Dimensiunea Marturisitoare In Viata Si Opera Lui Nicolae Steinhardt

Dimensiunea mărturisitoare în viața și opera lui Nicolae Steinhardt

Cuprins

Introducere

I. Viața lui Nicolae Steinhardt înainte de convertire

1.1. Perioada de la naștere până în anul 1960

1.2. Scurtă Bibliografie

1.3. Preocupări ale tânărului Nicolae Steinhardt

1.4. Alte întâmplări și elemente care să scoată în evidență omul Nicolae Steinhardt în perioada menționată

Perioada de la naștere până în anul 1960, Copilăria și studiile, Preocupări ale tânărului Nicolae Steinhardt, Arestarea, închisoarea și lungă „perioada de mlaștina” .

II. Convertirea din închisoarea Jilava

III. Mărturisirea de credință ortodoxă prin opera și viața de după convertire

–  dezvoltare in subcapitole

– Eseistul

– Oratorul religios

– monah la Rohia

IV. Concluzii

Bibliografie

Introducere

Apar uneori în istorie personalități ieșite din comun care impresionează nu doar prin opera pe care au lăsat-o în urmă ci și prin existența cu valoare de model. Deși se supun ca oricare dintre muritori legilor firii, viața lor nu rămâne neobservată, la discreția uitării omenești, ci „tresărind în cercuri large”, cutremură conștiințe și schimbă nu doar mentalități ci și destine.

O astfel de personalitate privilegiată este cea a lui Nicolae Steinhardt. Silueta fragilă de Don Quijote în sutană, în perpetuă luptă cu morile de vânt ale istoriei nebune, monahul de la Rohia a reușit să rupă „vraja” minciunii comuniste și să rostească Adevărul, luându-și pavăză Crucea și model pe Hristos. Datorită lui Nicolae Steinhardt și datorită cunoscutului său Jurnal al fericirii, spațiul terifiant al închisorilor politice românești a opus aspectelor sale infernale și sensul unor virtuți transfiguratorii, suferința devenind o nebănuită cale a salvării celor încarcerați în închisori mai largi ori mai strâmte.

Lucrarea de față, intitulată ”Dimensiunea mărturisitoare în viața și opera lui Nicolae Steinhardt”, urmărește modul în care se reflectă în operă existența unui om ieșit din tipare, care a parcurs un proces de transformare lăuntrică, vizibilă pe parcursul operei sale. Constantă pe parcursul acestei opere, se păstrează însă atitudinea critică față de ideologii și realități sociale, dar și față de tot ce înseamnă fenomen cultural ori literar.

Fără pretenția de a epuiza tema, și în contextul apariției recente a câtorva volume din Integrala Steinhardt dar și a unei monografii de referință a profesorului George Ardeleanu, Nicolae Steinhardt și paradoxurile libertății, acest eseu oferă o abordare sistematică a biografiei și operei celui care, spre sfârșitul vieții, a fost cunoscut ca monahul Nicolae De la Rohia, intelectualul bucureștean, membru al elitei interbelice, care s-a convertit de la iudaism la creștinismul ortodox.

Prima parte a lucrării, este constituită din repere biografice, și îmbină aspectele documentare cu cele psihologice, reconstituind destinul scriitorului în subcapitolole intitulate Perioada de la naștere până în anul 1960, Copilăria și studiile, Preocupări ale tânărului Nicolae Steinhardt, Arestarea, închisoarea și lungă „perioada de mlaștina” .

Nicu Aureliu Steinhardt s-a născut în 29 iulie 1912, în București, într-o familie evreiască respectabilă și înstărită și a avut parte în perioada educației sale de toate condițiile pentru a se împlini intelectual.

Educat temeinic în copilărie de profesori particulari (doamna de Branszky va ocupă mereu un loc special în amintirea sa), urmează apoi cursurile liceului Spiru Haret și Facultatea de Drept din București. Frecventează cenaclul „Sburătorul”, devine interesat de religia căreia îi aparține, iudaismul, dar și de contextul ideologic și politic al epocii. În această perioada își susține doctoratul în Drept constituțional și scrie împreună cu Emanuel Neuman două cărți despre iudaism.

Colaborează la mai multe reviste ale timpului, cea mai importantă fiind „Revista Fundațiilor Regale”, face călătorii de studii în străinătate iar în 1938, la Interlaken, la un congres al unei asociații religioase, i se prevestește botezul creștin.

Dat afară de la „Revista Fundațiilor Regale”, refuză colaborarea cu regimul comunist și are parte prin urmare de o lungă perioada de privațiuni, până la implicarea și arestarea sa din 1960, în cadrul lotului Noica-Pillat. Convertit în închisoare la ortodoxie, este eliberat în 1964 dar suportă o nouă serie de umilințe ca element contrarevoluționar. Acestora însă le opune bucuria noii credințe. După ani de opreliști, primește în 1978 aprobarea de a călători în Occident, unde proiectează publicarea Jurnalului fericirii la Paris, cu ajutorul lui Virgil Ierunca. În 1980, intră în cinul monahal la Rohia, dar continuă și activitatea literară pe care o reluase în 1971, după un grav accident. Moare în 30 martie 1989.

Deși pentru publicul larg Nicolae Steinhardt este memorialistul prin excelență, radiografierea operei sale pune în lumină aspecte diferite, uneori surprinzătoare ale personalității acestuia.

Partea a două a lucrării, dedicată operei steinhardtiene. În prima tinerețe, pasionat de literatură dar și de dreptul constituțional, și conectat la actualitatea literară, socială și politică a vremii, autorul semnează cu pseudonimul Antisthius un volum intitulat În genul …tinerilor. El își exersează spiritul parodic și își îndreaptă tirul ironiei asupra generației interbelice, trăiriste. Parodia sa critică, orientată spre contemporani, este pornită din admirație și vizează cele mai importante nume ale acestei generații, precum Mircea Eliade, Emil Cioran sau Constantin Noica, scriitori de care, peste ani, îl va lega o sinceră prietenie.

Tot din această perioada datează probabil și romanul Călătoria unui fiu risipitor. Roman subiectiv, de factură proustiană, cu elemente autobiografice, Călătoria unui fiu risipitor surprinde, prin intermediul personajului narator E. M. Blumberg, epoca interbelică, a anilor nebunatici, în care bucuria de a trăi și tihnă ca entitate civilizatorie erau cele două coordonate esențiale, iar răzvrătirile tinerilor se reduceau la fuga de acasă. Călătoria unui fiu risipitor cuprinde însă și elemente precum ludicul, ironia, parodia, invazia realității în interiorul ficțiunii, intertextualitatea, care îndreptățesc situarea sa dincolo de granițele modernismului interbelic, spre postmodernism.

Următorul capitol este intitulat Eseistul. Eseul ca îndreptar de conduită morală. Este evidentă în contextul întregii opere preferința lui Steinhardt pentru eseu, ca specie literară care permite jocul surprinzător al gândirii și o libertate deplină a expresiei. Cele mai multe texte steinhardtiene se încadrează în această categorie a eseului, începând cu cele publicate în „Revista burgheză”, până la volumul Prin alții spre sine, ultimul volum antum, dar și textele publicate în volumele apărute postum.

Eseurile, tratând subiecte dintre cele mai diverse, au câteva dominante tematice evidente: prima dintre ele, dominanta politică, tratează tocmai opțiunea liberal conservatoare a lui Steinhardt, opusă ideologiilor de esență socialistă care făceau mare vâlvă în epoca interbelică. Autorul avertizează asupra pericolului pe care îl presupune orice ideologie bazată pe utopii, susținând valorile lumii românești, în care, spune el, echilibrul, cumsecădenia și omenia sunt la mare preț. Altă tema preferată a eseisticii este arta, responsabilitatea artistului și raportul dintre opera și creator. Steinhardt consideră că valoarea operei nu depinde de moralitatea autorului ei, însă artistului i se cere verticalitate, curaj, lipsa de prejudecată, ancorare în realitățile sociale ale epocii, autenticitatea convingerilor.

Pornind de la cărți, Steinhardt examinează procesul pe care acestea îl declanșează în conștiința cititorilor. Putem spune deci că altă mare tema a eseurilor este literatura, ca pretext pentru sublinierea valorilor morale ale vieții. Tehnica eseistului constă în dezvoltarea unei idei, a unui amănunt, pentru a evidenția înțelesul moral al cărții respective.

O altă dominantă tematică poate fi considerată cea antitotalitară, autorul fiind obsedat de răul pe care îl poate provoca orice formă de tiranie. Foarte multe texte au clare aluzii autobiografice dar și aspectul unui îndreptar de conduită morală. Steinhardt identifică drept cauza a decăderii civilizației și a apariției totalitarismelor, criza morală care afectează popoarele europene și face posibilă trecerea de la libertate la tiranie.

Jurnalul fericirii este capodopera sa, apărută postum, scrisă și rescrisă cu tenacitate și îndrăzneală. Am urmărit în acest sens o prezentare a „poeticii” jurnalului intim, a evoluției lui în literatura română și o fixare a coordonatelor specifice ale acestei cărți, prin intermediul căreia cititorii mărturisesc că au ajuns la celelalte părți ale operei steinhardtiene. Profesiune de credință dar și protest curajos, Jurnalul fericirii este poate cea mai citită carte din întreaga literatură română post-comunistă, detasandu-se net de alte apariții editoriale, pe de o parte prin interesul extraordinar al publicului de toate vârstele și pe de altă parte prin faptul că la scurtă vreme de la apariție a intrat în atenția autorilor de manuale școlare, clasicizandu-se astfel. Ea poate fi citită atât că document al unei epoci întunecate din istoria recentă a românilor cât și că mărturie subiectivă a unei vieți trăite în demnitate și curaj.

Jurnal de criză, scris după eliberarea din închisoare, cartea sintetizează căutări, întrebări și neliniști profund omenești, aducând în același timp răspunsuri la acestea. Am putea spune că Jurnalul fericirii răspunde la întrebarea: Cum poți scăpa întreg din punct de vedere spiritual atunci când timpul nu mai are răbdare? Într-o moment în care se simte acut nevoia de modele, Jurnalul fericirii ne oferă un model de existență luminos și demn, modelul dreptei socotințe, al bunului simț și al înțelepciunii, devenind pentru generațiile următoare o carte care instruiește dar și educă.

Trăind într-o lume în care valorile morale sunt pervertite, suntem permanent în goana după fericire și de cele mai multe ori identificăm greșit sursa acestei fericiri. Jurnalul fericirii ne propune o cale de a fi fericiți, explicând și cum se poate ajunge la această stare. De aceea o carte cu acest titlu stârnește automat atenția posibililor ei cititori. Scrisă de un evreu creștinat, de un intelectual rafinat care și-a trăit viața într-o perpetuă căutare a fericirii prin cultură și credință, cartea se referă în mod paradoxal la acea perioada neagră din istoria României, în care mii de oameni au intrat în „mașina de tocat a Securității”. Generațiile actuale află prin intermediul ei felul în care, ca sub o vraja a fricii, un întreg popor s-a prefăcut în turmă și foarte puțini au fost aceia care au îndrăznit să rupă această vraja. Ei au plătit îndrăzneala de a fi „altfel” cu libertatea sau chiar cu viața. Remarcabil este însă faptul că fragmente din acest Jurnal au fost strecurate de Steinhardt în cărțile sale care au văzut lumina tiparului, păcălind cenzura.(Între viață și cărți, Prin alții spre sine, s.a.)

Prima versiune, confiscată în 1972, stă la baza ediției publicate la Editura Dacia în 1991 iar a două versiune s-a pierdut după Revoluție. La Mănăstirea Rohia există o versiune inedită, a treia varianta a Jurnalului, de 529 de pagini dactilografiate, din păcate incompletă.

Capitolul Oratorul religios este dedicat volumului Dăruind vei dobândi. Cuvinte de credință. Monahul Nicolae de la Mănăstirea Rohia, cel care a renunțat la zbuciumul lumii pentru a se retrage în sihăstria înverzită din Maramureș, poate fi considerat cel mai impresionant reprezentant al oratoriei de amvon din lumea teologică ortodoxă românească. Specificul cuvântărilor sale de amvon este dat de puternică infuzare culturală, dar și de stilistică predicilor care depășește banalitatea încetățenită a tipicului omiletic, apelând la un concept preluat din teologia catolică, conceptul de aggiornamento. În ajutorul său sunt chemate argumente care nu țin neapărat de dogmaticiate, din păcate incompletă.

Capitolul Oratorul religios este dedicat volumului Dăruind vei dobândi. Cuvinte de credință. Monahul Nicolae de la Mănăstirea Rohia, cel care a renunțat la zbuciumul lumii pentru a se retrage în sihăstria înverzită din Maramureș, poate fi considerat cel mai impresionant reprezentant al oratoriei de amvon din lumea teologică ortodoxă românească. Specificul cuvântărilor sale de amvon este dat de puternică infuzare culturală, dar și de stilistică predicilor care depășește banalitatea încetățenită a tipicului omiletic, apelând la un concept preluat din teologia catolică, conceptul de aggiornamento. În ajutorul său sunt chemate argumente care nu țin neapărat de dogmatica ortodoxă, ci sunt preluate din fizică, istorie, filozofie, morală, dar mai ales din literatură.

Predicatorul transmite adevărurile de credință, pe care le actualizează mereu prin referiri la epoca sufocată de tirania comunistă. Clasificarea predicilor propune două mari categorii ale acestora, și anume predici teologico-morale și teologico-sociale, în funcție de conținutul și scopul acestora. Asumându-și condiția riscantă a apărătorului credinței creștine, predicatorul sancționează situația politică din România comunistă și susține luarea de atitudine împotriva regimului, ținută și refuzul oricărui compromis moral, propunând un mod de viață cu totul nou.

Capitolul dedicat corespondenței steinhardtiene urmărește felul în care scrisorile luminează aspecte mai puțin cunoscute ale biografiei scriitorului, dar și felul în care acesta se raportează la societate, credință sau prieteni. Temele scrisorilor sunt diverse: literatură, artă, credință, morală, monahismul. Steinhardt vorbea foarte rar despre sine, iar corespondență să cu cei apropiași este unul din rarele prilejuri în care scriitorul lasă să se zărească omul și trăirile sale sufletești.

Concluziile lucrării subliniază relația dintre destinul liber asumat al scriitorului și temele principale ale operei sale, care, chiar dacă nu pot fi așezate într-o strictă ierarhie, sunt dominate de credință ca soluție a salvării individului din infernul cotidian. În finalul lucrării am atașat bibliografia folosită și anexa care conține acte și documente, multe inedite, aflate în arhivă Mănăstirii Rohia și în arhivă Consiliului Național pentru studierea Arhivelor Securității( CNSAS).

În literatura română de după 1989, mult mai mult decât înainte de acest moment, Nicolae Steinhardt este considerat convertitul prin excelență. Nu există scriitor român a cărui opera să fie mai des legată de ideea de credință, decât autorul Jurnalului fericirii. La acesta, credința presupune libertatea absolută și dragostea de viață, dobândite pe calea sigură a suferinței izbăvitoare.

A încerca să fixăm în opera lui Steinhardt o ierarhie a celor mai frecvente teme, este inutil, pentru că ele se presupun reciproc și se atrag unele pe altele. Intelectual rafinat, la el acasă în spațiul culturii dar mai ales al literaturii, Steinhardt este un om preocupat în mod special de relația între credință și libertate, dar și de felul în care epocile istorice marcate de ideologii totalitare afectează individul.

Într-un articol publicat în „Convorbiri literare”, intitulat Steinhardt mi s-a revelat că un om prin excelență liber (un dialog cu George Ardeleanu), acesta spunea că libertatea este tema centrală a vieții și operei lui Steinhardt, centrul traseului său existențial, o obsesie care pleacă de la articolele din „Revista burgheză”, trece prin volumele despre iudaism, teza de doctorat, articolele din celelalte reviste, eseurile și volumele publicate după închisoare, încununată apoi în Jurnalul fericirii și Dăruind vei dobândi. Cuvinte de credință.

Criticul adaugă însă că textele steinhardtiene au două trăsături majore: sunt puternic marcate de referințe culturale și descoperă „enclave de transcendență acolo unde acestea sunt invizibile la prima vedere”. Se poate identifica deci o altă tema dominantă a operei lui Nicolae Steinhardt, credința, care, chiar dacă nu e vizibilă decât începând cu Jurnalul fericirii, este prefigurată în scrierile anterioare acestuia (prin interesul arătat de scriitor valorilor morale) și, confirmată de experiențele biografice, domină în mod evident partea finală, post-detenție, a operei sale. Steinhardt vorbește ca un om care a trăit toate marile catastrofe ale secolului XX : cele două războaie mondiale, fascismul și mai ales comunismul, aducătorul Gulagului în Europa de Est.

Privind realitatea în față și opunând bunătatea răutății dezlănțuite în istoria contemporană, scriitorul vede în creștinism singură soluție de salvare din infernul de zi cu zi. Secolul al XX-lea a văzut, în afară de calamități, toate fumurile iadului și ale demenței, a văzut că iadul poate fi, că e gata în orice clipă să treacă de la virtualitate la închegare. Abisul, situațiile limita și angoasă ieșită-n stradă și postată pe la colțuri au arătat omului de rând al secolului al XX-lea că diavolul există și că e aproape de el. Prin urmare, secolul al XX-lea e cel mai pregătit să devină creștin.”

În acest secol, dar și în cele anterioare, condiția creștinului presupune o permanentă lupta cu sine însuși și cu ispitele sale, un război nevăzut în care acesta își apară cel mai prețios lucru, sufletul. Războiul presupune o continuă încordare, însă de multe ori deciziile divinului anulează logica omenească limitată, pretinzând doar consimțământul, încuviințarea noastră. Oricând realitatea crudă poate fi transfigurată printr-un act liber asumat, asemenea celui făcut de Nicolae Steinhardt, biet om sub vremi, puternic și liber însă prin credință.

I. Viața lui Nicolae Steinhardt înainte de convertire

II. Convertirea din închisoarea Jilava

2.1. Preliminarii

Adevărata existență a lui Nicolae Steinhardt se fundamentează pe principiile moralei creștine, astfel încât modelul existențial oferit de monahul-scriitor se construiește prin scris și prin viață creștină. Existența lui se construiește permanent, conform credinței ferme în valabilitatea modelului trăit de Hristos. Cei patruzeci și opt de ani care au precedat botezul par să stea sub semnul irealității, al falsului și căutării orbecăite. Ceea ce vrea Nicolae Steinhardt să rămână ca adevărata lui existență este viața lui creștină, pe care o clădește lucid, treaz și fericit. Creștinul Nicolae Steinhardt nu se propune, din modestie, ca model contemporanilor săi, însă scriitorul oferă conștient, intenționat și permanent modelul existenței creștine.

Ideea de creștinare de dinainte de perioada carcerală devine în închisoare o necesitate. „Nimeni nu se face creștin, măcar de primește botezul, ca mine, tarziu în viață. (…) Chemarea e anterioară, oricat de adânc, de subtil, de iscusit ar fi tăinuită. Pascal: Tu ne me chercherais point, si tu ne mávais déjà trouvé.”

Creștinismul lui Steinhardt este de factură aplicativă. Praxisul permis de condițiile universului carceral este cel care dă consistență, profunzime cugetării sale, transformându-l într-un homo religiosus arhetipal pentru ortodoxie. Jurnalul fericirii este într-o bună măsură o scriere de Pateric românesc, ea conținând un dozaj experiențial, unul axiomatic și ceea ce este mai important unul apodictic care încurajează cititorul la a translata experiența din planul lecturii în cel al existenței curente. E o lectură care îndeamnă spre descoperirea drumului hristic din noi.

Nicolae Steinhardt reface evoluția sentimentului religios pornind din copilaria sa din Pantelimon, „comuna purtând nume de sfânt ori de tâlhar”, într-o încercare de a și-l explica. „Lucrurile acestea, ale credinței, încep așadar demult. (…) Să le iau pe rând.” De la „misterul care fascinează la misterul care trebuie temut”, Steinhardt își analizează propriul suflet într-un demers cu dublu scop vizând autocunoașterea și sondarea fondului emotiv propriu.

Defragmentarea discursului memorialistic creează legături între multiplele paliere ale arhitecturii textuale. Meditația religioasă se combină cu experiența atroce a închisorilor prin care a trecut și cu lupta interioară care nu putea atinge niveluri de înțelegere atât de profunde nicaieri altundeva decât acolo, în infernul Jilavei, Gherlei și Aiudului. Natură reflexivă și intens autoreflexivă, Nicolae Steinhardt ajunge să trăiască plenar bucuria câștigată din daruirea de sine pentru virtuțile și valorile creștine exprimate prin modelul sacrificial al lui Hristos. Sensuri ascunse ale acestor patru ani de infern din viața lui îl ajută să înțeleagă, să se tămăduiască și să avanseze într-o șlefuire a sufletului în lumina Logosului sacrificial întrupat: ”Și acum, dupa botez, sunt murdar. Țepușul mai e în ochi, ghimpele în trup, îngerul satanei mă bate peste obraz (și mi se plimbă psihosomatic în tot locul, ca vodă-n lobodă). Că am să scap de ispite s-a dovedit o amăgire trufașă, toantă. Nesocotisem II Cor. 12,7. Dar că Hristos e Adevărul, Calea și Viața cred în mod absolut sărbătoresc.”

