Mai toate limbile au cuvântul lui Dumnezeu în limba lor, numai noi, românii n-avem” – aceasta fiind o dovadă clară a faptului că e de origine română, precizează prof. M.G. Popescu.

“Numele de Coresie apare încă din 1525, septembrie 8 (…) pe un hrisov al lui Radu de la Afumați, emis din Târgoviște, prin care întărea episcopiei Buzău țigani, mori, pește, miere, grâu, vin, o cărășie, scris de «și eu Coresi diac, care am scris în cetatea de scaun Târgoviște, luna septembrie 8 zile, și de la Adam ani curgători 7034/1525”. Coresi a mai scris hrisoavele din 1527 și 1528, tot din Târgoviște, urmate de cele din anii 1529, 1531, 1532-1535 semnate “păcătosul și cel mai mic Coresi care am scris această carte. Eu, Coresi logofătul am scris în scaunul orașului Târgoviște (…). Coresi scriitorul sau simplu Coresi”.

În studii documentate, prof. M.G. Popescu ajunge la concluzia: “Permanența familiei pe meleagurile dâmbovițene – Cucuteni – Târgoviște – Cucuteni, de peste 150 de ani (atestată documentar, este mult mai mare în timp) a familiei Coresi ne îndreptățește să credem că ilustrul tipograf, diaconul Coresi, care a făcut să pătrundă pe tot cuprinsul pământului românesc tipărituri în limba română, ajutând la formarea unei limbi literare unitare, este dâmbovițean, ot Târgoviște, cu rădăcini adânci în acel sat românesc de pe valea Ialomiței numit Cucuteni, județul Dâmbovița, și nu Cucuteni din județul Buzău”.

Opera:

Coresi a deprins tehnica tiparului de la Dimitrije Ljubavić, care lucra pentru Mitropolia Ungrovlahiei. A tipărit primele cărți în limba română Tetraevanghelul (1561) – o traducere din Noul Testament a celor patru evanghelii, Întrebare creștinească (lucrare cunoscută și sub numele de Catehism, apărută în 1560 — studiile mai vechi îl datează 1559), Liturghierul (1570), Psaltirea (1570). Cărțile erau întrebuințate atât în biserică cât și la școală.

Tiparul:

Munca de tipar consta din xilogravură și necesita eforturi deosebite. Fiecare pagină trebuia sculptată în lemn. Pentru aceasta Coresi folosea 10-20 de ucenici, pe care îi amintea în prefața cărților editate de el.

O replică modernă a tiparniței lui Coresi este expusă astăzi la Muzeul „Prima școală românească” din Brașov.

Tipărituri (selecții):

1-in slavona :

-Octoihul mic (1557)[4]
-Triodul-Penticostar (1558, la Târgoviște)
-Triodul de post (1578)
-Tetraevanghelul slavonesc (1562); (1579); (1583)
-Slujebnicul slavonesc (1568)
-Sbornicul slavonesc (1569); (1580)
-Octoihul mare (1574-1575)
-Psaltirea slavonă (1568-1570); {1572-1573)

2-in romana:

-Întrebare creștinească sau Catehismul (cca 1560); studiile mai vechi propun anul 1559
-Tetraevanghelul românesc (1561)
-Pravila sfinților părinți (1560-1562)
-Apostolul românesc (1566), datat anterior 1563
-Tâlcul evangheliilor sau Cazania I (cca 1567), datat anterior 1564
-Molitvenic rumânesc, tipărit ca anexă la Cazania I (cca 1567), datat anterior 1564
-Psaltirea (1568)
-Psaltirea românească (1570)
-Liturghierul românesc (1570)
-Psaltirea slavo-română (1577)
-Evanghelia cu învățătură sau Cazania a II-a (1581)

Diaconul Coresi

Macarie

Biografie :

Călugăr de origine sârbă, învață meșteșugul de tipograf la Veneția. Activează la Cetinje, în Muntenegru, unde tipărește mai multe cărți slavone. În 1508 vine în Țara Românească, unde înființează, din porunca domnitorului Radu cel Mare, prima tipografie din țară la mănăstirea Dealu de lângă Târgoviște

Tiparituri :

-Octoih, Cetinje, 1494
-Psaltire cu tâlc, Cetinje, 1495
-Molitvenic, Cetinje, 1493-1495
-Liturghier, Târgoviște, 1508;[1] prima tipăritură din Țara Românească (în l. slavonă); editat de P. P. Panaitescu în 1961
-Octoih, Târgoviște, 1510
-Tetraevanghel, Târgoviște, 1512

Miron Costin- Viata lumii

Miron Costin(1633-1691),continuatorul cronicii lui Grigore Ureche,este un carturar de tip renascentist,cu o insemnata cultura, cu lecturi din scrierile antice, din “ Iliada” lui Homer si “ Eneida” lui Vergiliu. Este in acelasi timp un istoric lucid,cu o vasta informatie in domeniu ,framantat sa nu se piarda in negura anilor faptele insemnate ale neamului,pe care incearca sa le recupereze in scrierile sale cele mai importante ,” Letopisetul Tarii Moldovei” si “ De neamul moldovenilor”.

