DIMENSIUNEA POLITICĂ – material conceput si elaborat de catre domnul Gheorghe Gabriel Carabus – dr. in istorie Cuprins: I. Introducere II. Revoluția… [606158]

EUROPENIZAREA ROMÂNIEI.
DIMENSIUNEA POLITICĂ – material
conceput si elaborat de catre domnul
Gheorghe Gabriel Carabus – dr.
in istorie
Cuprins:
I. Introducere
II. Revoluția din 1989 și căderea comunismului
III. Europeanizarea: Perspective teoretice
III.1. Concept (sau Ce se înțelege prin “Europeanizare”?)
III.2. Conexiuni cu România
III.2.1. Perioada post -comunistă timpurie: anii 1990
III.2.1.1. Romania și integrarea în UE
III.2.2. Criteriile de la Copenhaga ale Consiliului European din 1993
III.2.2.1. Criteriile politice
III.2.2.2. Criteriile economice
III.2.2.3. Acquis -ul comunitar
IV. O perspectivă politică asupra transformării (Europeanizării): transformări “naturale” și transformări
“impuse”
IV.1. Democrația și statul de drept
IV.1.1. Parlamentul
IV.1.2. Executivul

IV.1.3. Sistemul judiciar
IV.1.4. Măsurile anti -corupție
IV.2. Drepturile omului și protecția minorităților
IV.2.1. Drepturile civile și drepturile politice
IV.2.2. Drepturile economice, sociale și culturale
IV.2.3. Drepturile și protecția minorităților
V. Concluzii
Summary
Bibliografie

“Europenizarea este o consecință a integrării europene.”
(Robert Ladrech)
I. Introducere
Uniunea Europeană (UE) este „actorul ” cu cel mai mare succes din Europa în ceea ce privește instituționalizarea
unui sistem de guvernare care include o mare și, în același timp, în continuă creștere parte a continentului, motiv
pentru care a devenit „atractivă” pentru mai toate statele europ ene1. Astfel, soluțiile UE de orice fel exercită o
puternică influență atât asupra statelor membre, cât și asupra acelora care nu au statutul de membru ,
transformând în acest fel sistemele statale existente. Cât privește statele non -membre, un important r ol este jucat
de procesul de lărgire a Uniunii Europene, în contextul căruia statele candidate trebuie, pe de o parte, să
corespundă standardelor UE și, pe de altă parte, să se adapteze la modelele existente în cadrul acesteia.
Oricum, în ceea ce privește aceste transformări europene, este important de notat că ele nu se limitează la
Uniunea Europeană și statele sale membre deoarece, relațiile transfrontaliere europene sunt dirijate, în afara UE,
prin intermediul unei întregi serii de alte regimuri, organiz ații și instituții transnaționale2.
Mai mult, cu privire la Europa de Est în general, și România în special, acest gen de transformări, și anume
transformările văzute ca fiind determinate, în esență, de principalele organisme/instituții europene și de nevo ia
de a corespunde cu standardele europene, a început să evolueze în special într -un moment în care țările est –
europene, toate fiind parte a fostului bloc comunist și aplicante pentru integrarea în UE, se confruntau cu
problemele inerente unei „tranziții d emocratice”3.
Principalele întrebări cărora voi încerca să le dau răspunsuri în lucrarea de față sunt: „ce reprezintă
Europenizarea?”, „care sunt principalele caracteristici ale înțelesurilor sale?”, și „ce se poate spune despre
Europenizarea țărilor care nu sunt membre ale Uniunii Europene?”. Îmi voi concentra atenția asupra aspectelor
politice ale schimbărilor (Europenizării) în cazul României, văzute, evident, într -un context mai larg, și, unde va
fi necesar, voi puncta, de asemenea, cât de departe a aju ns acest proces, respectiv care sunt punctele forte și care
sunt cele slabe.
Pentru a găsi răspunsurile la întrebările mele voi folosi accepțiunea generală a termenului Europenizare, cu cele
5 semnificații diferite, dar legate între ele – și anume, Europen izarea ca schimbare a granițelor externe ale UE,
ca dezvoltare a instituțiilor la nivel european, ca influențare principală a sistemelor de guvernare naționale și
sub-naționale, ca export de forme de organizare politică și guvernare și ca un proiect de uni ficare politică. Cu
privire la aceasta, chiar unul dintre cei mai importanți autori care au analizat diferitele fenomene reunite sub
denumirea de Europenizare, și anume Johan P. Olsen, a accentuat faptul că ,,termenul se aplică în mai multe
moduri pentru a descrie o varietate de […] procese de schimbare”, fără a reieși însă o ,,definiție comună”4. Mai
mult, voi folosi acest cadru conceptual pentru analiza cazului României pe baza „criteriilor de la Copenhaga” și
a diferenței dintre ceea ce am numit transfo rmări „naturale” și transformări „cerute”.

Voi aborda acest subiect în trei etape. În primul rând voi descrie primele realități, și anume Revoluția română
anti-comunistă din Decembrie 1989, care a dus la căderea comunismului instalat acum o jumătate de sec ol. În al
doilea rând voi clarifica înțelesul conceptului, prezentându -i caracteristicile principale și voi stabili importanța
relativă a diferitelor sensuri în ceea ce privește România, descriind totodată contextul/situația existentă în țara
noastră și pr imele sale legături cu Uniunea Europeană. În al treilea rând voi analiza pe scurt Europenizarea
sectorului politic românesc, începând cu procesul de democratizare și statul de drept și terminând cu drepturile
omului și protecția minorităților.
II. Revoluți a din 1989 și căderea comunismului
REPORT THIS AD
Este bine știut faptul că la începutul preluării puterii în România, comunistul Nicolae Ceaușescu a fost un
conducător care a încercat să nu mai depindă de Moscova si de Uniunea Sovietică și să se apropie mai mult de
Vest. Din acest punct de vedere anul 1974 este foarte important deoarece atunci Comunitatea Europeană ,,s -a
oferit să încheie acorduri bilaterale c u țările est -europene” dar, datorită ostilității sovietice din acea perioadă față
de CEE, România a fost singura care a acceptat5.
Totuși, această situație s -a schimbat în timp și, datorită, pe de o parte, angajării forțate în 1970 la rambursarea
datoriei externe, care a supus majoritatea populației la privațiuni severe, iar pe de altă parte, degenerării
conducerii PCR (Partidul Comunist Român) într -un clan caracterizat de nepotism, unde funcțiile cheie erau
ocupate de Ceaușescu și de membri sau asociați ap ropiați ai acestuia, „regimul lui Nicolae Ceausescu a ajuns la
un final violent în 1989”6.
Așadar, protestele împotriva regimului au început la 16 decembrie 1989 în Timișoara, în sprijinul dizidentului
László Tõkés, un pastor protestant maghiar, care se co nfrunta atunci cu o iminentă deportare pentru că a predicat
împotriva lui Ceaușescu7. Astfel, ceea ce a început ca o întâlnire a câtorva enoriași, a devenit imediat, datorită
faptului că aceștia au refuzat să plece, „o revoltă anti -guvernamentală” care, pe ntru a fi înăbușită, necesita
intervenția poliției, trupelor Securității (poliția secretă) și a unui mare contingent al Armatei8. În acest sens, este
important să remarcăm faptul că, referitor la cele întâmplate ,,în ziua fatală de 17 decembrie”, când Ceau șescu și
asociații săi cei mai apropiați discutau despre maniera în care ar trebui să răspundă evenimentelor de la
Timișoara, „o variantă” ar fi că Ceaușescu ar fi acceptat să demisioneze, dar „ a fost convins să nu facă acest
lucru de unii dintre acoliții săi”, printre aceștia numărându -se Silviu Curticeanu, Ion Dincă, Emil Bobu, Ana
Mureașan, Georghe Rădulescu și Elena Ceaușescu9. Totuși, un lucru sigur este că, în acea zi, mii de protestatari
se aflau în stradă cu sloganuri anti-dictatoriale și că a ur mat un carnagiu groaznic10.
Mai mult, se pare că Ceaușescu a subestimat pericolul, deoarece părăsise țara pe 18 decembrie pentru o vizită de
stat în Iran, dar, peste numai două zile, și -a întrerupt călătoria, și unele rapoarte sugerează faptul ca imediat d upă
ce a revenit în București „a ordonat trupelor din Timișoara să deschidă focul asupra demonstranților”11.
Dar a urmat o situație neprevăzută, deoarece „în 20 decembrie, când în jur de 50.000 de oameni au ieșit din nou
în stradă în Timișoara, majoritatea trupelor armatei s -a alăturat protestatarilor”; totuși Ceaușescu nu părea dornic
să facă nici o concesie. În schimb, nu se aștepta ca în mai puțin de 48 de ore să fie pus față în față cu „o revoltă
în masă atât de rapidă și atât de puternică”12.
Astfel, a stăzi, la 17 ani de la acele importante evenimente, se poate observa cu ușurință că „greșeala crucială a
lui Ceaușescu în gestionarea crizei a fost decizia sa plină de îngâmfare de a -și atrage sprijinul publicului prin
organizarea unui miting în centrul Bu cureștiului pe 21 decembrie” cu scopul de „a susține opoziția sa
intransigentă împotriva reformelor”; dar cu acea ocazie românii au refuzat să urmeze „comanda liderului lor”,
și-au abandonat frica și câțiva dintre ei au întrerupt „discursul dictatorului” , huiduindu -l în Piața Palatului din
fața clădirii Comitetului Central13 . Deși Ceaușescu a încercat să domolească mulțimea, era prea târziu, și în
cele câteva secunde în care „televiziunea a transmis incidentul înainte de a ieși din emisie, Ceaușescu păre a
vizibil șocat”, incident care se spune că a incitat mulți români să iasă în stradă în acea noapte, o mulțime de
oameni adunându -se în centrul București -ului cerând alungarea lui Ceaușescu. În acea noapte memorabilă,
studenți protestatari au fost masacraț i în Piața Universității, dar în dimineața următoare a avut loc din nou o
mare adunare în Piața Palatului14.
În aceste circumstanțe, în dimineața acelei zile, Ceaușescu ordonase armatei să blocheze accesul în centrul
București -ului, dar armata a refuzat să stea în calea protestatarilor și ministrul apărării naționale, generalul
Vasile Milea, care se pare că refuzase să deschidă focul asupra demonstranților în Timișoara și București, a fost
forțat să se sinucidă ca să evite o iminentă condamnare din partea a utorităților comuniste pentru acțiunile sale15.
În concluzie, putem observa că, în ciuda unui răspuns negativ, protestele „s -au extins la București și au cuprins
majoritatea populației până la data de 21 decembrie”16. În ziua următoare președintele Nicolae Ceaușescu,
însoțit de Elena Ceaușescu, a încercat să părăsească capitala, decolând cu elicopterul personal de pe acoperișul
clădirii Comitetului Central „către o soartă aproape sigură”17. Chiar și așa, el a crezut că va putea rămâne la
putere, în special cu ajutorul Securității, dar diferite părți ale Partidului Comunist și ale poliției secrete, având
sprijinul armatei, „au părăsit regimul pentru a -l detrona pe Ceaușescu, care a fost executat în ziua de
Crăciun”18.

Aceste evenimente nu au fost prin ele îns ele o tranziție clară de la comunism, deși diferențele față de era
comunistă sunt numeroase. Oricum, în acest sens este important să observăm că la data căderii lui Ceaușescu de
la putere „aproape o treime din cele 14 milioane de adulți din România erau me mbri ai Partidului Comunist”19.
În acest context, la scurt timp după zborul lui Ceaușescu din 22 decembrie și înainte ca lupta dintre forțele
Securității și trupele armatei să se fi sfârșit, Frontul Salvării Naționale, condus de fostul ministru al Afaceril or
externe și președinte al Adunării Generale a Națiunilor Unite, Corneliu Mănescu, părea că preluase puterea prin
faptul că își anunțase existența prin intermediul televiziunii naționale. Totuși, în după -amiaza aceleiași zile a fost
anunțat un nou guvern interimar. Guvernul temporar a fost numit Comitetul Democrației Naționale și a fost
alcătuit din ofițeri militari care s -au alăturat generalului Nicolae Militaru20, intelectuali și viitori membri ai
Frontului Salvării Naționale.
Pe 23 decembrie a luat nașt ere un Consiliu al Frontului Salvării Naționale, condus de Ion Iliescu, despre care se
știa că își exprimase în mod public opoziția față de politica dusă de Ceaușescu încă din anul 197121, și care a
fost apoi ales președinte în mai 1990, atunci când Front ul Salvării Naționale a câștigat primele alegeri
parlamentare libere.
În ceea ce privește aceste evenimente de la sfârșitul anului 1989, nu este încă clar „dacă Uniunea Sovietică a
luat legătura cu aceste oficialități care au format atât de prompt un guver n provizoriu sub auspiciile noului
Consiliu al Salvării Naționale și le -a încurajat”22. În acest sens, mulți români se întreabă dacă nu cumva
Uniunea Sovietică a organizat și susținut acest guvern în preluarea puterii, preluare care a avut loc în haosul
revoltei maselor. Totuși aceasta este doar o supoziție, care după părerea mea este mai mult decât greșită: în timp
ce Moscova a susținut în mod evident venirea la putere a noii autorități, „există doar dovezi fragmentare și
neconcludente privind o posibilă p regătire anterioară sau lansare din partea Moscovei”23.
Deocamdată este evident că încă mai există multe piese necunoscute în puzzle -ul acelor evenimente, așa cum
există și opinii diferite în ceea ce privește adevărata lor semnificație. În acest sens, în ciuda faptului că un posibil
răspuns, în opinia unora, ar fi acela că în 1989 România a avut parte simultan atât „de o revoluție populară,
percepută de toată lumea, cât și de o lovitură de palat [sau lovitură de stat24] care a avut loc în spatele ușilor
închise”25 (cum susțin autori precum Attila Ágh, Thomas Niklasson sau Peter Siani -Davies), eu consider că un
fapt evident este că în acele zile România a supraviețuit unei „revoluții reale”, care poate fi recunoscută ca atare
„prin aceea că a fost un atac di n interior și direcționat în mod esențial împotriva unui regim politic existent” care
a fost „abolit pe neașteptate, în mod brutal și definitiv”26.
Un alt aspect important este acela că „garda personală” a lui Ceaușescu – Securitatea, s -a dovedit a nu fi a tât de
puternică pe cât sugera mitul invincibilității sale, de vreme ce Ceaușescu a crezut de cuviință să folosească
armata pentru a suprima revolta de la Timișoara. Dar poporul român s -a ridicat pentru a -și înfrunta liderul „cu
sprijinul întârziat al unit ăților armatei române și al ofițerilor militari superiori” și de aceea Securitatea sau
Ceaușescu nu au putut face mare lucru pentru a ține piept forțelor revoluționare. În acest context, în multe
privințe “Ceaușescu a fost o victimă a propriului ego și a m itului invulnerabilității sale, accentuat de percepția,
atât la București cât și în Vest, că poporul român este în mare măsură docil și apatic”. Pe lângă acestea, el a
apreciat greșit limita până la care poporul român poate suferi privațiuni majore pentru ca el să poată rambursa
datoria externă a României și, până la final, nici el și nici soția lui nu au înțeles faptul că, cu cât poporul român
avea mai mult de îndurat, cu atât mai explozivă devenea situația27.
În concluzie, revoluția din Decembrie 1989, pr in intermediul căreia poporul român s -a ridicat în căutarea
libertății și a democrației, a fost „cel mai important eveniment din România în ultima jumătate de secol” și a
schimbat radical viețile a milioane de români, precum și poziția țării în lume, decla nșând un proces de
schimbare și anunțând epoca Europenizării României28.
Acestea fiind spuse, se poate remarca faptul că această revoltă populară românească și instalarea noilor autorități
„vor fi întotdeauna sinonime în ochii Vestului cu colapsul comunism ului în Europa de Est”29.
III. Europenizarea
III.1. Ce se înțelege prin „Europenizare”?
În ceea ce privește acest concept, ar trebui spus de la început că Europenizare este un termen folosit în mai
multe moduri pentru „a descrie o varietate de fenomene și procese de schimbare” și pentru care „nu s -a stabilit o
definiție comună”30.
De aceea, pentru a se ajunge la o înțelegere corespunzătoare a termenului, ar trebui să căutăm o definiție mai
vastă a acestuia și în acest sens cea mai bună soluție este să urmăm opinia lui Johan P. Olsen, conform căreia pot
fi luate în considerare cinci fenomene diferite, dar legate între ele, numite „Europenizare”, cu mențiunea că toate
aceste concepții mai degrabă „se completează decât să se excludă reciproc”31.

