Dimensiunea Mariana In Viata Si Scrierile Sfantului Părinte Ioan Paul al Ii Lea

TOTUS TUUS

Dimensiunea mariană în viața și scrierile

Sfântului Părinte Ioan Paul al II-lea

CUPRINS

ABREVIERI

INTRODUCERE

Capitolul 1. UN DAR AL CERULUI PENTRU OMENIRE

La originea unei alegeri

Un Papă al Maicii Domnului

Pe urmele lui Cristos

Capitolul 2. ALEASĂ DIN VEȘNICIE

2.1. Maria în Proto-evanghelie

2.2. Fiica Sionului

2.2.1. O maternitate mesianică

2.2.2. Noua Fiică a Sionului

2.3. Neprihănita Zămislire

Capitolul 3. ITINERARUL DE CREDINȚĂ AL MARIEI DE LA NAZARET

CALVAR

3.1. Misterul Buneivestiri

3.1.1. Actul de credință al Mariei

3.1.2.Umilința ca temelie a sfințeniei

3.2. Noul sens al maternității Mariei în lumina evenimentului de la Cana

3.3. Mama lui Crostos în misterul crucii

3.3.1. Pregătirea Mariei pentru misterul crucii

3.3.2. Testamentul lui Cristos Răstignit

Capitolul 4. ROLUL MARIEI ÎN MISTERUL BISERICII

4.1. Aspectul marian al Bisericii

4.2. Modelul Bisericii

4.3. Mamă și mijlocitoare

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ABREVIERI

Ap Cartea Apocalipsului

card Cardinal

CBC Catehismul Bisericii Catolice

1 Cor Scrisoarea întâi a sfântului apostol Paul către Corinteni

2 Cor Scrisoarea a doua a sfântului apostol Paul către Corinteni

DM Dives in misericordia

DV Dominum et vivificantem

Ef Scrisoarea sfântului apostol Paul către Efeseni

Est Cartea Esterei

Evr Scrisoarea către Evrei

Ex Cartea Exodului

Fap Faptele Apostolilor

Gen Cartea Genezei

GS Gaudium et Spes

Ier Cartea profetului Ieremia

In Evanghelia dupa sfântul Ioan

1 In Scrisoarea întâi a sfântului apostol Ioan

Iob Cartea lui Iob

Il Cartea profetului Ioel

Is Cartea profetului Isaia

Jud Cartea Judecătorilor

Lc Evanghelia după sfântul Luca

LG Lumen Gentium

Mc Evanghelia după sfântul Marcu

MD Mulieris Dignitatem

Mih Cartea profetului Miheia

Mt Evanghelia după sfântul Matei

Nm Cartea Numerilor

Os Cartea profetului Osea

Ps Cartea Psalmilor

2 Pt Scrisoarea a doua a sfântului apostol Petru

RM Redemptoris Mater

Rom Scrisoarea sfântului apostol Paul către Romani

SD Salvifici Doloris

1 Sam Cartea întâi a lui Samuel

2 Sam Cartea a doua a lui Samuel

Sof Cartea profetului Sofonia

1 Tm Scrisoarea întâi a sfântului apostol Paul către Timotei

VS Veritatis Splendor

Zah Cartea profetului Zaharia.

INTRODUCERE

Itinerarul spiritual al Papei Ioan Paul al II-lea ne propune paradigmaunei vieți sfinte, dăruite cu totul Preasfintei Fecioare Maria și, prin ea, Bisericii. Motto-ul său, totus tuus, înscris pe stema, dar mai ales în inima lui, explică modul in care Sfântul Părinte trăieste misterul marian.

Mulți l-au numit Papă al Maicii Domnului deoarece intreaga sa existența este o revelare in fața lumii a unei iubiri profunde pentru Maria. Cristos l-a numit Petru pentru ca, in persoana, în persoana Papei, Petru este prezent prin puterea magisteriului său, prin intelepciunea cârmuirii sale si chiar prin mărturia martiriului său.

De-a lungul pontificatului său, Ioan Paul al II-lea ne-a oferit o bogată colecție de scrieri ce conțin experiența sa spirituala mariană.

Lucrarea de față constituie o trecere in revistă a doctrinei sale cu privire la rolul Fecioarei Maria în viața lui Cristos și a Bisericii.

Figura Preasfintei Fecioare Maria se întrezăreste înca de la începutul istoriei mântuirii. Aleasă din veșnicie pentru a fi mama Fiului lui Dumnezeu, ea este femeia cea nouă, vestită în Protoevanghelie, din seminția căreia se va naște Mântuitorul lumii.

Aflată la confluența dintre vechea și noua alianța, Preacurata Fecioară reprezintă sfârșitul așteptării mesianice și începutul Bisericii. Dumnezeu Tatăl a ales-o dintre toate creaturile și a ridicat-o la cea mai înaltă demnitate și misiune în slujba oamenilor. În fața acestei alegeri, manifestând o credința și o abandonare totală în bunătatea Tatălui, ea e facut posibilă întruparea Cuvântului.

Participarea Mariei la jertfa răscumpărătoare a lui Cristos a început la Bunavestire, în momentul consimțământului dat lui Dumnezeu și a continuat pe parcursul întregii activități publice a lui Isus. Asocierea ei la misiunea Fiului și-a atins punctul culminant pe Calvar, atunci când Cristos, murind, dădea naștere noului popor al lui Dumnezeu : Biserica.

Strâns legată de misterul lui Cristos, Fecioara Maria aparține și misterului Bisericii prin directa participare la nașterea acesteia. De fapt, scrie Sfântul Părinte , Biserica o salută pe Maria ca pe începutul ei.

Expunând doctrina Conciliului Vatican II, Ioan Paul al II-lea reflectează asupra prerogativelor Mariei ca membru supraeminent și model al Bisericii, subliniind totodată că dimensiunea maternă constituie elementul fundamental al relației dintre Fecioara Maria și Noul Popor al lui Dumnezeu. Ca Mamă in ordinea harului, ea este mereu prezentă pe drumul de credință al Bisericii și participă la mijlocirea eternă și unică a lui Cristos.

Capitolul I

Un dar al cerului pentru umanitate

I.1. La originileuneialegeri

Se știe ca Papa este un dar al lui Dumnezeu pentru Biserică. Episcopul Romei și succesorul lui Petru este ”principiul și fundamentul perpetuu al unității , atât a episcopilor cât și a mulțimii credincioșilor” (LG 23). El este piatra pe care Cristos și-a întemeiat Biserica, lui i-a încredințat Domnul cheile Împărației Cerurilor (cf. Mt 16, 18-19). El este Vicarul lui Cristos. Biserica îl numește Sfântul Părinte sau, mai bine, Părintele Sfânt pentru că viața lui este o continuă rugăciune care devine iubire, dăruire, sfințenie.

De aproape douăzeci si trei de ani Petru trăieste în persoana lui Ioan Paul al II-lea. La fel ca Petru, succesorul acestuia este chemat de departe, în fruntea Bisericii, ca martor al lui Cristos și al iubirii lui Dumnezeu pentru oameni, martor, dar si martir pentru că pe umerii săi poartă povara întregii omeniri.

Originar din Polonia, Karol Wojtyla s-a născut într-un moment în care rănile primului război mondial începeau deja să se cicatrizeze. În copilăria sa au avut loc evenimente triste : mai întai moartea mamei și, nu după mult timp, cea a fratelui său, Edmund. A avut și o soră care s-a stins din viață înainte de a o cunoaște. Singura persoană din familie care i-a mai rămas și de care s-a atașat foarte mult a fost tatăl său, un om deosebit, cu un comportament ireproșabil. ”Simplul fapt de a-l vedea îngenunchind, a avut asupra anilor mei tineri o influență hotărâtoare”, i-a declarat peste ani scriitorului André Frossard.

Șirul evenimentelor triste din viața tânărului Wojtyla a culminat cu izbucnirea celui de-al II-lea război mondial, urmat de pierderea tatălui. Cu toate acestea, singurătatea nu l-a copleșit pentru că avea prieteni alături de care, ca actor și dramaturg, s-a dedicat teatrului. La Universitatea Jagelonă din Cracovia a început să studieze filosofia, dar și-a întrerupt studiile din cauza războiului, fiind nevoit să se angajeze ca muncitor într-o uzină de sodiu.

Viitorul său părea a fi legat de lumea teatrului însă, în fața ororilor războiului și a confruntărilor cu ideologia marxistă, pasiunea pentru teatru a lăsat loc unui nou ideal: chemarea la preoție. ”Lucram la uzină, mă dăruiam, atât cât o permitea teroarea ocupantului, aptitudinii mele pentru literarură și pentru arta dramatică. Vocația mea pentru preoție s-a născut în acest mediu, ca un fapt interior de o indiscutabilă și absolută transparență. În anul următor, o dată cu toamna, știam că sunt chemat […]. Voi fi preot !”

De amintirea anilor petrecuți la uzina de sodiu se leagă și lectura ”Tratatului despre adevărata evlavie către Prea Sfânta Fecioară Maria”, scris de Sf. Ludovic Maria Grignon de Montfort, citit de nenumărate ori, ceea ce a determinat aprofundarea misterului marian și pătrunderea lui totală în lumea spirituală a lui Karol Wojtyla, așa cum el însuși avea să declare mai târziu: ”Lectura acestei cărți a marcat în viața mea o întorsătură decisivă […].

Devoțiunea copilăriei mele și chiar a adolescenței mele față de mama lui Cristos a făcut loc unei noi atitudini, unei devoțiuni venite mai din adâncul credinței mele, ca din inima însăși a realității trinitare și cristologice.”

În împlinirea vocației sacerdotale, dar și după consacrarea sa ca preot, Karol Wojtyla a simțit protecția specială a Providenței: ”Uneori mă întrebam: atâția tineri de vârsta mea își pierd viața, eu de ce nu ? Astăzi știu că nu a fost o întâmplare. […] Taina sacerdoțiului meu încă de la începuturi s-a înscris în marele sacrificiu al atâtor bărbați și femei ai generației mele. Pe mine Providența m-a iertat de experiențele mele mai grele.”

După absolvirea facultății de teologie, Karol își continuă studiile aprofundând etica și filosofia. Apoi, ca preot și profesor, se dedică cu toată dragostea muncii sale, trezind simpatia și admirația celor din jur.

Calitățile sale deosebite erau deja evidente la Conciuliul Vatican II. Chemat să participe la lucrările Conciuliului, episcopul Wojtyla a contribuit din plin la elaborarea documentelor, a constituției Gaudium et Spes in special, remarcându-se prin intervențiile sale constructive.

Yves Congar nota în acel timp: ”Personalitatea lui domină. Un anumit tip de însuflețire este prezent în persoana sa, o putere magnetică, profetică, plină de pace și imposibil să îi reziști.”

Ocazia deosebită de a participa la Conciliu a constituit o experiență extraordinară pentru cei prezenți, un prilej de a gândi creator asupra problemelor primordiale ale Bisericii și ale lumii. Același Duh Sfânt care i-a învăluit pe apostoli în ziua de Rusalii era prezent în mijlocul părinților conciliari indicându-le drumul pe care îl aveau de parcurs după încheierea Conciliului.

Întorcându-se la Karol Wojtyla îl găsim, ca arhiepiscop și apoi cardinal, punând în centrul preocupărilor sale omul al cărui mister se luminează numai în misterul lui Cristos (cf. GS 22). În scrierile sale de mai tarziu va evidenția faptul că problemele tuturor oamenilor își găsesc răspunsul în misterul Crucii. ”Trebuie ca sub Crucea de pe Calvar să se adune toți cei suferinzi care cred în Cristos și, mai ales, cei care suferă din cauza credinței lor în El, răstignit si înviat, astfel încât oferirea suferințelor lor să grăbească împlinirea rugăciunii Mântuitorului însuși pentru unitatea tuturor oamenilor, si tot acolo să se adune oamenii de bunăvoință, deoarece pe cruce stă Mântuitorul omului, Omul durerilor care a luat asupra sa suferințele fizice și morale ale oamenilor tuturor timpurilor, pentru ca în iubire să poată găsi sensul salvific al durerii lor și răspunsuri valide la toate problemele lor” (SD 31).

Cardinalul Wojtyla a dovedit o imensă capacitate de a se dărui total muncii de apostolat pentru Dumnezeu șide a fi vestitor al Evangheliei. Se cunoșteau deja calitățile sale de mare om de cultură, filosof și scriitor. Prin implicarea sa activă în viața Bisericii s-a distins ca o personalitate de o profunzime deosebită cu o inima largă, plină de credintă, sperantă și iubire.

I.2. Un Papă al Maicii Domnului

După Paul al VI-lea – păstorul chemat să conducă Biserica în timpul Conciliului Vatican II și după un scurt pontificat al lui Ioan Paul I, Dumnezeu a trimis un nou martor al iubirii sale, un om care avea să reînnoiască Biserica și să o întărească în credință ca un răspuns la întrebarea lui Isus: ”Va mai afla oare Fiul Omului credință pe pământ cand va veni ?” (Lc 18,8).

Ioan Paul al II-lea îmbrățișează misiunea care i-a fost încredințată lansând, încă din primele clipe ale pontificatului său, un mesaj-îndemn plin de speranță si încurajare: ”Nu vă temeți !” Sunt cuvintele pe care îngerul Gabriel le-a adresat Mariei, iar apoi lui Iosif, sunt cuvintele cu care Isus își încuraja apostolii, iar acum succesorul lui Petru le repetă Bisericii. Pentru el, ”nu vă temeți” reprezintă în primul rând îndemnul adresat fiecărui om de a-l primi și mărturisi cu curaj pe Cristos, iar în al doilea rând, o provocare la dialogul cu celelalte religii, cu ștința sau filosofia, ceea ce înseamna curajul de a căuta adevărul. Pe de altă parte, omul nu trebuie să se teamă de adevărul despre sine însuși, așa cum lui Petru nu i-a fost teamă să mărturisească : ”îndepărtează-te de mine, Doamne, că sunt un om păcatos” (Lc 5,9).

Din primele momente ale alegerii sale, Papa își încredințează pontificatul ocrotirii Mariei, luându-și ca deviză cuvintele totus tuus – o prescurtare a formulei de consacrare către Fecioara Maria aparținând Sf. Ludovic Maria Grignon de Montfort: ”Totus tuus ego sum et omnia mea tua sunt. Accipio te in mea omnia. Praebe mihi cor tuum, Maria.”

