Dimensiunea Militară A Gândirii Strategice

DIMENSIUNEA MILITARĂ A GÂNDIRII STRATEGICE

(GÂNDIREA STRATEGICĂ ÎN ORGANIZAȚIA MILITARĂ)

CAP 1: CONCEPTE DESPRE STRATEGIE ȘI GÂNDIREA STRATEGICĂ

Strategia și gândirea strategică – abordări conceptuale

Unul dintre subsistemele importante ale sistemului social global este și domeniul militar, care include totalitatea ideilor, concepțiilor și teoriilor referitoare la război, lupta armată și forțele armate, precum și instituțiile, relațiile, măsurile și acțiunile corespunzătoare lor, ce se desfășoară la un moment dat, de către un stat pentru promovarea intereselor sale în raporturile cu alte state. Domeniul militar cuprinde următoarele componente: gândirea militară, practica militară, teoria militară, politica militară, știința militară și doctrina militară.

Gândirea militară reprezintă o componentă specifică gândirii sociale fiind alcătuită din totalitatea ideilor, teoriilor și strategiilor care abordează fenomenul militar dintr-o epocă dată. Aceasta are o latură practică și una teoretică, de teorie militară.

Preocuparea pentru studiul fenomenului militar s-a manifestat încă din antichitate (Sun-Tzu (cca400-330 î.H.), Xenophon (430-355 î.H.), Flavius Mauritius Tiberius (539-602), a continuat în evul mediu (Mauritius de Nassau (1567-1625) și s-a dezvoltat în mod deosebit după războaiele revoluției franceze și napoleoniene (Clausewitz (1780-1831), Jomini (1779- 1831), ș.a.

În România, gândirea militară a cunoscut o primă perioadă de afirmare la voievozii și conducătorii de oști din secolele XIV-XVIII, concretizându-se în acțiuni militare de mare eficiență și cu numeroase momente de prioritate pe plan european. Aceasta s-a afirmat din nou în sec. XIX și în primele decenii ale sec. XX, când gânditori și oameni politici de frunte precum N. Bălcescu (1819-1852), A. Iancu (1824-1872), M. Kogălniceanu (1817-1891), A. I. Cuza (1820-1873), teoreticieni militari precum Gh. Slăniceanu (1835-1885), C. Hârjeu (1856-1928), ș.a., istorici și sociologi precum N. Iorga (1871-1940) și D Gusti (1880-1955) au adus contribuții însemnate la elaborarea și dezvoltarea gândirii militare românești moderne.

Gândirea militară circumscrie cunoștințele referitoare la originea, cauzele, caracterul și legitățile războiului, privit nu numai ca stare conflictuală, ci și ca fenomen social-istoric, cu implicațiile pe care acesta le presupune pe toate planurile.

Concepțiile, teoriile, ideile și tezele cu privire la factorii materiali și spirituali, obiectivi și subiectivi și în general de orice natură, care determină sau influențează constituirea instituțiilor militare, principiile pregătirii și ducerii luptei armate, natura, caracterul și rolul social-politic, organizarea, înzestrarea și pregătirea instituțiilor armatei, a organismului militar alcătuiesc componentele de bază ale gândirii militare.

Conținutul gândirii militare înglobează concepțiile», 'teoriile, ideile rezultate din investigarea fenomenului militar, reflectând interese și nevoi dictate de condițiile concret istorice ale dezvoltării umanității.

Gândirea militară este cuprinsă, în primul rând, într-o mare varietate de lucrări fundamentale, monografii, studii, materiale de opinie, publicații, manuale, dicționare, etc., care sintetizează cunoștințele, concepțiile, teoriile și ideile referitoare la domeniul în cauză.

În al doilea rând, elemente importante ale gândirii miliare se constituie în legile, regulamentele și diversele acte cu caracter nominativ care consfințesc sub formă de principii și norme, rezultatele studierii fenomenelor militare în concordanță cu cerințele puse de organizarea militară, de politica militară într-un cadru social-politic și național, determinant, într-o epocă dată.

Gândirea militară, ca parte a conștiinței sociale, reprezintă o reflectare abstractizată și generalizată a unor condiții social-istorice concrete. Conținutul și trăsăturile esențiale ale gândirii militare sunt, în fiecare etapă, determinate de caracteristicile economice, politice, ideologice, etc., ale epocii respective.

Concepțiile și ideile ce alcătuiesc gândirea militară sunt produsul reflectării unor realități în conștiința oamenilor, care au poziții sociale, economice, politice diferite, sunt călăuziți de ideologii diferite, au interese deosebite. Ca atare, gândirea militară nu se înfățișează ca un sistem unitar de cunoștințe, ci ca o însumare de concepții, teorii, idei, opinii diverse care aparțin diferitelor curente de idei.

În etapa actuală, gândirea militară are o structură complexă, incluzând: știința militară, ramurile științelor sociale aplicate în domeniul militar, filozofia războiului, teoria militară, geografia militară, științele tehnice militare, ș.a.

În acest context, gândirea militară românească se distinge prin anumite însușiri definitorii cum sunt: abordarea consecventă și sistematică a fenomenelor și proceselor militare, receptivitatea față de tot ce e nou în știința militară, creativitate și spirit novator, integrarea critică a valorilor trecutului și contemporaneității, ș.a.

Teoria militară este un domeniu superior de analiză, de cercetare și de explicare a fenomenelor militare, a unor laturi esențiale ale acestuia, cuprinzând un sistem de idei fundamentale care generalizează practica militară și reflectă legile obiective ale luptei armate.

Teoria militară își poate îndeplini rolul doar atunci când are o bază științifică, când este indisolubil ancorată în practică. Teoria militară în epoca actuală are un pronunțat caracter pragmatic, preocupările sale fiind strâns legate de interesele statelor.

Practica militară, latură specializată a domeniului practicii sociale și componentă a domeniului militar, este alcătuită din totalitatea măsurilor și acțiunilor întreprinse de un stat (grup de state) privind organizarea, înzestrarea, pregătirea și instruirea forțelor armate, precum și cele referitoare la formele și procedeele de ducere a acțiunilor de luptă în conformitate cu legile obiective ale luptei armate.

Practica militară cuprinde două aspecte principale:

• activitatea ce se desfășoară în timp de pace, respectiv pregătirea populației, economiei și teritoriului pentru un eventual conflict sau pentru o situație de criză;

• activități ce se desfășoară în timpul conflictului sau crizei.

Între teoria militară și practica militară există o legătură indisolubilă, de intercondiționare și determinare.

Practica militară, ca activitate desfășurată de oameni în scopul obținerii victoriei în război, mai cuprinde: producția, perfecționarea și mentenanța armamentului și tehnicii de luptă, acțiunile trupelor de război și în procesul instrucției, asigurarea tehnico-materială, activitatea organizatorică a comandanților, diferitele experimentări științifice prin care se verifică armamentul și tehnica militară, procedeele noi de luptă și noile forme de organizare.

Pe baza materialului faptic acumulat în practica militară, teoria militară, în urma generalizării, sintetizării și abstractizării acestuia formulează opinii, idei, teze, principii, legități, care pot explica dezvoltarea fenomenului militar.

În activitatea militară, teoria militară are un rol important, rolul de călăuză în acțiune. Oricât de bogată ar fi experiența militară și oricât de variate .ar fi activitățile practice, acestea nu pot suplini lipsa domeniului teoretic. Practica militară care nu se călăuzește după o teorie științifică, nu-și poate îndeplini obiectivele.

În secolul nostru, secolul revoluției în afacerile militare, al informaticii și tehnologiilor înalte, armamentul și tehnica de luptă se perfecționează într-un ritm rapid, ceea ce determină creșterea cerințelor față de pregătirea teoretică a personalului militar. Această pregătire nu se poate limita la cunoașterea regulamentelor și instrucțiunilor în vigoare, ci trebuie să cuprindă un cerc larg de probleme din domeniul științei militare, al științelor tehnice militare, al cunoștințelor de cultură generală, al științelor sociale, psihologiei și pedagogiei militare, ș.a..

Legat de acest aspect, în lucrarea „Război și anti-război", Alvin Tofler făcea următoarea remarcă: „Ideea că Războiul din Golf a fost un război hightech, în care elementul uman a fost eliminat din luptă, e fantezie. Fapt este că forțele trimise de aliați în Golf constituiau cea mai bine instruită și expertă, din punct de vederee tehnic, armată lansată vreodată în luptă."

Tot Tofler mai aprecia următoarele: „Cu siguranță, educația avansată din zilele noastre e mai obișnuită în armată decât în cele mai înalte nivele ale afacerilor. Un studiu recent efectuat de către Centrul de Conducere Creativă din Carolina de Nord a demonstrat că numai 19% dintre managerii la vârf americani au obținut o diplomă post-universitară, câtă vreme remarcabila proporție de 88% dintre generalii de brigadă au studii superioare multilaterale. "

Legat de același aspect, Alvin Tofler își extinde aprecierea, întărind încă o dată ideea că nivelul pregătirii militarilor s-a extins extrem de mult: „Nivelul educațional crescând se manifestă și în rândul gradelor inferioare. Peste 98% din efectivele de voluntari în Războiul din Golf erau absolvenți de liceu – cel mai înalt procentaj din istorie. Mulți aveau studii chiar mai avansate."

