Dimensiunea Misionara a Pelerinajului In Poporul Lui Israel

Dimensiunea misionara a pelerinajului in poporul lui israel

CUPRINS

Câteva date despre pelerinaj și necesitatea acestuia la evrei

Sărbătoarea Paștelui Evreiesc și aspectele sale misionare

Lepadarea de sine si de lume, condișie esențială a pelerinajului spre Dumnezeu

Misiunea asupra propriei persoane sau auto-misionarizarea

Generozitatea, dărnicia, ca și slujire misionară pentru cei aflați în nevoi

Starea de bucurie, veselia ca și exaltare, un aspect misionar vital

Rememorarea, retrăirea sfârșitului sclaviei din Egipt și mulțumirea adusă Lui Dumnezeu, ca și conștiință misionară

Postul, aspect misionar al sărbătorii Paștilor la evrei

Rezistența evreilor în diaspora, ca și popor al Lui Dumnezeu, perioadă îndelungată, un exemplu pentru mulți

Sărbătoarea Săptămânilor sau Cincizecimea

Aducerea aminte de Dumnezeu prin jertfele aduse la Templul din Ierusalim și recunoasterea preotului ca și mijlocitor înaintea Lui Dumnezeu pentru popor-misionarism al întregului popor

Chemarea copiilor la școală sau la sinagogă, element misionar important

Sărbătoarea Corturilor

4.1 Frățietatea evreilor bogați și a celor săraci și unitatea națională, elemente misionare ale Sărbătorii Corturilor

Tânărul Iisus Hristos, pelerine la Templul din Ierusalim

Cele trei sărbători, după dărâmarea Templului din Ierusalim

BIBLIOGRAFIE

Abstract: The study begins with the presentation of the etymology of the word pilgrimage, in order to better understand this phenomenon. Further, it has been analyzed from the missionary point of view, the phenomenon of pilgrimage in the Old Testament, in the bosom of the Jewish people, reminding several stages relevant to our topic, such as: Judges’ period, Kings’ period, even though in these periods of time the pilgrimage phenomenon was not well defined. This study’s essential part leans toward the missionary dimension of the major Jewish pilgrimage celebrations, such as: Hebrew Easter, The Feast of Weeks or the Pentecost and The Feast of Tabernacles.

In the end I pointed how the prophets saw the authentic pilgrimage, observations that are valid even for today’s Christian pilgrimage. Also, I highlighted the pilgrimage of the Child Jesus Christ at the age of twelve at the Temple of Jerusalem, celebrating Easter.

Key words: Jews, pilgrimage celebrations, The Temple of Jerusalem, Old Testament, Jesus Christ.

Câteva date despre pelerinaj și necesitatea acestuia la evrei

Chiar dacă fenomenul pelerinajului în România a luat amploare cu adevărat puternică doar după Revoluția din anul 1989, realitatea pelerinajului este foarte veche și o găsim pusă în aplicare încă din Vechiul Testament la poporul evreu, la “frații noștri mai mari” așa cum afirma Papa Ioan Paul al II-lea, acesta fiind de fapt o obligație spirituală, de la care nu făceau rabat. Din punct de vedere etimologic cuvântul peregrinus înseamnă cel ce nu aparține de un popor, comunitate, un străin sau exilat. Pentru a putea vorbi despre pelerinajul la evrei, trebuie definit acest termen. Este sensul rădăcinii semantice hag, în Septuaginta cuvântul fiind tradus prin eorti, adică sărbătoare. În Vechiul Testament, termenul desemna sărbătorile pe care evreii le consacrau lui Dumnezeu de trei ori pe an, acestea fiind Paștele Evreiesc, Sărbătoarea Săptămânilor la Cincizecime și Sărbătoarea Corturilor. Acest adevăr îl observăm la (Deuteronom 16, 16-17): “De trei ori pe an să se înfățișeze toți cei de parte bărbătească înaintea Domnului Dumnezeului tău la locul pe care-l va alege El: la sărbatoarea azimelor, la sărbatoarea săptămânilor și la sărbătoarea corturilor, dar nimeni să nu se înfățișeze înaintea feței Domnului cu mâinile goale. Ci fiecare să vină cu dar în mâna sa, după cum 1-a binecuvântat Domnul Dumnezeul tău”, dar și la (Ieșire 23, 14-17): „De trei ori în an să-Mi prăznuiești: Să ții sărbătoarea azimelor. șapte zile să mănânci azime în timpul lunii lui Aviv cum ți-am poruncit, căci în acea lună ai ieșit din Egipt; să nu te înfățișezi înaintea Mea cu mâna goală. Să ții apoi sărbătoarea secerișului și a strângerii celor dintâi roade ale tale, pe care le-ai semănat în țarina ta, și sărbătoarea strângerii roadelor toamna, când aduni de pe câmp munca ta. De trei ori pe an să se înfățișeze înaintea Domnului Dumnezeului tău toți cei de parte bărbătească ai tăi”.

Aceste sărbători sunt denumite sărbatori anuale, care și-au păstrat autenticiatea lor, fiind prăznuite de către toți israeliții confirmați, începând cu vârsta de 13 ani, atunci când sunt considerați apți pentru împlinirea legilor, a poruncilor vechi-testamentare.

Binențeles că evreii aveau mai multe sărbători în afara celor trei enumerate, acestea fiind: Anul Nou, Ziua Ispășirii, Sărbătoarea bucuriei Tora, Sărbătoarea luminilor, Anul Nou al pomilor, Purim, Lag Baomer, Tișa Beav și nu în ultimul rând Șabatul. Chiar dacă evreii aveau mai multe sărbatori în care îl preaslăveau pe Dumnezeu, doar în cele trei sărbători amintite, mergeau în pelerinaj la Templul din Ierusalim, de aceea au fost denumite generic, sărbatori de pelerinaj (ha-reghel), adică “cu piciorul”, arătând prin aceasta că pelerinajul se făcea mergând pe jos. În acest sens marele filosof evreu Filon din Alexandria spunea:

“Nenumărate mulțimi din nenumărate orașe vin, unele de peste mări și țări, de la răsărit și de la apus, de la miazăzi și de la miazănoapte, la fiecare sărbătoare. Ele au templul drept destinație, ca un refugiu general și ca un liman în fața freamătului și tumultului vieții, iar acolo caută să-și afle liniștea și, eliberați de grijile al căror jug a apăsat greu asupra lor din anii de început, să se bucure de un scurt moment pentru a-și trage sufletul în decorurile unei veselii plăcute”.

Observăm aici că și în creștinism, astăzi după foarte mulți ani, pelerinajul se face mergând pe jos, având ca exemplu pelerinajul de la Nicula sau cel de la celălalt capăt al Europei, în Spania, pelerinajul de la Santiago de Compostela, în Biserica Romano-Catolică.

Înainte de a se contrui Templul din Ierusalim, evreii se închinau Domnului în cortul sfânt, Cortul mărturiei sau al întrunirii, acesta fiind locul de întâlnire a lui Moise cu Dumnezeu (Ieșirea 33, 11). Acest loc a fost spațiu sacru pentru evreii în timpul exodului, iar după ce au ajuns în Cannan, până la construirea Templului din Ierusalim, au mai avut câteva locuri sfinte unde mergeau evreii care nu puteau ajunge la cortul sfânt. Acestea sunt: a) Ghilgal, folosit în timpul profeților, unde evreii de parte bărbătească se tăiau împrejur, aici serbând Paștele pentru prima dată în pământul făgăduit lor; b) Cetatea Șilo, casa lui Iahve (Judecători 18, 31), sau cortul Domnului (I Samuel 3, 3), loc important de pelerinaj, având un rol atât privind unitatea națională cât și religioasă a evreilor; c) Mițpa, a fost un important centru religios în timpul judecătorilor; d) sanctuarul de la Ofra, despre care se vorbește la Judecători 6, 11-24; 25-32; e) sanctuarul de la Dan. Însă cel mai important loc de rugăciune și de pelerinaj pentru evrei a fost indiscutabil Templul din Ierusalim.

