Dimensiunea Liturgică a Vieții Morale Creștine în Teologia Părintelui Dumitru Stăniloae
=== cuprins 1 ===
CUPRINS
Argument 1
Introducere
Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, teolog model peste veacuri prin viața și opera sa 2
Capitolul I
I. 1. Noțiunea de liturgic și liturghie 8
I. 2. Noțiunea de morală, viață morală și implicațiile sale 10
I. 3. Izvorul și temeiul vieții morale creștine 15
I. 4. Darul lui Dumnezeu Tatăl adus oamenilor 22
Capitolul II
II. 1. Omul, unitatea de cea mai mare valoare pentru Dumnezeu,îmbogățit și adâncit în El 31
II. 2. Conținutul persoanei și progresul nesfârșit al ei 39
II. 3. Caracteristici sau calități ale persoanei umane 45
Capitolul III
III. 1. Biserica, spațiu în care se actualizează vocația preoțească și liturgică a omului 57
III. 2. Cele trei înțelesuri ale Bisericii și implicațiile lor 66
III. 2. 1. Locașul bisericesc propriu zis 69
III. 2. 2. Creația cosmică, biserică în devenire și persoana umană ca
preot în ea 73
III. 2. 3. Ființa umană, ca biserică și persoana umană ca preot în ea 79
III. 3. Omul, ființă liturgică și euharistică 84
III. 4. Credincioșii Bisericii și participarea lor liturgică la dinamismul
lumii 91
Capitolul IV
IV. 1. Timpul liturgic: un timp deschis spre veșnicie 102
IV. 2. Sfânta Liturghie orizont de respirație și edificare morală 110
IV. 3. Sfânta Euharistie și iubirea creștină 122
IV. 4. Hristos prezent și altfel decât euharistic 132
IV. 5. Liturghia Bisericii și liturghia interioară 144
IV. 6. Progresul spiritual al omului – un aspect moral 153
Concluzii 168
Bibliografie 172
Cuprins 181
=== l ===
Argument
Titlul acestei lucrări a fost sugerat de Pr. Prof. Gheorghe Popa, dorința mea fiind aceea de a realiza lucrarea cu acest titlu în teologia părintelui Dumitru Stăniloae. Deși teolog care are în cuprinsul lucrărilor sale multe cunoștințe ce necesită o pregătire mai serioasă, în alte locuri dificil de înțeles pentru profunzimea conținutului sau sărăcia cunoștințelor celui ce studiază opera sa, evitat și păstrat în biblioteci de mulți studenți, cu destul de multă îndrăzneală, am ales și eu de a realiza lucrarea de licență în teologia sa. La calitatea lucrărilor sale, din care am asimilat multe din cunoștințelor mele de teologie, se adaugă calitatea vieții dânsului, fiind pentru mine un model de viață în toate privințele pe care le-am avut în vedere, și nu eu sunt cel care spune acestea, ci unii dintre cei mai mari teologi și intelectuali. Argumentul acestei licențe este unul pentru teologia părintelui Stăniloae și nu pentru titlu în special, dar m-am bucurat atunci când am fost îndemnat să-1 primesc, pentru faptul că aveam să realizez o lucrare de sinteză, ce vrea să exprime nu numai aspecte morale, ci și aspecte dogmatice, de spiritualitate, liturgice, cu efect asupra teologiei morale, benefice pentru îmbogățirea mea. Argumentul prezentei lucrări a fost unul care a avut în vedere atât pregătirea mea teologică, cât și trăirea sau practicarea cunoștințelor dobândite în urma finalizării ei și acestea nu le-am avut eu în vedere, ci Pr. Prof. Gheorghe Popa, drept pentru care îi mulțumesc sincer.
Introducere
Părintele Profesor Dumitru Stăniloae
Teolog model peste veacuri prin viața și opera sa
Personalitate de excepție, în materie de teologie, atât pe plan național cât și pe plan universal, Pr. Prof. Dr. Acad. Dumitru Stăniloae, prin teologia exprimată în scris și trăită de el însuși, a atras și atrage prin profunzimea, bogăția și claritatea operei sale, nu numai teologi dar și oameni din alte categorii profesionale, fie ei intelectuali, fie oameni simpli.
Parcă nimic din ceea ce ne învață părintele prin întreaga sa operă nu ne este străin și cred că toată această înflăcărare, această viață jertfită ca teologie, că tot acest izvor adânc, izvor bogat de învățătură nu vine doar pe calea unei reflecții teologice, pe calea unei teologii teoretice. Trebuie să fi fost mai mult decât o cugetare teologică, mai mult decât o aplecare insistentă asupra studiului și a cărților. Această profundă teologie a putut fi pusă pe hârtie prin harul care a lucrat în viața persoanei părintelui. El nu s-a oprit numai la a gândi teologia sau teologic, ci mai ales trăirea tainei creștinătății în propria sa existență care l-a făcut să fie o persoană aleasă și chemată de Dumnezeu pentru a-i sluji nu numai la Sf. Altar dar și prin munca de autor de scrieri teologice și prin aceasta un minunat mărturisitor al Sfintei Treimi.
Marile teme ale operei sale sunt temele fundamentale ale credinței creștine :
lumea ca dar și limbaj plasticizat al iubirii Sf. Treimi;
mântuirea ca viață divino-umană veșnică a lui Hristos comunicată oamenilor prin Sf. Biserică;
persoana umană ca permanentă taină și permanentă noutate, chemată la viața veșnică a lui Dumnezeu;
sfințenia ca vocație a omului de a ajunge la asemănare cu Dumnezeu după al cărui chip a fost creat în calitatea sa de persoană, de ființă inteligentă, liberă și iubitoare;
dogmele credinței ca adevăruri eliberatoare de determinismele naturii căzute și coruptibile;
rugăciunea ca experiență a libertății și iubirii spirituale mai tari decât moartea, decât timpul și spațiul care separă persoanele.
Părintele Profesor Dumitru Stăniloae a fost „darul și binecuvântarea lui Dumnezeu pentru școala teologică românească, pentru a cărui întărire în credință a ostenit o viață”, impunându-se în conștiința multor contemporani ca „un mărturisitor al iubirii divine și al demnității umane” , ca „teologul dragostei creștine”. A lărgit posibilitatea dialogului dintre persoanele umane prin lucrările sale și a accentuat valoarea și rolul deosebit al teologiei în relația existențială umană : „rolul teologiei în vremea noastră este acela de a dărui oamenilor o înțelegere superioară a tuturor lucrurilor din viața lor, o mângâiere finală, o convingere puternică a faptului că acțiunile lor au cu adevărat un rol esențial ; scopul teologiei este să îndemne pe oameni să participe din tot sufletul la aceste acțiuni cu convingerea că lucrează la împlinirea planului lui Dumnezeu, Care cheamă întreaga creație spre scopul ei final. Teologia de mâine trebuie să fie deschisă în fața realității istorice și a lumii, dar trebuie să fie și duhovnicească în același timp”.
Părintele Stăniloae face dovada unui veritabil căutător, căutare ce caracterizează pe fiecare persoană umană în relația ei infinită cu Dumnezeu, dar el nu s-a rezumat numai la o cercetare sau la o obsedantă căutare, ci trăia, respira și se îmbogățea în Dumnezeu prin experiere proprie, descoperind „în scrierile Sfinților Părinți ai Bisericii, că este posibil să-L întâlnești pe Dumnezeu cu adevărat în rugăciune”. El face deschisă prin lucrările sale experiența unui Dumnezeu fără de început, fără de sfârșit, un Dumnezeu al iubirii neîncepute, un „Dumnezeu Treimic care asigură existența noastră ca persoane”, când „mântuirea și îndumnezeirea nu sunt altceva decât extinderea către creaturile conștiente a relațiilor care există între persoanele divine”.
Părintele Stăniloae ocupă în Ortodoxie după cum a spus episcopul de Diokleia, Kallistos Ware „o poziție comparabilă cu cea a lui Karl Barth în protestantism sau cea a lui Karl Rahner în catolicism”. Era o persoană „cu totul și cu totul ieșită din comun, de o inteligență și o putere de muncă rare, dar, mai presus de orice, de o voință fermă de a trăi intens și intrinsec normele creștine, preceptele morale, tradițiile Bisericii, în timpul și printre contemporanii săi, prezent și actual. Cred că această capacitate de actualizare în mentalitatea secolului, a cuvintelor Evangheliei, această aducere a sacrului în cotidian, seriozitatea și responsabilitatea cu care a îndeplinit menirea nu numai de dascăl, dar și de preot, l-au făcut să devină personalitatea de neuitat, care i-a impresionat pe toți cei ce l-au cunoscut”. El este cel care a adus în discuție o teologie care nu te lasă absent la evenimentele, confuziile și tragedia din viața ființei umane, o teologie care îți redă încrederea în tine însuți prin încrederea în Dumnezeu, care adâncește și umple de sens și semnificație marile cuvinte care dau expresie existenței: Dumnezeu, om, iubire, bunătate, cunoaștere, bucurie, timp și veșnicie. Toate acestea ne fac vădit faptul că nu vorbește câtuși de puțin superficial, ci tot ceea ce ne descoperă în textul său este cugetat, este experimentat sau valorificat din trăirea altor oameni dragi lui și Ortodoxiei întregi. Sensul persoanei și relația vitală a ei cu Dumnezeu atrage după sine comuniunea tuturor celor care împărtășesc nu numai același ideal, dar și aceeași credință, o comuniune eternă a tuturor persoanelor care se cunosc prin aceasta și se descoperă una alteia într-o dăruire reciprocă . A fost numit teolog pan-ortodox de către Jurgen Moltmann, Mitropolitul Gennadios de Sassima l-a numit „flying eagles of the contemporary theologians, who worked for a spiritual conversion of the heart and mind”, iar Olivier Clement a spus că „el este cu adevărat cel mai mare teolog ortodox de azi”.
Teologia părintelui impresionează prin aceea că aduce lumină în multe probleme, până acum aproape de nerezolvat, pentru o serie de oameni contemporani, și totodată, aduce în discuție alte probleme ale tainei inepuizabile care este persoana umană. „Aparent definitiv în demonstrații, el este neliniștit și neliniștitor, provoacă, dezvăluindu-ne mereu ceea ce nu suntem, pentru a fi ceea ce trebuie să fim”. „Ne arată că există priorități pe lumea noastră care ar trebui să devină legi ale existenței la fel de importante, nu , infinit mai importante decât cele despre care credem noi că o guvernează”.
Parcă Sfinții l-ar purta în brațe pe părintele, conducându-l într-un mod negrăit la o sinteză din învățătura lor, făcându-l în același timp și pe dânsul să-și reconsidere modul de existență, să facă prezentă în viața sa lucrarea mântuitoare a înomenirii Fiului lui Dumnezeu, ca prezență mântuitoare a întregii Treimi. Pentru că numai dacă trăiești în preajma Sf. Treimi și a sfinților poți face o astfel de teologie și poți trăi o viață așa cum a trăit-o Părintele Stăniloae. „Prin felul de a fi în viața de zi cu zi , prin modul de a se întoarce spre cel cu care vorbește, prin atitudinea sa în timpul Sf. Liturghii, el i-a învățat cel mai mult pe cei ce s-au apropiat de el. [. . . ] Există martori vii ai Evangheliei, persoane capabile de adevăr și iubire, prieteni adevărați, iar Părintele Dumitru e unul dintre aceștia”.
A iubit Biserica și Ortodoxia întreagă, această credință care este credința așa cum o găsim în Evanghelie, dezvăluindu-ne că „nu există altă scară la Dumnezeu decât prin interiorul Bisericii”. A iubit Biserica pentru că oamenii fac parte din ea, a iubit omul pentru că el dă valoare Bisericii, a iubit Treimea pentru că ea este cea care le-a creat pe acestea și le-a dat să fie una pentru alta și una în alta. De aceea, prin întreaga sa operă și viață desfășurată în slujba Bisericii, ne aduce astăzi înainte nouă cât și tuturor generațiilor care vor urma și vor dori să se îmbogățească în Dumnezeu, un model de teolog și, mai mult, un model de om care te face să stai în loc pentru o clipă și să cugeți la ceea ce are cu adevărat valoare pentru tine ca om și ca persoană ridicată la un mod infinit de existență într-o structură Treimică a iubirii prin care propria mea existență și sensul vieții nu pot fi explicate altfel. Cel mai mult, însă, cred că acest părinte profesor a scris pentru Dumnezeu și pentru noi, nu pentru a-mi încărca sau dezvolta bagajul informațional, nu pentru a rămâne la ideea transmisă ca mijloc prin care poți expune o teologie, ci pentru a-ți lărgi modul de a privi lucrurile, a te face să gândești într-un chip mai larg, gândire și lărgime care te fac să fii luat în serios, mai ales prin aceea că întreaga ta existență nu este străină de această gândire, ci arată condiția primară, de totdeauna și de pretutindeni de a fi consecvenți și congruenți în ceea ce gândim și lucrăm.
„Înconjurat de cărți și manuscrise, așezat la aceeași modestă masă de lucru, sub icoana Prea Sf. Treimi și a Maicii Domnului, cărora le-a închinat viața și munca, părintele profesor scrie mereu. Scrie din iubire pentru Dumnezeu, scrie din râvnă pentru Biserică, din respect pentru Ortodoxie, din recunoștință pentru țara în care s-a născut și s-a format, și dintr-o datorie de conștiință pentru credincioși, pentru toți oamenii de pretutindeni, dornici de o călăuză spre Hristos și lipsiți de cuvânt și de hrană duhovnicească. Camera sa de lucru este mai degrabă o chilie călugărească, simplă, tăcută, plină de cărți; iar părintele Dumitru, ca un sihastru neobosit și luminat de har, caută să-și facă datoria de preot al lui Hristos, de teolog și părinte duhovnicesc, până în ultimul ceas”.
De acum el face parte din istorie și, cu siguranță, teologia părintelui va fi o permanentă sursă de inspirație pentru cei care vor veni și vor dori să se fortifice pe ei și pe cei dragi lor într-o viață ce-L are ca model pe însuși Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos. Ne va adresa, mai degrabă, „un îndemn la a descoperi și a valorifica gândirea inspirată a celui mai important teolog ortodox al secolului al XX-lea, izvor al progresului dogmatic și teologic ortodox contemporan”.
Întrebată de un reporter al postului de radio Trinitas dacă în cartea sa, Lumina faptei din lumina credinței, a dorit să descrie un model de om, Doamna Lidia Stăniloae a răspuns că ea nu a căutat să prezinte lumii un model de om, ci pe tatăl său, așa cum era el.
Încheiem aceste scurte considerații aducând în fată cuvintele Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae, cuvinte care au fost pentru el viața însăși și de asemenea cuvinte care vor caracteriza întreagă această lucrare :
„Asta mi-a fost grija în viață, să dezvolt iubirea dintre oameni, iubirea dintre creștini. Să-și manifeste iubirea față de mine, pentru că ceea ce ne încălzește pe fiecare este iubirea celuilalt față de el și ceea ce este datoria fiecăruia este iubirea lui față de ceilalți. Să ne iubim toți în iubirea de Hristos, în iubirea întreolaltă, chiar de nu voi putea fi prezent. Să știe că iubesc pe toți și mă bucur de iubirea tuturor față de mine, fără ca aceasta să mă scoată din conștiința smereniei și din conștiința păcătoșeniei mele” .
Capitolul I
I. 1. Noțiunea de Liturgic și Liturghie
Termenul de liturgic este un termen tehnic care denumește întregul cult divin public și după cum se observă el nu derivă din cuvântul cult, pe care îl descrie, ci de la cuvântul liturghie. Acest cuvânt, liturghie ( leitourgi&a, h9, ), definește cel mai important serviciu divin care se săvârșește de Biserică. Etimologic, provine din limba greacă ( de la lei/to – leitos = comun, public și 'e&rgon – ergon = lucrare, slujire ) și înseamnă lucrare publică, slujire comună („în limba latină este tradus prin ministerium, officium”). În Biserica creștină veche, cuvântul liturghie, avea o conotație mult mai largă decât cea de astăzi, ea nu se rezuma doar la actele prin care se săvârșește sfânta jertfă a Mântuitorului Iisus Hristos și împărtășirea de ea a credincioșilor. Ci ea denumea toate actele de cult, toate serviciile divine care se săvârșeau de preoții Bisericii; „în acest înțeles este întrebuințat încă și azi, în teologia apuseană”. „Înainte de era creștină, termenul numea orice slujbă sau lucrare de interes public, orice activitate depusă de un slujbaș, și implica în el și activitatea slujitorilor cultului în religiile păgâne”.
Cuvântul Liturghie = leitourgi&a, avea să desemneze acte strict religioase odată cu traducerea Septuagintei de către cei șaptezeci de bătrâni, când l-au folosit „pentru a traduce termenul ebraic abodah, cuvânt care arăta funcția preoților și leviților Legii Vechi, privind cultul religios de la templu” . Cu același înțeles a fost folosit apoi și atunci când s-a redactat Noul Testament. Dar în Biserica Ortodoxă, Liturghia, înțeleasă ca slujbă diferită de altele, nu arată numai funcția preoților, ci ea implică tot poporul prezent în săvârșirea ei. Nu preotul singur denumește Liturghia, ci preotul împreună cu toți credincioșii care se roagă mai ales pentru venirea Sfântului Duh pentru a preface pâinea și vinul în trupul și sângele Domnului Iisus Hristos. Nicolae Cabasila ne spune că toate cele ce se săvârșesc la un loc în timpul sfintei Liturghii „îmbunătățesc sufletul și apropie de Dumnezeu atât pe preot, cât și pe popor, făcând și pe unul și pe celălalt destoinici pentru primirea și păstrarea cinstitelor daruri, care este scopul Sfintei Liturghii”. Deci noțiunea de liturgic se explică prin noțiunea de liturghie, dacă avem în vedere etimologia cât și înțelesul cuvântului liturghie în Biserica creștină veche. Noi ne vom limita în această lucrare, punând mai ales accentul pe Sfânta Liturghie, care este centrul, nucleul cultului divin ce se săvârșește de preot împreună cu credincioșii în Biserica lui Hristos, descoperind caracterul teologic, comunitar, anamnetic, euharistic, eshatologic al ei care susține o viață morală creștină.
I. 2. Noțiunea de morală, viață morală și implicațiile sale
Termenul de morală vine din limba latină de la adjectivul moralis care derivă din substantivul mos, moris și se traduce prin datină, obicei. În scrierile lui Cicero „păstrează înțelesul pe care l-a avut în limba greacă”, pe când la Seneca „aflăm pentru prima oară utilizat termenul de philosophia moralis, azi în întrebuințare foarte răspândită”. În limba greacă termenul corespondent este etica , de la grecescul 'hqikh& ce derivă de la substantivul h}qov. În antichitate avea conotații mai restrânse, de exemplu la Homer etică înseamnă „locuința oamenilor și a animalelor, precum și patria, iar mai târziu a primit semnificația de ceva interior, așa cum ar fi concepția ori caracterul cuiva. . . , la Aristotel folosește acest termen la denumirea virtuților ce se întemeiază pe obicei, experiență și timp. . . , iar la alți gânditori greci înseamnă îndeosebi morala socială, dar se folosește și pentru a arăta morala individuală”. Același termen de etică poate fi analizat și în Noul Testament. El este folosit la „I Corinteni 15, 33 în înțelesul de datină, obicei; la Luca 1, 9 ca datină liturgică, la Luca 22, 39 ca datină individuală, iar în Fapte 6, 14 și 16, 21 ca datină națională”. Astăzi pe lângă termenii de etică și morală mai pot fi întâlnite și alte denumiri ce vor să demonstreze aceleași lucruri în diferite limbi europene, cum ar fi știința moravurilor ( sittenlehre ) sau filosofie practică ( practical philosophy ).
Definirea termenului de moral, morală este variată și uneori aceasta restrânge cumva spațiul ei la o concretețe juridică sau îl lărgește pentru a fi satisfăcute o serie de acte și comportamente ce maschează de fapt alte acte imorale de grup. Dicționarul Explicativ al Limbii Române caracterizează acest termen ca fiind „ a) ansamblul normelor de conviețuire, de comportare a oamenilor unii față de alții și față de colectivitate și a căror încălcare nu este sancționată de lege, ci de opinia publică; b) disciplină științifică care se ocupă cu normele de comportare a oamenilor în societate”. Pentru unii morala este „o totalitate de norme de comportament care ne învață să deosebim binele de rău” sau „disciplina normativă care stabilește și prezintă în mod sistematic și critic adevăratele norme după care omul trebui să-și îndrume viața și activitatea pentru realizarea binelui” sau „expunerea științifică a faptelor omului în raport cu valoarea lor”. Pentru alții este „evenimentul salvării omului : al putinței ca omul să fie salvat, adică mântuit, teafăr și nevătămat; să-și realizeze integral posibilitatea existenței și vieții dincolo de spațiu, de timp și de relații convenționale; să învingă moartea”.
De aici s-a ajuns să se discute despre o morală filosofică, o morală ce derivă dintr-o reflexiune filosofică asupra principiilor generale ale tuturor activităților morale, scrutând astfel într-un mod filosofic valorile și imperativele comportamentului uman, și de o morală teologică sau creștină care are ca temei revelația dumnezeiască desăvârșită în Iisus Hristos, actualizată până la sfârșitul veacului în Biserica Sa, ce întreține o viață morală mereu crescândă până la îndumnezeire. Toate acestea ne determină să afirmăm că nu numai prin reflexie sau prin acte analizate doar rațional putem avea o viață morală cu adevărat dinamică, ci la aceasta se adaugă credința, dar ca prim adaos, într-o Ființă superioară nouă în care dinamismul moral nu are nici o limită. De aceea se spune că „cea mai deplină raționalitate este unită cu credința”. Astfel viața morală nu înseamnă să împlinești binele dictat de o lege, fie ea și argumentată rațional, ci ea este expresia dorinței omului de a fi asemenea cu Hristos sau cu Dumnezeu , din puterea Lui. Aceasta deoarece „sensibilitatea față de semeni nu are în sine marea sa forță și delicatețe, cum o are sensibilitatea față de Dumnezeu. Sau capătă această acuitate numai alimentată de sensibilitatea pentru Dumnezeu”. De aceea morala este în cele din urmă o construcție dinamică a plinătății existenței fiecărui om, putând fi identificată cu adevărul existențial al persoanei umane.