Evlavia către Preasfânta Fecioară Maria a fost mereu prezentă în Biserică, mai ales în timpul pontificatului lui Pius al IX-lea, părintele dogmei Neprihănitei Zămisliri sau al lui Pius al XII-lea, când a fost proclamată dogma Ridicării Mariei cu trupul și sufletul la cer. În timpul lui Ioan Paul al II-lea, noul avânt al teologiei și devoțiunii mariane a devenit o caracteristică distinctivă a învățăturii Sfântului Părinte, firul conducător care străbate întregul său pontificat.

Deviza totus tuusnu reprezintă o alegere întâmplătoare sau lipsită de semnificație, ci reflectă ancorarea încrezătoare în misterul lui Cristos prin intermediul Mariei. ”Formula aceasta nu are doar un caracter pietist, nu este o simplă expresie a devoțiunii : este ceva mai mult. Orientarea către o atare devoțiune mi s-a consolidat tot mai mult în perioadacând, în timpul celui de-al II-lea război mondial lucram ca muncitor într-o fabrică. La început mi se părea că trebuie sa păstrez o oarecare distanță față de devoțiunea mariană din copilărie, în favoarea cristocentrismului. Grație Sf. Louis Maria Grignon de Montfort am înțeles că devoțiunea autentică față de Maica Domnului este cu adevărat cristocentrică și chiar profund înrădăcinată în misterul trinitar al lui Dumnezeu și în misterele Întrupării și ale Răscumpărării. Am redescoperit astfel, cu o nouă conștiiță, pietatea mariană și această formă matură de devoțiune față de Maica Domnului m-a urmărit de-a lungul anilor: roadele ei sunt enciclica Redemptoris Mater și scrisoarea apostolică Mulieris Dignitatem”.

În lumina tratatului Sf. Grignon de Motfort, Maria este calea sigură prin care se poate ajunge la Cristos, iar evlavia către Sf. Fecioară întărește și desăvârșirea pe aceea către Fiul ei. În fața acetui adevăr, Sfântul Părinte mărturisește: ”Cu cât viața mea interioară a fost centrată pe realitatea mântuirii, cu atât abandonarea mea către Maria în spiritul Sf. Grignon de Montfort mi-a părut a fi cel mai bun mijloc de a participa rodnic și cu eficacitate la această realitate, pentru a scoate de aici și de împărți cu ceilalți bogății inexprimabile.”

Apartenența și disponibilitatea totală față de Maria își găsește izvorul în încredințarea totală a lui Isus în mâinile Tatălui prin strigătul său de pe Cruce: ”Eli, Eli, lama sabactani!” (Mc 15,37). Isus se abandonează Tatălui chiar și atunci când se simte părăsit de El, devenind expresia cea mai frumoasă a încrederii în iubirea lui Dumnezeu.

Maria este alături de Isus începând cu Bunavestire până la răstignirea de pe Golgota, cooperând astfel la împlinirea planului de răscumpărare al Tatălui. ”Când Sf. Părinte a luat ca motto acest totus tuus, a vrut să spună că vrea, asemenea Maicii Domnului, să participe la opera de mântuire a lui Dumnezeu Tatăl. Dar prin Maria ajungem la Isus […]. Astfel, încredintându-se Maicii Domnului, Sf. Părinte se încredințează prin mijlocirea ei lui Isus, iar acolo unde este El, acolo este si Dumnezeu Tatăl.”

Consacrării trăite de Păstorul Suprem al Bisericii, Sfânta Fecioară a răspuns mereu cu iubire, iar în tragicul eveniment din 13 mai 1981, intervenția ei maternă a fost edificatoare. ”Înca din clipa când mă prăbușeam in piața Sf. Petru – am avut acel viu presentiment căvoi fi salvat.Certitudinea aceasta nu m-a părăsit niciodată […]. O mână a tras, alta a călăuzit glontele.”

Cu ocazia pelerinajului său la Fatima, multumind Mariei pentru protecția vădită în timpul atentatului – care nu întâmplător a coincis cu apariția ei la Cova da Iria – Sfântul Părinte afirmă că a văzut în aceasta un apel și o amintire a mesajului al cărui conținut, ”mereu actual […] are rădăcini atât de profunde în Evanghelie și în întreaga tradiție, încât Biserica se simte interpelată de acest mesaj.”

După aproape două decenii, in semn de recunostință pentru ocrotirea pe care Maria i-a acordat-o în cursul pontificatului său, Suveranul Pontif va depune la picioarele statuii Fecioarei din Fatima inelul său pastoral dăruit de Primatul Poloniei, cardinalul Wyszynski, la puțin timp după alegerea sa ca episcop al Romei.

Ideea care rezumă credința lui Ioan Paul al II-lea este certitudinea că întreaga dramă a lumii poate fi încredințată Mariei pentru ca semnul ei despre care ne relatează Cartea Apocalipsului este semnul salvării omenirii. Astfel, el nu termină nici un discurs fără a face referință laiubirea si rolul Mamei Cerești, încredințându-i familiile, comunitățile, națiunile din lumea întreagă, invocăndu-i, totodată, ocrotirea asupra acestora.

Sub semnul Fecioarei își pusese lungul său pontificat, iar anul marian, pelerinajele la sanctuarele mariane, permanenta invocare a Mariei, reînnoitele consacrări, contribuția adusă la dezvoltarea doctrinei mariane nu fac decât să certidice fervoarea cu care Sfântul Părinte trăiește misterul marian.

A vorbi despre Maria înseamnă pentru Papa a vorbi și despre rugăciune. Există o componentă mariană constantă în rugăciunile sale despre care el însuși mărturisea:

”Rozariul este rugăciunea mea preferată. Rugăciune minunată! Minunată în simplitatea și profunzimea ei […]. Pe fundalul cuvintelor <<Bucură-te, Marie >> , trec prin fața ochilor sufletului principalele episoade ale vieții lui Cristos. Ele se compun din ansamblul misterelor de bucurie, de durere și de slavă și ne pun în comuniune vie cu Isus prin inima Maicii lui. În același timp inima noastră poate cuprinde, în aceste decade ale Rozariului,toate faptele carealcătuiesc viața individului, a familiei, a poporului, a Bisericii și a omenirii […]. Prin simpla rugăciune a Rozariului bate ritmul vieții umane.”

Inspirată de Duhul Sfânt, rugăciunea este modalitatea prin care se stabilește legătura dintre om și Dumnezeu, întemeind un dialog al încrederii și al iubirii: încredere ca abandonare a omului în mâinile Creatorului său și iubire pentru că Dumnezeu este Iubire. Om al rugăciunii, Sf. Părinte se roagă pentru Biserica pe care i-a încredințat-o Isus, tocmai pentru a-l face prezent pe Dumnezeu-iubire în lume.

I.3. Pe urmele lui Cristos

Itinerarul spiritual al Papei Ioan Paul al II-lea ne propune paradigma unei sfințenii trecând printr-o lume eclipsată de păcat și îndreptându-se spre viitor în lumina unei profeții rostite la închiderea conclavului de către conaționalul său, cardinalul Wyszynski: ”Tu trebuie să porți Biserica în al III-lea mileniu.” El este omul cel nou al Evangheliei, omul care construiește o lume întreagă pe civilizația iubirii dincolo de orice bariere ridicate deom împotriva omului. Pentru el nu mai există creștin, iudeu, musulman, există doar omul, fiecare om de pe acest pământ pentru care Isus și-a vărsat sângele pentru ca într-o zi omenirea să fie o singură familie unită cu Dumnezeul său. În dialogul cu celelalte religii papa subliniază în permanență originalitatea absolută a mesajului creștin apreciind totodata semințele de adevăr existente în fiecare religie.

Un punct esențial al pontificatului său îl constituie convingerea că, mai mult decât puterea politică sau economică, cultura este forța conducătoare a istoriei. Pe această linie se înscrie invitația constantă de a reflecta asupra dialogului dintre diferitele culturi ale popoarelor, indicând astfel drumul necesar pentru construirea unei lumi în care drepturile persoanelor să fie respectate. Grija pentru demnitatea persoanei l-a îndemnat pe papa să se declare împotriva a tot ceea ce reduce tiințele umane la obiecte sau instrumente pentru că viața este realitatea cea mai sfântă și intangibilă prezentă pe scena lumii.”

Pătruns de o excepțională cultură teologică și filosofică, Ioan Paul al II-lea ne-a oferit încă din primii ani ai pontificatului său scrieri de mare valoare: de la piesele de teatru și poemele din anii tinereții, la lucrări filosofice și numeroase discursuri. Firul care traversează toate acestea este viziunea papeo despre persoana umană ca actor în istoria mântuirii. Urmând liniile magisteriului marian al Conciliului Vatican II și făcând adesea apel la invățăturile lui Paul al VI-lea, Sf. Părinte s-a remarcat printr-o bogată colecție a doctrinei mariane. Pornind de la marile enciclici,celelalte documente ale sale se termină aproape întotdeauna ce o rugăciune specială către Maria, cea care, urmându-l pe Cristos până la Calvar, a realizat în mod perfect sfințenia, devenind astfel modelul desăvârșit al fiecărui creștin.

Dorința de comunicare și de apropiere față de turma sa se regăsește pe deplin în relația papei cu tinerii de pe toate meridianele. Lor le încredințează visul lui Dumnezeu ca toți să fie una, îndemnându-i totodată să participe la construirea unei lumi mai bune, fondate pe Cristos.

În centrul atenției Sf. Părinte a stat întotdeauna și familia. Într-o lume în care civilizația iubirii și cea a itilitarismului se opun, el cheamă fiecare familie să fie ”centrul și inima civilizației iubirii”, insistând, în același timp, asupra prezenței lui Cristos care o lumineză și o întărește.

Când vorbește despre iubire, limbajul papal devine aproape poetic, arătând un om a cărui inimă bate numai pentru Dumnezeu și pentru oameni, ca răspuns la întrebarea lui Isus: ”Simon al lui Ioan, mă iubești mai mult decât aceștia ?” (In 21,15). Răspunsul lui Petru este și răspunsul lui Ioan Paul al II-lea: ”Doamne, tu le știi toate, tu știi că te iubesc.” (In 21,17). Din perspectiva iubirii, papa vorbește cu seninătate despre prezent și trecut și se proienteză în viitor cu un ferm nu vă temeți să acceptați Evanghelia sau nu vă temeți să-l urmați pe Cristos. El a urcat pe Scaunul lui Petru cu aceste cuvinte și continuă să șe rostească cu curaj pentru că însuși drumul său este o imitatio Christi, iar Maria ne dezvăluie unde stă forța interioară și aspirația acestui om îmbrăcat în alb, a cărui inimă poartă cuvintele TOTUS TUUS.

Capitolul II

Aleasă din veșnicie

II.1.Maria înProtoevanghelie

”Cărtile Vechiului Testament descriu istoria mântuirii, istorie în care venirea lui Isus în lume este îndelung pregătită. Aceste documente din primele timpuri, așa cum sunt citite în Biserică și înțelese în lumina revelației depline care avea să urmeze, pun treptat tot mai clar în lumină chipul unei femei: Mama Răscumpărătorului” (LG 55).Cu aceste cuvinte, Conciliul Vatican II evidențiază faptul că figura Mariei se întrezărește încă de la începutul istoriei mântuirii.

Printre cuvintele veterotestamentare care o prevesteau pe Mama Mântuitorului sunt cele rostite de Dumnezeu după căderea primilor oameni și adresate șarpelui: ”Dușmănie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și sămânța ei; aceasta îți va zdrobi capul iar tu îi vei înțepa călcâiul” (Gen 3,15). Acest pasaj al Cărții Genezei numit Protoevanghelie pune în lumină voința mântuitoare a lui Dumnezeu încă de la începutul lumii. În fața păcatului celor doi, prima reacție a Domnului nu este aceea de a-i pedepsi, ci de a le deschide persectiva mântuirrii, arătându-și astfel, nemărginita sa milostivire.

Făgăduința făcută primilor oameni după comiterea păcatului își găsește împlinirea în misterul Întrupării. Din seminția demeii se va naște un Fiu care va birui răutatea păcatului.

Cuvintele Protoevangheliei pun în centrul acelei dușmănii femeia care, deși a fost prima care a cedat ispitei, în virtutea planului mântuitor va deveni dușmanul șarpelui, însă împotriva acestuia este atribuită descendentei ei.

În lumina Noului Testament, femeia cea nouă, descenta Evei vestită de Protoevanghelie, este Maria, iar sămânța ei este Cristos, Mântuitorul lumii.

Dușmănia stabilită de Dumnezeu între șarpe și femeie se realizează în mod dublu: ”Aliată desăvârșită a lui Dumnezeu și dușman al diavolului, ea a fost salvată pe deplin de sub stăpânirea satanei prin zămislirea neprihănită, atunci când a fost concepută prin harul Duhului Sfânt și ferită de orice pată a păcatului. Pe lângă aceasta, asociată fiind operei mântuitoare a Fiului, Maria este implicată pe deplin în lupta împotriva duhului cel rău. Astfel, titlurile Neprihănitei Zămislire și Colaboratoare a Răscumpărătorului atribuite Mariei pentru a proclama frumusețea ei spirituală și intima ei participare la minunata operă de mântuire arată opoziția de neclintit dintre șarpe și noua Evă.”

În fața lui Dumnezeu dar și a întregii omeniri, Maria rămâne semnul sigur al alegerii ei de către Domnul, această alegere fiind mai puternică decât orice răutate sau păcat intrat în lume prin neascultarea omului (cf. RM 11).

II.2. Fiica Sionului

În Vechiul Testamentexpresia Fiica Sionului îi indică pe locuitorii cetății Ierusalimului al cărui punct principal îl constituie muntele Sionului (cd. Mih 4,10 ; Sof 3,14 ; Zah 9,9). Această personalizare feminină facilitează exprimarea raporturilor dintre Iahve și Israel în termenii unui mariaj.