În cele ce urmează vom analiza din punct de vedere misionar sărbătorile de pelerinaj evreiești, în același timp comparând ideile ce se desprind cu anumite aspecte misionare privind pelerinajul, din creștinism. De asemenea trebuie specificat clar, de la bun început, că misiunea în cazul de față și nu numai, se desfășoara pe trei fronturi și anume: a) frontul interior; b) frontul exterior, dar la nivelul credinței proprii, a propriilor membrii; c) frontul exterior credinței, sau misiunea realizată spre cei de alte credințe. Vom analiza în cadrul fiecărei sărbători, cele trei aspecte misionare cu specificația că anumite aspect misionare le găsim atât pe al doilea cât și pe al treilea front. Primul front, cel interior, sau auto-misionarizarea, este indispensabil în orice misiune sacră, fiind piatra de temelie pentru celelate două fronturi sus amintite.

Sărbătoarea Paștelui Evreiesc și aspectele sale misionare

Este cea mai importantă sărbătoare a evreilor, fiind prăznuită totdeauna primăvara și ține opt zile, între 15-23 Nissan, conform Levitic 23. Luna Nissan are 30 de zile. Practic sărbătoarea începe în seara zilei de 14 Nissan, pentru că la evrei ziua începea o dată cu apusul soarelui din ziua precedentă și nu o dată cu miezul nopții, tradiție păstrată și în creștinism, în ceea ce privește timpul liturgic. Are dată fixă, dar poate începe în orice zi a săptămânii, nu doar duminica așa cum este prăznuit Paștile în creștinism. Pe lângă aspectul religios prăznuit, pesach-ul este și sărbătoarea de primavară a sporirii turmei.

Dacă în creștinism, noi sărbătorim Învierea Domnului nostru Iisus Hristos, evreii sărbătoreau în primul rând ieșirea lor din Egipt, sub conducerea lui Moise, rememorau, comemorau acel eveniment în care Dumnezeu a fost cu ei. Dumnezeu a fost cu ei, însă nu gratuit, pentru că au fost puși la grele încercări în pustietate, evreii având momente de părere de rău pentru faptul că au plecat din robia egipteană, nesavurând libertatea pe care o dobândiseră în mod miraculos. Li se potriveau foarte bine cuvintele teologului german Johann Gerhard (1582-1637), care scria astfel în cartea sa de rugăciuni:

“Astfel eu, obiectul de dispreț al lumii, cu chip de pelerin străbtat istovitul pământ; ….Libertatea ei este temnița mea”.

Cu toate suferințele și încercările îndurate în drumul lor spre pământul lor, promis de Dumnezeu Însuși, evreii își manifestau dreapta credință și se îndreptau în pelerinaj cu toții, la Templul din Ierusalim, stfel, împlinind porunca Lui Dumnezeu. De asemenea la sărbătoarea Paștilor, evreii marchează momentele importante ale coeziunii naționale. Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru toate, în special pentru viața nouă primită de la El, și aduc ca și jertfă un miel de un an, sângele acestuia preînchipuind împăcarea lor cu Dumnezeu și ștergerea păcatelor lor.

În continuare extragem câteva aspecte misioanare ale acestei sărbători, unele fiind comune celorlalte două, iar in același timp, practic vom cunoaște cum sărbătoreau evreii Paștele.

Lepădarea de sine și de lume, condiție esențială a pelerinajului spre Dumnezeu

Atunci când evreii au iesit din Egipt cu gândul sfânt de a ajunge în țara unde curge lapte și miere, nu știau că drumul va fi atât de plin de încercări. Ei au plecat dintr-o țară, Egiptul, în care chiar dacă le-a fost din ce în ce mai greu, o dată cu venirea la putere a noului faraon, totuși, locuiau într-o țară în care civilizația era la un nivel înalt, având în vedere că atunci s-au construit piramidele, chiar de către ei, evreii, și nu doar aceasta, ci hărnicia lor în general, făcea din Egipt o țară civilizată. Evreii s-au lepădat de lume, de civilizație, de tot confortul oferit de aceasta, și l-au urmat pe Moise în pustietate. Și-au lăsat casele, și-au luat copiii și au trăit în corturi, au răbdat foame și sete o perioadă, până le-a dat Dumnezeu, au suferit arșița soarelui. Această lepădare de lume, plecând în afara lumii, am putea spune, este un aspect important al sărbătorii Paștilor. În drumul lor s-au lepădat de lume, dar și de sine, după ce au fost puși la încercări repetate. Ei retrăiesc acele momente de lepădare de lume prin mâncarea pâinii nedospite. Nu au avut timp să o dospească pentru că au plecat din Egipt în grabă, deci au mâncat-o așa fără voința lor expresă. Însă, de data aceasta mănâncă la fel, retrăind starea lor de la plecarea din Egipt, însă în mod voit. Lepădarea de lume a evreilor din pustie, ajunge să fie lepădare de sine, de propria voință, pentru că încep să îl asculte pe Moise și implicit pe Dumnzeu, însă aceasta după mai multe încercari. Evreii, la sărbătoarea Corturilor se lepădau de lume, de bogăția acesteia, dar se lepădau și de sine, de propriul ego, de propriul statut social, ei fiind una, un singur neam, într-o singură credință, într-unul Dumnezeu.

Legat de lepădarea de lume și apropierea de Dumnezeu, dăm următorul citat, care arată că doar prin lepădare de lume, dar și de sine, doar căutându-l pe Dumnezeu in afara lumii, ca și pelerin, omul poate deveni un misionar:

“Un frate înstrăinându-se, l-a întrebat pe un bătrân: vreau să mă duc la ale mele. Și i-a zis lui bătrânul: aceasta s-o știi, frate, că venind din lume aici, aveai pe Domnul care te povățuia. Dar de te vei întoarce, nu-l vei mai avea”.

Misiunea asupra propriei persoane sau auto-misionarizarea

Apropierea, perfecționarea, identificarea cu adevărul a propriei persoane, este esențială pentru orice misionar, evreii nefăcând excepție. Sfantul Apostol Pavel spune: ”M-am răstignit împreună cu Hristos; și nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăiește în mine” (Galateni 2, 20), deci pentru a putea face misiune, o bună misiune, este imperios necesar să fim hristofori, asemenea lui Pavel. Dumnezeu Însuși, prin exponentul Său uman, cea de a doua Persoană din Treime, Iisus Hristos, exemplul absolut, suprem de misionar, ne cheamă la sfințenie spunând “Fiți sfinți, căci Eu sunt sfânt” (Levitic 11, 45; 19, 2). Nici nu este posibil altfel, nu poți aduce un plus în comuniunea cu ceilalți, nu poți fi exemplu, dacă tu însuți nu ești un exemplu pentru propria conștiință, pentru propriul eu. Practic putem spune că misiunea, calitatea acesteia depind fără doar și poate de calitatea celui ce face misiunea, a misionarului. Cum să înveți tu pe altul dacă nu ești tu însuți învățat, cum să apropii pe ceilalți de adevăr dacă tu însuți nu cunoști adevărul, cum să sfințești pe cineva dacă tu însuți ești departe de sfințenie. Însuși Iisus Hristos spune răspicat și fără echivoc: “Omul bun, din vistieria cea bună a inimii sale, scoate cele bune, pe când omul rău, din vistieria cea rea a inimii lui, scoate cele rele. Căci din prisosul inimii grăiește gura lui” (Luca 6, 45). O misiune rodnică are la bază un om bun. Adică un om care. pe lângă faptul că are o viață morală, conformă cu ceea ce ne cere Hristos, este la curent cu cele mai proaspete informații, nu este străin de cultura vremurilor în care trăiește, atât cea teologică cât și laică, un om care discerne adevărul de neadevăr, falsul de autentic, este deschis la ceea ce este bun chiar dacă acest bun îl găsește în învățătura altor credințe decât cea ortodoxă, pentru că sfântul Pavel spune “Toate să le încercați; țineți ce este bine” (1 Tesaloniceni 5, 21), cel ce a fost cel mai bine informat dintre apostoli. Noi știm și afirmăm că Biserica Ortodoxă deține Adevărul, dar în același timp recunoaștem că adevăr, într-o măsură mai mică sau mai mare, există și la alte confesiuni religioase, adevăr care trebuie extras și mărturisit de către misionar.