Revenind la morala filosofică și cea creștină, se afirmă că prima „pornește din firea omului”, cealaltă susține această pornire a firii și o desăvârșește printr-o Persoană absolută care se descoperă cu acest scop. Cele două le putem considera matematic binoame separate de semnul plus pentru faptul că ele nu se exclud, nici nu se află în conflict, ci morala creștină presupune pe cea filosofică. Căci concepții de viață morală au existat și înainte de creștinism, acestea fiind expresii ale chipului lui Dumnezeu din om și spunem cu aceasta că oricâte pretenții s-ar afirma orice act de împlinire a binelui în orice perioadă din istorie pleacă de la acest „după chipul lui Dumnezeu”. Numai când se interpun interese dintre cele mai meschine și când „fiecare dă ca drept ceea ce socotește el că e drept, se nasc drept urmare moduri de viețuire diferite, contrare unele altora”, iar viața morală considerată în grup vine ca o contraforță la adevărul moral revelat. Putem considera însă morala creștină ca o completare și o desăvârșire a moralei umane, și prin aceasta superioară.
O viață morală structurată pe criterii valorice și axiologice are în vedere mai ales omul social, care dezvoltă relații de reciprocitate în spațiul în care trăiește. Ea se preocupă de omul integrat social, când totul se bazează pe încredere mărturisită activ în viața de comunitate pentru fiecare om. Aceasta este echivalentă cu umanismul.
O viată morală care are ca unic criteriu axiologic pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu, nu numai că împlinește toate cerințele unui standard moral social, ci le desăvârșește și asigură în același timp o eternizare a persoanei și a tuturor actelor pe care ea le săvârșește. Aceasta are ca început credința în Cel care mă poate împlini și ne aduce înainte pe omul duhovnicesc care nu se limitează în creșterea sa pentru că are în față un izvor nesecat de înduhovnicire, iar câștigul este îndumnezeirea. Aceasta pentru că „faptele noastre morale sunt și faptele lui Dumnezeu și faptele mântuitoare ale lui Hristos ajung la capăt, sau se fructifică în faptele morale ale omului”. Părintele Stăniloae spune că dintre toate faptele noastre morale prin care ne unim cu Dumnezeu și între noi, un rol foarte important îl are rugăciunea prin care Îi mulțumim, Îl lăudăm, Îi cerem ajutorul, iar „aceasta o facem în cultul Bisericii”.
Sfinții Părinți sau îngrijit în viața lor atât prin trăire cât și prin scrieri să ne descopere o adevărată știință a înaintării pe calea virtuților, care dă consistență vieții omului, o consistență moral spirituală desăvârșitoare. „Ei nu mai ostenesc să susțină că sufletul trebuie îndrumat în mod științific și că cea mai înaltă știință este cea a călăuzirii sufletului. Abia după urcarea aceasta, după reguli științific stabilite, a sufletului din treaptă în treaptă, până la virtutea dragostei, omul se umple și în sine, și în fașa semenilor de farmecul cuceritor al frumuseții spirituale, al prezenței neînțelese a lui Dumnezeu”. Iar Părintele Stăniloae ne spune că sunt o mulțime de motive pentru care trebuie să ne „întregim îndeletnicirile spirituale cu această știință a prefacerii în valori practice a tezaurului credinței, umplându-ne sufletul cu substanța densă a trăirii religioase precis îndrumate”.
Tot acest tezaur inepuizabil se află deținut de Biserica de pretutindeni, mai ales prin cultul său orientat vertical și în același timp orizontal, ca dar al unei Treimi de persoane veșnice care pot să ne facă și pe noi asemenea. Astfel tot cultul ortodox „e plin de învățătura despre Dumnezeu în ceea ce a făcut și face El pentru om și în om, deci, Dumnezeu e prezentat ca nedespărțit de om. așa se explică conținutul teologic al cultului ortodox, dar și trăirea emoțională, existențială a conținutului teologic în acest cult. Aceasta stă în legătură cu prezentarea emoțională a dogmelor credinței și cu continua fundamentare teologică a îndrumărilor morale date omului”.
Viața morală creștină nu demonstrează numai un umanism împins de bunul simț al omului cerut de societate, ci ea demonstrează iubirea cuiva față de cineva, căutând comuniunea semenilor și rămânerea în ea, ce are ca plecare spațiul ecclesial în care Pantocratorul se dăruiește Euharistic.
I. 3. Izvorul și temeiul vieții morale creștine
Pentru ceea ce ne putem face și din care ne putem face, nu avem decât un singur izvor de viață morală, un singur principiu ce ne poate transforma sau mai bine zis o singură persoană ce se distinge de alte persoane prin faptul că este un generator sau împlinitor de viață ori în viața tuturor se face lucrător dându-le doar El putere celor ce se fac apropiați Lui.
Totul la El ne determină să-L numim astfel și nimic nu ne-ar determina în a-L numi altfel, dar mai cu seamă faptul că „ în El locuiește trupește toată plinătatea dumnezeirii”(Col. 2, 9). Acest Hristos, „întru care sunt ascunse toate visteriile înțelepciunii și ale cunoașterii”(Col. 2, 3), s-a descoperit lumii ca unică posibilitate de recuperare a umanului, printr-o viață morală trăită de fiecare om care are în înaintarea sa ca veșnică țintă această omenitate pururea și maxim îndumnezeită sau acest Dumnezeu care a făcut din umanitatea asumată piscul îndumnezeirii noastre.
Părintele Stăniloae afirmă că :
„toate virtuțile, toate valorile, au ca subiect persoana, iar ca izvor persoana lui Hristos”
Hristos „e lumina supremă, nu e luminat de altul, El nu este numai lumina ci și izvor al luminii ”
Hristos „ e cale văzută spre ținta care este tot El, prin faptul că e omul model, dar și Dumnezeu, ca viață deplină a omului, prin unirea deplină a firii Lui omenești cu firea Lui dumnezeiască “
„în apropiere de această persoană înaintăm tot mai mult, mergând pe calea unirii desăvârșite a firii omenești cu dumnezeirea în El, fără să ajungem să fim asemenea cu acea țintă”
„El ne este cale nu numai pentru că voim noi săi urmăm Lui, ci și pentru că El însuși se face în noi cale a noastră, dându-ne puterea să ne însușim viața Lui“
Această repetiție sau această succesiune de fraze vine să întărească de fapt ideea că Hristos este cel de la care pleacă toate cele ale unei desăvârșiri a oricărei persoane care se vrea trecută din timp în eternitate, prin El se realizează toate cele ale omului, caracterizându-l pe acesta ca pe o veșnică persoană ce se bucură permanent de o comuniune nedesfăcută, trăind siguranța unei existențe netrecătoare. Episodul scripturistic cel mai sugestiv în care Mântuitorul Hristos se descoperă pe Sine ca izvor de viață este întâlnirea și dialogul Său cu femeia samarineancă la fântâna lui Iacov, când Iisus cere apă de la această femeie ca să bea. El se mărturisește samarinencii drept Cel care deține apa cea vie, El este deținătorul, El este izvorul acestei ape spre viață de veci, care o poate dărui tuturor. Adresându-se ei Mântuitorul Hristos zice : „dacă ai fi știut darul lui Dumnezeu și cine este Cel ce-ți zice : Dă-mi să beau, tu ai fi cerut de la El, și ți-ar fi dat apă vie. [. . . ] Căci cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viață veșnică. “ (Ioan 4, 10-14)
Mântuitorul Hristos n-a venit în lume, nu s-a circumscris într-o experiență umană ca să ne aducă o metodă sau un mod simplu de îmbunătățire a vieții și folosindu-ne de aceasta putem singuri să ne câștigăm mântuirea, sau dacă vreți, aduce un mod de viață care este inseparabil de persoana Sa, este etern legat de El , deoarece este o modalitate a vieții care nu o realizezi prin tine în amintirea Lui ca predecesor sau pionier sau deschizător de drum, ci te realizezi în El, în prezența Lui, în lucrarea Lui pentru tine în viața ta, neavând putința experierii acestui mod de viață în afară de Hristos cu pretenția înveșnicirii. Adaosul pe care îl aduce El este un plus de viață, un plus etern de existență, iar acesta reprezintă de fapt totalitatea vieții adevărate ce poate face veșnic întreg omul. Părintele Stăniloae spune că toți credincioșii „Îl simt pe Iisus Hristos ca pe un Domn în care se pot rezema cu toată încrederea, ca pe un Domn care nu mai atârnă la rândul Lui de altcineva. [. . . ] Ei simt că la El este ultimul izvor de putere, ultimul zid la care se pot adăposti. E o experiență fericitoare pentru cel care o face ”.
Prezența și viețuirea în interiorul istoriei a persoanei lui Hristos, limitarea Lui în timp, nu a dus și la o limitare a ceea ce făcea conținutul unui izvor nesecat, s-a făcut izvor de viață morală păstrându-se continuu fără epuizare. El se face cunoscut dar rămâne și necunoscut, ne izvorăște viața dar rămâne un permanent izvor de viață, iar părintele Stăniloae ne spune că „sensurile ce ni le comunică Dumnezeu sunt pe de o parte pe măsura înțelegerii noastre, pe de alta au în ele o adâncime ce depășește orice înțelegere omenească, chemându-ne la o înaintare veșnică în înțelegerea lor și în simțirea iubirii Persoanelor divine și a tăriei de existență a Lor comunicată prin Ele”. De aceea Îl și numim izvor moral veșnic deoarece din el vom lua la nesfârșit hrană pentru o existență cu Dumnezeu, o existență veșnică în care noi ne vom ridica împreună cu toată creația sfințită și ea prin sfințirea noastră deoarece „în trupul omenesc asumat de Fiul lui Dumnezeu e temeiul și izvorul sfințirii întregului cosmos material și din El luăm putere să colaborăm și noi prin trupul nostru la sfințirea cosmosului, ca privind în chip curat la cosmos și lucrând în el să se întoarcă prin trup la noi starea de sfințenie pe care am introdus-o în el într-un și mai mare grad”.
Hristos este izvor al tuturor începuturilor bune în viața omului și tot el se face și izvor al începutului de viață eternă trăită fără nici o lipsă de ceea ce mă determină să cresc la infinit, însă Iisus lasă fiecăruia libertatea de a alege începutul lucrării sale și prin aceasta putem „deveni și noi la fel cu ceea ce am crezut că este începutul nostru. Căci lumina nu se poate numi început al întunericului și nici așezând ca început viața nu vom putea înțelege că continuarea vieții este moartea. Dimpotrivă, dacă cineva este aceeași fire cu începutul și se leagă de acest început prin lipsa de patimi și prin virtute, atunci negreșit începutul tuturor devine și începutul acestuia; iar dacă cineva nu este aceeași fire cu începutul și nici nu se leagă de el prin lipsa de patimi și virtute, atunci el nu poate avea de început al său pe începutul tuturor ” .
Hristos s-a făcut începătură nouă pentru toți și El nu rămâne numai un simplu început de viață și comuniune ca o deschidere prin care pot intra și alții în mod individual, ci se va menține în mod extins Dătător de început pentru tot ceea ce este bun sau Izvorâtor de intenție spre bine și Călăuzitor faptic prin efectivitatea prezenței în lucrarea mea bună, iar prin aceasta El mă poate conduce la o înălțare a întregii mele ființe și la o ridicare treaptă cu treaptă a umanului, ajungând la ceea ce numește părintele Stăniloae „trăirea dumnezeirii ( El a deschis prin umanitatea Sa asumată prin naștere din Fecioară trăirea dumnezeirii )” .
Întreaga noastră credință și ființa umană în întregul ei nu are ca fundament legea, teoria sau regula, ci ea are ca puternică piatră de temelie așezată în unghi o Persoană „a cărui neam nu se poate spune” (Isaia 53,8), o Persoană ce dă din Ea Însăși sau se dă pe Ea Însăși temelia fiecărui ipostas uman ce dorește ca darul libertății lui să fie valorificat la maxim. Întrebați fiind cei doisprezece ucenici de Mântuitorul dacă nu vor să-L părăsească și ei în virtutea libertății lor, Sfântul Apostol Petru răspunde : „Doamne la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieții celei veșnice. Și noi am crezut și am cunoscut că Tu ești Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui viu” (Ioan 6,68-69), iar în alt loc Însuși Hristos face cunoscut același lucru zicând „cel ce ascultă cuvântul Meu și crede în Cel ce M-a trimis are viață veșnică și la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viață.” (Ioan 5,24)
Dacă la rădăcina umanului trupesc îl avem pe cel ce s-a bucurat de o inițială comuniune cu Cel creator al său, la rădăcina umanului duhovnicesc în constituția sa duală stă un Dumnezeu venit în chip de negrăit, apropiat în chip neapropiat, un Dumnezeu comunicat ca „Viață și Vieți, Lumină și Lumini, Trei Sfinte și Unul Sfânt.” Referitor la aceasta Sfântul Chiril al Alexandriei spune că Hristos S-a făcut „a doua rădăcină a neamului omenesc, o rădăcină nouă care se menține permanent nouă și din care se poate înnoi continuu orice fiu al primului Adam, născându-se din Duhul celui de-al doilea Adam și rămânând mereu în unire cu El sau revenind după orice cădere la legătura cu El, ca la un izvor de împrospătare “ .
Hristos ca viață morală desăvârșită este izvor veșnic nu numai luând în considerare doar sufletul, ci și trupul se bucură de o înaltă realizare a sa prin același izvor . Învierea Sa arată desăvârșit dragostea Fiului lui Dumnezeu și aceasta nu numai printr-o simplă ridicare din morți asemănătoare cu învierile săvârșite de El până atunci, ci o înviere veșnică în Dumnezeu a trupului și a sufletului, când și omul se face împreună șezător cu Tatăl și cu Duhul Sfânt pe scaunul dumnezeirii. Această îndumnezeire arătată și în trupul Său va trece și la noi oamenii prin trăirea unei vieți morale după cea a Celui ce a supraînălțat-o și a dat-o ca pe o comoară nedeșertată de realizări venită din sânul Plinătății „care va schimba la înfățișare trupul smereniei noastre ca să fie asemenea trupului slavei Sale, lucrând cu puterea ce are de a-Și supune Sieși toate.” (Filip. 3,21)
Că este izvor veșnic pentru tot omul care vine în lume, ne spune, poate mai limpede ca până aici, Sfântul Irineu de Lyon. El afirmă că „Hristos cel istoric a fost prototipul pe care l-a avut Dumnezeu în minte când a creat pe primul om. Hristos era omul deplin și desăvârșit, Care avea să se arate pe pământ, iar Făcătorul a văzut de mai înainte și a creat pe Adam potrivit cu acest prototip viitor. Prin urmare Adam a fost creat după modelul Cuvântului, Care avea să asume in timp, ca Hristos, firea omenească și să se arate om desăvârșit pe pământ”. Iar Părintele Stăniloae referitor la acest citat al Sfântului Irineu afirmă că „prin aceasta se pune în relief legătura dintre antropologie și hristologie, sau împlinirea umanului și a cosmosului în Hristos, ca fiind Persoana supremă în relație cu celelalte Persoane treimice ”.
Orice om în dorința sa de creștere poate să afle sursa existențială sau puterea prin care poate ajunge la vârsta bărbatului desăvârșit numai în Biserică, căci aici se păstrează ca prezență jertfită Hristos, ca izvor moral veșnic ce îndeamnă permanent și se dă spre hrană tuturor celor ce-L urmează cu credință. În Biserică se aduce bucuria intrării omului în comunicarea și comuniunea de viață netrecătoare, când clase întregi de oameni se cunosc și se recunosc în relație cu aceeași unitate personală ce vine să dialogheze prin trupul și sufletul izvorâtor de bunătate, dragoste și viață a Fiului Cel fără de ani. Acea strigare permanentă a Bisericii „trupul lui Hristos primiți și din izvorul cel fără de moarte gustați” se adresează oamenilor de pretutindeni care, deși ființe slabe și fragile li s-a făcut o bucurie cum numai Dumnezeu știe să o facă, aceea de se măsura pe ei cu desăvârșirea, de a face în ei exercițiul creșterii în plinătatea care este Hristos. Urmarea lui nu presupune însă și o egalare a Sa, căci cele multe luate din El vor lăsa singulare acele acte care nu pot fi urmate pentru aceeași realizare (răscumpărarea noastră prin moarte și înviere și toate celelalte). Sfântul Grigorie de Nyssa ne spune cu privire la acest fapt că numai „atât cât putem noi imităm; totuși lucrurile pe care natura noastră este incapabilă de a le imita, noi le respectăm și le venerăm. Prin urmare, toate descrierile care interpretează planul lui Hristos cu noi, ar trebui să strălucească în viața creștină, unele prin imitare, altele prin venerare, dacă omul lui Dumnezeu vrea să fie desăvârșit” .
I. 4. Darul lui Dumnezeu Tatăl adus oamenilor
Sfânta Treime sau veșnica iubire comunitară, nu a făcut ceea ce era mai bun și mai bine pentru om sau nu s-a descoperit pe Sine la fel de desăvârșit precum este, decât prin Ea însăși. Lucrând pentru noi, lucrând în timp deși este în afara timpului, ni se mărturisește ca dar de viață dătător oamenilor de-a lungul întregii istorii, ce se arată treptat până la desăvârșita sa descoperire.
Părintele Stăniloae afirmă că „ existența de Sine, ca plinătate a vieții,sau a ființei,cuprinde tot ce este actual și poate fi viață din eternitate. Ea poate fi văzută în următoarele trei forme :
Una este bunătatea sau voința iubitoare de a se dărui. Și în aceasta se arată că nu e numai o Persoană,ci încă una sau două Persoane eterne,cărora să se dăruiască și care să I se dăruiască deplin, dar și voința de a se dărui și unor persoane create din nimic,spre bucuria existenței în unire cu Ea dar și între ele.
Dar Ea are așa și atotputernicia pusă în slujba acestei bunătăți nemărginite,care voiește ca făpturile mărginite create să se bucure de iubirea Ei,bucurie care le dă și lor puterea iubirii și a efortului spre Ea. Această atotputernicie, pusă în slujba bunătății,a Persoanelor eterne,se arată și în faptul că nu se teme de libertatea făpturilor mărginite,pentru că vrea ca ele să se bucure în mod liber de iubirea Lui și a lor față de El. De aceea,dacă nu folosesc astfel libertatea lor, nu le desființează,arătând și în aceasta bunătatea Sa nemărginită.
Plinătatea existenței prin Sine se arată însă și în cunoștința a tot ce este, căci și în cunoștință e o putere” .
Nimeni nu poate și nu se poate cu adevărat dărui decât dacă este o existență de Sine atotputernică, atotcunoscătoare și atotbună, într-o unitate indisolubilă și inconfundabilă a persoanelor. Deci un dar suprem precum este acest Hristos mort și înviat, al nostru și al Lor, presupune o unitate și o personalitate în iubire , o existență ca Trei și ca Unu, ordonată în chip patern ca Tată ce se dăruiește născând din veci pe Fiul, ca Fiu ce se dăruiește din iubire întreg Tatălui, ca Duh Sfânt ce se dă Celui care l-a purces din veci dintr-o iubire dăruită. Poate și de aceea Păr. Stăniloae numește veșnica existență,Treimea, „structură a supremei iubiri ” , căci ceea ce ar putea caracteriza iubirea este chiar posibilitatea ei de a se dărui.
Un lucru foarte important pe care părintele nu uită să ni-l amintească cu fiecare lucrare a sa este faptul că darul presupune existența persoanelor sau altfel spus persoanele sunt cele care prilejuiesc orice dar, de la ele pleacă, într-o ordine a iubirii, când acel dar se adresează asemenea unui cuvânt a cărui direcție este precisă cum precisă este și ținta către care se adresează. „Noi vedem că numai persoana poate înțelege și folosi la maximum lucrurile și înțelesurile lor ca daruri, dar poate și da daruri și adresa cuvinte. [. . . ] Dacă cuvintele scot pe oameni din izolare, darurile îi scot și mai mult, căci ele confirmă iubirea care și-o manifestă prin cuvinte. Darurile sunt cuvinte certificate, dovedite substanțial”. Dacă darul pleacă de la o persoană el nu poate să se aducă decât altei persoane sau el poate conține însăși persoana întreagă dăruită unei alte persoane care poate face și ea drumul invers sau nu . Orice dar se face deci de la o persoană la alta sau, și mai înalt, fiecare persoană se poate dărui total alteia fără existența a ceva sau cineva care ar putea împiedica realizarea unei conțineri reciproce din iubire.
În nici un mediu sau domeniu diferit de cel al teologiei nu vom găsi mai fidel exprimată identitatea dintre iubire și dar ca în persoana Mântuitorului Iisus Hristos, Dumnezeu și Omul. Exprimată în afara Lui această identitate poate rămâne cu semne de întrebare ceea ce arată o lipsă de desăvârșire în arătarea celor două ca una . Numai în Hristos capătă desăvârșirea , numai în Hristos pot fi întâlnite în mod neseparat și numai în El se văd personificate într-un chip în care desăvârșirea și infinitul nu sunt străine de ele.
Iubirea de Sine sau existența de Sine este Treimea de persoane , Tată, Fiu și Duh sfânt, ce se dăruiesc una alteia din iubire lipsită de orice pată de egoism sau de dorință de a-l avea pe celălalt ca obiect dăruit. În sânul Sfintei Treimi nimic nu este considerat obiect pentru altul, ci totul este dăruit sau fiecare se dăruiește dintr-o infinită iubire față de celălalt. Și tocmai prin acest mod de a se dărui se poate vedea și trăi binele exprimat ca tip de viață intra trinitar. Căci „binele nu poate fi altceva decât dăruirea de sine a Celui ce are toate și dă prin fire, celui care are nevoie de El, ca izvor al vieții” , afirmă Păr. Stăniloae. Vedem așadar că binele existent într-un fel absolut în interiorul Sfintei Treimi ori binele tripersonal nu exclude și alte persoane, fie ele de altă natură, de la împărtășirea de el deoarece nimic altceva nu le-ar putea da acest bine sau putința de a înainta în el decât Cel ce este izvor al binelui , al iubirii , al sfințeniei, sau când El însuși este toate acestea.