În cursul istoriei mântuirii, Fiica Sionului sau Mireasa lui Iahve s-a comportat de multe ori ca o femeie infidelă: „Așa cum femeia necredinciosă înșală pe iubitul ei, așa și voi, casa lui Israel, V-ati purtat cu înșelăciune față de mine” (Ier 3,20). La avertismentele lansate de Dumnezeu și în urma experiențelor înșelătoare ale cultului idolilor, poporul necredincios, ca o soție căită va spune: ”Mă voi întoarce la bărbatul meu cel dintâi, că atunci îmi mergea mai bine decât acum” (Os 2,9). Reabilitarea lui Israel este garantată de însuși Iahve care, ca un părinte sau soț ilostiv, va continua să vegheze și să-și reverse iubirea asupra miresei sale: „ Ca pe o femeie părăsită și cu inima întristată te cheamă Domnul; ca pe soția din tinerețe care a fost alungată […] O clipă te-am părăsit, dar cu mari îndurări te iau lângă mine. Într-o izbucnire de mânie, într-o clipă mi-am întors fața de la tine, dar în îndurarea mea cea veșnică mă voi milostivi de tine” (Is 54, 6-8).

Iubirea promisă fiicei Sionului este una nouă și generoasă, o iubire veșnică mereu gata să reînnoiască alianța ruptă prin infidelitatea oamenilor: „Și nu ți se va mai zice ție «Alungată»și țării tale «Pustiită», ci tu te vei chema «Întru tine am binevoit», că Domnul e binevoit întru tine și pământul tău va avea un soț” (Is 62,4).

Prin gura profetului Osea, Dumnezeu vestește o nouă alianță, mai desăvârșită, din care se va naște speranța omenirii întregi: „Și te voi logodi cu mine pe vecie și te voi logodi mie după dreptate și bunăcuviință, întru bunătate și dragoste și te voi logodi mie întru credincioșie, ca să cunoști că eu sunt Domnul” (Os 2,21-22).

II.2.1. O maternitate mesianică

Firul conducător care străbate Vechiul Testament de la un capăt la celălalt și în jurul căruia sunt centrate toate speranțele lui Israel este așteptarea mesianică. Omare profeție a Vechiului Testament care prezice venirea lui Mesia este cea a lui Isaia: „Iată, fecioara va zămisli și va naște un fiu și-i va pune numele Emanuel” (Is 7,14).

Vestirea nașterii lui Emanuel – „Dumnezeu cu noi” – implică promisiunea prezenței divine în istorie care se va împlini în misterul Întrupării lui Mesia. Indicarea femeii care îl va naște arată asocierea mamei la destinul Fiului, lăsând să se întrevadă un plan divin deosebit ce pune în lumină rolul femeii”.

Despre venirea în lume a lui Mesia vorbește și profetul Miheia: „Și tu, Betleeme Efrata, deși ești mic între miile lui Iuda, din tine va ieși Stăpânitor peste Israel, iar obârșia lui este dintru început, din zilele veșniciei. Pentru aceasta îi va lăsa până în vremea când aceea ce trebuie să nască va naște” (Mih 5,1-2).

Vechiul Testament nu conține afirmații clare referitoare la maternitatea feciorelnică a Mariei. Cu toate acestea, profeția lui Isaia (Is 7,14), în contextul relatării nașterii lui Isus (Mt 1,22-23) capătă dimensiuni cristologice și mariane. Astfel, revelția despre Maria din Vechiul Testament se împlinește în mod desăvârșit în Noul Testament, odată cu zămislirea lui Isus în sânul Fecioarei.

II.2.2. Noua Fiică a Sionului

În evenimentul Buneivestiri, primul cuvânt adresat Mariei de către îngerul Gabriel este o invitație la bucurie. Exegeții au văzut în această formă de salut o aluzie clară la Maria ca fiica Sionului.

Profetul Sofonia prorocise că Fiica Sionului va reprezenta acea rămășiță de israeliți credincioși, acel ”neam smerit și sărac” (Sof 3,12) lăsat de Dumnezeu în mijlocul unui popor necredincios. Această rămășiță sfântă este chemată la bucurie așa cum însuși Iahve se bucură pentru ea. „Bucură-te, Fiica Sionului, saltă de veselie, Israele; veselește-te și te bucură din toata inima, fiică a Ierusalimului![…] Domnul Dumnezeul tău este în mijlocul tău ca un izbăvitor puternic. El se va bucura foarte de tine și în dragostea lui va tresălta și va cânta de bucurie pentru tine” (Sof 3,14,17).

Cuvintele profetice adresate Fiicei Sionului se împlinesc și în cazul Mariei. Invitația la bucurie, prezența Domnului și promisiunea intervenției divine confirmă acest adevăr. Maria este astfel comparată cu Fiica Sionului, ea este Fiica Sionului în persoana.

Identificarea tipologică dintre Maria și Sion se poate deduce și din profeția lui Ioel: „Nu te teme, tu țară, bucură-te și te veselește, căci Domnul a făcut lucruri mari […] Atunci vă veți da seama că Eu sunt în mijlocul lui Israel” (Ioel 2,21.27).

O invitație asemănătoare la bucurie este dată de profeția lui Zaharia: „Bucură-te, fiica Sionului, veselește-te, fiica Ierusalimului, căci iată Împăratul tău vine la tine drept și biruitor” (Zah 9,9).

Relatarea Buneivestiri (Lc 1, 26-38) încorporează imaginea Chivotului Legământului – semn al prezenței lui Dumnezeu în mijlocul lui Israel. Asa cum norul plutea asupra poporului ales care înainta în deșert (cf. Nm 10,34) și, așa cum același nor „a acoperit cortul adunării” (Ex 40,35), tot astfel, acum, umbra Celui Preaînalt învăluie Tabernacolul Noului Legământ care este sânul Mariei (cf. Lc 1,35). Dacă în Vechiul Tesatament prezența lui Dumnezeu se manifesta în „sânul” Fiicei Sionului, în Noul Testament, Domnul instaurează templul său perfect în sânul noii Fiice a Sionului – locul în care va fi zămislit Mântuitorul lumii, Isus Cristos. Această idee este reafirmată și în scena vizitei Mariei la Elisabeta. Întrebarea adresată de aceasta vitoarei mame a lui Isus este evocatore: „De unde imi este dat ca mama Domnului meu să vină la mine?” (Lc 1,43). Cuvintele Elisabetei le evocă pe cele rostite de David: „Cum va intra chivotul Domnului la mine? (2 Sam 6,9).

Astfel, Maria este numită noua Arcă a Alianței care poartă în ea împlinirea promisiunilormesianice, sanctuarul viu al Cuvântului lui Dumnezeu.

La Bunavestire îngerul relatează rolul extraordinar al mamei lui Mesia. Fecioara Maria primește mesajul în numele poporului lui David însă misiuneai ei se extinde asupra întregii omeniri prentru că, în atenția divină, mesajul adresat ei se referă la mântuirea universală: “Ca Fiică a Sionului, Maria este fecioara alianței pe care Dumnezeu o încheie cu întreaga omenire.” Ea nu mai este o persoană colectivă, ci una singulară care reprezintă colectivitatea, omenirea întreagă. Ca nouă Fiică a Sionului, „cea plină de har” (Lc 1,28) încheie o alianță sponsală cu Dumnezeu, devenind mamă si mireasă. Așa cum amintește Conciliul, „cu ea, Fiica strălucită a Sionului, după îndelunga așteptare a făgăduinței, se împlinesc timpurile și se instaurează noua Economie atunci când Fiul lui Dumnezeu și-a luat din ea firea omeneasca pentru ca prin misterele trupului său să-l elbereze pe om din păcat” (LG, 55).

II.3. Neprihănita Zămislire

Așezată la confluența dintre vechea și noua alianță, Maria reprezintă sfârșitul așteptării mesianice și începutul Bisericii. În ea Dumnezeu înfăptuiește lucruri mărețe, umplând-o de har (cf. Lc 1,28) și împlinind promisiunea făcută primilor părinți în momentul tragic al căderii lor: „Dușmănie voi pune între și femeie, între sămânța ta și sămânța ei” (Gen 3,15).

Pentru a fi dușmanul de temut al șarpelui, Maria trebuia să fie lipsită de orice păcat încă din primul moment al existenței ei: „Dacă Preasfânta Fecioară Maria ar fi fost lipsită de harul divin într-un anumit moment, în cazul în care ar fi fost atinsă la zămislire de păcatul originar, nu ar mai fi fost între ea și șarpe – cel puțin în această perioadă de timp, oricât de scurtă ar fi – acea dușmănie veșnică despre care se vorbește în tradiția primară, […] ci doar o simplă supunere.”

Așadar, numai o absență totală a păcatului putea aduce biruința definitivă asupra satanei. În plus, aleasă într-o manieră cu totul specială de a fi mama Fiului lui Dumnezeu, Maria trebuia să fie înzestrată cu demnitatea unei sfințenii deosebite încă de la începutul vieții sale. Prin declararea dogmei Neprihănitei Zămisliri a Maicii Domnului, Papa Pius al IX-lea certifică faptul că cea „plină de har” (Lc 1,28) nu a fost atinsă de păcatul strămoșesc: „Preasfânta Fecioară Maria, din primul moment al zămislirii, printr-un har și privilegiu singular din partea celui Preaînalt, prin meritele lui Isus Cristos, Mântuitorul omenirii, a fost păstrată liberă de orice pată a păcatului originar.”

Sf. Părinte Ioan Paul al II-lea citează, ca mărturie biblică în sprijinul dogmei Neprihănitei Zămisliri, capitolul al 12-lea din Cartea Apocalipsului în care autorul sacru prezintă apariția unui mare semn pe cer: „O femeie îmbracată în soare, cu luna sub picioarele ei, iar pe cap cu cunună de douăsprezece stele” (Ap 12,1). Femeia este identificată cu Maria, mama lui Cristos sau cu Fiica Sionului care îl naște pe Mesia înviat.

Femeia din Apocalips „era însărcinată și striga în durerile și chinurile facerii” (Ap 12,2). Această imagine coincide cu cea a femeii de pe Calvar care, cu inima străpunsă de durere (cf. Lc 2,35), participă la nașterea Bisericii.

Autorul acestei cărți, deși nu prezintă informații clare cu privire la zămislirea fără păcat a Mariei, subliniează totuși în mod vădit dimensiunea eclezială a personalității ei: „femeia înveșmântată în lumina lui Dumnezeu prin extraordinara ei sfințenie și prin splendoarea virtuților ei, reprezintă însăși sfințenia Bisericii.”

Pe lângă textele biblice ce argumentează dogma Neprihănitei Zămisliri, există altele ce par să se opună acestora. Sf. Apostol Paul declară: „după cum păcatul a intrat în lume printr-un singur om, iar prin păcat moartea, tot așa moartea a trecut la toți oamenii, căci toți au păcătuit” (Rom 5,12). În plus, Catehismul Bisericii Catolice învață că păcatul săvârșit de Adam și Eva „se transmite prin propagare la toată omenirea, adică prin transmiterea unei naturi umane privatee de sfințenia și de dreptatea de la început” (n. 404).

Totuși, apostolul Paul admite o excepție: Cristos „care nu a cunoscut păcatul” (2 Cor 5,21) a sporit harul „acolo unde a sporit păcatul” (Rom 5,20). Dar Maria este legată în mod intim de misterul lui Cristos. Era necesar ca, asemenea lui Cristos, noul Adam, și Maria, noua Evă să nu cunoască păcatul pentru a-și împlini în mod perfect misiunea de colaboratoare la opera de răscumpărare.

Sf. Părinte evidențiază o anumită diferență: „Cristos este sfânt întru totul în virtutea harului care, în umanitatea sa, derivă din persoana sa divină. Maria este cu totul sfântă în virtutea harului primit prin meritele Răscumpărătorului.”

În controversa cu Pelagius, Sf. Augustin argumentează sfințenia desăvârșită a Mariei în baza demnității extraordinare și unice de a fi mama Mântuitorului: „Facem excepție pentru Sf. Fecioară Maria despre care, în cinstea Domnului, vreau să nu se vorbească în nici un mod când este vorba de păcat: nu știm oare de ce i-a fost acordat un har mai mare pentru a birui pe deplin păcatul, ea care s-a făcut vrednică să-l zămislească și să-l nască pe cel care în mod văzut nu a avut nici un păcat?”

Cu toate acestea, era destul de greu de a concilia absența totală a păcatului în momentul zămislirii cu teoria inițiată de Sf. Paul referitor la universalitatea păcatului și necesitatea răscumpărării în Cristos a tuturor oamenilor. Un răspuns favorabil în această privință l-a dat teologul franciscan din Oxford, Duns Scotus. În modul său de interpretare Maria a beneficiat de harul răscumpărării lui Cristos încă de la nașterea ei. Inovația sa constă în introducerea în teologie a conceptului de răscumpărare nu prin eliberare de păcat, ci prin prezervarea de păcat.” Așadar, puterea mântuitoare a lui Cristos nu doar eliberează, dar și prezervă de păcat. Mergând pe această linie, Sf. Părinte afirma că „dimensiunea de prezervare, care este totală în Maria, este prezentă în intervenția răscumpărătoare prin care Cristos, eliberând de păcat, îi conferă omului și harul și tăria de a învinge influența acestuia în existența sa. În acest mod, dogma Neprihănitei Zămisliri nu umbrește, ci dimpotrivă, contribuie în mod minunat la o a mai bună punere în lumină a efectelor harului răscumpărător al lui Cristos în natura umană.”

Maria, prima dintre cei răscumpărați și singura ferită de păcatul strămoșesc dintre toți fii lui Adam, este instrumentul prin intermediul căruia are loc reconcilierea lui Dumnezeu cu omenirea: „Cu Neprihănita Zămislire a fost decretată perfecta victorie a harului divin în femeie ca reacție împotriva înfrângerii pe care Eva a suferit-o în păcatul originar. În Maria s-a operat reconcilierea lui Dumnezeu cu omenirea, dar în așa fel încât să nu aibă nevoie personal de a fi reconciliată, deoarece, ferită de greșeala originară, ea a trăit întotdeauna în acord cu Dumnezeu.”

Sfântul Părinte o numește pe Maria „capodoperă a lui Dumnezeu și reverberație pură a harului Duhului Sfânt pentru că, în neprihănita ei zămislire, ea reflecta cu o splendoare specială lumina care a coborât în lume: Cristos Domnul.” Pe ea, mama Mântuitorului, Dumnezeu a înzestrat-o cu acea “glorie a harului” (cf. Ef 1,6) care “determină neasemuită măreție și frumusețe a întregii ei ființe” (RM 11).