1. Europenizare a ca schimbare a granițelor teritoriale exterioare ale UE. Acest prim fenomen „implică raza
teritorială de acțiune a unui sistem de guvernare și gradul în care Europa ca și continent poate deveni un spațiu
politic unic” (de exemplu, Europenizarea are loc pe măsură ce Uniunea Europeană își extinde granițele prin
lărgire) și, înainte de toate, cere ca Europa, în sens geografic, și granița exterioară a spațiului/teritoriului
european să poată fi delimitată și definită32.
Din acest punct de vedere este importa nt de remarcat că, deși în ultima vreme s -a căpătat obișnuința de a se
folosi „Europa” cu referire la Uniunea Europeană și la Statele sale Membre, totuși este cert faptul că
„transformările europene nu se limitează la UE și la Statele Membre, sau la Europa de Vest”, relațiile
transfrontaliere fiind „coordonate prin intermediul unei varietăți de regimuri și instituții transnaționale, în afara
UE”. De aceea, o înțelegere potrivită a transformărilor neîntrerupte necesită atenție nu numai cu privire la UE,
ci, de asemenea, și la „alte instituții, regimuri și organizații transnaționale europene, sau la statele care nu sunt
membre”33. Dar, ținând cont de faptul că Uniunea Europeană ,,a avut cel mai mare succes în instituționalizarea
unui sistem de guvernare care i nclude o mare, și în continuă creștere, parte a continentului”, s -a dovedit a fi
foarte atractivă pentru majoritatea statelor europene, lista țărilor candidate fiind încă lungă34.
Totuși, în acest context, se ridică și o problemă, și anume: de ce se lărgeș te UE, de ce au acceptat Statele
Membre (și încă mai acceptă) noi membri?35. Încercând să dea un răspuns acestei chestiuni problematice, Olsen
a luat drept principal punct de sprijin regula continuității, conform căreia „schimbarea este condusă normativ” ș i
poate fi văzută ca fiind „cvasi -mecanică, adică urmând aplicării de rutină a unor criterii stabile pentru aderare și
executării unor proceduri standard în cazul unor situații prestabilite”, acțiunea fiind obligatorie36. Astfel, spre
exemplu, dacă o țară candidată întrunește criteriile de obținere a statutului de „membru” – este admisă, altfel –
nu, ceea ce înseamnă că aceste criterii de admitere joacă un rol foarte important în procesul de extindere. În
acest sens trebuie observat faptul că dacă procesul de extindere nu poate fi văzut „doar ca rezultat al unei alegeri
strategice”, unde Statele Membre își maximizează beneficiile, totuși este susținut de acestea pentru „a -și salva
reputația de membri ai Comunității”, comportamentul strategic fiind constrâns de identificarea anterioară a
participanților cu Uniunea și cu ideile constitutive ale Comunității37. Astfel, nu este surprinzător faptul că
numeroase documente UE ilustrează extinderea ca fiind în concordanță cu principiile liberal -democratice și cu
valor ile Comunității, precum și cu interesele atât ale membrilor existenți, cât și ale țărilor aplicante38.
2. Europenizarea ca dezvoltare a instituțiilor de guvernare la nivel european. Acest al doilea fenomen la care se
referă termenul în cauză ,,reprezintă c onstrucția centrală cu o capacitate de acțiune colectivă, care prevede un
anumit grad de coordonare și coerență politică”. În acest sens, o ordine normativă bazată pe anumite principii,
structuri și practici constitutive, precum și pe instituții oficiale de guvernământ, „facilitează și constrâng în
același timp abilitatea de a lua și pune în practică decizii obligatorii și de a sancționa ceea ce nu este conform cu
acestea”39.
În ceea ce privește această dezvoltare a instituțiilor de la nivel european ar tr ebui început de la faptul că
numeroși autori definesc Europenizarea ca „instituționalizarea la nivel european a unui sistem de guvernare
distinct, cu instituții comune și autoritatea de a lua, implementa și impune anumite politici europene
obligatorii”40. În acest sens, cea mai bună ilustrare este dată de Thomas Risse, Maria Green Cowles și James
Caporaso, care definesc Europenizarea ca: „ apariția și dezvoltarea la nivel european atât a unor structuri de
guvernare distincte, adică a unor instituții politic e, legale și sociale asociate în scopul rezolvării problemelor,
care formalizează interacțiunea dintre participanți, cât și a unor rețele politice specializate în crearea de reguli
europene autoritare”41.
Referitor la acest fapt, trebuie să înțelegem dinamica și rezultatele dezvoltării instituționale de la nivel
european, scop în care un posibil cadru este alegerea intenționată, în care „un grup de actori are de ales între
forme alternative de organizare și guvernare”. Astfel, acești actori au crietrii spe ciale care fac posibilă distincția
între alternativele disponibile și rezultatele lor, ei alegând -o pe aceea care, „conform proprietăților sale
inerente sau efectelor sale previzibile, este apreciată ca fiind cea mai valoroasă”. În acest fel dezvoltările
instituționale sunt văzute ca reflectând „voința, puterea și înțelegerea” actorilor respectivi42.
Aici, datorită faptului că identificarea actorilor și a motivațiilor și forțelor care le determină alegerile reprezintă
o mare provocare, este important de no tat faptul că această problemă ar putea fi rezolvată în două feluri
posibile43:
a) un mod de rezolvare a problemei, conform căruia „obiectivele sunt împărțite și schimbarea instituțională este
rezultatul acordurilor voluntare dintre actorii relevanți”, car e astfel trebuie să descopere și să schițeze forme
comune de organizare și guvernare care să -i facă pe toți „să obțină rezultate mai bune decât ar putea obține de
unii singuri”;
b) un mod de hotărâre divergent, conform căruia schimbarea reflectă interesele celor mai puternici actori, atâta
timp cât ei „încheie afaceri, formează coaliții, formulează amenințări sau fac promisiuni bazate pe puterea lor
politică, militară sau economică”; în acest caz atenția este atât asupra „concepțiilor concurente privind
unitatea europeană și formele de organizare și guvernare politică”, cât și asupra puterii, și anume, cum procesul

de Europenizare „modifică felurile în care puterea politică este constituită, legitimată, exercitată, controlată și
redistribuită”.
REPORT THIS AD
3. Europenizarea ca pătrundere/influențare centrală a sistemelor naționale și sub -naționale de guvernare. În acest
caz, Europenizarea implică “împărțirea responsabilităților și puterilor între diferite niveluri ale guvernării”. Mai
mult decât atât, fapt ul că toate sistemele de guvernare structurate pe mai multe niveluri stabilesc „un echilibru
între unitate și diversitate, coordonare centrală și autonomie locală”, sugerează faptul că Europenizarea implică
necesitatea ca sistemele de guvernare naționale ș i sub -naționale să se adapteze atât unui centru politic european,
cât și unor norme europene. De aceea, accentul cade pe „schimbările care au loc în inima instituțiilor de
guvernare și politice autohtone ca o consecință a dezvoltării instituțiilor, identit ăților și politicilor de la nivel
european”44.
Din această perspectivă există două contexte în care poate fi analizată Europenizarea ca proces( -e) de adaptare,
și anume învățarea empirică – unde instituțiile se schimbă/transformă „în baza experiențelor și interpretărilor cu
privire la cum actorii relevanți din mediul european răspund la forme alternative de organizare și guvernare
internă”, formele și acțiunile evaluate ca având succes având șanse mai mari să se repete și să se dezvolte – și
selecția compe titivă – unde „imperativele mediului sunt văzute ca fiind cele care conduc procesul de
schimbare”, instituțiile și actorii fiind fixe/ficși iar supraviețuirea lor depinzând de performanța lor și avantajele
de care dispun sau pe care le oferă, astfel suprav iețuind doar cei mai eficienți45.
Totuși, este esențial să admitem faptul că dintr -o perspectivă instituțională nu trebuie să ne așteptăm ca aceste
procese de învățare empirică și selecție competitivă să fie întotdeauna perfecte, deoarece în aranjamentele
politice, așa cum este și cel european, pot să apară „răspunsuri și modele de adaptare diferențiate” datorită atât
variației presiunilor de adaptare exercitate asupra statelor și instituțiilor, care sunt dezvoltate neuniform, cât
și caracterizării ordinii politice europene „de evoluții instituționale îndelungate, puternice și variate”46.
Astfel, „acordurile de la nivel european au fost văzute mai degrabă ca transformând statul (în sens teritorial) sau
sistemul statal decât ca întărindu -l sau slăbindu -l”. A cest punct de vedere este reflectat de faptul că, în timp ce
dezvoltările/progresele europeane au fost mereu prezentate “ca un motiv important pentru reforme
administrative și ca fiind creatoare ale nevoii pentru o coordonare internă îmbunătățită”, guverne le și sistemele
administrative s -au adaptat diferit presiunilor europene. Adaptarea lor este așadar rezultatul unor factori variați,
cum ar fi ,,tradițiile și resursele instituționale, echilibrul preexistent al structurilor instituționale autohtone”,
ș.a.m .d.47.
De aceea, dezvoltările/progresele de la nivel european cauzează și propun procese semnificative de schimbare,
dar de fapt nu dictează forme specifice de adaptare instituțională, lăsând actorilor și instituțiilor autohtoni( -e) o
libertate de acțiune considerabilă. Astfel, „abilitatea reală a structurilor/instituțiilor/organizațiilor de la nivel
european de a influența instituțiile autohtone nu este perfectă, universală sau constantă”48.
4. Europenizarea ca exportare în afara teritoriului Europei a un or forme de guvernare și organizare politică tipice
și, în același timp, distincte pentru Europa. În ceea ce privește acest al patrulea fenomen, Europenizarea „se
referă la relațiile cu actorii și instituțiile non -europene”, semnificând „un echilibru expor t/import mai mult
pozitiv” deoarece soluțiile europene exercită o influență mai puternică și statele non -europene importă mai mult
de la Europa decât vice versa49.
În acest sens trebuie să admitem că, din punct de vedere istoric, Europenizarea a fost înțel easă ca „împrăștierea
unor forme de viață și producție, obiceiuri de a bea și de a mânca, religie, limbaj, și principii politice, instituții și
identități tipice pentru Europa și necunoscute în restul lumii din afara teritoriului european”50.
Mai mult, din tr-o perspectivă instituțională se sugerează că asemenea procese de difuziune ,,vor fi
afectate/influențate de interacțiunea dintre impulsurile exterioare și tradițiile instituționale și experiențele
istorice interne”, ceea ce este difuzat fiind foarte pro babil transformat în timpul proceselor menționate – care au
foarte puține șanse de a produce ,,o clonare perfectă a recomandărilor oferite”51.
În practică, uneori răspândirea modelelor europene de organizare și guvernare a luat „forma colonizării,
constrân gerii și impunerii”, instituțiile și principiile europene pătrunzând/influențănd și distrugând tradițiile și
instituțiile altor continente și societăți. Totuși, aceasta nu a fost o regulă, pentru că difuziunea a luat și „forma
imitației și a împrumutării v oluntare de la o civilizație de succes”, receptorii copiind aranjamentele europene
datorită „funcționalității, utilității și legitimității percepute” a acestora. Dar, pentru că această situație s -a
schimbat pe termen lung și marile state europene și -au pie rdut din „hegemonia mondială”, modelele de
difuziune se bazează acum mai mult „pe expunerea și atractivitatea formelor europene”52. În acest sens, un fapt
foarte important este că „Europa încă este, în continuare, cel mai mare producător de ideologie din l ume”53, iar
pentru că în momentul de față trece printr -o nouă perioadă de experimentare și inovație, fiind în căutarea unei
identități și a unor modele politice și sociale noi, este posibil ca „noi forme de organizare și guvernare să fie în
creare, forme ș i procese de schimbare ce pot inspira integrarea regională în alte părți ale lumii”54.

Mai mult, ar trebui luat în considerare faptul că statele europene fac din ce în ce mai multe încercări ,,să se
afirme pe scena internațională prin intermediul UE”. Astf el, aspirațiile lor includ de obicei dorința de a face din
Uniunea Europeană ,,un actor influent în dezvoltarea unei noi ordini internaționale“ și scopul lor principal este
,,să facă ca puterea politică a Uniunii să reflecte mai bine puterea sa economică”5 5. Acest aspect al puterii se
observă de asemenea atunci când Uniunea Europeană este văzută ca „Europa”, situație în care atenția este în
principal asupra difuziei instituțiilor, identităților și standardelor pe continentul european.
Astfel, spre exemplu, în recentele negocieri privind extinderea cu statele central și est -europene, diferențele de
statut și putere sunt indicate de fraze precum ,,ajungerea din urmă a Vestului, condiționarea ajutorului și nevoia
de acceptare a standardelor și formelor UE ca și condiție pentru a deveni state membre”. În același timp s -a
observat, de asemenea, că liderii acestor state foste comuniste își îmbunătățesc cu greu ,,abilitatea de a face
diferența între acele aspecte care sunt utile propriilor lor scopuri politice și ac elea care nu le sunt folositoare”56.
În fine, procesele de difuziune implică distribuția de putere și statut, având loc ,,într -un cadru de resurse și
capacități, stimulente și sancțiuni”, iar formele de organizare și guvernare care au succes au cele mai ma ri șanse
de a se „împrăștia”57.
5. Europenizarea ca proiect politic al cărui scop este o Europă unificată și mai puternică din punct de vedere
politic. ,,Gradul în care Europa devine o entitate politică mai importantă are legătură atât cu spațiul teritoria l,
construcția centrală, adaptarea internă, cât și cu modul în care dezvoltarea europeană afectează și este afectată
de sistemele de guvernare si de evenimentele dinafara continentului european”58.
Astfel, această ultimă concepție definește Europenizarea c a ,,o dezvoltare politică menită să facă din Europa o
entitate politică distinctă, mai coerentă și mai puternică”, statele suverane fiind așadar unificate „într -un singur
spațiu politic și sistem de guvernare, un întreg funcțional și un actor intenționat ș i plin de resurse”. Din acest
punct de vedere procesul este de înțeles deoarece pentru a acționa conjugat atât în interior cât și în exterior,
există o bază organizațională puternică, bază oferită mai ales prin ,,aranjamente structurale coerente”. Astfel, în
timp ce frontierele interne sunt slăbite sau chiar înlăturate, cele externe sunt întărite, ceea ce duce la o
diferențiere clară între membri și non -membri și la o unificare a unui sistem statal european fragmentat ,,pe
măsură ce granițele spațiului poli tic sunt extinse în afara statelor membre”59.
Totuși, în ceea ce privește această Europenizare în sensul unificării politice, trebuie menționat că ea nu este ,,o
practică deja existentă”, deși este posibil să aibă o mare importanță în viitor deoarece, pe d e o parte, ,,combină
aspectele interne și externe ale dinamicii europene” și include și celelalte semnificații discutate mai sus, iar pe
de altă parte, ca o „aspirație”, a fost prezentată în ultima vreme în numeroase programe de reformă60.
În acest context , un aspect crucial al Europenizării este ,,răspândirea unui mod de guvernare caracterizat de
interacțiuni complexe între nivele și sectoare” și, de aceea, pentru a înțelege dinamica europeană, va fi probabil
nevoie de un ,,cadru de bază care să permită câ teva tipuri diferite de procese simultane de schimbare și un model
de adaptare mutuală, reciprocă între instituțiile care evoluează împreună”61.
Pornind de la acest argument se poate observa că schimbarea nu este unilaterală, procesele de la diferite nivel uri
– global, european, național și sub -național – interacționând în diferite feluri, fără nici o „relație cauzală
dominantă și determinantă singulară” și cu ,,procese interactive de feedback, influență și adaptare reciprocă”
care cauzează întrepătrunderea între diferite instituții și nivele de guvernare”62.
În acest sens, liderii politici care se confruntă cu o situație ca aceasta, în care ,,instituțiile evoluează și se
desfășoară printr -un proces neghidat, cu puține elemente comune de înțelegere și contro l”, pot avea încredere în
procesele de selecție naturală, cum ar fi, de exemplu, selecția care are loc datorită existenței piețelor
competitive. Totuși, această idee poate fi completată de efortul de a face schimbarea instituțională un proces mai
ghidat pr in reducerea complexității și îmbunătățirea elementelor de înțelegere și coordonare comună63.
REPORT THIS AD
În fine, în concordanță cu scopul acestei lucrări, merită discutată importanța relativă a diferitelor sensuri ale
conceptului în ceea ce privește R omânia.
În acest sens, în opinia mea, din cele cinci semnificații ale termenului, în special trei sunt importante când este
vorba despre Europenizarea României, și anume: Europenizarea ca schimbare a granițelor externe, ca penetrare,
influențare a sistemel or naționale de guvernare și, în sfârșit, ca formă de exportare a organizării politice.
În ceea ce privește primul sens, și anume Europenizarea ca schimbare a granițelor teritoriale exterioare, merită
remarcat că este strâns legat de procesul de extindere al UE. Astfel, faptul că ,,Europenizarea are loc pe măsură
ce UE își extinde granițele” înseamnă că are loc, de asemenea, și Europenizarea României, deoarece România
este o țară implicată în procesul de accedere încă din 1995.
Cu privire la aceasta, un ro l important este jucat de faptul că Uniunea Europeană este foarte atractivă pentru
România (și nu numai), datorită succesului său în ,,instituirea unui sistem de guvernare care include o mare, și în
continuă creștere, parte a continentului”64.
În acest sen s trebuie menționat că, oricum, odată ce România a intrat în puzzle -ul integrării în UE, a intrat de