În persoana lui Iisus Hristos avem darul suprem adus de Tatăl oamenilor, un dar pentru lume și pentru întreaga creație și este cel mai mare dar posibil realizat pentru că pleacă din interiorul cel mai intim al Sfintei Treimi neavând o cantitate sau o calitate mai mică față de ceea ce numim Dumnezeu. El vine ca dar făcut de Tatăl oamenilor fără nici o simplificare sau reducere a existenței de Fiu veșnic , deoarece așa doar era cu putință ca orice om ce s-ar ridica împreună cu El să afle veșnica desăvârșire . Se coboară din sânul Treimii fără a lipsi din Ea , „căci cu totul era între cei de jos, și dintre cei de sus nicicum nu s-a despărțit cel negrăit”, iar această coborâre ne spune Păr. Stăniloae implică o mare înălțime, precum dăruirea o mare bogăție, dar și o mare iubire. În coborâre se arată bogăția dar nu și pierderea ei”. Hristos devine prin această coborâre o „bogăție deschisă pentru tine, câtă vreme înainte era o bogăție închisă în El”.
Prin această coborâre se aduce Fiul lui Dumnezeu ca o bogăție de viață, arătându-se ca nefiind un dar inert, lipsit de viață, ci este un dar viu sau plin de viață sau care are viața întreagă în El putând să o ia ori să o dea. El este totodată Darul și Dăruitorul către cei pe care i-a creat din iubirea Sa fără margini. „Fiul lui Dumnezeu a venit aproape de oameni în toate privințele. Na venit numai într-o aparență de apropiere, ci real, intern, aruncând de la Sine la oameni toate punțile de unire mântuitoare. Prin toate ne vine Dumnezeu aproape, nu pentru a se împlini pe Sine, ci pentru a ni se face accesibil și mântuitor, pentru a ne arăta dragostea Sa în forma sensibilă”. Deci însuși Dumnezeu se face dar pentru noi și model de viață morală eternă și infinită, iar lucrul acesta nu-L împlinește venind sau dăruindu-se ca Dumnezeu pur, ci face aceasta născându-se din fecioară, luând fire omenească, făcându-se de o ființă cu noi sau asemenea nouă, afară de păcat, „căci dumnezeirea fără omenitate e prezentă altfel”.
„Numai prin Hristos am cunoscut că dumnezeirea nu este o infinitate informă sau monopersonală, lipsită de iubire, ci e plină de dragoste; înlăuntrul Ei este un Tată iubitor și un Fiu iubitor, o viață neindiferentă sub raport moral, ci o viață sfântă”. De aceea și spunem că dincolo de Hristos sau în afară de El nu găsim dumnezeirea sau acel dincolo ori afară este tot El care se dăruiește continuu fără nici o barieră etnică, geografică, de vârstă sau de orice altă natură, celor care și-L i-au ca model de viață morală desăvârșită și îndumnezeită și nu numai ca model, ci și ca forță sau putere de înaintare la infinit în El, spre o viață tot mai îmbunătățită, până la veșnica comuniune cu Dânsul.
Acest dar suprem ni se adresează tuturor aducând odată cu el singura bucurie fericitoare sau mântuitoare, bucurie pe care numai El știa și putea să o facă, luându-și drumul din Treime, trecând prin lume și fără să o părăsească de prezența Sa se întoarce în Treime urcând cu El lumea prin voința acesteia de a fi cu Dânsul . Prin acest drum al Său descris și moral sau desăvârșit moral, într-o existență istorică, ce conține virtual întreaga umanitate, avea să ne dea și nouă posibilitatea viețuirii într-un „spațiu” existențial etern de comuniune și dăruire de viață de la Dumnezeu către noi și pe noi înșine total către El, într-o înaintare infinită și îndumnezeitoare. De altfel chiar Păr. Stăniloae descrie acest drum ca pe un cerc închis ce reprezintă unica variantă de realizare a noastră, dar deschis tuturor oamenilor în dorința lor de a se împărtăși de Cel pururea fiitor. El spune în acest sens că „Sfânta Treime a hotărât întruparea, răstignirea, învierea și înălțarea ca om a uneia din Persoanele Ei, pentru ca această Persoană să-i recapituleze pe toți în Sine și pentru ca să-i aducă astfel pe toți în comuniunea eternă cu Dumnezeu cel în Treime. E o mișcare în cerc care pornește din Treime spre oameni ca să-i aducă în Treime”.
Întreaga viață morală se află în Hristos, adusă întregii creații și omului în special iar urmarea ei face ca fiecare dintre noi să Îl avem pe El ca Frate și prin aceasta pe Dumnezeu ca Tată. Dăruindu-ne pe Fiul Său, Treimea toată se apropie de noi să ne învețe o morală comunitară sau un model de viață morală familială, când toți oamenii au fost înfiați prin același și unicul Fiu, trimis desăvârșit ca dar în lume din veci existent la Tatăl. Și putem spune toate acestea datorită faptului că numai „Fiul lui Dumnezeu l-a arătat pe om făcut pentru o viețuire de comuniune cu Sfânta Treime, pentru o viețuire de intimitate cu Sfânta Treime, pentru o fericire veșnică în această comuniune”.
Prin acest fapt avem înainte ca pe o comoară, cea mai înaltă viață morală și o numesc înaltă nu pentru că toate actele, gesturile, trăirile intense și intime și tot ce ține de consistența unei ființe umane au fost înălțate și sublimate de o persoană în izolare sau de una singură, ci o numesc înaltă pentru că este o viață morală purtată de un Dumnezeu într-o unitate a celor două extreme personale, într-un ipostas „care poate face multiplu în Hristos o unitate și în Dumnezeu unitatea o Treime”. Această viață morală s-a dăruit nouă spre a fi trăită nu depărtați de Hristos ca și cum am putea să ne desăvârșim prin noi înșine și fără a avea pretenția de a o putea vreodată completa întreg în viața noastră devenind moral mai înalți față de ceea ce nu se putea ridica mai înalt, „căci n-a fost înainte de El cineva sau ceva și nu va înceta niciodată să existe, ca să fie urmat de un altul mai înalt, mai desăvârșit, El este infinitul”.
Prin Dumnezeu se vede adus in lume infinitul nu pentru o oarecare realizare a lumii, ci pentru cea mai desăvârșită realizare a omului pentru om, se vede dăruit un Dumnezeu pentru oameni care nu vor rămâne indiferenți la vederea Lui, ci se vor agăța de El, voind fiecare să trăiască viața Sa infinită într-o continuă dăruire către oameni și către Dumnezeu. Viața infinită coborâtă între oameni aduce un singur dar, pe Hristos, iar prin acesta sau în El se află toate darurile existente pe care omul și le-ar putea dori ori și le-ar putea face vreodată, „căci în El sunt toate înțelesurile și darurile, iar Lui îi corespunde subiectul nostru uman capabil să primească și să dăruiască la nesfârșit toate înțelesurile și toate darurile”. Venind în lume, se deschide acesteia precum un sipet ce ascunde în el o comoară, dintr-o viață nevăzută se face una văzută ca noi, dintr-o viață deplin îmbogățită, făcându-se uman îmbogățitoare.
Lucru la fel de important este și faptul că Fiul lui Dumnezeu nu ar fi venit sau nu s-ar fi dăruit într-un chip asemenea omului, dacă lumea și omul nu erau destinate eternității sau tocmai prin acest dar au primit eternitate de viață tot mai bogată printr-o continuă realizare în ceea ce reprezintă omul continuu îndumnezeit. Un dialog nu se limitează doar la o apropiere sentimentală între Cel ce dăruiește și cel ce primește, și acest dialog aduce nu numai comunicarea ci și comuniunea, prin el sunt eliminate toate distanțele despărțitoare și toate spațiile ce separă, încât putem spune că suntem purtați de Treime sau în Treime, iar la rândul nostru O purtăm în noi și printre noi ca dar voit de Sine, făcut celor pe care vrea să-i aibă numai ca ai Săi. „Căci cine se dăruiește din dragoste împreună cu Hristos intră în legătură cu apele cele vii ale dumnezeirii treimice , care e dragoste și deci viață fără sfârșit, și se umple de ele. Iar această intrare în legătură cu viața Sfintei Treimi nu înseamnă pierderea persoanei credinciosului”.
Părintele Stăniloae ne pune în vedere faptul că momentul descoperirii Sale ca dar suprem, deși era în modul cel mai obiectiv acest dar , este clipa înălțării pe Cruce, a jertfei Lui pentru cei ce a venit, când avea ca viața din groapă să răsară dându-ne putința de a spune cu toții „mormântul Tău Mântuitorule, izvorul învierii noastre”. „De abia Hristos cel înviat ni se revelează ca Darul suprem al lui Dumnezeu, pentru că e darul vieții veșnice. [. . .] În starea de înviere Hristos e supremul dar în forma de arvună a unei plenitudini, în forma unei perspective spre ținta spre care am pornit. În Duhul Sfânt Îl avem pe Hristos și învierea noastră în El ca arvună a dăruirii Sale depline în viața viitoare”. Așadar Hristos se face deplin lucrător prin jertfa Sa, Persoana Mântuitorului dăruită devine prilej de primire și de alți frați mai mici în Sine ca daruri către Dumnezeu, deci prin viața Lui dăruită ca jertfă Tatălui ne putem dărui și noi lui Dumnezeu Tatăl și unii altora. El ne ancorează în Sfânta Treime nu printr-un alt act decât prin jertfa Sa de Fiu, pentru a ne învăța și pe noi jertfirea de sine alături numai de Dânsul, și tot prin El numai, putem cunoaște pe Tatăl și pe Duhul, așa cum Fiul se face cunoscut prin celelalte două.
Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, s-a dărui lumii și se dăruiește fără încetare sau fără pic de timp în care El să nu se păstreze și să se arate ca dăruit pentru noi, pentru binele nostru infinit existențial, iar în toată această continuă aducere pentru viața lumii nu este vreo împuținare față de dăruirea Sa anterioară trăită cu oamenii. Mântuitorul se dăruiește întreg în Taine, în Biserică, prin energia Lui necreată, într-un mod văzut și nevăzut, înțeles și neînțeles, grăit și negrăit. El vine întreg ca Persoană jertfită ce se dăruiește altor nenumărate persoane care la rândul lor se dăruiesc și ele lui Dumnezeu și oamenilor, sfințindu-se, și prin aceasta accezând într-o unitate care covârșește toate. Astfel afirmă Păr. Stăniloae că Hristos „lucrează la această sfințire a noastră prin Biserică, prin Tainele ei și prin membrii ei, dar lucrează și direct într-un mod neînțeles de noi, ridicând din nou toate lucrurile, lucrările, persoanele și cuvintele noastre la rangul de daruri, de cuvinte și de vehicule sau de sacramente ale iubirii, luminii și vieții lui Dumnezeu, când sunt primite cu credință. Prin aceasta le conduce spre transparența lor deplină pentru Dumnezeu în viața eternă”.
Pentru aceasta și pentru toate cele ce există se descoperă o viață unică , o apropiere unică drept unic principiu existențial moral care dă posibilitatea trăirii unei morale creștine sau uman desăvârșitoare. La acest unic principiu personal se raportează orice existență de sine conștientă care se face doritoare de acest principiu, ce are puterea personală de a dezvolta în fiecare o viață morală sau a se dezvolta pe Sine ca viață morală în orice persoană ce se dorește a fi în viitorul comunitar, cerând ea însăși și primind o veșnică existență. De aceea o morală care vrea să aducă ceea ca este formativ sau formator și informativ pentru om, ori într-un cuvânt, îndumnezeitor pentru ființa umană, „definește și interpretează existența omului în lume plecând nu de la om ca ființă autonomă, ci de la Dumnezeu Omul Iisus Hristos. Cu alte, cuvinte morala creștină este teonomă sau, mai precis, hristonomă. Criteriul său axiologic nu este o lege morală impersonală, nici un sistem de valori bazat pe un acord sau o convenție socială, ci este o Persoană, Persoana divino-umană a Fiului lui Dumnezeu întrupat”.
Capitolul II
II. 1. Omul, unitatea de cea mai mare valoare pentru Dumnezeu, îmbogățit și adâncit în EL
Unitatea care îl descrie pe om este unitatea dintre trup și suflet, dintre biologic și spiritual, dintre văzut și nevăzut. Această unitate are putința de a se numi om numai în acest fel, deoarece nu l-am mai putea numi astfel dacă nu ar avea un trup sau dacă nu ar avea un suflet; deci el nu trebuie lipsit de nici una din cele două componente esențiale când se vede numit. Omul nu este om numai cu sufletul său, cum iarăși nu este om numai cu trupul său, ci întotdeauna acestea două au fost împreună în timp și vor fi împreună în veșnicie pentru a caracteriza un om creat de Dumnezeu. Trupul și sufletul sunt două veșnice realități care definesc pe om și chiar dacă acestea sunt două realități aparent contrastante sau contrare care s-ar putea domina sau au porni o luptă una împotriva celeilalte, ele se găsesc laolaltă în definirea omului spre a se armoniza, pentru a realiza o simfonie în Dumnezeu. De aceea Sfântul Maxim Mărturisitorul ne spune că „nu tot ce e deosebit e contrar. Căci opoziția e fapta voinței arbitrare ce se mișcă contrar rațiunii; iar deosebirea e proprie firii stăpânite de rațiune. Cea dintâi sfâșie firea, cea de a doua o ține, evident, unită. Deosebirea ființială servește întregirii și susținerii componentelor firii, nu înseamnă deci o contradicție spre descompunerea ei. Căci firea nu are în sine ceea ce e contrar firii; nici nu are războiul vreo rațiune”. Așadar omul poate fi numit o unitate nu numai din faptul că este un trup și este un suflet, ci el se numește o unitate mai ales atunci când cele două își adresează aceeași chemare, când cele două se regăsesc într-o susținere și promovare reciprocă, când armonia lor arată o împreună luptă care este convergentă sau are în vedere transcenderea comună spre izvorul și unitate tuturor.
Dar această unitate care este omul, ne este descoperită ca valoarea de cel mai mare preț sau mai bine zis ca valoare neprețuită, pentru un Dumnezeu al tuturor valorilor infinite, căci „existența fără de început și plenară înseamnă a fi o existență a valorilor supreme. Existența fără de început este existența valorilor spirituale cele mai înalte”. Pentru a spune aceasta nu ne determină atât faptul că a fost creat de Dumnezeu, căci și alte ființe sau lucruri ori toate celelalte care sunt alături de om, au fost aduse la existență tot printr-un act creator, ci modul special prin care a fost creat omul și mai ales darul ce i s-a făcut de Dumnezeu prin creație. Actul prin care a fost creat omul a fost un act special și aceasta mai ales pentru faptul că el avea să devină o ființă specială pentru Dumnezeu, o ființă sau singura ființă cu o vocație specială. Actul în sine arată o implicație dăruitoare a Creatorului, iar acest dar care dădea valoare omului este chipul lui Dumnezeu din om; „și a zis Dumnezeu : să facem om după chipul și după asemănarea Noastră, [. . . ] Și a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; [. . . ] Atunci luând Domnul Dumnezeu țărână din pământ, a făcut pe om și a suflat în fața lui suflare de viață și s-a făcut omul ființă vie. “ ( Facere 1, 26-27; 2, 7 ) Deci ceea ce face mai întâi, ontologic, ca omul să fie considerat o valoare este neasemuita iubire prin care a fost creat după chipul lui Dumnezeu, prin faptul că suntem icoană a Chipului lui Dumnezeu sau suntem chipul Chipului care este Fiul lui Dumnezeu, Logosul divin, Hristos cel ce este „chipul lui Dumnezeu celui nevăzut, mai întâi născut decât toată făptura.” ( Coloseni 1, 15 ) Părintele Stăniloae spune că „omul a fost cinstit prin însuși actul creației sale cu calitatea de chip al lui Dumnezeu, întrucât prin ea i s-a sădit înrudirea și relația lui cu Dumnezeu“. Omul este astfel o valoare pentru că Dumnezeu a vrut să-l aibă ca valoare a Sa, sau valoarea este dată de faptul că însuși Creatorul m-a făcut o existență conștientă de mine ca valoare prin El, și de El ca valoare prin sine. Fiind creat după chipul lui Dumnezeu, omul are o valoare ontologică în sine, dar nu prin sine, iar bucuria acestei valori pentru fiecare om este dată de faptul că sunt conștient de ea, că am posibilitatea să-mi dau seama de ea prin Dumnezeu și prin mine însumi. Aceasta deoarece „ultima treaptă a ființei umane nu e nici omul cunoscător, nici omul activ, ci omul ascuns al inimii. Aici zace ultimul adânc, înrudirea și asemănarea omului cu absolutul : omul este o sine și absolutul este și el o sine“. Dar acest chip al lui Dumnezeu prezent în fiecare om, dăruit să se bucure în mod liber de el, se vede totdeauna luminos și continuu mai luminos, printr-o neîntreruptă legătură cu izvorul luminii. De aceea „omul se menține ca chip neslăbit al lui Dumnezeu numai dacă, pe baza unei înrudiri, se menține între el și Dumnezeu o relație vie, o comuniune continuă, în care e activ nu numai Dumnezeu, ci și omul“. Omul este prin creație ruda Domnului, și tocmai această înrudire face posibilă participare celor creați înrudit la o existență fără sfârșit sau este cea mai stringentă necesitate pentru putința acestei participări. Aceasta ne-o spune Sfântul Grigorie de Nyssa zicând : „e ceva care înrudește pe om cu Dumnezeu. Căci pentru a participa la Dumnezeu este indispensabil să posede în ființa sa ceva ce corespunde Celui participat”. Iar Sfântul Antonie cel Mare ne zice și el că „omul este rudă cu Dumnezeu. ” Valoarea dată omului prin acest chip este o valoare dinamică, căci deși avem chipul, noi nu putem rămâne doar cu gândul că îl avem și prin acest lucru, noi vom avea viața veșnică într-un mod automat în Dumnezeu. Acest chip al lui Dumnezeu din noi trebuie să-l arătăm, să-l facem descoperit în viața noastră, ca o desfășurare a sa, ca o punere în exercițiu a acestui chip din om spre Dumnezeu și prin Dumnezeu. Prin acest chip s-a sădit în noi o vocație, aceea de a fi asemenea cu Dumnezeul cel veșnic sau putem spune altfel că, crearea noastră a indicat destinul nostru. Păr. Stăniloae afirmă că noi „îl lăudăm pe Dumnezeu pentru valoarea pusă de El în făpturile Lui conștiente prin creațiune, dar și sporim valoarea lor și a noastră, sau le dezvoltăm pe ele și pe noi pe linia binelui, sau în direcție spre Dumnezeu”. Iar în alt loc spune că „Cel ce ne-a cugetat și ne cugetă și ne-a creat și ne susține conform cugetării Sale a sădit în noi conștiința dependenței noastre de El. adâncul nostru e în legătură cu adâncimea infinită a Lui. Aici e prima trăsătură a calității noastre de chip al lui Dumnezeu”. Deci chipul lui Dumnezeu a fost un dar care a valorizat pe om, însă tocmai prin el nu ne putem împlini ca oameni dacă rămânem ființe statice și nu dinamizăm acest chip în viețuire de valoare pentru o relație cât mai apropiată cu Dumnezeu și cu semenii. În chip se concentrează potența ca omul să se realizeze ca o veșnică valoare în Dumnezeu, deoarece această valoare ontologică cheamă pentru realizarea omului mereu o altă valoare care mă împlinește neîntrerupt ca om. Chipul ca valoare pentru om și pentru realizarea omului, atrage după sine o înflorire a acestuia, o etalare a valorii inițiale, în el avem întreaga potențialitate de a deveni valori continue, sau oameni care se află pururi în atenția lui Dumnezeu. De aceea actualizarea chipului din om face dovada unei reale valorizări a omului și valorificări a vieții sale, iar Sfântul Vasile cel Mare spune că, „chipul este asemănarea în starea ei virtuală, pe când asemănarea este chipul lui Dumnezeu actualizat în om printr-o împreună lucrare a sa cu Dumnezeu”. Asemănarea însă nu presupune o comparație sau prezența înaintea omului a unui șablon rigid după care să se formeze tot mai deplin ca om, ci presupune existența unui Dumnezeu personal sau un Dumnezeu ce denumește o treime de persoane, infinit în drumul asemănării omului cu El. Asemănarea însă nu cere numai un catalog de acte bune de realizat, ci ea cere o unire cu Cel ce vrea ca omul să fie mereu asemenea, cere imprimarea omului de Dumnezeu sau cunoașterea sa dinamică în Dumnezeu. De aceea asemănarea nu e numai starea finală, îndumnezeirea, ci întreg drumul de dezvoltare a chipului, prin voința omului, stimulată și ajutată de harul lui Dumnezeu. În vederea asemănării e dat chipul lui Dumnezeu în om, ca aspirație a acestuia spre modelul său absolut. Sfântul Grigorie de Nyssa spune că „omul este o creatură care a primit porunca să devină Dumnezeu”. Asemănarea presupune deci, o existență a chipului experiată în timp printr-o viață personală unică, care aduce o transcendere a tuturor insuficiențelor, neîmplinirilor și limitelor apărute în înaintarea sa spre infinitul personal comunitar. Tocmai de aceea „experiența însăși îl face pe om mereu nou. Ea nu are numai o funcție de cunoaștere, ci și de zidire continuă a omului. [. . . ] În fiecare clipă sunt tot ceea ce am experiat plus experiența de acum. [. . . ] Omul se poate folosi de toate, în urcușul său spre Dumnezeu, dar el trebui să le depășească pe toate“. Omul prin efort continuu, susținut poate să devină asemenea cu Cel ce l-a creat pentru aceasta, deoarece omul este o valoare eternă numai în mod potențial, dat fiind faptul că el înaintează în infinit, se află într-un real și fără sfârșit progres, și aceasta când nu se descrie ca un om fixat lângă aceeași limită din cadrul timpului. Oamenii sunt o valoare pentru că au fost creați ontologic ca o valoare fără egal, dar ei pot îmbogăți și adânci această valoare prin dorința și străduința permanentă de a fi asemenea cu Dumnezeu, prin a-mi da valoare întregii mele existențe în Dumnezeu și a mă manifesta ca o persoană care nu știe de un final al vieții ei, care nu se va vedea niciodată risipită și împuținată în existența proprie de nici o forță cauzatoare de limitat când te-ai alipit cu toată ființa ta de ea și cu toată încrederea că te-ai putea cunoaște prin ea ca valoare eternă. Părintele Stăniloae spune în acest sens că „tot ce e Dumnezeu prin fire și în mod necesar, trebuie să fie omul prin bunăvoința lui Dumnezeu. Omul trebuie să aibă în sine tot ce are și Dumnezeu, pentru că chipul nu e adevărat chip decât în măsura în care posedă toate atributele modelului său“. Vedem prin tot ce s-a zis până acum, că omul este o valoare pentru Dumnezeu și pentru întreaga creație, prin însăși actul creației, când a fost adus la viață după chipul lui Dumnezeu și prin acesta având misiunea de a deveni asemenea cu Dumnezeu, sau dumnezeu prin Dumnezeu.