Parafrazându-l pe marele scriitor Fyodor Dostoievski, care a scris că este exprimată în Neprihănita Zămislire!”

Capitolul III

Itinerarul de credință al Mariei de la Nazaret la Calvar

III.1. Misterul Buneivestiri

„Mama răscumpărătorului are un rol bine definit în planul mântuirii” (RM 1). În ea, „fiica predilectă a Tatălui” (LG 53) a fost manidestat planul de iubire pentru întreaga omenire. „Destinată să fie mama Fiului său, Tatăl a ales-o dintre toate creaturile și a ridicat-o la cea mai înaltă demnitate și misiune în slujba oamenilor.” Totodată ea a fost aleasă și de Fiul și îmcredințată din veșnicie Duhului sfințeniei (cf RM 8).

Intenția mântuitoare a Tatălui se dezvăluie pentru prima dată în Protoevanghelie când, după căderea primilor oameni, Dumnezeu a anunțat dușmănia dintre șarpe și femeie (cf. Gen 3,15), fiul femeii fiind cel care va purta victoria asupra șarpelui. Această promisiune își gasește împlinirea la Bunavestire când Dumnezeu îi propune Mariei să devină mama Mântuitorului.

În evenimentul Buneivestiri se cristalizează întregul mister al Mariei. Ceea ce a urmat în copilăria, viața publică, patima, moartea și Învierea lui Isus, Rusaliile și ridicarea ei la cer a constituit o dezvoltare ulterioară și o glorificare a fiat-ului plin de credință al mamei lui Cristos. În acest sens, Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea afirma: „Cristos, fără consimțământul mamei sale, nu ar fi trăit agonia, nu ar fi murit pe cruce, nu ne-ar fi răscumpărat.”

Primul cuvânt pe care Dumnezeu Tatăl îl adresează Mariei prin îngerul său constituie o invitație la bucurie și speranță, ceea ce amintește de bucuria la care este chemată Fiica Sionului aflată în expectivă mesianică (cf. Zah 9,9; Sof 3,14; Ioel 2,21). Astfel, Tatăl își dezvăluie propria bucurie care constă în a-l încredința pe Fiul său pmenirii întregi prin Maria. Prin mesagerul său, Domnul îi dezvăluie Fecioarei misterul sfințeniei ei deosebite, numind-o Kecharitoméne – „cea plină de har” (Lc 1,28). În acest fel, Maria este invitată să se bucure pentru că Dumnezeu a umplut-o cu har în vederea maternității ei divine. Kecharitoméne, acest cuvânt cu care este salutată Maria, apare ca un atribut specific femeii menite din veșnicie să devină mama lui Isus. Constituția dogmatică Lumen Gentium precizează acest lucru: „Fecioara din Nazaret este, din porunca lui Dumnezeu, salutată de îngerul vestitor ca «cea plină de har»” (n. 56) ceea ce indică manifestarea planului misterios al lui Dumnezeu în privința Mariei

Sfântul Părinte explică: „Plinătatea harului indică întregul dar supranatural de care se bucură Maria pentru că a fost aleasă și rânduită să fie Mama lui Cristos. Dacă această alegere este fundamentală pentru împlinirea planurilor mântuitoare ale lui Dumnezeu cu omenirea, dacă alegerea din veșnicie în Cristos și destinarea la demnitatea de fii adoptivi îi privesc pe toți oamenii, alegerea Mariei este cu totul deosebită și unică. De aici și locul aparte și unic pe care ea îl deține în misterul lui Cristos” (RM 9).

În contextul alegerii Mariei ca mamă a mântuitorului, Papa Ioan Paul al II-lea subliniează caracterul extraordinar și gratuit al intervenției lui Dumnezeu în istoria omenirii. Maria este o tânără evreică, simplă, retrasă, originară din Nazaret – o localitate necunoscută și neînsemnată, după cum reiese din cuvintele lui Natanael: „Poate oare să iasă ceva bun din Nazaret?” (In 1,46).

Spre deosebire de Maria, în cazul anunțării nașterii lui Ioan Botezătorul se specifică condiția sacerdotală a lui Zaharia, viața lui exemplară căci atât el cât și Elisabeta ”erau drepți dinaintea lui Dumnezeu și urmau fără abatere toate poruncile și hotărârile Domnului” (Lc 1,6).

Despre comportamentul Mariei autorul sacru nu precizează nimic evidențiind astfel că tot ceea ce îi este acordat Mariei nu se datorează meritelor sale, ci unui har divin, gratuit al lui Dumnezeu. Acest lucru nu pune în umbră măreția persoanei sale, dar mai degrabă o prezintă ca beneficiară a bunăvoinței lui Dumnezeu care a umplut-o cu har și, tocmai această abundență de har constituie fundamentul bogăției spirituale ascunse în Maria. În Vechiul Testament Iahve și-arevărsat belșugul iubirii sale asupra lui Israel de nenumărate ori. În Maria, însă, predilecția Tatălui pentru poporul ales atinge punctul maxim pentru că “ea se află în fruntea celor smeriți și săraci ai Domnului, care speră cu încredere de la El mântuirea și o primesc” (LG 55).

III.1.1. Actul de credință al Mariei

„Maria a intrat in istoria mântuirii lumii prin ascultarea credinței. Iar credința, în esența ei cea mai profundă, este deschiderea inimii omului către Dar: către împărtășirea de sine a lui Dumnezeu în Duhul Sfânt. Sfântul Paul scrie: «Domn este Duhul și acolo unde este Duhul Domnului este libertate» (2 Cor 3,17). Când Dumnezeu Unul-Întreit se deschide omului în Duhul Sfânt, această «deschidere» a sa dezvăluie și totodată dăruiește omului creat de el plinătatea libertății. O astfel de plinătate s-a manifestat în mod sublim tocmai prin credința Mariei, prin ascultarea credinței (cf. Rom 1,5)” (DV 51).

Pentru a prezenta cât mai elocvent profunzimea credinței Sfintei Fecioare, Ioan Paul al II-lea evocă momentul vizitei Mariei la Elisabeta comparând în același timp zămislirea miraculoasă a lui Isus cu cea a lui Ioan Botezătorul.

După vestirea nașterii lui Isus, Maria o vizitează pe Elisabeta despre care îngerul afirmase: „Ruda ta, Elisabeta a zămislit și ea un fiu la bătrânețea ei, iar cea numită stearpă este acum în a șasea lună, căci nimic nu este cu neputință la Dumnezeu.” (Lc 1,36-37). Exclamația Elisabetei: „Fericită cea care a crezut că se vor împlini cele spuse ei de Domnul” (Lc 1,45) arată modul în care Maria a răspuns la darul plinătății harului oferit de Dumnezeu. Pe de altă parte, în cuvintele de salut adresate celei care a crezut, Sfântul Părinte îndrăznește un contrast cu lumea care nu a crezut în Cristos (cf. In 16,9; DV 51).

Dacă Maria a crezut în cuvintele îngerului, aderând pe deplin la planul divin, Zaharia se îndoiește de veridicitatea mesajului supunând consensul său unui semn vizibil: „După ce voi cunoaște acest lucru? Căci eu sunt bătrân, iar soția mea este înaintată în vârstă” (Lc 1,18).

Chiar și contextul în care sunt prezentate cele două anunțuri evidențiază perfecțiunea credinței Fecioarei. Răspunsul lui Zaharia se dovedește a fi nepotrivit chiar dacă decizia divină îi este comunicată într-o situație favorabilă lui: în templu, în timp ce „își îndeplinea serviciul de preot înaintea lui Dumnezeu” (Lc 1,8). Bunavestire, în schimb, are loc într-un mediu obișnuit, lipsit de elementele de sacralitate care îl însoțeau pe Zaharia (cf. Lc 1,8-10). Acest lucru dovedește că nu ambientul este relevant, ci conținutul mesajului divin la care Maria este chemată să adere: „Nu-ți fie teamă, Marie, căci ai aflat har de la Dumnezeu. Iată, vei zămisli în sânu-ți și vei naște un fiu și-i vei pune numele de Isus. El va fi mare și se va chema Fiul Celui Preaînalt. Domnul Dumnezeul îi va da tronul lui David, tatăl său, si va domni peste casa lui Iacob de-a pururi, iar domnia lui nu va avea sfârșit” (Lc 1,30-33).

Față de Dumnezeu care o alege ca mamă a lui Mesia și o face protagonistă în planul său de mântuire, Fecioara Maria manifestă o credință și o abandonare totală. Ea, călăuzită de Duhul Sfânt, era decisă să-și consacre Domnului fecioria. Despre acest adevăr Sfântul Părinte scrie: “chiar dacă este logodită cu un bărbat al cărui nume era Iosif (cf Lc 1,27), Maria este fermă în hotărârea ei de a rămâne fecioară” (Md 20). Astfel, cu toată simplitatea și libertatea iubirii, ea cere să fie luminată pentru a înțelege: „Cum se va înfăptui aceasta deoarece eu nu cunosc bărbat?” (Lc 1,34). La această intrebare îngerul îi răspunde: „Spiritul Sfânt va veni asupra ta și puterea Celui Preaînalt te va umbri” (Lc 1,35).

În Vechiul Testament, când Dumnezeu decide să dea naștere vieții, El acționează prin puterea sufletului său creator: „Prin cuvântul Domnului cerurile s-au făcut și cu suflarea gurii lui, toată oștirea lor” (Ps 33/32,6). Dacă Iahve și-ar retrage suflarea, „toate făpturile ar pieri deodată și omul s-ar întoarce în tărână” (Iob 34,15). Atunci când își revarsă Duhul asupra unor oameni ca Moise, judecători, regi și profeți, aceștia dobândesc puterea de a conduce poporul ales de-a lungul încercărilor istoriei.

În momentul Întrupării acțiunea Duhului Sfânt este fundamentală. Nasșterea feciorelnică a lui Isus este “ceamai mare lucraresăvârșită de Duhul Sfânt în istoria creației și a mântuirii” (DV 50). În acest eveniment, o fecioară răscumpărată încă de la zămislirea sa îl naște pe Cristos Mântuitorul.

Vechiul Testament relateză despre câteva femei, protagoniste ale unor nașteri miraculoase: Sara (Gen 17,15-21; 18,10-14) ; Raheșa (Gen 30,22), mama lui Samson ( Jud 13,3-5), Ana, mama lui Samson ( 1 Sam 1,11-20), Elisabeta (Lc 1,13), însă în nici unul din aceste cazuri nu a avut adevăr care nu a fost niciodată exprimat până atunci. Din răspunsul îngerului ea descoperă că fecioria ei care părea un obstacol în calea conceperii lui Isus devine “contextul concret în care Duhul Sfânt va înfăptui în Maria zămislirea Fiului Dumnezeu Întrupat” După ce și-a cunoscut menirea, Fecioara își exprimă actul de ascultare și de credință: “Iată, sunt servitoarea Domnului, facă-mi-se după cuvântul tău” ( Lc 1,38).

Din momentul consimțământului, misterul Întrupării devine o realitate. Sfântul Părinte subliniază că Isus Cristos este zămislit printr-un act de credință:

“La Bunavestire, Maria, arătând ascultarea credinței față de acela care i-a vorbit prin mesagerul său și oferindu-i «supunerea deplină a minții și a voinței», s-a încredințat total lui Dumnezeu. A răspuns, așadar, cu întreaga ei persoană umană, de femeie. În acest răspuns de credință era cuprinsă o colaborare desăvârșită cu «harul lui Dumnezeu care iese în întâmpinare și ajută» și o perfectă disponibilitate pentru lucrarea Duhului Sfânt, care desăvârșește necontenit credința prin darurile sale” (RM 13).

Prin da-ul Mariei, Fiul lui Dumnezeu intră in lume ca om, începe să trăiască precum o persoană umană dar rămâne, în același timp, Dumnezeu adevărat. Duhul este însă acela prin intermediul căruia se realizează misterul uniunii dintre natura divină și natura umană, dintre divinitate și umanitate în persoana lui Cristos (cf. DV 50).

Finalitatea acțiunii Duhului în evenimentul Întrupării a fost aceea de a face pe oameni părtași la natura divină (cf. 2Pt 1,4). Sfântul Părinte scrie: “Calitatea de fiu prin înfiere divină se naște în om pe baza misterului Întrupării, deci prin Cristos, Fiul cel veșnic” (DV 52). De fapt, motivul pentru care Cuvântul s-a făcut trup a fost acesta: “ca omul, intrând în comuniune cu Cuvântul și primind astfel filiația divină să poată deveni un fiu al lui Dumnezeu.”

Misterul Întrupării dezvăluie iubirea nemărginită a Tatălui veșnic pentru toți oamenii: “Prin aceasta s-a arătat dragostea lui Dumnezeu față de noi : Dumnezeu l-a trimis în lume pe Fiul său unul născut, ca noi să avem viață prin El” (1 In 4,9). El a voit o mamă pentru Fiul său care să îl nască într-un mod uman dar, în același timp, el a ales o fecioară ca semn al filiației divine a Cuvântului. În împlinirea planului mântuitor al Tatălui credința Mariei a ocupat un rol decisiv: “Cristos a fost crezut și zămislit prin credință. Mai întâi s-a produs credința in inima Mariei și apoi a avut loc zămislirea în sânul ei.”

În enciclica Redemptoris Mater, Sfântul Părinte compară credința Mariei cu credința lui Abraham. El amintește că istoria lui Israel a început printr-un act de credință din partea lui Abraham care a crezut în Dumnezeu devenind astfel strămoșul unei descendențe numeroase (cf. Gen 15,5-6). La începutul Noii Alianțe credința Mariei exercită o influență hotărâtoare în împlinirea misterului Întrupării. Crezând în cuvintele Tatălui, Maria îl zămislește pe Cristos și, prin Cristos, pe toți cei care vor crede în El și voi fi mântuiți. Ea devine, ca și Abraham, “părintele unui mare popor” (Gen 12,2). În virtutea unei iluminări interioare, Elisabeta, înțelegând măreția Mariei, exclamă: “Binecuvântată ești tu între femei și binecuvântat este rodul trupului tau” (Lc 1,42). Cuvintele profetice ale Fecioarei exprimă consecințele acestei binecuvântări: “De acum mă vor ferici toate generațiile, căci mari lucruri a înfăptuit pentru mine Cel Puternic” (Lc 1,48-49).