O semnificație deosebită o are cunoașterea unor particularități a corelației dintre teoria și practica militară în condițiile actuale și mai ales viitoare.

După cum se știe, teoria militară s-a limitat timp îndelungat la generalizarea experienței războaielor trecute. Mulți dintre mari comandanți considerau că la baza artei militare și a învățământului militar trebuie să se găsească studiul istoriei militare. Această concepție este justificată, atâta timp cât schimbările în domeniul militar se produceau relativ lent. Experiența militară anterioară, acumulată de multe generații și transmisă sub forma generalizărilor teoretice, își păstra vreme îndelungată însemnătatea, ca izvor principal al cunoștințelor militare. Bazându-se pe experiența trecutului, marii comandanți puteau trece la pregătirea unui nou război, știind că acesta nu va aduce schimbări esențiale în arta militară. Chiar greșelile care se comiteau în legătură cu aprecierea elementelor noi aduse de războiul următor, puteau fi îndepărtate în cursul desfășurării operațiunilor militare, fără consecințe prea grave, iar experiența nouă influența într-un ritm relativ scăzut dezvoltarea teoriei militare.

În epoca actuală, situația este cu totul alta, de la un război la altul producându-se schimbări profunde în domeniul militar. Astfel, a avut loc trecerea de la procedeele de luptă poziționale în primul război mondial, la procedeele manevriere, specifice celui de-al doilea război mondial. Și mai radicale au fost schimbările în perioada de după cel de-al doilea război mondial, determinate de implicațiile militare ale revoluției tehnico-științifice, ajungându-se azi la războiul de „nișă", războiul bazat pe rețea, războiul aerospațial și războiul virtual, etc.

Datorită schimbărilor calitative profunde ce au loc la intervale scurte, generalizarea experienței trecutului nu mai este suficientă pentru elaborarea teoretică a noilor teorii și concepte. în aceste condiții, funcția de predicție a teoriei militare capătă o însemnătate mult mai mare decât în trecut. Prevederea caracterului și conținutului unui viitor conflict reprezintă punctul de plecare pentru elaborarea unei strategii militare realiste, pentru rezolvarea justă a problemelor de organizare, înzestrare și instruire a forțelor armate, îndeplinirea acestei sarcini presupune o analiză științifică a practicii militare contemporane. Teoria strategică trebuie să țină seama de raportul de forțe existent astăzi în lume, de implicațiile revoluției tehnico-științifice, de evoluția armamentului și tehnicii militare, de consecințele dezvoltării diferitelor tipuri de arme asupra scopului de purtare a războiului.

Politica militară, latură a domeniului militar și politicii generale, este formată din ansamblul atitudinilor, concepțiilor, relațiilor, măsurilor și activităților ce definesc poziția statului, a grupurilor socio-profesionale și a partidelor politice față de problemele militare interne și internaționale, față de folosirea forțelor și mijloacelor militare.

Politica militară include atât latura conceptuală, teoretică, cât și măsurile adoptate pentru realizarea practică a obiectivelor stabilite.

În politica militară se oglindesc nemijlocit interesele economice și politice fundamentale ale acțiunilor și popoarelor, precum și ale anumitor grupuri socio-profesionale.

I deile și concepțiile politico-militare sunt cuprinse în programele și declarațiile politice ale partidelor și guvernelor, în constituții și legi, în doctrinele politice și militare, în lucrări teoretice consacrate acestui domeniu, ele fiind traduse în viață prin activitatea grupurilor socio-profesionale, a instituțiilor și organizațiilor politice, în mod deosebit prin activitatea organismului militar. Politica militară este influențată în mare măsură de evoluția situației internaționale, a raportului de forțe pe plan mondial. Apartenența la alianțe, coaliții ori organizații militare internaționale, aderarea la tratate evidențiază politica militară a unui stat.

În concepția statului român, abordarea și soluționarea problemelor de ansamblu ale apărării țării formează obiectul politicii apărării naționale.

Politica apărării naționale reprezintă o concepție cuprinzătoare despre apărarea patriei, care vizează ansamblul acțiunilor, căilor, mijloacelor, metodelor folosite în acest domeniu, în concordanță cu întreaga dezvoltare a societății ținând seama de tendințele ce se manifestă în evoluția situației internaționale.

Aceasta dirijează și coordonează toate resursele de care depinde apărarea țării cum sunt: mijloacele economice, politice, mijloacele cercetării științifice și tehnologice, mijloacele psihologice, juridice, culturale, educaționale, ș.a.. În condițiile actuale, accentul principal trebuie pus pe dezvoltarea economico-socială, pe folosirea mijloacelor politice și diplomatice pentru întărirea securității și independenței naționale, pe dezvoltarea largă a cooperării internaționale, în primul rând în domeniul politic, militar, economic și al drepturilor omului.

În contextul dinamic în care se găsesc în prezent toate structurile administrației publice din România, atât la nivel central, cât și la nivel local, ca de altfel și întreg sistemul global și continental la nivelurile politic, economic, social și cultural, cu ample procese interne ale managementului, se impun abordări noi în cercetarea și evaluarea stării și potențialului de evoluție ale fiecărei structuri.

Funcția de management și evaluare reprezintă ansamblul proceselor prin care performanțele structurii, a subsistemelor și componentelor acesteia sunt măsurate și comparate cu obiectivele și standardele stabilite în vederea eliminării deficiențelor constatate și integrării abaterilor pozitive. Evaluarea finalizează ciclul procesului de management, înainte de a începe identificarea și definirea obiectivelor strategice și operaționale pentru organizație.

Securitatea este un concept relațional, care presupune o ajustare permanentă a unui set de parametri interni la condițiile mediului internațional, un proces cu o dinamică variabilă, orientat spre prezervarea spațiului și valorilor proprii. Politica națională de securitate expune viziunea Guvernului cu privire la securitate și la modul în care ea va fi realizată. Politica națională de securitate implică decizii majore privind sectorul de securitate, ce afectează securitatea internă și externă a statului și a societății. Ea se bazează pe o viziune dată asupra securității, oferă liniile directoare de acțiune pentru doctrina militară și este dezvoltată în cadrul creat de reglementările internaționale și regionale la care statul este parte. Așadar, politica națională de securitate se bazează nu numai pe percepțiile priorităților și necesităților naționale de securitate, ci este afectată de o varietate de factori, presiuni și angajamente externe. În toate aceste cazuri, trebuie să corespundă cu valorile și principiile cuprinse în Constituția țării.

Legea română care instituie obligativitatea elaborării Strategiei de securitate națională a Românei definește prezenta reglementare ca fiind "documentul de bază care fundamentează planificarea apărării la nivel național", strategia constituind astfel expresia politică de referința a atributelor fundamentale ale statului român în acest domeniu. Altfel spus Strategia Nationala de Aparare sau Securitate reprezinta modul in care statul asigura apararea si securitatea tarii si a cetatenilor sai. Un document cadru, politic, realizat la nivelul executivului si promovat de seful sau, presedinte sau prim-ministru. Strategia de aparare inseamna focalizarea atentiei pe proces, iar strategia de securitate inseamna focalizarea pe rezultatul final, respectiv atingerea starii de securitate nationala, definita prin absenta amenintarilor datorita corectei gestionari a riscurilor.

Managementul strategic și domeniul militar.

Cu toate că managementul strategic a fost deturnat de la capacitățile și capabilitățile sale militare către elementele de supraviețuire din sectorul privat, există o serie de exponenți ai acestei discipline care au dezvoltat instrumente strategice pentru a analiza piața și organizația, interacțiunea acestora cu angajații și cu clienții, precum și măsurarea performanțelor de funcționare și a activităților de dezvoltare din diferite sectoare ale economiilor statelor lumii.

Pregătirea organizației pentru schimbare este unul dintre cele mai complicate deziderate de atins, în general, în sectorul privat și în special în cazul instituțiilor publice.

În acest sens, au existat numeroși contribuitori la literatura de specialitate a managementului strategic, însă printre pionierii cei mai influenți se regăsesc: Peter Drucker, Philip Selznick, Alfred D. Chandler și Igor Ansoff.

Peter Drucker a dezvoltat continuu gândirea strategică, fiind un teoretician prolific în domeniul gândirii și elaborării strategiilor. Contribuțiile sale la managementul strategic au fost multe, dar două sunt mai importante. În primul rând, el a subliniat importanța obiectivelor, spunând că ”o organizație fără obiective clare este ca o corabie fără o cârmă” . Încă din 1954 a dezvoltat o teorie de management bazată pe obiective . Acest lucru a evoluat în ceea ce ulterior a devenit teoria sa privind managementul prin obiective (MBO) . Potrivit lui Drucker, procedura de stabilire a obiectivelor și monitorizarea progreselor și a performanței angajatului față de sistem ar trebui să pătrundă în întreaga organizație, de sus în jos. O altă contribuție importantă pentru organizație a fost estimarea a ceea ce astăzi am numi capital intelectual. El a prezis dezvoltarea conceptului de "muncitor de cunoștințe" și a explicat consecințele acestei meserii pentru management. A mai spus că munca bazată pe cunoaștere este neierarhică, aceasta realizându-se într-o organizație, pe echipe și în echipe, cu persoana potrivită și cea mai informată pentru a duce la bun sfârșit sarcina atribuită, devenind astfel, printr-o situație de circumstanță, lider temporar, până la următoarea atribuție, când lider temporar poate deveni un alt membru al echipei.