În același timp, observăm că un misionar trebuie să fie luminat sufletește, altfel este ineficient și chiar dăunător, distrugător, după cum spune Hristos: “Poate orb pe orb să călăuzească? Nu vor cădea amândoi în groapă?” (Luca 6, 39). Pentru a conduce pe cineva spre veșnicie, trebuie ca viitorul misionar, sau misionarul, pentru a deveni unul bun, să Îl cunoască pe Dumnezeu, pentru că Hristos a spus: “Aceasta este viața veșnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul adevăratul Dumnezeu” (Ioan 17, 3). Pe de altă parte, o pregătire slabă, sau un misionar care face misiune fără o convingere interioară, fără o deschidere spre celălalt, care observă doar elementele de separare, nu și cele ce unesc, este numit de Hristos “călăuză oarbă” (Matei 23, 16), sau “nebuni și orbi” (Matei 23, 17, 19).

Poetul latin Publius Syrus (85 î. Hr. – 43 d. Hr.) spunea astfel:

”Trist ajutor e acela care, În timp ce sprijină, Vatămă!”

(Quam miserum auxilium est, Ubi nocet Quod sustinet!).

Tot în acest sens filosoful grec Socrate spunea așa:

“Cei care știu ce este fiecare lucru, sunt în stare să explice și celorlalți; pe când cei care nu știu e firesc să se înșele și pe ei și să înșele și pe alții”.

Cu alte cuvinte, dacă nu posezi calitățile menționate mai sus, nu poți să faci misiune, ci doar contra-misiune, care păgubește în loc să aducă un folos, putând vorbi aici despre “contra-misiunea preotului prin incultură”, fie că vorbim de preotul vechi sau nou-testamentar. Este o necesitate obligatorie ca misionarul să cunoască situația lumii în care trăiește, în care mișună, altfel cade în derizoriu. În acest sens se exprimă un parlamentar al României, din anii 90, care spunea:

“Domnilor Parlamentari, despre problemele acestea importante ce le discutăm să nu-i întrebăm numai pe intelectuali, ci și pe ofițeri și pe preoți”.

Deci lumea laică, majoritară, misionari fiind foarte puțini, și la evrei, dar și astăzi, așteaptă de la aceștia cunoaștere a lumii din mai multe unghiuri, nu doar din cel pur teologic, religios. Bineînțeles că această atitudine de auto-misionarizare, de inițiere a propriei persoane era valabilă și la evrei, cei chemați să facă misiune, fiind învățați, înțelepti. Mai-marele sinagogii, explica textul citit în cadrul serviciului divin (Faptele Apostolilor 13, 15; Luca 13, 14), ceea ce arată că acesta cunoștea textul sfânt, că era pregătit în acest sens. În privința slujirii preotești se spune: “Învață pe Iacob legile Tale și Israel poruncile Tale” (Deuteronom 33, 10). Preoții cunoșteau Legea și din acestă pricină evreii apelau la ei pentru a-i lămuri și învăța în problemele religioase, pentru că “Buzele preotului vor păzi știința și din gura lui se va cere învățătura, căci el este solul Dumnezeului Savaot” (Maleahi 2, 7). Această învățătură o primeau și atunci când evreii mergeau în pelerinaj.

Generozitatea, dărnicia, ca și slujire misionară pentru cei aflați în nevoi

În acele momente de pelerinaj, evreii erau mai generoși, mai aplecați spre cel în nevoie. Se îngrijeau și de cei în nevoi, dar se îngrijeau și de ei, sărbătorind din belșug cu mâncare și băutură, iar femeile lor erau cadorisite cu podoabe. Prețul pus pe femei, milostenia extinsă chiar și asupra sclavilor, este un fapt prin care se arată clar, că evreii nu au fost aleși degeaba de către Dumnezeu, fiind un exemplu pentru alte popoare. Observăm aici că evreii împlineau anticipat cuvântul Lui Hristos când vorbea despre milostenie, cuvânt care era valabil și în Vechiul Testament. Aducem câteva argumente în acest sens: „Milostenia izbăvește de la moarte și nu te lasă să te pogori în întuneric” (Tobit 4, 10), sau „Dărnicia ta să atingă pe toți cei în viață, și chiar morților fă-le parte de dărnicia ta” (Iisus Sirah 7, 35), ori “El a judecat pricina săracului și a nenorocitului și de aceea i-a fost bine. Oare nu aceasta înseamnă a Mă cunoaște pe Mine? – zice Domnul” (Ieremia 22, 16). Starea de bucurie despre care vom vorbi la punctul următor, nu poate fi întregită decât atunci când este susținută de grija față de cei necăjiți, cei în nevoi, săraci, atunci ca și astăzi, sărbătorile fiind un moment, un prilej, în care oamenii deveneau mai generoși, mai sensibili la cei din jur.

Starea de bucurie, veselia ca și exaltare, un aspect misionar vital

Toate cele trei sărbători în care se practică pelerinajul, au ca și stare comună veselia, bucuria, în atmosfera plină de încărcătură spirituală, în care prezența lui Dumnezeu este simțită de evrei. Dumnezeu a fost cu ei, le-a fost alături în momente extrem de grele, critice pentru aceștia, momente în care fără ajutorul lui Dumnezeu, evreii nu ar fi existat ca și națiune liberă atât fizic cât și spiritual, chiar putem accentua și afirma că nu ar fi existat nici măcar ca și națiune. Bineînțeles că în acest context evreii erau fericiți, Însuși Salvatorul lor le-a poruncit “Să te veselești înaintea Domnului Dumnezeului tău” (Deuteronom 16, 11). Era o bucurie generalizată care nu se rezuma doar la evrei, ci trecea dincolo de poporul ales. Dumnezeu poruncește să se bucure împreună cu ei, chiar sclavii lor sau străinii “care vor fi în mijlocul tău” (Deuteronom 16, 11). Această stare de spirit generată de porunca expresă a lui Dumnezeu, o găsim în cadrul sărbatorii Paștilor evreilor. În seara zilei de 14 Nissan, se organizează prima din cele două seri de Seder, o masă festivă, la care se consumau patru pahare cu vin, unii bând chiar cinci, ori o pun pe masă în onoarea profetului Ilie. “Vinul veselește inima omului” (Psalmul 103, 16), nefăcând excepție nici de data aceasta, o masă în familie fiind totdeauna prilej de bucurie, cu atât mai mult că este un moment solemn pentru evrei. Socrate (cca. 470 î. Hr.-7 mai 399 î. Hr.), cunoscutul filosof din Grecia antică, afirmă necesitatea veseliei chiar ca și o obligație:

“Sufletul este fericit când este virtuos. După părerea mea, cel care este virtuos este fericit, fie el bărbat sau femeie, cel rău în schimb, este nefericit și tulburat”.

Starea de nefericire a omului este o cosecință a unui suflet tulburat, deci spunem noi, că un om tulburat nu poate face misiune.

Acest ospăț al bucuriei, prefigurează Euharistia, care este punctul central al creștinismului, piatra de temelie a misiunii creștine, cea care aduce bucuria veșnică. Masa formată din șapte tipuri de mâncare, o masă care ține până târziu, citirea anumitor pasaje din Tora și din scrierile rabinice, amintirea, unitatea familiei în jurul mesei, toate acestea duc la o stare de veselie, acest optimism fiind un efect al ajutorului dat lor de către Dumnezeu, cel care nu i-a părăsit atunci când aveau nevoie de El.