Sentimentele de neliniște, teamă, silă, supărare, deprimare și chiar lașitate care încercau să-și câștige un loc călduț în sufletul lui sunt tratate imediat, cu răceală, sarcasm și autoironie. Nu există nicio altă soluție de a fi fericit cu tine însuți în condițiile unei societăți totalitare, spune autorul Jurnalului fericirii privind realitatea cruntă a bestiei în albul ochilor. Sub puterea conștientă a iminentei arestări, Nicolae Steinhardt nu-și abandonează conștiința pe calea mai dulce a imaginației de sine atât de ispititoare pentru ascunzișurile psihicului și sufletului uman iubitor de libertate, ci o surprinde și o loveste de piatra din capul unghiului fără ezitare: ”Răsfățătură bucureșteană ce ești, fecior de bani gata, becher tomnatic, ovreiaș franțuzit, creștin, nu cumva proaspăt cocoloșit în credință de frica și din nevoia de cuib, de bârlog, de adăpost, deșteaptă-te și privește unde te-ai băgat: la umbra crucii(…).”

Impostura nu este acceptată sub nicio formă, nici ca scuză pentru renunțarea la Adevăr și Viață prin delațiune pentru a face jocul celorlalți, nici ca joc necesar pentru a câștiga bătăliile cu anchetatorii. ”Răstignirea nu e farsă și înșelaciune. (…) Actul răstignirii a fost atât de serios, de autentic și total încât până și apostolii și ucenicii erau convinși că spânzuratul de pe lemnul din mijloc nu va învia. (…) Spre deosebire de Buddha și Lao-Te, el nu dă aforisme și pilde, ci carne și sânge, chin și deznădejde.”

Devenirea este secretul unei uimitoare rezistențe fizice, psihice, dar mai ales morale. Salvarea de sine prin sine. Caramidă cu caramidă, Steinhardt a reușit să-și întărească fortareața în lume și prin lume. Închisoarea reprezentase la început o retragere nedorită din lume pentru un intelectual în putere aflat la amiaza carierei și reprezentând un membru valoros al unei generații de aur alături de Constantin Noica, Alexandru Paleologu, Mircea Eliade sau Alexandru Cioranescu, daca e să-i amintim doar pe cei câțiva cu care a fost coleg de școală. Insă viața-i de dinainte de închisoare îl pusese în contact cu personalități importante sub oblăduirea cărora fusese sau cu care colaborase: Eugen Lovinescu, Mircea Djuvara, Camil Petrescu, Vladimir Streinu, Șerban Cioculescu. Absolvise dreptul, frecventase filologia, se preocupase de teologie, se lansase în critica literară, călătorise la studii în Elveția, și Londra astfel încât, personalitatea sa în același timp mondenă și enciclopedică, era în plină dezvoltare în iarna lui 1960. Participant la un congres Interlaken pe teme religioase un irlandez ii prezice botezul creștin. De la acel moment și până la împlinirea prezicerii trec douazeci și doi de ani. La 15 martie 1960 ieromonahul Mina Dobzeu îl botează întru ortodoxie în închisoare. Era împlinirea unui dor latent care în închisoare devenise o dorință stăruitoare ajunsă la stadiul nerăbdării. Insă universul carceral s-a dovedit a fi o lume mică într-o lume mai mare, o lume în care toate esențele fie ele cat de tari tot mai sunt supuse unui proces de distilare, care le conduce fie catre esența binelui din care sunt facute fie catre esenta raului cu care au pactizat.

O lume mică într-o lume mare, sau o lume nebănuit de mare în lumea mică în care cotidian suntem obișnuiți să trăim. „Dar eu parca știam ceva? – despre aceasta lume n. m. – Am știut eu ceva despre lumea aceea fără de asemanare în mijlocul căreia m-am pomenit? despre suferințele ascunse? despre eroii neștiuți? despre cei ce douazeci și patru de ore din douazeci și patru își păstrau demnitatea în celule concepute să ducă numai la denunț și spurcăciune, la prăbușire și demență?” Rostul acestei experiențe nu poate fi decât unul, capatarea profunzimii, scăparea din cercul meditațiilor superficiale, calpe, neîncercate, dobândirea asemănarii cu Hristos.

O lume în care răul și binele cunosc multe și neașteptate profunzimi, într-o luptă dusă până la absurd și cu cele mai perfide mijloace. Tortura psihică și fizică cunoaște cele mai variate forme, de la lovirea repetată cu capul de pereți, sau călcarea cu picioarele încălțate cu bocanci la petrecerea unor momente mai relaxate în prezența vreunui martor al acuzării cu scopul de-a determina o mărturie convenabilă acuzării. Succesul sau insuccesul este, într-un astfel de război, o chestiune de strategie individuală în care nu au ce căuta lașitatea, naivitatea, prostia, închipuirea de sine, gândul nebunesc sau speranța idioată. Universul concentraționar este un exercițiu de probare a veridicității și autenticității teoriilor celor mai personale dar și mai îndrăznețe. „Ai vrea tu să te refugiezi în frică, în brumă, în coșmar… ai vrea… ar fi ușor – ce dulce ar fi să te poți adăposti între vis și viață, în confuzie sau incert (…) în delir. De acum s-a isprăvit cu delicatețurile și iluziile mângâietoare (…) Nu te mai poți refugia în imaginar: ești bun de front, bun de rezistență, bun de minciuni sfinte și grijuliu ticluite, bun de îndărătnicie. Ești bun de foc. Nu ți-a mers la reformare, Nuham! Înainte, marș!”

Odată intrat în închisoare Steinhardt este nevoit să ia de la zero propria-i educație pentru noua viață. Doisprezece ani de condamnare la muncă silnică i se deschideau imenși înainte. Prima întâlnire cu prietenul său, Dinu Noica, în beciurile securității este trăită euforic în plan imaginar și este așteptată cu un soi de entuziasm revoluționar: „va fi ceva dramatic și nobil și mult eroic.” ca o răzbunare în fața terorii, plănuiește el. Ceea ce avea să urmeze arată că niciodată nu suntem suficient de pregătiți pentru răul absolut. În locul mult doritei alianțe în fața anchetatorilor, celor doi prieteni nu li se oferă nici măcar prilejul de a se ști împreună în infern. Vechi cunoștințe capătă acum chipuri noi: doamna T devenită acum colaboratoare profesionistă și „respectată”, sau Vasile Voiculescu care deși foarte bătrân, slab și obosit uimește prin blândețe maniere, vioiciune și pace sufletească. Pastorel Teodoreanu reușește să-l sustragă pentru câteva secunde din atmosfera glacială a celulei pe însuși gardianul care-i păzea și căruia-i ceruse o foaie și un pix să scrie câteva versuri care „ar fi păcat pentru cultură românească să se piardă”. Cunoștințe noi îi populează universul asemeni unor fante către libertăți nebănuite nicicând și nicicum înainte.

2.2. Relația cu legionarii din închisoare

Nicolae Steinhardt a fost arestat în 1958, în cadrul grupului de intelectuali din jurul lui Constantin Noica. La 31 decembrie fost convocat , cerându-i-se să fie martor al acuzării în procesul „lotului intelectualilor mistico-legionari”, cunoscut și sub numele de lotul „Noica-Pillat”. Însă a refuzat să depună mărturie împotriva lui Constantin Noica și a fost condamnat la 13 ani de muncă silnică, până în 1964, când a fost eliberat în urma grațierii generale a detinuților politic. În anchetele Securității era acuzat de a fi legionar, ceea ce era practic un nonsens, datorită apartenenței sale etnice.

Profilul său intelectual îl apropia de elita vremii, care îmbrățișase doctrina de dreapta, ultranaționalistă. Pe această filiație s-a bazat relația pe care a avut-o în închisoare cu tinerii legionari, alimentată de schimbul de opinii pe teme de cultură: „Din acest punct de vedere stau bine. Știu pe dinafară Luceafărul, Scrisorile, foarte mult Coșbuc și Topîrceanu (are deosebită căutare), mii (cred) de versuri de Gyr și Crainic (înghițite de la început, odată cu alfabetul Morse, de la veteranii legionari); am prins și o mulțime din Verlaine, Lamartine și Baudelaire; sonetul lui Arvers, firește (Ma vie a son secret, mon ame son mystère), Samain – Au jardin de l 'Infante.”

Cum se poate să fii Persan? Întrebarea formulată de Montesquieu devine, reluată de Nae Ionescu: Cum poți fi evreu? Ori legionar? „La început sioniștii și legionarii, țăranii și intelectualii, liberali și cuziștii, comuniștii și social-democrații, carliștii și antonescienii se adulmecau neîncrezători și se priveau mirați. Cum de poți fi Persan? Până la urmă rodajul conviețuirii scoate din uz ochelarii ca dioptrie de îngustare, începi să constați că o anumită doză de dreptate e în și la fieștecine și că se prea poate întâmpla să fii Persan”. Închisoarea șterge diferențele ideologice sau religioase, astfel încât grupuri ireconciliabile în ale condiții trebuie să lupte împreună pentru a rezista. În situația în care apartenența la o formațiune politico-ideologică (unul dintre partidele politice istorice, mișcarea legionară) sau la un cult religios (adventiști, grecocatolici) reprezenta, în sine, o vină în context carceral, acest hybris devine un element fundamental pentru a ilustra condiția tragică a deținutului politic: „(…) am fost pus într-o despărțitură, o adâncitură, o carceră, cu Sandu L., fost legionar. Abia înghesuiți, mi-a și vorbit. Îmi spune că-i pare sincer rău că a fost legionar, îmi cere iertare; mi-o fi foarte nesuferit să stau cu el, și atît de strinși unul într-altul. Nu mi-e groază? Nici n-a apucat să termine că plafonul dubei s-a și deschis; s-a deschis și albastrul cerului. îi răspund că nu văd de ce îmi pomenește de iertare, că dacă-i vorba așa îi cer și eu iertare pentru că sunt evreu și că trebuie să stea lipit de mine, că în ce privește v inovația, vinovați suntem cu toții, deopotrivă, laolaltă. îi propun, acum că ne-am cerut reciproc iertare, să ne împăcăm, să ne îmbrățișăm, să ne spunem pe nume”.

2.3. De la căutarea creștinismului prin Europa la aflarea lui între pereții unei celule

Natură unitară, aplecată spre spiritualitate, atentă la factorii exogeni, Nicolae Steinhardt, se află într-o continuă căutare a valorilor capabile să dea statornicie ființei umane. A fi ovrei sau a fi român, a fi iudeu sau a fi creștin, a fi liber sau a fi închis, a face parte din sau a se salva de la iată o serie de opoziții care pot schița o dualitate paradoxală prin congruența și unitatea ei. În jocul de-a persoana, de-a cine sunt și cine aș putea deveni, acest eu (reflectat în paginile Jurnalului într-un tu!, declamativ și generalizant – o categorie gramaticală indicând persoana a doua, cu valențe semantice de persoana I plural) are două fațete ale aceleiași persoane. Eu: ovreiul, eu iudeul, eu iubitorul de libertate și celălalt românul, creștinul, pușcăriașul șmecher și înțelepțit în anchete. Între un eu și celălalt stă cuprins un întreg proces de transfigurare, de devenire, o metanoia.

Cele două instanțe interacționează, se ciocnesc, se unesc, se caută sau se despart până la suprapunerea lor în portretul de părinte filocalic al monahului de la Rohia. Distincții și nuanțe modulează gîndirea steinhardtiană, ghidând bunul-simț creștin, aflat în căutarea, nu doar a unor experiențe livrești diriguitoare, ci mai ales în căutarea experienței trăite în concretul prismatic dar înșelător al banalității cotidiene.

Alegerea identității spirituale ortodoxe și botezul din 15 martie 1960, la două luni de la încarcerare, are loc în regim de urgență. Lungimea pedepsei, 12 ani de muncă silnică, îl fac pe Steinhardt să vadă în asta un act imperios. Alegerea este așadar conștientă și asumată. Întreg Jurnalul fericirii o arată.

Tentativele de asumare a credinței iudaice făcute alături de un alt ovrei, cel mai bun prieten al său, Emanuel Neuman (alias Manole din Jurnal) între anii 1935 – 1937, rămâne doar o încercare de integrare într-un sistem de tradiție socială. Mai mult curios, și fără să se simtă atras în mod deosebit de iudaism, el încearcă totuși să-l interiorizeze.

Dar, după discuțiile cu un rabin de București, tatăl unui coleg de facultate, după frecventarea sinagogii și audierea câtorva predici, după citirea Vechiului Testament în ivrit și aramaică, tînărul Steinhardt conchide: A stărui e inutil. Nimic nu-l atrage. Iudaismul e formal. Sinagoga nu are funcția de axis mundi a bisericii creștine. Iudeul este prins într-un soi de mecanică a regulilor și ritualurilor (să porți filacterii și șalul alb, talit, să mergi Vineri seara și Sâmbătă dimineața la sinagogă, să cunoști ivritul și chiar aramaica, să citești rugăciunile). „Religia evreiască e o religie în suspensie și lipsită de cult, iar sinagogile nu-s decât case memoriale. În esență, Templul fiind dărâmat și jertfele animale cu neputință, totul se reduce la citirea sau rostirea regulilor și prescripțiilor. E o memorizare și un tip de structură absolută, unde virtualitățile nu se configurează.”

Despărțirea de iudaism se face prin două studii, Essai sur une conception catholique du Judaisme și Illusions et réalités juives, primul publicat la București, și cel de-al doilea la Paris, și închid etapa experierii iudaismului.

Nici alegerea creștinismul, nici alegerea ortodoxiei nu sunt întâmplătoare. „Cei trei preoți se sfătuiesc între ei, apoi vin să mă întrebe, ce vreau să fiu, catholic sau ortodox? Le răspund fără șovăială că ortodox”. Lipsa de șovăială nu este rezultatul unui impuls de moment determinat de confruntării cu lumea specială a lagărului de concentrare, cu care abia făcea o nedorită cunoștință.

Cea mai îndepărtată amintire pe axa temporală a firului memorialistic este momentul copilăriei, din cartierul Pantelimon. Ce-și amintește? Faima de temut a mahalalei aduna, ca-ntr-un creuzet, o lume profund lipsită de ostilitate și chiar omenoasă, alături de feciori geloși și mândri și zăvozi lărmuitori. Calmul patriarhal al așezării este susținut și de biserica Capra care avea „clopote cu bătăi prelungi, cu dangăt grav”, fascinația unei mahalale din vremuri bune. Impresiile din copilărie, dispersate în Jurnal reconstituie o lume arhetipală. Bradul de Crăciun din casa Șeteanu, barba generalului Zossima, bomboanele bătrânei doamne Eliza Boerescu, sfătoasele glume ale lumețului popă Georgescu-Silvestru, contestatul profesor de religie din liceu au constituit fondul emotiv și rațional, pe care a apărut și s-a dezvoltat interesul și simțămintele creștinismului său ortodox.

Nici experiențele europene avute în tinerețe cu asociații protestante sau neo-protestante, nici catolicismul nu l-au convins. Neo-protestantismul oxfordist, ca și adventiștii, prea mondeni, prea superficiali, reduc credința la a vorbi despre, la a cita și recita pasaje din Biblie. Pe când ortodoxia este pătimitoare și mărturisitoare, întocmai ca modelul lui Hristos. „Sângele e roditor; pătimitorul de pe cruce, oricine ar fi, suferă dar se bucură și de un privilegiu: e auzit și nu rămâne fără urmași” „Dumnezeu n-a înșelat pe nimeni: nici pe diavol, nici pe noi; nici pe Sine nu S-a înșelat. N-a plătit cu aparență de suferință, cu o cruce mitică, sau cu bani calpi. Prețul nu l-a plătit o fantasmă; carne din carnea noastră, sânge din sângele nostru.”

Cu toate acestea în ianuarie 1955, după întâlnirea cu părintele Cleopa de la Mănăstirea Slatina, alături de valoroșii săi congeneri care aveau să alcătuiască l’âme et l’esprit în închisorilor comuniste, nu făcuse pasul decisiv. (…) de ce ascult dinafară toate lucrurile acestea îmbietoare, de ce mi-e teamă să fac pasul hotărîtor?”.

Lectura integrală a jurnalului ne arată răspunsul. Aluatul nu era încă pregătit, deși procesul de dospire începuse demult. Lipseau ingrediente importante care să valideze a patra metodă de ieșire din cerc. Închisorii mai largi a vieții îi mai trebuia și închisoarea cea strâmtă a beciurilor securității: zidul, greața și mâinile murdare.

Așa cum pe călugărul Mina, viața sihăstrească îl pregătise pentru viața de închisoare, pe Nicole Steinhardt viața de închisoare îl va pregăti pentru viața monahicească. Existențialismul murdar de compromisuri și trădări, inerent în mod egal vieții în condiții de libertate ca și celei încarcerate, este dizolvat de esențele revelatoare și mângâietoare ale creștinismului ortodox.

Antidogmatic declarat, Nicolae Steinhard abordează teme grele ale gîndirii ortodoxe sub forma unui discurs cald, prietenos și ușor nonformal. Dogma răcește conchidea el la un moment dat, pe parcursul Jurnalului. Căderea în sus nu este cu nimic mai prejos, ca gravitate, față de căderea în jos. Ispita de-a dreapta nu este mai puțin nocivă pentru suflet, decât ispita de stînga. Învățăturile duhovnicești sunt preluate cu un ochi care se deschide înțelegător spre lume și vigilent spre interior.

Meditațiile creștine despre săvîrșirea binelui și răului, despre virtuți precum, smerenia, curajul, căutarea și afirmarea adevărului, puterea jertfei, conștiința esenței divine a persoanei umane, preeminența atributelor divine transferate omului prin darul simplu al creației, și multiplicarea talanților pe sinuosul parcurs al viețuirii împreună, al compătimirii, întru bunătate, al blândeței, cinstei, lipsei de calcul contabilicesc sau de reflexe de judecător al aproapele, tapisează cele, mai bine de 600 de pagini, de Jurnal al fericirii.

Și toate aceste teme sunt prelevate, cu o conștiință vie, revelatoare îmbrăcând experiența carcerală a laicului Steinhardt, încăput, la Jilava și la Gherla, în mâinile Dumnezeului celui viu. Un Dumnezeu care nu acceptă falsul, fantoșa, fariseul (nepocăitul), care descoperă moneda calpă încercând-o negustorește între dinți. „Arpacașul fierbinte înghițit pe nerăsuflate și numaidecât o stacană mare cu apă rece. Cățărări cu unghiile pe ziduri. Metanii neîntrerupte pănă la leșin. Excremente mâncate. (Se socotește privilegiat cel care-I pus să și le mănânce pe ale sale.) Mâncare enormă urmată de patrzeci și opt de ore într-o celulă ticsită, fără tinetă și cu ușa, firește, zăvorâtă. Orele de somn reduse la patru, de la 12 p.m. la .m., și acelea întrerupte la fiecare sfert de ceas. Obligația de a sta numai în picioare de la .m. la 12. p.m., timp de două luni.” – și lista continuă.

Este copleșitoare convingerea că suferințele au sens, că viața toată nu se poate să nu aibă sens. Deontologia carcerală pare a se opune celei creștine. Minciuna, deși păcat creștin, în fața organului de anchetă, este o faptă de curaj „Iată o soluție neașteptată și stranie: minciuna. Minciuna binecuvântată, șoptită de Hristos. Minciuna nerușinată, domoală, cât mai iscusită.” sau „Ce curios lucru: văd că dacă vreau să apuc calea creștinismului trebuie să mint. Cum a mințit poporul acesta (în mijlocul căruia m-am născut și de care mă simt stras) când a fost nevoit să se plece fesului, neamțului, moscovitului.”. Dar și alte păcate suferă un process de transformare-contextualizare în mediul concentraționar. Lenea în a-ndeplini o sarcină, crudă, nedreaptă, încăpățânarea de a nu ceda în fața insitențelor când subtile, când brutale ale anchetatorului, de a da o declarație satisfăcătoare pentru anchetă, sunt tot atâtea gesturi cu care, „pușcăriașul vechi, frecat în anchete”, șmecher, își face datoria de creștin în pușcărie. A nu implica, printr-o declarație neatentă, numele unui cunoscut, încă nereperat de Securitate, este actul unei conștiințe creștine. Așadar, pe alocuri, creștinismul lui Steinhardt capătă accente de gherilă, dezvăluind o viziune de-a-ndoaselea, celui care citește, cu titlu de îndreptar, Jurnalul fericirii. Tocmai puterea de a surprinde paradoxul creștin, care nu poate fi aritmetizat și închis în dogme, fără legătura cu petrecerea omului în limite de timp și spațiu istoric determinante, dau valoare de pateric experiențelor rememorate și valoare filocalică pătrunzătoarelor meditații religioase, aflat, poate, în căutarea adevărurilor de credință.

Conștient de ovreitatea sa și, purtând adânc întipărite în suflet gândirea și trăirea creștină, ca pe-o zestre încredințată subconștient de memoria colectivă a locului natal, Steinhardt caută, în tinerețe, să-și lămurească apartenența la iudaism sau creștinism.