În 1957, Philip Selznick a introdus ideea de a analiza factorii interni ai organizației ținând cont de circumstanțe externe, precum și analiza contextului extern al mediului în care organizația își desfășoară activitățile. Această idee de bază a fost dezvoltată în ceea ce numim astăzi analiza SWOT . Punctele forte și punctele slabe ale firmei sunt evaluate în funcție de oportunități și amenințări venite din mediul de afaceri, în cazul companiilor, și din mediul complex integrat, în cazul instituțiilor publice.

Alfred Chandler, un alt precursor al managementului strategic, a recunoscut importanța de coordonare a diferitelor aspecte de management în conformitate cu o strategie atotcuprinzătoare. Astfel, diferitele funcții de management au fost separate, au beneficiat de coordonare generală, pentru ca ulterior să fie integrate într-o singură formulă, denumită strategie.

Interacțiunile dintre funcțiile de management strategic sau dintre sub-domeniile acestui proces au fost de obicei gestionate printr-o poziție limită . Poziția limită a fost pusă în aplicare de către unul sau mai mulți manageri care au retransmis informații înainte (feed-forward) și înapoi (feed-back) între departamentele care puneau în aplicare strategia desemnată, în special pentru o companie, iar mai târziu, cu extensie către sectorul public, în instituții publice. Chandler a subliniat, de asemenea, importanța de a gândi strategic în perspectivă, pe termene scurt, intermediar (mediu) și/sau lung atunci când ne pregătim pentru viitor .

În anul 1962, Chandler rezuma, în cartea sa ”Strategie și Structură: Capitole în istoria întreprinderilor industriale” , că este necesar ca strategiei de la locul de muncă și structurii inovatoare care ar trebui să existe în orice organizație, să li se dea fie o structură proprie, fie o direcție prestabilită, care să aibă la bază valorile organizației, urmând principiul "structura urmează strategiei."

Un alt pionier în domeniul managementului strategic este Igor Ansoff, care a construit pe baza alcătuită de Alfred Chandler, prin adăugarea unei serii de concepte strategice și inventarea unui vocabular cu totul nou.

El a dezvoltat o rețea strategică care a comparat:

– strategii de piață,

– cu strategii de străpungere,

– cu strategii de dezvoltare de produs,

– cu strategii de dezvoltare a pieței,

– cu strategii de integrare orizontală și verticală, precum și

– cu strategii de diversificare.

În concepția sa, aceste strategii sunt benefice pentru a pregăti sistematic organizația pentru oportunități și provocări viitoare .

Cu toate acestea, nu putem presupune că tendințele existente astăzi vor exista și în viitor.

În cartea sa, Șocul viitorului, apărută în anul 1970, Alvin Toffler a descris o tendință de accelerare a schimbărilor . El a ilustrat modul în care normele sociale și tehnologice au durată de viață mai scurtă, cu fiecare generație, și el a pus la îndoială capacitatea societății de a face față turbulențelor și anxietăților care rezultă de pe urma acestora. Pentru generațiile trecute, perioadele de schimbare au fost întotdeauna intercalate cu momente de stabilitate. Acest lucru a permis asimilarea schimbărilor și pregătirea pentru următorul val de schimbări.

În prezent, aceste perioade de stabilitate sunt mai scurte, iar de la sfârșitul secolului 20 au dispărut pe măsură ce deveneam mai conectați între noi.

În 1985, Ellen-Earle Chaffee rezuma principalele elemente ale teoriei de management strategic din anii 1970 :

– Managementul strategic implică adaptarea organizației la mediul de afaceri;

– Management strategic este fluid și complex. Schimbarea creează combinații noi de circumstanțe care necesită răspunsuri nestructurate non-repetitive;

– Managementul strategic influențează întreaga organizație prin furnizarea unei direcții;

– Managementul strategic presupune atât elaborarea strategiei, cât și implementarea strategiei;

– Managementul strategic înseamnă parțial planificare si parțial neplanificare;

– Managementul strategic funcționează pe mai multe niveluri : strategie globală corporatistă și strategiile individuale de afaceri;

– Managementul strategic implică atât procese conceptuale, cât și analitice.

La sfârșitul anilor 1980, strategiile de război aplicate în sfera civilă au început să piardă teren în favoarea unor abordări care aveau ca bază importanța ecosistemului, a omului pentru organizație, protecția mediului, dezvoltarea durabilă, precum și alte aspecte legate de implicarea omului în dezvoltarea organizației. S-a considerat că acestea au fost limitările sistemului de atunci. De aceea au fost propuse abordări mai flexibile și mai adaptative pentru situații neconflictuale.

În acest sens, în anul 1989, Dudley Lynch si Paul L. Kordis au publicat Strategia Delfinului, sperând să reputeze o victorie asupra lumii haotice în care își desfășurau activitatea. "Strategia delfinului" a fost dezvoltată pentru a oferi organizațiilor indicații cu privire la momentul în care ar trebui să fie utilizate strategii agresive și când ar trebui să fie utilizate strategii pasive. Pentru că mediul de interacțiune era unul ostil și plin de concurenți din ce în ce mai agresivi, Dudley și Kordis au elaborat o varietate de strategii de agresivitate ce putea duce organizația dincolo de linia de final a abordării realizate. Dudley și Kordia nu au făcut decât să deschidă calea către abordări noi și viziuni inovatoare asupra abordării gândirii strategice și a inițiativei strategice la nivelul unei organizații.

Apropiindu-ne din ce în ce mai mult de modul de a vedea lumea potrivit căruia facem parte dintr-un ecosistem și că interacțiunea cu natura este esențială datorită modului în care aceasta își schimbă permanent direcția și modul de a interacționa cu Omul, Peter Drucker a început să folosească o expresie inventată de el în 1969, promovând-o sub denumirea de ”Era discontinuității” . A folosit această expresie pentru a descrie modul în care schimbarea forțează elemente de discontinuitate în viața noastră cotidiană. Potrivit lui Drucker, coexistăm în prezent, într-o eră a discontinuității, iar extrapolarea față de trecut este ineficientă în totalitate.

Drucker identifică patru surse de discontinuitate:

– noile tehnologii;

– globalizarea;

– pluralismul cultural;

– capitalul cunoașterii .

O dată cu intensificarea schimbărilor și cu nevoia umanității de a se adapta la noile paradigme ale unui mediu în continuă schimbare, ajungem la o abordare a managementului strategic din ce în ce mai aproape de această realitate.

Accesul la sistemele informatice, începând cu anii 1990, a permis corelarea cu procesele de management din organizații. Acest lucru dă o viziune mult mai cuprinzătoare și integratoare asupra managementului strategic. Unul dintre cele mai notabile instrumente strategice după anii 1990 este și Tabloul de Bord, care a fost dezvoltat de către Robert S. Kaplan (Harvard Business School) și David Norton (Kaplan, R. și Norton, D. 1992). Acest instrument măsoară mai mulți factori de ordin financiar, de clienți, de procese interne – de dezvoltare organizațională, precum și de creștere și dezvoltare a resurselor umane.

Recent, în anul 2009, Philip Kotler , împreună cu John A. Caslione, dezvoltă partea de management strategic care se referă la interacțiunea dintre sistemele dinamice adaptative și privește realitatea de desfășurare a activităților curente ca având consecințe destul de concrete pentru organizație. În acest sens, prezintă și definesc elemente de risc, incertitudine și chiar de haos. În plus, autorii prezintă o formulă de a stabili strategia organizației bazată pe o incertitudine normală, reprezentând starea de normalitate din viitor.

Procesul de management strategic înseamnă definirea strategiei organizației. De asemenea, este definit ca fiind procesul prin care managerii fac o alegere legată de o gândire strategică transpusă în practică, care va permite organizației să ajungă la o performanță mai bună.

Managementul strategic este un proces care evaluează în continuu piața în care organizația este implicată, precum și concurenții acesteia. Totodată, stabilește obiective pentru a satisface cât mai multe dintre nevoile prezente și viitoare, după care reevaluează fiecare strategie abordată și tactică folosită.

Procesul de management strategic poate fi studiat si aplicat folosind următorul model:

CAP 2: FUNDAMENTE ALE PROIECTĂRII STRATEGIGE A SECURITĂȚII ROMÂNIEI

Priorități strategice ale României

Strategia de securitate națională a României asigură în mod necesar continuitatea conferită de lege în abordarea succesivă de către documentele similare precedente a problematicii securității statului roman. S-a valorificat astfel experiența acumulată în ultimii ani, asigurându-se totodată și coerența necesară cu programele specifice adoptate anterior, pentru integrarea României în Alianța Nord-Atlantică și în Uniunea Europeană. În același timp, Strategia de securitate națională a României este profund marcată de actualitate, de realitățile din societatea românească și din lume, precum și de perspectivele previzibile pe termen scurt și mediu ale vieții interne și internaționale.