Posibila realitate ca omul să ajungă asemenea cu Creatorul a fost însă împiedicată de căderea primilor oameni prin neascultare și neputința ridicării din această cădere prin sine însuși sau prin orice altă ființă creată ori cauzată. Această cădere a cerut din partea lui Dumnezeu o și mai mare dovadă a iubirii sale pentru noi, a cerut o recreare a întregii lumi prin venirea în trup a unicului Său Fiu prin care avem înfierea și viața veșnică, pentru că „așa de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său cel Unul Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică. “ ( Ioan 3, 16 ) Numai un Dumnezeu al iubirii neîncepute ar putea face cu noi ceea ce nu se putea face altfel, numai prin El, noi, cei care am fost creați ca valoarea de cel mai mare preț, puteam fi dovediți din nou ca valoare deosebită, prin venirea în timp a unei realități personale veșnice întrupate. Aceasta deoarece aveam posibilitatea primirii acestei Persoane între noi, prin aceea că „Dumnezeu însuși i-a dat omului calitatea de a-i plăcea Lui să se facă om și să scape umanitatea de moarte, rămânând și El ca om viu, nemuritor în veci și într-o comuniune veșnică cu oamenii, dar ca să poată face aceasta, a trebuit să se nască din Fecioară“. Ziua de naștere a Fiului lui Dumnezeu în lume reprezintă ziua de naștere a întregii umanități. Prin nașterea Sa a fost descoperită lumii prețuirea și considerația , valoarea și peste toate acestea dragostea unui Dumnezeu care nu a precupețit nimic din ale Sale pentru ca omul să aibă prin El o viață de fiu. De aceea și Părintele Stăniloae afirmă că „valoarea deosebită acordată oamenilor, ca făpturi ce concentrează în jurul lor toată viața, se arată în întruparea Fiului lui Dumnezeu, în jertfa și învierea Lui pentru ei, cât și în judecata Lui ca om. [. . . ] Numai prin învierea lui Hristos, care va deveni și învierea noastră, viața omenească nu mai rămâne închisă în istorie, ci e ridicată din ea în viața de veci“. Valoarea la care am fost ridicați prin nașterea, patimile, moartea, învierea și înălțarea lui Hristos este aceea de fii ai lui Dumnezeu sau împreună dumnezei cu Unicul Fiu născut din veci din Tatăl. „omul creat din nimic e ridicat la înălțimea de fiu al lui Dumnezeu. În aceasta se arată al doilea mod al atotputerniciei lui Dumnezeu” ( primul mod este crearea lumii din nimic ). Iar Sfântul Evanghelist Ioan mărturisește și el că „celor câți L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu, care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut.“ ( Ioan 1, 12-13 )
În zilele trupului său ( Evrei 5, 7 ), Hristos a descoperit lumii o valoare care nu o poate avea decât prin El, decât prin credința dreaptă în El, care este și Om neîmpuținat și Dumnezeu neîmpuținat. Primirea Lui în viața noastră ne umple la nesfârșit existența, ne valorifică pe fiecare ca persoane a căror viață nu se va epuiza, nici nu va cunoaște vreodată pe altul care ar putea să ne înalțe la o valoare mai mare decât pot primi de la El, iar Părintele Stăniloae ne spune că „în comunicarea cu Fiul avem posibilitatea veșnic neepuizată a experienței realității infinite“. Prin Hristos ni se comunică viața etern îndumnezeită, ni se comunică însuși Dumnezeu venit ca să ne arate în toate desăvârșiți și tot prin El păstrăm întotdeauna o comunicare din ce în ce mai plină de bogăție și de valoare eternă. Numai în Hristos cel istoric, care depășește istoria, căpătăm adevăratul sens și adevărata valoare, numai în El îl cunoaștem cel mai bine pe Dumnezeu și pe semenii noștri, și cum spune părintele Stăniloae prin El „am devenit posesorii puterilor dumnezeiești”. Unitatea care este omul, trup și suflet, poate aduce în viața ei, poate face interior ei pe Hristos care strălucește în sufletul nostru și care va străluci și în trupul nostru, iar El a luat în Sine această unitate și a ridicat-o la Tatăl pentru a-L face pe Acesta deplin cunoscut tuturor oamenilor. „Fiindcă Dumnezeu, care a zis : strălucească din întuneric lumina – El a strălucit în inimile noastre, ca să strălucească cunoștința slavei lui Dumnezeu, pe fața lui Hristos. Și avem comoara aceasta în vase de lut, ca să se învedereze că puterea covârșitoare este a lui Dumnezeu și nu de la noi.” ( II Cor. 4, 6-7 )
Deci valoarea noastră nu este și nici nu va fi vreodată prin noi înșine, nici acum nici în veacul ce va să fie, căci odată ce ne vom depărta de Cel ce este valoare prin Sine și descoperă și pe alte ființe ca valori prin El, odată depărtați de sfera valorizării, ne vom împuțina în existență și nu ne vom vedea decât scăzuți și devalorizați în ciuda tuturor pretențiilor care s-ar afirma pentru o valoare a persoanei umane în afară de Cel ce plinește toate, rămânând plin în afară de toate.
Omul, unitatea de cea mai mare valoare pentru Dumnezeu, îmbogățit și adâncit în EL, este totodată pricină de valorizare a întregii lumi. Prin el lumea se vede și ea eternizată și valorificată pentru Dumnezeu, pentru că prin ea se poate face cunoscut Dumnezeu și Îl putem face cunoscut tuturor pe Acesta, când o vedem ca mijloc de cultivare a relației omului cu Dumnezeu și cu ceilalți oameni. De aceea omul poate purta cu sine întreaga lume căci ea nu se poate purta singură în eternitate și prin aceasta se vede valorificată și ea etern în Dumnezeu. Prin valoarea veșnică care este omul devine valoare eternă și restul creatului din lume, toate se deschid prin om în veșnicie, toate capătă sens prin omul care Îl are pe Hristos ca viață a sa. „Numai omul e deschis și deschide lumea, prin spiritul său infinit dumnezeiesc, văzând-o ca simbol, numai omul se cere prin relativitatea sa și a lumii să fie împlinit de absolutul divin care nu se mai cere după nimic altceva; și numai el cere această împlinire și pentru lume. [. . . ] Nu lumea duce pe om la Dumnezeu, ci omul duce lumea la Dumnezeu“. Așadar omul este valoare dublă am putea spune, pentru el și pentru lume, sau o valoare realizată în Hristos, prin care și lumea cu tot ce are ea devine o valoare, și toate acestea în Dumnezeu care le desăvârșește ca valori.
II. 2. Conținutul persoanei și progresul nesfârșit al ei
Despre persoană în general au mai vorbit și alți teologi, psihologi, filosofi sau medici, fiind o preocupare pentru mulți care doreau să explice omul. Părintele Stăniloae este unul dintre cei mai apreciați și de apreciat dintre aceștia, discursul său a arătat întregii lumi că numai prin persoană se poate vorbi de comuniune și comunicare și acesta pentru eternitate. Persoana reprezintă pentru dânsul conceptul prin care a descoperit o întreagă învățătură triadologică și antropologică, încât a fost numit adeseori teolog al persoanei. Omul fără comunicare și fără comuniune devine un însingurat, o persoană sărăcită sau o „persoană depersonalizată„ , devine un individ care numai produce și consumă, care nu i-a seama la adevărata lui sine, pierzându-se adeseori fără ca să știe și uneori fără ca să vrea, dar și de mai multe ori cu bună știință.
Mai întâi spunem că suntem persoane pentru că Cel care ne-a creat din nimic este Persoană sau treime de Persoane, în care se găsesc toate adâncurile cu infinitatea lor cu tot, pentru că „adâncurile, în toată infinitatea lor, sunt adâncuri ale Persoanei”. El a dăruit creației văzute un partener de dialog al Său, o persoană pe care vrea să o aibă pentru adresarea cuvintelor Sale de iubire, în afară de Sinea Sa proprie. La originea tuturor nu stă o simplă esență sau lege, ci se află o Persoană capabilă de a crea din nimic alte persoane ce pot înțelege cuvântul Său, se află un Dumnezeu care vorbește permanent cu omul. Părintele Stăniloae ne spune adesea că tot cuvântul nu poate fi decât al persoanei către altă persoană, iar acest cuvânt este însoțit și de puterea celui care vorbește. El spune că, „cuvântul implică persoana și fapta gândită și liber aleasă a ei. Iar Dumnezeu fiind personal a putut aduce lumea la existență ca ceva nou, punându-i în același timp o pecete a unei infinități temporale și spațiale relative “.
Persoana de asemenea este unică prin sine, ea nu va fi niciodată identică până la confuzie cu o alta, ea reprezintă ființa care se poate numi singură și care poate fi numită de alții. „Fiecare persoană este indefinită în conținutul pe care îl poate comunica, pentru că actualizează în alt mod firea umană integrală și relațiile ei cu lumea, însă nu ca unitate independentă“. „Unicitatea fiecărei persoane dar și valoarea ei pentru celelalte, se arată și în faptul că fiecare poartă un nume distinct și răspunde ea însăși când e chemată pe nume. Numele ce-l port nu e pentru mine, ca ființă singulară, ci indică relația sau legătura mea cu alții, iar numele altora relația lor cu mine, în distincția lor“. Persoana întotdeauna păstrează un unic al ei sau ea va descrie ceva prin care nu vei putea să clasezi ca identitate radicală un grup de persoane apropiate. Unicitatea face variată iubirea, așa cum uniformitatea o restrânge la un singur mod de manifestare. Realitatea personală este o realitate unică care nu mai are un alt corespondent similar. Ea poate desfășura o existență așa cum nu poate desfășura nici una dintre celelalte.
Definiția cea mai proprie a persoanei pe care o consideră Părintele Stăniloae a fi este aceasta : „izvor de viață pentru altul și bucurie de viață primită de la altul” aceasta datorită inepuizabilei capacități de a mă descoperi mereu nou pentru altul și de a primi noutatea altuia mereu, însă toate aceste numai prin legătura neîntreruptă cu Cel ce rămâne veșnic o noutate de necunoscut. Primesc de la celălalt nu numai cât aș putea să-mi dăruiesc ca nou de unul singur sau primesc de la el nu numai bucurii și sentimente arătate pentru mine, ci îl primesc pe el însuși dăruit cu întreaga lui ființă mie, am posibilitatea să îl am întreg pentru mine prin dăruirea sa, și aceasta este o reciprocitate.
Conținutul persoanei vine așadar să ne facă cunoscut deodată o identitate și o distincție, o echivalență și o diferență. El poate fi redat ca fiind format din :
natura umană – ca și conținut propriu-zis al persoanei, prin care se explică deoființimea persoanelor umane;
ipostasul – ca centru de concentrare a persoanei, ca o sine conștientă de conținutul său propriu –zis, care asigură raportarea la un „tu”,adică la o altă persoană;
Acestea două caracterizează perfect Modelul după care am fost făcuți și spre care trebuie să înaintăm. Părintele Stăniloae ne spune că „natura umană este o copie exactă a naturii divine, este ființa divină pusă în stare de devenire, este sofia creată ce corespunde Sofiei necreate.[. . . ] Aceasta deoarece comuniunea cere ca partenerii să aibă ceva care să-i apropie, care să-i ajute să se înțeleagă” , iar cu privire la ipostas menționează că „centru ipostatic al firii are rolul hotărâtor în ce privește starea morală a ei. Dacă centrul ipostatic se străduiește serios să o îmbunătățească, nu se poate să nu aibă efecte bune. [. . . ] El este cel ce poate susține sau reîntrona puritatea în fire”.
Natura nu poate exista fără ipostas, cum nici ipostasul nu poate fi văzut de unul singur. Însă natura umană este comună tuturor, neînțelegând prin aceasta o natură împărțită, tăiată în tot atâția indivizi sau în tot atâtea ipostase câte există, ci o natură care este aceeași în toți, fără vreun adaos sau lipsă la ea. Iar ipostasul este diferit și aceasta nu pentru că ar avea o altă natură sau altceva pe lângă natură în comparație cu alt ipostas, ci pentru că valorifică sau trăiește în mod diferit aceeași natură, fiind conștient de ea într-un mod propriu. Natura cere deci o multitudine de ipostasuri, pe când ipostasul cere doar o singură natură.
„Natura subzistă cu adevărat în mai multe ipostasuri și se îmbogățește la nesfârșit în relația completă cu ele, după modelul și din puterea comuniunii treimice. Ipostasul nu poate fi înțeles nici golit de natură, nici în afara relației. Ipostasurile sunt natura în existența concretă și în forma relațiilor între ele, natura în dinamica relațiilor interne ce se realizează în forma ei pluriipostatică. Ipostasul e un eu raportat la un tu de aceeași natură” .
Conținutul persoanei umane este un conținut ontologic, ființial și el este totodată un conținut veșnic, chiar dacă va fi doar ca o existență minim diminuată, cunoscută în extremitatea ființării.
Natura umană numai în formă de ipostas poate cultiva relații personale, numai în formă de ipostas poate avea cunoștința unei realități nesfârșite care este persoana proprie. Vederea sa presupune vederea celuilalt, relația cu mine însumi presupune relația cu alții care sunt asemenea mie. Dar pe lângă toate acestea sau mai presus decât ele, stă faptul că natura conținută ca ipostas se vede colorată de o tot mai desăvârșită existență, are o creștere reală în ceea ce privește cunoașterea și infinitul, doar păstrându-se alături de Viața prin Sine, de Cel ce mă poate purta la nesfârșit într-o relație de viață cu mine însumi, cu ceilalți oameni și infinit mai important, cu absolutul personal. Părintele Stăniloae afirmă că „în forma de ipostas, natura umană realizează și relația nesfârșită cu un Tu absolut. Ipostasul uman, ca natură umană real subzistentă, nu se poate dezvolta cu adevărat fără relația cu absolutul personal, fără responsabilitatea față de el“.
În comparație cu individul însă, care vrea să fie considerat veșnic fără ajutorul lui Dumnezeu, persoana trăiește în comuniune cu alte persoane deodată, bogate și absolute prin sine sau bogate și infinite prin altul, încât viețile lor se împletesc. Persoana face posibilă iubirea, ea „nu știe unde începe viața sa și unde se sfârșește a celuilalt” , de aceea, pe măsura dragostei și a jertfelniciei sale, omul devine tot mai om, mai persoană, căci umanizarea noastră a tuturor este un întreg proces care ne solicită la maxim iubirea și capacitatea de a ne dărui în mod jertfelnic altuia. De fapt omul nu poate fi conceput altfel decât ca cel ce iubește și este iubit, iubirea fiind o vocație cât și o necesitate. Numai persoana poate iubi și ea nu poate iubi decât o altă persoană, iar iubirea lor mărturisită reciproc se vrea a fi o realitate eternă, când prin aceeași dragoste se și îmbogățesc continuu, aceasta însemnând și un progres continuu a fiecăruia prin celălalt. „Persoana fără dragoste nu are valoare, nici sensul după care tinde. Fără dragoste slăbește și viața ei este un chin. Persoana și dragostea fără nemurire sunt iarăși lipsite de valoarea și sensul deplin. În dragostea lor se amestecă chinul. Dragostea la rândul ei fără persoană nu poate exista. Iar nemurirea persoanelor fără dragoste e un iad. E o moarte sufletească a persoanelor. La fel nemurirea fără un progres continuu în unirea prin dragoste devine monotonă. Unde nu sunt acestea patru : persoană, dragoste, nemurire și progres continuu, existența se scufundă în non-sens sau în întuneric “ .
Dumnezeu nu a făcut persoanele umane pentru o existență trecătoare, pentru a-si manifesta doar pe o perioadă determinată iubirea lor, nici pentru ca să ajungă la un prag maxim și ultim de cunoaștere și bogăție, ci le-a creat din nimic pentru a trăi în mod infinit infinitul care este El. Dumnezeu cel de nedescris poate întreține persoana într-un progres nesfârșit în El însuși, fără ca niciodată acea persoană să poată spune că a ajuns la o limită a progresului și nici să poată spune că a ajuns la o limită a primirii neîntrerupte a ceea ce poate lua prin progres. Felul nostru de a fi este iubirea, sau putem spune că este al nostru pentru că este mai întâi felul de a iubi al Sfintei treimi, iar setea infinită de a iubi are ca model, scop și susținător unic aceeași Treime. Persoana umană poate exista veșnic numai printr-o continuă sete de infinit, care o poate întreține numai o persoană infinit mai înaltă, aceasta deoarece persoana este cea mai profundă și mai misterioasă realitate ce poate fi caracterizată cu un dor irezistibil după infinit și despre care se poate vorbi numai și numai într-un limbaj apofatic, iar acestea toate numai prin Dumnezeu. „Persoana omenească nu poate exista fără tensiunile spre infinit. Persoana e mai adâncă decât infinitatea, fiind subiect al ei, iar ea, infinitatea, predicat“.
Progresul nesfârșit al persoanei umane, continuitatea veșnică a unei existențe personale umane în cunoaștere , în desăvârșire nu se pot realiza în chip real decât numai în Dumnezeu care poate mulțumi toate acestea pentru că El este mai presus de ele. Părintele Stăniloae ne spune că „nimic nu poate mulțumi pe om deplin și veșnic decât Dumnezeu. El ne dă toate, El ne iubește ca nimeni altul. Existența și ființa Lui răspunde la toate întrebările mele despre sensul vieții, la toate trebuințele mele. El îmi umple sufletul și în El cresc spiritual la nesfârșit. El e nădejdea vieții mele veșnice“.
Progresul meu este progresul lui Dumnezeu cu mine, sau creșterea mea este o creștere a lui Dumnezeu în mine. Mă știu în nesfârșit progres când Îl am pe Dumnezeu alături de mine și persist în el prin aceeași putere, deoarece „numai persoana umană poate tinde să cuprindă în sine toată existența și numai Dumnezeu voiește și poate să o cuprindă de fapt, dând și omului putința realizării setei lui de cuprindere a tuturor”.
Realul meu progres este prin Dumnezeu, fără el mă întorc la nimic sau la lipsa de viață, căci toată viața mea este în El, iar Părintele Stăniloae ne spune că „lumea și omul, create din nimic, n-au nimic de la ele, ci totul de la Dumnezeu. Prin ele sunt nimic” .
Deci mă bucur de mine, de ceilalți și de Dumnezeu, trăiesc o reală înaintare fără sfârșit, numai prin Cel care poate dezvolta în mine toate acestea, necerând nimic în schimb.
II. 3. Caracteristici sau calități ale persoanei umane
Referindu-se la unitatea de cea mai mare valoare pentru Dumnezeu, Părintele Stăniloae definește omul ca fiind „unitatea omnilaterală de componente contrastante în continuă întărire, dar care poate deveni o unitate de contrarii, din care unele luptă să le domine sau chiar să le excludă pe celelalte”. Pentru aceasta omul are obligația sau este o necesitate, întărirea armonioasă a tuturor trăsăturilor contrastante, întărind totodată la fel de armonios relația sa cu Dumnezeu și cu ceilalți oameni, iar aceasta îl păstrează într-o veșnică înaintare în Dumnezeu ca Cel ce are nemurirea.
Enumerăm o serie de caracteristici sau calități ale persoanei umane, pe care ni le descoperă părintele, ce trebuiesc avute în vedere atunci când vorbim despre omul ce dorește o existență eternă :
„Omul este în general o persoană unitară și în același timp nespus de complexă”. Aceasta deoarece persoana umană este conștientă de ea, are o sine a sa care nu poate fi confundată cu o alta de același gen, care de asemenea se manifestă în mod propriu sau dacă vreți original. Totodată această sine a mea plină de manifestare exterioară vrea să cunoască etern toate dimensiunile și formele realității fără a afla vreodată un sfârșit în cunoașterea lor. Este unitară această sine nu numai pentru că are o încordare pentru un singur scop, ci și pentru faptul că vrea să unească în ea sau să se unească tot mai mult cu aceste forme și dimensiuni ale realității, fiind conștientă de existența cuiva mai înalt prin care toate subzistă, ce îi poate face posibile dorințele sale de înaintare în unitate la nesfârșit. Astfel omul se îmbogățește mereu și își dă seama prin acest lucru de complexitatea sa, fiind o surpriză pentru sine în același timp. „Dacă natura umană e făcută pentru trăirea neconfundată a ei în nemărginire, în experiența ca ipostas aparte ea își trăiește această tendință, dar nu o împlinește dintr-o dată, ci înaintează veșnic în ea”.