Credința:„Prin mărturisirea lor de către oameni, preceptele Scripturii participă la esența Crucii denumită „dătătoare deviață” nu numai pentru ca ne asigură nouă învierea din morți, ci și pentru că preface vorbele în fapte, cifrul în limbaj clar, tiparele în forme structurate vii, ideile și principiile în germeni. Sângele e roditor; pătimitorul de pe cruce, oricine ar fi, suferă dar se bucură și de un privilegiu: e auzit și nu rămâne fără urmași.„ „Poate că în lungul șir de minuni care m-a dus la credință – căci pentru fiecare (oricât de neînsemnat) drumul e plănuit cu o de necrezut amănunțită grijă – e la locul lui și acest chip de preot care multora din puriștii de astăzi le pare scandalos.” e vorba de preotul Gheorghe Georgescu pe care-l avusese profesor de religie la liceul Spiru Haret.

La invitația părintelui Mihail îl ascultă pe părintele Cleopa alături de alți tineri intelectuali răpiți de charisma “călugărului de origine țărănească și cu reputațție de sfânt” – Alexandru Mironescu, Constantin Pillat, Alice Voinescu, Vasile Voiculescu. “Eu însă plec îngândurat: de ce ascult dinafară toate lucrurile acestea îmbietoare, de ce mi-e teamă să fac pasul hotărîtor?” Ca însuțire principală a omului, călugări ortocși nu socotesc nici bunătatea, nici inteligența, nici dragostea, credința, răbdarea, evlavia ori sfințenia, ci dreapta socotință, care este o virtute foarte complexă și greu de exprimat în cuvinte. În dreapta soctință intră précis, tainic drămuite, și bunul simț, și înțelepciunea și cumințenia, și voința adăogite celor de mai sus.”

O conștiință vie, revelatoare, își extrage profunzimile din meditația și practica alături de Manole sau părintele Cleopa, cît și din experiența plină de suferință a universului carceral din care nu lipsește interacțiunea umană cu o paletă vastă de profiluri sociale, politice, și intelectuale ce-i permite înglobarea experienței spirituale în experiența de viață, într-un perfect melanj spiritual și cultural.

Mațe sfîrtecate, nădușală, sânge, batjocură, cuie. Ăsta este creștinismul, băiete. Nu clopotele bisericii din Pantelimon în zilele de Duminică și sărbători, nu bradul de Crăciun din frumoasa casă Șeteanu, nu barba generalului Zossima, (…) nu sfătoasele glume ale lumețului popă Georgescu-Silvestru, nu botezul din celula 18 – atât de umil și deci atât de maiestuos, atât de ascuns și deci atât de strălucitor (…)

2.4. Clasa și cultura în universul concentraționar

2.4.1. Memoria culturală individuală ca strat protector al individului și obiect al împărtășirii între frații de suferință

Încercarea de a defini universul concentraționar poate cunoaște atât o formă subiectivă, urmare a perceperii lumii totalitare ca anomalie, ca extensie deficientă a lumii firești, cât și una obiectivă, științifică și categorială, văzută ca instrument de exercitare a puterii discreționare și invazive a statului, care-și oprimă indivizii în numele unei ideologii unice, și a unor obiective în care indivizii sociali nu se regăsesc.

Numărul mare de particularități structuale ale fenomenului totalitar, manifestat încă din Antichitate, și pe toate continentele lumii, a îngreunat contragerea lui într-o definiții.

Departe de a fi perfectă, soluția politologului american, de origine germană, C. J. Friederich este, după părerea multor politologi contemporani, viabilă și aplicabilă. Cinci sunt criteriile care prin interconexiune și susținere reciprocă alcătuiesc un portret robot al guvernărilor totalitare: (a) o ideologie oficială; (b) un singur partid de masă controlat de o oligarhie; (c) monopolul guvernamental al armamentului; (d) monopolul guvernamental asupra mass –media; și (e) un sistem de poliție terorist. Toate aceste criterii au corespuns, în bună măsură, comunismului care, după fascism și nazism a devenit un teren de dezbatere vie a totalitarismului.

Doina Cornea, opozantă declarată a regimului comunist al lui Ceaușescu, transpune, în cadrul unui interviu luat de Rhea Cristina, criteriile friederichiene într-o prezentare subiectivă a totalitarismului românesc. Simțind pe propria-i piele statutul de dușman al poporului, întocmai ca Nicolae Steinhardt, sau oricare din miile de victime directe sau indirecte ale totalitarismului românesc, aceasta consideră că „naufragiul regimului comunist în România a fost similar cu cel al țărilor Europei Centrale și de Est, în măsura în care acest regim era purtător al acelorași caracteristici esențiale ale comunismului: blocaj spiritual, economic și social”. Înăbușirea gândirii filosofice și religioase, a imaginației a sensibilității, cu alte cuvinte suprimarea oricărei diversități, omogenizarea, înregimentarea, au dus la distrugerea creativității în toate domeniile. Puterea comunistă răspundea blocajului nu prin debolcarea forțelor înnoitoare, ci prin reprimarea lor. Acestea erau tendințele generale ale sistemului comunist.

Deosebirile între diferitele țări se iveau, însă, în funcție de forța spirituală a societăților respective de a se debarasa de frică și de a se împotrivi tendințelor opresive și de înregimentare dezumanizante ale puterilor comuniste. Românii au rămas corigenți la acest examen, pentru că tocmai cei care ar fi trebuit să devină conducătorii spirituali ai neamului erau marii săi repetenți (oamenii Bisericii oficiale, și elita culturală”.

Într-o Românie care trăiește într-un postrevoluționariat continuu de 25 de ani încoace, refuzându-și maturizarea din comoditate și inconștiență, încă se mai discută, cu aprindere și nu fără parti-pris-uri, despre ce a fost, cauză a ceea ce este și, cu siguranță, că, în mod fatidic, va fi.

Delimitări semantice de tipul salvarea în / prin cultură, rezistența în / prin cultură, triada rezistență – opoziție – salvare, ca forme de luptă împotriva ideologiei comuniste acaparatoare, sufocante, pot fi astăzi o datorie neplătită față de cei care și-au dat viața/libertatea în închisorile comuniste, dar în egală măsură, sunt pândite și de riscul sterilității gândirii etice strict teoretice.

Nicolae Steinhardt este unul dintre cei care au înțeles, că învingătorului îi șade bine cu lupta de sine, și abia apoi în lupta cu adversarul. Această înțelegere i-a transformat viața în destin. Îngemănând literatura și viața, Steinhardt a reușit să prezerve, în opera sa în general, și în Jurnalul fericirii în particular, semnificația unor valori ce riscau să se perimeze, în condițiile vremurilor tulburi ale anilor postbelici, și ale instalării unui longeviv regim totalitar -comunismul. Libertatea, prietenia, iubirea aproapelui, iubirea lui Hristos și credința ortodoxă, patriotismul, nu au fost abandonate la bunul plac al resemantizării machiavelico-politice în spiritul ideologiei de partid. Libertății de a fi delatorul prietenului, apropiatului, cunoștinței sau casnicului tău, cei mai mulți dintre cei aflați în pușcărie, și Șteinhardt, i-au ales, libertatea de a rămâne în aceeași suferință, într-o strînsă relație de co-pătimire iar nu de compătimire (distantă).

Încurajat de înțeleptul și curajosul său tată, Oscar Steinhardt, el refuză ideea de a fi singurul dintre toți câți băuseră ceai din serviciul Rosenkavalier care mai umbla liber. Rostirii adevărului cu urmări nefaste pentru celălalt, preferă minciuna care se strecoară , șmecherească, obraznică spre a păcăli anchetatorul. Căci, susține el în paginile jurnalului, Iarăși și iarăși: creștinismul nu înseamnă prostie.

Modelul steinhardtian de rezistență propus nu este ușor de urmat, dar se adaugă ca plus valoare la testamentarele modele invocate în Jurnalului fericirii. El se alătură integrator modelului Soljenițân (al morții consimținte, asumate, anticipate, provocate), modelului Zinoviev (al nepăsării și obrăzniciei deliberate) și modelului Churchill-Bukovski (al vitejiei însoțite de o veselie turbată). În ciuda tăcerii modestiei autorului, cea de-a patra soluție, modelul mistico-intelectual al lui Steinhardt, le incumbă prin resemantizare pe cele anterioare: căștigarea nepătimirii (virtute creștină semnificând bucuria răstignirii de sine pe altarul jertfirii pentru ceilalți, fără ură sau resentimente), șmecheria (anchetatului față de anchetatori – minciuna sfântă, rostuită), și curajul de a privi realitatea, de a lepăda iluzia, de a umple cu un adevăr bine calibrat formula 2 + 2 = 4.

„Mi-a trebuit însă timp îndelungat până să-mi pot descărca inima (…); eram amăgit și impresionat de cifrele 2 și 4, cu înfățișarea lor atît de concretă și de aritmetică, de serioasă și (vorba lui Manole) de onorabilă; până ce, în sfârșit, să pricep că formula aceasta aparent numerică este de fapt abstractă și algebrică, ea cerându-se mereu tradusă, exemplificată, surprinsă în timp; și anume de fiecare dată în conformitate cu adevărul atunci interzis.(s.m.) A! bieții de noi, tot robi ai istoriei suntem și tot sub vremi.”

Experiența carcerală a lui Steinhadt se deschide spre noi sub forma cea mai încărcată de intimitate a literaturii confesive, jurnalul. Dacă amintirile, autobiografia, autoportretul, memoriile și confesiunile sunt scrise pentru a fi citite, convenția jurnalului intim presupune confidențialitatea informației strânsă între coperte, tocmai pentru a fi protejată de ochiul curios. Eludând convenția, Nicole Steinhardt se deschide cititorului nu doar sub aspectul cronologiei existenței (copilăria idilică și lipsită griji, tinerețea cu efervescența experimentării și a călătoriilor, maturitatea cu experiența carcerală și postcarcerală), ci și sub aspectul experiențelor psihice, intelectuale și spirituale.

Scris și rescris de trei ori, ca urmare a confiscării lor de către poliție Jurnalul fericirii a reușit să stârnească discuții cu privire la diferența de perspectivă, operată de autor la fiecare nouă intervenție. În articolul intitulat „Luminile și umbrele manuscrisului găsit”, și publicat în numărul 665 din martie 2013 al Observatorului cultural, Oana Tinca propune o reconsiderare a poziției lui Nicolae Steinhardt față de principalele teme ale Jurnalului (românitatea și ortodoxia) ca urmare a unei lecturi comparative a celor două variante.

Manuscrisul de la Rohia înseamnă un travaliu vizibil asupra textului, pe marginea unor teme deja anunțate de prima variantă, aducînd în prim-plan procesul prin care o identitate traumatizată se poate reconfigura într-un context cultural și religios adoptiv.

Indiferent cǎ este perceput ca procedeu de dublǎ cunoaștere de sine și a lumii exterioare, ca mijloc terapeutic de exhibare a emoțiilor provocate de experiența concentraționară și postconcentraționară, ca instrument de salvare a timpului trǎit, ca aide-mémoire, ori ca atelier de creație – pentru Nicolae Steinhardt, jurnalul ținut cu intenția publicǎrii, își pǎstreazǎ mereu același loc, primordial, pentru viață îndeplinind concomitent toate aceste funcții sub forma unui jurnal de conștiință. Faptul se desprinde atât din rândurile introductive către cititor, cât și din sublinieri ulterioare. Relevantă este propria declarație în fața securității semnată și datată, 14 decembrie 1972, și fericit inclusă de George Ardeleanu în grupajul de documente – auxiliare „Un dosar al memoriei arestate”, și atașat la sfârșitul Jurnalului.

„Ca referire la acest manuscris arăt că reprezintă un jurnal intim, redactat de mine, la domiciliul meu, în cursul anilor 1970-1971, în care am încercat să redau în mod detaliat conversiunea mea religioasă, adică trecerea mea de la iudaism la creștinism. Am simțit nevoia de a-mi lămuri mie însumi acest proces sufletesc deosebit de însemnat pentru mine. Manuscrisul cuprinde referiri la primele mele chemări înspre religia creștină, precum și relatarea modului în care s-a produs în mod concret conversiunea. Deoarece asta a fost legată de anii pe care i-am petrecut în închisoare, Jurnalul cuprinde și amintiri și referiri la această perioadă de cinci ani.

Precizez că în acest jurnal este evocată și epoca tinereții și a copilăriei mele și a diferitelor episoade și întâmplări care au putut contribui a-mi determina gestul pe care l-am făcut ulterior. Anii petrecuți în închisoare sunt și ei evocați, atât în legătură cu actul conversiunii propriu-zise, cât și în privința stărilor sufletești prin care am trecut. Manuscrisul cuprinde numeroase referiri la citate din cărți, lucrări etc., cu character literar sau filosofic, care exprimă sentimente creștinești ori gânduri și idei care pot evoca sau întări gânduri sau idei legate de conversiunea mea.

Creștinismul așa cum l-am conceput este legat pentru mine în special de ortodoxie la care am trecut și din care mi-am făcut un crez”.

O întrebare se ridică poate în mintea cititorului. De ce din toate speciile literare, Nicolae Steinhardt a ales să dea viață amintirilor sale, căci amintire au fost iar nu notație zilnică (altă convenție încălcată alături de cea a succesiunii cronologice) sub forma unui jurnal intim?

Specia literară a jurnalului a devenit o scriere, din ce în ce mai frecventată de scriitorii din a doua jumătate a secolului XX. Așa se face că Nicolae Steinhardt se înscrie într-o lungă listă a autorilor de jurnale alături de scriitori din diaspora ca Mircea Eliade, Monica Lovinescu, Paul Goma, Gabriela Melinescu, Sandală Stolojan, de scriitori din țară ca Mircea Cărtărescum și Eugen Simion, sau din clandestinitate ca I.D. Sârbu. Acestea din urmă n-au putut vedea lumina tiparului, decât târziu, în ultima decadǎ a secolului XX, din motive de cenzură, adevărurile conținute fiind de cele mai multe ori deranjante.

Jurnalul fericirii pune în fața cititorului (simplu sau reprezentant al unei orânduiri politice abuzive) un univers concentraționar bipolar, în care bine și răul se întrepătrund, se influențează. Particularitatea lui însă, ca univers steinhardtian este aceea că în lupta nedreaptă dintre bine și rău, ca în basme, răul este învins prin noncombat. Nu fac ce-mi spui, acesta e secretul, după cum ne lasă să înțelegem, explicit sau subtil, textul jurnalului.

Așadar universul concentraționar steinhardtian nu se vrea doar un concept de lectură, ivit din necesități interpretative, ci un topos real, concret, ancorat în delimitări spațio-temporale clare (zona administrativ teritorială a orașelor Jilava, Gherla și Aiud) și cu un profil psihosocial și cultural eclectic, dar în același timp omogen. Bărbați și femei, bătrâni și tineri. Demnitari, prelați, intelectuali, țărani, muncitori. Ortodoxi, greco-catolici, catolici, adventiști, mileniști, credincioși și atei. Țărăniști, liberali, legionari, socialiști, chiar comuniști. Toate vîrstele, toate treptele sociale, toate confesiunile, toate meseriile și toate naționalitățile își au reprezentanții lor. Alexandru Paleologu (Crăifăleanu sau Craiffy), fost ministru Alecu Constantinescu (zis și Porcu, alias Ion Brad), Al. Stef. (Inginerul), episcopul Alexandru Rusu, profesor doctor – Sergiu Al. George, Bellu Zilber, Aurelian Bentoiu, generalul Mihai Butoianu, colonelul Constantin Leca, Alexandru Mironescu, Constantin Noica, D. Gh. – jurist și compozitor, Constantin Pillat (zis și Dinu). Virgil Bulat, Mihai Făget, Ion Bodonea, Gheorghe Zamfir (zis și Gheorghe de la Țară), preotul Mihai Avramescu și lista poate continua parcă la nesfârșit. Urmărind șirurile de nume capeți, parcă, senzația că ai urcat pe o Arcă a lui Noe. O lume mare încercând să dea lărgime strâmtorărilor de tot felul din mica lume a închisorilor.

Fortul 13. Martie 1960. Primirea ne-o face locotenetul Ștefan, carură de primat, facies de antropoid, gesturi și căutătură de sergent de colonie penitenciară într-un film negru.

Petrecem restul zilei într-o celulă de carantină, mică, neînchipuit de murdră, tinetele nedeșertate. Seara suntem transportați la șerpărie, vastă peșteră, sinistră, împuțită, care deși luminată electric păstrează o seamă de unghere întunecoase. (p.125)

Gherla 1963

Poate că iadul tocmai asta și e, balamucul.

La un nivel mult mai astâmpărat am putut dobândi și eu convingerea că închisoarea politică fusese concepută pe temeiul ideilor cibernetice de retroacțiune și morfogeneză spontană. Deținuții să se chinuie unii pe alții. Economie de mijloace: gardienii vor interveni prea puțin. Condamnații își vor crea singuri infernul. De pe urma oamenilor supuși condițiilor unor camere de executare a pedepsei am suferit mai mult decât din pricina caraliilor de pe coridoare.

Șefii de cameră conștiincioși, regulamentari și temători, camarazii maniaci ai curățeniei (…) au fost aducătorii la îndeplinire a planului bazat pe ideea, justă , că temnița grea este lucru de nimic, fleac și floare la ureche pe lângă ospiciul de nebuni.” (pp 182 – 183)

Torturi imaginate de minți bolnave, sunt grăitoare doar la o simplă listare, fără comentarii și detalii contextuale. ”Dacă diavolii, îngeri căzuți, puteau născoci chinuri cumplite, numai ordinului șmecheresc al oamenilor i-au putut trece prin minte torturi atât de țicnite și de întortocheate.(…) Sosind la Gherla, în care mă aflu și eu, amiralul Horia Măcelaru exclamă: raiul pe pământ! Vine de la Râmnicu Sărat unde a trăit șase ani de zile singur în celulă; supus unui regim de înfometare, a mâncat paiele din salteaua pe care dormea, până la urmă a mai rămas doar pînza de sac. În celula de alături a murit Ion Mihalache, după ce orbise. Poate că iadul tocmai asta și e. balamucul.(…) Lucru de mirare, boierii, marii moșieri, profesorii universitari, ofițerii superiori, episcopii și foștii înalți demnitari s-au dovedit mai puțin exigenți asupra igienei decât ciobanii, lucrătorii și plugarii, care au fost – după cum singuri spuneau „scârboși și gingași” la mâncare și nu încetau a stabili reguli profilactice mai abitir ca la institutul Pasteur sau norme de folosire a tinetei și de spălare pe mâini mai stricte decât ritualele tribale ori ale ceremonialului defecării unui brahman.”

Și cu toate acestea, nimic nu sună mai paradoxal decât afirmațiile care urmează, și care se întâlnesc pe tot parcursul Jurnalului exprimate în cele mai variate forme și legat de diferitele contexte ale vieții carcerale: ”În locul acesta aproape ireal de sinistru aveam să cunosc cele mai fericite zile din toată viața mea. Cât de absolut de fericit am putut să fiu în camera 34!” sau ”N-am știut. Trăisem ca un dobitoc, ca o vită, ca un orb. La închisoare, înspre amurg, am aflat ce-i aia bunătate, bună cuviință, eroism, demnitate.”

Soluțiile de a păstra nealterată ființa umană în atmosfera amoniacală a totalitarismului au fost două: credința și cultura, sau cum ar spune astăzi, rezistența prin credință și prin cultură. Clopotul își creează un spațiu sonor al lui – un adevărat univers. Cine se află în raza undelor sale participă la starea de exaltare și răpire (…). Forța (lor) mângâietoare pătrunde și în celula 12, unde colegul meu și cu mine trăim ca oameni, nu ca vietăți, numai când nevăzuta biserică vecină ne trimite biruitorul mesaj al clopotelor ei.”

Cea de a doua cale care se dovedește a fi viabilă, dar nu separat ci împreună cu prima, este cultura. Recitarea și învățarea pe dinafară a poeziilor (Cine știe pe dinafară multe poezii e un om făcut în detenție. Nu se va plictisi niciodată în pușcărie și nu va fi singur). Se învață limbi străine, se traduc și se povestesc cărți serioase, se expun biografii exemplare, se explică teorii științifice, sisteme filosofice și religioase, se discută politică, artă, mondenități, rețete culinare, muzică, toate într-o atmosferă care-i îndreptățește să se simtă liberi. În celula 34, bucuria izvorâtă din aristocrații, poezii și sfidare și durerea se amestecă atât de inextricabil, încât totul, inclusiv durerea, se preface în fericire extatică și înălțătoare.

O lume cavalerească se ridică asemenea unei fortărețe în jurul celor care au înțeles că raiul și iadul sunt în noi. Celula 34, etalon de realitate bine construită, îmbracă, într-o cu totul altă haină, mundana realitate: ”Minunea în celula 34 este știută și acceptată ca un fapt indiscutabil. Minune este și felul în care ne purtăm unul cu altul, întrecându-ne în a ne ajuta, a ne vorbi delicat, a ne face viața cât mai plăcută unul altuia.”

Așadar, iată că lumea carcerală se dovedește a fi o altă lume, un construct al voinței pozitive sau negative a trăitorilor care o populeză, în conformitate cu educația, cu obiectivele, cu idealurile, cu dorințele și mai ales cu străduințele fiecărui om în parte. O lume paralelă, incidentă și simultană cu lumea de dincolo de zidurile închisorii, o lume care poate fi considerată o copie mai reușită decât originalul. O lume bipolara construită cu un efort de conștiință și de voință mai mare decât în viața în libertate. O lume paradoxală, care scapă influenței oricărei forțe malefice cu tendință modelatoare, și pe care gașca de ofițeri de securitate, avocați, procurori, anchetatori, caralii, militari, trăitori cu toții în deplinătatea libertăților de mișcare și acțiune, nu o pot înțelege. Și nu o pot înțelege pentru că și-au pierdut, au renunțat de bună voie, la singura libertate necesară ființei umane, libertatea de simțire. În triada alcătuită din suflet, minte și trup, sufletul slujește atât minții , încălzind și domolind pornirile-i trufașe și reci, cât și trupului care, fără de suflet, este doar un stârv.