Și în creștinism găsim ca și stare de spirit sănătoasă în momentele sublime, de apropiere de Dumnezeu, bucuria, sau lipsa tristeții în cel mai rău caz, chiar Mântuitorul Iisus Hristos recomandându-ne aceasta: “Când postiți, nu fiți triști ca fățarnicii; că ei își smolesc fețele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă, și-au luat plata lor” (Matei 6, 16), ceea ce arată încă o dată că apropierea de Dumnezeu se face nu prin tristețe, ci printr-o stare pozitivă, de veselie. Iisus Hristos promovează mereu optimismul ca și stare, bucuria, acest mesaj fiind frumos exprimat de de către părintele Nicolae Steinhardt:

“Hristos ni se dezvăluie Domn al belșugului, veseliei și plinătății, iar creștinismul ca întru totul diferit de un soi de puritanism posac și mohorat, amator și slăvitor de lipsuri, sărmănie, puținătate, intrasigență și acreală, vetre stinse și fețe aspre. Dar nu! Domnul blavoslovește înmulțirea roadelor, prisosul de vin, voioșia făpturilor sale”.

Iisus Hristos a participat la mese, la nunta din Cana Galileii, fiind chiar considerat de către popor “om mâncăcios și băutor de vin, prieten al vameșilor și al păcătoșilor” (Matei 11, 19). Îl vedem pe Iisus Hristos stând la masă cu Zaheu vameșul, șeful corupților, vesel, plin de entuziasm, pentru că un om și-a recâștigat sufletul. Tot așa și la evrei, cei ce se apropiau de Dumnezeu, mai ales având conștiența trecutului lor, erau veseli în pelerinajul lor, iar această stare cu siguranță că îi întărea în credință.

Rememorarea, retrăirea sfârșitului sclaviei din Egipt și mulțumirea adusă lui Dumnezeu, ca și conștiință misionară

Sărbătoarea Paștelui evreiesc are în centrul prăznuirii ei, rememorarea sfârșitului sclaviei din Egipt, iar o dată cu aceasta și retrăirea acelor momente în care providența divină nu s-a lăsat așteptată. Poporul evreu ia naștere în acele momente de exod, după ce au stat 430 (sau 400) ani în sclavagism, într-o țară păgână, cu un popor politeist. În perioada acestei mari sărbători, evreii retrăiesc ieșirea din întunericul păgânismului, a sclaviei, într-un mod cu totul miraculos, Dumnezeu arătâdu-și iubirea față de ei, urmând ca peste ani și ani, să se nască Însuși Fiul lui Dumnezeu dintr-însul. În fața acestei realități, evreii, pe lângă faptul că retrăiau, rememorau eliberarea lor din țara păcatului, de sub stăpânirea unui conducător păgân, și înaintarea lor spre “țara unde curge lapte și miere” (Numerii 13, 27), având un alt conducător, sfânt, totul fiind pus în antagonism, normal că evreii îi și mulțumeau Domnului, fiind practic o sărbătoare de mulțumire, pentru misiunea încredințată lor pe fața pământului. Aceste stări de recunoștință, de mulțumire, bineînțeles că sunt fructificate, în sensul că sunt scoase în evidență, făcându-se misiune în baza acestora, ei având un as în mânecă, fiind popor ales, totodată având conștiința că sunt receptori ai anumitor privilegii divine. Cruțarea primilor născuți ai evreilor (Ieșirea 12, 27; Numerii 33, 4), trecerea lor prin Marea Roșie într-un mod unic (Ieșirea 14, 22), trecerea solului ceresc pe lângă casele evreilor unse la uși cu sânge de miel sacrificat în seara de 14 Nissan. Evreii rememorau, retrăiau, mulțumeau lui Dumnezeu veselindu-se, fiind o sărbătoare a bucuriei. Poporul lui Israel se bucură, își trăiește și retrăiește nașterea la o viață nouă, liberă de credințele păgânești, dar și de starea de deținut, de exilat, de om rupt de propriul pământ, chiar Dumnezeu poruncind aceasta în Deuteronom 16, 11. Făcând o comparație cu învățătura Noului Testament, observăm foarte clar că Domnul Iisus Hristos recomandă, chiar cere ca omul care postește, se roagă, să nu fie trist “ca fățarnicii” (Matei 6, 5), practic starea de mulțumire înaintea Domnului trebuie să îmbrace veșmântul optimismului, manifestată prin veselie și nu prin tristețe fariseică.

Postul, aspect misionar al sărbătorii Paștilor la evrei

Un alt aspect misionar este postul evreilor la Sărbătoarea Paștilor. După ce au ieșit din Egipt, unde nu duceau lipsă de hrană, chiar dacă erau sclavi, s-au trezit în pustiu fără mâncare, iar pentru aceasta au cârtit, la prima vedere pe bună dreptate, împotriva celui ce îi conducea în chip văzut, la nivel uman, Moise (Ieșirea 16, 3). Deci în cadrul rememorării, retrăirii, ieșirii lor din Egipt, nu pot face abstracție de acest aspect, al postirii (impropriu spus), al înfrânării de la mâncare, chiar dacă nu de bunăvoie. Dacă Dumnezeu nu i-a părăsit atunci în pustie și le-a dat să mănânce, pâine și carne, ei au avut conștiința vie permanent, că Dumnezeu este cu ei, că sunt poporul lui Dumnezeu, poporul ales.

Dacă atunci au postit forțat (post fizic), în sensul că au răbdat foame și au cârtit pentru aceasta, în timpul rememorării, prăznurii Paștilor, ei postesc de data aceasta de bunăvoie. Dacă atunci erau triști și mânioși pe Moise și chiar pe Dumnezeu Însuși, pe care L-au și părăsit închinându-se la dumnezei inexistenți, acum sunt veseli și au convingerea fermă că singurul Dumnezeu adevărat este Cel Căruia i se închină în Templul din Ierusalim. Astfel, postul evreilor la Sărbatoarea Paștilor, devine un mijlor de misiune atât în interiorul neamului lor, cât și pentru cei de alte neamuri. Dacă atunci erau înfometați de pâine, dar nu și de Dumnezeu, îi vedem acum înfometați de cuvântul Lui Dumnezeu, lăsându-și trupul pe plan secundar. Un înțelept spunea așa într-o rugăciune:

“Doamne, dă pâine celor ce au prea multă foame! Si dă-le foame de Tine celor ce au prea multă pâine!”.

Postul evreilor, era un mijloc de comunicare și de întâlnire cu divinitatea, iar văzând alții faptele lor și cunoscându-le istoria, erau provocați să Îl cunoască și ei pe Dumnezeu. Mântuitorul vorbește în acest sens astfel: “Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, așa încât să vadă faptele voastre cele bune și să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri.” (Matei 5, 16). Chiar dacă se referă la creștini, totuși nu le putem anula calitățile, punctele forte ale iudeilor, valorile lor, pentru că tot Iisus Hristos spune în continuare “Să nu socotiți că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc” (Matei 5, 17). Postul evreilor practic are în centrul său, evocarea marelui eveniment al ieșirii din Egipt, prin aceasta arătând și măreția Lui Dumnezeu, care nu i-a părăsit în momentele grele ale existenței lor ca popor.

Prin postul lor, evreii îl urmează de data aceasta pe Moise, care a postit timp de 40 de zile pe Muntele Sinai, după care a primit Tablele Legii (Ieșirea 34, 28) și așa cum Moise a devenit un misionar puternic printre evrei, fiind plin de puterea lui Dumnezeu astfel încât “fața sa strălucea” (Ieșirea 34, 29), și pelerinii evrei devin misionari printre ceilalți, aceștia fiind un exemplu de păstrare a credinței, a Legii Domnului. Dacă atunci doar Moise a postit, de data aceasta toți pelerinii evrei postesc, chiar dacă nu 40 de zile, dacă atunci doar o persoană a trăit în legea Domnului, restul părăsindu-L, de data aceasta postul este o lucrare la care participă toți evreii pelerini. Atunci doar Moise a fost ales să meargă spre Dumnezeu, un pelerinaj spre Dumnezeu Însuși, pe care L-a întâlnit pe Muntele Sinai, de data aceasta întregul popor este ales să Îi fie închinător, pelerin, spre locul unde Dumnezeu și-a găsit locaș, Templul din Ierusalim. Prin postul lui Moise, Dumnezeu S-a arătat acestuia, iar el s-a făcut cunoscut evreilor idolatri. La fel prin postul lor, evreii îl fac cunoscut pe Dumnezeu în întreaga lume, având în vedere că sunt răspândiți pe tot mapamondul, fiind recunoscuți pentru rigurozitatea lor și în privința postului.