„Omul este o ființă care nu poate fi cuprinsă”. Pentru că este o persoană nespus de complexă, aceasta face ca ea nici să nu poată fi cuprinsă, deși trăiește într-un timp cuprins. Ea trăiește cuprinderea și necuprinderea prin permanenta continuitate a vieții în Dumnezeu, singurul care îl poate descrie ca necuprins. Omul este participant activ la această calitate, însă el nu știe de conținutul întreg al acesteia, ci el are doar cunoștință de cuprinderea sa în necuprinderea care este tot el. Cu toate acestea omul poate fi considerat o ființă care nu poate fi cuprinsă decât numai prin Dumnezeu, prin participarea la Cel care este necuprins prin Sine sau care este mai presus de toată necuprinderea. „El își dă seama că participă la infinit, dar nu este el însuși infinitul”. Această calitate se arată și în dorința sa de a transcede toate cele finite, spre un absolut personal, care îl poate arăta drept o neîntreruptă transcendere de sine, iar aceasta nu se va petrece niciodată dacă vom confunda adevăratul absolut cu unul considerat în mod greșit. Unicul om care are cunoștință de întregul conținut al necuprinderii sale este Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Întrupat.
„Omul este un mister în veci inepuizabil”. Omul nu este numai cât se poate vedea sau cunoaște prin relație cu el sau prin cuvinte descriptive ale altora la adresa lui. El este conștient că poate ști întotdeauna mai mult despre sine decât știe la un moment dat, de aceea el este continuu plin de sensuri necunoscute încă, ce vor să fie descoperite. De aceea Părintele Stăniloae îl numește pe om mister și pentru aceasta un abis zicând că „din ce știe omul mai mult despre sine, știe că e un abis din care scoate mereu cunoștința altor și altor sensuri. În experiența abisului insondabil, concret al sinei mele, marcat în același timp de insuficiența mea, îmi trăiesc dependența de un alt abis mai adânc, de un abis superior, care cred că nu mai e marcat de insuficiența abisului meu. Tind spre el neîncetat, dar nu-l voi cuprinde în veci”. Omul poate fi considerat astfel mister dacă stă în relație cu un alt mister sau poate fi considerat un permanent mister dacă permanent va cunoaște ceva din misterul de sine existent, care nu este un mister pentru că nu ar cunoaște deplin fondul, substanța sa, ci este un mister pentru cei ce nu sunt esențial ca el și care sunt socotiți mistere individuale numai pentru că se susțin prin acest mister personal plin. Un mister cheamă o îmbogățire, iar alt mister definește o infinită bogăție. Subiectul uman rămâne așadar, „unitatea cea mai accentuată și mai misterioasă, prin caracterul lui fundamental spiritual”.
„Omul este o persoană compusă din suflet și trup”. Aceste două calități pot caracteriza un om complet sau un om creat de Dumnezeu ca unitate în dualitate ce tinde spre comunitatea de origine a sa. Părintele Stăniloae ne spune că „prin suflet, omul poate tinde spre o tot mai mare participare la Dumnezeu, iar prin trup poate tinde să cunoască lumea întreagă”. Dar trebuie să menționăm faptul că numai prin sufletul trăitor în trup pot să înaintez tot mai mult sau să am un curs pozitiv în cunoașterea celor văzute de mine ca existențe vizuale, ce mă pot îmbogăți prin lucrarea funcțională a trupului condus de sufletul, care are o legătură cu Cel ce mă poate ajuta în toată ascensiunea mea față de cunoașterea lumii. Și prin trup pot susține și contribui la cuprinderea tuturor celor create în sinea proprie, sau le port în mine pentru dragostea ce o arăt față de ele, având posibilitatea de a fi purtate în infinit prin om, prin conștiința curată care le-a privit ca pe niște daruri făcute de Creator, pentru o mai bună cunoaștere a Sa și a oamenilor între ei. Toate acestea însă pot fi realizate numai prin simfonia celor două, trupul și sufletul, când compunerea aceasta a omului lucrează unitar pentru sine și pentru lume în Dumnezeu, ca o conștiință a tuturor celor lumești create, ce poate întări efortul celor două componente de a fi împreună desăvârșitoare a persoanei și a lumii prin persoană. „Omul este un ipostas în același timp unitar și compus : puterile sufletului și ale trupului sunt concentrate într-o conștiință unitară și pornesc din ea”. Această unitate care este persoana se bucură de existența proprie cât și de existența întregului creat, atât prin trup cât și prun suflet, mai ales atunci când trupul face transparent sufletul în efortul de a se realiza ca om. Aceasta deoarece „trupul omenesc este o realitate palpabilă specială, prin faptul că are de la început în sine lucrarea specială a sufletului, imprimată în el cu toată complexitatea activităților raționale și a formelor lui de sensibilitate”. Grija omului pentru trup nu este numai aceea de a-l întreține, de a demonstra numai o existență biologică, socotindu-l prin aceasta singura realitate, punând sufletul drept un slujitor al sufletului, când ar trebui să fie invers. Numai când sufletul este penetrat de Dumnezeu și trupul de suflet pot să mă gândesc la o realizare a mea pentru eternitate. Trupul este un mediu prin care se poate face arătat sufletul cu toată bogăția lui, iar Fericitul Augustin spune că „cel ce nu a devenit sufletesc în trupul său, devine trupesc până și în sufletul său”, văzând de aici că trupul este pentru suflet și nu sufletul pentru trup. De asemenea trebuie să amintim că atât sufletul cât și trupul vor avea o viață pentru veci împreună, deoarece „omul e om fie că ajunge în rai, fie în iad”. În drumul spre absolut, spre Dumnezeu, omul nu va reuși niciodată să înainteze dacă trupul va determina existența sa, dacă toate faptele sale sunt arătate numai de încordarea și îndârjirea egoistă a insului care dorește să atingă infinitul adunând și săvârșind acte finite, pentru că infinitul nu este un conglomerat de elemente finite, ci infinitul este o persoană sau o treime de persoane care mă pot numi și pe mine, trup și suflet, infinit.
„Omul vede prin conștiință că lumea nu e absurdă”. Prin acest punct Părintele Stăniloae vrea să arate că afirmația unor existențialiști francezi și cea a lui Camus, care atribuie lumii caracterul de absurd, este cât se poate de eronată. Părintele arată că toate cele din lume au fost create cu un sens și un anumit scop, căci altfel nu am putea considera că cel ce stă la originea lor este o persoană care le-a creat din iubire pentru o existență veșnică. Nimic nu este absurd sau fără sens din cele ce face Creatorul, iar rațiunea omului prin întrebările pe care și le pune cu privire la toată existența creată, caută un sens al lui și al lumii în general. Dacă lumea prin cele mai multe ale sale este un mister, când din acest mister se pot scoate permanent anumite sensuri, chiar prin aceasta nu poate fi considerat având suport caracterul de absurd acordat întregii existențe. Existența nu este absurdă pentru că este irațională, nici pentru că atât omul cât și lumea își văd în timp finitudinea lor. Descompunerea și transformarea tuturor celor create și prin aceasta efemeritatea lor nu poate să ne determine la a considera viața absurdă. Caracterizarea lumii ca fiind fără sens nu poate fi explicată, datorită rațiunii omului, care poate arăta prin înțelegere că iraționalitatea lumii este observată de cei ce rămân la ea, iar raționalitatea ei o vede cel ce nu se împiedică de ea atunci când ființa înțelegătoare își pune întrebări despre sensurile existenței. „Lucrurile care au fost pecetluite cu o rațiune de a fi inconștientă nu vor avea în sine nici un sens; dar dacă cineva ia în considerare aspectul lor de a avea un scop pentru o rațiune de a fi conștientă, atunci ele au un sens”. Absurdul limitează orice fel de existență și orice fel de sens desprins din ea, ba chiar considerarea vieții ca absurdă, nu vine să aducă un sens, ci traduce ea însăși un nonsens. „Aspectul de absurd al realității ni se impune, la urma urmelor, când ne oprim la ceea ce este superficial, opac și pur biologic în lume și in om; când nu vedem dimensiunea spirituală a omului și un sens al lumii, care răspunde acestei dimensiuni. [. . . ] Absurdul apare din absența recunoașterii unui sens și anume, al unui sens profund, inepuizabil și etern, care suscită mereu la noi întrebări ale lui.[. . .] De părerea că existența omului și a lumii e absurdă ne scapă numai conștiința inevitabilă că în ei este un sens, dar nu un sens limitat, superficial, trecător”.
„Omul și lumea sunt considerate absurde atunci când sunt considerate ultima realitate”. Văzând omul și lumea ca graniță fixă nu pot atunci decât să mă văd și pe mine limitat și mai mult de atât, văd un moment când eu nu voi mai fi, când nu voi mai avea conștiința existenței proprii. Atunci demonstrez faptul că îmi înțeleg moartea trupului, moartea istorică, ca pe o moarte definitivă. Dacă despre om și lume am o anumită cunoștință, dacă ele sunt pline se sens, în același timp îmi dau seama că reprezintă și un mister inepuizabil. Absurdul este depășit în Dumnezeu, iar toate cele pline de sens, încă odată prin El și mereu, descoperă noi sensuri ale unei existențe desăvârșite.
„Omul este o unicitate ca persoană și o comunitate de natură cu celelalte persoane”. Dacă persoana care face prezența unui ipostas se are în vedere pe sine ca una care nu va putea niciodată să se regăsească printre ceilalți în așa fel încât să fie privită ca identitate perfectă, atunci natura întotdeauna și în orice cadru al existenței va arăta persoana una și aceeași, ca o esență multiipostatică. Acestea două creează legături care pot fi exprimate de fiecare dintre cei prinși în ele. O legătură cu cel ce îl pot numi asemenea mie, care are nici mai mult nici mai puțin decât aceeași natură, o legătură cu lumea în care mă desfășor existențial uman și o legătură cu Dumnezeu însuși care a făcut posibile toate câte le pot trăi în apropierea Lui și care îmi dă șansa propriei depășiri, mă fac tot mai plin de ei. Această multiplă legătură dovedește că eu nu pot exista în afara ei, nici nu pot să mă exprim ca o persoană ce nu are nevoie de dânsele, ci mă pot bucura prin ele și pot crește în ființarea mea cu fiecare din cele amintite, în Dumnezeu. Comunicarea mea altora și a altora către mine este un ajutor reciproc pe care ni-l putem da unii altora, iar comunicarea cu tot ceea ce mă înconjoară îmi poate da ceva în plus față de ceea ce pot eu comunica. Pot să mă deschid persoanelor care intră în dialog cu mine și pot transmite lor o energie de viață care o poate întări pentru noi relații, iar dânsa îmi poate face cunoscut mie bogății ale persoanei sale de care eu mă pot folosi. Părintele Stăniloae ne spune „ne comunicăm cu atât mai deplin unul altuia, cu cât simțim că ne comunicăm prin celălalt lui Dumnezeu. Întrucât mă comunic eu însumi ca persoană umană, comunicarea mea e mereu insuficientă; dar întrucât comunicarea mea se hrănește din comunicarea izvorului comunicant, deci personal, desăvârșit, infinit sub toate raporturile, eu mă pot comunica celuilalt mereu în mod pricinuitor de viață“. În acest dialog pe care îl port cu celălalt și celălalt îl are și el cu mine am posibilitatea de a-L cunoaște mai bine pe Dumnezeu sau tocmai Dumnezeu ni se face tot mai cunoscut prin comunicarea noastră, a unuia față de altul. În discuția mea cu altul totdeauna vreau ceva mai mult, dar cu toate că nu voi putea să îl am cunoscut pentru mine întru totul, îmi dau seama că a-l avea pe el ca ultim partener de dialog mă limitez la propriu. Relația mea dialogică cu o persoană aduce în discuție o altă persoană care nu îmi arată nici o limită oricât timp i-aș acorda. Persoana umană pentru aceeași natură dar și pentru ipostasul diferit, nu va trăi niciodată modalitatea unei exprimări de viață avută de alta, ci se trăiește diferit, pentru a se comunica diferit și în același timp particular în raport cu paralela sa de natură. Cu toate acestea, bucuria comunicării o am în cel mai mare grad când celălalt se dăruiește mie cu tot ce are el pentru mine, „ceea ce îmi face bucurie în comunicarea cu celălalt nu e ceea ce îmi dă deosebit de el însuși, ci el însuși, prezent în tot ce-mi dă”. De asemenea amintim ca în comunicarea noastră se întărește comuniunea dintre noi, pentru că eu mă comunic celor cu care sunt în comuniune, deși în dragostea mea pentru oameni aș vrea să mă comunic tuturor sau să-L comunic prin mine pe Dumnezeu întregii omeniri, lucru ce nu va putea să fie realizat, ne spune Părintele Stăniloae, decât în Împărăția Cerurilor „când toți vom fi transparenți tuturor, când viața fiecăruia va fi plină cu a tuturor.” Așadar unicitatea face posibilă persoana, lucrul ce oferă șansa unei comunicări diferite de altele, iar natura face suportul comunicării.
„Omul se întărește și se îmbogățește existențial unul pe altul, prin unicitatea lui”. Pentru că trăim în mod diferit aceeași ființă, omul se îmbogățește reciproc printr-o relație de dăruire unul către altul, fiind conștienți de acest lucru. Unicitatea mă păstrează ca izvor pentru celălalt, dar nu un izvor de sine, ci unul care stă în permanent raport cu izvorul neîmpuținat în conținere și dăruire. Omul ca persoană distinctă, nu se poate realiza decât prin persoane distincte, persoane umane care îi întăresc, îi îmbogățesc existența și Persoane dumnezeești care pot împlini același lucru într-un mod cu totul infinit. Părintele Stăniloae ne spune că „Paradoxul iubirii stă în faptul că persoana vrea să se dăruiască ea însăși și totuși ea nu se pierde, ci rămâne mereu ca sursă a noi și noi acte de dăruire și autodăruire”.
„Omul rămâne de neuitat în memoria celui cărui i s-a comunicat prin aceeași unicitate”. Dacă toate persoanele ar fi la fel, ar fi identice, atunci omul nu ar avea în amintirea sa decât o singură persoană, adică pe el însuși care biologic este lângă el, iar dialogul nu ar fi unul în raportul eu – tu – el , nici măcar în raportul de eu – tu, ci va fi unul de eu care se adresează altui eu . Unicitatea persoanelor care se comunică determină omul în a se cunoaște și a-i cunoaște pe ceilalți oameni diferit. Aspectul diferit al persoanelor umane sau existența unicat a fiecărui om, mă determină să nu îl uit niciodată, nici să îl confund cu altcineva. Fiecare om își pune amprenta personală în discuția sa cu alt om, ceea ce face ca să îl aibă permanent viu în memoria lui ca pe cel cu care a comunicat cum nu a comunicat cu nimeni altul. Aceasta dă importanță fiecărei persoane și arată că Dumnezeu a creat pe orice om ca o valoare de neprețuit atât în fața Lui cât și în fața semenului. Neuitarea persoanei ca unicat, spune Părintele Stăniloae, se vede și din aceea că de multe ori nu pot uita răul ce mi l-a făcut, dar el amintește că trebuie să depășim acest lucru și să „trecem de la acest rău la taina pozitivă, plină de bogății nesfârșite, care copleșesc un act rău pe care mi l-a făcut vreodată”.
„Omul trăiește caracterul trecător și importanța veșnică a momentelor trăite și a faptelor săvârșite”. Acest lucru face deodată dovada unei temporalități a omului și a unei eternități a lui, arată o existență în timp care este destinată veșniciei. Persoana este eternă prin tot ceea ce este ea și prin tot ceea ce trăiește în cadrul spațio-temporal al istoriei și nu ca un permanent film de acte continuu săvârșite, ci actele temporale vor fi purtate și suportate de fiecare persoană în eternitate. Trăirea mea veșnică este una diferită de cea a altor oameni tocmai datorită acestor momente și fapte din viața mea pe care le-am consumat într-un mod unic ce mă descoperă deosebit de alții care au trăit aceleași momente și au săvârșit aceleași fapte. „Aceasta face ca veșnicia fiecăruia să aibă un conținut deosebit, întrucât fiecare s-a imprimat în timp, pentru veci, de alte gânduri, simțiri, fapte trecătoare, relații”. De aceea Părintele pune accent pe iertarea unora de către alții, pentru a se putea prelungi relațiile lor în eternitate și a se recunoaște în infinit ca cei ce și-au făcut bine și si-au împărtășit adevărul, numind iertarea „apă recreatoare din care se nasc la viață nouă cei ce și-au greșit.”
„Omul este creatură,dar totodată chip dinamic al Creatorului”. Actul prin care a fost creat omul este unul care cuprinde în el o valoare care face posibilă o destinație ce îl arată dinamic sau în neîntreruptă desăvârșire. Prin chipul după care a fost creat, omul poate arăta o tot mai mare transparență a Celui ce susține dinamismul său sau Îl poate face tot mai străveziu prin viața sa. Dinamica unei persoane nu este dată de scurgerea timpului, de posibilitatea de a-mi schimba mediul de trai, ci de o mișcare crescătoare a ființei mele spre acea persoană care este dinamică prin fire și de permanentizarea acestei mișcări. Dinamica persoanei în Dumnezeu însă nu este una care se impune cu o forță constrângătoare, deși este una vital necesară omului. Pentru libertatea pe care o are omul poate alege creșterea ca valoare veșnică sau nu. De altfel omul în timp este fără îndoială o ființă dinamică, dar pe când un dinamism determină eternitatea plină de existență pentru acea persoană, altul aduce o eternitate plină de existență suferindă. Acest dinamism al chipului lui Dumnezeu din om este numit de Sfinții Părinți asemănare, dar nu orice fel de asemănare, ci una care aduce denumirea pentru om de „dumnezeu după har”. Asemănarea denumește o lucrare sau o desfășurare a chipului prin efortul de a-L avea pe Dumnezeu în mine sau de a mă ridica tot mai mult în Dumnezeu, având alături pe ceilalți oameni în același efort. Asemănarea nu va atrage niciodată confuzia, nici risipirea prin care nu aș mai avea conștiința de mine ca altcineva. Deși prin chip ne străduim să devenim asemenea, noi știm că nu vom putea realiza efectiv aceasta niciodată, de aceea mai corect este să se spună că vrem să devenim tot mai asemenea, pentru că deși tindem spre pisc, nu vom ajunge niciodată acolo. Părintele Stăniloae ne avertizează că există pericolul ca cineva să se considere pe sine dumnezeu sau să creadă că poate ajunge dumnezeu fără Dumnezeu.
„Omul e dat lui însuși prin libertate și responsabilitate”. Hotărârile luate de fiecare om sunt hotărâri ale libertății sale depline față de Cel care l-a creat și de care în definitiv depinde. Libertatea acordată omului este o expresie a iubirii lui Dumnezeu cum nu se poate mai evidentă, pentru că numai în libertate poți primi un răspuns sincer la iubirea investită în cineva. Totodată libertatea aparține persoanei, deoarece ea are nevoie de o conștiință care să-și de-a seama de ea și de valoarea ei. Libertatea este un dar pentru că viața însăși este dăruită de o Persoană care a putut face posibilă ca pe lângă Dânsa sau prin Ea să aducă la ființă alte persoane libere. Libertatea este ca o armă cu care îți poți face singur rău dacă nu știi să o folosești, sau altora; dar prin folosirea ei corectă îți poți face cel mai mare bine atât ție cât și celor din jurul tău. Un Dumnezeu liber de orice determinism nu putea să creeze altfel de persoane sau acestea nu puteau să se bucure de El și de ele dacă erau lipsite de libertate. Faptul că am fost creați după chipul lui Dumnezeu, aceasta denumește pe lângă altele și libertatea. Însă din toate actele, simțirile, gândurile, nevoile și dorințele mele trebuie să respire o libertate folosită cu responsabilitate. Responsabilitatea provoacă răspunsul meu liber la toți stimulii sau factorii care m-ar putea influența negativ în luarea unei decizii corecte pentru viața mea sau a altuia. Prin acestea două folosite împreună pot înainta în bine și în sfințenie, adică în Dumnezeu, căci binele și sfințenia vin de la Cel de sus care le are pe aceste în mod deplin . Dacă prin libertate mă pot hotărî pentru a săvârși în viața mea și a altora binele, pot de asemenea ca printr-o orientare greșită să fiu o persoană care folosește libertatea cu totul altfel decât ar trebui. Pot face anumite lucruri rele și prin aceasta să mă consider un om liber fără ca să-mi dau seama că de fapt îmi limitez singur libertatea. Părintele Stăniloae afirmă că „omul e liber, dar își promovează adevărata libertate numai întărind ființa sa ca unitate omnilaterală a componentelor sale contrastante în Dumnezeu, de la care provin toate. [. . . ] Căci în libertate stă demnitatea omului”.
„Omul are rațiune, iar dacă nu și-o pune în slujba binelui devine absurdă”. Rațiunea este și ea un dar pentru om, însă dacă vom vedea numai cât vede ea, în sensul matematic, de înțelegere pur intelectuală a evenimentelor și lucrurilor din lume, o vom limita pe ea cât și pe noi. Întotdeauna pot vedea mai mult decât pot observa prin calcul rațional, pot vedea rațiuni din lucruri pe care nu le recunosc prin altceva decât printr-o înțelegere a mea din iubire și dintr-o încredințare a mea pentru ele. Rațiunea nu poate fi socotită ca atare, adică ceea ce este dacă este folosită de o persoană pentru a împlini acte rele, ci numim persoana aceea irațională. Rațiunea nu poate sta decât numai în slujba binelui, deoarece abia atunci își dă un sens. Altfel ea nu are nici un sens.
Omul este preot al creației și al propriei sale naturi umane. Fiind o ființă conștientă, dotată cu rațiune, omul poate avea o astfel de funcție preoțească, de slujire, pentru a face ca toată creația să devină o adevărată biserică. Lumea prin om își descoperă încărcătura rațională, și tot prin el ajunge la destinația sa de a fi ridicată împreună cu omul în Dumnezeu. „Realitatea lumii este legată de om, întrucât prin el este cunoscută lumea și-și manifestă sensul ca una ce se reflectă în el”. De asemenea fiecare om se poate dezvolta deodată ca biserică și ca preot sau ca biserică pentru că este preot, și invers. El nu poate numai participa la o biserică, ci poate construi el însuși o biserică, dar nu una care mai poate fi întâlnită și în altă parte, ci una cu totul deosebită, cu totul proprie lui ca persoană biserică. Orice biserică însă presupune sălășluirea lui Dumnezeu, Cel dincolo de lume, pe altarul aflător în ea. Iar omul în calitatea sa de biserică, are ca altar inima unde se așează Hristos încă de la botez și prin aceasta are ca centru al ei pe Dumnezeu. Ambele sensuri sunt dezvoltate pe larg în capitolul al treilea al acestei lucrări.