Pe plan intern, starea de securitate a României de azi este caracterizată încă de suficiente vulnerabilități, în mai toate domeniile de manifestare ale mediului economic și social, precum și ale mediului natural de existență a societății românești. Aceasta situație s-a produs ca urmare a presiunii cumulative, în timp, a unor factori multipli – politici, economici, financiari, sociali, culturali, biologici, religioși, demografici, militari și de altă natură – care au influențat climatul de siguranță a statului și cetățenilor, conducând la fragilizarea suportului moral, material, precum și a celui de valori spirituale, pe care se întemeiază civilizația identității noastre naționale.

Pe plan internațional, lumea traversează o situație fără precedent, fiind profund marcată de acțiunile iraționale ale unor forțe ce promovează terorismul ca mijloc de divizare a comunității internaționale și de slăbire a stabilității mondiale în general. Caracterul global al luptei împotriva terorismului a devenit componenta necesară, dar neașteptată și cel mai puțin dorită, a fenomenului globalizării, constituind deja un imperativ de luptă și atitudine al tuturor democrațiilor, căruia statul roman i se asociază fără nici o ezitare.

Aflată într-o etapă nouă, cea a apartenenței reale la comunitatea europeană și euroatlantică, România își reafirmă, prin strategia de securitate națională, vocația sa de contribuitor activ, substanțial și predictibil la securitatea internațională și regională, de țară cu un profil strategic distinct în cadrul NATO și al Uniunii Europene. Printr-o abordare integratoare a direcțiilor strategice de acțiune și a eforturilor consacrate înfăptuirii obiectivelor propuse, acest proiect național poate deveni o realitate, având ca rezultat o țară modernă, mai sigură și prosperă, componentă activă și demnă a comunității europene și euroatlantice. Viziunea ce animă această strategie și direcțiile de acțiune stabilite vor constitui baza conceptuală pentru elaborarea celorlalte documente vizând funcționarea instituțiilor ce compun sectorul securității naționale, precum și elementele de bază în fundamentarea programelor de alocare a resurselor.

Principala resursă pentru îndeplinirea acestui program o reprezintă voința politică a forțelor cărora poporul le-a încredințat responsabilitatea guvernării și legătura acestora cu poporul, cu oamenii care și-au pus speranțele în acest program. Responsabilitatea politică față de oameni și pentru securitatea lor este, în același timp, o imensă responsabilitate morală.

Realizarea obiectivelor strategiei securității naționale implică un efort major de conștientizare a acestei răspunderi și a nevoii de consolidare a bazei politice și civice a guvernării, precum și cerința apelului la judecata poporului și la angajarea sa conștientă în realizarea programului. Experiența de peste un deceniu și jumătate în dinamizarea eforturilor vizând construcția democrației și a prosperității dă măsura maturității societății românești, iar apartenența țării noastre la comunitatea euroatlantică reprezintă principala garanție de securitate.

Orientarea strategică a României în domeniul securității și politicii externe

Jucător de echipă, cu valoare adăugată. România nu are ambiția, resursele și capacitatea ca sa-și propuna astazi posturi excepționaliste sau roluri nerealiste de lider regional. În schimb, țara noastra poate fi un bun jucator de echipa – ca se numește NATO, UE, OSCE etc. – care poate aduce aliaților și partenerilor sai, state din comunitatea internaționala, valoarea sa adaugata pentru atingerea obiectivelor majore globale, instituționale, regionale. Valoarea adaugata vine și de la dezvoltarea unor capabilitați de nișa pentru care avem aptitudini și capacitați, capabilitați interesante pentru aliații și partenerii noștri.

Valori, principii și interese.

Fundamentul raportării la parteneri și la diferitele politici publice pe domeniul securității, apărării și politicii externe este suma de valori ce constituie miezul instituțiilor europene și euro-atlantice. În ceea ce privește relațiile cu terțe state, România își propune să fie un partener loial și credibil care pledează pentru valorile în care crede dar abordează pragmatic și realist implementarea acestora, respectând cultura și particularitățile partenerilor săi, principiile cooperării internaționale și interesele naționale, armonizate cu cele ale aliaților și partenerilor, atunci când ele sunt formulate.

Mai puține declarații, mai multă acțiune. Nu de puține ori, țara noastră a plătit tribut pentru excesul de declarații publice care nu răspundeau unui imperativ al transparenței politicilor publice din domeniu, ci făceau parte din politici de vizibilitate și imagine ale protagoniștilor implicați în aceste categorii de politici. Considerăm că declarațiile trebuie să apară la momentul oportun și să aibă echilibrul necesar pentru a nu antrena costuri suplimentare sau a bloca aplicarea politicilor publice în acest domeniu, periclitând chiar atingerea obiectivelor stabilite. Considerăm că eficacitatea unei politici coerente externe, de securitate și apărare constă și în maximizarea acțiunii în domeniu, a faptelor aferente acestor politici publice și mai puțin a discursurilor fără miez.

Abordarea integrată: politică externă, de securitate și apărare. Suntem adepții abordării integrate a politicii externe, de securitate și apărare. Este atât un model european cât și o soluție în contextul crizei economice și financiare pe care o traversăm, care obligă la cumpătare bugetară, eficiență în cheltuirea resurselor și eficacitate în atingerii obiectivelor. Abordarea integrată a acestor domenii, coagularea complementară a soluțiilor diferitelor instituții din această sferă la atingerea obiectivelor stabilite este un mod de economisire a resurselor, în contextul unui mediu internațional din ce în ce mai complicat care reclamă mai multă acțiune cu mai puține resurse.

Aspectele securității: România își dezvoltă capabilitățile de securitate pe baza formulei de definire a securității ce ține de școala europeană de la Copenhaga, cu 5 aspecte, definiție acceptată încă din 1991, la summitul de la Roma, în cadrul Conceptului Strategic al NATO. Astfel, când definim securitatea, admitem în același timp următoarele componente:

– securitatea militară

– securitatea politică

– securitatea economică

– securitatea socială

– securitatea mediului

De asemenea, România gândește securitatea având în vedere trei niveluri complementare:

– securitatea națională

– securitatea societală

– securitatea umană și a individului (siguranță)

Consider ca accentul și dezvoltarea strategiilor trebuie sa vizeze o abordare de jos în sus:

– nivelul individual, al cetățeanului alegator și contribuabil

– nivelul societal, al comunității cu identitate și coeziune

– nivelul național, nivelul statului ca produs normativ, instituțional și funcțional.

În fine, consider că de primă importanță pentru viitor abordarea temeinică și responsabilă a noilor tipuri de securitate, aferente noilor riscuri și amenințări ale celui de-al treilea deceniu de după căderea zidului Berlinului:

– securitatea energetică

– securitatea cibernetică

– protecția infrastructurii critice

– protecția infrastructurii informatice critice

– securitatea apei

– securitatea hranei – alimentară

Nu în ultimul rând, sunt preocupat în cel mai înalt grad de resursa in-dispensabilă oricărei soluții de securitate, resursa umană – demografie, pre-gătire, capacitatea creatoare, forță de muncă vizionară și realistă, care-și vede viitorul legat de România și de calitatea de român. România nu are resursă umană de care să se dispenseze, trebuie să conceapă un program de atragere a resurselor calificate din alte state iar fiecare om trebuie să reușească să se așeze la locul potrivit în societate, pe baza capacităților, calităților, aspirațiilor, realizărilor, meritelor și experienței personale.

În competiția globală, de la nivel european, cu sectorul privat, sectorul public riscă să piardă capacități umane și individuale importante, din cauza lipsei unui sistem adecvat de identificare a resurselor, sprijinire a dezvoltărilor individuale și așezare la locul potrivit calităților și capacităților proprii, aspirațiilor și voinței de a învăța continuu și de a progresa. Această lipsă trebuie compensată adecvat pentru a putea promova pe criteriul profesionalismului și expertizei individuale persoanele potrivite și cele mai pregătite în funcțiile publice de toate gradele și nivelele.

II. Opțiunea de securitate pentru România

România a ales, în urmă cu aproape două decenii, orientarea strategică a securității sale. Din acest punct de vedere, securitatea României se bazează pe trei piloni majori:

– Parteneriatul Strategic cu Statele Unite ale Americii (semnat în 1997)

– Calitatea de membru în Alianța Tratatului Nord Atlantic – NATO

– Calitatea de membru al Uniunii Europene

Parteneriatul Strategic cu SUA. Suntem pe deplin conștienți de faptul că Statele Unite nu sunt actorul care va veni să soluționeze problemele de securitate ale României. Dar Parteneriatul Strategic este un instrument esențial pentru dezvoltarea capabilităților proprii și valorificarea experienței și expertizei SUA în acest domeniu. Valorificarea maxima a Parteneriatului Strategic necesita următorii pași:

– Relansarea relației cu SUA – atât în conținut, sobrietate si realism cât și prin seriozitate, consecvență și respectarea angajamentelor asumate.

– Adăugarea conținutului de transfer tehnologic. România este situată într-o zonă geografică ce reclamă ca investițiile în domeniul armamentelor și capacităților să vizeze o jumătate de generație tehnologică în plus și un câștig la nivelul transferului de tehnologie cu utilitate militară și economică. Acest imperativ poate fi transpus într-o prioritate a Parteneriatului Strategic.

– Valorificarea cooperării în cadrul facilităților militare comune. Prezența acestor facilități trebuie valorificată cu eficiență maximă din punctul de vedere al transferului și câștigului de expertiză în administrarea operațiunilor, bugetarea, achizițiile și funcționarea integrată la nivel civil – militar, valoare adăugată ce poate fi dobândită de Armata română în cooperarea directă pe teritoriul românesc, așa cum s-a întâmplat în cazul operațiunilor militare externe în care am colaborat.