asemenea și în puzzle -ul ,,condiționării calității de membru”65, schimbările sale interne fiind ,,conduse
normativ”, adică urmând ,,aplicația de rutină” a criteriilor de aderare de la Copenhaga și executarea
,,procedurilor standard de operare în situații predefinite”, proceduri stabilite de către Comisia Europeană; astfel,
acțiunea este obligatorie, iar rezultatul pozitiv, anume obținerea de către România a calității de membru, poate fi
atins doar dacă ea întrunește aceste crierii de aderare menționate, transformându -și ,,instituțiile și
comportamentul politic intern”66.
Mai mult decât atât, chiar dacă uneori cuvântul ,,Europa” este folosit cu referire doar l a Uniunea Europeană,
totuși, transformările europene implică și România (precum și alte state din afara Uniunii), deoarece România
face parte (și/sau este implicată în activitățile) dintr -o serie de instituții și organizații transnaționale în afara UE,
cum ar fi Consiliul Europei sau OSCE, care se ocupă de relațiile transfrontaliere.
În ceea ce privește al doilea înțeles al termenului luat în discuție care prezintă importanță pentru România, și
anume Europenizarea ca impact intern al instituțiilor de nivel european, care implică ,,adaptarea sistemelor
naționale și sub -naționale de guvernare” la un centru politic european și la normele europene, accentul cade pe
schimbările care au loc în instituțiile de guvernare și politicile românești ,,ca o consecință a d ezvoltării
instituțiilor, identităților și politicilor de nivel european”67.
Din această perspectivă a Europenizării ca proces de adaptare, în conformitate cu principiul învățării empirice,
instituțiile românești se schimbă pe baza experiențelor și interpr etărilor cum anume răspund actorii europeni
relevanți la formele alternative de organizare și guvernare internă. Totuși, trebuie observat că procesele de
învățare empirică în România nu sunt perfecte, deoarece adaptarea României are loc în contextul unor f actori
determinanți specifici foarte variați (cum ar fi resursele instituționale sărace, tradițiile, echilibrul preexistent al
structurilor instituționale autohtone, ș.a.m.d.), care o încetinesc. Astfel, de exemplu, în timp ce dezvoltarea
europeană a fost prezentată ca un motiv important pentru reforma administrativă românească și ca fiind cea care
crează nevoia unei coordonări interne îmbunătățite, Guvernul român și sistemul administrativ românesc au
început să se adapteze într -un final, dar foarte încet ș i numai după numeroase presiuni europene68.
În ceea ce privește ultimul sens important pentru România, și anume Europenizarea ca exportare a unor
forme de organizare politică, trebuie remarcat în primul rând că, datorită faptului că în acest caz conceptul
,,privește relațiile cu actori și instituții non -europeni(e)”, el este relevant doar dacă Uniunea Europeană este
văzută ca „Europa”. În acest fel, deoarece accentul cade pe difuzia instituțiilor și standardelor pe continentul
european, soluțiile UE exerc ită o mai mare influență, iar România (o țară încă non -membră) importă mai mult
din UE, decât vice -versa. Acest lucru se întâmplă deoarece asemenea procese de difuzie iau întotdeauna ,,forma
imitației și a împrumutului voluntar de la civilizația de succes” , care, în acest caz, este Uniunea Europeană,
România, ca receptor, copiind modelele UE datorită ,,perceperii funcționalității, utilității și legitimității lor”69.
În acest sens, oricum, o asemenea difuzie depinde de gradul de expunere și de atractivitatea modelelor UE,
situație identică ca în cazul primei semnificații care este relevantă pentru România, dar după cum se știe,
Uniunea este ,,cel mai mare producător de ideologie din lume”, modelele sale politice și sociale, precum și
formele sale de organizar e și guvernare, inspirând integrarea regională chiar și în afara continentului european.
III.2. Conexiuni cu România
III.2.1. Perioada post -comunistă timpurie: anii 1990
După revoluția socială care a spart regimul dictatorial al lui Ceaușescu în Decembrie 1989, românii ,,au
descoperit repede gustul politicii”. Astfel, pentru prima dată după patruzeci și cinci de ani oamenii s -au putut
bucura de libertatea de exprimare, au putut să -și critice noii lideri și să constituie asociații și partide
independente70.
În acest context, după cum am menționat și în subcapitolul anterior, chiar în zilele Revoluției a luat ființă
Frontul Salvării Naționale, prima sa declarație anunțând adoptarea principiilor democratice, incluzând sistemul
pluripartidist și nevoia de a orga niza alegeri cât mai repede posibil. În acest sens, Frontul a pretins să reprezinte
,,o ruptură decisivă de detestatul regim comunist”, PCR -ul dispărând fără urmă din viața politică a țării. Totuși,
deși anunțul FSN -ului privind trecerea la un sistem plura list a fost ,,binevenit și i s -a acordat încredere”, acesta a
reprezentat și una dintre sursele tensiunilor politice care au urmat, datorită contrastului între „promisiunile
pluraliste oficiale ale FSN -ului și acțiunile sale autoritare”71.
În acest contex t, unul dintre elementele care au contribuit la radicalizarea politică a românilor a fost constituirea
rapidă a partidelor politice72. Astfel, în afara FSN -ului menționat mai sus73, a cărui legitimitate politică ,,s -a
bazat pe revoluția pe care pretindea că a condus -o”74, în primele zile de după alungarea lui Ceaușescu s -au
format Partidul Național Țărănesc75, Partidul Național Liberal și Partidul Social Democratic, cele trei partide
democratice ,,tradiționale” din România, precum și o multitudine de altel e noi. În acest sens se pare că în câteva
săptămâni România a facut ,,un salt extraordinar de la amorțeala politică din vremea lui Ceaușescu la frenezia
unei vieți publice vii și dramatice”76.
Acestea fiind date, la 20 mai 1990, când au avut loc primele al egeri libere, în care se întreceau 83 de partide,
românii l -au ales Președinte pe Ion Iliescu și, în același timp, au dat FSN -ului două treimi din locurile noului
Parlament bicameral77. În ceea ce privește aceste alegeri, ele au fost considerate de observa torii străini ca fiind

legale și corecte, dând astfel noului guvern78 o recunoaștere internațională79.
Mai mult, următoarele alegeri, cele care au avut loc în septembrie 1992, au schimbat radical peisajul politic din
România. În acest sens merită de remarc at faptul că se pot observa unele puncte de continuitate, de vreme ce
Frontul Democrat al Salvării Naționale (FDSN)80 – primul grup rezultat din scindarea FSN -ului în martie 1992
și condus de Ion Iliescu – a primit o majoritate relativă a voturilor poporul ui, liderul său fiind reales Președinte
al țării. Dar, în același timp, Convenția Democrată din România (CDR), ca o autentică dar foarte vagă
organizație de opoziție, formată înaintea acelor alegeri s -a clasat a doua. Totuși, în acele condiții, pe 18
noiem brie, Nicolae Văcăroiu, un tehnocrat care nu făcea parte din nici un partid, fiind desemnat de Iliescu, a
format un guvern nou dominat de membri FDSN, guvern care a supraviețuit până la alegerile următoare, din
toamna lui 1996, doar trecând prin numeroase transformări ale coaliției81. Fiind din nou considerate de către
comunitatea internațională drept ,,libere și corecte, alegerile naționale din 1992 au îmbunătățit considerabil
credibilitatea externă a lui Iliescu și au dus la o normalizare treptată” a rela țiilor României cu Europa în anii
următori82.
În ceea ce privește prima parte a anilor 90, cunoscută ca primul stadiu al perioadei de tranziție spre democrație a
României, trebuie remarcat faptul că aceasta a avut ca particularitate ,,un amestec de autorit arism, paternalism și
procese politice embrionare”, care a păstrat birocrația la poziții de putere economică și instituțională și a redus
opoziția, care abia putea să se organizeze din cauza insuficienței logistice și a lipsei generale de experiență, la un
stare de neputință83.
Pe lângă asta, acest prim stadiu al tranziției a fost tensionat și dominat de confruntări, disputele sociale și
politice devenind adesea violente. Astfel, la sfârșitul lui ianuarie 1990, în contextul în care atât FSN -ul cât și
opoziț ia incitau la demonstrații de masă în efortul de a obține întâietatea politică, când Frontul și -a anunțat
intenția de a participa cu candidați la alegeri, ,,oponenții lui Iliescu au organizat mitinguri de protest în masă în
centrul Bucureștiului” și, drept răspuns, Iliescu a mobilizat muncitori, o mișcare care a intimidat opoziția84. De
asemenea, în martie 1990, în contextul creșterii conflictului etnic în Transilvania referitor la ,,revendicările
minorității maghiare, […] ciocniri sângeroase au avut loc în Târgu Mureș, fiecare parte dând vina pe cealaltă
pentru aceste incidente”85. În fine, la sfârșitul lui aprilie 1990, a început un nou protest împotriva noului regim,
protest care a ajuns la apogeu în iunie același an, la aproape o lună după primele aleger i libere. Protestatarii, care
erau studenți, muncitori și intelectuali, au pus astfel stăpânire pe Piața Universității din București pentru mai
mult de două luni, dar rezultatele ,,revoltei” lor s -au dovedit a fi total contrare așteptărilor acestora, deoar ece la
București au ajuns peste 10.000 de mineri, având scopul declarat de a restabili ordinea și de a „reinstaura
democrația”86. Deși au fost multe interpretări ale acelor evenimente, nimeni nu a putut oferi până în prezent o
relatare care să convingă pe toată lumea. Mai mult, chiar și după acele evenimente de la începutul anilor 90,
atmosfera tot nu s -a detensionat, demonstrații sau greve având loc aproape în fiecare zi.
Totuși, este de asemenea important de menționat că în acest prim stadiu al tranziției au fost introduse numeroase
măsuri esențiale pentru democratizare și au fost organizate primele alegeri libere după aproape cincizeci de ani
de opresiune87.
În plus, regimul românesc de după 1989 era nerăbdător să stabilească o bază legală și legitimă. As tfel,
Constituția, care a fost schițată ,,într -o perioadă de confruntări dure, uneori chiar violente, între elitele vechi și
cele abia apărute”, a fost gata să fie supusă votului popular până în decembrie 1991 (după ce fusese aprobată de
Parlament pe 21 no iembrie). În acest context, referendum -ul a fost în mare măsură văzut ca ,,o alegere între
republica deja existentă și o revenire a Regelui Mihai”, iar cele mai importante probleme constituționale au fost
separarea puterilor, distribuția puterii între auto ritățile centrale și locale, și introducerea posibilității de a
conduce prin intermediul ordonanțelor de guvern88.
În concluzie, această primă rundă de democratizare a dus doar la niște rezultate mixte, amestecate, dar ,,până la
jumătatea anilor 90 au apăr ut semne clare că începuse deja o a doua rundă”; acestea aveau legătură cu alegerile
parlamentare și prezidențiale din noiembrie 1996, care au fost câștigate de CDR, alături de Uniunea Social
Democrată (USD) și Uniunea Democrată a Maghiarilor din România ( UDMR) – partidul etnic maghiar. De fapt,
acestea au fost cele trei partide care au luptat împreună pentru a înlătura regimul Iliescu89. Astfel, acest al
treilea set de alegeri din România a marcat ,,cel mai semnificativ moment politic de cotitură” de la că derea
comunismului90. În acest sens, deși uneori caracterul democratic al guvernării anterioare a fost pus sub semnul
întrebării datorită faptului că această schimbare de putere a avut loc relativ târziu (după șapte ani), totuși trebuie
reținut că ea s -a petrecut prin alegeri libere organizate constituțional91.
III.2.1.1. România și integrarea în UE
În contextul tuturor evenimentelor și a vieții politice complexe descrise mai sus, încă din 1989 ,,un scop politic
extern esențial” al României, precum și al tu turor țărilor central și est -europene, ,,a fost integrarea în Uniunea
Europeană”92.
Astfel, acest lucru a rezultat din concluziile mai multor acorduri și din stabilirea unor forme variate de
cooperare, cum ar fi Acordul European semnat la 1 februarie 1993. Văzut de mulți ca ,,o treaptă spre dobândirea
calității de membru UE”, acest Acord a încurajat comerțul liber de bunuri industriale pe o perioadă de 10 ani,
dialogul politic și cooperarea cu Comunitatea Europeană în domenii variate. Astfel a început deja, în mod

evident, integrarea în CE93.
În fapt, relațiile aveau să se dezvolte curând dincolo de Acordul European și astfel, în iunie 1993, Consiliul
European al CE de la Copenhaga a propus lansarea unei „relații structurate” și „a întărit și extins dialogul
multilateral” între CE, pe de o parte, și România și celelalte state central și est -europene care aveau încheiat
acest tip de acord, pe de altă parte. În același timp, Statele Membre au stabilit criteriile de aderare, care sunt
adesea numite ,,criteriile de la Copenhaga”94. Deci, în acest context, oficialii români au avut ulterior întâlniri
regulate cu omologii CE. Mai mult, faptul că România devenea din ce în ce mai mult integrată în UE a fost
dovedit în cursul anului 1995, când la 1 februarie a intrat î n vigoare Acordul European al României, astfel fiind
stabilite pentru relațiile dintre cele două părți noi cadre legale și instituționale, și la 22 iunie România si-a depus
candidatura pentru aderarea la UE, fiind inclusă în ,,strategia UE de pre -aderare” 95.
Ulterior, în iulie 1997 a fost publicată mult așteptata opinie a Comisiei CE, care sublinia faptul că ,,România e
pe cale să îndeplinească criteriile politice” pentru a deveni membră; dar pentru majoritatea, această opinie a fost
mai puțin pozitivă în ceea ce privește perspectivele imediate ale aderării96. Totuși, chiar dacă din punctul de
vedere al Comisiei aceasta însemna că România nu putea fi recomandată pentru negocierile de aderare,
Consiliul European de la Luxemburg a stabilit în decembrie 1997 c ă România nu va rămâne în afara planurilor
UE de extindere, devenind ,,parte dintr -o strategie de pre -aderare intensificată, care avea intenția de a da tuturor
țărilor candidate posibilitatea să devină state membre și implica noi Parteneriate de Aderare” negociate cu
fiecare în parte97.
Deci, odată cu lansarea oficială de către Uniunea Europeană a procesului de extindere, care a avut loc în martie
1998, și cu stabilirea unui Parteneriat de Aderare între UE și România, țara noastră părea că se apropie tot m ai
mult de intrarea în Uniune. Oricum, din acel moment, guvernele României s -au dovedit „mult mai implicate,
angajate în reformă și mult mai conștiente de condițiile esențiale ale integrării”98.
În acest context, în octombrie 1999 Comisia CE a recomandat î nceperea negocierilor de aderare cu România,
recomandare care a fost urmată în decembrie același an de o invitație expresă emisă de Consiliul European la
Helsinki. În continuare, în urma acestei invitații oficiale, negocierile au început în prima parte a a nului 2000,
integrarea continuă a României în ,,familia statelor europene” fiind astfel asigurată99.
III.2.2. Criteriile de la Copenhaga ale Consiliului European din 1993
În ceea ce privește perioada timpurie a României post -comuniste și primii pași spre d emocratizare și integrare în
UE, rolul principal este jucat de ,,criteriile de la Copenhaga” care, corelate cu candidatura României depusă la
22 iunie 1995, reprezintă, în opinia mea, punctul de început, dar și cel mai important, în ceea ce privește debutu l
oficial al Europenizării țării noastre.
La 21 -22 iunie 1993, Consiliul European de la Copenhaga a hotărât că ,,statele asociate din centrul și estul
Europei care doresc, pot să devină membre ale Uniunii Europene. Aderarea va avea loc de îndată ce o țară
asociată va fi capabilă să -și asume obligațiile de membru, prin satisfacerea condițiilor economice și politice
cerute”100.
Așadar, prin această decizie, Consiliul European de la Copenhaga a confirmat perspectiva aderării țărilor
partenere, printre care, la vremea respectivă, era inclusă și România, și a stabilit așa -numitele ,,criterii de la
Copenhaga”, adică criteriile de aderare.
Astfel, conform acestor criterii de aderare, ,,calitatea de membru presupune ca țara candidată să fi realizat:
stabilitatea ins tituțiilor garantând democrația, statul de drept, drepturile omului și respectarea și protecția
minorităților,
existența unei economii de piață funcționale, precum și capacitatea de a face față presiunilor competitive și
forțelor pieței din cadrul Uniunii, [și]
abilitatea de a -și asuma obligațiile de membru, incluzând aderarea la scopurile uniunii politice, economice și
monetare”101.
În ceea ce privește aceste criterii, trebuie remarcat că stabilirea lor nu a fost un proces brusc, ci unul dezvoltat în
timp. Astfel, stabilirea cel puțin a condițiilor politice pentru aderare nu a fost un element nou. În acest sens este
foarte important de menționat că planurile de la începutul anilor 1950 privind o Comunitate Politică Europeană
cereau ca ,,membrii așa -zisei Co munități să fie democrații”, iar summit -ul de la Haga din 1969 a stabilit că ,,era
de datoria oricărui stat candidat să adopte acquis -ul și scopurile politice ale tratatelor”. Mai mult, având în
vedere posibila extindere spre sud, summit -ul de la Copenhaga din 1978 a afirmat că ,,respectul pentru
democrația reprezentativă și drepturile omului erau elemente esențiale ale calității de membru”102.
Așadar, putem observa că, deși condiționările impuse statelor candidate din Europa Centrală și de Est, incluzând
România, nu au fost o inovație, ci ,,o dezvoltare a unei caracteristici deja existente a lărgirii”, totuși, criteriile de
la Copenhaga reprezintă atât o evoluție semnificativă și o expansiune a condiționărilor aderării, de exemplu prin
,,includerea unui cri teriu economic explicit sau a unor referiri fără precedent la drepturile minorităților ca parte a
criteriului politic”, cât și primele condiții explicite de aderare stabilite vreodată de UE103.
În plus, înainte de a discuta separat despre fiecare criteriu, trebuie subliniat un alt aspect important, și anume

faptul că îndeplinirea de către candidați a acestor așa -numite criterii de la Copenhaga este îndeaproape
monitorizată prin rapoarte anuale de progres elaborate de Comisia Europeană104.
REPORT THIS AD
III.2.2.1.Criteriile politice
După cum am văzut mai sus, criteriile politice privesc democrația, statul de drept, drepturile omului și respectul
pentru minorități. Iar aceasta nu înseamnă că de la țările care vor să devină membre se așteaptă doar să subscrie
la principiile democrației și regulile de drept, ci să le și pună în practică în viața de zi cu zi și, în același timp, să
asigure stabilitatea diverselor instituții care permit autorităților publice (cum ar fi structurile judecătorești,
poliția și autorit ățile locale) să funcționeze efectiv și democrației să fie consolidată.
De asemenea, o condiție esențială pentru a fi membru este respectarea drepturilor fundamentale – ca și libertatea
de expresie și asociere și independența mass -media –, care este ,,prev ăzută în mod expres în Convenția pentru
Protecția Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale a Consiliului Europei și în Protocolul care permite
cetățenilor să se adreseze Curții Europene a Drepturilor Omului”105.
Integrarea minorităților în societa te este o condiție a stabilității democratice și, în acest sens, ,,au fost adoptate
de către Consiliul Europei o serie de texte care se referă la protecția minorităților naționale”, de o deosebită
importanță fiind ,,Convenția -Cadru pentru Protecția Minorit ăților Naționale, care asigură respectarea drepturilor
individuale ale persoanelor aparținând grupurilor minorităților”106.
III.2.2.2. Criteriile economice
În ceea ce privește categoria criteriilor economice, principalele aspecte sunt existența unei econom ii de piață
funcționale și a capacității de a rezista presiunilor competitive și forțelor pieței din cadrul Uniunii, accentul
punându -se pe termen scurt și mediu.
În primul rând, pentru a dovedi existența unei economii de piață funcționale, trebuie să fie îndeplinite mai multe
condiții. Astfel, printre cele mai importante care trebuie enumerate sunt: stabilirea unui echilibru între cerere și
ofertă prin interdependența liberă a forțelor pieței și liberalizarea prețurilor; absența barierelor la intrarea și
ieșirea de pe piață; respectarea sistemului legal, incluzând reglementarea drepturilor proprietății, fiind în vigoare
legile și contractele; atingerea stabilității macroeconomice, incluzând stabilitatea prețurilor și finanțe publice
susținute, suficiente; a jungerea la un larg consens în ceea ce privește politica economică; și dezvoltarea
suficientă a sectorului financiar pentru canalizarea economiilor către investiții107.
În ceea ce privește a doua (și ultima) parte a criteriilor economice, ,,este necesar un nivel minim de concurență
economică pentru a rezista presiunilor competitive și forțelor pieței din Uniune”, factorii semnificativi care ar
trebui luați în considerare incluzând: un grad suficient de stabilitate macroeconomică, astfel încât agenții
econom ici să poată lua decizii într -un climat previzibil și stabil; o cantitate suficientă de capital uman și
material, incluzând infrastructura (energia, transporturile și telecomunicațiile), educația și cercetarea – la
costuri convenabile; măsura în care guve rnul influențează concurența prin politica comercială, politica
concurenței, ajutoare de stat, sprijinul acordat IMM -urilor, etc.; volumul și natura bunurilor aflate deja în
comerțul cu Statele Membre; și ponderea firmelor mici în economie108.
III.2.2.3. A cquis -ul comunitar
În ceea ce privește ultima categorie a criteriilor de la Copenhaga, anume criteriul privind adoptarea acquis -ului
Comunității, trebuie menționat faptul că, în cadrul aderării, ,,țările candidate au acceptat obiectivele Tratatului
Uniuni i Europene, inclusiv uniunea politică, economică și monetară”, și faptul că, de asemenea, ele ,,trebuie să
contribuie la susținerea Politicii Comune Externe și de Securitate”109.
Astfel, deși nu se alătură zonei „euro” imediat după aderare, statele candida te trebuie să adopte acquis -ul
Stadiului 2 al Uniunii Monetare Europene (UME), aceasta implicând ,,independența băncii centrale,
coordonarea politicilor economice și aderarea la prevederile relevante ale pactului de stabilitate și creștere
economică. Noile State Membre trebuie să atingă nivelul de finanțare a deficitelor din sectorul public susținut
de banca centrală și să desăvârșească liberalizarea mișcării de capital” și, de asemenea, ,,trebuie să participe
într-un mecanism al ratelor de schimb și să ev ite fluctuațiile acestora”110.
În sfârșit, țările candidate trebuie să adopte și să implementeze întregul acquis comunitar după aderare, fapt care
sugerează că legislația UE nu trebuie doar transpusă în cea națională, ci trebuie de asemenea implementată și
pusă în vigoare; în schimb, acest lucru cere să fie constituite noi structuri administrative, să fie modernizate cele
existente, administratorii să fie instruiți corespunzător, sistemele juridice să fie reformate și membrii acestora să
fie instruiți în do meniul legislației Comunității.
IV. O perspectivă politică asupra transformării (Europeanizării):
transformări “naturale” și transformări “impuse”
REPORT THIS AD