Aceste caracteristici sau calități cheamă persoana umană nu numai la a le menține în echilibru, ci la a le sublima prin efort neîntrerupt și astfel să se depășească pe sine prin întărirea propriei sale unități contrastante. Această „unitate a alternativelor” va fi întărită și împăcată pe veci în Dumnezeu.
Capitolul III
III. 1. Biserica, spațiul în care se actualizează vocația preoțească și liturgică a omului
Teologia ortodoxă când vorbește despre trupul Mântuitorului Iisus Hristos ne descoperă trei nuanțe cu totul reale și mântuitoare, adică trei trupuri și anume : trup istoric, trup euharistic și trup mistic. Fiecare dintre acestea nu pot fi privite separat, ele contribuie însă în mod categoric la actualizarea vocației liturgice a omului când se dăruiesc în Biserica cea una, în Biserica locaș de cult. Părintele Stăniloae ne spune că „împărăția lui Dumnezeu pe pământ are forma Bisericii”, ea descoperind toate evenimentele mântuitoare ca pe ceva petrecut în trecut care fără întrerupere se desfășoară și în prezent la fel de viu, căci permanent auzim în biserică cuvântul astăzi, ca de exemplu Fecioara astăzi pe Cel mai presus de ființă naște. . . , sau arătatu-Te-ai astăzi lumii și lumina Ta, Doamne, s-a însemnat peste noi. . . , sau astăzi s-a spânzurat pe lemn Cel ce a spânzurat pământul pe ape. . ., și altele asemenea. Toate acestea ne arată că, cu fiecare om, Hristos trăiește prin Biserica Sa ceea ce a trăit cu alți oameni de-a lungul întregii istorii, „cauzând”omului o creștere a lui prin vocația, prin chemarea sa ontologică liturgică, ce s-a păstrat după cădere, pentru că unii Sfinți Părinți socotesc că o Biserică primordială a existat în paradis. De aceea credem, așa cum ne spune părintele, că „cel mai important cuvânt în Biserică este numele persoanelor”, este numele celor care sunt chemați liturgic necontenit spre a deveni nume veșnice, cunoscând valoarea Celui care îi cheamă și îi poate împlini.
În Biserică ne descoperim liturgic, întâlnindu-ne unii cu alții și cel mai important cu Sfânta Treime, căci Biserica este plină de Treime și mai ales aici actualizăm posibilitățile noastre vocaționale, printr-o unitate treimică slujitoare și ea la un moment dat prin Fiul . Iar Părintele Stăniloae, referindu-se la trupul mistic, ne spune că „Biserica e treimică, pentru că e liturgică sau liturghisitoare, pentru că slujește Dumnezeului întreit și se unește cu El în Taine; sau numai că e treimică poate fi liturghisitoare, dând putința membrilor să se dăruiască prin Fiul în Duhul, Tatălui și unii altora, [. . .] întărindu-se și mai mult prin aceasta în identitatea și fericirea lor”. Iar scopul Bisericii „nu e să fugă din lume, ci să rămână pe pământ până îl va face cer, fără să-l desființeze, ci făcându-l să se penetreze de cer”.
Biserica vrea să ne arate și pe noi sfinți căci sfântă este și ea , iar această sfințenie vine de la Sfânta Treime. În Biserică „totul este îmbibat de sacralitate ca forță superioară divină de unificare. Sacramentalitatea este ea însăși creatoare de bisericitate, ca liant superior al comunității, și bisericitatea este mediul prin care se manifestă și se înviorează sacramentalitatea”. În interiorul acestui mare dar făcut nouă prin Hristos, primim și noi sfințenia sau avem șansa să ne deschidem în mod liturgic unei primiri de bogăție ce duce la o întindere a noastră spre ceea ce este mai sfânt, mai bun, mai curat cu putință, spre cer. „Iar cerul, în care s-a înălțat Hristos [. . . ], este una cu centrul cel mai intim al Bisericii, căci Biserica se întinde până acolo unde este Capul ei”. Ea este sfințenia cea una a lui Dumnezeu sau este lucrare a Lui împărtășită nouă, iar Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că „este chip și icoană a lui Dumnezeu, ca una ce are aceeași lucrare ca El, prin imitare și închipuire”.
De asemenea Biserica nu se restrânge numai la spațiul ecclesial ci ea se vrea lărgită și în tot aparatul social prin aceeași vocație liturgică a omului . Ea poate duce prin om în afară o viață care se întoarce prin ea la sursa și la adevăratul sens al existenței care este persoană nedezmințită de ceea ce poate face cu noi. Datorită acestui fapt Părintele Stăniloae numește Biserica fiind drept „Hristosul social, comunitar, care face necontenit drumul lui Hristos, cu Hristos cel personal. [. . . ] Biserica este această extensiune a lui Hristos cel înviat”. Iar starețul Vasile de la muntele Athos ne spune și el că odată „coborât de pe muntele experienței liturgice, de la participarea la Cel cu adevărat existent, omul credincios umblă în lume altfel, este o prezență dinamică asemenea unui grăunte de muștar, este mărturie vie și lucrătoare a împărăției”.
„Cultul Bisericii este mijlocul principal care ajută viața omului să înainteze neabătut” printr-o continuă sporire, înălțându-o și fără să o facă nepăsătoare față de viața celorlalți, este îndemnată să devină un factor sau un mobil de întrajutorare, susținere și cu o grijă neobosită pentru cei asemenea. Și aceasta nu se face izolat ori pe ascuns, ci se face la lumină, în văzul oamenilor, pentru a lua și alții pildă de la cei dedicați slujirii, nerămânând impasibili la eforturile acestora de a realiza ceva de folos pentru cei din jur. Iar toate acestea au valoare eternă dacă pleacă dintr-o inimă încălzită cu dragostea lui Hristos în Biserică și faptele ei sunt întoarse spre aceeași Biserică înțeleasă ca valoare a unității tuturor. Poate pentru asta Părintele Stăniloae numește Biserica „o școală în care sunt crescuți oamenii, așa cum familia este o astfel de școală. Ei trebuie să împlinească poruncile lui Hristos pentru creșterea lor, când El îi ajută nevăzut în acestea căci Hristos e ascuns în poruncile Sale. [. . . ] Tocmai de aceea credinciosul nu trebuie să se refugieze în interior pentru a găsi sfințenia și prezența lui Dumnezeu. Iar odată condiția aceasta împlinită, toată viața externă se sfințește”. Hristos este familiar și în același timp infinit ca taină de descoperire a dragostei familiale în Biserica Sa și noi nu Îl bănuim că ar fi prezent cumva și aici, ci deși rămâne totdeauna ca taină, El ne îmbrățișează pentru a-L simți și a-L iubi mai mult și mai mult.
Locașul bisericesc nu este o simplă casă de rugăciune pentru cei care se adună în el, nici un loc în care cei ce se întâlnesc au puterea din ei înșiși de a se uni cu Dumnezeu și unii cu alții, ci este prezent Dumnezeu însuși, încât poți spune că cerul a coborât în Biserică. De aceea ne spune Părintele că ea, Biserica, „se constituie din întâlnirea naturalului cu supranaturalul, a omenescului cu dumnezeescul. Ființa ei e teandrică”. Ea este Casa lui Dumnezeu și poartă a cerului, Sfântul Maxim Mărturisitorul o numește „anticamera împărăției cerurilor” , iar Părintele Stăniloae „laboratorul învierii” . După aceste numiri ne dăm seama că în ea se lucrează taine dumnezeiești sau că este prezent Dumnezeu cu lucrarea Sa, ca ceea ce este mireasă a Lui, dorindu-o pentru El în eternitate. Faptul acesta ne determină să afirmăm că „cine intră în biserică sau trece prin fața ei se închină, căci intră sau trece pe lângă locul unde locuiește și lucrează Sfânta Treime toate cele ale mântuirii și îndumnezeirii înveșnicite a noastre”. „În ea trăim întrepătrunderea ( perihoreza ) necreatului și a creatului, a vieții și a morții, a mișcării și a stabilității, a tainicului și a raționalului, a minunii și a legii, a libertății și a naturii. Cele nevăzute se văd în mod nevăzut, cele de nespus se spun în mod negrăit. Cele de neapropiat, cele din dincolo, se sălășluiesc în noi”. Ortodoxia ne arată un Dumnezeu interior Bisericii pentru a deveni prin ea interior omului care Îl caută și de asemenea Îl dorește să-L cunoască și ca persoană sălășluită în cel mai intim loc al ființei sale. Aceasta înseamnă o tot mai mare deschidere pentru Dumnezeu și Biserica Sa, prin care ni se dă posibilitatea de a ne înfățișa și a actualiza din ce în ce mai fidel vocația noastră liturgică, permanenta chemare nu numai a Bisericii dar și cea din adâncul fiecărui om, de a nu se mulțumi niciodată cu ceea ce este, ci să ceară prin viața lui cu Dumnezeu și cu semeni, o înaintare fără sfârșit și o liturghie continuă.
În biserică actualizăm partea divină din om, ceea ce am primit la creație ca suflare de viață și nu țărâna din care am fost luați și care ne arată aparținători ai lumii sensibile, chiar dacă ne poate ajuta și ea sau se poate arăta împotriva noastră. Dar precizăm că prin partea divină din om și partea materială va fi ridicată de la nivelul ei de descompunere și trecătoare la păstrarea veșnică și nestricăcioasă.
Catehismul ortodox definește Biserica drept „locașul sfânt, obștesc, în care se preamărește Dumnezeu, se săvârșește Taina Sfintei Jertfe a lui Hristos și în care se adună credincioșii spre a se împărtăși de darurile și adevărurile mântuirii, prin slujirile rânduite de Domnul nostru Iisus Hristos”. Ea nu este o instituție ca oricare alta care satisface dorințe și necesități legate strict de lumea aceasta, ci depășește major sau la modul cel mai superior posibil orice adunare de oameni structurată instituțional, prin valoarea covârșitoare de viață, de unitate de nedesfăcut și netăgăduită existentă. „Legăturile care unesc pe oameni în biserică sunt cu mult mai adânci și ele se manifestă într-o complexitate de fapte de o mare înălțime etică, unde credincioșii fac totul ca să ajungă la simțirea unei învăluiri, a unei încălziri, a unei determinări a întregii lor ființe de duhul comuniunii reciproce”. Pentru această comuniune în care se descoperă viața în Dumnezeu, sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că „această legătură este admirabilă. Ea ne unește pe unii cu alții și ne unește cu Dumnezeu. Această legătură nu rănește deloc mâinile care o poartă și nu oprește mișcarea lor, ci le face mai libere, le extinde sfera acțiunii lor, face ca oamenii legați întreolaltă să fie animați de un curaj mai mare pentru ceilalți. Cel puternic purtând aceleași legături ca și cel slab îl susține pe acela, îl pune la adăpost de moarte, el comunică ardoarea sa celui slab. Nimic nu poate desființa o astfel de legătură, nici lungimea drumului, nici cerul, pământul, nici moartea, nimic pe lume, ea e mai tare ca toate, ea domină toate”.
Umanul nu se realizează de unul singur sau retras din unitatea cu ceilalți care vor să se realizeze și ei. Realizarea încercată în izolare nu va fi niciodată aceeași cu cea care se poate desăvârși într-o unitate de iubire ce implică atât umanul, dar mai copleșitor, ca infinită dăruire a putinței de asemănare, divinul. Tocmai de aceea Părintele Stăniloae afirmă că „întregul este mai mult decât suma părților, doi lucrând împreună realizează mai mult decât suma lucrărilor lor în izolare și se produce ceea ce se numește un salt calitativ”. Totodată sensul comuniunii, al unității, este dat de conținutul credinței. Biserica nu este o adunare a celor ce cred diferit și se manifestă la fel, ci este locul unde se crede la fel și se manifestă diferit, pentru faptul că aici persoana nu se confundă, ci fiecare lucrează aceeași faptă într-un alt mod decât oricare persoană care împărtășește același crez. Ea este o unitate de credință într-o treime de persoane și de trăire a acestei credințe din dăruirea acestora în biserică. Cadrul unitar restrâns este un exemplu perfect și o mostră a unității persoanelor divine, din ele își i-a unitatea care dorește să depășească această restrângere ca timp și spațiu și totodată ca vedere și cunoaștere. Dar numai fidelitatea față de Cel ce a venit în timp și privirea la Dânsul prin înaintarea în El, așa cum a voit să fie reținut de inimile noastre, prin cei ce I-au simțit atingerea, poate numi pe oamenii adunați în biserică, comunitari în Hristos. Părintele Stăniloae ne spune că „nu a fi împreună rezultă a fi în Hristos, ci din a fi în același Hristos rezultă a fi împreună peste tot”, văzând de aici că nu un Hristos mărturisit desfigurat sau lipsit de cele mai esențiale elemente care Îl caracterizează ca Om desăvârșit și Dumnezeu deplin fructifică la modul sublim unitatea umană.
Potențialul liturgic al oamenilor nu înflorește în biserică dacă rămânem doar la nivel de mărturisire sau la faptul că ne putem consola cu o unitate de credință, în care mesajul mărturisit nu este trăit, nu este făcut viabil existențial. Ceea ce cunoaștem în biserică, sau păstrăm ca informație cerebrală, nu poate contribui la o creștere continuă a noastră. Dacă aceste date raționale de factură teologică nu sunt arătate în actele noastre, dacă nu le trăim asiduu și cu efort neprecupețit, degeaba le cunoaștem, că nu ne sunt de nici un folos menținute la acest nivel, iar potențialul nostru va rămâne le nivel de potențial, la fel cum frumusețea unei flori nu poate fi văzută dacă rămâne la stadiul de boboc. Sau mai mult chiar această teologie informațională va fi cea care ne va condamna, pentru că am știut și nu am împlinit ceea ce era necesar pentru noi ca oameni. „Biserica nu e o școală de învățământ teoretic cu scopul în el însuși, sau mântuitor prin el însuși, ci lacul Vitezdei pentru toți cei ce cred, lacul sfințitor și mântuitor în care e activă continuu puterea lui Dumnezeu”. Se poate spune astfel că Biserica este loc nu numai al mărturisirii, ci și al bucuriei rugăciunii, al rugăciunii mărturisitoare de viață împreună, în care existența umană capătă sensul real al ei. Părintele Stăniloae numește Biserica și „locul întâlnirii simțite între rugăciunile noastre și puterea lui Dumnezeu, între Dumnezeu și noi în stare de rugăciune”. Rugăciunea este cea care topește munți de așteptare a ei, ea este cea care îl exprimă pe om mai bine ca cel ce „liturghisește” și află prin aceasta adevăr despre sine și despre ceilalți. De ea „se înmoaie sufletul și se face simțitor, primitor și deschis pentru puterea lui Dumnezeu. [. . . ] Rugăciunea este prin aceasta cea mai completă teologie; este teologia dusă la capătul ei. Căci în rugăciune nu se știe numai ceva teoretic despre Dumnezeu, ci se experiază Dumnezeu în puterea Lui, care răspunde rugăciunii, care sensibilizează pe om pentru rugăciune”.
La toate acestea se adaogă faptul că Biserica oferă posibilitatea ca omul să-și actualizeze vocația sa liturgică mai ales prin Sfintele Taine, când vine Hristos în noi prin Duhul Său cel Sfânt. Prin ele se arată că „bunul mântuirii adus nouă de Hristos este atât de bogat, că nu poate fi exprimat complet de nici un termen și nici de toate la un loc. El este un mister cu neputință de înțeles și de definit complet”. Prin Sfintele taine se dăruiește Hristos și noi ne dăruim Lui într-o continuă dăruire și primire în Dumnezeu. Dar dintre toate Tainele, Jertfa Euharistică este cea care mă descoperă ca cel ce aduc sau mă aduc împreună jertfă cu Cel prin care poartă fără încetare jertfa Sa pentru noi; pentru că în ea nu mi se dă numai un har, ci Hristos întreg, plin de dumnezeirea Sa, Hristos trup și suflet mi se dăruiește complet fără ca să îmi ceară nimic. De aceea „jertfa Lui este cea mai puternică rugăciune întrupată. Iar rugăciunea noastră, hrănită din jertfa Lui, este și ea un fel de jertfă, care poate să meargă și mai departe până la jertfa ca rugăciune întrupată. Astfel mijlocirea lui Hristos nu ne este exterioară nouă, sau nu ne lasă pe noi exteriori Lui, ci ne unește cu El, ridicându-ne la starea Sa de jertfă”. Sensul liturgic ca slujire deplină este cunoscut în jertfă mai mult decât în oricare altă ipostază din care se poate face omul mai realizat sieși și celorlalți. Vivacitatea Bisericii este dată mai cu seamă de neîntrerupta stare de jertfă a lui Hristos, prezența Sa permanentă ca Miel înjunghiat pe Sfânta Masă. Și o „Biserică vie e o sursă de viață pentru fiecare membru al ei”, însă ea așteaptă de la fiecare persoană să se decidă, la o hotărâre de viață, printr-un act care cere voință, implicare ce nu obligă, nu constrânge, ci exprimă cea mai profundă dragoste pe care acea persoană o poate arăta mai înaltă din jertfa Mântuitorului.
Urcușul duhovnicesc are ca punct de plecare Biserica și niciodată în această înaintare privirea celui care urcă nu trebuie să se dezlipească de ea, nu trebuie întoarsă spre altceva decât spre Hristos care este Cap al Bisericii. Noutatea cu care mă pot bucura continuu și prin care mă pot împodobi este mai întâi rezultatul existenței Bisericii pe care Hristos a câștigat-o cu scump sângele Său, și pe care și-o va înfățișa fără pată și fără zbârcitură în urma tuturor atacurilor și uneltirilor pornite contra ei. Menirea ei este menirea omului, calea ei este calea lui Hristos sau este Hristos Însuși dăruit oamenilor din cel mai pur gest de iubire față de Tatăl și față de ei. Omul își descoperă vocația sa liturgică nu numai pe momente, sau în faze alese ale vieții, ci ea trebuie arătată permanent, astfel încât toată viața omului să fie considerată o slujbă sau o liturghie adusă lui Dumnezeu și semenilor. Timpul istoric este un timp al bisericii în devenire, cu referire la toți oamenii care se pot adăuga, ca pietre vii pentru a o zidi, un timp în care fiecare om se poate desăvârși liturgic prin respirația în interiorul Bisericii, unde este parfumul binemirositor al prezenței întregii Treimi.
„Biserica vine de la Dumnezeu și sfârșește și își află odihna în Dumnezeu; ea pornește de la Dumnezeu și se întoarce în Dumnezeu, pentru a fi la sfârșit deplină și pentru a fi luminată și slăvită în Ierusalimul ceresc și unită cu împărăția cerească a lui Dumnezeu, cea fără de sfârșit, infinită, având singură caracterul eternității, sub Dumnezeu Împăratul comun al tuturor, ca Dumnezeu să fie totul în toate ( Corinteni 15, 28 )”. Umanul desăvârșit liturgic cheamă eshatologicul, chemă unirea cu Dumnezeu Cel Unul ființial, dar nu pentru o întrerupere a dăruirii, ci pentru o și mai deplină și din ce în ce perfectă trăire în Dumnezeu care a avut ca izvor Biserica lui Hristos, Marele Arhiereu care a străbătut cerurile, ca pe om să-l îndumnezeiască.
III. 2. Cele trei înțelesuri ale Bisericii și implicațiile lor
Sfinții Părinți atribuie diferite înțelegeri ale locașului bisericesc, care nu sunt legate de o perioadă anume, ci au o valabilitate permanentă. Când este înțeleasă îndoit, adică alcătuită din cele de nepătruns și din cele ce pot fi cunoscute, Biserica închipuiește taina Sfintei Treimi care se păstrează de necercetat cu ființa și de cunoscut prin grija și lucrarea Ei, închipuiește pe Hristos care este îndoit, Dumnezeu și om; închipuiește pe om care este constituit din trup și suflet, închipuiește lumea aceasta prin cer și pământ, mai închipuie și sufletul omului luat în sine cu facultatea sa mintală și cea vitală sau cu latura contemplativă ( minte ) și latura sa practică ( rațiune ). De asemenea după un alt înțeles sfânta Biserică poate fi arătată și în mod întreit prin cele trei componente constructive ale sale, pronaos, naos și altar. Văzută astfel ea poate închipui Treimea Persoanelor dumnezeiești, cetele îngerilor cu ordinea lor de câte trei, adunarea credincioșilor socotiți și ei ca întreită grupă, alcătuită din preoții care sunt hirotoniți, credincioșii care se află pe calea desăvârșirii și credincioșii care sunt în stare de pocăință, cât și cele de pe pământ, din cer și cele de mai presus de ceruri.
Părintele Stăniloae amintind de toate acestea afirmă că aceste înțelesuri ale locașului bisericesc, „pot fi considerate nu ca alternative, ci cuprinzându-se toate unele în celelalte”.
În parcursul nostru însă ne vom referi numai la locașul propriu-zis și la înțelesul bisericii drept chip al creațiunii cosmice și chip al omului, pe care Părintele Stăniloae îl dezvoltă plecând de la teologia Sfântului Maxim Mărturisitorul. El tratează în lucrarea sa Mystagogia, de altfel „cel mai vechi comentariu al liturghiei bizantine, în etapa dezvoltării ei de atunci. [. . . ] fiind prima interpretare mystagogică a liturghiei bizantine”, despre variatele chipuri ale bisericii sau actualizări ale bisericii prin Dumnezeu și prin omul împărtășit de Dumnezeu.