– Introducerea noii dimensiuni a calității educației vocationale. Aceast

dimensiune trebuie inclusă în Parteneriatul Strategic iar dezvoltarea să reprezinte transferul de know how, organizare, administrare și curiculă în domenii de bază ale pregătirii și instruirii în domenii de vârf, prin construirea acestor capabilități în România la standardele mondiale cele mai înalte.

NATO reprezintă o alianță politico-militară curpinzătoare, cea mai relevantă la nivel global, care oferă posibilități majore de consultare cu aliații în domeniul securității, o apărare comună în fața oricărui atac extern și o capacitate unică de descurajare a oricărei operațiuni împotriva României. Însă nu putem cere NATO să acopere irațional toate categoriile de amenințări și riscuri. O privire realistă ne arată că Alianța beneficiază de capabilități unice, dar are resurse limitate, are capacitate de intervenție globală dar nu poate să-și asume responsabilități la nivelul nevoilor mondiale de securitate.

România trebuie să facă pasul decisiv pentru a-și valorifica locul, capabilitățile și contribuțiile în operațiunile externe în cadrul NATO. Din acest punct de vedere, putem să formulăm câteva obiective realiste:

– reprezentarea echilibrată, proporțională, la toate nivelele de decizie și execuție, a ofițerilor și civililor români, alături de ceilalți aliați;

crearea unor capabilități de nișă, la nivel militar, operațional, diplomatic și de intelligence, ca valori adăugate utile Alianței și recunoscute ca atare;

– respectarea strictă, completă și la timp a angajamentelor luate la nivelul Alianței, în contextul pre-aderării și perioadei de parteneriat, procesului de aderare dar și ulterior, în timpul funcționării ca membru cu drepturi depline.

UE. Calitatea de membru al Uniunii Europene a intervenit relativ târziu și este marcată de câteva elemente de diferențiere față de celelalte state membre. UE este și un important actor de securitate, cu capacități restrânse și incipiente la nivel militar și strategic, dar cu uriașe capabilități la nivelul securității soft. Nici Uniunea Europeană nu ne va rezolva chestiunile de securitate în țară, dar mecanismele de coeziune, solidaritatea și principiile de funcționare ale politicii comunitare – inclusiv cele de politică externă, apărare și securitate – au rolul lor relevant în arhitectura de securitate a României.

Valorifîcarea statutului de membru al UE are câteva priorități majore:

– eliminarea diferențelor formale specifice ale statutului de țară nou intrată în organizație în ultimul val: clauze de salvgardare, mecanism de veri¬ficare și cooperare, repartizarea echitabilă a pozițiilor la nivelul instituțiilor Uniunii. Acești pași trebuie făcuți nu prin lobby și presiuni, ci prin respec¬tarea angajamentelor asumate și prin funcționalitatea corectă a mecanismelor instituționale și normative ale României;

– desenarea profilului de stat membru în UE, adaptat aspirațiilor, capacității politice, resurselor și ambițiilor echilibrate ale României, a intereselor sale primordiale la nivelul unor politici europene și regiuni geografice de proximitate;

– asumarea unor deprinderi europene la nivelul tuturor politicilor publice interne ale României. Asumarea și integrarea valorilor europene la nivelul comportamentului întregii societăți, în primul rând la nivelul politicienilor, formatorilor de opinie, experților și specialiștilor, al corpului didactic și auxiliar din educație, al mass-mediei și al funcționarilor publici. Excluderea naturală, la nivelul grupurilor profesionale și al opiniei publice, a persoanelor ce încalcă aceste norme;

– dezvoltarea abilităților de construire a alianțelor flexibile pentru ma-jorități, necesare promovării eficiente a intereselor României cu relevanță europeană;

– îndeplinirea criteriilor Schengen și ridicarea limitărilor și derogărilor la libera circulație a cetățenilor români. Aplicarea completă și fără restricții a dreptului neîngrădit la muncă al resortisanților români la nivelul tuturor statelor Uniunii Europene, în condiții egale. Recunoașterea studiilor și diplomelor și eliminarea barierelor administrative pentru plată egală la muncă și pregătire egală, la nivelul UE;

– susținerea opțiunii aderării imediate a tuturor statelor UE la EURO, fără condiții prealabile sau cu condiții minimale tehnice, pe baza principiului solidarității și al politicilor de coeziune la nivel european în momentul crizei economico-financiare globale, ce creează costuri suplimentare pentru statele cele mai vulnerabile, nou intrate în Uniune și care nu au nici un aport la declanșarea crizei. Repartizarea echitabilă, potrivit nevoilor stringente, a fondurilor din politicile de combatere a crizei, cu precădere la statele cele mai expuse și respectarea strictă a principiilor competiției în special în ceea ce privește produsele statelor cele mai vulnerabile pe piața europeană.

Instrumente tradiționale indispensabile

În noul context internațional, cu efecte secundare ale procesului de globa- lizare și multiplicare a amenințărilor și riscurilor la adresa securității naționale, cu provocări majore în perspectiva viitorilor 10 ani, cu instabilitate cronică și multiplicare a actorilor non-statali intrați pe piața securității globale, România trebuie să-și consolideze profilul si instrumentele de securitate, utilizând la maximum toate organizațiile și instituțiile ce aduc elemente suplimentare și concură la securitatea internațională. În acest sens, nu ne permitem să pierdem valoarea adăugată a ONU și OSCE, a altor organizații care sunt depozitare ale instrumentelor de control al armamentelor nucleare și convenționale și a Tratatelor de neproliferare sau reducere a armelor de toate categoriile.

Instrumente complementare noi

În noul context regional, o valoare adăugată relevantă poate veni din dese-narea, negocierea și realizarea unui parteneriat strategic Suedia – Polonia – România – Turcia, pe dimensiunea cooperativă NATO-UE, care poate deveni un instrument important, adăugat celor existente, pentru creșterea eficacității gestionării relației la Răsărit.

La nivel global, o valoare adăugată consistentă și pentru aliații și partenerii noștri poate fi reconsolidarea relației bilaterale cu noii actori globali emergenți relevanți China, India, Brazilia, Africa de Sud, pe baza relațiilor tradiționale bune ale României cu aceste state.

Politica externa a României reprezintă principalul mijloc de promovare a valorilor si intereselor naționale in plan internațional. Politica externă va fi susținută printr-un efort intern de asigurare a coerentei interinstitutionale si a sprijinului opiniei publice si va continua sa fie orientata, in mod prioritar, pe următoarele direcții :

• promovarea candidaturii României pentru aderarea la Alianța Nord-atlantică si crearea condițiilor necesare pentru aceasta;

• intensificarea negocierilor si accelerarea pregătirii pentru integrarea in Uniunea Europeana, inclusiv implicarea in procesul de realizare a politicii europene de securitate si apărare;

• aprofundarea Parteneriatului strategic intensificat cu S.U.A., dezvoltarea relațiilor bilaterale privilegiate cu tarile NATO si UE;

• consolidarea relațiilor cu statele membre ale Uniunii Europene – in plan bi- si multilateral -, cu tarile vecine si cu statele cu care România are relații tradiționale;

• dezvoltarea cooperării cu statele din regiune, inclusiv prin participarea la proiecte de cooperare regionala, subregionala, transfrontaliera si in cadrul euroregiunilor;

• dezvoltarea, pe baze pragmatice, a relatiilor privilegiate cu Republica Moldova;

• consolidarea rolului OSCE, ca forum de dialog in domeniul securității si dezvoltarea capacității de acțiune pentru prevenirea conflictelor, gestionarea crizelor si reconstrucția postconflict;

• susținerea diplomatica a participării la operațiunile de pace ale ONU si la alte acțiuni vizând asigurarea stabilității si întărirea încrederii la nivel regional si global;

• respectarea stricta a angajamentelor internaționale in domeniul neproliferării si controlului armamentelor, exporturilor de produse strategice si de tehnologie cu dubla utilizare, precum si participarea activa la dezbaterile, din diverse foruri, pe aceasta tema;

• promovarea unei politici active in plan bilateral sau intr-un cadru internațional pentru asigurarea securității si stabilității in Europa de Sud-Est, ca si in Caucazul de Sud si in întreaga regiune a Dunării si Marii Negre;

• sprijinirea comunităților românești din afara granițelor pentru păstrarea identității naționale, culturale si spirituale si identificarea potențialului de suport al acestora pentru realizarea obiectivelor diplomatei românești;

• preocuparea constanta pentru îmbunătățirea statutului juridic si a tratamentului minoritarilor românești din alte state, conform normelor internaționale privind drepturile persoanelor apartinând minorităților si angajamentelor asumate prin înțelegeri si tratate bilaterale.