Așa cum am observat în prima parte a capitolului III, Europenizarea este un termen care a deve nit ,,tot mai des
folosit pentru a eticheta sau descrie un proces de transformare”111, mai exact ,,o varietate de fenomene și
procese de schimbare”112.
Totuși, în acest caz, este esențial să facem diferența între două tipuri de schimbare, și anume ceea ce am denumit
transformări ,,naturale” și transformări ,,impuse”. Astfel, în timp ce prin transformare ,,naturală” înțelegem orice
transformare care a avut sau are loc fără a fi cerută în mod special de vreo structură europeană, fiind doar
rezultatul unei evo luții naturale/logice/normale într -o societate liberă, fără modele comuniste speciale care să fie
urmate, transformarea „impusă” semnifică orice schimbare care este rezultatul unor recomandări certe din partea
celor trei structuri europene principale care pot fi văzute ca instrumente ale Europenizării, anume: Comisia
Europenă (împreună cu Consiliul European și criteriile sale politice de la Copenhaga), Consiliul Europei și
OSCE.
IV.1. Democrația și statul de drept
Dintre toate statele central și est -europ ene care s -au aflat după cel de -al Doilea Război Mondial sub dominație
comunistă și sub influență sovietică, ,,România a avut un început al democratizării mult mai dificil”113. Dar
acest lucru trebuie văzut ,,în corelație cu duritatea experienței României în ceea ce privește comunismul”, mai
ales din ultimii zece ani ai regimului Ceaușescu, care au fost în mod special dominați de acțiuni și măsuri
represive și despotice, viața politică din România fiind ,,mult mai suprimată decât viața politică a altor țăr i est-
europene”114. Învățarea și însușirea procesului democratic este așadar dificilă într -o țară cu tradiții democratice
puține și mult timp reprimate. Mai mult, începuturile acestuia au fost foarte violente, fiind ,,similare revoluțiilor
din secolul XIX” , cu o largă participare din partea maselor urbane și a tinerilor, mai ales studenți, dar și cu „un
adevărat război între armata română și Securitate”115.
În acest context, noile reguli democratice au intrat în vigoare prin aprobarea prin referendum a unei noi
constituții – în decembrie 1991. Totuși, în ceea ce privește această Constituție merită de luat în considerare
ambele fețe ale monedei. Pe de o parte, unii autori, cum ar fi Attila Ágh, susțin că aceasta a stabilizat ,,regimul
personal al lui Iliescu” , datorită faptului că a stabilit ,,un sistem prezidențial116, concentrând toate puterile
majore în mâinile președintelui”, în timp ce Parlamentul ,,a devenit într -o oarecare măsură slab, lipsit de
putere”117, ceea ce, de fapt, este total eronat, întru -cât sistemul instituit a fost (și este) unul semiprezidențial, și
nu prezidențial. Pe de altă parte, este foarte important să accentuăm inovațiile aduse de noua Constituție – o
viață liberă pentru poporul român, o viață politică și instituții libere, un siste m pluripartidist și alegeri libere,
separarea puterilor și împărțirea lor între conducerea centrală și cea locală118 – și faptul că a fost concepută
după o perioadă foarte scurtă de tranziție democratică, care a fost „supraîncărcată” atât de „prea multe
transformări politice simultane, care pe de o parte se întăreau și pe de alta se slăbeau una pe cealaltă”, cât și de o
criză socio -economică profundă. Mai mult decât atât, nu ar trebui uitat că această tranziție a avut ca problemă
majoră ,,lipsa experienței politice, a priceperii de a guverna și a unei orientări europene clare”119. Așadar, s -ar
putea mai degrabă considera că amintita Constituție a României din 1991 a reprezentat un pas pozitiv spre
democratizare.
Totuși, în același timp, este adevărat și fapt ul că România a fost categorisită ca un stat care ,,a luat startul” spre
democrație mai târziu, deoarece această nouă Constituție nu a fost suficientă pentru a instala o democrație
completă120.
IV.1.1. Parlamentul
Parlamentul României, care este ,,organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate
legiuitoare a țării”, este alcătuit din două camere, Camera Deputaților121 și Senatul, fiind ales „prin vot
universal, egal, direct, secret și liber exprimat” pentru ,,un mandat de patru ani”122.
În ceea ce privește transformarea în timp a acestei importante instituții a statului, în sensul Europenizării firește,
trebuie menționată în primul rând Constituția din 1991, care a reprezentat un mare pas ,,natural” spre
democratizare. Astfel, această Co nstituție, împreună cu Legea electorală din 1990, a realizat o mare schimbare
prin faptul că în timp ce înainte de 1989 Parlamentul era alcătuit dintr -o singură cameră, numită de comuniști
Marea Adunare Națională, adoptarea acestui nou regim constituțional a impus existența unui Parlament
bicameral123. Un alt aspect de importanță majoră este că membrii Parlamentului ,,se bucură de imunitățile
obișnuite”, așa cum a declarat Comisia Europeană în Agenda 2000 din 1997124, fapt care, în opinia mea, poate
fi inte rpretat ca fiind în concordanță cu formele UE. De asemenea, nu ar trebui uitat că în același document
România a fost numită ,,o democrație pluripartidistă”, iar aceasta în contextul în care imediat după evenimentele
din 1989 au apărut în noua viață politic ă o multitudine de partide, atât istorice, cât și noi, și s -a stabilit că
,,Parlamentul își desfășoară activitatea în mod satisfăcător”, puterile sale fiind respectate și opoziția jucând un
rol destul de important în activitățile sale, toate acestea fiind așadar transformări spre democratizare care au avut
loc fără a fi cerute în mod special de UE.
În continuare, în ceea ce privește transformările ,,impuse”, „cerute”, trebuie subliniat interesul special al UE în a

recomanda stabilirea unei chestiuni continu e de interes, și anume ,,întârzierile în procesul parlamentar
bicameral”. Astfel, ca un răspuns la aceasta, situația s -a îmbunătățit încet dar continuu, mai ales datorită
măsurilor luate de Parlamentul ales în 2000, care a reformat ,,funcționarea celor dou ă camere pentru a accelera
procesul legislativ”125. De asemenea, s -au luat o serie de măsuri ,,pentru a îmbunătăți relația dinte legislativ și
executiv”, fiind înființate în toate ministerele importante Secretariate de Stat responsabile cu relațiile
parlam entare126. Mai mult, pentru a înfăptui reformele ,,necesare aderării la UE” și, de asemenea, pentru ,,a
îmbunătăți funcționarea instituțiilor statului”, in iunie 2002 Parlamentul a stabilit o Comisie care să schițeze
propuneri pentru reforma constituțional ă”127, o nouă Constituție fiind adoptată prin referendumul din 19 -20
octombrie 2003; este deci evident interesul Parlamentului României pentru problemele UE.
În sfârșit, în ceea ce privește transparența, mai mult sau mai puțin ca răspuns la recomandările C omisiei
Europene, „informațiile privind procesul legislativ sunt disponibile opiniei publice și majoritatea proiectelor de
lege sunt publicate pe Internet”128.
În concluzie, trebuie observat că majoritatea transformărilor privind structura legislativă nu s unt doar rezultatul
eforturilor de adaptare la formele UE datorită candidaturii la aderare și al recomandărilor Comisiei. În acest sens
se disting două perioade foarte importante: prima jumătate a anilor 90, marcată de rolul special jucat de
Constituția di n 1991 și caracterizată numai de transformări ,,naturale”, și perioada de după alegerile din 2000 și
până în prezent, marcată de existența unui Parlament care avea să acorde mult mai multă atenție modelelor UE
și caracterizată în cea mai mare măsură de tra nsformări ,,impuse”.
REPORT THIS AD
IV.1.2. Executivul
În România, ca în oricare alt stat democratic, Constituția română acordă Executivului atât politica internă cât și
politica externă, precum și conducerea generală a administrației publice129.
Guvernul României este alcătuit din 15 membri (miniștri), nominalizați de persoana aleasă să formeze guvernul
(viitorul Prim -ministru); în schimb, candidatul la funcția de Prim -ministru este desemnat de Președintele
României „în urma consultării partidului care are majoritatea absolută în Parlament ori, dacă nu există această
majoritate, a partidelor reprezentate în Parlament”130 și trebuie, împreună cu întreaga listă a Guvernului nou –
propus, să obțină „votul de încredere al Parlamentului”, întrunit în sesiune comun ă (Camera Deputaților
împreună cu Senatul)131.
Ca în toate țările candidate la UE (și, bineînțeles, ca în toate statele membre UE), integrarea europeană, în
special lărgirea razei sale de acțiune în 1993 odată cu binecunoscuta decizie a Consiliului Europea n văzută în
corelație cu candidatura României pentru aderarea la UE, a accentuat presiunile asupra miniștrilor României,
cărora li s -a cerut și încă li se cere să se adapteze modelelor UE. În acest context, poziția pro -europeană s -a
reflectat în pozițiile față de integrarea europeană ale tuturor guvernelor și parlamentelor române.
Așadar, în timp, Executivul României a căutat să se adapteze la modelele politice ale UE, această adaptare fiind
realizată atât sub forma unei transformări ,,naturale”, cât și sub forma uneia ,,impuse”.
În ceea ce privește transformările ,,naturale”, acestea sunt mai puțin numeroase și au avut loc mai mult în
perioada pre -Copenhaga (și mai puțin în cea post -Copenhaga), exact ca în cazul Parlamentului. Aici ar trebui
început cu menț ionarea, din nou, a Constituției din 1991 ca fiind primul pas major reprezentând transformările
României în direcția Europenizării. Astfel, o primă dovadă este modificarea modului de alcătuire a structurii
executive, care astăzi este cunoscută sub o altă d enumire oficială, și anume Guvern – în loc de vechiul nume
comunist, Consiliu de Miniștri. Înainte de căderea comunismului din 1989 Executivul era alcătuit din
Președintele Consiliului de Miniștri, vicepreședinte, miniștri și șefii diferitelor ,,organe cen trale ale
administrației de stat”132. Însă, prin adoptarea Constituției din 1991 s -a stabilit că acesta va fi constituit din
,,prim -ministru, miniștri și alți membri stabiliți de legea organică”133, situație similară celeia din alte democrații
existente al e lumii și, bineînțeles, din țările UE. De asemenea, o altă importantă prevedere constituțională din
1991, care ar putea fi văzută ca o transformare în concordanță cu situația generală a UE, este distribuția puterii
între conducerea centrală și cea locală; noua Constituție a României a stabilit înființarea instituției prefectului,
care este „reprezentantul local al guvernului central”134.
În ceea ce privește transformările ,,impuse”, acestea sunt mult mai numeroase și sunt rezultatul cererilor făcute
de Com isia Europeană în rapoartele sale anuale. Astfel, în urma acceptării candidaturii sale pentru aderarea la
UE, România a avut, și încă are, de suportat un proces de adaptare la nivelul guvernării centrale. Problema este
că acest proces este într -o oarecare măsură încet și mai este mult de lucru în această privință, datorită faptului că,
până nu demult, guvernele succesive de după 1989 nu au abordat problemele dificile, cum ar fi reforma
Administrației Publice Locale sau a serviciilor publice. Totuși, în ulti mii 6 -7 ani procesul de
transformare/adaptare s -a accelerat și, începând cu progrese mici și recomandări succesive ale UE, s -a
îmbunătățit continuu, puțin câte puțin.
Astfel, în timp ce criteriile de aderare de la Copenhaga din 1993 au stabilit clar că pen tru a deveni membru UE,
orice țară central și est -europeană trebuie să aibă instituții stabile, în Raportul anual din 1998 Comisia
Europeană declara că în România ,,instituțiile centrale ale Statului continuă să funcționeze normal”. Acest fapt

poate fi vă zut ca un răspuns al României la cererile UE, dar, în același timp, și ca o transformare ,,naturală” a
cadrului instituțional românesc de după 1989, deoarece, din punct de vedere logic, eu consider că pentru a
progresa orice societate are nevoie de institu ții stabile.
Ca răspuns la cererile continue venite din partea CE, au fost făcuți unii pași pozitivi pentru „a iniția un pachet
cuprinzător de reformă a administrației publice”135, reforma în sine având loc în mai multe etape. În acest sens,
a fost adoptat ă o strategie de reformă, numită ,,Strategia generală privind accelerarea reformei administrației
publice” și, pentru ,,a supraveghea implementarea” acestei strategii, a fost stabilit un comitet inter -ministerial,
numit Grupul pentru Reforma Administrației Publice și aflat sub conducerea personală a Primului -ministru136.
În plus, în 2002 a fost creată în cadrul Ministerului Administrației Publice (actualmente, Ministerul
Administrației și Internelor) o Unitate Centrală pentru Reforma Administrației Publice, iar la nivel executiv a
fost înființată o structură inter -ministerială pentru a dezvolta propunerile privind reforma137.
Cu privire la serviciul public, trebuie menționată adoptarea în 1999 a unei mult -așteptate și cerute priorități a
Parteneriatului de A derare, și anume Statutul Funcționarilor Publici – care este în concordanță cu normele
europene138, urmată apoi de adoptarea, în februarie 2004, a Codului etic al funcționarilor publici139. Pe lângă
asta, un număr considerabil de legi secundare legate de a ceastă reformă au fost trecute prin Parlament, pentru a
fi, de asemenea, în concordanță cu acquis -ul CE; spre exemplu, în ceea ce privește instruirea funcționarilor
publici, Parlamentul a aprobat înființarea unui Institut Național de Administrație care as igură „instruirea noilor
veniți, precum și a o instruire continuă pentru funcționarii publici deja existenți”, și care răspunde ,,de
conducerea unei rețele de opt centre regionale care asigură instruirea oficialilor și funcționarilor publici
locali”140.
De asemenea, descentralizarea funcțiilor Guvernului României și alcătuirea structurilor administrative, pentru
care a fost adoptată Legea dezvoltării regionale care a creat 8 macro -regiuni și a instituit cadrul legal pentru
dezvoltarea regională141, a avut l oc ,,în concordanță cu cerințele de organizare și implementare ale politicii
regionale susținută de Uniunea Europeană”142.
Astfel, au fost atinse atât descentralizarea responsabilităților politice, cu transferul unor responsabilități
suplimentare către aut oritățile locale, cât și descentralizarea fiscală, două probleme care au fost strâns legate
între ele și care au reprezentat un răspuns reușit la aceleași recomandări ale CE143. În acest sens, pentru a
extinde și clarifica procesul de descentralizare, în m artie 2001 a fost adoptată o nouă Lege a administrației
publice locale, care „prevede în mod expres principiul autonomei locale, stabilește în mod clar competențele
autorităților locale și definește relația dintre conducerea centrală și cea locală” și, de asemenea, ,,promovează
drepturile minorităților etnice prin asigurarea folosirii limbilor minorităților în administrația locală, acolo unde
mai mult de 20% din populație aparține acestora”144.
În același timp, după mulți ani de progrese mici și nesigure, l a nivel administrativ, cooperarea și coordonarea
politică între ministere, precum și capacitatea Executivului de a face politică, au început să satisfacă cererile CE;
astfel, în ceea ce privește aceste aspecte problematice, în 1999 a fost înființat ,,Consi liul de coordonare
economico -financiară, care a acționat ca o unitate politică de asistență a Primului -ministru și a Cabinetului” și în
februarie 2001 a fost adoptată Legea organizării și funcționării Guvernului României, care oferă baza legală
pentru orga nele, structurile inter -ministeriale ,,pentru a elabora, integra, corela și monitoriza anumite politici
certe” și a făcut Secretariatul General al Guvernului responsabil cu ,,coordonarea activităților ministerelor”145.
De asemenea, începând din 2001 Guvern ul României a demonstrat că este capabil „să distribuie în mod eficient
între ministere responsabilitățile pentru principalele reforme, prin elaborarea unor strategii și planuri de
acțiune”, fapt care s -a dovedit a fi „o trăsătură a planificării politice a guvernului pe termen mediu și lung”146.
O altă problemă importantă în ceea ce privește transformarea Executivului pentru a fi în concordanță cu modelul
general al membrilor UE, este necesitatea unei simplificări generale a structurilor147 și deci necesita tea
fuzionării unor ministere sau a formării altora; în acest sens, am putea menționa că o transformare pozitivă
privește structurile care „sunt responsabile de conducerea procesului de aderare”. Astfel a avut loc înființarea
noului Minister al Integrării Europene148 – care este responsabil cu „coordonarea eforturilor aderării la UE,
incluzând implementarea strategiei de pre -aderare, administrarea ajutorului financiar al CE și conducerea
negocierilor de aderare”, ridicarea poziției Negociatorului -Șef la ra ng de post ministerial, numirea în fiecare
minister a unui Secretar de Stat responsabil cu Integrarea Europeană și stabilirea unor grupuri de lucru inter –
ministeriale având sarcina de a „se ocupa de pregătirea fiecărui capitol de negociere în parte”149. Ma i mult, în
2003 a avut loc și înființarea Comitetului executiv pentru Integrare Europeană, comitet prezidat de Primul
ministru și din care fac parte ca membri permanenți ministrul integrării europene, ministrul de externe și
ministrul finanțelor publice150 . Un alt aspect important este reorganizarea Guvernului, care a avut loc în 2003,
cu numeroase fuziuni între ministerele existente la acel moment, structura inițială de 23 de ministere fiind
înlocuită de una complet nouă, formată din doar 14, iar apoi 15, ministere. Acest fapt s -a întâmplat atât din
cauza nevoii de adaptare la procesele de negociere cu UE151, cât și a reformei administrației centrale și locale
(luând în considerare practica din statele europene)152.
În ceea ce privește guvernul, mai exact m embrii guvernului, trebuie menționată Legea privind responsabilitatea
miniștrilor (și Ordonanța de Urgență care i -a lărgit raza de acțiune), promulgată în iunie 1999, care clarifică