Poemul filozofic “ Viata lumii “ a fost scris intre 1671 si 1673 ,avand o tema cunoscuta inca din antichitate ,” desertaciunea desertaciunilor si toate sunt desarte “ sau fortuna labilis (soarta schimbatoare),foarte raspandita in literatura Evului Mediu.

Poemul debuteaza cu ideea vietii ca o ata subtire: "Viata lumii" are drept concluzie oprivire moralista asupra conditiei umane: pentru a fi fericit, omul trebuie sa faca pepamant numai fapte bun

Tema baroca a lumii schimbatoare este descrisa de cronicarul moldovean in imagini elocvente: "A lumii cantu cu jale viiata./ Cu grije si primejdii cum iaste si ata:/ Preasubtire si-n scurta vreme traitoare." Comparatia lumii cu ata ilustreaza tema fortunaIabilis, a sortii schimbatoare, lipsita de stabilitate. Imaginea unei lumi eterne, linistiteeste inselatoare: "O, lume hicleana, lume inselatoare!/ Trec zilile ca umbra, ca umbrade vara,/ Cele ce trecu nu mai vin, nici sa-ntorcu iara ‘’ .Poetul, ca un martorimaginar al vremurilor apuse, are viziunea descendentei negative a lumii, adestramarii universale. Lucrurile se "pravalesc" catre cel "nepravalit, nestramutat",."Omul este supus in permanenta timpului, clipei schimbatoare: "Norocul la un loc nusta, intr-un ceas schimba pasul." Vremea este responsabila si de trecerea anilor si aimparatiilor, de ruinarea perpetua a eforturilor umane, tema fortuna labilis asociindu-se cu motivul biblic ubi sunt: "Vremea incepe tarile, vremea le sfarsaste./ indelungateimparatii vremea primeneste./ Vremea petrece toate; nici o imparatie/ Sa stea in vecinu o lasa, nici o avutie ‘’ in poemul "Viiata lumii" Miron Costin concentreaza temeliterare de mare raspandire si rasunet, reluate mai tarziu de poetii romantici romanisi indeosebi de Mihai Eminescu .