Despre post, în Vechiul Testament, ca și poruncă, se vorbește la Deuteronom 9, 10 (postul lui Moise pe Muntele Sinai), Levitiv 16, 29-31 (postul asociat cu lipsa muncii, pentru curățire de păcate), I Regi 7, 6 (postul pentru idolatrie, în vremea lui Samuel), Judecători 20, 26 (postul de biruință al evreilor ), Levitic 23, 27, iar in creștinism postul “nu mai are în centrul său evocarea unor evenimente din Vechiul Testament, ci participarea la viața și lucrarea lui Hristos în om”.

Rezistența evreilor în diaspora ca și popor al lui Dumnezeu, perioadă îndelungată, un exemplu pentru mulți

Dacă astăzi oamenii pleacă din țară de bunăvoie și nu sunt robi acolo unde trăiesc, evreii din Egipt erau robi, deci nu stăteau acolo de bunăvoie. Erau un popor monoteist în mijlocul unui popor politeist. Erau într-o stare de robie atât din punct de vedere fizic, cât și sufletesc. În timpul celor 430 de ani de robie (Ieșirea 12, 40, 41; Epistola către Galateni 3, 17), sau 400 de ani (Facere 15, 13), evreii nu au trăit foarte rău în toată această perioadă, în sensul că aveau de mâncare, chiar dacă “Egiptenii nu puteau să mănânce la un loc cu evreii, pentru că aceștia sunt spurcați pentru Egipteni” (Facerea 43, 32). A cincea parte din roadele pământului le dădeau lui Faraon (Facerea 47, 24), dar și așa, evreii, până la moartea lui Iosif, au trăit într-un mediu neostil lor. Cu toate acestea Iosif, înainte de a muri, le profețește fraților săi spunându-le că Dumnezeu îi va cerceta și “vă scoate din pământul acesta și vă va duce în pământul pentru care Dumnezeul părinților noștri S-a jurat lui Avraam și lui Isaac și lui Iacov” (Facerea 50, 24), iar în același timp le poruncește zicându-le: “dar voi să scoateți oasele mele de aici” (Facerea 50, 25), adică să îl dezhumeze și să fie dus și reîngropat în pământul făgăduit lor de Dumnezeu. Aceasta arată că nu și-au pierdut speranța într-un viitor luminos, că se vor întoarce odată în țara lor. Își doreau aceasta, iar speranța sfântă pe care o purtau în suflet, le dădea putere și răbdare în robie.

După moartea faraonului, prieten al lui Iosif și protector al evreilor, ajunge la conducerea Egiptului un faraon “care nu cunoscuse pe Iosif” (Ieșirea 1, 8). Acesta începe să îi asuprească pe evrei pentru a-i slabi ca și comunitate, socotindu-i prea mulți, dar și un pericol pentru conaționalii săi. După ce se adresează poporului său, evreii au fost puși să muncească din greu, egiptenii încercând să îi împuțineze ca număr, să le slăbească puterea, așa cum observăm: “Veniți dar să-i împilăm, ca să nu se mai înmulțească și ca nu cumva la vreme de război să se unească cu vrăjmașii nostri și bătându-ne, să iasă din țara noastră!” (Ieșirea 1, 10). Atunci au fost supuși la munci foarte grele, la câmp, în construcții, și la altele (Ieșirea 1, 11-14), iar evreii înmulțindu-se și mai mult, două moașe au primit ordin de la faraon să fie uciși toți băieții născuți (Ieșirea 1, 16). Pentru că nu l-au ascultat pe faraon cele două moașe, acesta a poruncit întregului popor ca băieții evrei nou născuți să fie lăsați să moară în râul Nil (Ieșirea 1, 22). Viața evreilor era tot mai grea în Egipt, faraon dorea cu orice preț să îi împuțineze, îi punea la muncă normată fără să le ofere condiții de muncă, își băteau joc de ei și îi condamnau pentru credința pe care o aveau în Dumnezeu (Ieșirea 5, 17, 21). În asemenea condiții extreme, evreii nu și-au pierdut răbdarea, au rezistat, nu L-au părăsit pe Dumnezeu care, după sute de ani de robie, le-a trimis un bărbat providențial, salvator, pe Moise, care le-a întărit sentimentul național, de comunitate, chiar dacă erau într-o țară străină și ostilă lor de data aceasta. Această amintire, faptele lor, eu efect misionar asupra celor din jurul lor, fiind un exemplu pentru toți cei aflați în diaspora, între străini, cu o altă cultură și credință.

Sărbătoarea Săptămânilor sau Cincizecimea

Este a doua sărbătoare în cadrul căreia evreii mergeau în pelerinaj la Templul din Ierusalim, despre această sărbătoare vorbindu-se în mai multe locuri din Vechiul Testament, și dăm câteva versete: “Și atunci să săvârșești sărbătoarea săptămânilor Domnului Dumnezeului tău cu dar de bunavoie, cum îți va da mâna și după cum vei putea, din cele cu care te-a binecuvântat Dumnezeul tău” (Deuteronom 16, 10); “Să ții și sărbătoarea săptămânilor, sărbătoarea pârgei, la secerișul grâului, și sărbătoarea strângerii recoltelor, a sfârșitul toamnei” (Ieșirea 34, 22); “Iuda și ai săi, mulțumindu-le, i-au îndemnat ca și de aici înainte să fie buni în neamul Iudeilor, și au venit la Ierusalim, când se apropia sărbătoarea Cincizecimii” (2 Macavei 12, 31); “Iar când m-am întors eu la casa mea, și mi-au fost da-ți înapoi, Ana, femeia mea, și fiul meu Tobie, în ziua Cincizecimii, sărbătoarea Săptămânilor, s-a pregătit la mine un prânz bun și m-am așezat la masă” (Tobit 2, 1). Spre deosebire de sărbătoarea Paștilor care ținea 8 zile, sărbătoarea săptămânilor ținea doar o singură zi, evreii prăznuindu-o printr-un pelerinaj la Templul din Ierusalim, unde însă nu mergeau cu mâna goala. În același timp încetau orice lucru în ziua sărbătorii, odihnindu-se, practic își dedicau întrega zi lui Dumnezeu. Se serbează în ziua a șașea, în lunile mai sau iunie, iar înainte de aceasta, toată noaptea evreii citesc din Lege.

După cum se observă, sărbătoarea are mai multe denumiri. Este denumită Sărbătoarea Cincizecimii pentru că se ținea la cincizeci de zile din momentul începutului strângerii recoltei de grâu și orz, aceasta însemnând a cincizeci și una zi cu tot cu ziua Paștilor, deoarece snopul de orz se aducea a doua zi de Paști. Mai este denumită și sărbătoarea secerișului, dorind să se arate caracterul agricol al acesteia, legătura sărbătorii cu începutul secerișului, fiind vorba de ultima recoltă de cereale și culesul primelor fructe. Se mai numește și sărbătoarea dăruirii Torei, simbolizând momentul nașterii din punct de vedere spiritual al poporului evreu.

Extragem câteva aspecte misionare și din această sărbătoare, unele fiind deja analizate având în vedere că sunt comune celorlalte două sărbători în care evreii mergeau la Ierusalim în pelerinaj.