statutul acestor oficiali, introducând aspecte precum „responsabilitatea p olitică și faptul că Guvernul este
responsabil în fața Parlamentului, care îi poate retrage votul de încredere, obligația Guvernului de a răspunde
întrebărilor membrilor Parlamentului [și] răspunderea penală a miniștrilor aflați în funcție”153.
În sfârșit, o altă transformare „impusă” care a avut loc relativ recent în România este faptul că a fost adoptată
„legislația privind organizarea poliției și statutul ofițerilor de poliție”154, care i -a adus pe aceștia sub jurisdicția
instanțelor civile și a completa t demilitarizarea forțelor poliției155.
În concluzie, transformarea (Europenizarea) generală a Executivului poate fi mai degrabă considerată o adaptare
la modelele UE ,,impuse”, decât o simplă transformare normală care trebuie să aibă loc în orice țară lib eră, fără
reguli comuniste stricte. Totuși, nu trebuie să neglijăm aspectele „naturale”, care au jucat, de asemenea, un rol
important.
V.1.3. Sistemul judiciar
În ceea ce privește sistemul judiciar al României, în primul rând ar trebui spus că are patru ni vele de curți: curți
de primă -instanță în orașele mari (judecătorii), tribunale organizate la nivel județean, o curte de apel pentru
fiecare district judecătoresc și Înalta Curte de Casație și Justiție – care reprezintă și „jurisdicția supremă pentru
sistemul separat al instanțelor speciale militare” și din care face parte și Parchetul General156. Există, de
asemenea, și Curtea Constituțională, care ,,are două competențe juridice: examinarea legilor înainte ca acestea
să fie promulgate de Președinte și exam inarea legilor deja în vigoare atunci când constituționalitatea lor este
discutată/contestată la nivelul tribunalelor obișnuite”157.
Așadar, în ceea ce privește Europenizarea acestui sistem trebuie menționat că, mult înainte de supravegherea
UE, instanțele din România ,,și -au afirmat independența față de celelalte puteri din ce în ce mai mult”, o situație
similară celei din actualele State Membre. De obicei judecătorii sunt numiți de Președinte (80%) și ,,sunt
conduși de Consiliul Suprem al Magistraturii”, care este prezidat de Ministrul de Justiție și alcătuit din 17
membri158 (12 judecători și 5 procurori) aleși de Parlament pe o perioadă de patru ani; activitatea lor este
supravegheată de Executiv ,,printr -un corp de inspectori aflați sub autoritatea [ac eluiași] Ministru de
Justiție”159.
De asemenea, înainte de depunerea de către România candidaturii pentru aderare, deci într -un mod ,,natural” dar
nu chiar în concordanță cu modelele UE, s -a stabilit că departamentul acuzărilor publice, condus de un Procur or
General – numit de Președinte și care poate, ,,la inițiativă proprie sau la cea a Ministrului de Justiție, cere o
examinare a unei sentințe finale în unele cazuri civile sau penale”160 –, trebuie să fie ,,sub umbrela” aceluiași
ministru161.
Totuși, și UE a jucat un rol important în cazul acestei instituții, deoarece de -a lungul timpului, ca răspuns la
recomandările Comisiei, puterea Parchetului General a fost substanțial restrânsă (toate actele de acuzare putând
fi acum reexaminate de instanțele judec ătorești), iar reexaminarea structurii organizatorice a Parchetului,
combinată împreună cu ,,schimbările de personal de importanță strategică”, au avut ca efect „o procuratură mai
eficientă, mai ales în ceea ce privește cazurile de fraudă și crimă organiza tă”162.
Mai mult, Avocatul Poporului, care îndeplinește funcțiile unui „Ombudsman”, a fost introdus de Constituția
României din 1991, iar Curtea Constituțională (o instituție atât de cunoscută în statele UE), care este alcătuită
din nouă membri163 numiți p entru un mandat unic de nouă ani, a fost înființată în 1992, având responsabilitatea
de a verifica ,,constituționalitatea recursurilor la cererea unor autorități” (Președintele țării, Camera Deputaților
și Senatul, Guvernul, Curtea Supremă, ș.a.m.d.) și de a cerceta legile existente ,,la cererea oricărui partid
interesat implicat în procedurile legale”164.
În sfârșit, am putea nota ca altă transformare ,,naturală” reforma Guvernului privind colaborarea dintre
autoritățile executive și procuratură pentru a crește autonomia celui din urmă.
Pe de altă parte, în ceea ce privește transformările ,,impuse”, principala problemă care trebuie observată este
faptul că acestea sunt în mare majoritate legate de schimbarea funcționării justiției, care s -a îmbunătățit
constant165.
În acest sens trebuie notat că Institutul Național al Magistraturii creat în 1998, ,,care reprezintă punctul de
pornire al unei cariere de judecător sau procuror” și unde de obicei ,,cursanții sunt selectați după o competiție
deschisă”, având în vedere așteptata intrare în UE, a oferit în ultimul timp, pentru profesia juridică, specializări
în dreptul CE și în subiecte constituționale sau privind drepturile omului166. Mai mult, în ceea ce privește
,,instruirea la serviciu a judecătorilor și procur orilor” trebuie menționat că aceasta este efectuată de același
Institut Național al Magistraturii (care mai realizează această instruire și în două centre regionale), precum și de
Asociația Română a Judecătorilor167.
În ceea ce privește independența justiț iei, o revizuire a legii privind salarizarea judecătorilor le -a întărit
independența financiară și a mărit gradul de atractivitate a acestei profesii. Astfel, ca o consecință a acestui lucru
și pentru adaptarea la situația din CE, a crescut semnificativ nu mărul judecătorilor, mai ales al celor de la Curtea
Supremă, deși mai sunt multe de făcut în această direcție. Alte modificări ale Legii privind organizarea Justiției
au avut drept rezultat posibilități mai bune de promovare a noilor magistrați în cadrul u nor instanțe superioare
sau în poziții decizionale, sens în care Ministerul Justiției a introdus ,,o politică a resurselor umane privind

judecătorii bazată pe principiul dezvoltării progresive a carierei”168. Dar, în același timp, a avut loc și
îndepărtare a unei serii de ,,judecători necorespunzători”, așa cum s -a întâmplat în 1998 cu mai mulți judecători
ai Curții Constituționale, ale căror mandate nu au fost reconfirmate ,,datorită faptului că au încălcat în mod
repetat legislația în vigoare privind propr ietatea”169.
Referitor la accelerarea procedurilor legale și intrarea în vigoare a deciziilor judecătorești, alte două motive de
îngrijorare pentru Comisia Europeană, în aprilie 2001 a fost adoptată o binevenită versiune revizuită a Codului
de Procedură Ci vilă, prin care au fost introduse noi proceduri; de exemplu, acest Cod a introdus câteva măsuri
,,care să grăbească procedurile tribunalului și să evite întârzierile nejustificate”, a stabilit ,,o procedură specială
pentru cazurile comerciale în care este implicată o «valoare substanțială»”, a făcut obligatoriu procesul de
conciliere în cazurile civile, a simplificat regulile privind executarea sentințelor cazurilor civile, ș.a.m.d.170.
Oricum, în această privință este important de notat faptul că până și amendamentul din 1998 al Codului de
Procedură Civilă inițial a adus unele modificări pentru a fi mai mult în concordanță cu modelele europene.
Mai mult, revizuirea Constituției în 2003 a transformat Înalta Curte de Justiție în Înalta Curte de Casație și
Justiție, asigurând numirea pe viață a noilor săi membri, iar în iunie 2004 a fost adoptat un pachet de trei legi
privind Consiliul Superior al Magistraturii, organizarea judecătorească și statutul magistraților171.
În concluzie, se poate observa că transfor marea sistemului judiciar al României, care încă nu s -a încheiat, este o
combinație între inițiativele autohtone luate fără nici o intervenție sau impunere europeană, ci doar ca un rezultat
normal al dezvoltării unei societăți libere, și transformările ,,r ecomandate” impuse de Comisia Europeană pentru
ca România să se adapteze modelelor UE.
IV.1.4. Măsurile anticorupție
În ceea ce privește măsurile anticorupție merită de reținut faptul că rolul principal aparține transformărilor
,,impuse”, Europenizarea ace stui sector fiind așadar una ghidată, condusă de presiunile venite din partea UE.
Astfel, mai mult sau mai puțin ca răspuns la recomandările Comisiei Europene și ale GRECO (Group of States
against Corruption – Grupul Statelor împotriva Corupției), au fost implicate în timp în lupta împotriva corupției
numeroase structuri, cum ar fi Consiliul Național de luptă împotriva corupției și crimei organizate (care a fost
înființat în principal pentru a garanta sprijinul politic în această zonă), și Detașamentul pent ru combaterea crimei
organizate și a corupției (care se ocupă exclusiv de corupție și crimă organizată și se află în subordonarea
Inspectoratului General de Poliție)172.
De asemenea, a mai fost înființat un serviciu special anticorupție și de luptă împotri va crimei organizate, atașat
Parchetului General, care are ca sarcină principală supravegherea urmăririi penale realizate de detașamentul sus –
amintit, serviciu înlocuit mai târziu de Parchetul Național Anticorupție (PNA), devenit recent Departamentul
Națio nal Anticorupție (DNA), care a ajutat la ,,clarificarea competențelor tuturor structurilor implicate în
activități anticorupție și la îmbunătățirea coordonării între acestea”173. Acest nou PNA (DNA), condus de un
procuror șef numit special174 și ale cărui activități sunt coordonate de Procurorul General al României,
cercetează doar cazurile de corupție în care sunt implicate sume mai mari de 100.000 Є și care au legătură cu
oficiali de rang înalt. Oricum, acesta are și ramificații în teritoriu, pe lângă fie care dintre cel 15 Curți de Apel,
departamentele regionale ocupându -se de celelalte cazuri de corupție. Astfel este evident că principala noutate
vis-à-vis de puterile legale ale structurii anterioare este împărțirea puterilor între PNA (actualmente, DNA) și
ramurile sale regionale175.
Mai mult, în ultimii ani, mai multe instituții diferite, cum ar fi Ministerul de Justiție, ,,au creat secții anticorupție
specializate”176.
În acest sens, câteva evenimente importante care trebuie menționate sunt înființarea Oficiului Național de
prevenire și combatere a spălării banilor și intrarea în vigoare a Legii privind spălarea banilor177, precum și
crearea Grupului consultativ pentru prevenirea și lupta împotriva crimei organizate, cu participarea și
cooperarea ministe relor și agențiilor românești mai importante178. Totuși, mai sunt și alte structuri, care nu sunt
implicate direct, dar care joacă un rol important în prevenirea și descoperirea corupției, cum ar fi Garda
Financiară, Corpul de Control al Primului -ministru, Consiliul Concurenței și Oficiul Concurenței179.
Tot pentru a fi în concordanță cu normele europene, Guvernul a înființat Grupul central de analiză și coordonare
a activităților de prevenire a corupției (GCACAPC), format în cadrul Comitetului Național de prevenire a
criminalității și coordonat de Corpul de Control al Primului -ministru180. Astfel, pe baza activităților
GCACAPC, Guvernul a adoptat Planul național pentru prevenirea corupției, împreună cu Programul național de
prevenire a corupției, două instr umente care au ca scop ,,completarea cadrului legal existent, alcătuirea de
planuri pentru elaborarea strategiilor sectoriale de luptă împotriva corupției și promovarea participării active a
României la programele anticorupție internaționale”181.
În acest context, în mai 2000 a intrat în vigoare o nouă lege privind prevenirea și pedepsirea actelor de corupție,
lege care ,,pedepsește comportamentul sectorului privat care deformează concurența și interzice acordarea
incorectă a contractelor, […] permite ident ificarea, investigarea și confiscarea profiturilor rezultate din activități
corupte” (în concordanță cu Convenția penală privind corupția a Consiliului Europei) și, de asemenea, aducerea
acuzațiilor de corupție împotriva unor persoane cu funcții înalte înt r-un partid politic, un sindicat, o organizație

patronală, ș.a.m.d.182
Mai mult, în acest sens, un alt aspect important este faptul că, răspunzând la aceleași recomandări ale Comisiei
și ale GRECO, România a ratificat toate convențiile internaționale impor tante împotriva corupției. Astfel, spre
exemplu, în august 1999 au fost ratificate Convenția europeană privind transferul de proceduri în materie penală
și protocolul adițional la Convenția privind transferul persoanelor condamnate, în aprilie 2002 – Conve nția
civilă privind corupția a Consiliului Europei, în iulie 2002 – Convenția penală privind corupția, iar în august
2002 – Convenția privind spălarea banilor, descoperirea, sechestrarea și confiscarea veniturilor provenind din
activități ilicite. Mai mult , România este implicată în Inițiativa anticorupție a Pactului de Stabilitate sponsorizată
de Secretariatul OCDE și participă la acordul ,,Grupul Statelor împotriva Corupției” (GRECO) al Consiliului
Europei183.
În ceea ce privește creșterea transparenței ș i deci reducerea corupției, a fost adoptată o lege privind accesul liber
la informațiile de interes public. De asemenea, un alt pas pentru reducerea corupției a fost dezvoltarea practicii
de realizare a achizițiilor publice prin intermediul ofertelor elect ronice184. Mai mult, un alt pas pozitiv în ceea
ce privește lupta împotriva corupției a fost adoptarea unei ordonanțe care introduce proceduri certe privind
achizițiile publice și stabilește dreptul de apel împotriva acordării contractelor publice185.
În concluzie, trebuie observat că adaptarea acestui domeniu pentru a fi în conformitate cu standardele europene
și internaționale de importanță majoră încă are loc într -o manieră ,,dirijată”, „condusă”, Comisia Europeană și
Consiliul Europei jucând roluri esen țiale.
REPORT THIS AD
IV.2. Drepturile omului și protecția minorităților
Cu privire la drepturile omului și drepturile minorităților, trebuie remarcat în primul rând faptul că România a
introdus relativ devreme diferite reguli interne menite să le asigure respectarea. Oricum, astfel de drepturi au
fost susținute și de aplicarea anumitor convenții internaționale certe, în prim -planul cărora se află Convenția
europeană pentru protecția drepturilor omului și principalele sale protocoale adiționale, care a fost ratificată de
România în iunie 1994. Mai mult, trebuie menționat că Româ nia este stat membru al Consiliului Europei încă
din octombrie 1993186.
IV.2.1. Drepturile civile și politice
În ceea ce privește această categorie a drepturilor omului, trebuie să observăm că Europenizarea s -a desfășurat
ca o combinație între cele două ca tegorii de transformări identificate la începutul acestui capitol, dar rolul
principal a fost din nou jucat de schimbările ,,impuse”.
Astfel, transformările ,,naturale” au început să aibă loc încă din 1989, când la câteva zile de la evenimentele
memorabile din Decembrie a fost abolită pedeapsa capitală în cazul tuturor delictelor, acest lucru fiind în
conformitate cu standardele europene, deși atunci nu existau cereri ale UE în această privință.
În continuare, trebuie din nou menționată Constituția din 1991 , care a recunoscut dreptul oricărei persoane la un
proces corect187, principiu bazat pe un sistem al ajutorului legal relativ bine dezvoltat. De asemenea, după
prevederile cuprinse în conținutul său, similare celor cuprinse și în Constituția actuală, toți cetățenii în vârstă de
peste 18 ani au dreptul de a vota188, fiind totodată garantată libertatea de asociere și de întrunire pașnică189,
aceasta exercitându -se fără dificultate chiar din prima jumătate a anilor 90190.
În ceea ce privește societatea civilă , trebuie remarcat faptul că încă de la jumătatea anilor 90 mai mult de 12.000
de ONG -uri au jucat un rol din ce în ce mai mare. Acest lucru a fost recunoscut, de exemplu, de administrația de
stat, care și -a intensificat în mod constant relațiile cu societ atea civilă. Mai mult, pentru promovarea relațiilor cu
sectorul ONG -urilor, a fost înființat un oficiu special aflat sub autoritatea Primului Ministru191. În acest
context, pentru a se opune ,,opiniilor intolerante ale naționaliștilor și ale altor partide” , s-au format o multitudine
de grupuri ecologiste, grupuri pentru drepturile femeilor sau grupuri ale homosexualilor; de asemenea,
numeroase ONG -uri au apărut în orașele României, militând pentru drepturile omului, transparența procedurilor
guvernamentale și legale și toleranță etnică192.
Dreptul la proprietate este de asemenea garantat dinainte de orice recomandare a vre -unei structuri europene,
exproprierea fiind acum posibilă doar în interes public și după acordarea unor compensații corecte193. În acest
sens, procesul de despăgubire a celor expropriați de comuniști a cunoscut mari progrese; astfel, proprietățile ce
aparținuseră evreilor au fost „redate proprietarilor de drept” și, mai mult, un nou act legislativ a restabilit
proprietatea la membrii tuturo r minorităților194. De asemenea, prin intermediul aceleiași Constituții din 1991
cetățenii străini au primit posibilitatea de a deține pământ în România dacă terenul respectiv este folosit în
scopuri economice.
Libertatea de exprimare a fost și ea stabilit ă prin Constituția din 1991 și este exercitată încă de la jumătatea
anilor 90 de un spectru larg al presei scrise și audio -vizuale (peste 10 cotidiene naționale, mult mai multe locale,
două canale naționale publice de televiziune, zece canale private și mu lte altele disponibile prin cablu și
satelit)195.