De aceea adevărul credinței ortodoxe, intuit în copilărie, căutat și încercat la tinerețe, este plenar trăit în închisoare, găsindu-și, în cele din urmă, desăvârșirea în etapa postcarcerală, când, nu fără ezitări, și pe deplin conștient de greutatea alegerii monahismului ca mod de viețuire, se retrage Este un pas care nu semnifică o renunțare cu dispreț sau din dezamăgire la lumea oamenilor (dovadă mulțimea celor care l-au căutat acolo pentru înțelepciunea sa, dovadă și ascultarea de bibliotecar pe care o solicită și și-o asumă), ci pentru a cuceri împărăția lui Dumnezeu prin jertfirea de bună voie a libertărții. Episodul Rohia este așadar o continuarea firească a unui destin. ”Hristos ne oferă caliatea de oameni liberi, adică de nobili. Dar ne cere efortul păstrării noii noastre stări, efortul de a fi ceea ce suntem”.

Trăindu-L și gândindu-L pe Dumnezeu, Nicolae Steinhardt se încredințează pe sine monahului Nicolae Delarohia.

Indiferent cât de multe întrebări par a nu avea niciun răspuns sau cât de multe răspunsuri se aduc în fața unor întrebări încă nerostite, universul concentraționar steinhardtian este un tărâm al binelui triumfător, poartând amprenta unică reflectorului său. Astfel Jilava, Gherla și Aiudul, transgresează planul realității trasformându-se din centru de reeducare în spațiu de transfigurare, de recâștigare a sufletului, fără de voie pierdut.

2.4.2. Populația rurală și dificultățile universului carceral

O altă relație dialectică asupra căreia ne vom opri este aceea care rezultă din figura de țăranului, care în viziunea lui Steinhardt este un reper de stabilitate, de rezistență, care completează fragilitatea intelectualului, victima predilectă a închisorilor comuniste.

”Fii țăran, ovreiașule, se îmbărbătează, autoironic, scriitorul, fii mahalagiu! Să fiu țăran deștept și mahalagiu viclean: „nu ești prea fricos și nu ești sofisticat. A pătruns și-n tine ceva din bruta vulpenie a mahalagiului, din încăpățînarea țăranului”. Și iată un prim sistem de opoziții: evreu (ovreu) vs țăran, împreună cu angrenajul conotativ – lașitate, teamă vs șiretenie, versatilitate, adaptabilitate.Țăranul și țărănia se constituie, în această situație, ca o proiecție ideală, ca un semnificat, ca la o trăsătură, un reper la care se raportează definiția etnoidentitară.

Ca semnificant, ca prezență în planul realității carcerale, țăranul este observat cu admirație, ca o ființă demnă, care a opus rezistență regimului (nu acceptă cooperativizarea, protestează împotriva nedreptății). Brutalitatea prezumată pentru această categorie socială, considerată inferioară, duritatea ei, așa cum este înfățișată în romanul realist de inspirație rurală, este absentă în acest mediu ostil. Violența este primită cu mirare, ura – cu nedumerire. Lumea țărănească i se înfățișează lui Steinhardt ca o lume a echilibrului și a normalității, cu un sistem de valori profund înrădăcinate în spiritul locuitorilor ei. Prin ținuta sa, țăranul și-a câștigat un loc de onoare în paradigma sfinților închisorilor, alături de funcționari, profesori, preoți, liber profesioniști, pentru care violența nu există nici măcar în concept, realitatea concentraționară o ia înaintea reprezentării ei mentale.

Dimensiune spirituală: Brâncuși este văzut ca un țăran care își cioplește piatra cu gesturi de cosaș, părintele Cleopa are „origini țărănești” și este ajutat să reziste tot de țărani, părintele Mina e „țăran mucalit”.

În sfărșit, țăranul este un etalon pentru credință, „bunul simț al țăranului sau tîrgovețului a cărui credință, dincolo de istețimea și năstrușnicia răspunsurilor ce se pricepe a da – e tare ca stînca.” Credința țărănească, frustă, directă, ajunge la esența adevărului absolut și se opune filosofiei ateiste, care neagă existența divinității: „Că Dumnezeu nu există – n-ar exista, mai bine zis, nuanța, modală, e de importanță majoră, nu poate fi în ochii unui om întreg la minte decît o șotie, o păcăleală. Iată că indianistul a dus cu el la Chicago esențele credinței țărănești ce-și râde de teologumenele filosofiei ateiste și-n care mioriticul înfrânge dintr-o singură lovitură (ca voinicul pe spân, pe balaur) – pe calea derizoriului (ce spui domle! ia mai pleacă cu ursu de-aici că sperii copiii), vaticinațiile unui nietzscheism de duzină.”

2.4.3. Complexele socio-culturale și formele lor în lumea concentraționară

Putem afirma că universul concentraționar românesc este caracterizat, după formula Anei Selejan, de intenția de a realiza, prin „reeducare și prigoană”, un om nou, ușor de manipulat, o unealtă pentru propagandă. Fie că ne referim la fenomenul Pitești descris de Virgil Ierunca, fie că avem în vedere alte sisteme carcerale – Aiud, Gherla, mecanismul care stă la baza transformării „elementelor dușmănoase” în cetățeni „reeducați” este ura. Orwell vorbește, în cartea sa, de cele „trei minute de ură”, un ritual care era menit să direcționeze sentimentele negative ale populației către Dușmanul poporului. Închisorile comuniste foloseau tortura și hărțuirea psihologică pentru a învinge rezistența deținuților. Dialectica deținut-torționar este completată în închisorile comuniste de instigarea la ură în cadrul comunităților carcerale. Tortura este aplicată diferențiat, potențînd resentimentele pe care le generează. De multe ori, victimele devin călăi, denunțând colegii de celulă sau persoane aflate în libertate, dar bănuite a avea simpatii legionare sau legături cu partidele istorice. Sunt instigați bătrînii la ură împotriva tinerei generații sau se cultivă un tip de solidaritate de generație și vîrstă, foarte asemănătoare cu solidaritatea de clasă a unora dintre țărani, muncitori și mici funcționari îndreptată împotriva altor deținuți provenind din clase superioare, boieri sau burghezi.

2.4.4. Dincolo de clase, clasa fiecăruia: figuri memorabile

Nicolae Steinhardt este arestat, alături de ceilalți intelectuali din „lotul Noica”, pentru vina de a-i fi citit pe Eliade și pe Cioran. Grupul de prieteni sau de colegi de școală îi include pe Păstorel Teodoreanu, Constantin Noica, Vladimir Streinu, Dinu Pillat, Anca dr. Ionescu, Marietta Sadova. Iată cum îi portretizează Steinhardt pe cei 25 de inculpați din boxa acuzaților: „un pâlc de intelectuali palizi, scofâlciți, înțoliți în veșminte călcate de circumstanță cu fierul spălătoriei de , obosiți, nedormiți, încercanați, mulți trecuți de amiaza vieții, mai toți înzestrați cu câte o boală de sedentar, de locuitor al marilor orașe: colita, rinita, constipație, tuberculoză, calculi biliari”, păziți de trei echipe concomitent: de soldații echipați cu mitraliere, de un pâlc de ofițeri de securitate veniți împreună cu anchetatorii și inspectorii și de un grup de avocați ai apărării mai mulți decât înșiși acuzații.

În aceeași celulă (celula 34 de la Jilava) stau la un loc tineri și bătrâni, pastori, medici, apicultori, țărani, muncitori, mici amploaiați „și parcă toți se întrec în a fi geniali unul cu altul și toată lumea învață de la dis/de/dimineață până seara poezii, pe nerasuflate, și se povestesc cărți serioase, și Bruder Harald se depășește pe sine – recită, traduce, predă – și relatează pe larg cu modestie …”

Ni se pare mai potrivită o schiță de portret în care Lotul Noica-Pillat este înfățișat în timp ce organizează o serie de cercuri de cultură. Sergiu Al-George ține lecții de sanscrită, Remus Niculescu predă istoria artelor, Theodor Enescu ține ore de spaniolă, dr. C. Răileanu ține cursuri de biologie generală, Alexandru Paleologu predă istoria culturii, Iacov Noica ține cursuri de tehnică agricolă, Dinu Ranetti preda filosofia dreptului, Steinhardt însuși predă un curs de engleză. Doctorul Al-George, caracterizat ca personalitate cu totul excepțională, unul dintre marii prieteni ai lui Steinhardt, inițiază o serie de discuții tematice, prima temă fiind teoria acrului. Se povestesc cărțile importante din literatura universală din secolul al XX-lea: Doktor Faustus și Zauberberg de Thomas Mann, Marii inițiați de Schure, Revolta maselor de Ortega y Gasset. Radu Antonescu ține o prelegere despre pregătirea bucatelor la țest. Un grup de ofițeri superiori predă: istoria celui de-al doilea război mondial, campania din Rusia a lui Napoleon, principii generale de strategie. Se implică în această activitate și un grup de tineri social-democrați, câțiva studenți frontieriști, băieți de familie bună. (E reprezentat și Jean Bart printr-un descendent.) Remus Niculescu vorbește pasionat și pasionant despre pictorii impresioniști și prietenul lor, baronul român Belliou (Bellu). Lista poate continua.

2.5. Concluziile capitolului

Deceniile postbelice în România pot fi divizate în trei etape: 1944-1948 (instaurarea regimu-lui sovietic, antiromânesc), 1948-1965 (instituționalizarea închisorii politice) și 1965-1989 (instituționalizarea cenzurii și a cultului personalității). Prima perioadă enunțată mai sus este marcată de o atmosferă de confuzie pe plan politic intern și internațional, de tatonări și negocieri care duc la reconfigurarea dramatică a hărții Europei. Cea de a doua etapă determină mutații decisive în starea societății românești prin politica arestărilor nejustificate moral, mai ales în rândul intelec-tualilor refractari la ideologia comunistă. Ultima etapă este marcată de aplicarea unei politici cul-turale și economice „falimentare”. Cenzura severă afectează întreaga intelectualitate românească și calitatea literaturii.

Perioada 1948-1964 este marcată de impunerea modelului economic marxist-leninist intro-dus de noii lideri politici, imediat după preluarea definitivă a puterii, în 1948. Principiile stalinismului economic sunt impuse indiferent de rezistența opusă de clasele sociale dominate (în special intelectuali, clerici, țărani). Atmosfera tensionată, produsă de presiunile politice și agravată de inerția societății românești, este ilustrată memorabil de Stelian Tănase, în volumul Anatomia mistificării, care adună mărturisirile și paginile de jurnal ale unor intelectuali precum Alice Voinescu, Maria Noica, Ileana Iordache (fiica lui Vladimir Streinu), Dorina Al-George, Cornelia Pillat (soția lui Constantin Pillat) sau Alexandru Paleologu.

Un număr impresionant de intelectuali este trimis spre temnițe, după procese-fațadă, pentru delicte fictive, prevăzute în noul cod penal cu pedepse sfidătoare. Arestările și condamnările au loc în trei valuri succesive: 1948-1950, 1953-1955, 1958-1960. Ultimul dintre aceste valuri represive are ca victime tocmai intelectualii din generația interbelică, incapabili a se adapta noului sistem ideologic.

În decembrie 1958 este arestat Constantin Noica pentru lectura unui manuscris și a unor lucrări considerate anti-comuniste (Anti-Goethe, Povestiri din Hegel, publicate în 1980, sub titlul Povestiri despre om și Răspuns unui prieten îndepărtat adresat lui Emil Cioran) și a unor cărți primite din Franța, de la Emil Cioran (La tentation d’exister) și Mircea Eliade (La forêt interdite, Mitul eternei reîntoarceri, Imagini și simboluri), prin intermedierea Mariettei Sadova. Până la finalul lui 1959 sunt arestați cu aceleași învinuiri Constantin Pillat, Marietta Sadova, Bea-trice Strelisker (Trixi, în Jurnalul fericirii), Sergiu Al-George, Vladimir Streinu, Arșavir Acterian, Theodor Enescu, Ion Negoițescu, Alexandru Paleologu, Anca Cantacuzino, Păstorel Teodoreanu. Ultimul (31 decembrie 1959) este convocat la Securitate Nicu Steinhardt care refuză să fie martor al acuzării și este arestat la 4 ianuarie 1960. Un total de douăzeci și trei de intelectuali formează lotul Pillat-Noica, sau al intelectualilor „mistico-legionari”, cu condamnări între șapte și douăzeci și cinci de ani de muncă silnică, închisoare corecțională și confiscarea averii. Nicu Steinhardt primește o condamnare de doisprezece ani, fiind grațiat în august 1964, în urma amnistiei generale.

Alte procese din aceeași categorie duc la ani grei de temniță pentru intelectuali și clerici pre-cum cei din „Rugul aprins”, mișcare cu caracter religios inițiată de scriitorul Sandu Tudor, devenit monahul Daniil, căruia i se alătură scriitorul Ion Marin Sadoveanu, poetul și medicul Vasile Voi-culescu, profesorul universitar Dumitru Stăniloae, Alexandru Elian, Alexandru Mironescu. După un proces-simulacru, ei primesc pedepse cu închisoarea cuprinse între zece și douăzeci și cinci de ani. Sandu Tudor moare în închisoare. Noua constituție, prin care erau „legiferate” și justificate astfel de procese și condamnări, fusese votată în 1952, după primirea, așa cum declara Gheor-ghiu-Dej, a opt mii de propuneri din partea oamenilor muncii. În fapt, constituția românească era copia fidelă a constituției lui Stalin, din 1963. Mor în închisorile comuniste Mircea Vulcă-nescu, Anton Golopenția, Gheorghe Brătianu, în timp ce alți intelectuali de marcă sunt margina-lizați (Lucian Blaga, Constantin Rădulescu-Motru, Dimitrie Gusti). „Recuperarea” intelectualilor reușește în cazuri precum Mihail Sadoveanu, Tudor Vianu, George Călinescu sau Tudor Arghezi. Este instaurată cenzura, iar în 1948 peste 8.000 de titluri sunt notate într-un volum de 522 de pagini numit Publicații interzise4. Printre autorii complet sau parțial interziși se numără Liviu Rebreanu, Henriette H. Stahl, Emil Cioran, Mircea Eliade, Eugen Ionescu și Lucian Blaga.

Evoluția literară a lui Nicolae Steinhardt este profund condiționată de factorul biografic. Definirea sa individuală se realizează prin contactul inevitabil („predestinat”) cu istoria. Pentru Nicolae Steinhardt, în mod particular în pleiada intelectualității românești care a trecut prin în chisorile politice comuniste, detenția reprezintă „cheia” înțelegerii destinului și punctul din care destinul devine un dat asumat responsabil. „Nu oricine e la înălțimea suferinței pe care o îndură, va spune monahul de la Rohia în anii ‘80. Nu oricine e vrednic de tragedia pe care o trăiește. Nu oricine știe să-i corespundă, să-și asume rolul. Li se cere victimelor o măreție, o capacitate cores-punzătoare loviturii sortite lor”. Închisoarea este înțeleasă ca prilej pentru clarificare spirituală, pentru reconfigurare morală și pentru asumarea unor sarcini individuale și sociale, de ordin com-portamental și atitudinal. Este realitatea imediată, copleșitoare prin absurditate și violență, care impune redefinirea religioasă ca formă de supraviețuire intelectuală și spirituală.

În anii care au urmat războiului, Nicolae Steinhardt revenise la Revista Fundațiilor Regale publicând numeroase eseuri critice, dar și de atitudine față de actualitate. În același timp, colabo-rează la Universul literar, Libertatea și Viața Românească. Este înlăturat din nou din colectivul de redacție al „Revistei Fundațiilor Regale”, în 1947, an în care este exclus și din baroul bucureș-tean și i se interzice să mai publice.

Următorii ani sunt marcați de numeroase privațiuni. Lucrează ca muncitor necalificat sau ocupă slujbe mărunte, însă participă la o viață „secundară”, „ilicită”, intelectuală, alături de nu-meroși colegi de generație. Se constituie, de fapt, o societate paralelă, retrasă în particular, ferită de ochii autorităților, în care schimbul de idei asigură porția de libertate vitală, anulată din spațiul public. Întâlniri cu aspect de cenaclu au loc în casele doctorului Vasile Voiculescu, criticului literar Șerban Cioculescu, scriitorului Mihai Rădulescu.

În 1959, Nicu Steinhardt lucrează ca jurisconsult la fabrica „Producția”, din București. Ca refuz de a deveni inert, uniformizat, „nivelat”, se întâlnește frecvent cu intelectualii generației sale: Constantin Noica, Constantin Pillat, Sergiu Al-George, Alexandru Paleologu (care avea la acel moment identitate falsă – Ionel Crăifăleanu –), alături de care duce o activitate intelectua-lă independentă față de regimul politic. Citesc, discută, scriu și încearcă să comunice cu exilații Cioran, Ionescu și Eliade, care deveniseră în România „dușmani ai clasei muncitoare” și „pericole legionare”. Întâlnirile au loc la Câmpulung, unde familia Noica avea domiciliu forțat, sau acasă la Nicu Steinhardt și la Beatrice Strelisker. Constantin Noica ține prelegeri despre Hegel și Goethe.

În perioada de relaxare ideologică din anii 1955 și 1956, regimul încercase să creeze imaginea unei democrații deschise, transparente. În această imagine se înscrie turneul Teatrului Național din București la Paris, din 1956. Marietta Sadova (Acterian) primește misiunea de a contacta pe Emil Cioran, Mircea Eliade și Eugen Ionescu, pentru a-i convinge să revină în țară. La întoarce-re aduce răspunsuri negative, dar și exemplare din volumele La Forêt interdite și La Tentation d’exister, pe care le depune la Ministerul Culturii Socialiste. Gestul din 1956 devine, în 1958, prin noua constituție, „crimă contra poporului” și cap de acuzare în procesul de la Tribunalul Militar din februarie 1960.

„Discuțiile dușmănoase” (art. 209 Cod Penal, 1958) și lecturile din casele lui Nicu Steinhardt, Beatrice Strelisker sau Constantin Noica, fac ca în decembrie 1958 acesta din urmă să fie arestat. În următorul an sunt convocate la Securitate și puse sub acuzare cele mai importante nume din agenda acestuia: Constantin Pillat, Sandu Lăzărescu, Gheorghe Florian, Arșavir Acterian, Con-stantin Ranetti, Nicolae Radian, Nicolae Iordache (Vladimir Streinu), Emanoil Vidrașcu, Maria Sadova Acterian (Marietta Sadova), Alexandru Paleologu, Beatrice Strelisker, Sanda Simina Mironescu, Teodor Enescu, Iacob Noica, Sergiu Al-George, Alexandru Teodoreanu (Păstorel Teodo-reanu). În ultima zi a anului 1959 este convocat ca martor Nicolae Steinhardt. Acesta nu se dove-dește martor credibil, colaborant, și este chemat din nou pe 4 februarie 1960. La îndemnul tatălui („Să nu fii jidan fricos! Să nu te caci în pantaloni!”), citat frecvent în Jurnalul fericirii și reprodus fidel în închisoare colegilor de celulă cărora le creiona figura părintelui, refuză să depună mărturie împotriva lui Constantin Noica și devine ultimul arestat din cei douăzeci și trei ai lotului Pillat-Noica. Procesul este o mare farsă judiciară. „Liderii” lotului sunt acuzați de afiliere la mișcarea legionară, dovezi aduse fiind articolele publicate în Buna Vestire, în 1938 și 1939, de Constantin Noica. Instrumentarea cazului vizează, de fapt, blocarea reacțiilor pe plan intern și extern. Pe plan intern, este evident arbitrarul arestării celor douăzeci și trei. Procurorul P. Stănescu declara, la 1 martie 1960: „Noi am ales oamenii, nu faptele! Că dacă erau faptele, erau peste 100 de inculpați în această boxă!”. Parte din condamnați nici nu se cunoșteau, fiind aduși laolaltă din rațiuni de spectacol judiciar și de „economie” a condamnărilor. Absurditatea situației începe să marcheze pe toți cei anchetați. Cei care acceptă colaborarea cu anchetatorii sunt exonerați. Șerban Cioculescu participă la discuții privind aceleași cărți ca Vladimir Streinu, însă nu este arestat. Mihail Șora, cel care a multiplicat Povestiri din Hegel, nu figurează printre acuzați. Marietta Sadova, deși accep-tă colaborarea cu Securitatea, este anchetată și condamnată pentru activitate legionară, intenții complotiste și legătură cu „trădătorii de țară”.