CAP 3: ANALIZA REGIUNII EXTINSĂ A MĂRII NEGRE – CONCEPT STRATEGIG REGIONAL

3.1. Ipotezele cercetării

Studiile de securitate s-au dezvoltat, după al Doilea Război Mondial, datorita unor necesități de natură politică și militară cât și a influenței dezbaterilor și direcților de cercetare din alte științe sociale1. Direcția de dezvoltare a pornit de la reflecții asupra securității și interesului național, cu inserții interdisciplinare din domenii și direcții de dezbatere inedite, care au dus la apariția unor idei și concepte novatoare și au contribuit la dezvoltarea disciplinei Studiilor de Securitate. Modelele anterioare de explicații în domeniul Relațiilor Internaționale, Geopoliticii, Studiilor strategice nu reușeau să explice rațiunea reacțiilor statelor mai mici, cu comportament nu neaparat global sau în logica bipolarității, așa cum a făcut-o coborârea în regionalism și găsirea logicii de acțiune la nivel regional, pe care a introdus-o noua disciplină.

SUA are și astăzi politică globală, dar există regiuni unde influența sau in-teresele marilor puteri de la acel moment, din formula organizării sistemului mondial bipolar, nu se materializează într-o opțiune neaparat clară, ci e lăsată unei politici regionale, SUA sau Uniunea Sovietică jucând chiar în era bipolară un rol nesemnificativ. Și acolo unde SUA joacă un rol relevant și are interese directe, raționalitatea actorilor regionali poate să nu reflecte echilibrul de putere sau chiar relațiile acestor țări cu statul american – de exemplu, România a permis survolul și utilizarea spațiului aerian în campania NATO din Kosovo, din 1999, este partener strategic cu SUA din 1997 și are relații excelente și în dezvoltare cu aceasta, dar nu a recunoscut niciodată independența Kosovo, de exemplu.

Pentru SUA sau URSS – azi Rusia, după o perioadă de hiatus – politica internațională rămâne globală, pentru alte state însă e mai degrabă regională pentru că nu au capacitatea și opțiunile de politică externă pe care le au Statele Unite. Deși există cazuri în care capacitatea de proiecție și influența în zone din afara regiunii unde se află geografic aceste state este remarcabilă – cazul României la medierea relațiilor sino-americane; a relațiilor americano- vietnameze sau în Orientul Mijlociu; crearea CSCE și procesul de la Helsinki5 – acest fapt nu înseamnă că țările respective pot formula pretenții de influență sau proiecție a puterii la nivel global, ci se definesc și își concep interesele, de regulă, la nivel regional. Opțiunile lor de politică externă și de securitate sunt limitate cel mai adesea la acțiuni și strategii de nivel regional.

Din acest punct de vedere, formula post – 89 a sistemului internațional – globalizat, ne prezintă o suprapunere de realități distinctedar care coexistă: o formulă de coexistență a puterilor globale și procesul de globalizare ca alonjă și interese, dar și capacități de proiecție; concomitent, existența și influența puterilor regionale, cele ce reușesc proiecții și influențe exclusiv în regiunea lor; apoi formule statale recunoscute dar nesubstanțiate, state slabe sau eșuate, cu dezvoltări în care dimensiunile substatale și rațiunile tribale și familiale sunt cele dominante; apoi evident, entități non-statale, trans-statale, dar și actori globali de tip rețea, la care mai adăugăm formulele de integrare și organizare diverse la nivele substatale, ce depind atât de relațiile dintre actorii regiunii, cât și de gradul de maturitate și instituționali- zare intern al administrației și guvernării.

Nici reducționismul situațiilor din plan internațional la comportamentul statelor generat exclusiv de interesul național nu mai poate fi acceptat, în contextul fenomenelor globalizării și interdependențelor între actorii scenei internaționale, dar și în contextul multiplicării actorilor, în special în regiunile cu un grad mare de instituționalizare și integrare, cu atât mai mult în spațiul european, în care coexistă dimensiunile multiple inclusiv construcții post-moderne de tip Uniunea Europeană. Reducționismul și simplificarea modelelor de lucru în această formă ignoră gradul mare de complexitate și introduce erori de model ce invalidează orice judecată desprinsă dintr-un asemenea format.

La nivel teoretic și academic, interesul național nu este o constantă nici la nivelul relațiilor internaționale, deși relațiile unui actor sau altul cu terți, ele, pot fi constante în timp. Interesul național este rezultatul dezbaterii interne, contextului internațional și interacțiunilor internaționale ale acelui stat, chiar dacă la nivel politic se poate imagina și o definiție a securității situată exclusiv în sarcina interesului național ca produs al dezbaterii interne și al percepției riscurilor, amenințărilor și vulnerabilităților. Mai mult, fetișizarea interesului național exclude posibilitatea interacțiunii și influențării reciproce, perspectiva ce neagă însăși esența relațiilor internaționale. Contextualizarea, adâncimea istorică și relaționarea situațiilor la nivel regional devine, astfel, nu doar legitimă, ci esențială în înțelegerea Relațiilor Internaționale contemporane.

3.1.1. Interesele de securitate în regiunea extinsă a Mării Negre

Faptul ca Marea Neagra a devenit un complex de securitate dupa 1999 a fost evident din multiple considerente ale evoluțiilor relațiilor post-bipolare. Astfel, la nivel regional a fost înființata o organizație inclusiva – BSEC – OCEMN, în 1992, la inițiativa Turciei susținuta de Rusia, ca expresie a rela¬țiilor noi, post-Razboi Rece, care treceau liniile despărțitoare ideologice din epoca bipolara, prin parteneriatul regasit Rusia-Turcia – în aceasta organiza¬ție s-au aflat chiar din primul moment state NATO și ale UE (prin includerea Greciei, alaturi de statele riverane).

Dupa conflictele înghețate izbucnite unele din perioada sovietica – 1988¬1991 – toate încheiate însa dupa prabușirea Uniunii Sovietice – un adevarat moment de ruptura în sensul unor acorduri de securitate comprehensive, cu implicare actorilor/actorului global SUA, dar cu relevanța în context regio¬nal, a fost dat de summitul OSCE de la Istanbul și de declarația finala ce con¬semna intrarea în vigoare a Tratatului Forțelor Convenționale în Europa revi¬zuit (în context post-sovietic) și de angajamentul de retragere a trupelor ruse staționate înca în Republica Moldova – Transnistria și Georgia. Aici putem sa începem sa discutam despre întrunirea elementelor constitutive ale unui complex de securitate în Marea Neagra, acolo unde este consemnata norma¬tiv interdependența securitații statelor regiunii unele de altele și unde exista și un aranjament de securitate militara clar.

Marea Neagra ca regiune a fost întotdeauna disputata prin prisma vocației sale duale de pod sau frontiera. Dimensiunea Marii Negre și creșterea capa- bilitaților de proiecție a forțelor, la care se adauga faptul ca este o mare inter¬na, cu o cale unica de ieșire spre oceanul planetar și aceea controlata de un singur stat, Turcia, a facut ca ideea de frontiera pe care ar reprezenta-o Marea Neagra sa paleasca substanțial în timp.

Mai mult, relevanța strategica a regiunii a fost cu atât mai mare cu cât au aparut sau s-au precizat interese directe ale superputerii ramase și ale tuturor actorilor majori, ale comunitații internaționale în integralitatea sa fața de Orientul Mijlociu, zona Caucazului, Asia Centrala – în special din rațiuni energetice, la revenirea în prim plan a impactului securitații energetice, dupa crizele repetate în aprovizionarea cu petrol și gaze, în special 2005-2009 – Afghanistanul, Irakul, Iranul. Cu apariția la Marea Neagra a actorului vedeta post-modem al regiunii, Uniunea Europeana, la 1 ianuarie 2007, odată cu intrarea în UE a României și Bulgariei, spațiul strategic și de securitate al Mării Negre a dobândit toate valențele centrului de interes și zonei de atingere a tuturor actorilor majori ai regiunii.

Marea Neagră a fost întotdeauna o zonă de confluență. De această dată, după 2007, se aflau aici Rusia, NATO, UE, Turcia. În plus, Marea Neagră a devenit spațiu predilect de tranzit între UE/NATO și Caucaz, respectiv Asia Centrală, unde se aflau noile state independente post-sovietice bogate în resurse de petrol și gaze, acesta fiind și un traseu alternativ ce evita metropola

– Federația Rusă – dar și principalul monopolist al transporturilor în regiune

– Turcia.

Marea Neagră a asigurat un culoar de tranzit și către zonele de conflict ale epocii – Afganistan din 2001, Irak din 2003 – dar și către zonele potențiale de tensiuni ale viitorului – Iran. Mai mult, prezența Turciei era un impact major de stabilitate pentru Orientul Mijlociu Extins și creșterea constantă de formă și greutate strategică a sa în regiune și în lume au determinat chiar perspectiva Regiunii Extinse a Mării Negre și a Turciei nu numai de a juca rolul de reper și referențialul de sprijin întru stabilizare a Orientului Mijlociu Extins, ci chiar a determinat apariția politicilor independente turce în regiune și creșterea rolului Ankarei în spațiul fostului Imperiu Otoman și limitrof.

Mai relevantă este însă tentația de a face trecerea de la acceptarea unui complex de securitate regional la aceea de consacrare a unui concept de securitate legat de regiunea în cauză. Deschiderea de drumuri a făcut-o Orientul Mijlociu Extins și, după același model, ba chiar și cu un coautorat ce se revendica de la aceeași școală de gândire, am încercat consacrarea unui concept de securitate euro-atlantic prin esență, Regiunea Extinsă a Mării Negre.