Aducerea aminte de Dumnezeu prin jertfele aduse la Templul din Ierusalim și recunoașterea preotului ca și mijlocitor înaintea Lui Dumnezeu pentru popor-misionarism al întregului popor

Sărbătoarea aceasta pune accent pe trup, fiind o zi în care erau îndestulați cu mâncare, cereale, fructe, lactate, miere (Cântarea Cântărilor 4, 11). Având în vedere însă că prăznuiau și ziua în care au primit cele zece porunci prin Moise, de la Însuși Dumnezeu, într-un moment de sărăcie materială, dar și spirituală, ei neuitând aceasta, îi aduc lui Dumnezeu, la Templu, coșuri cu trufandale, în timp ce instrumentele muzicale prin sunetul lor accentuau bucuria pelerinilor. Aceste daruri se aduceau la Templu în prezenta pelerinilor, ancorându-i pe toți într-o stare mistică am putea spune, în sensul că se scotea în evidență puterea lui Dumnezeu, recunoștința față de El, amintirea Muntelui Sinai, unde Dumnezeu i-a pecetluit ca și popor ales. Țapul, ca jertfă pentru păcat, berbecul, cei șapte miei de un an, doi junci, aduse ca ardere de tot, de asemenea jertfele nesângeroase, două pâini dospite, dar și alte jertfe aduse Domnului, scot în evidență deschiderea lor spre Dumnezeu, recunoașterea fără echivoc, că fără El nu pot face nimic.

Dacă atunci când Moise era pe Muntele Sinai și vorbea cu El, iar ei se închinau la un vițel de aur, de data aceasta nu doar că i se închină, dar îi și aduc daruri. Atunci nu au ascultat de Moise chiar dacă acesta a vorbit cu Dumnezeu, fiind alesul lui Dumnezeu (Ieșirea 19, 9), de data aceasta îl cinstesc pe preot, aducându-i pâine și doi miei, pentru a se ruga înaintea Domnului pentru ei.

Ca și atunci, și astăzi, muzica în cadrul peleriajului are rolul ei, adevăr afirmat de către Mirel Bănică, cercetător științific la Institutul de Istorie a Religiilor din cadrul Academiei Române, astfel:

”Muzica este un instrument eficace de construcție a comunității pelerine, pentru că atinge emoția participanților, reușind să o articuleze într-un tot unitar”.

Observăm că muzica însoțea pelerinii evrei, dar îi însoțește și pe pelerinii de astăzi, având un rol important, relația dintre muzică, spațiul sfânt al pelerinajului și spațiul public, fiind acela de separare a pelerinilor de ceilalți, sporindu-se astfel unitatea celor aflați în același duh.

Chemarea copiilor la școala sau la sinagogă, element misionar important

Pentru prima dată se aduceau copiii la școală sau la sinogogă chiar cu prilejul acestei sărbători, vârsta minimă fiind cinci ani, ceea ce îi oferă acesteia un caracter aparte, practic luau parte la sărbătoare toți evreii, de la mic la mare. Se punea accent pe cunoaștere, atât intelectuală cât și spirituală, pentru că, cunoașterea lui Dumnezeu generează fericirea. Dacă până la vârsta de cinci ani, copiii erau în grija mamei, de aici încolo copiii erau educați la Templu în cazul de față, fiindcă vorbim despre cei din Ierusalim. Aceștia erau inițiați în citire și scriere pentru a putea citi Legea, cărțile sfinte, învățau matematică, dreptul public și cel particular. Erau de asemenea inițiați în legea morală, învățând să își respecte părinții (Ieșirea 20, 12), și să nu le provoace vreun rău, atât fizic cât și moral, pentru a nu avea ei înșiși de suferit (Deuteronom 27, 16; Ieșirea 21, 15).

Pe lângă aceste îndeletniciri ale celor mici, israeliții au fost preocupați de geografie, interesându-i țara lor și foarte puțin țările vecine lor, apoi medicina, care era practicată de către preoți, aceștia fiind cei ce îi examinau pe leproși și puneau diagnosticul (Levitic 13). Au mai fost preocupați de muzică, aceasta însoțindu-i în cadrul cultului divin. În schimb, nu au cultivat cunoașterea astronomiei, pentru că aceasta, unită cu astrologia, îi putea duce la idolatrie (Deuteronom 4, 19). De asemenea nici filosofia nu a ocupat un loc important în cultura lor, dar aceasta doar până la exil, după acest episod unii gânditori, ca de exemplu Filon din Alexandria, scot în evidență părțile bune ale filosofiei pe care le-au implementat în învățătura lor biblică. Dar despre cunoaștere au vorbit nu doar evreii, aceasta fiind susținută și de filosoful grec Socrate astfel, care spunea:

“Ce este virtutea? Virtutea este știința cunoașterii, este o formă de cunoaștere. Cunoașterea cu virtutea se suprapun. Cu cât omul cunoaște mai mult, cu atât este stimulat să practice virtutea. Înțeleptul este virtuos pentru că vede binele și nu poate să nu-l urmeze. Nimeni nu este rău cu bună cunoștință. Cel care face răul îl face nu pentru că vrea răul, ci pentru că ignoră binele, îl face deci din ignoranță. Iar viciul, toate formele de viciu, coincid cu ignoranța, care este contrarul cunoașterii”.

Această idee socratică, chiar dacă are punctele ei bune, este nedeplină deoarece constatăm că virtutea stă în voință nu în intelect, lucru afirmat mai ales de Sfântul Apostol Pavel. Și nu numai Pavel afirma aceasta, ci este afirmată de realiatea cotidiană, pentru că observăm cu ochiul liber cum foarte mulți oameni inteligenți își folosesc capacitățile intelectuale nu pentru a-și spori virtuțile, a-și înmulți talanții, ci din contră, pentru a face răul, a promova răul atât la nivel personal (sinuciderea), cât și la nivel comunitar (corupția) și nu în ultimul rând la nivel planetar (bomba atomică, războaiele pentru dominație, bogăție etc).

Constatăm că educația copiilor era vitală pentru evrei, iar faptul că cei mici își începeau educația cu prilejul acestei sărbători, arată clar caracterul misionar al acesteia în acest sens.

Sărbătoarea Corturilor

Este cea de-a treia mare sărbătoare a evreilor când mergeau în pelerinaj. În Vechiul Testament se pomenește de această sărbătoare în mai multe locuri, după cum urmează: “Din ziua a cincisprezecea a lunii a șaptea începe sărbătoarea corturilor; șapte zile să sărbătorești în cinstea Domnului” (Levitic 23, 34); “Sărbătoarea corturilor s-o săvârșești șapte zile, după ce vei aduna din aria ta și din teascul tău” (Deuteronom 16, 13); “Se vor sui în fiecare an să se închine Împăratului, Domnul Savaot, și să prăznuiască sărbătoarea corturilor” (Zaharia 14, 16), dar și la Deuteronom 31, 10 și II Paralipomena 8, 13. Sărbătoarea avea o durată de șapte zile, între 15 și 22 Tișri, miezul acesteia fiind legată de șederea evreilor în corturi în timpul trecerii lor prin pustiu, ei comemorând și retrăind aceasta, însă în același timp era și un prilej de mulțumire față de Dumnezeu pentru roadele cu care au fost binecuvantati în vara care a trecut, în acest sens sărbătoarea având un caracter euharistic. Era un moment de veselie pentru faptul că Dumnezeu și-a împlinit față de ei promisiunile făcute înaintașilor lor, acela de a le da pământ, Ierusalimul, ca loc de închinare, unde locuia Dumnezeu, dar în același timp se veseleau și datorită strâgerii recoltei.

În cele urmează extragem câteva aspecte misionare ale acestei sărbători.