Reacțiile intelectualilor exilați sunt anulate prin însăși invocarea, în capetele de acuzare, a activității „legionare” a acuzaților. Manifestarea partizană a lui Emil Cioran sau Mircea Eliade, într-un Paris „stângist”, ar fi dus imediat la compromiterea carierelor literare ale acestora. Motivul oficial al arestării grupului este menționat într-un document oficial al MAI: „S-a stabilit că în cadrul activității lor dușmănoase organizau întruniri clandestine la care participau mai multe elemente reacționare și unde difuzau și comentau în mod elogios unele scrieri dușmănoase proprii, precum și scrieri ale fugarilor români din Occident, introduse în țară în mod clandes-tin sau sustrase din «Fondul special» al Bibliotecii Academiei R.P.R. Pe marginea acestor scri-eri făceau comentarii dușmănoase împotriva literaturii realist-socialiste și a regimului din R.P. Română”. Capetele de acuzare sunt prevăzute în noul Cod Penal cu pedepse absurde. Membrii „lotului intelectualilor mistico-legionari” sunt condamnați, în total, la 268 de ani de detenție – 85 de ani de închisoare corecțională și 183 de ani de muncă silnică – și 125 de ani de degradare civică și confiscarea totală a averilor.

Nicolae Steinhardt primește, prin Sentința nr. 24 în dosarul 201/1960 din 1 martie 1960, o condamnare de doisprezece ani de muncă silnică și confiscarea totală a averii. „Steinhardt O. Nicu-Aurelian, născut la 29 iulie 1912, în București cartierul Pantelimon, fiul lui Oscar și Antoaneta, jurisconsult la Întreprinderea Industrială de Stat «Producția», fost avocat, necăsătorit, fără avere, tatăl său a fost inginer, mama casnică și a avut o casă în București vândută în 1920, serviciul mi-litar satisfăcut, condamnat în trecut nu a fost, doctor în drept, cu ultimul domiciliu în București, str. Ion Ghica nr. 3, în prezent arestat, trimis în judecată pentru crimă de uneltire contra ordinii sociale p.p. de art. 209…”. În cuvântul rostit la proces, așa cum își amintește doamna Simina Mezincescu, Steinhardt, evreul „mistico-legionar”, spune: „Sunt mândru că fac parte din acest lot”.

Nicolae Steinhardt își începe detenția pentru anchetă la 4 ianuarie 1960 și detenția prin condamnare la 1 martie 1960. Va trece prin închisorile Jilava, Aiud, Gherla și va fi grațiat, prin amnistie generală, la 3 august 1964. Perioada închisorii reprezintă punctul crucial al existenței sale, sursa clarificărilor spirituale, a limpezirii identității religioase. Ancheta, procesul, detenția sunt probe de verticalitate, solidaritate, curaj și rezistență fizică și morală. Resursele interioare care nutresc aceste atitudini sunt nebănuite, canalizate printr-un adevărat har dumnezeiesc în conștiința menirii hristice. Închisoarea are drept consecință imediată botezul, la 15 martie 1960, Nicu Steinhardt fiind botezat de preotul basarabean Mina Dobzeu, în celula 18 a închisorii Jilava. „Mă nasc din nou, din apă viermănoasă și din duh rapid”.

Împarte spațiul temniței cu oameni din toate categoriile, preoți, militari, scriitori, economiști, țărani, umili sau mândri, învinși sau învin-gători, cu turnători, cu muribunzi. Reține, în mod voit, din această perioadă, doar evoluția spiritu-ală și factorii care au determinat și însoțit metanoia și consolidarea prin faptă a acesteia. Fericirea, atunci când nu îl inundă involuntar, este autoimpusă; buna dispoziție devine constantă a relațio-nării cu ceilalți. Sunt aceste manifestări, pe de o parte, formă de rezistență morală în fața mizeriei, bolii, foamei cumplite, frigului, cruzimii gardienilor, pe de altă parte, formă de construire morală, de clădire a omului nou, religios. Monica Lovinescu scrie că Nicolae Steinhardt trăia în închisoare cu „obligația fericirii”, Alexandru Paleologu îl va numi „septuagenarul neastâmpărat”. Într-o notă informativă din 16 noiembrie 1966, „Marin Oltescu” (Alexandru Paleologu) portretizează astfel: „După arestarea sa, în 1960, în închisoare, Nicu Steinhardt a început să considere mistica ortodoxă ca o formă de consacrare a sa ca român… considerând închisoarea ca o încercare dată de Dumnezeu pentru a-și verifica virtuțile creștine; a practicat în închisoare un fel de apostolat, dându-și mâncarea altora, îngrijind pe cei bolnavi sau bătrâni și manifestându-se extrem de ge-neros și bun cu toți deținuții, fapt pentru care mulți foști deținuți i-au păstrat o amintire foarte bună și un mare respect”. Fericirea onestă, trăită autentic, este forma cea mai spontană de a sfida opresiunea, răul, demonicul.

Privită din exterior, pedeapsa cu închisoarea pentru lectura unor cărți este, incontestabil, absurdă. Privită însă din interior, închisoarea capătă o logică neașteptată. „Cauți ceea ce ai găsit, găsești ceea ce ți s-a pregătit, ți s-a și dat”. Este parte din destin, parte din dat, moment care, gestionat corespunzător prin liberul arbitru, poate duce la clarificare și fundamentare spirituală, la stabilirea unei identități spirituale singulare. Nicolae Steinhardt îi va mulțumi lui Constantin Noica pentru că i-a „prilejuit” anii de detenție, găsindu-i un „rost”. Va vorbi nostalgic despre în-chisoare și despre autenticitatea trăirii creștine în acele condiții. Va concepe Jurnalul fericirii (1969-1971) ca mărturie a drumului spiritual către fericirea creștină, evitând voluntar detaliile „meschine” ale închisorii, sau „literaturizându-le”.

Detenția este „cheia” destinului lui Nicolae Steinhardt, punctul din care începe clarificarea și ordonarea trecutului și construirea responsabilă a prezentului, iar mărturie a destinului rămâne, în primul rând, Jurnalul fericirii. În jurul acestui punct se țes, în simbioză și suprapunere, un trecut sublimat prin influență spirituală și un prezent al filtrului prin care se rememorează.

Perioada dintre 1964 și 1989 reprezintă, pentru Nicolae Steinhardt, o permanentă și lucidă asumare a destinului revelat în detenție. Existența sa „umană”, individuală și socială, este dificilă. Găsește resurse, însă, dincolo de nivelul material al existenței, pentru a se menține independent în raportul cu istoria și ideologia de orice natură. Destinul este înțeles ca întreg configurat de divi-nitate, dar și ca responsabilitate în fața divinității și a sinelui moral. Nicolae Steinhardt cultivă, ca primă obligație în fundamentarea destinului, libertatea morală față de orice sistem social și politic exterior ființei. Anii care urmează închisorii îl supun unor provocări constante, pe care le gestio-nează însă cu abilitate.

Libertatea în raport cu istoria și ideologia este completată cu libertatea față de divinitate (responsabilitate capitală în planul moral) și devine temă fundamentală a literaturii și eseisticii din anii ‘70 și ‘80. Nicolae Steinhardt înțelege literatura și scrisul ca forme de identifi-care și manifestare activă, cu finalitate materială, a libertății și a destinului. A scrie reprezintă și o formă de comunicare cu ceilalți, la nivel spiritual: „e aici un mister pe care nu mă sfiesc a-l numi cutremurător. Vorbirea și scrisul – pentru o specie rătăcită parcă în imensități galactice – repre-zintă desigur mijloace de solidarizare și mângâiere, un soi de «refugiu». Ele ne leagă unul de altul, ne îngăduie să credem că avem un rost în cosmos, ele – ca manifestări ale gândirii și sufletului, ne îngăduie să nădăjduim că nu suntem sortiți numai a deveni material absorbit în final de o gaură neagră”. Fundamentarea și atestarea destinului sunt realizate prin scris, astfel încât opera devine reflectare a evoluției spirituale și a certitudinilor morale.

III. Mărturisirea de credință ortodoxă prin opera și viața de după convertire

3.1. Preliminarii

După eliberare, în vara anului 1964, Nicolae Steinhardt revine în București. Desăvârșește taina botezului prin ungere cu mir și primirea sfintei împărtășanii, la schitul bucureștean Darvari. Locuiește cu tatăl său încă doi ani și jumătate, timp în care lucrează la o fabrică de geamantane, ca manipulant, sau ca încărcător-descărcător pe un camion de „Alimentara”. Continuă să se întâl-nească frecvent cu Dinu Pillat cu care poartă discuții libere, deși este conștient de omniprezența Securității. Este vizitat de numeroși prieteni pe care i-a câștigat în închisoare prin comportamen-tul său generos. Printre aceștia, Gavril Vatamaniuc, stabilit în București, urmărit de Securitate ca element contrarevoluționar. În 1967 moare tatăl său, iar gândul de a se călugări devine tot mai statornic. Merge frecvent la biserică și citește literatură patristică. Poartă o corespondență amplă cu persoane din străinătate, fapt care duce la decizia Securității de a-l lua în evidență. Între 1965 și 1970 scrisorile trimise și primite de Nicolae Steinhardt sunt fotocopiate și analizate în detaliu pentru stabilirea unei eventuale comunicări criptate. Numele de cod primit este „Ortodoxul”. Un mecanism întreg, timp de cinci ani, își justifică inutila activitate prin intențiile „antidemocratice” ale fostului deținut.

În 1968, Nicolae Steinhardt își manifestă dorința de a emigra în Belgia, având intenția de a se călugări la o mănăstire ortodoxă, lucru care îi era interzis în România. Numeroase cereri în acest sens îi fuseseră deja refuzate. Statul român îi aprobă cererea de emigrare, dar, din motive impre-cise, nu i se acordă dreptul la rezidență în Belgia. În același an, este victima unui accident grav de circulație. Este internat la spitalul „Pantelimon” până în martie 1969, după care se pensionează. La îndemnul prietenilor Constantin Noica și Alexandru Paleologu își reîncepe activitatea literară. Traduce din literatura engleză.

În iulie 1969 este deschis dosarul de urmărire individuală „Scriitorul”, în care sunt aduna-te informații prin declarații ale unor informatori precum „Adrian Cozmescu” (cu identitate încă nestabilită), „Marin Oltescu” (Alexandru Paleologu), „Artur” (Ion Caraion). Cele mai multe note informative, mai ales în cazul celor care vin din partea primelor două nume, sunt „inofensive”, astfel formulate încât să destrame temerile Securității. O caracterizare demnă de luat în conside-rare îi face lui Nicolae Steinhardt colegul său de generație, Constantin Noica, în același context mai puțin obișnuit.

„Este vorba de un intelectual care ar face cinste oricărei culturi; un om în același timp pro-fund corect și cu o mare dragoste de țară. Din păcate, ceva bolnăvicios în ființa sa l-a făcut să fie întotdeauna un om aparte.

1. Ciudățenia și înstrăinarea de lume (n-a fost niciodată căsătorit) l-au determinat să se apro-pie de creștinism, în formele ascetice ale acestuia. Poate și dorința oricărui intelectual de a lua măcar o «atitudine» dacă nu reușește pe căile creației. A preferat catolicismului ortodoxia probabil pentru că e mai apropiată de asceza totală.

2. A făcut pasul acesta, după câte se pare, în închisoare, unde a intrat cu o culpă minimă.

3. Fiind vorba de un om de cultură, influența directă a vreunei persoane a contat desigur mai puțin. Nu e exclus să fi fost influențat de doi preoți cu totul remarcabili, părintele Benedict Ghiuș sau evreul preoțit Marcel Avramescu.

4. Se pare că așteaptă clarificarea vieții de familie pentru a se călugări.

5. Nu cunosc cercurile naționaliste evreiești, pe care le credeam strămutate în Israel.

6. A scris de tânăr cărți remarcabile în materie de drept (e doctor în drept la Paris) și literatură. A fost apreciat de prof. Al. Rosetti și Mihail Sebastian, pentru colaborări la ”Revista Fundațiilor”.

E probabil că a scris în continuare și e chiar păcat că un asemenea intelectual să se piardă. E o datorie românească, și nu numai, de a ajuta acest om să nu se sinucidă «ieșind» total din lume. Riscăm să-l pierdem și pe el, cum am pierdut, între alții, pe marea scriitoare care e Sanda Stolojan, soția unui modest inginer, pe care, după câte știu, Steinhardt l-a cunoscut în închisoare. Nici Vlad Stolojan și nici Steinhardt, pe cu totul alt plan, nu ar merita atenția autorităților. Am dat însă și semnez această declarație pentru ultimul, socotind de datoria mea de a arăta că, printr-o ofertă generoasă de colaborare, cum mi s-a făcut mie , un excepțional om de cultură ar putea fi recu-perat, în acest mare ceas de afirmare românească”.

În același context, Marin Oltescu spune despre Nicolae Steinhardt: „[…] este un tempera-ment entuziast și expansiv, care nu se poate stăpâni să nu exprime tot ce gândește, indiferent dacă se potrivește sau nu, de aceea se contrazice foarte des, nu în chestiunea creștinismului, în care e constant, însă în chestiuni generale și în cele de natură politică”.

Între 1969 și 1971, sfătuit de Constantin Noica și de prietena sa apropiată, Viorica Constan-tinidi, Nicolae Steinhardt redactează o confesiune-jurnal de peste cinci sute de pagini, într-un singur exemplar, pe care o oferă spre lectură câtorva persoane. Manuscrisul este numit Jurnalul fericirii și poartă semne clare că este destinat publicării postume. Unul dintre cei care primesc spre lectură consistenta confesiune literară predă, la 30 octombrie 1972, lucrarea la Securitate. Informatorul „Artur” se dovedește a fi Ion Caraion, iar consecința imediată a excesului său de zel este punerea imediată sub urmărire și convocarea lui Nicolae Steinhardt la Securitate. Manus-crisul este confiscat la 14 decembrie 1972, în urma unui fals denunț cu privire la existența unor obiecte de contrabandă în locuința din Ion Ghica, nr. 3. „Scriitorul” este pus sub anchetă, chemat zilnic la Securitate, interogat cu privire la Jurnalul fericirii și forțat să dea relații despre prieteni apropiați care ajung, la rândul lor, sub anchetă. Acesta este și aspectul care îl îndurerează cel mai mult pe Nicolae Steinhardt.

Declarațiile din 14, 15, 16, 18 decembrie 1972 dezvăluie minciuna salvatoare, susținută cu tenacitate, pe care Nicolae Steinhardt o repetă cu talentul celui trecut prin crude anchete, bătut de istorie „cu varga și cu toiagul”. Nu demască persoana care a efectuat dactilografierea (și nu o va face nici în conversația cu informatorul „Artur”, dovedind capacitatea de precauție în situații tensionate). Nu recunoaște că a dat manuscrisul spre lectură și cui l-ar fi putut da. Declarațiile semnate în urma anchetei dovedesc inteligența vie a „Scriitorului”, credința că „a fi creștin nu înseamnă a fi și prost”. Întâlnirile de la Securitate devin un ring în care echilibrul psihologic, luciditatea, jocul cu credibilitatea sunt atuuri ale celui anchetat. Nu va fi pus sub acuzare, însă virulența criticii față de comunism face să fie cerută o atentă supraveghere și cenzură a activității sale publicistice. În următorul an, Nicolae Steinhardt rescrie Jurnalul fericirii, rezultând un ma-nuscris de peste șapte sute de pagini pe care acum îl multiplică pentru a nu se repeta experiența din 1972. În 1975, după numeroase intervenții la Securitate ale Uniunii Scriitorilor, prin Dumitru Radu Popescu, exemplarul confiscat îi este returnat. Autorul va lucra la definitivarea volumului său și va reuși să trimită în străinătate o variantă prescurtată (480 de pagini dactilografiate) care va fi citită la microfonul „Europei Libere” pe tot parcursul anilor 1988 și 1989.

În 1976 reușește să publice volumul de eseuri critice Între viață și cărți. În anii 1978, 1979 și 1980, lui Nicolae Steinhardt i se aprobă plecarea în Occident, autoritățile așteptându-se, probabil, să aleagă exilul. Repetând experiența anilor 1937-1939, „turistul” vizitează muzee, expoziții, mer-ge la spectacole, filme, citește cu asiduitate, cumpără și primește cărți. Se întâlnește cu prietenii proscriși, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, în locuri publice, fără teama pe care o manifestau alți români când călătoreau prin Occident și apelau la redactorii „Europei Libere”. Se întâlnește cu Emil Cioran, Eugen Ionescu și locuiește timp de două luni în apartamentul parizian al lui Mir-cea Eliade. Sănătatea sa șubredă este îngrijită de Marie-France Ionesco. Faptul că se întoarce de bună voie în România, contrazicând așteptările autorităților, demonstrează „asumarea” identită-ții sale românești ca parte esențială a destinului. „Sunt român prin adopție, dar cu înflăcărare, și creștin” afirmă în mod constant Nicolae Steinhardt.

După opt ani de vizite consecvente la Mănăstire Rohia, în 1980 este primit în cinul călugă-resc, sub oblăduirea starețului Serafim Man. Cei nouă ani care vor urma se împart între liniștea benefică a Rohiei și viața publicistică și literară a Bucureștiului. Monahul-scriitor demonstrează posibilitatea realizării strălucite a unei simbioze neobișnuite între credință, rugăciune și studiu dublat de permanentă exprimare hermeneutică. Publică, în același an, volumul Incertitudini li-terare, iar în 1981 repară o „greșeală de tinerețe” publicînd monografia Geo Bogza. Un poet al Efectelor, Exaltării, Grandiosului, Solemnității, Exuberanței și Patetismului, o interpretare sur-prinzătoare, profundă și curajoasă a autorului interbelic al Poemului invectivă. În 1983, apare Critică la persoana întîi, rod al interpretării inedite a actelor literare și de cultură deopotrivă.

Supravegherea Securității nu încetează; aparatul informativ construit în jurul monahului devine tot mai ramificat și mobil, încercând să facă față ritmului impus de „septuagenarul neas-tâmpărat”. În 1982, de exemplu, la o ședință a ofițerilor de securitate din județele prin care trece constant părintele Nicolae, se ia decizia blocării tuturor acțiunilor inițiate de acesta. Un moment critic urmează în 1983, când se constată că Nicolae Steinhardt este cel mai important expeditor de literatură română în străinătate, cu predilecție pentru postul de radio „România Liberă”. Anche-tat la Securitate, monahul disident spune că toate expedierile au fost efectuate legal, prin poșta oficială. Este din nou avertizat și i se interzice corespondența cu redactorii „Europei Libere”. Din 1984, cazul „Scriitorul” trece din nou în responsabilitatea Direcției I care cere accelerarea ritmului supravegherii, identificarea de mijloace de compromitere a reputației monahale, dar și cenzu-rarea severă a scrierilor sale. Unui prieten bucureștean care îl vizitează la Rohia, bibliotecarul mănăstirii îi arată colecția sa „secretă”, cu volume primite din străinătate, iar informația ajunge la autorități. O nouă percheziție, care implică și mănăstirea, se soldează cu imediata confiscare a unui exemplar din Jurnalul fericirii și a douăzeci și unu de volume prețioase, unele cu dedicații din partea autorilor. Se încearcă discreditarea lui Nicolae Steinhardt prin diverse mijloace, lo-vindu-se în special relația sa cu mănăstirea. Este acuzat că nu a renunțat la garsoniera din Bucu-rești, încălcând regimul mănăstiresc și că ar fi spion infiltrat al bisericii iudaice. Dezinformarea instrumentată de Securitate nu găsește un teritoriu prielnic în mănăstire, astfel încât se încearcă intimidarea revistelor și editurilor care colaborau cu scriitorul. Cenzura se face simțită brutal însă nu îi descurajează pofta de muncă, lectură și scris. Volumul Escale în timp și spațiu trece printr-o nedreaptă mutilare, 170 de pagini din cele 450 propuse fiind refuzate. Nicolae Steinhardt nu ezită să își exprime nemulțumirea față de excesul de zel al cenzurii în convorbirile cu Ioan Pintea sau în scrisorile către prieteni.

Cu luciditate remarcabilă și curaj exemplar, Nicolae Steinhardt scapă de supravegherea Se-curității și publică în 1987, în revista Familia din Oradea (cu complicitatea lui Ioan Simuț, redac-tor al revistei), articolul „Taina libertății”. Definirea libertății și a condițiilor morale și spirituale care generează starea de libertate este atât de clară, de tăioasă și fățișă încât curajul bătrânului de acum Nicolae Steinhardt trebuie să fi insuflat procese de conștiință unora dintre români și „sfântă nebunie” altora. „Taina libertății nu este altceva decât curajul de a înfrunta moartea. Cel atacat are întotdeauna dreptul cât și datoria să se apere. Cedarea în fața agresiunii sau șantajului înseamnă acceptarea sclaviei. Împrejurările justificate nu sunt decât pretexte, scuze sau șiretlicuri ale mișeliei. […] Șantajul alături de turnătorie, este fărădelegea cea mai odioasă, respingătoare. A fi de acord cu el este același lucru cu a-l aproba, a-l răspândi. […] Dacă vrei să fii liber trebuie să nu-ți fie frică de moarte! Plecăciunea, închinarea, capitularea imediată riscă fără greș să mărească pretențiile adversarului, dându-i acestuia un plus de energie și de tupeu. Totdeauna plecăciunea semnifică primul pas pe calea unei robiri perfecte. […] Înrobirea nu presupune doar șantajul cu forță brută la care se dedă regimul, ci și acceptarea acestui șantaj, ca un dat inexorabil al sorții. Neîmpotrivindu-se la timp, omul devine treptat incapabil de a se mai împotrivi vreodată. Acest proces se încheie prin contaminarea celorlalți cu această atitudine”.