Aceste eforturi au fost la origine făcute în cadrul Parteneriatului Strategic România – SUA, lansat în 1997, iar baza conceptuală a constructului a început a fi discutată în creuzetul parteneriatului de atunci între Centrul de Studii In-ternaționale Strategice – CSIS din Washington DC și Societatea Academică Română. La acea vreme, la bază se afla ideea găsirii unei coerențe și principiului identitar al regiunii, care nu avea nici nume, ideea conceptului de securitate apărând mult mai târziu.

Pasul major în această întreprindere l-au făcut Serghey Konoplyov – șeful programului Marea Neagră al școlii Kennedy de Guvernare de la Harvard și mai ales regretatul Ronald Asmus, directorul German Marshall Found Bruxelles. Așa a apărut conceptul de Regiune Extinsă a Mării Negre, ce conținea 9 state ale regiunii: trei euro-atlantice – România, Bulgaria și Turcia; trei caucaziene – Georgia, Armenia și Azerbaijan și trei din „noul răsărit al Europei“ – Republica Moldova, Ucraina și Rusia – iar formatul se baza pe relațiile anterior existente deja între NATO și toate aceste state – Parteneriat pentru pace, parteneriate individuale, Dialog Intensificat, Plan de acțiuni pentru integrare – MAP sau statutul de membru al Alianței.

La acest efort s-a alăturat Bruce Jackson, care a integrat proiectul sau pentru noile democrații și Consiliul SUA pentru NATO cu viziunea neo-con- servatoare a Frontierelor libertății – Frontiers of freedom – și a Europei complete și întreagă de la Marea Baltică la Marea Caspică, contribuind ulterior, alături de Stephen Larabee de la RAND și de colectivul Institutului Național de Studii strategice al Universității Naționale de Apărare a SUA, la elaborarea conceptului strategic pentru Marea Neagre. Și noi am avut câteva contribuții pe această temă, pe care le-am promovat și angajat în întreaga regiune.

Formulele de edificare a identității Regiunii Extinse a Mării Negre auținut, în primul rând, de gradul de coeziune și de opțiunile statelor membre. Până la perioada de introspecție a sistemului de securitate și conceptual al Federației Ruse și apariția Doctrinei Putin, în 2003, drumul presupus al Rusiei lui Elțân și a primilor pași ai lui Putin au părut a fi în aceeași direcție, ce a integrării europene și euro-atlantice, în același sistem de valori. Dar acest curs a fost inversat, motiv pentru care s-a vorbit explicit despre o formulă de securitate la Marea Neagră care să conțină un binom Marea Neagră – Rusia, model care ar fi mulțumit și dimensiunea și ambițiile Moscovei și ar fi imitat formulele de dialog consacrate deja, UE – Rusia și NATO – Rusia.

Interesul NATO în regiune a slăbit, începând cu anul 2005, în urma deciziei luate la solicitarea Turciei de a nu extinde Operațiunea Active Endeavour a NATO în Marea Neagră. Susținerea unei asemenea variante fusese făcută inclusiv de România și am insistat și noi pentru o asemenea opțiune de articol 5, în condițiile existenței acestei misiuni în Marea Mediterană și a principiului indivizibilității securității în cadrul Alianței NATO.

Însă cum motivul invocat de Turcia a fost Convenția de la Montreux din 1936, care limitează intrarea forțelor navale militare prin strâmtori la nivelul celor aparținând statelor litorale și cum nici eliminarea convenției, nici promovarea liniei de interpretare potrivit căreia odată ce un stat membru al NATO sau UE este stat litoral la Marea Neagră și cele două organizații devin, în consecință, litorale la Marea Neagră, beneficiind de prevederile Convenției, nu s-a soldat cu succes, după summitul NATO de la București – care a fost apogeul atenției acordate Mării Negre și securității energetice în Alianță – și în special după războiul ruso-georgian, NATO a trecut în planul doi în zonele de contact cu Rusia, rolul său fiind preluat de către Uniunea Europeană.

Mai trebuie menționate aici inițiativele multiple lansate în Marea Neagră, în primul rând Forumul pentru parteneriat și Dezvoltare, lansat de România în 2007, cu dimensiunile sale guvernamentală, neguvernamentală și de afaceri – inițiativa care nu a ajuns sa se consacre printr-o a doua ediție, deși a avut produse relevante în domeniul protecției civile și a mediului, iar un produs de prim plan a fost Black Sea Trust al German Marshall Found, cu sediul la București și investițiile în cooperarea la nivelul proiectelor comune ale societății civile.

Apariția Uniunii Europene la Marea Neagră a determinat noi propuneri și proiecte integratoare și de cooperare regională. La trei luni de la intrarea în UE, în martie 2007, se vorbea deja despre Sinergia Mării Negre ca proiect lansat de un raportor român, Roberta Anastase, pentru ca formula revizuită actuală a Strategiei Mării Negre să fie tot rezultatul contribuției unui raportor român, Traian Radu Ungureanu. Dar poate cel mai important, intrarea în regiune, în forță, a Uniunii Europene, cu puterea sa soft, a determinat în special o rafinare a conceptelor și a dus la concretizarea conceptului de Regiune Extinsă a Mării Negre ca și concept de securitate complex.

Uniunea Europeană are capacitatea de a birocratiza concepte și teorii pe care apoi le introduce admirabil în malaxorul instituțional european, în ciuda gradului mare de birocrație, al constructului instituțional stufos și a eficienței discutabile a sa. Pactul de Stabilitate în Europa de Sud Est a fost realizat având la bază paradigma proiectului comun, acolo unde doi foști beligeranți ajung să aibă un interes mai mare decât să se războiască prin a edifica un proiect comun, la care sunt obligați să conlucreze, timp în care se pot spune toate reproșurile si se refac legăturile individuale, cu efect asupra reconcilierii post-război. Însă acest proiect s-a lansat și a jucat rolul în condițiile specifice regiunii și ale perspectivei Salonic de integrare europeană a tuturor statelor din Balcanii de Vest, angajament asumat la Consiliul European din Grecia în condiții specifice și irepetabile astăzi pentru state din altă regiune geografică.

În cazul regiunii Estice, paradigma ce a stat la baza Politicii de Vecinătate a fost cea a compatibilității la frontieră, decurgând din ideile lui Barry Buzan și ale școlii Europene de Securitate de la Copenhaga, care a demonstrat faptul că, cu cât este mai mare distanță normativă, instituțională, de nivel de trai la frontieră, cu atât e loc mai mare de conflicte, astfel că politica de vecinătate s-a axat pe compatibilizarea la frontiera UE contra accesului selectiv la piața comună europeană și la sistemul de preferințe vamale. Această politică a vizat statele din spațiul UE minus Turcia – stat candidat și Rusia, subiect al unei relații speciale cu UE. Evident, România și Bulgaria, în calitate de state membre, nu intrau în discuția acestui mecanism de tipul UE – Marea Neagră minus Rusia.

Relevantă pentru actuala dezbatere este și paradigma liberală cognitiv- instituțională: creșterea interacțiunii, gradului de integrare instituțională și capacitatea administrativă – aplicarea deciziilor în fapt – cea mai clară soluție de securitate regională, pe cale de consecință și în cazul Mării Negre abordarea părea a fi cea mai indicată. Cu cât există mai multe relații, mai clar instituționalizate, cu reguli și capacitate de aplicare a lor, prin efecte directe asupra situației interne a statelor membre, capacității administrative și con- structului instituțional al acestora, cu atât crește gradul de securitate regională.

Din păcate, tocmai regiunea Mării Negre a fost tributară unui set de singularități în această materie. Astfel, în regiune a funcționat CSI, o formulă in- terguvernamentală ce a succedat Uniunii Sovietice, dar care a atins culmea ineficienței instituționale, fiind celebră prin numărul mare de reguli și acorduri stabilite care nu s-au aplicat niciodată sau care se aplică exclusiv în avantajul creatorului noului sistem, Rusia, cu ambiția de a imita Uniunea Europeană dar cu realizări la polul opus. Apoi, tot în regiune a funcționat și funcționează încă BSEC – OCEMN, o organizație cu realizări la fel de modeste și la fel de ineficientă, al cărei rol unic a fost cel de ocupare a „fotoliului de orchestră“ al colaborării la nivelul Mării Negre, pe un proiect al Turciei, susținut de Rusia tocmai prin blocarea oricărei alternative. Aceasta ar putea furniza explicația și măsura lipsei de interes pentru Forumul Mării Negre pentru Parteneriat și Cooperare, dar și relativul eșec al Sinergiei Mării Negre – lipsită de fonduri și de voință politică de angajare, dar care se distinge tot prin relația UE – OCEMN și nu UE – statele regiunii.

Această situație, departe de a reprezenta un contraexemplu, nu se constituie pe deplin în antiteză față de ideile instituțional normative constructiviste, cu rădăcini maioresciene, am spune noi. Din contra, această situație relevă în fapt distanța între cantitatea, numărul de relații formale și calitatea, profunzimea și natura relațiilor cu forță de integrare, de penetrare, de influențare, cele care dau coeziunea unei regiuni și asigură identitatea ei, respectiv conferă substanță conceptului de securitate elaborat pe aceste baze.