Biserica este expresia unei plinătăți, de aceea poate fi închipuită în multe feluri, sau poate fi numită diferit ca izvor de biserici în devenire. Toate cele trei înțelesuri ale Bisericii sunt desăvârșite numai în Hristos, astfel încât putem spune că Hristos este Biserica, Hristos este creația desăvârșită, Hristos este Omul desăvârșit, numai în El toate pot fi numite Biserică completă.
Părintele Stăniloae adâncind discuția pe marginea celor trei înțelesuri afirmă că „locașul bisericesc, creațiunea cosmică și cea umană nu sunt trei locașuri bisericești independente unul de altul, [. . . ] ultimele două neavând conștiința clară (în urma căderii) a înaintării lor spre Dumnezeu ca și comunitatea credincioșilor”. Aceasta pentru că biserica în sine este realizată complet prin Hristos și din ea își i-au și altele puterea de a se actualiza ca biserici. Pe de altă parte se amintește că înaintarea dorită spre Dumnezeu nu este aceeași cu cea liturgică ce se împlinește în biserica locaș, pentru că creațiunea cosmică și omul sunt înțelese ca locaș în alt sens, într-un sens care depășește granițele spațiale ale locașului propriu-zis, mișcarea lor fiind deosebită. Dar chiar dacă vorbim de un sens strict și un sens mai larg, înaintarea lor face ca ele să se întregească și să se adaoge ca o singură Biserică în Dumnezeu. Dar creațiunea cosmică și la fel și omul în unitatea sa pot fi numite chipuri ale bisericii numai dacă rămâne în aceasta, numai dacă pleacă din ea și rămân în ea se pot actualiza ca biserici. Și nici măcar atunci nu vor putea fi numite separat ,ci în permanență legate de Biserica cea una care este stâlp și temelie a adevărului (I Timotei 3, 15), ca biserică extinsă sau biserică în actualizare, chiar dacă biserica actualizată este o parte a cosmosului și a comunității umane. Cele trei biserici considerate sunt de fapt trei aspecte care nu denumesc o identitate, ci o unitate de interferență, de interpenetrare și o tot mai acută participare a uneia la alta pentru aceeași unitate în Dumnezeu. De exemplu „omul e o ființă rațională, dar pe de altă parte e o misiune a lui să se realizeze ca ființă rațională și cunoaște raționalitatea numai în măsura în care s-a realizat ca atare. În acest fel înțelegem cum Biserica, pe de o parte e un dat perfect, o comuniune perfectă, pe de alta e misiunea a noastră să o realizăm ca o asemenea comuniune. Ea e dată ca o comuniune perfectă virtual, întrucât are toate premisele, toate posibilitățile să se actualizeze prin eforturile noastre ca o asemenea comuniune”.
Părintele Stăniloae descrie locașul bisericesc propriu-zis ca pe un aluat ce penetrează întreaga creație în dorința de a fi asemenea acestui aluat, ceea ce înseamnă că lipsa lui demonstrează lipsa totală a celorlalte două, sau nici măcar de începutul unei numiri nu poate fi vorba în lipsa lui. Pentru că vorbind de Biserică, ca plămadă de viață, noi vorbim de Hristos care este și Dumnezeu. Fără prezența lui Dumnezeu în prezentarea acestor înțelesuri, cât și în biserica locaș, ar fi o veșnică limitare a creatului, o prezentare emoțională, sentimentală prin capacitatea silogistică a omului. De aceea părintele aduce un adaos important la prezentarea Sfântului Maxim spunând că „va include în definiția Bisericii în cele trei sensuri ale ei, prezența lui Dumnezeu. Chiar dacă Dumnezeu ca necreat e transcendent oricărei creațiuni cosmice și umane, El stă totuși obiectiv într-o atât de strânsă legătură cu ea, că fără prezența Lui nu există Biserica în cele trei sensuri ale ei”. Dar el nu a mai amintit aici și faptul că Dumnezeu s-a descoperit și imanent, ca Dumnezeu înomenit și nu a rămas un transcendent, ci Persoană sau Treime de Persoane transcendente care pot ridica în Sine imanența. Astfel venirea lui Hristos în lume a oferit șansa comunicării lui Dumnezeu în creație prin Biserica Sa, cât și devenirea ei ca biserică largă. Însă precizează în altă parte acest lucru zicând că : „dacă Hristos n-ar fi prezent și nu S-ar comunica în locașul bisericesc, unde se adună comunitatea locală, n-ar fi prezent nici în larga comuniune bisericească. Hristos este prezent în cea din urmă, pentru că Același e prezent în modul cel mai accentuat și mai lucrător în locașurile bisericești locale ale ei. Dacă Hristos nu S-ar aduce jertfă în locașurile bisericești, dacă nu S-ar împărtăși în ele prin trupul și sângele Său și prin harul tuturor Tainelor membrilor comunității din fiecare locaș, El n-ar fi prezent și lucrător în larga comuniune bisericească”. Așadar fără Biserică nu putem porni în a caracteriza creația cosmică și omul biserici în devenire, dar nici Biserica în sine nu ar putea fi nici pentru o clipită așa dacă Dumnezeu nu ar aveao Sieși casă sau templu în care S-ar descoperi în negrăite și nenumărate feluri.
III. 2. 1. Locașul bisericesc propriu-zis
Este foarte important de remarcat accentul pus de Părintele Stăniloae, cu bună dreptate, pe centralitatea bisericii în sine, când este socotită filonul din care se ia putere de evoluție și a altora ca biserici, sau mai bine zis locul unde Dumnezeu se face prezent și lucrător în gradul cel mai înalt. Deși de aici biserica se răspândește, ea nu face aceasta ca să se risipească, ci să atragă pe cât mai mulți la unirea cu Dumnezeu, pentru că El însuși conduce lucrarea bisericii ca dorință de întindere și cuprindere a tuturor în Sine. Părintele afirmă că „locașul bisericesc este centrul liturgic al creației, sau locul central unde se săvârșește și de unde se răspândește peste întreaga creație puterea mântuitoare a lui Hristos prin Duhul său, sau prin energiile necreate ale lui și prin aceasta se promovează înaintarea ei spre unitatea cât mai deplină”. De aici se trece foarte ușor la a spune că se dorește o prezență tot mai mare sau mai accentuată a cerului prin Biserică în întreaga cuprindere a creației. Se dorește pentru că se voiește această prezență, arătând că Dumnezeu vrea să înfățișeze pământul așa cum este cerul sau vrea să arate lumea în Dumnezeu intrată pe ușa care este Hristos.
De asemenea părintele accentuează sfințenia locașului pentru valoarea Celui sălășluit în ea. Prin tot cultul ei Biserica este una care împărtășește oamenilor sfințenia sau face cunoscute prin acte și lucruri văzute pe cele ce nu sunt din lumea aceasta, de a căror împărtășire lumea și omul se depășesc sau se transfigurează prin evenimente temporale. Omul în efortul său, află adevăratele bucurii, în transcenderea tuturor satisfacțiilor pe care i le poate oferi naturalul și făcând aceasta istoria cu timpul și spațiul cuprins al ei „se poate trăi în comuniune cu cerul”. Se poate vorbi totodată de grade ale sfințeniei locurilor, cu precizarea că locașul bisericesc ne transmite și se bucură de cea mai înaltă și deosebită sfințenie. Astăzi nu mai există un singur templu sfânt ca în legea veche a poporului evreu, ca spațiu restrâns și ca singura prezență dumnezeiască locală, ci există multe temple în care se păstrează același tezaur, încât poți spune și poate fi numit iarăși templu unic, exprimat variat, într-o multitudine de forme și tradiții, ca urmare a aceleiași credințe. De aceea părintele Stăniloae amintind de centralitate, nu se referă numai la Biserica cea una, ci el consideră ajutându-se de afirmațiile lui Paul Evdokimov, că „fiecare biserică este un centru cosmic, care reproduce structura internă a universului, este Ierusalimul ceresc care arată unirea cerului cu a pământului”.
Biserica nu acționează în mod automat asupra oamenilor și nici Dumnezeu nu vrea să se impună prin ea, ci tot omul prin hotărârea proprie de a se descoperi mai bogat în ea, cere continuu biserica în viața sa. Aceasta îl ajută să lucreze și în afară ceea ce săvârșește în biserică. Pentru că noi trebuie „să înaintăm spre Hristos și prin eforturile noastre de curățire și prin rugăciune intensificată continuu. E o înaintare în dublu înțeles, atât prin înălțarea sufletului spre Hristos cel din biserică, cât și spre propășirea într-o viață tot mai curată și mai apropiată de El, Cel aflător în altar”. Efortul nostru spre bine și înaintarea în bine, adică în Dumnezeu, este început și susținut de voința noastră, deoarece omul și lumea „nu mai sunt oprite de rău și de moarte să înainteze în infinitatea lui Dumnezeu cel adevărat decât de voia lor”, „iar când adevărul este evident, voința nu e decât lansarea în linie dreaptă a dorinței firii după ceea ce este potrivit pentru ea, și aceasta e binele. Căci ce se potrivește ființei, ca o creatură a lui Dumnezeu, trebuie să fie și bun”.
Spațiul liturgic este în același timp cel care simbolizează și ajută urcușul omului spre o tot mai mare unire cu Dumnezeu, spune părintele Stăniloae. Spațiul liturgic este mediu prielnic de sensibilizare a simțului moral în om, iar el are greutatea cea mai mare în afectarea vieții morale a creștinului, prin ceea ce se săvârșește acolo. Așezarea bisericii este ca o premisă a faptului că se cere o ieșire a noastră din apusul vieții păcătoase, la răsăritul vieții fără sfârșit, la lumina cea neînserată a răsăritului cel de sus. Forma crucii dată locașului bisericesc, ne ajută să experiem faptul că aflându-ne în biserică, noi ne aflăm „în interiorul crucii lui Hristos, sau al lui Hristos cel jertfit care ne îmbrățișează pe toți, sau al lui Hristos care, deși e înviat, face mereu pentru noi drumul jertfei sau al crucii spre înviere”. Prezența naosului și a altarului ca cele în care se săvârșesc taine ale dumnezeirii pentru valoarea omului, arată și caracterul de taină al bisericii; prin aceasta ea însăși este o taină, care poate fi simbolizată și prin structura ei. În ea se întâlnește creatul cu necreatul sau se dăruiește necreatul sub forma creatului, iar obiectele din biserică ca reprezentante ale creatului nu amintesc de cineva, ci anunță o prezență a Cuiva care nu face parte din el, care nu este din lumea aceasta. Astfel orice act sau obiect văzut poate să ne descopere un act nevăzut, o lucrare mai presus de ele, care pleacă de la o Persoană dăruitoare. Prezența sfinților, sau a icoanelor ce reprezintă pe sfinți, sunt o încântare sau o adevărată cântare a unor vieți care au căutat desăvârșirea și au descoperit-o în biserică alături de Hristos. Ei sunt modele vii, pentru că sunt activi în biserică, ca celor ce le adresăm rugăciuni de sprijin în osteneala oamenilor, de a se arăta mai luminoși din lumina lui Hristos.
Continuând, Părintele Stăniloae, dezvoltă în lucrările sale și eshatologicul locașului bisericesc, căci prin ceea ce trăim în el este ca o „împreună călătorie a celor de pe pământ spre cer, sau a oamenilor spre îngeri, a lumii văzute spre cea nevăzută”. Biserica e ca o deschidere spre cer sau altfel spus în ea se deschide cerul cu toată bogăția lui. Este o cale a celor bune sau care doresc să fie bune, spre cele cu totul bune. Ea acoperă vieți întregi cu bucuria veștii unei vieți eterne, fără sfârșit, dar nu o viață așa cum am trăit-o pe cea de aici, ci o viață îmbogățită în Dumnezeu, o existență pe care gândul niciunui om nu i-ar scruta marginile. O mai putem numi și motiv de trecere la un alt mod de viețuire sau prilej de cunoaștere a mea cum nu aș fi reușit altfel. Toate acestea ne fac să privim și să așteptăm lucrând tot mai intens, o altă biserică ce va cuprinde pe toți care se vor în ea, în care efortul și greutatea ostenelii nu vor mai fi, ci vom fi susținuți și vom crește neîntrerupt prin Dumnezeu, ca dar al iubirii. Împărăția cerească așteptată și cerută de biserică, ne determină în final să afirmăm eshatologismul ecclesial prin faptul că „nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe cea ce va să fie” (Evrei 13, 14).
Ceea ce se aduce și se săvârșește în biserică de către preot și de credincioși, vrea să se transfere întregii creații, preocuparea în biserică este o preocupare ce trebuie implicată în toată lumea, ca o extindere a cultului în afară. Deoarece „Hristos nu împlinește prin Biserică o lucrare despărțită de cea pe care o împlinește ca Pantocrator în lume, ci se preocupă și de lume, pornind de la un cerc mic de oameni, cu intenția de a întinde lucrarea Sa desăvârșitoare asupra întregii creații”.
Viața liturgică nu este atât cât ne facem prezenți în biserică sau numai atât cât ne comunicăm liturgic împreună cu preotul, lui Dumnezeu, ci pornind de aici, din trăirea liturgică concretă, prin Euharistie și celelalte Taine mai ales, ne extindem liturgic și în curtea bisericii care este lumea. „Ca ortodocși, când vorbim de viață liturgică nu înțelegem dăruirea noastră liturgică de câteva ore în biserică, ci toată viața noastră, care pornind de la actele liturgice din biserică, devine liturgică și închinată lui Dumnezeu. Creștinul ortodox nu este schizofrenic. Nu trăiește înlăuntrul bisericii o viată liturgică și în afara bisericii o viață neliturgică. Trăiește pe cât e cu putință mai multe ore în biserică, ca să poată trăi în afară de ea, după putință, mai aproape de duhul , de atmosfera și de îndrumările morale ale dumnezeieștii Liturghii”.
III. 2. 2. Creația cosmică, biserică în devenire și persoana umană ca preot în ea
Făcând o ierarhie a darurilor, părintele Stăniloae pune pe prima treaptă a acesteia lucrurile materiale, pe o a doua treaptă pune ființa umană cu rațiunea ei, apoi pe cea de-a treia așează existența semenilor ca un alt dar de la Dumnezeu.
Lumea face parte componentă din viața omului, ea este un dar pe care omul trebuie să-l facă dinamic între cei asemenea, ridicând orice barieră materială pusă de egoismul și de privirea pătimașă asupra ei. Ea e dată ca dar prin care se comunică Dumnezeu și prin care Îl putem cunoaște pe El, deoarece întreaga creație este „cuvântul multiplu al Cuvântului dumnezeiesc”. Ea nu este numai atât cât se vede, ci este cu mult mai mult sau dacă folosim ideea Sfinților Părinți este plină de raționalitate, având un limbaj ce ni se adresează nouă și care cere o apropiere nepătimașă de ea, pentru o apropiere de Dumnezeu. „Omul nu poate trăi în el însuși. El are lipsă lumea. El este propriu-zis în lume. Dar trebuie să dezvolte existența sa în lume sau relațiile sale cu lumea, care la început sunt în oarecare măsură potențiale, pentru a se menține și dezvolta”. Mai mult însă, părintele Stăniloae numește întreaga creație „o sfântă taină în sens larg, adică un vehicul al iubirii și puterii lui Dumnezeu”. Plecând de aici el consideră că „lumea întreagă este menită să fie descoperită ca partea văzută a unui sacrament universal și continuu și toate actele omului ca împărtășiri sacramentale de Dumnezeu. Considerarea lumii ca dar al lui Dumnezeu, sau ca vehicul al iubirii Lui, și considerarea ei ca parte văzută a unui sacrament al harului lui Dumnezeu, e unul și același lucru”.
Lumea și creația în general este dată ca dar comun, de care să se bucure oamenii împreună, fără nici o lezare din partea unui sau altuia cu pretenții de a se folosi mai mult și în mod abuziv de ea. Ea este comună tuturor oamenilor deopotrivă și în același timp ea este „personală fiecăruia, e corpul lor comun și în același timp personal, putându-l actualiza fiecare după modul lui personal numai în colaborare cu toți. E discursul lui Dumnezeu adresat întreg fiecăruia dar și tuturor la un loc, putându-l înțelege fiecare ajutat de înțelegerea tuturor”. Dacă Dumnezeu a făcut din creația dăruită un adevărat vehicul și mijloc descoperitor al iubirii sale, noi , la rândul nostru, avem aceeași obligație de a ne arăta dragostea noastră între noi prin aceeași creație. Lumea nu numai ne descoperă dragostea, nu numai ne-o mărturisește, dar ne și cheamă la a împărtăși dragostea noastră prin ea celui de lângă noi pentru a întări unitatea ființelor umane și prin intermediul ei. Astfel dacă lumea este „un sacrament al iubirii lui Dumnezeu , ea trebuie să fie și un sacrament al iubirii reciproce între oameni, un sacrament al comunității. Căci e un sacrament care trebuie să se săvârșească în comunitate, pentru întărirea comunității”.
Privită ca ultimă realitate și socotind-o în sens consumerist, ea chiar va fi pentru cel care o privește așa ultima realitate de care s-a împărtășit, caz în care existența sa îi va fi limitată la minimul ei. Lumea este ca un gas neîntrerupt „de a ne depăși pe sine, spre ceilalți și spre Dumnezeu”. Și de aceea omul la privirea naturii „nu desparte vederea de gândire, care înțelege ceea ce vede, dar se întinde cu înțelegerea și dincolo de ceea ce vede”.
După acest excurs absolut necesar, tratăm mai atent noțiunea de creația cosmică ca biserică în devenire, pe care părintele o i-a de la același Sfânt Maxim, dar pe care o expune puțin altfel față de sfânt. Dacă în Mystagogia avem ca parte nevăzută a creației ființele îngerești ca preoți pentru tot ce este creat, părintele Stăniloae spune că „preotul cel mai propriu al cosmosului este omul, sau comunitatea umană îndeobște”. Omul fiind o ființă conștientă, dotată cu rațiune poate avea o astfel de funcție preoțească, de slujire, pentru a face ca toată creația o adevărată biserică. Lumea prin om își descoperă încărcătura rațională, și tot prin el ajunge la destinația sa de a fi ridicată împreună cu omul în Dumnezeu. „Realitatea lumii este legată de om, întrucât prin el este cunoscută lumea și-și manifestă sensul ca una ce se reflectă în el”. Atât creația cosmică, spune părintele, cât și omul sau oamenii priviți ca și comunitate ecclesială, au nevoie în progresul lor unul de altul. Trăirea comună a omului cu lumea și a lumii în om atrage faptul participării la lume în mod mulțumitor și comunitar. „Căci nici mișcarea creațiunii cosmice spre Dumnezeu, sau în general spre trepte mai înalte, bine orânduite, nu se poate realiza fără ființa umană și nici aceasta nu poate progresa spre Dumnezeu sau spre o viață superioară fără ajutorul creațiunii cosmice”. Deci nu poate fi vorba de progres decât numai unul pentru altul, de o mediere a omului nu numai pentru el, ci și pentru ceea ce este creat. Toate acestea „implică faptul că există în realitate un Logos comun pentru întreaga creație”, un Logos ce cheamă spre el tot ce a adus la vedere spre a se păstra în veci sub raza luminii cuvântătoare a Logosului întrupat.
Se pune întrebarea cum îmi pot eu împlini funcția mea de preot în Biserica creației și cum pot păstra această slujire ?
Părintele Stăniloae aduce răspunsul la această întrebare afirmând că „ființa umană își împlinește în mod normal funcția de preot al creațiunii cosmice în măsura în care descoperă rațiunile nevăzute ale lucrurilor și le face să devină eficiente în conținutul lor adevărat, și deci în mod propriu, în creațiunea văzută”. Ideea aceasta este preluată tot de la Sfântul Maxim care prezentând schema urcușului duhovnicesc el arată trei trepte, praxis (practicarea virtuților), contemplarea naturii, teologia (unirea cu Dumnezeu). El arată importanța contemplării naturii, a cunoașterii naturii, a rațiunilor divine care stau la baza lucrurilor ce te pot duce la Dumnezeu. Pentru aceste rațiuni el stabilește sensuri duhovnicești, logoi, când pentru fiecare lucru trebuie stabilită cea mai adâncă relație cu Dumnezeu.
Omul prin descoperirea acestor sensuri, rațiuni se poate numi preot pentru creație și ea biserică în care el slujește. „Dumnezeu a făcut pe om pe pământ preot văzut în locul lui, comunicând prin el tainele, adică puterile Lui. Și așa omul poate fi tot mai plin de puterile Dumnezeiești”. El este preot în creație pentru că ajută prin actele sale la actualizarea lumii ca biserică, fiind astfel un colaborator al lui Dumnezeu la recrearea lumii și a celor din ea. „Lumea e dată în faza de construcție morală și spirituală cât suntem pe pământ, pentru ca să participăm toți la această construcție”. Această construcție nu este una uniformă, pentru că suntem persoane niciodată identice, ci fiecare om ca preot în biserica creației „este purtătorul spiritual al cosmosului și îl comunică din perspectiva lui proprie, ca să se îmbogățească împreună, dovedind că el ascunde în sine atâtea moduri de a fi înțeles câți oameni sunt [. . . ] Sfântul Maxim spune că rațiunile sunt gândite din veci de Dumnezeu, dar modurile în care sunt ele folosite depind de oameni”.
Atunci dacă omul este purtătorul spiritual al cosmosului, el nu este un microcosmos, ci el este macrocosmosul care poate lua în sine ca biserică întreaga creație, care poate purta cosmosul întreg ca pe un cosmos interior. „Omul este inelul de legătură între toate părțile creațiunii și Dumnezeu. În el se vor aduna toate. Omul are de la început o legătură ontologică cu toate și o sete de a desăvârși această legătură. În el există capacitatea de a fi unit cu toate, de a le aduce pe toate la Dumnezeu, unite cu sine. În aceasta stă demnitatea omului de preot al creațiunii. În vederea acestei uniri a făpturilor cu Sine, prin om, a adus Dumnezeu creațiunea la existență. Părțile creațiunii sunt părțile omului. Ele își găsesc unitatea deplină în om. ele nu sunt un cosmos deplin decât prin om și în om. Nu omul e o parte a cosmosului, ci toate părțile cosmosului sunt părți ale omului. Omul nu e un microcosmos alături de macrocosmos, sau în cadrul lui, ci cosmosul propriu-zis, întrucât dă o unitate deplină și un sens deplin tuturor părților creației”.