Nicolae Steinhardt teoretizează libertatea ca pe o sumă de atitudini responsabile ale indivi-dului și colectivității prin raportare la istorie. Robia este „un dat inexorabil al sorții”, dar mai ales o consecință a deciziilor personale și de grup. Indirect, sunt acuzați cei care se compromit fără a fi împinși de factori extraindividuali, „turnătorii” la care face adesea referire cu amărăciune. Po-litica totalitară nu ar fi rezistat dacă nu ar fi fost încurajată de „plecăciune, închinare, capitulare imediată”. „În prezent există comunități și oameni dispuși să consimtă violenței, să se plece și în-convoaie, fără a vedea scara pe care vor fi siliți să coboare mereu mai adânc, în hăul abjecției. Des-pre aceștia presupunerea realității unui suflet de rob își află confirmarea. Unica armă de nădejde împotriva șantajului de orice fel este refuzul. Când situația a devenit atât de acută, când pistolul e lipit de ceafă și replica e ”pe viață și pe moarte”, atunci regula jocului nu se schimbă, ci doar miza lui. Câștigător va ieși numai cel căruia nu-i este teamă de moarte sau este destul de tare pentru a acționa ca și când nu i-ar fi teamă. De multe ori și în felul acesta poate fi obținută victoria”. Viața lui Nicolae Steinhardt are drept coordonată principală libertatea dobândită prin echilibru moral și creștin. De la „tinerescul” și ezitantul Eseu romanțat asupra neizbînzii la teoretizarea senină și autoritară a libertății ca victorie, Nicolae Steinhardt parcurge cu luciditate creștină un destin exemplar, exprimat literar și critic.

În 1988 publică volumul Prin alții spre sine demonstrând că a rezistat permanent presiunii și șantajului care ducea, în toată societatea românească, la tăcere și umilință. Afectat de vechile boli, Nicolae Steinhardt moare în spitalul din Baia Mare, la 30 martie 1989. Este înmormântat în pământul Rohiei, iar pe crucea sa simplă este scris numele „Părintele Nicolae”. Simplitatea crucii care îi veghează mormântul este completată exemplar de opera sa complexă, mereu surprinzătoare, luxuriantă, vie și tonică, în care trăiește un spirit năstrușnic, vesel, fericit și o inteligență trează, care nu au căzut niciodată pradă minciunii.

3.2. Jurnalul Fericirii

Nicolae Steinhardt rămâne un nume de referință pentru literatura noastră memorialistică de după cel de-al doilea război mondial. Marcați de perioada comunistă, căci ce poate fi mai constrangător pentru un scriitor decat lipsa de libertate in gândire și expunere, scriitori noștri de valoare din această perioadă par să fie într-un veșnic joc dublu, un joc al ideilor de suprafață și de adâncime și un joc al limbajului. Nicolae Steinhardt, dimpotrivă, se remarcă prin seninătate, printr-o claritate și simplitate care nu cade insă în simplism. Voi incerca, în continuare, să prezint concepția steinhardtiană asupra literaturii, asa cum a fost ea percepută de mine, așa cum a fost ințeleasă de critici și, mai ales, așa cum și-o prezintă însuși Nicolae Steinhardt.

Ce înseamnă literatura și arta în general pentru Nicolae Steinhardt? Ne răspunde chiar el, citându-l pe Mircea Eliade: “contactul permanent cu misterele”. Orice formă de artă trebuie să conțină un minim sâmbure metafizic, altfel arta s-ar numi știință și ar cădea în empirismul acesteia. O meditație asupra vieții pornită dintr-o inimă sinceră, căci nimic nu ii repugnă mai tare lui Steinhardt decât o scriere artificială, formală, teoretică: “Teoretizările sunt un simptom clar al secetei literare și al fricii de a crea, de a spune adevăruri, de a intra în contact cu realitatea”. E evident că intuiește o realitate din spatele realității curente, o realitate mai “reală” decât ceea ce numim în mod comun realitate exterioară. Iar această realitate e realitatea inimii, adevărul simțit și exprimat sincer atât în scrieri cât și în viața de zi cu zi. Sinceritate în operă înainte de orice altceva, căci opera trebuie să definească bucățica de adevăr pe care o avem fiecare dintre noi. Eventualele forme artistice nu pot decât să îmbrace ceea ce scriitorul simte și cunoaște deja, tocmai pentru a pune mai bine în evidență această simțire.

Steinhardt se opune acelui “l-art pour l-art” proclamat de Theophile Gautier, deși recunoaște la un moment dat că în literatură nu e ca în viața de zi cu zi – în artă, sinceritatea trebuie să primeze, pe când în viață purtarea morală trebuie să fie pe primul plan. Pe de altă parte însă, Nicolae Steinhardt apropie surprinzător de mult arta de viață și esteticul de etic. Nu întâmplător una dintre cărțile sale, “Între viață și cărți”, creează prin titlul său tocmai o punte de legătură între aceste două elemente. În ”Primejdia mărturisirii” afirmă acesta afinitatea dintre artă și viață: „Cultura și viața nu sunt câtuși de puțin ostile unei alteia. Intre ele nu se află o râpă, ci numeroase punți de legătură. Cultura, când este adevărată și lipsită de farafaslâcuri solemne, este un imn de laudă adus vieții. Nu este mai puțin caldă, vivace, puternică decât viața însăși.“

Putem astfel observa că cele două ipostaze în care îl surprindem pe Steinhardt, de scriitor și respectiv de monah, nu sunt incongruente. Acesta cere de la cultură ceea ce cere și de la religie, facilitarea căii spre transcendental. “Nu exista artă decât din momentul în care se opune realității. Acest ceva oamenii nu l-au găsit decât în transcendență”, spune Malraux. Factorul transcendental e cel care trebuie să primeze în literatură. Tocmai de aceea, Steinhardt se opune la nivel declarativ tehnicilor literare, rigidizărilor și oricăror scheme care nu fac altceva decât să fixeze opera într-o structură mai puțin sinceră.

Lumea oamenilor complicați, așa cum e Nicolae Steinhardt, se dovedește a fi mai simplă decât s-ar putea crede la prima vedere. Deci și literatura pe care aceștia o proclamă e simplă, fără să fie nicidecum superficială.

„Jurnalul fericirii” reprezintă testamentul literar al lui Nicolae Steinhardt, după propria sa mărturisire și o nestemată lucrare de înțelegere, cunoștere și valorificare a monahului cu același nume. Originar din Pantelimon, județul Ilfov, Nicolae Steinhardt (n.1912- d.1989) a fost scriitor,critic literar și doctor în drept constituțional. Își găsește liniștea sufletească la mănăstirea Rohia unde este și călugărit în anul 1980 de I.P.S. Teofil Herineanu, arhiepiscopul Clujului. Fiind de origine evreiască, trece la creștinism în urma botezului din închisoarea Jilava. Opozant al doctrinei comuniste, este închis din anul 1960 până în 1964 pentru faptul că refuză să devină martor în cadrul acuzării lui Constantin Noica. Cartea de față, deși poartă numele unui jurnal, conține momente epice trăite de autor dar scrise într-un mod aleatoriu, după ieșirea din închisoare. Nu există o ordonare cronologică a momentelor, iar autorul mută accentul de pe întâmplările în sine pe descrierea și interpretarea lor.

Cel mai tensionat moment al jurnalului este seara de 31 decembrie 1959. Își pune foarte multe speranțe cum că va scăpa de interogarea Miliției dar mai ales nu are nicio problemă în a-și recunoaște corectitudinea în ceea ce va urma. Nebulozitatea situației ia sfârșit în momentul când primește un telefon de la Militie și se stabilește o întrevedere peste câteva zile. Nu avem date multe despre anchetă. Ceea ce dă valoare în timpul anchetei este că autorul își asumă toate riscurile chiar si batjocoririle pentru a nu face rău semenilor. În ianuarie 1960 se produce arestarea,este considerată „prima zi de fericire”.

Din titlu am putea deduce faptul că opera reprezintă un mod de viață iar mai târziu o cale de mântuire în urma botezului din apă viermănoasă și duh rapid. După câteva încercări este botezat la Jilava, pe 15 martie, de călugărul Mina Dobzeu, naș fiind Emanuel Vidrașcu iar martori fiindu-i doi preoți protestanți și unul catolic, spre a da botezului un caracter ecumenic. Tema botezului reprezintă etapa cea mai importantă din viața sa: cine a fost creștinat de mic copil nu are de unde să știe și nu poate bănui ce înseamnă botezul. Din omul intelectual, din evreul de până atunci, devine omul religios, creștinul și mai târziu monahul de la mănăstirea Rohia. Cunoscător al clasei intelectuale interbelice, pe tot parcursul operei aduce nenumărate argumente, exemple dar și crtici cu privire la viața și caracterul altor personalități, cum ar fi Tudor Vianu, Sadoveanu sau Arghezi, care au ales o cale mai ușoară de a se înțelege cu sistemul comunist.

Prima descriere a celulei în care stă este cutremurătoare, dramatică,pentru cei care nu au cunoscut acest mod de viață: frigul, mai teribil ca foamea și setea (dar cel mai rău e nesomnul) m-a pătruns adânc…iar celula 34 o vede ca un tunel lung și întunecat – o imagine de iad decolorat. În antiteză observăm și o revenire la fericirea lăuntrică prin descrierea aceleeasi celule: bucuria (izvorâtă din aristocrație, poezii și sfidare) se împletește cu durerea pe care o preface în fericire extatică și înălțătoare.

Calea mântuirii impune în primul rând suferința persoanei. Să devii crestin și să stărui în a rămâne creștinș e o suferință căreia nici o altă durere omenească nu-i poate opune boldul și frământările ei … Hristos vrea sa fie împreună cu noi, ne cere răstignirea trupului ca să putem ajunge a fi una cu El, ne cere a învăța să suferim împreună cu El și pentru El …îl iubesc pe Hristos … Hristos ne cere să ne jertfim pentru El … Să fii creștin înseamnă să fii chinuit în fel și chip (pag.289). La acest răspuns ajungem și noi dacă vom înțelege cuvintele din Evanghelia după Marcu Cred Doamne, ajută necredinței mele folosite de autor în antet si considerându-le de cea mai mare însemnătate ortodoxă.

Fericirea lui Steinhardt, motiv accentuat și în titlu, crește, progresează și se transpune pe durata întemnițării. Aceasta reprezintă un stil de viață, o pace lăuntrică și un mod de a trece peste greutăți. La îndemnul tatălui său alege corectul și adevărul în toate momentele vieții: E adevărat că vei avea zile grele. Dar nopțile le vei avea liniștite – vei dormi bine. Pe când, dacă accepți să fii martor al acuzării, vei avea, ce-i drept, zile destul de bune, dar nopțile vor fi îngrozitoare. N-o să poți închide un ochi. Această fericire lăuntrică este faza ultimă care a rezultat în urma unei conlucrări a harului divin și a voinței lui: În noaptea următoare adorm frânt. Și atunci, în noaptea aceea, sunt dăruit cu un vis miraculos, o vedenie. Nu-L văd pe Domnul Hristos întrupat, ci numai o lumină uriașă – albă și strălucitoare – și mă simt nespus de fericit. Eu sunt, îmi vorbește lumina, dar nu prin cuvinte. Și înțeleg că e Domnul și că sunt înlăuntrul luminii Taborului, că nu numai o văd, ci și viețuiesc în mijlocul ei. Mai presus de orice sunt fericit, fericit, fericit. Fericirea crește mereu; dacă răul n-are fund, apoi nici binele n-are plafon, iar cercul de lumină se lățește din ce în ce, fericirea mă înalță, mă leagănă, și în cele din urmă, fără menajamente – mă înlocuiește. Nu mai sunt. Ba sunt, dar atât de puternic încât nu mă recunosc. Observăm că această conștientizare a binelui, fericirii și adevărului se realizează mai accentuat după ce se naște din apă și din duh. Are loc o creștere a gradului de fericire întru Hristos și pentru Hristos.

Pentru a-și întări spusele, aproape în fiecare capitol el citează dar și comentează alți scriitori de filozofie, logică, cum ar fi: Platon, Aristotel, Kierkegaard, Stagirit, Rene Guenon, Robespierre sau Eduarde Schure. Pentru toți aceștia și scrierile lor, Nicolae Steinhardt arată un deosebit respect și ne induce și nouă, cititorilor, o sinceră dorință de a ne apropia mai mult de aceștia.

Un alt argument care clarifică dragostea și speranța autorului pentru Împărăția Cerurilor este folosirea în scris a unor momente strict teologice cu scopul de a înțelege importanța Bisericii și a Sfintei Treimi în cadrul unei vieți omenești: Dumnezeu fiind infinit, căile prin care ne apropiem de El sunt de asemeni infinite dar toate încercările noastre duc cu ajutorul harului lui Dumnezeu la Raiul ceresc…dacă merg mai departe, dacă mă rog, dacă nu mi-e frică să cred, înseamnă că risc, pariez, mă avânt, sar în gol, optez – îndrăznesc de a mă uni cu Hristos … Cred că nu există nimic mai frumos, mai adânc, mai înmietor, mai rezonabil, mai bărbătesc și mai perfect decât Hristos, ba mai mult decât atât, dacă cineva mi-ar dovedi că Hristos este în afara adevărului și că de fapt adevărul este în afara lui Hristos, mai bine aș rămâne cu Hristos decât cu adevărul (pag. 94).

Pătruns de credința în Dumnezeu și puterea proprie de reculegere și renastere, reușește să treacă de toate obstacolele puse în cale de sistemul fals și mincinos al închisorii. Curajul dar și tăria de care dă dovadă îl ajută să-și domine fizicul prin puterea intelectului. După Botez, el nu mai este pătruns de frica sau neputința de a supraviețui. Autorul Nicolae Steinhardt descrie locul sumbru, riguros, stresant și foarte periculos al celulei 34 de la Jilava și mai târziu la Gherla,Aiud. Totuși, în acel loc în care îndură frig, foame, zăpușeală dar și umilință el descoperă cheia care îl duce în Absolut, adevărata libertate, Supremul și Adevărul. Cu toate că era închis el ne spune: Adevărata libertate este creștinismul. Izolat, inchis, departe de lume învață să se întărească în propria-i conștiință și să se ancoreze liniștit într-o lume nervos de rea și asupritoare.

Miracolul pe care el în petrece, ni-l dezvăluie într-o poziție de fericire conștientizată și asumată. Zice el: se vede puterea Tainei Botezului … din evreul de până acum în creștinul până la sfârșitul vietii pământești.

Am spus că „Jurnalul Fericirii” a fost scris după ieșirea din închisoare si totuși observăm puterea de memorare a tuturor numelor de persoane cu care el s-a întâlnit și a trăit în cei 4 ani. Puterea de memorare se pare că e prezentă și la o alta persoană cu o personalitate la fel de puternică, Valeriu Anania. Efortul de a memora poezii, opere de dramaturgie este prezent într-un mod comparativ și la mai târziu – mitropolitul Clujului. Părintele Steinhardt face uneori grave acuze pentru cei care s-au depărtat de credința strămoșească în timpul progoanei comuniste, dar împreună cu părintele Anania oferă generațiilor viitoare un exemplu de tărie în credință amândoi având o viață oarecum trăită cam în aceleași condiții. Cartea „Memorii” oferă alături de „Jurnalul fericirii” o puternică chemare la credința în Hristos. Bazate pe fapte reala și povestite de cei doi autori într-un stil descriptiv, cărțile reprezintă piloni ai Ortodoxiei din țara noastră, adevărate miracole ale lumii contemporane așa cum le-a numit Virgil Bulat.

De-a lungul celor 4 ani de închisoare suportă într-un mod asumat toate durerile și umilințele până în 1964 când se face grațierea tuturor deținuților politici. Acum se petrece un al doilea moment important în viața sa. La schitul Darvari primește Sfânta Taină a Mirungerii și Sfânta Împărtășanie. Un alt mod de misionarism este aceea de apărare a Ortodoxiei. Stând în celulă cu alți preoți catolici și protestanți, el nu atacă dar într-un mod împăciuitor spune: Ortodoxia este cea care se menține la acel nivel – integral și inefabil – al sacrului. Harul e ordonator, armonizator și cumpănitor(pag 343).

În acest roman, Nicu-Aureliu Steinhardt face o apologie a creștinismului răsăritean, nu ca un preot în parohia sa ci ca un profesor de filozofie în fața elevilor săi. Disocierea creștinismului de prostie este un argument foarte des atacat pe tot parcursul jurnalului. Și asta spune el, este numai vina socialismului ateu dar și a slabei receptări a clasei intelectuale. O descriere de ansamblu a atmosferei din celulă este dată de casetele de la începuturile capitolelor denumite „Bughi Mambo Rag”. Aici găsim nenumărate și adevărate teste de cultură, întrebări, răspunsuri, neînțelegeri ale deținuților, toate acestea spre deliciul și admirația autorului. Umorul unor întrebări, dar și răspunsurile greșite ale unor deținuți, detaliile dar și oftările (în caz de nestiință a răspunsului) dau măsura și gradul de cultură al deținuților.

Trebuie specificat că jurnalul nu cuprinde doar perioada în care autorul este închis în „celula fericirii”, ci el face multe reluări din timpul copilăriei. Deasemenea, momentele de după eliberare sunt povestite cu o oarecare ușurare cu toate că nu mai este prezent în „locul fericirii”. Toate aceste trăiri din ex-arealul închisorii ne întregesc nouă, cititorilor, opinia despre perfecțiunea și stabilitatea caracterului persoanei. Ignoranța păcatului, curajul în fața virtuții, puterea fizică și forța de a reveni oricând din neantul închisorii fac diferența între personajul principal și alți intelectuali ai vremii care spune el : s-au înțeles armonios cu păcatul regimului. Citarea unor personaje în antiteza Bine-Rău ne arată caracterul corect al eroului de a cuprinde întreaga omenire în arealul său de misionar și urmaș al lui Hristos. Aceste paralele Bine-Rău, intelectualii și scrierile lor, criticile la adresa unora dar și tradiția culturală pe care vrea să o ducă mai departe compun un codex personal al curajului, credinței și puterii care-i aduc o aureola de seamă în perioada contemporană românească.

După cum „Jurnalul fericirii” este o carte care îndeamnă, provoacă la credință, perfecțiune și curaj în măsura puterii fiecăruia, la fel sprijin și eu o „înrolare” în fericirea monahului Steinhardt. Unitatea sentimentelor trăite de el ne roagă la o stăruință puternică în fața Logosului. Cu toate că nu este o carte simplu de citit (mai ales din cauza nerespectării unei ordonări a ideilor), provoc la o citire atentă pe toți cei care vor să învețe, înțeleagă și trăiască suferințele pe care monahul de la Rohia le-a avut în viața sa. Gândul personal este de a încerca să copiem numai mental viața părintelui și de a ne asuma suferința de care vorbea el pentru a ajunge la Hristos.

Jurnalul este o carte a convertirii pentru autor care devine un îndemn pentru noi. Este o îmbrățișare a icoanei eroului, o puternică prezentare a unei vieți trăite fericit și o propunere la perfecțiune. Convertirea este una pe mai multe planuri, spre Hristos, spre intelctualism, spre o societate mai bună, spre un misionarism conștiincios. O posibilă critică pe care aș putea-o aduce jurnalului este aceea că argumentarea tuturor lucrurilor se face în contextul unei limitări în sfera filozofiei, a artei, este de mai multe ori citat Dostoievski decât Sfinții Părinți, de exemplu. El încearcă să răspundă în majoritatea cazurilor într-un mod preponderent filozofal, literar și propune logica de cele mai multe ori.

Părerea personală despre această carte este că revitalizează și ne transpune în locul, momentul, perioada unde ea a fost trăită ori de câte ori o vom citi. Ea invită la un sentimentalism profund și îngenunchere sinceră în fața unui caracter de erou. Pot spune că nu supără sau jignește vreo clasă de oameni, ea nu se adresează vreunei generații anume, de aceea o recomand tuturor oamenilor care vor să aibă și să descopere un model în viață. Se poate plia pe toate vârstele și meseriile, școlile abia începute sau absolvite, dar mai ales studenților la Facultatea de Teologie, preoților sau monahilor. De aceea recomand stăruitor citirea ei cu o mare atenție și recunoaștere a poziției sale în cadrul bibliotecii universale mai ales acum, moment în care se împlinesc 100 de ani de la nașterea celui care avea sa fie monahul Nicolae. Istoria, arta, religia se întregesc în această proză iar măsura valorii este dată de receptarea, recunoașterea și rodirea ei în sufletele cititorilor.