Sfântul Părinte, în argumentarea asemănării dintre Abraham și Maria, evocă momentul vizitei celor trei oaspeți misterioși la locuința lui Abraham (cf. Gen 18,1-15). Această întâlnire prefigurează Bunavestire când Fecioara intră în comuniune cu cele trei persoane ale Sfintei Treimi: “Prin fiat-ul Mariei, rostit la Nazaret, Întruparea a devenit împlinirea minunată a întâlnirii lui Abraham cu Dumnezeu.”

Fericită pentru că a crezut în împlinirea planului lui Dumnezeu (cf. Lc 1,45), Sfânta Fecioară se află “în fruntea celor smeriți și săraci ai Domnului” (LG 55) inspirând fiecare membru al Bisericii să creadă în Cuvântul Tatălui după modelul drumului ei de credință.

III.1.2. Umilința ca temelie a sfințeniei

Una din trăsăturile esențiale ale Sfințeniei Fecioare este umilința. Despre aceasta Sf. Ludovic Maria Grignon de Montfort scria: ”Maria, în viața sa, a fost cu totul necunoscută: de acum este numită Duhul Sfânt și de Sfânta Biserică «Alma Mater», adică mama ascunsă și tainică. Umilința ei a fost atât de adâncă încât nu a avut pe pământ o înclinare mai puternică și mai constantă ca aceea de a rămâne totdeauna mică și neînsemnată în fața ochilor ei proprii și înaintea oricărei făpturi pentru a nu fi cunoscută decât numai de Dumnezeu.”

Pentru a-și împlini planul mântuitor Dumnezeu are nevoie doar de persoane care i se încredințează cu toată umilința și disponibilitatea unui slujitor. Pentru aceasta, El a ales-o pe fecioara din Nazaret, care, prin cuvintele: “Iată, sunt servitoarea Domnului, facă-mi-se după cuvântul tău!”, îi lasă lui Dumnezeu întregul spațiu pentru lucrarea lui creatoare. Consimțământul la planul Tatălui, Maria înfăptuiește primul act de slujire, de supunere și abandonare totală în voința Domnului (cf. RM 39). Răspunsul ei a fost considerat ca “o culme a comportamentuluireligiosfață de Dumnezeu” șitotodată, “expresie a uneidisponibilități passive și a uneipromptitudini active, un golabisalși o plinătatetotală.”

ÎnVechiul Testament eraunumițislujitoritoțiceichemațisăîmplinească o misiuneînfavoarealui Israel: Abraham, Moise, Iacob, David. SlujitoriicredincioșiailuiIahveereau, de asemenea, profețiișipreoții.Exemple de fidelitateșislujireoferășiunelefemeicareginaEsteracare,înainte de a intervene însprijinulpoporuluisău, se roagăluiDumnezeunumindu-se roabalui (cf. Est 4,17).

Maria, proclamându-se slujitoare a Domnului, se angajeazăînrealizarea perfecta a slujiriipe care Dumnezeu o așteaptă de la ea.

Încuvintele “Iată, sunt servitoarea Domnului” (Lc 1,38), Sfântul Părinte semnalează o prevestire a aceluia care va spune despre sine: “FiulOmului nu a venitsă fie servit, ci săserveascășisă-șideaviațacarăscumpărarepentrumulți” (Mc 10-45). De fapt, viațaluiIsus a fost o continuăslujiredeși, caFiu al luiDumnezeu, ar fi avutdreptulsă fie slujitpentrucă El este: “Alfa și Omega, Întâiul și Ultimul, Începutul și Sfârșitul” (Ap 22,13), răsfrângerea luminoasă a măreției Tatălui (cf. Evr 1,3). Cu toate acestea, învățându-i pe apostoli să nu dorească primatul puterii, ci al slujirii (cf. Mc 9,35), El însuși s-a dovedit a fi slujitorul tuturor.

Maria,deplin conștientă de demnitatea ce i-a fost conferită, se declară slujitoarea umilă a Domnului anticipând cuvintele lui Isus: “Dacă vrea cineva să fie cel dintâi, sa se facă cel din urmă dintre toți și servitorul tuturor” (Mc 9,35). Ioan Paul al II-lea subliniază că măreția Mariei este înrădăcinată în umilința ei căci tocmai în această umilință Dumnezeu a ales-o și a umplut-o cu har (cf. Lc 1,28). Fecioara însăși mărturisește în Magnificat: “a privit la umilința slujitoarei sale […] căci mari lucruri a înfăptuit pentru mine Cel Puternic” (Lc 1,48-49). Sfântul Părinte scrie: ”Nu era semn al umilinței întrebarea “Cum se va înfăptui aceasta, deoarece eu nu cunosc bărbat?” (Lc 1,34). Maria tocmai aflase că va deveni mama Fiului lui Dumnezeu și voia doar să știe modalitatea prin care acest plan se va realiza. Papa continuă apoi: “Întrebarea ei a exprimat umilința credinței, dispoziția sa de a-și pune întreaga existență în serviciul misterului divin fără a înțelege cum se poate întâmpla acest lucru.”

Punctul culminant al umilinței sau al supunerii în credință se regăsește în cuvintele: “Iată sunt servitoarea Domnului : facă-mi-se după cuvântul tău”(Lc 1,38).

Conformându-se voinței divine, fără rezerve sau îndoieli, Maria prefigurează atitudinea lui Isus la intrarea sa in lume, când, potrivit Scrisorii către Evrei, Fiul s-a adresat Tatălui: “Tu nu ai voit nici jerfe, nici ofrande, ci mi-ai plăsmuit un corp […] Atunci am zis: Iată vin eu să fac voia ta, Dumnezeule” (Evr 10,5-7). În mod similar, Maria este gata să trăiască tot ceea ce Tatăl a pregătit pentru ea, până la spada care pe Calvar îi va străpunge inima (cf. Lc 2,35). În acest sens, Suveranul Pontif notează că relația Mariei cu Tatăl – ca fiică predilectă (LG 53), cu Fiul – ca mama sa și cu Duhul ca templu al acestuia, nu a scutit-o în viața ei pământească de eforturile condiției umane: ”Maria a trăit din plin realitatea zilnică a atâtor familii umile din timpul său; ea a cunoscut sărăcia, durerea, fuga, exilul, confuzia. Cu toate acestea […] Maria a cultivat o credință absolută în planul lui Dumnezeu. În abisul acestei fidelități este înrădăcinat abisul măreției care o face “umilă și slăvită mai mult decât orice altă făptură” (Dante, Par XXXIII, 2).”

III.2. Noul sens al maternității Mariei în lumina evenimentului de la Cana

Pe drumul ascultării credinței (cf. Rom 1,6) se înscrie întreaga existență a Mariei chiar dacă ea nu a înțeles pe deplin misterul Fiului ei. Sfânta Scriptură relatează două momente în care Maria, cumpănind în inimă evenimentele din viața lui Isus, căuta să le înțeleagă în lumina credinței. Un prim moment îl constituie vizita păstorilor, prilej cu care Fecioara a păstrat în inimă cuvintele acestora (cf. Lc 2,19).

Cu ocazia găsirii lui Isus printre învățătorii legii în Templu și ascultând răspunsul lui Isus: “De ce m-ați căutat ? Nu știați că trebuie să mă aflu la Tatăl meu?” (Lc 2,49), Maria și Iosif nu au înțeles mesajul copilului de doisprezece ani (cf. Lc 2,50). În consencință, deși Mariei i se revelase misterul Întrupării devenind mama Fiului lui Dumnezeu, ea nu cunoștea amănunte referitoare la persoana sa sau a Fiului ei. Astfel, contactul cu Fiul său se realizează “numai în și prin credință” (RM 17).

Din ziu Buneivestiri până la prima manifestare publică a lui Isus, Fecioara Maria a dus o viață ascunsă, obișnuită, crescându-l pe Fiul lui Dumnezeu în armonia familiei din Nazaret și înaintând “în peregrinarea credinței” (LG 51).

Pe linia răspunsului dat de Isus în Templul din Ierusalim, se înscriu altele două, date în momente diferite în timpul vieții sale publice. Mai întâi, la exclamația unei femei din mulțumire : “Ferice de sânul ce te-a purtat și de pieptul ce l-ai supt!” (Lc 11,27), răspunsul lui Isus este prompt: “Ferice mai curând de cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu și-l păstrează !” (Lc 11,28).

Ioan Paul al II-lea explică sensul acestor cuvinte: “El [Isus] a voit să deplaseze atenția de la maternitatea înțeleasă numai ca legătură trupească, pentru a o îndrepta spre acele legături tainice, spirituale, care se formează din ascultarea și păzirea cuvântului lui Dumnezeu” (RM 20).

Sinopticii relatează un alt moment în care lui Isus îi sunt adresate cuvintele: “mama ta și frații tăi stau afară și vor să te vadă” (Lc 8,20). Răspunsul lui Isus este edificator: “Mama mea și frații mei sunt cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu” (Lc 8,21). Acest nou tip de maternitate o are în vedere în mod special pe Maria pentru că, dându-și consimțământul la Bunavestire, ea a fost prima care a crezut și a ascultat cuvântul lui Dumnezeu. Astfel, dincolo de demnitatea de a fi mama lui Isus după trup, Fecioarei Maria i se conferă o nouă demnitate: aceea de a fi mamă pentru că ascultă cuvântul lui Dumnezeu, îl păstrează și îl meditează în inima ei (cf. Lc 2,19). Ceea ce unește cele două maternități este credința: “Dacă prin credință Maria a devenit Născătoarea Fiului ce i-a fost dăruit de Tatăl prin puterea Duhului Sfânt, păstrându-și neatinsă fecioria, tot prin credință a descoperit și a primit cealaltă dimensiune a matenității ce i-a fost dezvăluită de Isus pe măsura realizării misiunii lui mesianice” (RM 20).

De fapt, cele două maternități îi sunt caracteristice Mariei din prima clipă în care a crezut și a aderat la planul mântuitor al Tatălui. Progrezând în credință și aderând la misterul Fiului său, Maria devine, după o expresie a Sf. Părinte, pima discipolă a lui Isus, prima care, înaintea apostolilor, este chemată să-l urmeze (cf, RM 20).

În predicile sale, Sf. Bernard amintea că Maria “crede, are încredere și acceptă.” Această aserțiune reărezintă principiul de bază al vieții Sfintei Fecioare. Cele trei caracteristici: credința, încrederea și acceptarea se undesc în mod ideal în atitudinea ei manifestată cu ocazia prezenței la nunta din Cana. În realatarea acestui eveniment evanghelistul prezintă prima intervenție a Mariei în viața publică a lui Isus și cooperarea ei la misiunea Fiului.

La începutul relatării, Sf. Ioan subliniază că “mama lui Isus era acolo” (In 2,1) voind, parcă, să sugereze că această prezență va sta la originea interveției sale. Autorul sacru semnalează în continuare o altă prezentă: “Isus de asemenea fu invitat la nuntă, cu discipolii săi” (In 2,2). La această precizare, Ioan Paul al II-lea remarcă faptul că la Cana, cât și în evenimentul Întrupării, Maria este cea care pregătește intrarea Mântuitorului: “Fiul pare invitat datorită mamei” (RM 21).

Adresându-se lui Isus prin cuvintele: “Nu mai au vin!” (In 2,3), Maria își exprimă preocuparea pentru situația neplăcută în care se găseau mirii, așteptând un semn extraordinar din partea lui Isus. Gestul Mariei indică curajul credinței întrucât Isus nu înfaptuise nici un miracol până în acel moment. Dacă la Bunavestire a crezut în miracolul nașterii feciorelnice, la Cana, crezând în puterea încă nedezvăluită a Fiului, Maria confirmă din nou disponibilitatea sa totală față de Dumnezeu. “Credința ei provoacă primul semn al lui Isus și contribuie la trezirea credinței ucenicilor” (RM 21). Prin aceste cuvinte Papa evidențiază faptul că Maria îi precede pe apostoli în credință, aceștia crezînd după realizarea miracolului (cf. In 2,11).

Răspunsul lui Isus: “Ce ne interesează pe noi, femeie? Ceasul meu nu a venit încă” (In 2,4) pare un refuz, punând parcă la încercare credința Fecioarei. Termenul femeieutilizat de Isus și pe Calvar (cf. In 19,26) comportă o anumită distanțare față de mama sa pentru a sublinia că El este dependent numai de Tatăl și pentru a arăta că ea este chemată să coopereze la planul lui Dumnezeu, cooperare care, angajând o credință totală, solicită depășirea rolului natural de mamă.

Ceasul despre care vorbește Cristos indică “clipa hotărâtoare de Tatăl în care Fiul își împlinește lucrarea și trebuie să fie preamărit” (RM 21). Cu toate că motivația formulată de Isus părea destul de fermă, Maria perseverează în credință spunându-le servitorilor: “Faceți orice vă va spune” (In 1,5). Aparentul refuz împreună cu înfăptuirea miracolului revelează măreția credinței Mariei.

Despre evenimentul petrecut la Cana, Conciliul Vatican II notează: “La nunta din Cana Galileii, [Maria] îndemnată de compătimire a determinat prin mijlocirea sa începutul minunilor lui Isus-Mesia” (LG 51). Comentând expresia “a determinat începutul minunilor” pe care Conciliul o preia din textul lui Ioan, Sf. Părinte semnalează faptul că termenul grecesc archè tradus prin începuteste folosit de autorul sacru și în Prologul Evangheliei sale: “La început era Cuvântul” (In 1,1). Astfel, papa pune în legătură prima origine a gloriei lui Cristos în eternitate cu prima manifestare a aceleiași glorii în misiunea sa pământească.

Prima dezvăluire a puterii mesianice a lui Isus este determinată de intervenția Fecioarei în favoarea celor aflați în impas. Ea mijlocește pentru ei conturându-se astfel, pentru prima oară, rolul ei de mijlocitoare între Dumnezeu și oameni. Sf. Părinte scrie: “Din descrierea evenimentului din Cana se conturează ceea ce se manifestă concret ca noua maternitate după spirit și nu numai după trup. Și anume, grija Mariei față de oameni, ajutorul pe care ea îl dă în toate nevoile și lipsurile lor” (RM 21).