Libertatea religiei a fost, de asemenea, garantată de aceeași Constituție din 1991196 și a fost observată în
practică chiar înainte de depunerea candidaturii României pentru aderare, guvernul neimpunând res tricții privind
credințele religioase.
În același timp, în ceea ce privește transformările ,,impuse”, trebuie observat că acestea sunt mai numeroase,
fiind chiar constante în ultimii ani.
Astfel, ca răspuns la recomandările succesive ale Comisiei Europene , Guvernul român a inițiat în ultima vreme
reforma sistemului de protecție a copilului, standardele de protecție a copilului fiind treptat îmbunătățite. În
acest sens a fost inițial înființat un grup la nivel înalt ,,care să susțină și să monitorizeze refo rma”, grup alcătuit
din Raportorul pentru România al Parlamentului European (care a fost de fapt cel care a avut inițiativa înființării
sale) și reprezentanți ai Guvernului român, ai Comisiei Europene, ai Băncii Mondiale, ai UNICEF și ai
Organizației Mondi ale a Sănătății197. De asemenea, în concordanță cu recomandările Comisiei, Guvernul a
înființat o Agenție Națională pentru protecția drepturilor copilului, subordonată direct Primului Ministru, agenție
care a preluat responsabilitățile politice privind cop iii instituționalizați de la fostele instituții responsabile –
Departamentul pentru Protecția Copilului, Ministerul Educației, Ministerul Sănătății și Secretariatul de Stat
pentru persoanele cu handicap – și a devenit responsabilă, la nivel național, de „e laborarea, coordonarea și
monitorizarea politicilor de reformă”. Mai mult, a fost adoptată o Strategie națională privind reforma sistemului
de protecție a copilului cu scopul de a stabili ,,direcțiile politice necesare reformei sistemului existent”198.
Astfel, în ceea ce privește activitățile de protecție a copilului, trebuie remarcat că partea principală a finanțării
lor îmbunătățite este acum ,,transferată de la bugetul național către consiliile județene”; de asemenea, resursele
sunt canalizate prin Autor itatea Națională pentru protecția copilului și adopții (instituție aflată sub autoritatea
Secretarului General al Guvernului) pentru a susține programele de interes național care se ocupă cu probleme
cum ar fi închiderea instituțiilor vechi, integrarea soc ială a copiilor străzii, integrarea socială și profesională a
tinerilor care părăsesc centrele de plasament și specializarea personalului care se ocupă de protecția
copilului199. În acest sens, închiderea instituțiilor vechi, foarte mari, ,,este simultană cu o creștere substanțială a
numărului asistenților maternali și a serviciilor alternative de protecție a copilului”200.
Mai mult, în mai 2001, în urma consultării cu ONG -urile și organizațiile internaționale, Guvernul a adoptat o
Strategie revizuită privi nd protecția copiilor defavorizați, care a modificat procedurile de evaluare a copiilor cu
disabilități și a reprezentat din punctul de vedere al Comisiei o dezvoltare „pozitivă” și ,,binevenită”, deși mai
sunt necesare eforturi pentru a dezvolta ,,inclusi v o politică educațională privind copiii cu disabilități”201.
În acest context, pe lângă Convenția de la Haga privind protecția copilului și cooperarea în privința adopțiilor
internaționale, ratificată încă din 1994, în octombrie 2001 România a devenit par te a „Protocolului adițional la
Convenția drepturilor copilului privind traficul de copii, prostituția în rândul copiilor și pornografia juvenilă”,
iar în noiembrie același an a ratificat „Protocolul adițional la Convenția drepturilor copilului privind imp licarea
copiilor în conflicte armate”202.
În ceea ce privește traficul de ființe umane, ca răspuns la faptul că România rămâne o țară de origine și tranzit,
situație identificată de Comisia Europeană ca o mare slăbiciune, a fost adoptată în decembrie 2001 o lege pentru
combaterea acestui fenomen, lege prin care se defineau conceptele de „trafic” și „exploatare” și se stabileau
sancțiunile penale203. De asemenea, a fost adoptat un Plan Național de acțiune privind traficul de femei și copii,
care acoperă „un spectru larg de obiective, de la îmbunătățirea colaborării între diferitele instituții implicate în
combaterea traficului până la activitățile de informare”. În acest sens, rezultate concrete ale Planului au inclus
deschiderea unui Centru pentru victimele traficului de persoane și introducerea instruirilor specifice, privind
traficul de persoane, pentru Departamentul de luptă împotriva criminalității din cadrul Poliției, precum și
dezvoltarea, cu numirea unui Coordonator Național în combaterea traficului, a unor structuri administrative și
alcătuirea unei „rețele de ofițeri de legătură” în cadrul Ministerului de Interne și Parchetelor, a căror funcție este
să coordoneze acțiunile României cu cele întreprinse de statele membre UE și alte state candidate204.
Mai mult, în cadrul Centrului regional de combatere a crimei organizate transfrontaliere a fost înființată o
„unitate pentru combaterea traficului de ființe umane”205. De asemenea, în septembrie 2004 avea să fie înființat
Oficiul Național pentru prevenirea traficului și monitorizarea victimelor206.
În acest context, în noiembrie 2002 România a ratificat Convenția Națiunilor Unite împotriva criminalității
transnaționale și Protocolul privind prevenirea, combaterea și sancționarea traficului cu ființe umane, în special
femei și copii207.
În ceea ce privește condițiile din închisori, cu referire la situații problematice cum ar fi sărăcia extremă,
supraaglomerarea din închisori și desele excese în ceea ce privește arestul preventiv, au fost inițiate reforme
impo rtante ale sistemului penal român. Astfel, o lege din 1999 a stabilit un sistem de pedepse alternative pentru
delictele minore, și anume serviciul în folosul comunității în locul detenției; o ordonanță a stabilit un sistem
provizoriu, de probă, care a intr at în vigoare în octombrie 2000, fiind înființate 11 astfel de centre experimentale
în șapte județe; Codul Penal a fost amendat printr -o ordonanță de urgență în noiembrie 2000 pentru a îmbunătăți
„prevederile referitoare la eliberarea condiționată din înch isoare”, iar în iunie 2004 a fost adoptat un nou Cod
Penal, care prevede posibilitatea detenției în regim deschis sau semideschis pentru infracțiuni minore; în sfârșit,
pentru îmbunătățirea condițiilor din închisori au fost luate și alte inițiative, cum ar fi „găsirea de locuri de muncă

pentru deținuți și îmbunătățirea facilităților educaționale și de recreare”208. Mai mult, Codul de Procedură
Civilă conține acum anumite „prevederi referitoare la garantarea ajutorului legal pentru persoanele care nu -și
pot permite cheltuielile de judecată”, iar Codul de Procedură Penală garantează „dreptul la apărare prin toate
procedurile legale” și prevede, în cazurile penale, „accesul gratuit la un traducător” pentru cetățenii aparținând
minorităților naționale, precum și pentru persoanele care nu înțeleg limba română209.
În ceea ce privește legislația României privind azilul, trebuie observat că aceasta „este în concordanță cu acquis –
ul”, recunoașterea de către Guvern a dreptului la reîntregirea familiei, clarificarea mot ivelor de expulzare și
garantarea principiului „ne -returnării” conform legislației românești fiind unele dintre chestiunile principale
abordate ca urmare a recomandărilor Comisiei Europene210. De asemenea, tot cu privire la aceasta, trebuie
menționat că in iulie 2000 România a ratificat Acordul european privind transferul responsabilității pentru
refugiați; mai mult decât atât, a fost adoptată o nouă lege a străinilor în aprilie 2001 și două luni mai târziu au
fost aprobate de către Parlament câteva amendam ente la Legea refugiaților, în concordanță cu standardele
europene211. În continuare, pentru îmbunătățirea asistenței oferite refugiaților și celor care cer azil, au fost
făcuți numeroși pași pozitivi, cum ar fi stabilirea unor standarde privind asistența materială și hrana, sau
dezvoltarea unui program „care să ofere cursuri în limba română copiilor solicitanților de azil” (o reușită
importantă din punctul de vedere al Comisiei deoarece aceasta permite copiilor să frecventeze școala)212.
De asemenea, o ord onanță de urgență, adoptată în martie 2002, a interzis toate organizațiilor fasciste, rasiste sau
xenofobe, precum și „simbolurile referitoare la persoane găsite vinovate de crime împotriva umanității”213.
În ceea ce privește libertatea de expresie, pentru a corespunde standardelor europene, Codul Penal a fost
revizuit, abrogându -se „infracțiunea de ofensă adusă autorităților”, stabilind că ,,infracțiunea de insultă” nu va
mai fi pedepsită cu închisoarea și reducând pedeapsa maximă pentru „calomnie adusă pe rsoanelor private” și
„calomnie adusă demnitarilor”214.
În ceea ce privește discriminarea pe baza orientării sexuale, Parlamentul României a confirmat dezincriminarea
homosexualității (măsură introdusă prima dată în iunie 2001 printr -o ordonanță de urgenț ă215) și a asigurat că
„delictele sexuale sunt acum guvernate de aceeași legislație indiferent de orientarea sexuală”, fapt care a adus
România la standardele europene216.
În legătură cu retrocedarea proprietăților confiscate de regimul comunist, care a în ceput într -un mod „natural”
dar, în timp, a evoluat și datorită „impulsurilor” europene succesive, în România sunt trei componente
principale, și anume „retrocedarea clădirilor, retrocedarea suprafețelor agricole și pădurilor și retrocedarea
bisericilor și premiselor adiacente”, și, din punctul de vedere al Comisiei, în toate aceste cazuri s -au făcut pași
importanți în ultima vreme217. În acest sens, merită remarcat faptul că Legea restituirii proprietăților, care a
intrat în vigoare în februarie 2001 și se aplică tuturor proprietăților „confiscate abuziv” de fostul regim
comunist, a stabilit atât „principiile de bază și procedurile care trebuie aplicate pentru restituirea proprietății”,
cât și „un mecanism pentru acordarea de compensații în cazurile în care nu este posibilă restituirea”; de
asemenea, a extins dreptul pentru restituire la toate persoanele deposedate, indiferent de cetățenie218. De
asemenea, trebuie reținute și progresele înregistrate recent, cum ar înființarea în iunie 2005 a Autorității
Naționale pentru Restituirea Proprietăților219.
În concluzie, se poate observa că schimbările care au avut loc în acest domeniu au fost și sunt influențate atât de
situația internă cât și de standardele europene, astfel realizându -se numeroase progrese importa nte în direcția
unui stat complet democratic care să corespundă normelor cerute de apartenența la UE.
IV.2.2. Drepturile economice, sociale și culturale
In ceea ce privește această categorie a drepturilor omului, în primul rând trebuie menționat că transfo rmările
„naturale” care au avut loc în România de la căderea societății comuniste la sfârșitul anilor 80 sunt legate în
special de Constituția din 1991.
Astfel, o serie de drepturi și libertăți stabilite de aceasta ar putea fi considerate ca fiind în conco rdanță cu
modelele UE deși au fost concepute într -o perioadă când nu exista o idee serioasă privind un viitor interes față
de aderare. În acest sens, trebuie observat că în România au fost (și sunt) garantate constituțional dreptul la
mijloace minime de su praviețuire și siguranță socială220, dreptul de apartenență la un sindicat, cu excepția
sectorului public221, dreptul la grevă în toate sectoarele, altele decât cele considerate de interes public222 și, în
sfârșit, dreptul la educație, incluzând educația g ratuită pentru copii și tineri și libertatea religiei223.
Oricum, în ceea ce privește aceste drepturi, un rol mult mai important a fost și este jucat de normele europene,
recomandările Comisiei și recomandările Consiliului Europei, care reprezentă, în opin ia mea, ghidul pașilor
succesivi care au fost și încă trebuie făcuți de către România pentru a deveni un stat complet democratic
corespunzător modelelor UE.
De aceea, trebuie menționat în primul rând faptul că Guvernul, pentru „a însoți reformele structura le, a stabili un
consens social și a susține dialogul” cu partenerii sociali, a creat un Consiliu Economic și Social, fiind astfel
stabilit cadrul instituțional esențial pentru întărirea acestui dialog social224.
De asemenea, ca răspuns la recomandările su ccesive ale Comisiei, precum și la cerințele Comitetului European
al Drepturilor Sociale al Consiliului Europei, Guvernul a avut în ultima vreme drept prioritate îmbunătățirea

codițiilor sociale, sens în care au avut loc câteva progrese legislative semnifi cative „cu scopul de a promova
egalitatea de șanse între femei și bărbați și de a lupta împotriva excluderii sociale și a sărăciei”225. Astfel, a fost
adoptată o nouă legislație „pentru a promova egalitatea de șanse și de tratament pentru femei și barbați” și a fost,
de asemeni, introdus principiul egalității de șanse „ca principiu de bază” și în alte acte legislative (cum ar fi
Legea privind asigurările de șomaj și promovarea stimulării angajării)226. Mai mult, guvernul din perioada
2000 -2004 a aprobat un Plan de acțiune național privind egalitatea de șanse pentru femei și bărbați227, care a
identificat o serie de sectoare de intervenție și de obiective operaționale „în domenii precum legislația, drepturile
sociale, economia, participarea la luarea deciziil or și conștiența publică”, și a căror implementare, în ciuda
faptului că a reprezentat în mod frecvent un motiv de îngrijorare pentru Comisia Europeană, a continuat încetul
cu încetul, mai ales cu pașii inițiali de stabilire a Agenției Naționale pentru șan se egale228. Același guvern a
făcut și schimbări importante în structurile administrative pentru a da acestei problematici a șanselor egale, „o
nouă structură de legătură cu ONG -urile și sindicatele” și un Directorat pentru șanse egale fiind înființate în
cadrul Ministerului Muncii și Solidarității Sociale (actualul Minister al Muncii, Solidarității Sociale și Familiei),
precum și o Comisie Consultativă Interministerială privind egalitatea de tratament pentru femei și bărbați și
„departamente specifice atât în cadrul unor organe guvernamentale, cât și ne -guvernamentale” (Comisia
șanselor egale – în cadrul Consiliului Economic și Social, Departamentul pentru familie, copii și femei – în
cadrul instituției Avocatului Poporului, și departamente pentru șanse ega le – în cadrul confederațiilor
sindicale)229.
Oricum, ca un exemplu privind preocuparea continuă în România față de șansele egale pentru femei și bărbați
trebuie observat că în legislatura 2000 -2004 10% din membrii Camerei Deputaților au fost femei (33 de femei
dintr -un total de 345 de deputați), iar dintre senatori – 9% (12 femei dintr -un total de 140), pentru ca după
alegerile din 2004 11,2% dintre deputați și 9,5% dintre senatori să fie femei (respectiv 37 de deputați din totalul
de 331 și 13 senatori di n totalul de 137); de asemenea, în guvern, din anul 2000 până în iunie 2003, patru din cei
23 de miniștri au fost femei230, iar din iunie același an, când a avut loc o reorganizare a guvernului, și până în
decembrie 2004, trei miniștri din 14 erau femei, p entru ca în actualul guvern, din cei 15 miniștri plini să fie
femei tot trei. Deși aceste proporții sunt încă departe de situația din UE, totuși, ele reprezintă o îmbunătățire în
comparație cu alegerile anterioare.
In acest context social trebuie de asemen ea menționat faptul că pe 7 mai 1999 România a ratificat Carta Socială
Europeană Revizuită, ale cărei prevederi principale sunt acum cuprinse în legislația internă, și, pentru a
corespunde normelor generale ale UE, a semnat Protocolul adițional la Convenți a privind eliminarea tuturor
formelor de discriminare a femeilor231.
Un alt fapt important este că, în 2001, ca răspuns la recomandările Comisiei Europene și ale Consiliului
Europei, Guvernul a adoptat un act legislativ stabilind un venit minim garantat, p rin care statul acoperă
cheltuielile minime ale șomerilor precum și ale persoanelor cu venituri mai mici decât salariul minim pe
economie, și a luat câteva decizii „privind evaluarea nevoilor celor în vârstă, criteriile identificării gradelor de
dependență și definirea tipului de servicii care să fie furnizate persoanelor dependente”. In ceea ce privește acest
ultim aspect, trebuie remarcat că în același an a intrat în vigoare Legea privind sistemul public de pensii232.
Mai mult, în 2002 a fost adoptată o n ouă legislație, legislație care a încercat să „ofere o plajă de siguranță
socială și în același timp să faciliteze accesul la piața muncii pentru a crește independența economică a celor
vulnerabili social”. De asemenea, un alt pas a fost elaborarea Planulu i Național pentru combaterea sărăciei și
promovarea integrării sociale, care a avut ca prime instrrumente de implementare o nouă Lege privind
prevenirea și combaterea excluderii sociale și o nouă Strategie Națională privind protecția specială și integrarea
socială a persoanelor cu handicap233 (susținută de un nou -creat Fond special de solidaritate socială pentru
persoanele cu handicap și de o crștere a contribuțiilor financiare la acesta234).
Mai mult, în ceea ce privește organizarea generală a sistemului d e protecție a persoanelor cu handicap, este
important faptul că coordonarea, consilierea și controlul activităților privind protecția și integrarea socială a
persoanelor cu dizabilități sunt asigurate de către un organ special al administrației publice cen trale, sub
autoritatea Guvernului, numit inițial Secretariatul de Stat pentru Persoanele cu Handicap, iar din 2003 –
Autoritatea Națională pentru Persoanele cu Handicap, care are în subordine Institutul Național de Studii și
Strategii privind problemele Pe rsoanelor cu Handicap, iar până în 2003, când a avut loc reorganizarea amintită,
avea și Inspectoratele de stat teritoriale pentru persoanele cu handicap (atribuțiile acestora fiind însă transferate
apoi serviciilor publice de asistență socială înființate în cadrul consiliilor județene)235.
In același timp, având în vedere că sindicatele sunt printre cele mai vizibile organizații ale societății civile,
Guvernul României „și -a continuat eforturile de stabili angajamente constructive cu acestea”, cu o promisi une
fermă, devenită realitate mai târziu, să le întărească rolul „în viața politică și socială”, astfel fiind încheiat, în
două etape, un Pact Social cu respectivele sindicate236. Obiectivul principal al acestei inițiative a fost „să
stabiliească o agendă economică și socială” (stabuilitate macro -economică, politică socială, slujbe, protecție
socială și măsuri fiscale) și, de asemeni, să ofere un „cadru pentru negocieri”. Mai mult, pentru „a permite
partenerilor sociali să facă comentarii asupra legislației cu un impact economic și social semnificativ”, a fost
creat Consiliul Economic și Social, iar la nivel de execuție au fot stabilite diferite comisii de dialog social în