Addenda

Nicolae Steinhardt în dosarele Securității

În ziua de 14 martie 1974, N. Steinhardt își vizitează un fost coleg de liceu. Discută foarte cordial despre Constantin Noica, despre procesul "Noica-Pillat", despre detenție, despre Carol al II-lea (un vechi "client" al sarcasmelor lui Steinhardt), despre Securitate, despre jocul politic al lui Henry Kissinger ș.a. Iată ce-i spune, printre altele, fostului coleg de la "Spiru Haret": "Eu am oroare de oamenii lipsiți de caracter, de codoși, de delatori, informatori, care sînt cei mai lipsiți de caracter. Am avut mare dezamăgire în viața mea, fiind Ťturnatť, trădat de cunoscuți, prieteni. Cea mai sinistră categorie de oameni, adevărați denaturați, monștri, este aceea a turnătorilor de profesie, ciripitorii, informatorii, care nu merită decît dispreț, desconsiderare, scuipați. Rău face regimul că încurajează în întreprinderi această oribilă categorie de oameni declasați, veroși, cretini în general, lipsiți de bun-simț și de conștiință, mai ales care-și vînd rudele, prietenii, cunoscuții. Niciodată un regim politic nu are lungă durată, nu are un fundament solid dacă se sprijină pe delațiune, pîră, lipsă de caracter, trădare. Trebuie să se cultive încrederea în oameni, nu neîncrederea, entuziasmul, nu frica, onoarea, nu dezonoarea". Colegului, însă, aceste cuvinte îi intră pe o ureche și-i ies pe cealaltă. Își ia (sau i se dă) un nume de cod – "Gogu Pil" (ce nume!) – și relatează Securității conținutul discuțiilor. Așadar, o delațiune despre delațiune, o turnătorie despre turnătorie, avînd ceva din ironia crudă a "teatrului în teatru" din Hamlet-ul lui Shakespeare…

Aș fi vrut, dragi cititori ai României literare, să vă servesc prin acest fragment o parabolă. Din nefericire, nu este așa: este o secvență ruptă din viață, din istoria noastră recentă. L-am preluat dintr-unul din documentele selectate în volumul Nicu Steinhardt în dosarele Securității (1959-1989), editat de curînd de Editura Nemira. Apariția acestei cărți o anunțasem, în urmă cu un an, în nr. 25/2004 al României literare. Din motive strict editoriale, publicarea ei s-a tot amînat; acum însă o avem pe piață, așa că – urmînd un sfat al lui N. Steinhardt – să nu cîrtim, să ne bucurăm…

Volumul, apărut sub egida CNSAS, cuprinde 100 de documente selectate de tinerii cercetători Clara Cosmineanu și Silviu B. Moldovan. Cartea este prefațată de Toader Paleologu, iar studiul introductiv este semnat de Clara Cosmineanu.

Documentele sînt selectate din două mari dosare: 12 din dosarul procesului "Noica-Pillat" (AFP, Dosar nr. 118988, vol. 1-21), iar 88 din Dosarul de Urmărire Informativă a lui N. Steinhardt (AFI, Dosar nr. 207, vol. 1-11). Ideea de selecție era inevitabilă, o publicare integrală a acestor dosare necesitînd cel puțin tot atîtea volume, adică 32… Parcurgînd eu însumi aceste dosare, pot spune însă că selecția este mai mult decît edificatoare, iar piesele "tari" pot fi acum consultate de cititori.

Primul set de documente este destul de divers: procese-verbale de interogatoriu, ordonanța de reținere a lui N. Steinhardt, ordonanța de punere sub învinuire, procesul-verbal de confruntare între N. Steinhardt și Beatrice Streilisker (cu această secvență începe, vă aduceți aminte, Jurnalul fericirii: "- Un pahar? N-am spart nici un pahar… Nu țin minte…"), fragmente din Sentința nr. 24, dată la 1 martie 1960, în urma căreia 23 de intelectuali au fost condamnați la închisoare (pentru perioade variind între 6 și 25 de ani), motive de recurs etc.

Despre procesul "Noica-Pillat" există deja o bibliografie substanțială și aș remarca, în primul rînd, excelenta carte a lui Stelian Tănase, intitulată Anatomia mistificării (ediția a II-a, Ed. Humanitas, 2003), ca și volumul Prigoana – Documente ale procesului C. Noica, C. Pillat, N. Steinhardt, Al. Paleologu, A. Acterian, S. Al-George, Al. O. Teodoreanu etc., apărut în 1996 la Editura Vremea. Și un singur avertisment de lectură (adresat mai ales tinerilor cititori, pentru care comunismul este… o istorie îndepărtată și impersonală): aceste documente – în special procesele-verbale de interogatoriu – trebuie citite cum grano salis: ele nu consemnau răspunsurile reale ale celui interogat, acestea fiind rescrise în "limbajul aulic" al Securității. De exemplu, o frază precum: "Recunosc, am avut legături cu Constantin Noica" devenea, sub condeiul "scriptorului" respectivei instituții: "Recunosc, am avut legături infracționale cu trădătorul de patrie Constantin Noica". N. Steinhardt descrie el însuși acest fenomen în Jurnalul fericirii (Ed. Dacia, Cluj, 1991, p. 169-170) și într-un articol despre procesul Ioanei d'Arc – scăpat incredibil de chingile cenzurii – din volumul Prin alții spre sine (Ed. Eminescu, 1988).

În ceea ce privește al doilea set, selecția s-a făcut din toate corpusurile documentare conținute de Dosarul nr. 207: Dosarul de verificare "Ortodoxul" (9.03.1966-14.12.1966), Mapa de lucru "Intelectualul" (26.05.1969-30.12.1969), Dosarul de urmărire informativă "Scriitorul" (24.11.1972-9.12.1973) și Dosarul de urmărire informativă codificat tot "Scriitorul" (deschis la 28.02.1977 și închis la 13.06.1989, deci la trei luni după moartea lui Steinhardt). Sînt "prinse" cele mai importante momente ale urmăririi lui N. Steinhardt și ale confruntării acestuia cu Securitatea: convorbirile "dușmănoase" cu foștii colegi de detenție, tentativele de emigrare în Belgia din anii '69-'70, episodul primei confiscări a Jurnalului fericirii (14.12.1972), relații cu persoane "stabilite în străinătate, cunoscute cu poziții ostile față de țara noastră" (E. Ionescu, E. Cioran, V. Ierunca, M. Lovinescu, Sanda și Vlad Stolojan, M. Eliade, G. Tomaziu ș.a.) și cu postul de radio Europa liberă, vizitele lui N. Steinhardt în Occident, în anii '78 și '79-'80 (și o confruntare – obligatoriu de citit! – cu un ofițer de Securitate pe această temă), măsuri de avertizare pentru sistarea legăturilor cu personalitățile sus-menționate (martie 1983), a doua confiscare a Jurnalului fericirii (14.05.1984) și a 21 de volume din biblioteca Mănăstirii Rohia (25.05.1984), scandalul provocat de articolul "Taina libertății", comentat de Europa liberă (1988), contactele cu Michel Combes și Katherine Verdery (1988) etc. etc. Tipologia documentelor este, de asemenea, vastă: note informative, note de analiză, declarații, note de filaj, comentarii de texte, interceptări de convorbiri telefonice și de conversații la domiciliu, note de interceptare a corespondenței și, nu în ultimul rînd, fotografii realizate de Securitate în timpul acțiunilor de filaj etc.

În studiul introductiv, d-na Clara Cosmineanu urmărește tot acest traseu al confruntării dintre N. Steinhardt – una dintre cele mai înalte conștiințe morale ale culturii românești din sec. XX – și puterea comunistă. Nu îl privește ca pe un fenomen izolat, ci recurge – și bine face – la un proces al permanentei contextualizări. Citînd o opinie a lui Bernard Henry-Lévy despre intelectuali, o pune în relație – prin ricoșeu – cu raportul dintre intelectualitate și Putere în țările comuniste; vorbind despre procesul "Noica-Pillat", îl circumscrie unor evenimente externe și interne mai largi: destalinizarea inițiată de Hrușciov, revolta de la Budapesta din 1956, retragerea trupelor sovietice din România în 1958, scandalul Pasternak (1958), în esență ultimul val de teroare (1958-1960). În procesul urmăririi lui Steinhardt de către Securitate, d-na Cosmineanu avertizează cititorul asupra dimensiunii patologice a fenomenului. Orice deplasare a lui Steinhardt, de pildă de la București la Rohia, declanșa un vast mecanism de supraveghere: Inspectoratul de Securitate al Municipiului București (ISMB) alerta toate departamentele teritoriale de Securitate din orașele prin care trecea "obiectivul": Alba, Cluj, Bistrița, Maramureș etc. De asemenea, multe note de analiză erau redactate de ofițeri din toate aceste județe. Un angrenaj implicînd sute de ofițeri (printre aceștia și cîțiva "grei" cum ar fi Iulian Vlad, Gianu Bucurescu, Aron Bordea & Co.) și peste 70 de informatori pe urmele unui singur om – iată "binefacerile" unui sistem politic care avea drept lozincă "grija pentru om"! Unul din resorturile "psihologice" ale acestui mecanism este suspiciunea ridicată la grad de paranoia. S-a mers pînă la supoziția că aranjarea timbrelor pe scrisori ar putea constitui un cod: "primul timbru de la stînga în poziție normală și al doilea răsturnat poate avea o semnificație: pericol, trimite-mi materialul, a plecat persoana așteptată, am primit banii etc. Primele două timbre în poziție normală și al treilea răsturnat poate să conțină o altă informație de genul celor de mai sus" (Dos. nr. 207, vol. 4, f. 57). Față de o asemenea realitate, l'Čre du Soupçon, teoretizată de Nathalie Sarraute, este o benignă metaforă.

Și d-na Clara Cosmineanu ne oferă cîteva utile avertismente de lectură. De pildă, unele note informative date de prieteni a lui Steinhardt care făcuseră pactul cu diavolul (cum ar fi "Andrei Cozmescu"). În intenția de a-și proteja victima, aceștia falsificau uneori adevărul. Informatorul citat (care dă note timp de 20 de ani) vorbea, printre altele, de "elogiul pe care N. Steinhardt îl aduce lui N. Ceaușescu". Simpla coincidență de nume nu-l determină însă pe Steinhardt să comită o asemenea oroare. Din discuțiile cercetătoarei cu d-l Alexandru Paleologu reiese o cu totul și cu totul altă imagine ("troglodit", "țăran viclean" – acestea erau sintagmele elogiului). Adevărul ar putea reieși și din conexarea acestor note informative cu interceptarea convorbirilor telefonice: divergență totală! Într-o singură cursă a căzut, ca atîția alții, și N. Steinhardt: în cursa celebrului discurs din 1968 (v. Jurnalul fericirii). Dar, spre deosebire de alții, s-a trezit destul de rapid.

Iată de ce n-aș fi de acord cu d-l Stelian Tănase, în opinia căruia astfel de note informative, zilnice, ar putea constitui un suport pentru o reconstituire biografică (op. cit., p. 490). Ele ne pot ajuta, însă, în reconstituirea unui "punct de vedere" – ca să utilizez un termen drag naratologilor – subiectiv și, cel mai adesea, trucat, după cum ne pot ajuta să reconstituim principiile de funcționare a unui mecanism infernal, ca și comportamentul individului aflat, cum am spus, de unul singur în război cu acest mecanism.

Cîteva cuvinte și despre prefața volumului ("Un qui pro quo bine venit: Nicu Steinhardt în dosarele Securității"), semnată, așa cum am arătat, de d-l Toader Paleologu. După ce încearcă să descifreze tîlcul comasării instituționale a dosarelor lui N. Steinhardt și Al. Paleologu, semnatarul prefeței vorbește de prietenia dintre cei doi componenți ai lotului "Noica-Pillat". Compară și d-sa comportamentele mai multor tipologii de informatori ("Artur", "Adrian Cozmescu", "Marin Oltescu") și registrul "dostoievskian" al acestor relații (identitatea lui "Artur" am dezvăluit-o în nr. 25/2004 al României literare). Mă bucur să văd confirmată de un tînăr politolog ideea liberalismului conservator de care era animat N. Steinhardt. Am făcut-o și eu în micromonografia publicată în anul 2000 la Editura Aula. De fapt, primul care o făcuse a fost Julien Bonnecase, de la Facultatea de Drept a Universității din Bordeaux, în prefața tezei de doctorat a lui N. Steinhardt din 1936.

D-l Toader Paleologu face și o dezvăluire surprinzătoare: "Acesta din urmă (ŤMarin Oltescuť, n.m.) e chiar tatăl meu". Admirabil exercițiu de sinceritate! Cu atît mai mult cu cît d-l Alexandru Paleologu însuși își recunoscuse "pactul" în cartea de convorbiri cu Stelian Tănase, Sfidarea memoriei (Ed. du Style, 1996). Am citit și eu cele cîteva note date de informatorul "Marin Oltescu". Toate sînt, de fapt, niște eseuri – care poartă, ce-i drept, amprenta stilistică a semnatarului -, niște fișe de dicționar ce pot apărea și astăzi în orice revistă. Într-adevăr, e moral să facem distincțiile necesare între diferitele tipuri de informatori: între cei care au semnat pactul în urma torturii sau a șantajului (mai ales în cazul deținuților politici) și cei care l-au semnat benevol, apoi între cei care au dat curs angajamentului, uneori cu exces de zel, și cei care nu i-au dat curs, între cei care au dat note incriminante, cu urmări dramatice pentru cel urmărit, și cei care au dat note benigne, protectoare sau, pur și simplu, neutre. Dar tot atît de legitim este să facem distincția între cei care au dat note, fie ele și "benigne" (au conservat funcționarea mecanismului), și cei care (precum N. Steinhardt) au refuzat pactul, indiferent de consecințe.

Nu de puține ori, m-am întrebat cît de inocente erau, de fapt, notele inocente ("albe", neutre). Iată, de pildă, cum o informație neutră, dată de "Nistor" (un alt prieten al monahului de la Rohia) la 24.09.1984, în care se spunea că Steinhardt "urmează să-și facă o consultație (encefalogramă) la Spitalul de recuperare din Cluj" (nimic subversiv în asta, nu?), era valorificată de ofițerii de Securitate: printre măsurile preconizate în nota biroului figura și "pregătirea consultării la Spitalul de recuperare (de către Lt. col. Nagy, Mr. Tatu și Lt. maj. Medan), în vederea luării mulajului de la chei" (ACNSAS, AFI, Dos. nr. 207, vol. 7, f. 25). Retorica lui n-am știut – care ar putea fi, eventual, invocată aici – este de atîtea ori dezamorsată de Steinhardt în textele sale…

La urma urmei, tot N. Steinhardt ne ajută să facem – cu "dreaptă socotință" – distincțiile dintre curaj și lașitate, dintre cedările acceptabile, oarecum justificabile, și compromisurile stimulate de excesul de zel:

"Nu i se pretinde nimănui să fie erou sau martir. Nu toată lumea are harul sfinților de la Lyon: Blandiana și Irineu, chipurile cărora depășesc și desfid capacitatea noastră de înregistrare – puterea cutremurului sparge seismograful. ș…ț

Dar i se poate oricui pretinde să nu dea mai mult decît i se cere. Porția impusă ajunge, nu este nevoie să îndepărtezi cu un gest larg al mîinii lingurița ce ți se întinde și să smulgi polonicul, linguroiul, ciorbalîcul, pentru a înfuleca, morfoli și molfăi cu nesaț din materia urît mirositoare" (N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, ed. cit., p. 220).

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-

CNSAS, Nicu Steinhardt în dosarele Securității (1959-1989). Selecția documentelor: Clara Cosmineanu și Silviu B. Moldovan. Prefață: Toader Paleologu. Studiu introductiv: Clara Cosmineanu, Ed. Nemira, 2005, 395 p.

Alte articole de

George Ardeleanu

Tipăreste

Cuprins Nr. 24

01:11:55 – Î: L-ați cunoscut pe Nicolae Steinhardt, știm că a fost la Rohia, monah acolo. Dacă puteți să ne spuneți câteva lucruri despre el.

R: Filosoful Noica l-a trimis acolo. Steinhardt, după ce a ieșit din pușcărie, a vrut să se retragă într-o mănăstire. După ce-a trecut prin mai multe mănăstiri, s-a dus la Noica, care era la Păltiniș, și i-a zis: „Maestre, aș vrea să mă retrag la mănăstire“. „Bine, asta e foarte bine.“ „Dar am fost la mai multe mănăstiri și n-am fost mulțumit.“ Atunci Noica, cu care mă cunoșteam, îi zice: „Apoi du-te la Preasfințitul Iustinian, la Cluj, și cere-i lui sfatul“. A venit la mine, la Cluj, și i-am spus: „Ce sfat să-ți dau? Dacă vrei la mănăstire, du-te la mănăstiri!“. „Am vizitat, dar n-am fost satisfăcut.“ „Ai fost la Rohia?“ „N-am fost.“ „Atunci du-te și vizitează Rohia!“ A vizitat Rohia, cam doi ani a vizitat-o, și s-a atașat absolut de Mănăstirea Rohia, i-a plăcut atmosfera, o atmosferă un pic mai diferită decât în alte mănăstiri, e obștea tânără, dar e obște curată și care e numai zâmbet, e o desăvârșită sinceritate, nu se pândește unul pe altul, au o încredere absolută, mai mult decât dintr-o familie. El și-a găsit acolo, era mulțumit. După aceasta, a făcut două vizite în Apus, a vizitat o mănăstire apuseană. Acolo, călugării din acea mănăstire apuseană, după o lună cât a stat la mănăstire, l-au rugat să rămână la ei, să le dea o declarație că rămâne la ei și că aderă la Biserica lor. Steinhardt s-a enervat teribil: „Nu, eu mă duc în țară, înapoi, și mă duc la mănăstioara mea!“. Sigur că slujitorii mănăstirii de acolo s-au simțit foarte jigniți și i-au pus toate bagajele la ușă a doua zi și a trebuit să plece imediat. S-a întors la mănăstire și acolo a stat apoi.

01:14:45 Steinhardt a fost un evreu convertit la creștinism. Era ca un apostol, ca un creștin din primele secole. Pentru el, Hristos nu era o simplă persoană istorică, era o Persoană vie, Care nu era departe în timp și în spațiu, și O simțea, trăia mereu în prezența lui Hristos și avea acest… nu un habotnicism, nu, ci, cum reiese din scrisorile lui, un realism al creștinilor din primele secole, așa cum a fost Apostolul Pavel. Nu vreau să zic eu c-a fost ca Pavel, sau ca apostolii, sau ca sfinții, nu, dar era un creștin autentic. Ați văzut ce spune: „Dacă cineva m-ar convinge pe toate căile că Adevărul este în altă parte și Hristos este în altă parte, nu-i totuna cu Adevărul, m-aș lepăda de Adevăr și m-aș lăsa lui Hristos“. Așa era declarat. Dar el spunea mereu: „Eu sunt un jidan, dar, pentru mine, Hristos este ceea ce spune Evanghelia. Mai mult decât atât, iubesc poporul român din toată inima mea. Sunt evreu (el zicea sunt jidan), dar iubesc poporul român din toată inima, pentru calitățile și frumusețile lui morale și spirituale“. De multe ori stau cu intelectuali de vorbă și ei rămân puțin, așa, cam îndoiți, că e cam exagerată aprecierea mea, respectul meu față de poporul român, dar nu-i exagerat! Sigur că, privind de aproape, vezi și cât de șifonată îi e haina, dar, privit din altă lumină, e un popor extraordinar. Și frumusețea lui fizică, și frumusețea lui morală, e un popor care are o mare frumusețe interioară și o mare noblețe. Extraordinar! Începând de la prunci și până la bătrâni din țara noastră. Nu vei găsi în poporul român ceea ce întâlnești la alte popoare – o îmbătrânire prematură, o artificializare în viață, unde totul e mecanic, a devenit mecanic la multe popoare. Poporul român e viu, repet: un popor vechi, străvechi, dar neîmbătrânit.

Tribuna de Cluj-interviu

Când l-am întâlnit pe Nicu Steinhardt, într-o zi

mohorâtã, undeva prin preajma catedralei din

Cluj, mi-am dat seama cã se întâmplase ceva.

Mergea grãbit, nu se uita nici în stânga nici în

dreapta. De obicei aflam înainte despre vizitele lui

rare, printr-o carte poºtalã sumarã, sau printr-un

telefon de la careva, din cunoºtinþele comune. Voia

sã ne vedem, fie în apartamentul lui Virgil Bulat, fie

la procurorul Peicin, sau era deja la Medicala a treia

ºi avea nevoie de o linguriþã, douã pachete de

biscuiþi ºi ultimul numãr din revista „Steaua”. Se

interna periodic, mãcar o datã pe an, îºi fãcea

analize ºi urma tratamente de ameliorare a bolilor

cronice de care suferea. Cei care l-am cunoscut ºtiu

de bunã seamã despre aceastã rutinã. De data

aceasta pãrea cu totul altceva. Era în jurul prânzului,

ploua uºor sau era pe cale sã ploaie ºi mi s-a pãrut

zgribulit ºi preocupat, vulnerabil. Nici întâlnirea cu

mine nu l-a fãcut sã se lumineze prea mult. Nu era

însoþit ºi era preocupat. Mi-a spus cã fusese

convocat la Patriarhie ºi urma sã dea explicaþii, sã i

se frece ridichea, ºi cu toatã îndreptãþirea. Ce se

întâmplase? Îl vizitase un grup de scriitori la Rohia,

le arãtase comoara lui ascunsã, cãrþile interzise,

multe din acestea cu autograful autorilor. Episodul e

cunoscut, descris ºi de alþii, nu intru în amãnunte.

Mi-a spus componenþa grupului, nume cunoscute, ºi

totuºi între ei fusese un informator. Nu-ºi putea

permite sã bãnuiascã pe cineva, în lipsa dovezilor.