În semnul îndăptuit de Isus, Părinții Bisericii au întrezărit dimensiunea simbolică a acestui eveniment: apa preschimbată în vin simbolizând trecerea de la Vechea la Noua Alianță. Deși ceasul nu a sosit încă, prin cererea ei, Maria a grăbit procesul intrării în Noul Legământ și deci, procesul mântuirii tuturor oamenilor. “În actul ei de credință, Maria apare ca reprezentantă a umanității aflată în dificultate și a iudaismului în speranța mesianică; ea este figura umanității și a Israelului care așteaptă o eliberare.”

Ioan Paul al II-lea amintește că miracolul din Cana conține, printre altele, o profundă semnificație euharistică: “Înfăptuindu- în apropierea sărbătorii Paștelui iudaic (cf In 2,13), Isus iși manifestă, ca și ăn gestul înmulțirii pâinilor, intenția de a pregăti adevărata sărbătoare pascală: Euharistia.” Astfel, vinul cel bun (In 2,10) prefigureză sângele Noului Legământ.

Întrucât credința Preacuratei Fecioare precede prima manifestare a puterii mesianice așa cum a precedat și venirea lui în lume, ea întruchipează atitudinea despre care Cristos avea să spună: “Ferice de cei ce nu au văzut și au crezut !” (In 20,29). Minunea reprezintă un răspuns la perseverența credinței iar Maria devine astfel un model de credință pentru întregul popor al lui Dumnezeu.

Bogat în semnificații, evenimentul petrecut la Cana Galileii contribuie la conturarea rolului Mariei în misterul lui Cristos și al Bisericii. Noua maternitate a Fecioarei, revelată la începutul activității publice a lui Isus, va fi confirmată de cuvintele lui Cristos Răstignit în momentul culminant al împlinirii Jertfei răscumpărătoare a Fiului lui Dumnezeu.

III.3. Mama lui Cristos în misterul crucii

III.3.1. Pregătirea Mariei pentru misterul crucii

De-a lungul vieții sale pământești, Preacurata Fecioară și-a reînnoit mereu actul de credință supunându-se voinței divine și dăruindu-se cu iubire lui Dumnezeu.

Credința la care este chemată Maria nu este ușoară. În concluzia lui Iosif asupra sarcinii logodnicei sale, în respingerea amară trăită la Betleem, în fuga în Egipt, în masacrul copiilor nevinovați, Maria a fost mereu chemată să creadă, să aibă încredere și să iubească.

Pe linia acestor încercări se înscrie și trista profeție a lui Simeon referitoare la destinul mesianic al lui Isus.

Iosif și Maria, supunându-se legii care prevedea răscumpărarea fiilor întîi-născuți și purificarea mamei, s-au prezentat la Templu pentru a-l oferi pe Isus (cf. Lc 2,22). Gestul împlinirii legii dobândește semnificația unei sincere consacrări lui Dumnezeu, în locul prezenței sale: Templul. În schimbul jertfei cerute de legea Domnului de a oferi “o pereche de turturele sau doi pui de porumbel” (Lc 2,24), Maria oferă, în realitate, “adevăratul miel care va trebui să răscumpere omenirea, anticipând prin gestul său ceea ce era prefigurat în jertfele rituale ale Vechii Legi.”

Istoria prezentării la Templu coincide cu o importantă intervenție a Duhului Sfânt. Simeon, un om profund religios căruia i s-a promis că nu va muri înainte de a-l vedea pe Mesia, se îndreaptă „împins de spirit” (Lc 2,27) spre Templu unde întâlnește familia sfântă din Nazaret. Animat de bucuria întâlnirii cu Mântuitorul, bătrânul Simeon rostește: „Acum, stăpâne, după cuvântul tău, îi poți da drumul servitorului tău cu pace” (Lc 2,29). El vestește, totodată, că cel prezentat la Templu va fi „lumină spre luminarea neamurilor” (Lc 2,32), gloria poporului său, precum și răscumpărarea omenirii întregi. Inspirat de Duhul Sfânt, Simeon îi destăinuie Mariei participarea la destinul dureros al lui Isus: „Iată, acesta este pus spre căderea și ridicarea multora în Israel, și ca un semn al împotrivirii, iar ție însăți o spadă îți va străbate sufletul, ca să se dezvăluie cugetările multor inimi” (Lc 2,34-35). Cu aceste cuvinte Duhul o pregătește pe Maria pentru drumul anevoios pe care îl va parcurge alături de Fiul. Astfel, „vistirea lui Simeon apare ca o a doua vestire către Maria, întrucât îi arată dimensiunea concretă, istorică în care Fiul ei își va îndeplini misiunea, și anume înconjura de neînțelegere și durere” (RM 16). Despre înrâurirea pe care au avut-o cuvintele profetice asupra Mariei, Sfântul Părinte notează: „Când Maria și-a luat copilul din brațele lui Simeon, a înțeles că îl primea pentru a-l oferi. Maternitatea ei avea să o implice în soarta lui Isus și orice opoziție îndreptată împotriva lui va implice în soarta lui Isus și orice opoziție îndreptată împotriva lui va atinge și inima ei.”

Într-adevăr, Cristos, semnul împotrivirii, a fost respins de o mare parte a poporului iudeu iar Simeon, punând în lumină ostilitatea crescândă a celor care se vor împotrivi lui Isus, subliniază consecința acesteia asupra Mariei: „o spadă îți va străbate sufletul” (Lc 2,35). Acesta este o prevestire a patimii Fiului care devine și patima mamei. Ea va începe deja cu prilejul următoarei vizite la Templul din Ierusalim, când Maria trebuie să renunțe la copilul pe care l-a născut și să accepte întâietatea adevăratului Tată și a locuinței sașe, Templul (cf. Lc 2,49). Apoi, timpul activității publice a lui Isus însemna timpul retragerii Fecioarei într-un plan secund pentru ca, eliberându-și Fiul de orice legătură familială, El să-și îndeplinească misiunea de răscumpărare. Prin urmare, răspunsul de credință al Mariei constă în acceptare, pe de o parte, și renunțare, pe de altă parte. În acest mod, Maria este pregătită pentru misterul Crucii care nu se încheie pe Golgota: „Fiul ei rămâne un semn al contradicției, iar ea este cufundată în durerea acelei contradicții, în durearea maternității mesianice până la sfârșit.”

În intervenția sa, bătrânul Simeon indică finalitatea sacrificiului lui Isus și a suferinței Mariei: toate acestea se vor împlini „ ca să se dezvăluie cugetările multor inimi” (Lc 2,35). Isus îi invită pe oameni să ia o decizie fundamentală iar de alegerea făcută în favoarea sau împotriva sa depinde ridicarea sau căderea lor (cf Lc 2,34).

Dacă Maria l-a precedat în suferință pe Fiul ei, acest lucru nu umbrește cu nimic primatul lui Isus. Conciliul Vatican amintește că ea „s-a oferit total pe sine, ca slujitoare a Domnului. Persoanei și lucrării Fiului său, punându-se în slujba misterului Răscumpărării, în dependență de Cristos și împreună cu El” (GS 56). Așadar, cooperarea Mariei s-a realizat în dependența de Cristos și împreună cu El.

Cuvintele lui Simeon pun în lumină rolul femeii în misterul mântuirii. Într-adevăr, „Maria nu este doar o persoană individuală, ea este și Fiica Sionului, femeia nouă așezată alături de Mântuitor pentru a ne împărtășii patima sa și pentru a face să se nască în Spirit fiii lui Dumnezeu.”

Episodul prezentării la Templu se încheie cu profeția Anei, o femeie consacrată cu totul lui Dumnezeu care 1nu se îndepărta de Templu, ci zi și noapte servea în posturi și rugăciuni” (Lc 2,37). Ea vorbește cu zel despre Isus mărturisind, în acest fel, credința sa simplă și generoasă, credință care-i pregătește pe alții să-l întâmpine pe Mesia în existența lor. Prezența ei confirmă semnificația și valoarea prezenței femeii în planul de mântuire al Tatălui. Intenția divină de a solicita angajamentul femeii în lucrarea de răscumpărare reiese din faptul că Dumnezeu alege o femeie care să vorbească despre venirea lui Mesia. Pe de altă parte, profeția lui Simeon este îndreptată numai către Maria, cu toate că Iosif era prezent la ritualul jertfei.

Cuvintele profetice ale lui Simeon nu au descurajat-o pe Preacurata Fecioară pe drumul credinței. Asociindu-se misiunii Fiului, ea a devenit cooperatoare fidelă în opera de răscumpărare. Prezența ei sub cruce este semnul că Maria a urmat până la capăt itinerarul dureros trasat de Duhul Sfânt și vestit prin gura profetului.

III.3.2. Testamentul lui Cristos Răstignit

Prima persoană asociată lui Isus în misterul suferinței și al iubirii este Maria, mama sa. Participarea ei la sacrificiul răscumpărător a început în momentul Buneivestiri odată cu al său fiatdat lui Dumnezeu, si a continuat pe parcursul întregii activități publice a lui Isus. Totuși, asocierea Fecioarei la misiunea lui Cristos atinge punctul culminant pe Calvar, în momentele agoniei și morții Mântuitorului.

Drumul Mariei a fost drumul mereu reînnoit al credinței până la suferința sa, marea, misterioasa, abisala suferință de pe Calvar. Îngerul Gabriel îi vestise că Fiul ei „va fi mare și se va chema Fiul celup Preaînalt. Domnul Dumnezeu îi va da tronul lui David, tatăl său, și va domni peste casa lui Iacob de-a pururi, iar domnia lui nu va avea sfârșit” (Lc 1.32-33). Păstrând aceste cuvinte în inima ei,realitatea Calvarului părea să dezmintă total promisiunile de la Bunavestire: „Fiul ei agonizează pe acel lemn ca un răufăcător. «Disprețuit și cel din urmă dintre oameni, om al durerilor…; era disprețuit și neluat în seamă» ca și nimicit (cf Is 53,3-5). Ce mare, ce eroică este atunci ascultarea credinței pe care Maria o arată în fața «hotărârilor de nepătruns» ale lui Dumnezeu!” (RM 18) După cum notează Cardinalul Ratzinger: „Aici credința a atins cea mai profundă nimicire de sine (kenoza) și este învăluită într-o obscuritate totală. Și totuși, tocmai atunci ea este unită pe deplin cu profunda nimicire de sine (kenoza) a lui Isus.”

Sub cruda desfășurare a evenimentelor – condamnarea oamenilor, biciuirea, răstignirea – capătă consistență motivul cel mai profund al morții lui Cristos: mântuirea oamenilor. Prin credința ei nezdruncinată, Maria paricipă în mod intim la jertfa lui Cristos, recunoscând în aceasta planul de răscumpărare al Tatălui: „La picioarele crucii este Maria, maica durerii, această femeie care are inima sfâșiată de durere, dar care este pregătită să accepte moartea Fiului. Mama, plină de tristețe, recunoaște și acceptă în sacrificiul lui Isus voința Tatălui pentru răscumpărarea lumii.”

Conciliul Vatican II subliniază dimensiunea profundă a prezenței Fecioarei pe Calvar amintind că ea „a păstrat cu fidelitate unirea cu Fiul său până la picioarele crucii unde […] a suferit adânc împreună cu Fiul ei Unul Născut și s-a unit cu suflet de mamă la jertfa lui, consimțind cu iubire la sacrificarea Victimei născute din ea.” (LG 58). În inima ei se reflectă întreaga suferință a Mântuitorului împlinindu-se astfel cuvintele profetice ale lui Simeon referitoare la spada care avea să-i străpungă sufletul (cf. Lc 2,35). Consensul dat la jertfirea lui Isus nu constă într-o acceptare pasivă, ci este un act de iubire autentică, profundă, totală prin care își sacrifică propria inimă de mamă: „Nimeni nu a trăit ca mama Răstignitului misterul Crucii, cutremurătoare întâlnire a transcendenței divine cu iubirea…Nimeni, asemenea Mariei nu a primit în inimă acel mister: acea dimensiune cu adevărat divină a răscumpărării care s-a înfăptuit pe Calvar prin moartea Fiului, împreună cu jertfa inimii ei de mamă, împreună cu al său fiat definitiv” (DM 9).

În scrierile sale, Sfântul Părinte nu ezită să descrie rolul Mariei de colaboratoare unică în opera de mântuire subliniind că, prin asocierea la sacrificiul lui Cristos, ea rămâne subordonată unicului Mântuitor. Dezvoltând această reflexie, papa evocă cuvintele Sfântului Paul: „Suntem colaboratorii lui Dumnezeu” (1Cor 3,9), prin care apostolul susține posobilitatea omului de a colabora cu Dumnezeu prin răspândirea Evangheliei excluzând, în mod evident, orice egalitate cu Tatăl. Dacă colaborarea creștinilor la actul mântuirii se realizează după evenimentul Calvarului, participarea Mariei, însă, a avut loc în cursul evenimentului și s-a extins pe toată întinderea operei răscumpărătoare a lui Cristos. În unire cu Cristos și subordonată lui, ea a colaborat la obținerea harului mântuirii omenirii întregi.

Rolul Mariei de colaboratoare are ca fundament maternitatea ei divină. De la zămislirea lui Cristos și până la răstignirea lui, „ea a cooperat într-un mod cu totul deosebit la opera Mântuitorului, prin ascultare, credință, speranță și iubire aprinsă pentru a reda sufletelor viața spirituală” (LG 61). Dar, continuă Sf. Părinte: „În ciuda singularității condiției sale, Maria este și ea destinatara mântuirii. Ea este prima răscumpărată, eliberată de Cristos în modul cel mai sublim în neprihănita sa zămislire.”

Aprofundând semnificația acestei cooperări a Mariei la planul de mântuire, papa evocă imaginea Fecioarei ca Noua Evă: „Creând omul, bărbat și femeie (cf. Gen 1,27), Dumnezeu vrea să pună chiar și în evenimentul mântuirii pe Noua Evă alături de Noul Adam. Perechea strămoșilor a deschis calea păcatului; o nouă pereche, Fiul lui Dumnezeu în colaborare cu mama sa, a redat ființei umane demnitatea sa originară.”

Pius al XII-lea dezvoltă în scrierile sale aceleași gânduri: „Ea (Maria) a fost aceea care, mereu intim unită cu Fiul ei, ca Noua Evă, l-a oferit Tatălui etern, pe Golgota, sacrificându-și drepturile și iubirea ei de mamă pentru toți fii lui Adam pătați de rușinoasa cădere a acestuia.”