Frațietatea evreilor bogați și a celor săraci și unitatea națională, elemente misionare ale sărbătorii Corturilor

Începem prin cuvintele lui Isaia care zice: “Privește Sionul, cetatea sărbătorilor noastre; ochii tăi să vadă Ierusalimul, loc de liniște, cort bine înfipt, ai cărui țăruși nu se pot scoate, ale cărui frânghii nu se pot desface. Domnul este cu noi aici în toata slava Sa” (Isaia 33, 20-21). Prin urmare, evreii trăiau această sărbătoare într-o bucurie deplină, fiind asigurați că Dumnezeu este cu ei. Această siguranță a prezenței lui Dumnezeu, îi transforma în oameni spiritualizați, încât pentru ei în acele momente nu mai conta bogăția sau starea socială. Erau una, bogați și săraci, uniți în același gând, Acela de a-L sluji pe Dumnezeu, protectorul și proniatorul lor. Erau frați în acele zile, această stare de unire dintre ei sporind și unitatea lor națională. Locuiau în corturi făcute din crengi verzi timp de șapte zile, bogații și săracii, cei slabi și cei puternici, în acele zile de sărbătoare toți pelerinii punând accent pe două principii. Primul se referă la Dumnezeu, Proniatorul, iar al doilea se referă la naționalitatea lor, cea de popor evreu, aleșii Domnului. Trebuie menționat că săracii aveau drepturi și nu era marginalizați, erau chiar ajutați prin lege. Pe de altă parte aveau dreptul să mănânce din holda, via sau livada altuia însă fără să-și ia rezerve (Deuteronom 23, 4-25), se practica milostenia (Deuteronom 15, 7-11).

Această stare de împreună locuire în cadru pelerinajului, o întâlnim și în creștinim, în zilele noastre, atunci când atât cei bogați, cât și cei săraci stau împreună la masă în aceiași trapeză, se roagă sub cupola aceleiași biserici aceluiași Dumnezeu, stau la rând împreună pentru a se închina la aceleași sfinte moaște sau chiar dorm în același tip de chilie. Făcând o paralelă, putem spune că evreii trăiau liturghia pe care o trăim noi astăzi, atunci când preotul spune: “Să ne iubim unii pe alții, ca într-un gând să mărturisim”, iar strana răspunde “Pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, Treimea cea de o ființă și nedespărțită”. Trăiau și ei într-un gând, acela al frațietății în aceiași credință, iar în același timp Îl mărturiseau pe Dumnezeu, Cel ce i-a ales ca și popor al Său.

Dacă în pustie evreii au fost uniți în rău, în neascultare față de Dumnezeu, la sărbătoarea Corturilor, evreii sunt uniți, toți, în ascultare de Dumnezeu, sunt uniți unii cu alții, practic se consolidează unitatea lor națională.

Tânărul Iisus Hristos, pelerin la Templul din Ierusalim

Iisus Hristos, la vârsta de doisprezece ani, merge împreună cu părinții Lui, în pelerinaj la Templul din Ierusalim, cu prilejul sărbătorii Paștilor, respectând astfel tradiția iudaică. Având în vedere că drumul era periculos, existând riscul să fii jefuit sau chiar mai rău, să fii omorât, evreii mergeau în pelerinaj în grupuri mari, în familie, oricum persoanele participante la pelerinaj se cunoșteau între ele. Iisus Hristos chiar înainte de a spune “să nu socotiți că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc” (Matei 5, 17), înainte cu optsprezece ani de a rosti aceste cuvinte, El le și practica. Merge la Templu, pentru că la evrei așa cum am arătat, băieții, adolescenții, la vârsta de 12-13 ani erau socotiți egali înaintea Legii cu ceilalți adulți, fiind responsabili de deciziile lor, de faptele lor. La cinci ani evreii începeau să studieze Scriptura, la zece ani, studiau Mișna, la treisprezece ani învățau poruncile, la cincisprezece ani studiau Ghemara, iar după ce cunoșteau practic Legea, la optsprezece ani se căsătoreau. Observăm că tânărul Iisus este recunoscut ca și major de către legea mozaică, revenindu-i obligațiile unui adult, iar în același timp, Iisus își revendică apartenența Sa la Dumnezeu Tatăl înaintea părinților Săi pământești.

Femeile nu aveau obligația să meargă în pelerinaj la Ierusalim, dar în ultima parte a Vechiului Testament prezența acestora la Templu în pelerinaj este atestată, acestea împreună cu familiile lor participând la sărbătoare maxim două zile, chiar dacă aceasta ținea șapte zile. Astfel prezența la sărbătoare atât a femeilor, cât și a bărbaților împreună cu copiii lor, sporea numărul pelerinilor în Ierusalim, ajungându-se la 125.000, depășindu-se numărul propriilor locuitori ai capitalei. Conform documentelor iudaice, numărul pelerinilor ar fi fost de două milioane șapte sute de mii (o cifră total eronată, nereală), aceasta rezultând din textul următor, însă această cifră este doar o presupunere, neexistând dovezi clare în acest sens.

“Când a sosit așa-numita sărbătoare a Paștilor, în care între ora a 9-a și ora a 11-a se aduceau jertfe, unde de fiecare dată nu luau parte mai puțin de zece oameni, ca într-o frație, de unul singur neavând voie să se ospăteze nimeni – iar câteodată se adunau și 20 de bărbați-, s-a ajuns la numărul total de 255.600 de animale de jertfă. Dacă socotim numai câte zece inși de fiecare jertfă, rezultă un număr de 2.700.000 de participanți”.

Indiferent de numărul pelerinilor, care oricum era foarte mare, semn al credinței evreiești, indiferent de voința părinților lui Iisus Hristos, indiferent de obiceiurile și tradițiile mozaice, Hristos merge ca și pelerin la Templu în primul rând datorită voinței lui personale, dumnezeiești, aceasta afirmându-o El Însuși când spune:“Oare nu stiați că în cele ale Tatălui Meu trebuie să fiu?” (Luca 2, 49). Hristos se află acolo unde este și Tatăl Său, acolo unde se învață si se vorbește despre Dumnezeu, arătând prin aceasta importanța sărbătorii Paștilor, dar și a templului, chiar dacă acesta și-a început declinul. Prin aceste cuvinte, practic Iisus recunoaște că misiunea Lui este aceea de a face voia Tatălui Său, misiune pe care o și îndeplinește la modul absolut, pe crucea Golgotei. Pelerinajul Mântuitorului scoate în evidență dumnezeirea Sa, știința, cunoștințele Sale religioase (Luca 2, 52), ascultarea Sa față de învățătorii de la Templu, dar și față de părinții Săi (Luca 2, 46, 51). Când Hristos afirmă că se află “în cele ale Tatălui Meu” (Luca 2, 49), unde “trebuie să fiu”, chiar dacă templul a fost construit de strămoșii Săi, El recunoaște importanța misionariatului prin ctitorire. Omul construiește, iar Dumnezeu își face locaș acolo. Este un aspect misionar foarte important scos în evidență chiar de către Dumnezeu Însuși. De asemenea Iisus scoate în evidență și caracterul transformator al casei Lui Dumnezeu, pentru om, omul Iisus în Templu fiind, neglijează “toată grija cea lumească”, de care S-a lepădat, uitând de părinții săi pământești, fiind conectat total la Dumnezeu, într-o ascultare deplină. Dar această stare de independență față de părinții Lui, nu capătă accente păcătoase, El supunându-se părinților Săi (Luca 2, 51), respectând porunca lui Dumnezeu care spune: “Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, așa cum ți-a poruncit Domnul, Dumnezeul Tău” (Ieșire 20, 12).

Cele trei sărbători după dărâmarea Templului din Ierusalim

Cel de al doilea Templu din Ierusalim, a fost construit de către Zorobabel și de marele preot Iesua, la aproximativ 70 de ani de la distrugerea Primului Templu, însă nu a avut splendoarea celui dintâi, fiind mult mai modest, sărăcăcios, dar și așa, Templul a avut menirea celui dintai, adică un loc de pelerinaj pentru evrei, un loc de închinare în care Îl căutau pe Dumnezeu. Totuși, în timp, Templul a fost înzestrat cu un nou jertfelnic de aur, cu sfeșnicul luminii, catapeteasmă, masa punerii înainte, cădelnițe de aur, năstrapele etc. De remarcat este faptul că la construirea acestuia au fost susținuți moral și financiar de către autoritățile persane ale acelor vremi. În anul 169 î. Hr., Templul a fost profanat de către Antioh, în anul 64 î. Hr. de către armata lui Pompius, iar în anul 56 î. Hr. de către Crassus care a jefuit în mod grosolan Templul, devalizându-l.