ªi, dacã ar fi ºtiut cine anume fusese acesta,

probabil l-ar fi iertat, cum iertase pe atâþi pânã

atunci. Se considera singurul responsabil – fusese

naiv, se lãudase, fusese nesocotit. Care anume fusese

conjunctura, ce anume se discutase, ce context se

crease încât el ºi-a divulgat comoara? Pentru cã

trebuie sã fi fost unul, mie nu mi le arãtase ºi nu

pentru cã nu avea încredere – la un moment dat m-a

întrebat dacã nu i-aº pãstra ascuns o copie a

Jurnalului fericirii. Nu mi-am luat rãspunderea, nu

eram deasupra bãnuielilor unei anume instituþii,

fusesem cercetat periodic, inclusiv pentru prietenia

cu el. N-a insistat, n-a mai adus niciodatã vorba

despre asta. Dar n-am uitat de ce nu-ºi putea

permite sã bãnuiascã pe cineva: trebuia sã fie liber.

N-o spusese cu nicio sentenþiozitate, ci mai degrabã

ca pe un lucru de la sine înþeles, care nu necesita

adãugiri. Evident aveam altã concepþie despre

libertate, infamul trãdãtor ar fi trebuit deconspirat,

pus la zid, ºi abia dupã aceea m-aº fi simþit liber.

Nu cumva era puþin fraier, iertat fie-mi cuvântul? „A

nu uita cã fraier în româneºte vine de la germanul

Freiherr, adicã om liber. Omului liber îi pasã prea

puþin dacã a fost ºmecherit de un miºel”, avea sã

mã lãmureascã el, peste timp în Jurnalul fericirii.

Dar pe moment mã întrebam ce înþelegea prin

libertate omul acesta firav, care dupã ce fãcuse

temniþã grea alesese de bunã voie recluziunea în

incinta unei mãnãstiri?

Nu l-am întrebat niciodatã, dar, în timp, am dat

peste niºte pasaje în Petre Þuþea, care pãreau ciudat

de potrivite. Unde este omul, în imanenþã, absolut

liber? Într-o bisericuþã de lemn din Maramureº…

Sau: Omul e liber ºi eliberat numai în templul

creºtin, acolo, în ritual, când se comunicã tainele

care îi învãluiesc deopotrivã ºi pe sacerdot, ºi pe

credincioºi. Ca sã fii cu adevãrat liber, trebuie sã

înlocuieºti infinitul ºi autonomia gândirii cu credinþa

în Dumnezeul creºtin. „Robeºte-mã, Doamne, ca sã

fiu liber.” (Imitatio Christi). ªi apoi am ajuns chiar

la Steinhardt. „Cine se luptã pentru libertate se

luptã pentru Dumnezeu”, va cita el din Bãlcescu,

frazã pe care aproape nimeni n-a observat-o în

Istoria românilor sub Mihai Vodã Viteazul. Într-un

fel de top al condiþiilor (condiþie, ca în Condiþia

umanã) va trece pe primul loc din trei: creºtinul

dezrobit de pãcat ºi prea puþin lacom de bunuri

pãmânteºti. Citeazã des ºi din Ioan (8; 32) „iar

adevãrul ne va face liberi” ºi în acelaºi timp ne

descãtuºeazã nu numai din robia pãcatului ci ºi din

jugul (care nu-i uºor) ºi de povara (care nu e bunã) a

fleacurilor, susceptibilitãþilor împunsãturilor

amorului propriu. Dimensiunea religioasã a revelaþiei

lui îmi scãpa, o respectam, dar îmi scãpa. N-a

încercat sã-mi deschidã ochii, mã lãsa aºa cum eram,

sã-mi descopãr singur cãile ºi cu vârsta sã încasez

lecþiile mele. Respecta diferenþele dintre noi,

incompatibilitãþile. Rar ne vedeam cu el oameni care

nu aveam ce discuta între noi prea mult, deºi

cunoºtea mulþi oameni la care nici mãcar nu m-aº fi

gândit. Cu mine discuta despre literatura de limbã

englezã, uneori despre greii literaturii anglo-saxone,

dar ºi despre romane poliþiste sau de spionaj,

recunoscând cã îi plãceau foarte mult. De altfel din

biblioteca mãnãstirii Rohia aveam sã citesc câteva

din romanele lui John Le Carré, greu de gãsit.

Aprecia întotdeauna dacã discuþia avea o anume

vioiciune, o undã de frivolitate, mãcar în ton.

Libertatea – sã rãmânã spaþiu pentru ludic.

ªi aveam sã constat, cu timpul, cã avea un acut

simþ al libertãþii. El care se supunea, mi se pãrea

mie, de bunã voie atâtor constrângeri: de la

constrângeri alimentare (datoritã bolii „de maþe” cu

care rãmãsese din puºcãrie – o colicã intestinalã, se

pare) pânã la constrângerile vieþii monahale.

Libertatea este sã nu îi cedezi fricii (Pentru alþii ar fi

definiþia curajului). Considera acceptarea morþii una

din premisele esenþiale ale libertãþii. Poate chiar a

curajului. Dar chiar dacã acceptarea morþii este una

din armele imbatabile ale curajului moral, trupul

nostru nu acceptã moartea aºa de uºor. Nicu

Steinhardt era de multe ori temãtor, în faþa

primejdiilor mici. ªi pe câte de mari erau aceste

temeri, pe atât de mare trebuie sã fie curajul cu care

le înfrunþi. „Libertatea este o noþiune clarã,

autonomã, nevasalã niciunui alt concept, mai ales

vreunuia înceþoºat ºi ambiguu, cum ar fi necesitatea

ori altele tot cu înþeles plurivoc”, declarã el rãspicat

într-un interviu acordat lui Radu Sãplãcan pentru

revista Astra. Libertatea – totodatã osândã ºi

privilegiu – ne confruntã cu alegerea, altfel spus, cu

angoasa ºi riscul, la orice pas.” ªi în alegere trebuie

sã fii decis. Mai mult ca sigur cã îl preocupa cine

fusese turnãtorul (primejdioasã specie, vezi atenþia

pe care o acordã cazului lui Iuda – învãþase asta ca

orice fost puºcãriaº), dacã nu de altceva mãcar

pentru a-i deroba pe cei nevinovaþi, dar bãnuiala

orbeascã nu ºi-o putea permite.

Ce voise el sã-mi spunã era cã dialectica

bãnuielii, mai ales aceea infinitã a bãnuielii fãrã

dovezi, capcana presupunerilor, l-ar fi înrobit. Se

opunea gândului, aºa cum avertiza într-un eseu,

referindu-se la o piesã a lui Eugen Ionescu, cã nu

trebuie sã deschizi uºa celuia care te întreabã dacã

vecinul tãu se numeºte Malot sau Malod. Capcana

aceasta trebuie refuzatã de la bun început. O spune

clar ºi în eseul „Suflet de rob (Sau taina libertãþii)”,

care se poate citi în Monologul polifonic, apãrut la

Dacia în 1991. Libertatea este evitarea incertitudinii.

„Totul, pentru noi, este cum sã evadãm din camera

închisã ºi din infernul dialecticii,” spune el undeva

în Jurnalul fericirii. Lipsa libertãþii l-ar pune în

situaþia sã nu-ºi poatã respecta propriile rigori

(loialitate, etc.), ºi aceasta ar fi drama cea mai mare,

inacceptabilã.

Nu vorbea despre libertatea creºtinã, aceasta este

un lucru mai complicat, despre care Steinhardt se

pronunþã, dar care pe mine mã depãºea, mã

depãºeºte.

Când a fost prima oarã la mine, s-a uitat curios

la cãmãruþa aceea ticsitã de cãrþi, în care abia

încãpeau patul ºi masa de scris, o garsonierã de

confort IV, nici chiliile unei mãnãstiri nu puteau fi

mai mici. O camerã e atât de mare pe cât de mare e

perspectiva pe care o ai de la geam, a þinut el sã mã

consoleze. E evident, un geam deschis (ºi încã unul

cu perspectivã) e mai mult decât o barcã desenatã

pe peretele puºcãriei – în care te urci ºi dispari spre

libertate.

N-am fost învãþãcelul lui din niciun punct de

vedere: nici în ale credinþei, nici în ale filosofiei ori

literaturii. N-a încercat sã corecteze nimic de la

mine, deºi erau atâtea de corectat. Odatã, când

m-am plâns cã mã dureau genunchii de la gresia tare

a bisericii în timpul miezonopticii, mi-a spus cu o

oarecare asprime: „N-o sã-þi strice!” Doar atât. Ce ne

lega era o prietenie, glumeam mult împreunã, îi

ridicam tonusul, eram egali ºi mã simþeam foarte

liber. Asta putea sã-mi spunã ceva despre

accepþiunea pe care o dãdea el noþiunii de libertate.

G.Ardeleanu-Steinhardt_libertatea

„Pe de alta parte, Steinhardt nu ezita uneori sa-l puna pe Noica sub umbrela unui concept care se regaseste in mai multe dintre textele lui: falsul idealism. De pilda, Noica spunea uneori, pornind de la lamentatiile populatiei legate de diversele lipsuri din Romania anilor 80, ca ar fi nevoie de un nou Calvin, care sa termine cu aceste lamentatii. Asta era pozitia lui Noica, pe cind a lui Steinhardt era cu totul si cu totul alta: era foarte indignat. Chiar il citeaza de mai multe ori din Berdiaev, daca nu ma insel: „Problema piinii mele este o problema materiala, dar problema piinii aproapelui meu este o datorie spirituala”.

„Unul dintre cei mai erudiți oameni născuți pe pământul românesc“

Pentru un om născut evreu, el a reușit să trăiască creștinismul din plin. Spunea: „Voi care v-ați născut creștini nu știți să prețuiți creștinismul așa cum trebuie, dar pentru mine, care L-am cunoscut pe Hristos mult mai târziu, fiecare zi este ca și o zi de Crăciun“. Și prin predicile rostite de la amvonul Rohiei – chiar dacă a fost un simplu monah, nefiind hirotonit preot -, scrise și publicate în volumul „Dăruind vei dobândi“, „se poate considera că de la Antim Ivireanul încoace așa predici, așa eseuri teologice n-au mai fost scrise și rostite“, crede ecleziarhul de la Rohia. Prin faptul că el s-a botezat ortodox într-o închisoare comunistă, deși în acea celulă erau și preoți catolici, „dovedește cât prețuia el de mult Biserica Ortodoxă, despre care spune că este singura Biserică care păstrează nealterată învățătura de credință și învățătura celor 7 sinoade ecumenice. Și alte biserici și-ar fi dorit să intre în rândurile lor, spre exemplu și catolicii, inclusiv papa Ioan Paul al II-lea, când a vizitat România în mai 1999, în cuvântarea pe care a ținut-o la București, a amintit numele monahului Nicolae de la Rohia, ca «unul dintre cei mai erudiți oameni născut pe pământul românesc»“, ne-a reamintit protos. Macarie Motogna.

„Steinhardt vedea numai binele, împăcarea“

Domnul Nicolae Manolescu, critic și președinte al Uniunii Scriitorilor din România (USR), își amintește că pe Nicu Steihardt l-a cunoscut nu foarte îndeaproape, dar destul de bine. Îl consideră un „foarte bun orator, un om absolut extraordinar, cu o curiozitate și cu o deschidere de minte cum au fost puțini în țara asta și cum sunt tot mai puțini“. S-a întâlnit cu acesta la o conferință de la Conservator, unde după anii de pușcărie și de domiciliu obligatoriu, încă era tuns chilug. Se conferenția despre Paul Kle, Anton Weber și Ion Barbu – despre ultimul vorbind chiar domnul Manolescu. „La urmă mi-a spus: «Eu am stat degeaba în închisoare din moment ce în România se vorbește liber despre trei artiști novatori, de vârf; înseamnă că în România este foarte bine», a fost impresia pe care a avut-o. Era un entuziast, ăsta a fost primul lui contact cu lumea liberă din România comunistă. Au mai trecut câțiva ani și s-a lămurit și cum era și cu libertatea și cu comunismul, drept care s-a și călugărit“.

Despre chilia de la Rohia, unde se ocupa cu biblioteca, spune că era o cameră modestă, austeră, în care erau trei rafturi de cărți, și era vizitat periodic de colegii lui scriitori, „care, cum se întorceau la București, făceau rapoarte la Securitate. I-a găsit George Ardeleanu (biograful său), nu pe toți, pentru că au nume de cod. Rapoartele uneori erau pline de bunăvoință și îl arătau pe Steinhardt ca pe un om inofensiv; și era un om inofensiv, totdeauna m-am întrebat de ce regimul comunist era atât de înspăimântat de niște oameni ca Steinhardt. Ce putea să facă Nicu Steinhardt? Nimic. Era un om blând, credincios, cu un suflet enorm, extraordinar și, în plus, avea și o viziune foarte optimistă și pozitivă. N-aveau ce să-i reproșeze, el nu era un pesimist, întunecat, care să vadă numai răul din lucruri, dimpotrivă, el vedea numai binele, împăcarea. El era un om pe care în mod normal regimul comunist trebuia să îl cultive, nu să îl izoleze la mănăstire, trebuia să îl scoată în față, să spună: «Uite un om care are încredere în viață, în tot ce e frumos!»“. Îl numește și curajos; era printre foarte puținii care avea relații de corespondență prin Poșta Română cu emigrația, cu Monica Lovinescu și cu alții; le scria, iar ei trimiteau cărți; „pe unele cărți puneau câte un mic «X» în colțul din dreapta, aia înseamnă că e pentru mine sau pentru alții. La el totul era pe față, nu se speria foarte tare, mai mult decât să-l mai închidă o dată, ce-ar fi putut să-i facă? Probabil că nu se simțea nici el în pericol“, susține Nicolae Manolescu.

„Nu există ticăloși pe lumea asta…“

Dar dincolo de toate acestea există imaginea pe care singur și-a propus-o fără nici un fel de complezență în „Jurnalul Fericirii“. „Este una dintre cele mai extraordinar de emoționante cărți, mie nu-mi plac cărțile sentimentale și emoționante în general, dar asta este o carte care îți provoacă această reacție pentru că este cartea unui om de o asemenea curățenie și onestitate. Un om care era în stare să sacrifice pe el pentru alții, ceea ce nu foarte mulți făceau; un om care credea în bine și în puterea binelui; să fii în închisoare, să fii în fortul de la Jilava, cu picioarele în apă și amenințat de tuberculoză și tu să te gândești că oamenii sunt buni și că fericirea este un lucru extraordinar spre care tânjim cu toții, că nu există ticăloși pe lumea asta… O fi știut el câțiva, dar nu-i venea să creadă probabil că există și specia asta“.

„Pentru mine Steinhardt rămâne în primul rând acest om cu o gândire perfect pozitivă, un om care credea că există fericire, și că depinde de noi să fim fericiți și nu de aparatul, de sistemul odios comunist sau de altă natură. Un om care până la capăt a crezut în aceste valori și le-a apărat. Nu știu altul din generația de dinaintea noastră sau chiar din generația noastră, care să fi reușit după atâta vreme să rămână ce a fost. Sigur era și un ADN acolo, moștenit de la tatăl lui“. Când Securitatea i-a propus lui Steinhardt să depună mărturie împotriva lui Noica, i-a dat trei zie de gândire. Însă tatăl său, Oscar „ovreiul de peste 82 de ani“, cum îl numește fiul, îi spune: „Ce-ai mai venit acasă, nenorocitule? Le-ai dat impresia că șovăi, că poate să încapă și posibilitatea să-ți trădezi prietenii. Pentru nimic în lume să nu primești să fii martor al acuzării“. „O vorbă care rămâne memorabilă și pe care va trebui să o repetăm de foarte multe ori gândindu-ne la toți cei care au fost puși în situația de a alege între două lucruri de felul acesta“, încheie domnul Manolescu.

Nuferi în opera lui Steinhardt

Criticului Dan C. Mihăilescu care a fost dintotdeauna un partizan al lui Cioran și Eliade, Steinhardt nu i-a fost un personaj simpatic. Prin anii 80 N. Steinhardt i s-a părut cel mai luxuriant în materie de referințe eseiste. „Nu a existat în acei ani un eseist care să dezfolieze un evantai aiuritor de la autori de dreapta, de stânga, anglofil fiind, dar și francofil prin referințele din lumea filmului, din lumea alchimiei, din numerologie, din mistică, din marxism, din teoriile sociologice occidentale, citând din simboliști, în egală măsură din Pascal, Baudelaire, din Pateric. Era ceva înfiorător. Și mi-am spus, acest om nu există, ăsta este un mare as, omul ăsta este un receptacol extraordinar, are o natură feminină, captatorie, formidabilă, face oarecum alchimia ideilor, dar el nu există. Și în prefața la În genul… tinerilor am zis o formulă destul de răutăcioasă atunci, «Steinhardt are un deficit de personalitate»“, își amintește Dan C. Mihăilescu.

Dar pe măsură ce a înaintat în vârstă a înțeles că până la urmă „tot trestia, tot omul receptacol, tot omul care se dăruiește, tot eul feminin, cum i-am zis eu, are șanse nu atâta de izbândă, dar cât să capteze realul, să devină tot mai comprehensiv înghițind tot mai mult, alchimizând contrariile din real, nu știu dacă neapărat să facă lumea mai bună, dar măcar pentru a-și face el, vorba lui Ioan Alexandru, pentru a-și construi mănăstirea interioară. Pentru că noi alte șanse de scăpare nu avem, cum spunea domnul Sorin Mărculescu demult, vom trăi precum catacombarii, ne vom întâlni în apartamentele noastre ca în niște peșteri sau colțuri de mănăstire, încercând să supraviețuim“.

Domnul Mihăilescu nu a întâlnit la Cioran și la Eliade pagini atât de cinstite, atât de oneste despre devierile lor de extremă dreapta, sau o iubire a ideii românești, a Ortodoxiei și a creștinismului ca la Nicu Steinhardt. „La antipodul afirmației mele cu antipatia pe care o aveam – sau nesimpatia – în anii 80, simțind un eu sfărâmicios, un „am“ care primește prea mult și dă prea puțin, mă gândesc că s-ar fi putut să n-am dreptate și că eul viitorului, omul care poate să înghită contrariile, mâzga și mizeria de pe piață și să nască un diamant, îndrăznesc să spun, să mă ierte Cioran acolo unde o fi, – nuferi din gândirea lui Cioran pe mâlul de atăzi nu cred că pot să aflu, dar nuferi din Steinhardt cred că da“.

Lecția autenticei libertăți a lui Steinhardt

Este opera unui antiutopist, susține biograful său George Ardeleanu. „Steinhardt este un autor care pune în centrul proiectului său existențial ideea de libertate. Este elementul de fapt care m-a apropiat cel mai mult de Steinhardt“. Aflat în război cu marile utopii ale secolului XX; cu fascismul în anii interbelici – are împreună cu prietenul său Emanuel Neuman două volume de iudaism publicate în franceză, două cărți ale unor tineri foarte implicați în probemele iudaice – încearcă prin aceste două tentative de a se integra în sinagogă, dar care, spre bucuria noastră, a creștinilor, au eșuat.

După 1937 a urmat o perioadă îndelungată de mlaștină, de incertitudine, angoasă, orbecăiri, neliniști, până la celebrul botez din 15 martie 1960 din celula de la Jilava. În acele două volume de iudaism de pe pozițiile iudaismului conservator, cei doi prieteni atrag atenția din 1935 și 1937 asupra antisemitismului existent nu numai în Germania lui Hitler ci și în Uniunea Sovietică a lui Stalin. „Deci ei ne oferă o lecție. Nu trebuie să ne ducem spre unul dintre totalitarisme atunci când vrem să fugim de celălalt totalitarism. Totalitarismul e totalitarism indiferent dacă este de stânga sau de dreapta. Ori opera lui Steinhardt este a unui individ angrenat în luptă cu toate utopiile secolului pe care l-am încheiat. Pentru el utopiile sunt primejdioase. Spune de mai multe ori că utopia perfecțiunii este imperfectă. În lumea păcatului perfecțiunea nu se încheagă și tocmai de aceea este bine să tindem, să aspirăm spre o imperfecțiune cât mai rea cu putință, singura posibilă aici. Aceasta este una dintre lecțiile vieții lui Steinhardt, o lecție a autenticei libertăți“, crede George Ardeleanu.

Biograful monahului de la Rohia îl asociază într-un eseu din cartea „N. Steinhardt și paradoxurile libertății“, folosind citate din operele părintelui Nicolae, cu doi călugări celebri din literatura universală. Primul este Zosima din „Frații Karamazov“, al lui Dostoievski, al doilea călugărul Guglielmo, al lui Umberto Eco din „Numele Trandafirului“. Zosima era călugărul luminos, comunicativ, liber, flexibil, invitându-l pe ucenicul său Alioșa Karamazov să părăsească pentru un timp mănăstirea pentru a se elibera de pericolul angelismului. Dar la moartea sa trupul lui Zosima în loc să răspândească bună mireasmă, cum se așteptau cu toții, intră rapid în putrefacție. „Dar chiar prin acest mod de a muri Zosima ne oferă o lecție de libertate; autentica credință nu este cea care se obține printr-un miracol, ci este o credință care se întemeiază pe ideea de libertate, care este dincolo de miracol“, spune George Ardeleanu. Celălalt călugăr, Guglielmo, oferă o relație flexibilă între ideea de creștinism și ideea de luminozitate. „Steinhardt face parte evident din categoria lui Zosima sau a lui Guglielmo, categorie care se aplică nu numai domeniului religios ci și domeniului ideologic, cultural, filosofic și așa mai departe“