Astfel, asociată biruinței lui Cristos asupra păcatului Protopărinților noștri, Maria este „o adevărată mamă a celor vii” (LG 56).

De pe înălțimea crucii, Isus răstignit și părăsit pare să spună: „Am făcut să apună totul în mine…totul! Nu mai sunt frumos, nici puternic; aici sus dreptatea a murit; știința nu se cunoaște, adevărul dispare. Rămâne doar iubirea mea care a voit să reverse pentru tine bogățiile mele de Dumnezeu.” Într-adevăr, dăduse totul: o viață alături de Maria în sărăcie și ascultare, trei ani de propovăduire revelând Adevărul, mărturisindu-l pe Tatăl, promitându-l pe Duhul Sfânt și săvârșind miracole de iubire; trei ore pe cruce de unde le dăruiește călăilor iertarea, tâlharului îi deschide Raiul, iar omenirii o dăruiește pe mama sa. Cuvintele lui Isus adresate Mariei: „Femeie, iată fiul tău” (In 19,26) dezvăluie dorința sa de a da Bisericii ca mamă pe aceea care l-a conceput în sânul neprihănit prin acțiunea Duhului Sfânt:

„La picioarele crucii, atunci când ea îl primește pe Ioan ca fiu, atunci când cere, împreună cu Cristis, iertarea Tatâlui pentru cei care nu știu ce fac (cf Lc 23,34), Maria, în ascultarea desăvârșită față de Duhul Sfânt, experimentează bogăția și universalitatea iubirii lui Dumnezeu, care îi lărgește inima și o face capabilă să îmbrățișeze tot neamul omenesc. Ea devine astfel maica tuturor și a fiecăruia dintre noi” (VS 120).

Expresia lui Isus: „Femeie, iată fiul tău” (In 19,26) îi permite Mariei să înțeleagă noua relație maternă ca o continuare într-un plan superior a celei precedente. Pierzându-și Fiul, ba chiar văzându-l înlocuit cu unul dintre ucenici: cu Ioan, ea îl lasă pe Dumnezeu pentru Dumnezeu contribuind, pin această pierdere acceptată, iubită, la nașterea lui Isus în inimile celor încredințați ei.

Noua maternitate a Fecioarei este rodul iubirii care și-a atins plinătatea lângă lemnul crucii pin participarea ei la iubirea mântuitoare a Fiului (cf RM 23). De fapt, întregul mister al Răscumpărării este pus sub semnul iubirii: „Tatăl, Isus, Maria, noi! Tatăl a permis ca Isus să se simtă părăsit de El pentru noi ; Isus a acceptat părăsirea Tatălui și s-a lipit de mama sa pentru noi. Maria a împărtășit părăsirea lui isus și a acceptat pierderea Fiului pentru noi. Noi, deci, suntem puși pe primul loc. Iubirea este aceea care face aceste nebunii.”

După ce l-a încredințat pe Ioan Mariei prin cuvintele: „Femeie, iată fiul tău” (In 19,26), Isus răstignit se adresează ucenicului său iubit spunându-i: „Iată mama ta” (In 19,27). Sfântul Părinte explică sensul acestor cuvinte: „Acesta este testamentul lui Cristos pe cruce: pe de o parte, încredințează Biserica în grija mamei sale; pe de altă parte, El o încredințează pe mama sa în grija Bisericii. Scena Calvarului dezvăluie secretul adevăratei pietăți mariane care este o iubire filială de abandonare și recunoștință față de Maria, o iubire de imitare și de consacrare a persoanei sale.”

Cuvintele: „Iată mama ta! (In 19,27) exprimă dorința lui Isus de a inspira ucenicilor o atitudine de iubire și incredere față de Maria, recunoscând-o ca mamă a tuturor. La școala mamei lui Cristos, ucenicii învață să realizeze un raport intim și constant cu El, Răscumpărătorul lumii.

În diferite scrieri ale sale, papa amintește că Maria este calea care conduce la Cristos pentru că acțiunea Mariei în planul mântuirii este întotdeauna cristocentric. Într-o lectură profundă, Sfântul Părinte exprimă această realitate scriind: „Dumnezeu Trinitate a voit să înceapă și să completeze marile mistere ale istoriei lumii cu colaborarea responsabilă și fidelă a umilei slujitoare din Nazaret.”

Prima manifestare a legăturii dintre Maria și noii săi fii coincide cu adeziunea generoasă și imediată a apostolului Ioan la cuvintele lui Isus. Astfel, luând-o la sine pe Maria (cf In 19,27), el stabilește cu ea o profundă cominiune de viață spirituală.

Papa Ioan Paul al II-lea vede în cuvintele de încredințare ale lui Isus: „Iată mama ta” (In 19,27) temelia de bază a spiritualității mariane. Mântuitorul o dăruiește pe Maria fiecărui discipol iar voința lui este ca acesta, ca și Ioan, să o primească în locuința sa. Sensul profund al încredințării față de mama lui Cristos stă în a intra într-o relație afectivă, filială profundă cu Maria, permitându-i să patrundă în viața interioară, spirituală. Rolul Mariei în acest act de încredințare, după cum subliniază papa, este acela de a hrăni în inimile copiilor săi credința pe care ea a trăit-o pe parcursul vieții sale pământești. „Față de orice creștin, de orice om, Maria este aceea care a crezut cea dintâi și prin această credință de mireasă și mamă vrea să acționeze asupra tuturor acelora care i se încredințează ca fii” (RM 46).

În doctrina Sf. Părinte, spiritualitatea mariană se bazează pe două aspecte fundamentale: drumul de credință al Mariei și testamentul lui Cristos prin care omenirea este încredințată grijii materne a Fecioarei.

Femeie a credinței, Maria este prima persoană care a crezut în Cristos și l-a acceptat în viața ei; ea a participat în mod perfect la opera de mântuire aproape murind împreună cu Fiul său; prin testamentul lui Isus, ea a devenit mama întregii umanități călăuzind-o pe drumul său de credință și conlucrând cu Duhul Sfânt în comunicarea darului credinței.

Astfel, se poate conchide că fiecare aspect al dimensiunii vieții creștine este marian. Sf. Părinte definește în termeni expliciți caracteristicile și intensitatea acestei orientări mariane: „crestinul, ca și apostolul Ioan o primește întru ale sale pe mama lei Cristos și o introduce în tot ceea ce constituie viața lui interioară, adică în eu-ul său uman și creștin” (RM 45). De fapt, dragostea discipolului din toate timpurile pentru Maria este o continuare a dragostei lui Isus pentru ea.

Măreția nemărginită a Maicii Domnului este un dar al iubirii lui Dumnezeu față de toți oamenii. Proclamând-o „fericită” (Lc 1,48), toate neamurile preamăresc lucrurile mari pe care Cel Atotputernic le-a făcut pentru ea (cf. Lc 1,49).

Călăuzită și întărită de Duhul Sfânt, Maria „a cooperat într-un mod cu totul deosebit la opera Mântuitorului prin ascultare, credință, speranță și iubire aprinsă pentru a reda sufletelor viața supranaturală” (LG 61).

În fiecare clipă a existenței sașe, ea a rămas fermă în credință. Chiar și pe Calvar, văzându-și Fiul suspendat între cer și pământ, a continuat să creadă că Isus era Fiul lui Dumnezeu și că, prin sacrificiul lui, El va transforma destinul omenirii. Ceea ce a urmat apoi, Învierea și coborârea Duhului Sfințitor, a constituit confirmarea definită a credinței Mariei. În inima ei, credința în Cristos înviat a dobândit cel mai complet și autentic aspect: acela al bucuriei.

Capitolul IV

Rolul Mariei în misterul Bisericii

IV.1. Aspectul marian al Bisericii

În lumina scrierilor lui Hans Urs von Balthasar, Klaus Hemmerle parcurge caracteristicile fundamentale ale Bisericii punând în evidență o a cincea caracteristică constitutivă: în afară de a fi una, sfântă, catolică și apostolică, Biserica este mariană. Într-adevăr, Maria, dăruită pe Calvar ca mamă ucenicului iubit (cf. In 19,26-27), trăiește prezența sa maternă în inima Bisericii, alături de fiecare dintre ucenicii Fiului ei. Strâns legată de misterul lui Cristos, Fecioara Maria participă la nașterea Bisericii încă din prima clipă a conturării ei ca și comunitate eclezială: „La temelia a ceea ce este Biserica de la început și ceea ce trebuie să devină necontenit, din generație în generație, printre toate neamurile pământului, se află aceea care «a crezut că se vor împlini cele spuse ei de Domnul» (Lc 1,45)” (RM 27).

În scrierile sale, von Balthasar o numește pe Maria mamă cosmicăa cărei imagine se contopește cu imaginea Bisericii născute din jertfa lui Cristos. Von Balthasar pune pe buzele lui Isus aceste cuvinte adresate nouă tuturor ca Biserică: „Ai izvorât din inima mea, iar eu m-am odihnit sub inima ta. Tu, cea căreia i-am dat viță cu multă suferință pe cruce, te vei prosterna în durerosul travaliu până la sfârșitul lumii. Imaginea ta apare misterios în penumbră contopindu-se cu imaginea mamei mele fecioare. Ea este o femeie unică dar în tine devine mamă cosmică. În tine și inima mea unică se deschide pentru a deveni inima lumii. Tu însăți ești misiunea sfântă a națiunilor, sfântă datorită mie, dar capabilăsă unifici lumea pentru mine, făcând să circule sângele meu în trupul istoriei.”

Despre nașterea Bisericii, Ioan Paul al II-lea scrie: „Biserica o salută pe Maria din Nazaret ca pe începutul ei” (RM 1). În baza acestei reflexii, von Balthasar amintește de trei momente ale formării Bisericii, în care prezența Mariei este fundamentală. Evenimentul Buneivestiri constituie un prim moment al nașterii Bisericii pentru că da-ul Fecioarei rostit la Întrupare oferă puncul de pornire al credinței noi în Cristos și generează identitatea noastră de fii ai lui Dumnezeu: „Biserica nu a început la Cezareea lui Filip și nici cu chemarea celor Doisprezece ci, înainte de toate, în căsuța din Nazaret, o dată cu consimțământul Fecioarei de a deveni mama Fiului lui Dumnezeu și a fraților săi, «ceilalți din seminția ei» (Ap 12,17).

Jertfa de pe Calvar este al doilea moment care coincide cu fondarea Bisericii. Iubirea Mariei atinge punctul culminant la picioarele crucii unde se naște noul popor al lui Dumnezeu, mântuit prin sângele Mielului. Aici, credința ei mare în cuvântul lui Cristos care vestise învierea lui a treia zi, „a rămas neclintită în fața dramei crucii și a păstrat mereu speranța în împlinirea operei mesianice, așteptând fără șovăire, după întunericul din Vinerea Sfântă, dimineața Învierii.”

Drumul de credință al Bisericii a început în ziua Rusaliilor când, într-o atmosferă de așteptare și rugăciune, cei din cenacol au primit revărsarea Duhului Sfânt asupra lor. Prezența Mariei în cenacol (cf Fap 1,14) este strâns legată de contribuția pe care a avut-o la începutul lucrării de mântuire a lui Cristos când, cu credință și supunere, a acceptat rolul de mamă a Mântuitorului.

„Aceea care prin consimțământul ei a provocat prima revărsare neotestamentară a Duhului Sfânt, pe drept avea să deschidă cu rugăciunea ei înflăcărată tânăra Biserică la harul plenar al Spiritului.”

Umplută de Duh la Întrupare (cf. Lc 1,28), Fecioara Maria a fost matora specială a prezenței Duhului în cenacol. Noua misiune care i-a fost conferită la picioarele crucii cerea tocmai această reînnoire a darului Duhului Sfânt în vederea rodniciei maternității sale spirituale.

În Faptele Apostolilor, după ce a amintit în parte numele ucenicilor (1,13), autorul sacru afirmă: „Aceștia toți într-un cuget stăruiau în rugăciune, cu câteva femei, cu Maria, mama lui Isus, și cu frații lui” (1,14). În acest cadru se distinge persoana Mariei, singura numită în mod explicit în afara apostolilor; ea reprezintă, astfel, un chip al Bisericii diferit și complementar față de cel ministerial. Maria îi precede pe apostoli în credință iar idealul de sfințenie la care întreaga Biserică tinde este deja prefigurat în ea. Prin urmare, pe lângă profilul ei petrin, Biserica are un profil marian: primul exprimând misiunea apostolică încredințată de Cristos, iar al doilea, sfințenia perfectă și supunearea totală la planul veșnic al Tatălui (cf Md 27).

Prezența Fecioarei în comunitatea din Ierusalim îndreptățește Conciliul să o numească „membru supraeminent și cu totul deosebit al Bisericii” (LG 53). Diferită de toți ceilalți credincioși prin privilegiile care i-au fost conferite – Neprihănita Zămislire, maternitatea divină și unica cooperare la lucrarea mântuitoare a Fiului – Fecioara aparține Bisericii și este membru deplin al ei; „Fiică a lui Adam ca și noi, ea aparține poporului celor răscumpărați pe care Isus i-a împăcat cu Tatăl.”

După evenimentul Rusaliilor, ea continuă să trăiască în comuniune fraternă în mijlocul comunității, participă la ascultarea învățăturilor apostolilor și la celebrarea euharistică (cf. Fap 2,42): „Cea care trăise în strânsă unire cu Isus în casa din Nazaret, trăiește acum în Biserică, în comuniune intimă cu Fiul său, prezent în Euharistie. Mama Fiului Unul Născut al lui Dumnezeu, Maria, este mama comunității care constituie Trupul mistic al lui Cristos.” Ea folosește darurile primite de la Tatăl în vederea realizării unei solidarități complete cu frații Fiului său, deveniți și fiii ei. Misterul iubirii cuprins în misterul lui Cristos, o implică în calitate de membru al Bisericii, în răspândirea Evangheliei. Sfântul Părinte o numește pe Fecioara „memoria vie a lui Isus, a Întrupării, Patimii, Morții și Învierii.” Ea le amintește ucenicilor chipul lui Cristos, iar prezența ei amintește prezența Fiului înalțat la cer.