Varianta deschisă a Securității Regionale, cu aplicabilitate evidentă în regiunea Extinsă a Mării Negre, o reprezintă tocmai fundamentarea pe principiul instituționalizării. Din spațiul formelor fără fond expuse de școala maio- resciană, cu reflectare în neo-instituționalism și constructivism, ajungem la realitatea instituțiilor care se umplu de fond și substanță odată cu funcționarea și creșterea capacității administrative, ele devin fundamentul securității regionale, cooperării și creșterii încrederii. Evident, pentru depășirea situației „fotoliului ocupat“, a supranormării și supra-instituționalizării pe care mulți au observat-o în regiune, este necesară schimbarea unghiului de abordare pe direcția funcționalității și capacității administrative a proiectelor și instituțiilor propuse, bazate în primul rând pe capacitatea administrativă, responsabilitatea și forța guvernărilor locale în primul rând în raport cu cetățeanul, acolo unde leadership-ul și viziunea fac diferența față de formulele populiste de guvernare cu ochii la sondajele de opinie sau cu ochii la presă. Contează seriozitatea, eficacitatea și eficiența relațiilor, nu aspectele lor cantitative, dar și interacțiunea instituțională. Nu o anumită competiție privind prevalența instituțiilor create la inițiativa diferiților actori din regiune, nu supra-instituționalizarea dă baza securității regionale, ci sistematizarea, organizarea și capacitatea administrativă a noului produs instituțional și funcțional.

3.1.2. Conflictele înghețate în regiunea existansă a Mării Negre

Conceptul de Regiune Extinsă a Mării Negre a fost lansat într-un studiu al cercetătorilor Ronald D. Asmus si Bruce P. Jackson1 abia în 2004, în directă legătură cu dezvoltarea unor concepte similare, precum cel al Marelui Orient Mijlociu (Greater Middle East).

Regiunea Extinsă a Mării Negre include statele cu ieșire la Marea Neagră, Moldova și statele din Caucazul de Sud, Armenia, Azerbaidjan și Georgia. Sintagma „extinsă” împinge limitele geografice ale regiunii dincolo de frontierele țărilor care au acces nemijlocit la acvatoriul mării.

Regiunea Mării Negre este o parte componentă a unei zone mai mari, cea balcano- caucaziană, care posedă un potențial enorm atât sub aspectul uman (are o populație de 400 milioane de oameni), cât și al resurselor naturale (rezerve de petrol și gaze naturale în Caucaz).

Pe teritoriul regiunii există câteva culoare strategice, prin care statul ce le controlează poate influența situația din această zonă. Este vorba de culoarul strategic Crimeea, Georgia, Bosfor, Dardanele și zona localizată la hotarele acesteia.

Unii analiști apreciază că începutul secolului al XXI-lea este marcat de o schimbare calitativă a situației în bazinul Mării Negre. În susținerea afirmației sunt prezentate câteva „focare”, capabile să afecteze securitatea în bazinul Mării Negre: pericolul extinderii terorismului internațional; intensificarea migrației ilegale, a traficului de droguri și a diverselor operațiuni de contrabandă dinspre Asia spre Europa, Marea Neagră jucând rolul de

Asmus, Ronald D., Jackson, Bruce P., The Black Sea and the Frontiers of Freedom în „Policy Review”, iunie 2004. 

punte specifică între cele două continente; apariția și dezvoltarea unor grupări criminale transnaționale, ca urmare a nivelului diferit de dezvoltare a țărilor riverane.

Țările riverane Mării Negre au un interes fundamental în securizarea propriei regiuni, în expansiunea democrației și contracararea terorismului pe o arie cât mai largă. În acest context, ele trebuie să caute și să propună soluții proprii pentru realizarea acestor interese, valorificând specificul și similitudinile regionale, cultivând cooperarea și solidaritatea reciprocă.

Sfârșitul Războiului Rece nu a adus regiunii pacea și stabilitatea dorite. Mai mult decât atât, este acum observabilă creșterea tensiunii și a conflictului, atât la nivel statal, cât și interstatal. Acest fapt este transpus în cel mai periculos mod, și anume, cel al amenințărilor militare. Suntem martori ai conflictelor armate, manifeste sau latente, din spațiul post- sovietic: dintre Armenia și Azerbaidjan, în Georgia (Abhazia și Osetia), în Moldova (Transnistria), ca și în Rusia (Cecenia). Neîncrederea istorică stabilită în relațiile dintre țări (Grecia și Turcia, Rusia și Ucraina, de exemplu) este și ea întreținută. Două mari „zone fierbinți” ale Europei – Caucazul și Balcanii – exercită o influență negativă directă asupra securității Regiunii Extinse a Mării Negre. De aici rezultă și o serie numeroasă de amenințări militare potențiale, existente și viitoare, în regiune.

În Regiunea Extinsă a Mării Negre au fost identificate mai multe zone și surse de instabilitate2:

– Bosnia și Kosovo, unde tensiunile interetnice, interconfesionale și lipsa autorității publice și statale mențin un focar de conflict și instabilitate. Organizații paramilitare, precum Corpul de Protecție al Kosovo (KPC), moștenitorul instituțional al UCK, și organizații fundamentaliste în legătură cu organizații islamice teroriste ca Al Qaeda, Hamas, Armata Națională Albaneză și Abu Bakr Sadik au desfășurat acțiuni de purificare etnică, cu scopul creării condițiilor demografice și politice necesare instituirii primului stat fundamentalist islamic în Balcani. Statutul încă neclarificat al regiunii Kosovo și existența în regiune a unui puternic curent etnic albanez, ca și al unor grupări fundamentaliste islamice, creează, în continuare, semne de întrebare privind posibilitatea stabilizării regiunii.

– În spațiul ex-iugoslav, în general, existența unui număr mare de refugiați sau persoane dislocate conduce la formarea opiniei că se păstrează, încă, condiții favorabile apariției unor situații ce pot pune în pericol stabilitatea, destul de fragilă, a acestei zone a Regiunii Extinse a Mării Negre.

– Zona transnistreană a Republicii Moldova, unde prezența în regiune a aproximativ 2.000 de militari și 40.000 de tone de echipament militar și muniție, aparținând fostei Armate a 14-a ruse, cu un statut rămas neclarificat, constituie un factor destabilizator, chiar dacă forțele militare se consideră de menținere a păcii, ceea ce ar presupune un grad înalt de imparțialitate. De asemenea, existența forțelor separatiste transnistrene, gata să recurgă la mijloace militare pentru a preveni „reintegrarea” zonei transnistrene în teritoriul Moldovei, poate duce la conflicte armate locale, cu rol de destabilizare a regiunii. Nu în ultimul rând, existența unor veritabile „fiefuri” ale crimei organizate în Transnistria generează instabilitate, prin exportul de crimă organizată către celelalte state ale zonei. Conflictul transnistrean are un impact puternic și semnificativ asupra securității bazinului Mării Negre, prin multiplele implicații pe care le generează pe toate planurile (social, economic, militar, cultural, al relațiilor internaționale).

– Zona Caucaz este deosebit de instabilă și supusă riscurilor de securitate, atât datorită conflictelor în desfășurare sau latente, amintite anterior, cât și luptei de interese pentru resursele energetice ale regiunii.

– Zona Balcanilor, în general, unde, ca urmare a declinului economic, statele regiunii au atins în 2004 abia 75% din produsul intern brut realizat în 1989, fapt ce duce la instabilitate economică, factor de risc la adresa securității zonei.

Lista problemelor de securitate în Regiunea Extinsă a Mării Negre este lungă și complexă.

Țările de la Marea Neagră sunt renumite mai mult pentru potențialul conflictual, decât pentru solidaritatea regională, iar această situație trebuie să se schimbe în viitorul apropiat, adică, țările din regiune trebuie să adopte o poziție puternică și să acționeze eficient în privința securității și stabilității regiunii și a țărilor din zona apropiată .

Succesul securității prin cooperare rezidă în faptul că țările implicate se bazează pe credința că împărtășesc un viitor comun și că numai cooperarea oferă cele mai bune mijloace de a-și promova interesele naționale.

Problemele complexe cu care se confruntă Regiunea Extinsă a Mării Negre pot fi ținute sub control numai prin acțiunea conjugată a statelor, depășind frontierele naționale. Extinderea practică a deciziilor luate prin consens a sprijinit demersurile de dezvoltare a

cooperării în mod eficace, ceea ce a determinat ca, din ce în ce mai mult, securitatea prin cooperare să fie adoptată ca un mecanism destinat întăririi securități naționale.

Regiunea Extinsă a Mării Negre nu mai poate rămâne doar un cordon sanitar sau o simplă zonă de interferență a diferitelor dezvoltări subregionale.

Amenințările și provocările la în Regiunea Extinsă a Mării Negre sunt: „conflictele înghețate”, „proasta guvernare”, activitățile teroriste, crima organizată, traficul ilegal de arme, droguri și ființe umane, spălarea de bani, corupția transfrontalieră, dezastrele ecologice etc. Preocuparea primară de securitate este cea privitoare la canalele crimei organizate, care prosperă în regiune și pot sprijini organizațiile teroriste, înlesnind, pentru ele, intrările și ieșirile din țară ale teroriștilor și traficului cu arme convenționale, materiale cu dublă utilizare și chiar arme de distrugere în masă.

3.2. Interpretarea datelor cercetării

3.2.1. Complexe de securitate și concepte regionale