cadrul tuturor ministerelor și prefecturilor237. In acest context, ca urmare a uinei c ereri a sindicatelor,
Ministerul Muncii și Solidarității Sociale a semnat Codul European de Securitate Socială. În continuare,
deoarece în ultima vreme au avut loc serioase dispute împotriva restructurării industriei (cel mai frecvent în cea
de procesare ș i în sectorul public), a fost promulgată Legea privind soluționarea conflictelor de muncă, care în
ciuda îngrijorării inițiale a Comisiei funcționează satisfăcător, cu peste 50% dintre conflicte soluționate prin
conciliere238.
In concluzie, putem observa c ă Europenizarea acestui domeniu a avut și încă are loc într -un cadru cu multe
influențe din partea principalelor structuri europene, combinate cu nevoile interne, rezultatul fiind o adaptare
continuă pentru a corespunde atât normelor democratice europene, cât și celor internaționale.
REPORT THIS AD
IV.2.3. Drepturile și protecția minorităților
În ceea ce privește drepturile minorităților și protecția acestora trebuie în primul rând observat faptul că
România a introdus relativ timpuriu diferite reguli inter ne menite să asigure respectarea lor. Așadar,
Europenizarea a început din nou într -un mod “natural”.
Astfel, noua Constituție din 1991, prin articolul 4, a stabilit că „România este patria comună și indivizibilă a
tuturor cetățenilor săi, fără deosebire de rasă, de naționalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de
opinie, de apartenență politică, de avere sau de origine socială”. In continuare, articolul 6 a oferit și mai multe
garanții: „Statul recunoaște și garantează persoanelor aparținâ nd minorităților naționale dreptul la păstrarea, la
dezvoltarea și la exprimarea identității lor etnice, culturale, lingvistice și religioase”.
De asemenea, conform legislației, care, deși e destul de veche, este totuși valabilă și astăzi, partidele
minori tăților se pot organiza liber și pot activa „atât timp cât respectă suveranitatea națională, integritatea
teritorială, ordinea de drept și principiile democrației”239.
Așadar, nu este surprinzător că Uniunea Democrată a Maghiarilor din România (UDMR) s -a format imediat
după căderea comunismului240.
Mai mult, organizațiile cetățenilor aparținând minorităților naționale care nu reușesc să obțină voturi suficiente
opentru a fi reprezentate în Parlament, au fiecare dreptul la câte un mandat de deputat, conform Legii
electorale241, dar cu condiția ca numărul de voturi pe care le obțin să reprezinte de cel puțin 5% din voturile
exprimate pe toată țara pentru alegerea unui deputat242. În acest sens trebuie notat faptul că după alegerile din
2000, respectiv după cel e din 2004, în Parlamentul României sunt reprezentate nu mai puțin de 18 grupuri
minoritare diferite243.
În acest context, Guvernul României a înființat în martie 1993 – nu doar înainte de depunerea candidaturii
României pentru aderarea la UE, ci și înaint e de intrarea în Consiliul Europei – Consiliul Minorităților
Naționale, „un organ guvernamental consultativ” care se ocupă de „probleme juridice, administrative și
financiare legate de exercitarea drepturilor, libertăților și îndatoririlor persoanelor apar ținând minorităților
etnice”, cu scopul de a avea grijă de „conservarea, dezvoltarea și exprimarea identității lor culturale, lingvistice
și religioase”, în conformitate cu prevederile legale244.
Mai mult, asemenea drepturi ale minorităților au început să fie garantate atât de calitatea de membru a României
în Consiliul Europei, cât și de aplicarea a numeroase acorduri internaționale, cum ar fi Convenția -Cadru pentru
Protecția Minorităților Naționale a Consiliului Europei, ratificată în 1995245. Așadar, tr ansformările „impuse”
au jucat (și încă joacă) rolul principal.
Astfel, în acord cu standardele europene, a fost adoptată Legea administrației publice locale, care, pe de o parte,
permite utilizarea oficială a limbilor minorităților în localitățile unde vo rbitorii respectivelor limbi reprezintă
mai mult de 20% din populație, iar pe de altă parte stipulează că „agenda și deciziile consiliilor locale” din astfel
de comunități trebuie făcute publice în limbile minorităților relevante246. Mai mult, noua legisla ție stipulează că
comunitățile cu o populație minoritară mai mare de acest procent sunt obligate să angajeze „ofițeri de poliție
care știu limba maternă a minorității respective”, iar un amendament al Legii privind arborarea steagului
României, intonarea imnului național și folosirea sigiliilor cu stema României permite minorităților naționale
„să folosească propriile simboluri la întrunirile oficiale”. În acest sens trebuie menționat că această legislație se
aplică mai ales în ceea ce privește minoritatea maghiară247.
În ceea ce privește folosirea limbilor minorităților în învățământ trebuie notat că, încet, în contextul unei
legislații nou aprobate, precum Legea educației, care a fost adoptată ca răspuns la recomandările Comisiei
Europene și ale OSCE și c are a creat baza legală pentru îmbunătățirea utilizării acestor limbi, incluzând
posibilitatea ca minoritățile lingvistice să aibă universități de stat „multi -culturale” și, la cerere, să aibă dreptul
la educație în limba lor maternă la toate nivelurile și în toate formele de învățământ248, numărul unităților de
învățământ în limba maternă și al elevilor și studenților educați în limba lor maternă, a crescut și, mai mult,
Departamentul Relațiilor Inter -Etnice a hotărât să finanțeze „publicarea de manuale pe ntru școlile cu predare în
limbile materne ale minorităților”249. De asemenea, în 2001, sub presiunea comunității internaționale, mai ales
a Înaltului comisar OSCE pentru minoritățile naționale, s -a înființat o universitate maghiară privată –
Universitatea Maghiară „Sapientia” din Transilvania, finanțată cu sprijinul statului ungar250.

În ceea ce privește minoritatea rromă, ca răspuns la presiunea continuă din partea Comisiei Europene, precum și
a Înaltului comisar al OSCE pentru minorități naționale, Guver nul a adoptat în aprilie 2001 Strategia Națională
pentru îmbunătățirea situației rromilor, elaborată împreună cu organizațiile rrome și considerată „un document
cuprinzător și de bună calitate”251. Obiectivele sale urmăresc „să prevină discriminarea și să încurajeze rromii
să participe la viața economică, socială, politică și culturală” pe baza tratamentului egal cu cel al tuturor
celorlalți cetățeni români, să creeze „o imagine pozitivă a rromilor în opinia publică”, ș.a.m.d.252. În acest sens,
pentru impl ementarea unor strategii sectoriale, la nivel județean au fost înființate birouri ale rromilor (cu
personal de etnie rromă), iar la nivel național au fost înființate, în ministere sau agenții naționale, 15 comisii,
care pe lângă experții din ministere mai includ și un membru desemnat de organizațiile rrome253. Astfel,
trebuie remarcat că una dintre trăsăturile cheie ale strategiei amintite este natura sa descentralizată, fapt care
merită o atenție deosebită de vreme ce majoritatea instituțiilor publice impl icate (cuprinse) în strategie
(exemplu: educație, poliție, spitale) sunt conduse la nivel local. De asemenea, o altă noutate importantă a acestei
strategii a fost stabilirea oficială a „mediatorilor școlari și sanitari”, care facilitează accesul rromilor l a serviciile
publice în general și la educație254 și servicii sanitare255 în special.
În sfârșit, în ceea ce privește această veșnică problemă a minorităților trebuie observat că încă
dinaintea adoptării strategiei naționale a fost înființat un Comitet In ter-Ministerial pentru Minorități Naționale,
în cadrul căruia a fost înființat un sub -comitet pentru rromi, care a contribuit „la întărirea mecanismului
participării rromilor în procesul de luare a deciziilor privind problemele acestei etnii”256. De asemen ea, un
Oficiu Național pentru Rromi a fost înființat în cadrul Departamentului Relațiilor Inter -Etnice257, iar
comunitatea rromă a alcătuit un Grup de Lucru al Asociațiilor Rromilor, care include reprezentanți aleși ai
comunității, facilitând astfel legătu rile cu autoritățile publice258.
În concluzie, tratamentul minorităților în România este mixt. Lipsa progresului în ceea ce privește încetarea
discriminării rromilor este încă un subiect care nu a fost abordat adecvat. Pe de altă parte, o serie de inițiat ive
progresive au îmbunătățit considerabil tratamentul altor minorități, aceasta reflectând angajamentul continuu al
autorităților române față de protecția drepturilor minorităților, pentru a se adapta astfel standardelor europene.
V. Concluzii
Conceptul d e Europenizare este adesea descris în ultima vreme ca un proces de transformare suportat atât de
către Uniunea Europeană și statelor sale membre, cât și de către statele care nu sunt membre, ceea ce se schimbă
fiind separat în cinci fenomene diferite, dar legate între ele.
Astfel, fiecare din cele cinci fenomene numite Europenizare este remarcabil datorită unuia sau mai multor
procese specifice.
În primul rând, Europenizarea văzută ca o schimbare teritorială și ca un proces de lărgire „este interpretată ca
aplicare a unei (unor) reguli”, deoarece, pentru a deveni parte a UE, statele candidate trebuie să întrunească toate
criteriile de aderare și să urmeze câteva proceduri standard.
În al doilea rând, unul dintre scopurile UE este să atingă unificarea și dezv oltarea instituțională la nivel european
prin determinarea actorilor identificabili să aleagă între forme alternative de organizare și guvernare în
concordanță cu părerile, interesele și puterea lor. În acest context Europenizarea „este înțeleasă ca o luar e
intenționată de decizii”.
În al treilea rând, pentru a crea un echilibru între diferitele niveluri de guvernare, sistemele naționale și sub –
naționale trebuie să se adapteze la normele europene, ceea ce rezultă în schimbarea lor. În schimb, aceste
modific ări interne sunt analizate în cadrul a două procese de adaptare de bază: învățarea empirică și selecția
competitivă.
În al patrulea rând, Europa este cel mai mare producător de ideologie din lume , principiile și modelele politice
europene s -au extins în î ntreaga lume. De aceea, „Europenizarea ca export al unui model european de organizare
politică este interpretată ca un proces de difuziune”.
În sfârșit, „Europenizarea ca unificare și întărire politică implică o adaptare instituțională reciprocă”259. În ac est
context, „o multitudine de instituții și actori evoluează pe măsură ce se adaptează unul la celălalt”, schimbând
în același timp „aranjarea organizațională pentru adaptarea fiecăruia”.
Cât despre ceea ce se încearcă prin această lucrare, unul dintre scopuri este să se accentueze interesul României
pentru UE, considerând că Europenizarea politică a României este importantă în trei sensuri, și anume:
Europenizarea văzută ca schimbare a granițelor externe ale UE, ca penetrare, influențare a sistemelor na ționale
de guvernare și ca forme exportatoare de organizare politică. În acest sens este important de observat că
Europenizarea politică a României are loc într -un cadru în care pot fi identificate două tipuri de schimbări, și
anume, cele „naturale” și cel e „impuse”, care se completează reciproc (având ca rezultat adaptarea continuă a
României pentru a corespunde standardelor democratice europene), cele din urmă fiind cele mai importante.

Astfel, în timp ce transformările ,,naturale’’ au avut sau au loc făr ă cerințe speciale din partea structurilor
europene, fiind astfel doar rezultatul evoluției libere a societății, transformările „impuse” sunt rezultatul unor
recomandări certe din partea principalelor structuri europene, care pot fi considerate ca instrume nte ale
Europenizării României, anume: Comisia Europeană, Consiliul Europei și OSCE.
În ceea ce privește prima categorie de transformări, ele au avut loc mai ales în prima jumătate a anilor 90, în
perioada dintre căderea regimului comunist și depunerea de către România a candidaturii la aderare în 1995. Din
această perspectivă rolul principal a fost jucat de noua Constituție a României aprobată la 21 noiembrie 1991,
care, prin întărirea regulilor democratice, reprezintă primul pas pozitiv major spre democr atizare.
În ceea ce privește transformările „impuse”, ele sunt legate de calitatea de membru a României în Consiliul
Europei și OSCE și de depunerea (și acceptarea) candidaturii pentru aderarea la UE, și au avut loc în mare parte
începând cu a doua jumătat e a anilor 90. Așadar, o caracteristică importantă în acest sens este aceea că adaptarea
politică a României pentru a fi în conformitate cu standardele europene a avut și încă are loc într -un mod
„dirijat”, „condiționalitatea” pentru statutul de membru UE jucând rolul cel mai cuprinzător, deoarece, ca în
cazul tuturor țărilor candidate (și bineînțeles și al celor membre UE), procesul de integrare europeană a crescut
presiunea asupra zonei politice românești, și nu numai, în vederea adaptării la modelele UE.
Pentru a concluziona, se poate observa că schimbările care au avut loc în întreg sectorul politic românesc au fost
și sunt influențate atât de către situația internă, cât și de către standardele europene cerute, impuse, astfel fiind
realizate numeroase pr ogrese în direcția dezvoltării unui stat complet democratic, cu instituții și standarde
dezvoltate după, și în concordanță cu, modelele europene, și corespunzând cu criteriile de aderare ale Uniunii.
SUMMARY
The concept of Europeanization is often describe d in the last time as a process of transformation undergone by
the European Union and its Member States, as well as by non -member states, what is changing being separated
in five different, but related phenomena.
Thus, each of the five phenomena called Eur opeanization is remarkable because of one or two specific
processes.
Firstly, Europeanization seen as changes in territorial reach and as an enlargement process “is interpreted as rule
application” because, in order to become part of the EU, the applicant countries must meet the criteria of
membership and follow some standard procedures.
Secondly, one of the EU’s goals is to achieve institutional unification and development at European level by
making the identifiable actors choose among alternative forms o f organization and governance according to
their conceptions, interests and power. In this context, Europeanization “is understood as purposeful decision –
making”.
Thirdly, in order to create a balance between the different levels of governance, national an d sub -national
systems need to adapt to European -wide norms, which results in their changes. In turn, these domestic changes
are examined within the framework of two basic processes of adaptation: experiential learning and competitive
selection.
Fourthly, Europe is the world’s major producer of ideology and the European political principles and models
have been spread all over the world. Therefore, “Europeanization as export of a European model of political
organization is interpreted as a process of diffu sion”.
Finally, “Europeanization as political unification and strengthening involves institutional mutual
adaptation”260. In this context, “a multitude of institutions and actors co -evolve as they adapt to each other”,
changing at the same time “the organi zational setting for each other’s adaptation”.
As about the attempt of this paper, one of its purposes is to emphasize EU attractiveness for Romania, taking
into account that Romania’s political Europeanization has relevance under three meanings, i.e. Euro peanization
seen as changes in external territorial borders, as penetration of national systems of governance, and as
exporting forms of political organization. In this sense it is important to observe that the Europeanization of
Romania’s political aspect s is taking place in a framework in which there could be distinguished two kinds of
changes, namely the “natural” and the “required” ones, that complete each other (having as result Romania’s
continuous adaptation in order to correspond to the European dem ocratic standards), the last one being the most
important one.
Thus, while “natural” transformations had or have place without any special requirement of any European body,
they being thus only the result of the free society’s evolution, “required” transfo rmations are the result of certain
recommendations from the main European bodies which could be seen as instruments of Romania’s
Europeanization, i.e. the European Commission, the Council of Europe and the OSCE.
Regarding the first category of transformati ons, they took place especially in the period of the first half of the

‘90s, between the breakdown of the communist regime and Romania’s submission for accession application in
1995. From this perspective the main role was played by the new Romanian Consti tution approved on 21
November 1991, which represents the first major positive step toward democratization by enforcing in fact the
democracy rules.
With respect to the “required” transformations, they are connected to Romania’s OSCE and Council of Europe
membership and, even more important, to its submission (and acceptance) for EU accession application, and
they mostly took place more since the ‘90s half. So, an important feature in this sense is that Romania’s political
adaptation in order to enhance com pliance with the European standards took and still takes place in a “driven”
manner, the “conditionality” for EU membership playing the most comprehensive role, because, as in the case
of all EU -accession candidates (and of course of all EU member -states), the European integration process has
increased the pressure on the Romanian political area, and not only, to adapt to the EU models.
To sum up, it could be observed that the changes that took place in the whole Romanian political area were and
are influen ced both by the domestic situation and by the requested European standards, thus being achieved a
number of important progresses on the way toward a fully democratic state embodying institutions and
standards developed after, and in line with, the European models, and corresponding with the EU’s criteria of
membership.
Bibliografie
ÁGH, ATTILA, Emerging Democracies in East Central Europe and the Balkans, Edward Elgar, Cheltenham &
Northampton, 1998
ÁGH, ATTILA, The Politics of Central Europe, Sage, London, 1998
AKGÜN, BÝROL, Democratization and Minority Rights in the Post -Communist Balkan States, în „Perceptions
– Journal of International Affaires”, vol. VI, nr. 2, Center for Strategic Research, Ankara, 2001
BAILEY, DAVID, Adopting the Euro, Report from Sess ion C of the Workshop “The Impact of the Accession
Criteria: Economies and the Internal Market”, European Research Institute, University of Birmingham, 8
februarie 2003
BAILEY, DAVID, Conditionality, Transition and Macroeconomic Performance, Report from Se ssion B of the
Workshop “The Impact of the Accession Criteria: Economies and the Internal Market”, European Research
Institute, University of Birmingham, 8 februarie 23003
REPORT THIS AD
BIDELEUX, ROBERT & JEFFRIES, IAN, A History of Eastern Europe. Crisis and Change, Routledge,
London & New York, 1998
BÍRÓ, ANA -MÁRIA, Minority Policies in Romania, în „Occasional Papers”, nr. 6, Teleki László Foundation
Institute for Central European Studies, Budapest, 2003; lucrare disponibilă la
adresa: http://www.mek.iif.hu/porta/szint/tarsad/politika/relations/occ006/occ006.htm
BURTON, NED, Establishing the Accession Criteria, Report from the Session A of the Workshop “Political
Dimensions of the Accession Criteria”, European Research Institute, University of Birmingham, 30 noiembrie
2002
CAROTHERS, THOMAS, Romania: The Political Background, în Democracy in Romania – Assessment
Mission Report, International Institute for Democrac y and Electoral Assistance (IDEA), Stockholm,
1997: http://www.idea.int/publications/country/romania.cfm#toc
REPORT THIS AD
CHIRIȚOIU, BOGDAN, Romania, în DRYZEK, John S. & HOLME S, Leslie T., Post -Communist
Democratization. Political Discourses across Thirteen Countries, Cambridge University Press, Cambridge, 2002,
pp. 190 -205
CROWTHER, WILLIAM, Romania, în RAMET, P. Sabrina, Eastern Europe: Politics, Culture and Society
since 1939, Indiana University Press, Bloomington & Indianapolis, 1998, pp. 190 -223
The December Revolt and the Coup D’etat – 1989: http://www.timisoara.com/timisoara/rev/coup