Pornind de la faptul că Maria trăia în casa lui Ioan, ar fi fost surprinzător dacă ea nu i-ar fi comunicat multe din cuvintele pe care le-a păstrat în inima sa de-a lungul vieții pământești a lui Isus. Astfel, ea a încredințat apostolilor un tezaur sublim conținând amintirea sa de la Bunavestire, cea legată de copilăria, viața, ascunsă și misiunea Fiului său, contribuind la o mai bună înțelegere a Revelației. „Doar în Rai vom vedea cât datorează Biserica mamei lui Cristos în înțelegerea credinței.”

Ca membru supraeminent al Bisericii, Maria trăiește un raport unic cu persoanele Sfintei Treimi: “nimănui din lume nu i-a fost dat o experiență a iubirii trinitare a Tatălui, a Fiului și a Duhului Sfânt în aceeași măsură ca Mariei, mama Cuvântului Întrupat.” Ea este „fiica predilectă a Tatălui” (LG 53) care a avut deosebitul privilegiu de a putea repeta cuvintele adresate lui Isus de către Tatăl: „Tu ești Fiul meu cel iubit” (Lc 3,22). Așadar, demnitatea fundamentală a Mariei constă în aceea de a fi mama lui Cristos, Fiul lui Dumnezeu. Totodată, ea este prima dintre discipolii săi pentru că a fost „învățată de Dumnezeu” (cf. In 6,45) mai mult decât ceilalți ucenici.

După o expresie a Sfântului Paul, fiecare creștin este „templul Duhului Sfânt” (1Cor 6,19). Dar această afirmație dobândește o extraordinară semnificație în cazul Mariei: ea este cel mai pur templu în care locuiește a treia Persoană trinitară. De la Întrupare la evenimentul Rusaliilor, Duhul creator a călăuzit drumul de credință al Mariei, întărindu-i speranța și desăvârșindu-i iubirea. În virtutea darurilor primite, Maria a devenit prototipul, modelul și mama Bisericii (cf. LG 63). Într-o pagină remarcabilă, Sfântul Părinte scrie: „Femeie a tăcerii și a ascultării, docilă în mâinile Tatălui, Fecioara Maria este invocată de toate generațiile ca fericită pentru că a știut să recunoască minunile săvârșite într-însa prin Duhul Sfânt. Popoarele nu vor înceta să o invoce pe Maica milostivirii și vor afla întotdeauna refugiu sub protecția ei.”

IV. 2. Modelul Bisericii

Constituția dogmatică Lumen Gentium a Conciliului Vatican II, după ce a prezentat-o pe Maria ca “membru supraeminent și cu totul deosebit al Bisericii”, o declară „chipul și exemplul ei desăvârșit în credință și dragoste” (n,53) întrucât desăvârșirea ei o depășește pe aceea a tuturor celorlalți membrii ai Bisericii. „Sub acest aspect de model sau mai degrabă de prototip, Maria, prezentă în misterul lui Cristos continuă să rămână prezentă și în misterul Bisericii” (RM 42). Părinții conciliari atribuie Mariei rolul de prototip referindu-se în special la maternitatea și fecioria ei: „Într-adevăr, în misterul Bisericii, numită și ea pe drept cuvânt Mamă și Fecioară, Sfânta Fecioara Maria este cea dintâi, oferind în mod neasemuit și unic exemplu de Fecioară și Mamă” (Lg 63).

Maternitatea Fecioarei constituie un fapt unic și irepetabil: înainte de a-și exercita funcția maternă față de omenirea întreagă, Maria este mama Fiului lui Dumnezeu. „Ca și Maria, prima care a crezut primind cuvântul lui Dumnezeu revelat ei la Bunavestire și rămănându-i fidelă în toate încercările până la Cruce, Biserica devine mamă atunci când, primind cu fidelitate cuvântul lui Dumnezeu, «prin predicare și botez naște la o viață nouă și nepieritoare pe fiii zămisliți de la Duhul Sfânt și născuți din Dumnezeu» (Lg 64)” (RM 43). În continuare, Sfântul Părinte explică: „după cum Maria se află în slujba misterului Întrupării, tot astfel Biserica, prin har, se află în slujba misterului înfierii” (RM 43). Ambele, însă, manifestă aceeași iubire divină care dorește să se comunice tuturor credincioșilor.

După modelul Mariei, Biserica devine și „fecioara care păzește neatinsă și curată credința față de mirele ei și, imitând-o pe Maica Domnului său, prin puterea Duhului Sfânt, păstrează în mod feciorelnic credința neatinsă, speranța tare, iubirea sinceră” (LG 64). Papa amintește că Biserica este fecioară în sensul spiritual al integrității în credință, speranță și iubire și nu în trupul membrilor săi, în timp ce Maria este fecioarp atât în trup cât și în inimă, așa cum apare în intenția sa de a-și consacra fecioria Domnului, intenție manifestată ferm la Bunavestire.

Preacurata Fecioară reprezintă un model special al fecioriei trăite din iubire față de Dumnezeu arătând Bisericii ceea ce trebuie să fie în calitate de mamă și fecioară: „În figura concretă a Maicii Domnului, Biserica contemplă propriul său mister, nu numai pentru că aici se află modelul credinței feciorelnice, a carității materne și a alianței matrimoniale la care este chemată, dar și pentru că recunoaște în Maria propriul arhetip, figura ideală a ceea ce trebuie să fie, templul Duhului Sfânt, mama fiilor născuți în Fiul și Trupul lui”

În scrisoarea către Efeseni, Sfântul Paul ilustrează raportul sponsal dintre Cristos și Biserică prin următoarele cuvinte: „Cristos a iubit Biserica și s-a dat pentru ea spre a o sfinți, curâtind-o prin cuvânt în baia de apă, ca să-și poată pune alături de o Biserică măreață, fără nici o pată, fără creț sau ceva asemănător, ci să fie sfântă și nevinovată” (Ef 5,25-27). Conciliul Vatican II reia afirmațiile apostolului Paul și amintește că Biserica și-a atins deja perfecțiunea în Preacurata Fecioară în timp ce „credinciosii se străduiesc încă să crească în sfințenie învingând păcatul” (LG 65). Este accentuată astfel, diferența existentă între credincioși și Maria: în timp ce credincioșii primesc sfințenia prin Botez, Maria a fost ferită de orice pată a păcatului originar și anticipat răscumpărată de Cristos. Ea este modelul spre care Biserica privește contemplând darul minunat al plinătății ei de haruri încercând să-i imite perfecțiunea. Totodată, „Maria reprezintă pentru comunitatea credincioșilor paradigma unei sfințenii autentice care se realizează în unire cu Cristos.”

„Cea care a crezut în împlinirea cuvintelr lui Dumnezeu” (Lc 1,45) devine pentru Biserică și model de credință, așa încât credința Mariei, pe baza mărturiei apostolice a Bisericii, devine fără încetare credința poporului peregrin al lui Dumnezeu” (RM 28).

După ce a cooperat la opera de mântuire prin maternitatea sa feciorelnică, prin asocierea la jertfa lui Cristos și prin noua sa maternitate spirituală, Maria, modelul prin excelență al vieții creștine, este și exemplul iubirii materne de care trebuie să fie însuflețiți toți aceia care, în misiunea apostolică a Bisericii, conlucrează la regenerarea oamenilor” (LG 65).

IV. 3. Mamă și Mijlocitoare

Aleasă din veșnicie de Dumnezeu pentru a fi mama unicului său Fiu, Maria, slujitoarea credincioasă din Nazaret a răspuns cu o disponibilitate totală la acțiunea iubirii Tatălui. Pe Calvar, în virtutea cuvintelor lui Isus: „Iată fiul tău” (In 19,27), mama lui Cristos a devenit „Mamă în ordinea harului” (LG 61) a tuturor celor răscumpărați prin sângele Mielului. Dimensiunea maternă reprezintă elementul fundamental al relației dintre Fecioară și noul Popor al celor mântuiți. De aceea, Papa Paul al VI-lea proclamă Mamă a Bisericii dorind ca acest titlu să dobândească un loc considerabil în liturghia și în pietatea poporului creștin: „Noi o proclamăm pe Preasfânta Fecioară Maria Mama Bisericii, adică a întregului popor al lui Dumnezeu,atât a credincioșilor cât și a păstorilor care o numesc mamă preaiubitoare.”

Afirmând că Maria este pentru noi „mamă în ordinea harului” (LG 61), Conciliul Vatican II reliefează faptul că maternitatea ei spirituală nu se limitează doar la Ioan sau la ceilalți ucenici, ci se răsfrânge asupra întregii omeniri. Această misiune maternă universală a Fecioarei se exercită în asamblul raportului său unic cu Biserica și „dăinuie neîncetat în economia harului de la consimțământul dat prin credință la Bunavestire și menținut fără așeși” (Lg 62). Intrată în Împărăția Tatălui, Preacurata Fecioară continuă să-și exercite maternitatea spirituală mijlocind pentru fiii ei însă fără a pune în umbră unica și perfecta mijlocire a lui Cristos despre care apostolul Paul scrie: „Un singur Dumnezeu există și un singur mijlocitor între Dumnezeu și oameni, omul Isus Cristos […]dat pentru toți ca preț de răscumpărare” (1 Tm 2,5-6).

Totuși, participarea la mijlocirea lui Cristos în diferite sfere ale operei de mântuire este posibilă: „După cum la preoția lui Cristos participă în moduri diferite atât preoții, cât și poporul credincios, și după cum bunătatea unică a lui Dumnezeu este realmente răspândită în diferite feluri în făpturi, la fel și unica mijlocire a Răscumpărătorului nu exclude, ci suscită în făpturi o cooperare variată ce provine de la unicul Izvor” (LG 62). Întrucât izvorăște de la Isus, mijlocirea Mariei „nu împiedică în nici un fel unirea directă a credincioșilor cu Cristos, ci o înlesnește” (LG 60).

În scrierile sale, Sfântul Părinte parcurge evenimentele fundamentale în care Maria acționează ca mamă și mijlocitoare, în subordonare deplină față de unica mijlocire a lui Isus.

O primă participare la mijlocirea lui Cristos se manifestă la Bunavestire când Fecioara acceptă să devină mama unicului Mijlocitor. Maternitatea ei reprezintă dimensiunea esențială a mijlocirii sale deosebite, o mijlocire bazată pe disponibilitatea deplină față de voința Tatălui (cf RM 39). „Ca răspuns la această disponibilitate interioară a mamei sale, Isus Cristos a pregătit-o din ce în ce mai mult să devină pentru oameni «mamă în ordinea harului»” (RM 39).

În evenimentul de la Cana, “Maria joacă rolul de mijlocitoare, nu ca o străină, ci în calitatea ei de mamă, conștientă că în această calitate ea poate să aducă în fața Fiului său nevoile oamenilor” (RM 21).

După moartea lui Isus, „maternitatea ei rămâne în Biserică sub forma mijlocirii materne: intervenind pentru toți fiii săi, mama colaborează la acțiunea mântuitoare a Fiului Răscumpărător al lumii” (RM 40). Această mijlocire este universală întrucât izvorăște din răscumpărarea universală înfăptuită de Cristos.

Înălțată la cer, Maria continuă să-și exercite rolul său matern de mijlocitoare astfel încât „orice har ce ni se comunică are un triplu traseu: de la Dumnezeu la Cristos, de la Cristos la Fecioară, de la Fecioară la noi.”

Rolul de mijlocitoare a Preasfintei Fecioare Maria este un dar al lui Dumnezeu dăcut omenirii întregi. Tocmai de aceea, „Biserica nu pregetă să-l mărturisească, îl experimentează necontenit și îl recomandă inimii credincioșilor pentru ca, sprijiniți de această ocrotire maternă, să se atașeze mai strâns de Mijlocitorul și Mântuitorul lor” (LG 62).

CONCLUZIE

La sfârșitul acestei lucrări se poate constata marea iubire pe care Sf. Părinte o are dintotdeauna pentru Mama lui Cristos și se poate înțelege sensul acelui Totus tuus care semnifică viața sa și ministerul său petrin.

Un adevărat dar al Duhului pentru zilele noastre, aceasta, tocmai prin importanța și atenția deosebită acordată rolului Mariei în viața lui Cristos, a Bisericii și a fiecărui creștin în parte, într-o lume în care omul umblă în căutarea prezenței lui Dumnezeu în interiorul unei istorii marcate de experiența absenței lui Dumnezeu.

În gândirea Sf. Părinte, spiritualitatea mariană se bazează pe două aspecte fundamentale: credința Mariei și încredințarea Bisericii în grija ei maternă.

Ca femeie a credinței, „Maria a făcut loc lui Dumnezeu în inima sa, în planurile sale, în trupul său, în experiența sa de mireasă și de mamă. Credința ei o poartă pe drumuri necunoscute și neprevăzute, continuând să păstreze totul în inima sa, în intimitatea spiritului său, pentru a răspunde lui Dumnezeu și planului său de iubire cu o reînnoită adeziune”.

Angajată în legământul definitiv al lui Dumnezeu cu omenirea, Maria a cooperat la lucrarea răscumpărătoare unindu-se cu jertfa Fiului pentru mântuirea lumii întregi. Cuvintele rostite de Isus pe cruce revelează dorința de a da Bisericii sale ca mamă pe cea care l-a zămislit prin puterea Duhului Sfânt

Scena Calvarului ne dezvăluie secretul adevăratei pietăți mariane care constă într-o iubire filială și încredințare în grija ei de mamă. De-a lungul pontificatului său, Sf. Părinte a trăit în mod constant această iubire și apropiere față de Maica Domnului invocându-i de nenumărate ori ajutorul și mijlocirea. În pragul celui de-al III-lea mileniu, printr-un nou act de consacrare, Sfântul Părinte i-a încredințat întregul viitor al Bisericii și al lumii, implorându-i mai mult ca oricând ocrotirea maternă: „Femeie, iată fii tăi! Suntem aici, în fața ta, spre a încredința grijii tale de mamă Biserica, pe noi și întreaga omenire. Tu ești splendoarea care întru nimic nu a știrbit Lumina lui Cristos, căci tu prin El exiști și numai în El. În tine totul este fie: tu ești Neprihănită, ești transparența și plenitudinea de har. Iată de ce, în zorii noului mileniu, copiii tăi s-au strâns în jurul tău […] ca, sub călăuzirea ta, toți oamenii să-l afle pe Cristos, lumina lumii și singurul Mântuitor care domnește cu Tatăl și cu Duhul Sfânt în vecii vecilor. Amin.”