Irod cel Mare, așa cum era supranumit, în anul 37 înainte de Hristos, dintr-un zel pur electoral, politicianist, a reconstruit Templul profanat. A fost așezat în munții Iuda, între munții Beth-El, la nord, iar la sud munții Hebron, la est era valea Cedron și valea Iosafat, valea Hinon la sud și est, iar zona de nord-vest era în legătură cu munții Iuda. Mai remarcăm că Templul a fost așezat pe o suprafață calcaroasă, solidă, la 800 m deasupra nivelului Mării Mediterane. Dacă până la el locul de închinare la evrei, era zidit, construit, din considerente pur spirituale, de data aceasta, Irod a construit un templu pentru Dumnezeu, dintr-o pornire lăuntrică din care lipsea Dumnezeu, făcând totul pentru popularitate. Binențeles că a ctitorit un templu frumos, grandios, măreț, depășindu-l în acest sens pe cel construit de Zorobabel. Acest adevăr este confirmat de către cuvintele Talmudului Babilonian (Tratatul Bava Batra 4, 1): „Cine nu a văzut Clădirea lui Irod nu a văzut o clădire frumoasă în viața lui”.

Acest loc de pelerinaj cu toate frumusețile lui, a fost distrus în anul 70 după Hristos, iar o dată cu acesta întregul Ierusalim, de către armata generalului roman Titus, conform profeției Mântuitorului Iisus Hristos care a spus clar că, “Ierusalimul va fi călcat în picioare de neamuri” (Luca 21, 24), iar referitor la Templu “El le-a zis: Nu vedeți toate acestea? Adevăr vă spun, nu va rămâne piatră peste piatră care nu va fi dărâmată” (Matei 24, 2). Prin “urâciunea pustiirii” (Marcu 13, 14), de asemenea, Hristos vorbește despre dărâmarea Templului din Ierusalim, distrugerea locului de închinare pentru evrei, a locului de pelerinaj. Astăzi, în locul Templului, găsim moscheia lui Omar.

O dată cu distrugerea locului sfânt, pelerinajul evreilor devine fără obiect, pelerinajul în sine fiind o călătorie spre un loc sfânt. Sărbătorile în care se mergea în pelerinaj odinioară, se celebrează și astăzi, însă fără a merge la Templu, acesta nemaiexistând. Astăzi sinagoga iudaică înlocuiește Templul din Ierusalim, aceasta fiind o casă de rugăciune mai mult, iar preoții au fost înlocuiți cu rabinii, aceștia fiind consilieri și juriști. Chiar și așa, fără Templul din Ierusalim, sărbătorile anuale își păstrează caracterul de bucurie. Sărbătoarea Paștilor o petrec în familie pe de o parte, și totodată recită în sinagogă rugăciuni, citesc din Cântarea Cântărilor, la Cincizecime își împodobesc casele cu verdeață și cântă anumite cântări speciale, iar la Sărbătoarea Corturilor desfășoară diferite activități la sinagogă, pe care o înconjură cu suluri din Lege în mâini și cu ramuri de copac.

Totuși, chiar și astăzi evreii merg în pelerinaj la Zidul Plângerii.

Bibliografie:

Biblia sau Sfânta Scriptură, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2001.

***Liturghier, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2000.

***Patericul, Editia a 4-a rev., Alba-Iulia, Editura Reîntregirea, 2004.

Abrudan, Dumitru, Cornițescu, Emilian, Arheologie biblică-pentru Facultățile de Teologie, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1994.

Bădiliță, Cristian, Băltăceanu, Francisca, Broșteanu, Monica, Slușanschi, Dan, în colaborare cu Florescu, Ioan-Florin, Septuaginta 1, traducere din limba greacă de C. Bădiliță, introducere de Marguerite Harl, note de M. Harl și C. Bădiliță, București, Editura Polirom, 2004.

Bănică, Mirel, Nevoia de miracol: fenomenul pelerinajelor în România contemporană, postfață de Sorin Antohi, Iași, Editura Polirom, 2014.

† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Foame și sete după Dumnezeu-înțelesul și folosul postului, București, Editura Basilica, 2010.

Davy, Marie-Madeleine, Enciclopedia doctrinelor mistice, volumul 1, traducere de Olimpia Berca, Constanța, Ciocărlie, Constantin, Făgețan, Margareta, Gyurcsik, Eugen Constantin, Jurca, Beatrice, Stanciu, Timișoara, Editura Amarcord, 1997.

Delumean, Jean, Religiile lumii, București, Editura Humanitas, 1996.

Epstein, Isidor, Iudaismul, origini și istorie, traducere și note de Ticu Goldstein, București, Editura Hasefer, 2001.

Filoramo, Giovanni, Massenzio, Marcello, Raveri, Massimo, Scarpi, Paolo, Manual de istorie a religiilor, traducere de Elin Mihai, București, Editura Humanitas, 2004.

Filoramo, Giovanni (coord.), Istoria religiilor, vol. 2, traducere de Cornelia Dumitru, Iași, Editura Polirom, 2008.

Gaudin, Philippe (coord.), Marile Religii, traducere de Sanda Aronescu, București, Edituri Orizonturi, Lider, București, 1995.

Hârlăoanu, Alfred, O istoria a mozaismului și a Israelului Antic, București, Editura Nemira, 2001.

Idel, Moshe, Maimonide și mistica evreiască, traducere de Mihaela Frunza, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2001.

† Irineu, Arhiepiscop al Alba Iuliei, Țara Sfântă, arena operei mântuitoare, Ediția a 2-a, revizuită și completată, Alba-Iulia, Editura Reîntregirea, 2014.

Josephus, Flavius, Istoria războiului Iudeilor împotriva Romanilor, București, Editura Hasefer, 1999.

Leigh Molyneaux, Brian, Vitebsky, Piers, Pământ sacru, monumente sacre, traducere din limba engleză de Gabriel Tudor, București, Editura ALL, 2008.

Moldovan, Alexandru, Evanghelia “copilăriei” lui Iisus: Luca 1-2: exegeză și teologie, Cluj-Napoca, Editura Meca, 2011.

Muntean, Cristian, Ierusalim, istorie și eshatologie (teză de doctorat), în revista “Studii Teologice”, seria a II-a, anul LVI, nr. 1-2, ianuarie-iunie, 2004.

Popescu, Andreea Maria, Pelerinii luminii: sacru și literar în Evul Mediu Occidental, București, Editura Universității din București, 2007.

Semen, Petre, Arheologia biblică în actualitate, Ediția a 3-a, revizuită, Iași, Editura Trinitas, 2008.

Solomon, Norman, Iudaismul-Foarte scurtă introducere, traducere de Florin Sicoie, București, Editura Allfa, 2003.

Steinhardt, Nicolae, Dăruind vei dobândi, Baia Mare, Editura Episcopiei Ortodoxe, 1992,

Tia, Teofil, Contra-misiunea preotului prin incultură, Alba-Iulia, Editura Reîntregirea, 2004.

Tia, Teofil, “Doctore, vindecă-te pe tine însuți”-Exigențele autoterapiei psiho-pastorale, Alba-Iulia, Editura Reîntregirea, 2003.

Tia, Teofil, Elemente de „Pastorală Misionară” pentru o societate post-ideologică, Alba-Iulia, Editura Reîntregirea, 2003.

Vasilescu, Emilian, Istoria religiilor, Ediția a III-a, București, Editura Didactică și Pedagogică, R.A., 1998.

Surse web:

https://ro.wikipedia.org/wiki/Al_Doilea_Templu_din_Ierusalim (accesat la data de 16.06.2015).

https://ro.wikipedia.org/wiki/Socrate (accesat la data de 22.06.2015).