DIERINGER, JÜRGEN & LINDSTROM, NICOLE, The Europeanization of Regions in EU -Applicant
Countries. A Comparative Analysis of Hungary, Poland, Romania and Slovenia, paper for the 7th EACES
Conference in Forli, iunie 2003; lucrare disponibilă la adresa:
http://eaces.gelso.unitn.it/Eaces/work/Papers/The%20Europeanization%20of%20Regions. pdf
GALLAGHER, TOM, Romania after Ceaușescu. The Politics of Intolerance, Edinburgh University Press,
Edinburgh, 1995
GARTON ASH, TIMOTHY, Anul Adevărului, în TISMĂNEANU, Vladimir, Revoluțiile din 1989. Între trecut
și viitor, Traducere de Cristina Predesc u și Dragos Predescu, Editura Polirom, Iași, 1999, pp. 121 -138
HYDE -PRICE, ADRIAN G.V., Democratization in Eastern Europe: the external dimension, în PRIDHAM,
Geoffrey & VANHANEN, Tatu, Democratization in Eastern Europe. Domestic and International Perspect ives,
Routledge, London & New York, 1994, pp. 220 -252
KERREMANS, BART & BEYERS, JAN, Belgium: The Dilemma between Cohesion and Autonomy, în
HANH, Kenneth & SOETENDORP, Ben, Adapting to European Integration. Small States and the European
Union, Longman, Lon don & New York, 1998, pp. 14 -35
REPORT THIS AD
KNILL, CHRISTOPH, The Europeanization of National Administrations, Cambridge University Press,
Cambridge, 2001
KUUSELA, KIMMO, The Founding Electoral Systems in Eastern Europe, 1989 -91, în PRIDHAM, Geoffrey &
VANHANEN, Tatu, Democratization in Eastern Europe. Domestic and International Perspectives, Routledge,
London & New York, 1998, pp. 128 -150
LADRECH, ROBERT, Europeanization and Political Parties: Towards a Framework for Analysis, Keele
European Parties Res earch Unit (KEPRU) Working Paper nr. 7/2001, School of Politics, International Relations
and the Environment (SPIRE), Keele University, 2001; lucrare disponibilă la adresa:
http://www.keele.ac.uk/depts/spire/Working_Papers/KEPRU/KEPRU%20Paper%207.pdf
MĂRGINEAN, IOAN, PRECUPEȚU, IULIANA, PRECUPEȚU, MARIUS, Romania în cadrul celui de -al
Treilea Val al Democratizării, în „Sociologie Românească”, nr. 1 -4, 2001, Institu tul de Cercetare a Calității
Vieții, Facultatea de Științe Politice (SNSPA), București; lucrare disponibilă la
adresa: http://www.sociologieromaneasca.ro/2001/articole/sr20 01.1-4.a02.pdf
REPORT THIS AD
MILANESE, JIMMY OLIVER, Europeanization in Central Eastern European Democratic Transition: a Multi –
level Explanation Approach, paper prepared for presentation at the YEN Reseach Meeting, Siena, 2 -3 noiembrie
2001; lucrare disp onibilă la adresa:
http://www.essex.ac.uk/ecpr/standinggroups/yen/paper_archive/1st_yen_meet_papers/milanese2001.pdf
MUNGIU PIPPIDI, ALINA, Ro mania: From Procedural Democracy to European Integration, în KALDOR,
Mary & VEJVODA, Ivan, Democratization in Central and Eastern Europe, Pinter, London & New York, 1999,
pp. 135 -149
NEGULESCU, OANA, Politische und wirtschaftliche Transformation in Rumänie n 1989 -1996, ibidem -Verlag,
Stuttgart, 2002
NIKLASSON, TOMAS, The Soviet Union and Eastern Europe, 1988 -9; Interactions between Domestic Change
and Foreign Policy, în PRIDHAM, Geoffrey & VANHANEN, Tatu, Democratization in Eastern Europe.
Domestic and Inter national Perspectives, Routledge, London & New York, 1994, pp. 191 -219
OLSEN, JOHAN P., The Many Faces of Europeanization, în „Journal of Common Market Studies”, vol. 40, nr.
5, 2002, pp. 921 -952
PASTI, VLADIMIR, The Challenges of Transition: Romania in Tr ansition, Boulder, East European
Monographs, nr. CDLXXIII, Columbia University Press, New York, 1997

PHINNEMORE, DAVID, Romania and Euro -Atlantic Integration since 1989: a Decade of Frustration?, în
LIGHT, Duncan & PHINNEMORE, David, Post -Communist Romania . Coming to Terms with Transition,
Palgrave, Hampshire & New York, 2001, pp. 245 -269
PRIDHAM, GEOFFREY, Democratic Transitions in Theory and Practice: Southern European Lessons for
Eastern Europe, în PRIDHAM, Geoffrey & VANHANEN, Tatu, Democratization in E astern Europe. Domestic
and International Perspectives, Routledge, London & New York, 1994, pp. 15 -37
REPORT THIS AD
RISSE, THOMAS, COWLES, MARIA GREEN, CAPORASO, JAMES, Europeanization and Domestic
Change: Introduction, în COWLES, Maria Green, CAPORASO, J ames, RISSE, Thomas, Transforming Europe:
Europeanization and Domestic Change, Cornell University Press, Ithaca, 2001, pp. 1 -20
SAVA, CONSTANTIN & MONAC, CONSTANTIN, Adevăr despre Decembrie 1989. Conspirație, Diversiune,
Revoluție, Editura Forum, București, 1999
SAVA, CONSTANTIN & MONAC, CONSTANTIN, Revoluția Română din Decembrie 1989 retrăită prin
documente și mărturii, Axioma Edit, București, 2001
SHAFIR, MICHAEL, The Ciorbea Government and Democratization: a Preliminary Assessment, în LIGHT,
Duncan & PHINNEMORE, David, Post -Communist Romania. Coming to Terms with Transition, Palgrave,
Hampshire & New York, 2001, pp. 79 -103
SIANI -DAVIES, PETER, The Revolution after the Revolution, în LIGHT, Duncan & PHINNEMORE, David,
Post-Communist Romania. Coming to Terms with Transition, Palgrave, Hampshire & New York, 2001, pp. 15 –
34
SJURSEN, HELENE, Why Expand? The Question of Justification in the EU’s Enlargeme nt Policy, în „ARENA
Working Papers”, WP 01/6, Oslo, 2001; lucrare disponibilă la adresa:
http://www.arena.uio.no/publications/wp01_6.htm
REPORT THIS AD
THERBORN, GÖRAN, Europe – Super Power or a Scandinavia of the World?, în TELÒ, Mario, European
Union and New Regionalism. Regional Actors and Global Governance in a Post -Hegemonic Era, Ashgate,
Aldershot, 2001, pp. 227 -243
TISMĂNEANU, VLADIMIR, Romanian Ex ceptionalism? Democracy, Ethnocracy, and Uncertain Pluralism in
Post-Ceaușescu Romania, în DAWISHA, Karen & PARROTT, Bruce, Politics, Power, and the Struggle for
Democracy in South -East Europe, Cambridge University Press, Cambridge, 1997, pp. 403 -451
VERDE RY, KATHERINE & KLIGMAN, GAIL, Romania after Ceaușescu: Post -Communist Communism?, în
BANAC, Ivo, Eastern Europe in Revolution, Cornell University Press, Ithaca & London, 1992, pp. 117 -147
REPORT THIS AD
WESSELS, WOLFGANG & ROMETSCH, DIETRICH, German Admin istrative Interaction and European
Union, în MÉNY, Yves, MULLER, Pierre, QUERMONNE, Jean -Louis, Adjusting to Europe, Routledge,
London & New York, 1996, pp. 73 -109
WILSON, DUNCAN, Minority Rights in Education: Lessons for the European Union from Estonia, Latvia,
Romania and the former Yugoslav Republic of Macedonia, Swedish International Development Cooperation
Agency, 2002; lucrare disponibilă la adresa:
http://www.right -to-educ ation.org/content/lessons/roul_ww.pdf
Documente oficiale
European Commission, Romania 2005 Comprehensive Monitoring Report, SEC (2005) 1354, COM (2005) 534
final, Brussels, 25 octombrie 2005, p. 14; raport disponibil pe adresa:
http://www.mie.ro/tratat_aderare/Romana/Raport%20Periodic%202005%20RO_2511.pdf ;

REPORT THIS AD
Comisia Comunităților Europene, Raportul periodic asupra progreselor înregistrate de România în vederea
aderării la UE (2004), SEC(2004) 1200, COM(2004) 657 final, Bruxelles, 6 octombrie 2004, p. 17; raport
disponibil la adresa:
http://www.mie.ro /Dialog_structurat/Romana/documente/Raport%20Periodic%202004%20RO.pdf
Comisia Comunităților Europene, Raportul periodic privind progresele înregistrate de România pe calea aderării
(2003), 5 noiembrie 2003; document disponibil pe site -ul Ministerului Integ rării Europene, la adresa:
http://www.mie.ro/Dialog_structurat/Romana/documente/RAPORTUL%20PERIODIC%20al%20CE%20 –
%202003%20nou.pdf
Commi ssion of the European Communities, 2002 Regular Report on Romania’s Progress towards Accession,
COM(2002) 700 final, Brussels, 9 octombrie 2002; raport disponibil la adresa:
http:// europa.eu.int/comm/enlargement/report2002/ro_en.pdf
REPORT THIS AD
Commission of the European Communities, Making a Success of Enlargement. Strategy Paper and Report of the
European Commission on the Progress towards Accession by each of the Candidate Coun tries, 2001; document
disponibil la adresa:
http://europa.eu.int/comm/enlargement/report2001/strategy_en.pdf
Commission of the European Communities, 2001 Regular Report on Rom ania’s Progress towards Accession,
SEC(2001) 1753, Brussels, 13 noiembrie 2001; document disponibil la adresa:
http://europa.eu.int/comm/enlargement/report2001/ro_en.pdf
Commission of the European Communities, Enlargement Strategy Paper. Report on the Progress towards
Accession by each of the Candidate Countries, Brussels, 8 noiembrie 2000; document disponibil la
adresa: http://europa.eu.int/comm/enlargement/report_11_00/pdf/strat_en.pdf
REPORT THIS AD
Commission of the European Communities, 2000 Regular Report from the Commission on Romania’s Progress
towards Accession, Brussels, 8 noiembrie 2000; rap ort disponibil la
adresa: http://europa.eu.int/comm/enlargement/report_11_00/pdf/en/ro_en.pdf
Commission of the European Communities, 1999 Regular Report from the Commission on Romania’s Progress
towards Accession, Brussels, 13 octombrie 1999; raport disponibil la
adresa: http://europa.eu.int/comm/enlargement/report_10_99/pdf/en/romania_en.pdf
Commission of the European Communities, Regular Report from the Commission on Romania’s Progress
towards Accession, Brussels, 4 noiembrie 1998; document disponibil la adre sa:
http://europa.eu.int/comm/enlargement/report_11_98/pdf/en/romania_en.pdf
REPORT THIS AD
Commission of the European Communities, Agenda 2000. For a Stronger and wider Union. Document drawn
up on the basis of COM(97)2000 final, 15 iulie 1997, European Commission – „Bulletin of the European
Union”, supplement 5/97; document disponibil la adresa :
http://aei.pitt.edu/3137/01/000033.PDF
Commission of the European Communities, Agenda 2000 – Commission Opinion on Romania’s Application for
Membership of the European Union, DOC/97/18, Brussels, 15 iulie 1997; document disponibil la
adresa: http://europa.eu.int/comm/enlargement/dwn/opinions/romania/ro -op-en.pdf
Council of Europe, European Social Charter (Revised). Conclusions 2003 (Romania), European Committee of
Social Rights, Strasbourg, 2003; document disponibil la adresa:
http://www.coe.int/t/e/human_rights/esc/3_reporting_procedure/2_recent_conclusions/2_by_year/RSC_Conclus
ions_2003_Volume_2.pdf
REPORT THIS AD
Council of Europe, European Social Charter (Revised). Conclusions 2002 (Romania), European Committee of
Social R ights, Strasbourg, 2002
Council of Europe, Revised European Social Charter. Second Report on the Implementation of the Revised
European Social Charter submitted by the Government of Romania (for the period 1 January 1999 to 31
December 2000: Articles 2, 3, 4, 8, 9, 11, 15, 17, 18, 21, 24, 25, 27, 28 and 29), RAP/Cha/RO/II(2001),
Strasbourg, 2 aprilie 2002
Council of Europe, Women in Politics in the Council of Europe Member States, Directorate General of Human
Rights, EG (2002) 6, Strasbourg, 2002; document disponibil la adresa:
http://www.humanrights.coe.int/equality/Eng/WordDocs/eg(2002)6%20Women%20in%20politics%20April%2
02002.doc
Counci l of Europe, Comments of the Government of Romania on the Opinion of the Advisory Committee on
the Implementation of the Framework Convention for the Protection of National Minorities in Romania.

Advisory Committee on the Framework Convention for the Prote ction of National Minorities,
GVT/COM/INF/OP/I(2002)001, Strasbourg, 28 august 2001
Council of Europe, European Social Charter. First Report on the Implementation of the Revised European
Social Charter submitted by the Government of Romania (for the period 1 January 1999 to 31 December 2000:
Articles 1, 5, 6, 7, 12, 13, 16, 19 and 20), CYCLE XVI -1, RAP/RCha/RO/I(2001), Strasbourg, 18 iulie 2001
Council of Europe, Opinion on Romania adopted on 6 April 2001. Advisory Committee on the Framework
Convention for the Protection of National Minorities, ACFC/INF/OP/I(2002)001, Strasbourg, 6 aprilie 2001
Council of Europe, Report submitted by Romania pursuant to Article 25 Paragraph 1 of the Framework
Convention for the Protection of National Minorities, ACFC/SR(1999) 011, Strasbourg, iunie 1999;
http://www.coe.int/t/e/h uman_rights/minorities/2._framework_convention_(monitoring)/2._monitoring_mechan
ism/3._state_reports_and_unmik_kosovo_report/1._first_cycle/PDF_1st_SR_Romania.pdf
European Council, European Council in Copenhagen. Conclusions of the Presidency, SN 180/1/93 REV 1, 21 –
22 iunie 1993; document disponibil pe site -ul Consiliului Europei, la adresa:
http://www.consilium.europa.eu/ueDocs/cms_Data/docs/pressData/en/ec/72921. pdf
Government of Romania, Report on the Progress in preparing the Accession to the European Union: September
2002 – June 2003, Bucharest, iunie 2003; raport disponibil la adresa:
http://www.mie.ro/Dialog_structurat/English/documente/2003%20Annual%20Report.pdf
Group of States Against Corruption, First Evaluation Round: Evaluation Report on Romania, Greco Eval I Rap
(2001) 13E Final, Strasbourg, 8 martie 2002; do cument disponibil pe site -ul GRECO: www.greco.coe.int
Ministerul Integrării Europene, Romania and the EU Accession Negotiation, București, 25 aprilie 2001; material
disponibil la adresa:
http://domino.kappa.ro/guvern/cpmin.nsf/0/5d6b4fa272031fcfc2256a4500560c3f?OpenDocument
Open Society Institute, Monitoring the EU Accession Process: Corruption and Anti -Corruption Policy in
Romania, EU Accession Monitoring Programme, Budapest, 2002
Organization for Security and Co -operation in Europe, Annual Report 2001 on OSCE Activities (1 November
2000 – 31 October 2001), The Secretary General, SEC.DOC/3/01 , Vienna, 26 noiembrie 2001
Organization for Security and Co -operation in Europe, Annual Report 1999 on OSCE Activities (1 December
1998 – 31 October 1999), The Secretary General, SEC.DOC/2/99 , Vienna, 17 noiembrie 1999
Stability Pact Anti -corruption Initiative, Romania General Assessment Report, SPAI Steering Group,
SPAI/SG/MON/GA(01)Rom – Final, Tirana, 20 aprilie 2001; document disponibil la
adresa: http://www.nobribes.org/Documents/SPAI/Romania_SPAI_GA_2001.doc
Texte legale
Constituția Republicii Socialiste România din 21 August 1965, „Buletinul Oficial” nr. 1/21.08. 1965, București
Constituția României din 21 Noiembrie 1991, „Monitorul Oficial” nr. 233/21.11.1991, București
Constituția României din 31.10.2003, „Monitorul Oficial”, Partea I, nr. 767/31.10.2003
Interviuri și articole de presă
DUMITRIU, CRISTIAN, Năstase: Restructurarea Guvernului face parte din reforma administrației, în
„Obiectiv – Vocea Sucevei”, Suceava, 16.06.2003
Interviu acordat de primul -ministru al României, domnul Adrian Năstase, postului de televiziune Prima TV,
Bucuresti, 17.06.2003
Sursa: doctor in istorie G heorghe Gabriel Carabus