Viata lumii

de Miron Costin

A lumii cântu cu jale cumplită viiața, 
Cu griji și primejdii cum iaste și ața:
Prea supțire și-n scurtă vreme trăitoare.
O, lume hicleană, lume înșelătoare!
Trec zilele ca umbra, ca umbra de vară,
Cele ce trec nu mai vin, nici să-ntorcu iară.
Trece veacul desfrânatu, trec ani cu roată.
Fug vremile ca umbra și nici o poartă
A le opri nu poate. Trec toate prăvălite
Lucrurile lumii, și mai mult cumplite.
Și ca apa în cursul său cum nu să oprește.
Așa cursul al lumii nu să contenește.
Fum și umbră sântu toate, visuri și părere.
Ce nu petrece lumea și în ce nu-i cădere?
Spuma mării și nor suptu cer trecătoriu,
Ce e în lume să nu aibă nume muritoriu?
Zice David prorocul: "Viața iaste floara,
Nu trăiaște, ce îndată iaste trecătoarea".
"Viiarme sântu eu și nu om", tot acela strigă
O, hicleană, în toate vremi cum să nu să plângă
Toate câte-s, pre tine? Ce hălăduiaște
Neprăvălit, nestrămutat? Ce nu stăruiaște
Spre cădere de tine? Tu cu vreme toate
Primenești și nimica să stea în veci nu poate,
Ceriul faptu de Dumnezeu cu putere mare,
Minunată zidire, și el fârșit are.
Și voi, lumini de aur, soarilă și luna,
Întuneca-veți lumini, veți da gios cununa.
Voi stele iscusite, ceriului podoba.
Vă așteaptă groaznică trâmbiță și doba.
În foc te vei schimosi, peminte, cu apa 
O, pre cine amar nu așteaptă sapa
Nu-i nimica să stea în veci, toate trece lumea,
Toate-s nestătătoare, toate-s niște spume.
Tu, părinte al tuturor, doamne și împărate,
Singur numai covârșești vremi nemăsurate.
Celelalte cu vreme toate să să treacă.
Singur ai dat vremilor toate să petreacă.
Suptu vreme stăm, cu vreme ne mutăm viiața,
Umblăm după a lumii înșelătoare fața
Vremea lumii soție și norocul alta,
El a sui, el a surpa, iarăși gata.
Norocului zicem noi ce-s lucruri pre voi
Sau primejdii cându ne vin, sau câte o nevoe.
Norocului i-au pus nume cei bătrâni din lume;
Elu-i cela ce pre mulți cu amar să afume.
El sus, el coboară, el viiața rumpe,
Cu soțiia sa, vremea, toate le surpe.
Norocul la un loc nu stă, într-un ceas schimbă pasul.
Anii nu potu aduce ceasul.
Numai mâini și cu aripi, și picioare n-are
Să nu poată sta într-un loc nici-odinioare.
Vremea începe țările, vremea le sfârșește.
Îndelungate împărății vremea primenește.
Vremea petrece toate; nici o împărăție
Să stea în veci nu o lasă, nici o avuție
A trăi mult nu poate. Unde-s cei din lume
Mari împărați și vestiți? Acu de-abiia nume
Le-au rămas de poveste. Ei sântu cu primejdii
Trecuți. Cine ai lumii să lasă nădejdii?
Unde-s ai lumii împărați, unde iaste Xerxes,
Alixandru Machidon, unde-i Artaxers,
Avgust, Pompeiu și Chesar? Ei au luat lume,
Pre toți stinsu-i-au cu vreme, ca pre niște spume.
Fost-au Tiros împărat, vestit cu războae,
Cu avare preste toți. Și multă nevoe
Au tras hândii și tătarii și Asiia toată.
Caută la ce l-au adus înșelătoarea roată:
Prinsu-l-au o fămee, i-au pus capul în sânge.
"Satură-te de moarte, Tiros, și te stinge
De vărsarea sângelui, o, oame înfocate,
Că de vrăjmășiia ta nici Ganghes poate
Cursul său să-l păzească". Așa jocurește
Împărățiile, lumea, așa le prăvălește.
Nici voi, lumii înțelepții, cu filosofia
Hălăduiți ce lume, nici theologhia
V-au scutit de primejdii, sfinți părinți ai lumii,
Ce v-au adus la moarte amară pre unii.
Nime lucruri pre voe de tot să nu crează
Nime-n grele, nădejdea de tot să nu piarză,
Că Dumnezeu au vârstat toate cu sorocul,
Au poruncitu la un loc să nu stea norocul.
Cursul lumii ați cercatu, lumea cursul vostru
Au tăiat. Așa iaste acum vacul nostru.
Niminea nu-i bun la lume, tuturor cu moarte
Plătește osteneala, nedireaptă foarte
Pre toți, ci nevinovați, ea le tae vacul.
O, vrăjmașă, hicleană, tu vinezi cu sacul.
Pre toți îi duci la moarte, pre mulți fără deală,
Pre mulți și fără vreme duci la aceasta cale.
Orice faci, fă, și caută fârșitul cum vine.
Cine nu-l socotește, nu petrece bine.
Fârșitul ori laudă, ori face ocară;
Multe începături dulci, fârșituri amară.
Fârșitul cine caută, vine la mărire;
Fapta nesocotită aduce perire.
Moartea, vrăjmașa, într-un chip calcă toate casă,
Domnești și-mpărătești, pre mine nu lasă:
Pre bogați și săraci, cei frumoși și tare.
O, vrăjmașă, priiatin ea pre nimeni n-are,
Naștem, murim, odată cu cei ce să trece,
Cum n-ar fi fostu în veci daca să petrece.
Paimâini suntu anii și zilile noastre.
Sfinții ingeri, ferice de viiața voastră.
Viețuim și viiața iaste neștiută,
Și până la ce vreme iasta giuruită,
Așa ne poartă lumea, așa amăgește.
Așa înșală, surpă și batjocorește.
Fericită viiața făr de valuri multe,
Cu griji și neticneală avuțiia pute.
Viețuiți în ferice, carii mai puține
Griji purtați de-a lumii; voi lăcuiți bine.
Vacul nostru cu-mprumut dat în datorie.
Ceriul de gândurile noastre bate jocurie.

n

Cronicarul Miron Costin

Concluzii

Tipariturile religioase au contribuit,in primul rand,la introducerea limbii romane in biserica,inlocuind limba slavona in care se oficia serviciul divin. Marile reforme in acest domeniu le-au infaptuit Dosoftei,in Moldova si Antim Ivireanul,in Muntenia.
In al doilea rand,cartile religioase au influentat formarea limbii romane literare. De la diaconul Coresi,cel care a ridicat dialectul muntean la rangul de limba literara pana la mitropolitii Varlaam,Dosoftei si Antim Ivireanul,toti s-au straduit sa caute forma cea mai limpede si mai armonioasa a limbii,care sa fie inteleasa in toate tinuturile romanesti.
Dimensiunea religioasa a calauzit nu numai existenta,dar si conceptia celor care au scris in aceasta perioasa. Ei cred ca tot ce se petrece pe pamant este hotarat de Dumnezeu,dupa cum marturiseste si Miron Costin:"Orice nevointa pune omul,sorocul lui Dumnezeu,cum este oranduit,a-l clati nime nu poate."

Bibliografie

Istoria literaturii romane vechi- Nicolae Cartojan

Istoria literaturii romane de la origini pana la 1830 – Alexandru Piru

Limba si Literatura romana- manual clasa a XI-a – Adrian Costache ; Florin Ionita; M.N.Lascar ; Adrian Savoiu

Bibliografie

Istoria literaturii romane vechi- Nicolae Cartojan

Istoria literaturii romane de la origini pana la 1830 – Alexandru Piru

Limba si Literatura romana- manual clasa a XI-a – Adrian Costache ; Florin Ionita; M.N.Lascar ; Adrian Savoiu