Paradoxul își face loc și aici, deoarece creațiunea cosmică nu poate fi numită biserică în devenire decât prin om, decât prin purtarea interioară a lumii de către omul legat de Dumnezeu. De abia prin om se vede împlinită, condusă spre destinația unității și nu oricum, ci prin umanizarea ei. Deoarece „ființa umană, în dialog cu logosul, imprimă îndumnezeirii lumii ceva din caracterul uman. Căci îndumnezeirea lumii, rezultă din îmbinarea gândirii și lucrării sale cu energia divină, este o îndumnezeire plină de toate gândurile și sentimentele umane. Prin aceasta ființa umană descoperă sensul adevărat al lumii, destinația ei de a fi conținut al spiritului uman și al spiritului divin, prin spiritul uman, imprimată de pecetea umană plină de spiritul divin”.
Părintele Stăniloae afirmă că întreaga creație fiind plină de rațiuni sau sensuri, ele se cer a fi organizate ori înfățișate în toată frumusețea lor de om, prin tot ceea ce întreprinde el. „Descoperirea acestei raționalități o efectuează mișcarea umană prin activitatea științifică, organizarea forțelor naturii conform rațiunilor lor spre folosul nostru o efectuează prin munca noastră, iar punerea în relief a frumuseții lor armonioase o efectuează prin artă. Prin toate acestea ființa umană împlinește o slujire de laudă a lui Dumnezeu[. . . ] care ni le-a făcut pe toate daruri pentru ca și noi să i le aducem lui ca daruri și să le folosim ca daruri între noi,după ce le înfrumusețăm și le organizăm prin munca noastră de multe feluri. Aceasta e slujirea sfântă sau preoțească spre care am fost destinați în cadrul creațiunii cosmice”.
Observăm aici un alt sens dat preoției în biserica creație cosmică de părintele Stăniloae, un sens cu mult mai practic, mai implicativ, ca oferire și primire de daruri sau darul de sine, înfăptuite toate din iubire. Aici înțelegem că slujirea noastră liturgică în sens larg se descoperă prin muncă și prin dăruire reciprocă. Acțiunea omului în favoarea celui de lângă dânsul, jertfa sa dezinteresată, fără așteptarea unei recompense, purtarea suferinței altuia ca pe o suferință proprie și compătimirea sau împreuna pătimire alături de dânsul, sunt replica unei slujiri pentru o unire mereu mai strânsă între noi cu Dumnezeu. „Lumea este astfel nu numai un dar , ci și o îndatorire pentru om. Talanții întorși lui Dumnezeu cu dobândă sunt întorși iarăși omului spre o fructificare în continuare. Economia, arta, cultura, pot fi înțelese ca o dobândă prin care omul fructifică creația și istoria, pot fi înțelese ca o istorie a eforturilor umane de a fructifica darul lui Dumnezeu în alte și alte roduri, [. . . ] lumea este via unor nesfârșite posibilități, pentru nesfârșitele posibilități ale inteligenței umane, dată de Dumnezeu slujitorilor Săi, cu obligația de a lucra bine, de a manifesta [. . . ] voința de a lucra spre cel mai bun folos al lor, ascultând de îndrumările Lui”.
Obișnuindu-se să lucreze binele, obișnuindu-se să socotească toate cele primite, bune sau grele, participare la crucea Mântuitorului, omul ajunge să fie mai sensibil pentru bine, căutând un mai fidel progres duhovnicesc, printr-o viață aleasă. El ajunge de la renunțarea a ceea ce îi oferă lumea ca plăceri până la renunțarea de sine, prin curățirea de patimi și dobândirea virtuților. Dar adeseori omul orientează mișcarea sa greșit,ca dorință de realizare,încurcându-se în dezmierdări de tot felul, sau dând argumente faptelor sale dintre cele mai întunecate. Atunci nu mai vorbim de un om îndumnezeit, ci de un om împătimit.
Când se evită munca și efortul pentru om, când știința și arta este folosită pentru a distrage pe om de la adevăratul său drum, „pentru ațâțarea patimilor și dezvoltarea pornirilor urâte și a tot soiul de dezbinări, se înțelege că nu se dezvoltă caracterul de biserică al creațiunii cosmice și cei ce fac aceasta nu-și împlinesc slujirea sfântă, liturgică, ci creațiunea cosmică e făcută teren și motiv de luptă, de dezbinare, iar cei ce folosesc munca astfel nu conduc creațiunea spre Dumnezeu și spre înfrățirea între oameni, ci spre înmulțirea forțelor răului și urei în ea”.
III. 2. 3. Ființa umană, ca biserică și persoana umană ca preot în ea
Chemarea pe care o adresează permanent biserica locaș de închinare și adunarea în ea, ajută ființei umane de a se comporta în sens explicit ca preot al întregii creații. Din cele petrecute în biserică, dorim să le petrecem și în afara ei, întâlnirea cu Hristos, ce stă euharistic pe Sfânta Masă, atrage pentru omul participant la ea, întâlnirea în mediul concret al vieții în societate. Cu toate acestea însă nu este de ajuns credinciosului să înainteze numai în locașul bisericesc spre Hristos, ne spune părintele Stăniloae, „ci trebuie să devină el însuși locaș bisericesc și preot al acestui locaș”. Așadar fiecare om se poate dezvolta deodată ca biserică și ca preot sau ca biserică pentru că este preot, și invers. El nu poate numai participa la o biserică, ci poate construi el însuși o biserică, dar nu una care mai poate fi întâlnită și în altă parte, ci una cu totul deosebită, cu totul proprie lui ca persoană biserică. Orice biserică însă presupune sălășluirea lui Dumnezeu, Cel dincolo de lume, pe altarul aflător în ea. Iar omul în calitatea sa de biserică, are ca altar inima unde se așează Hristos încă de la botez și prin aceasta are ca centru al ei pe Dumnezeu.
Sfântul Maxim Mărturisitorul, căci de la el se inspiră părintele și pentru acest înțeles, tratează problema bisericii înțeleasă ca om și omul înțeles ca biserică. Astfel „reciprocitatea este prezentată dintru început: Omul și Biserica se reflectă și se simbolizează reciproc. [. . . ] În realitate omul este o biserică în lume, iar Biserica este Omul universal, pe care Sfântul Maxim îl numește makranthropos”.
El afirmă că „omul este o biserică tainică. Prin trup iradiază, ca printr-un naos, partea făptuitoare a sufletului în împlinirile poruncilor prin înțelepciunea practică; prin suflet, aduce, ca printr-un ieration, lui Dumnezeu, folosindu-se de rațiune în cunoașterea naturală, sensurile desprinse din simțuri, după ce a depărtat de la ele în duh tot cei material și necurat; iar prin minte, ca printr-un altar, cheamă tăcerea prealăudată a ascunsei și necunoscutei mari grăiri a Dumnezeirii, cea din adâncurile nepătrunse, prin altă tăcere, grăitoare și prearăsunătoare”. Vedem de aici că altarul unde se sălășluiește Hristos nu este inima, ca la părintele Stăniloae, ci mintea. Aceasta nu este nici o greșeală, ci părintele vrea să ne spună mai multe, deoarece la Sfinții Părinți de cele mai multe ori mintea se identifică cu inima, sau mintea coborâtă în inimă face ca acestea socotite ca două să fie una.
Folosindu-se apoi de învățătura Sfântului Marcu Ascetul, părintele ne aduce recomandarea acestuia, ca pe altarul inimii, să-i aducem ca jertfă nu numai „ființa noastră, ci și toate gândurile și simțirile noastre, [. . . ] Să-i aducem lui Hristos nu lucrurile din afară, căci aceasta nu o putem face, ci gândurile prin care pornim la săvârșirea acțiunilor noastre referitoare la lucruri și persoane din afară”. Cel ce primește aceste jertfe este Hristos, Arhiereul veșnic, demonstrându-se încă odată că preoția persoanei umane atât cea harică, cât și cea universală, este legată sau depinde de preoția lui Hristos, marele și nevăzutul Preot. Ființa umană, prin această liturghie a inimii, în care „lucrarea arhierească a lui Hristos din inimă, nu se restrânge numai la primirea gândurilor noastre și a ființei noastre proprii, ci se arată și într-o împărtășire a noastră de El”, se realizează ca biserică prin „unificarea tuturor mișcărilor și tendințelor omului credincios între ele și a lui cu Dumnezeu”.
Omul este numit biserică și pentru faptul că poate primi în el pe ceilalți asemenea, aceasta deoarece o caracteristică a Bisericii este comuniunea, în care toți sunt împreună în Dumnezeu. Dacă omul devine biserică a lui Dumnezeu, el trebuie să devină și biserică pentru semeni, sau biserică în care comunitatea nu este formată din unul, ci în unul prin existența multor semeni. „Omul e biserică nu numai în sensul de locaș, ci și în sensul de membru al comunității, sau e locaș în sensul că e destinat să facă loc în sine semenilor săi, că nu poate exista ca un locaș gol: locașul e loc de împreună viețuire și fără aceasta locașul nu-și plinește rostul de locaș”. Așadar omul ca preot în biserica proprie, ajută la unificarea ființei umane în sine, cu Dumnezeu și cu celelalte ființe, prin suma acțiunilor și cugetărilor sale, dar nu separat de biserica înțeleasă în sens strict, ci în sânul ei, când împărtășirea de Hristos euharistic îmi dă puterea și ocazia de a reuși să realizez acestea sau să mă realizez ca biserică a Sa.
Unirea cu Dumnezeu în biserica sinelui, este înțeleasă de Sfinții Părinți ca o predare completă a ființei umane lui Hristos și predarea lui Hristos către ea. Cu toate acestea unirea reprezintă cea mai adâncă taină a existenței persoanelor în Dumnezeu, ca dumnezeu. Treapta unirii este precedată de altele două, curățirea de patimi și deprinderea virtuților și contemplarea lui Dumnezeu din creație, trepte necesare, a căror neurmare nu va aduce bucuria unirii, bucuria iubirii culminante. Experiența dumnezeirii elimină toate procesele raționale sau de cugetare asupra evenimentului unirii cu divinul, iar „împărtășirea de Dumnezeu e însoțită totdeauna de simțirea că ceea ce se primește, oricât de bogat ar fi, e numai o mică parte din bogăția nesfârșită a vieții dumnezeiești”. Sfântul Maxim vorbește și el de tăcerea din momentele înalte ale descoperirilor dumnezeiești, dar părintele Stăniloae aduce ca argument pentru aceasta alte cuvinte din teologia Sfântului Calist Catafygiotul care zice că atunci când „țâșnește în inimă din adâncul profund al izvorului dumnezeiesc și din vederea înțelegătoare, puterea Duhului, e vremea potrivită de a tăcea. Căci atunci se săvârșește în chip negrăit sfânta slujbă și închinarea minții către Dumnezeu în duh și adevăr”. La aceste cuvinte ale sfântului, părintele adaugă faptul că „slujbei și închinării văzute, aduse lui Dumnezeu, trebuie să-i corespundă și o slujbă și o închinare nevăzută și fără cuvinte. Dar în orice slujbă adusă lui Dumnezeu se întâlnește omul cu Dumnezeu. Deci și în slujba lăuntrică adusă de minte în inimă are loc această întâlnire. Căci prin altarul inimii la care liturghisește mintea, țâșnește puterea duhovnicească din abisul dumnezeiesc. [. . . ] Ceea ce se săvârșește e atât de copleșitor, că mintea simte nevoia să tacă. E o slujbă trăită de minte cu o intensă simțire înțelegătoare, așa cum e sesizată slujba văzută de simțurile trupești”.
Într-un alt studiu, atingând același subiect, cum poate fi omul biserică în devenire, părintele Stăniloae, se folosește de învățătura teologului bizantin Nicolae Cabasila care spune că „pentru a ne uni cu Hristos, va trebui să trecem prin toate câte a trecut El, să răbdăm și să suferim și noi câte a răbdat și a suferit El [. . . ] Așa că, la drept vorbind, noi ne facem una cu Cel ce s-a întrupat și s-a îndumnezeit, cu Cel ce a murit și a înviat pentru noi”. Toate aceste momente, sau evenimente din viața Mântuitorului sunt trepte spirituale, prin care noi ne realizăm succesiv ca biserici în locașul propriu-zis, sunt trepte spirituale care devin ca ale noastre, prin participarea la viața lui Hristos. În Tainele prin care vine Hristos cu energia lui necreată, realizăm o unire tot mai desăvârșită cu El și o unire tot mai puternică între noi.
Urmarea lui Hristos, în tot ceea ce a suportat pentru noi și împărtășirea de El în biserica unde se dăruiește face ca fiecare să devină „un locaș tot mai sfânt al Lui, în locașul cel unu care este Biserica, crescând în același timp în sfințenie activă prin Duhul Sfânt”. Zidirea noastră ca biserici unde ființa umană își împlinește preoția, este în realitate zidirea bisericii celei mari, care este trupul lui Hristos, este construcția bisericii din pietre vii în toată dimensiunea ei divină și umană, deoarece „biserica are nu numai o dimensiune orizontală, ci și una lăuntrică, verticală, ca vârfurile variate ale unor munți care formează totuși un lanț”. Atunci când lucrez să mă știu biserică, eu mă văd unit cu Hristos, când aflu despre mine în Dumnezeu sau când mă simt inundat de apele nesfârșite ale iubirii divine, eu îmi dau seama de mine ca posibilă biserică în care vine Hristos pentru a ne împărtăși unul de altul împreună și deodată.
III. 3. Omul, ființă liturgică și euharistică
Legătura cu tot ce există poate și trebuie să fie o legătură liturgică și mulțumitoare, imprimată de iubirea lui Dumnezeu către noi. Aspectul liturgic poate fi observat nu numai în contextul concret ecclesial, ci și în cel social, în raportul nevoii desfășurării vieții Bisericii și dorința primirii ei în lume la nivele diferite. Slujirea liturgică propriu-zisă, care ne dă prin Cel pe care Îl slujim puterea liturghisitoare, trimite la o continuă slujire, arătând că sunt capabil de a mă realiza necontenit ca om care înțeleg slujirea sub toate unghiurile ei. Omul care are pe Hristos, ca pe Cel căruia îi slujește, nu poate rămâne indiferent, nu poate observa impasibil toate greutățile și suferințele celor de lângă el, fără ca să facă nimic. Luând inițiativă de schimbare a situației acelora, el se cunoaște atunci un slujitor, un om liturgic sau o persoană care a demonstrat cuvintele și rugăciunea adresată lui Dumnezeu în Biserică, pentru a fi ajutat și el la o viață eternă. „Slujirea are prin urmare și o funcție de necontenită înaintare în cunoaștere și dezvoltare a omului. Ea reprezintă adevăratul umanism, care înseamnă atât cunoaștere a omului cât și continua lui dezvoltare”. Pentru început al acestei slujiri, care presupune mai întâi pe Dumnezeu ca ajutătorul neobosit, din care i-au și eu forța liturgică, părintele Stăniloae distinge cu o importanță deosebită „cuvântul și rugăciunea” . Vorbind despre cuvânt și rugăciune aflăm că există o gradație a lor, aceasta venind să ne amintească de intensitatea cuvântului ca rugăciune și a rugăciunii prin cuvânt, sau „gradația cuvântului constă în măsura în care cuvântul e unit cu rugăciunea” . Astfel valoarea cea mai mare pe care o putem da cuvântului este cea pe care o dăm prin rugăciune, „valoarea morală supremă a cuvântului se află în rugăciune”, cuvântul fiind cu atât mai valoros cu cât este folosit ca rugăciunea prin care cerem ca Hristos să se facă prezent cu viața Lui și în viața noastră. Necesitatea acestora două, una pentru alta, în efortul omului de a se face cunoscut prin ele lui Dumnezeu și chiar Dumnezeu făcându-se cunoscut celui care se folosește de aceste mijloace este o realitate de netăgăduit. Când „două persoane se roagă una pentru alta, amândouă se află în exercițiul răspunderii uneia pentru alta. [. . . ] Cine susține pe alții, se susține pe sine prin cei pe care îi susține; cine dă putere, primește putere”. Prin rugăciune nu numai că adresezi o cerere, un cuvânt de mulțumire sau de laudă dumnezeirii, dar prin ea intrăm într-o legătură directă cu Dumnezeu, într-un dialog personal cu Cel care nu se face actual pentru prima dată atunci ca după o pauză în care tu nu L-ai mai căutat. Căci prezența lui Hristos între noi nu depinde de unul sau de altul dintre cei care cred sau nu cred în El, ci mai degrabă tu ești cel care îți anunți prin rugăciune prezența pentru a intra în atenția persoanei lui Hristos care este atent permanent în viața ta sau pentru existența omului în general, fără nici un timp când ai putea să vorbești despre o retragere a Sa. Aceasta pentru că cine se roagă rămâne în amintirea lui Dumnezeu și „cine rămâne în amintirea lui Dumnezeu, rămâne în preocuparea Lui”. Ființa mea se deschide astfel prin rugăciune Celui ce este pururea deschis ca Cel ce dăruiește și menține viața nu pentru o necesitate care pleacă din interiorul Său, ci ca o necesitate pentru mine, ca o nevoie a mea și a lumii deoarece numai în Hristos îmi este arătată întreaga viață, iar în afară de El aș fi cu totul lipsit de o direcție care mă poate duce la o cunoaștere veșnică a posibilităților ființei mele în Dumnezeu. „În rugăciune recunosc că la baza tuturor puterilor și mișcărilor din lume, ca și a puterilor și lucrărilor mele este puterea lui Dumnezeu, iar Dumnezeu o actualizează în modul cel mai folositor mie la cererea mea, întărind în scopul acesta și puterea mea și adaptând și puterile creației lucrării mele spre scopul cerut. […] Rugăciunea implică sinergia între mine și Dumnezeu. […] În orice chemare eu ies spiritual, existențial din sinea mea și cel chemat iese din sinea sa, intrând spiritual, existențial în mine, […] mai accentuat se întâmplă aceasta în chemarea ce o adresează lui Dumnezeu și în chemarea ce ne-o adresează El, în conștiință nouă”. Totodată cuvântul lui Hristos care ne duce sau ne aduce în fața Lui, nu are doar o valoare anamnetică, prin care noi ne punem înainte cu ajutorul cuvintelor grăite etape din viața unei persoane ce a dorit să aducă un exemplu de bună viețuire, ci aducem Persoana care se trăiește pentru fiecare etapizat, deși Ea este fără nici o etapă în desăvârșire, ca etape de viață ale mele proprii. Cuvântul rostit de preot sau de omul credincios care mărturisește o reală credință a celui ce cheamă, face prezent pe Dumnezeu Cuvântul, în care toate cuvintele își găsesc valoare, sau în El își descoperă reala valoare a lor. Prin el, prin cuvânt, se arată că „omul e făcut să fie cineva în fața Treimii Personale absolute. Dumnezeu poate lucra prin persoana umană care se roagă minunile proprii lui, sau fapte mai presus de toate legile naturii”. Cuvintele sunt proprii Cuvântului și sunt dăruite de El spre a ne folosi de ele în cadrul relațiilor cu semenii și a relației noastre cu El, oferindu-ne reala posibilitate de a cunoaște prin cuvânt pe Cel ce are cuvântul și care se dăruiește Cuvânt lucrător și schimbător al vieții noastre. „Cuvântul lui Hristos sau despre Hristos e nu numai o încunoștiințare despre faptele mântuitoare trecute ale lui Hristos, ci produce o asigurare despre lucrarea mântuitoare actuală a Lui în cel ce crede și o creștere treptată a vieții veșnice în el. În lucrarea mântuitoare trăită actual se exercită o putere transformatoare a lui Hristos asupra omului care crede. Deci în el este Hristos însuși lucrător”. Rugăciunea nu este o pierdere a unui timp sau a unui efort și nici măcar câștigare a unui timp, ci ea aduce omului puteri nenumărate și nesfârșite într-un grad infinit, când timpul nu mai este socotit ca timp, ci ca eternitate. „Obișnuința unei rugăciuni aproape permanente [. . . ] se poate câștiga prin considerarea tuturor lucrurilor, persoanelor, împrejurărilor ce ni se impun, ca și cuvinte încorporate lui Dumnezeu”, în comuniunea Bisericii.
De aceea cuvântul și rugăciunea nu sunt date spre a fi folosite de unul singur sau pot fi folosite personal în urma întrebuințării lor împreună cu alții în Biserică, de unde ne retragem cu acestea în dialogul privat pe care îl întreținem cu Hristos, având în gând comuniunea. Duhul Sfânt ne bucură cu această folosire, avându-L ca Cel ce îl face prezent pe Hristos permanent în Biserica Sa pe care „a câștigat-o cu însuși sângele Său.”(Fapte 20, 28). De asemenea cuvântul deschide spre noi relații comune și în mediul social,de susținere și întrajutorare, explicând mișcare de viață între oameni, deoarece el nu aduce un monolog, „el nu are caracter monologic, ci dialogic și nu are rostul pictării unor lumi statice, ci e sămânța dinamismului aruncată în sufletul oamenilor și în raporturile sociale, e aluatul spiritual al necontenitei mișcări istorice”. Amintind de valoarea orientării istorice și importanța adresării cuvintelor ca efecte ale mediului existențial și al scopului pentru care se trăiește, sau ținta istoriei, părintele Stăniloae afirmă că „în istorie se amestecă trei planuri ale realității. Este planul naturii sau al legilor fizice, planul relațiilor juridice dintre oameni sau al ordinii sociale și planul comuniunii iubitoare cu Dumnezeu și cu semenii sau al Bisericii. [. . . ] Scopul istoriei este arătat în cel de-al treilea, superior celor două împărății ale legalității, în împărăția harului, conducătoare spre viața eternă”.
Iubirea de Dumnezeu nu poate fi crezută, nu poate fi reală, dacă ea nu este și o iubire de aproapele sau altfel spus în iubirea de aproapele pot arăta cel mai bine iubirea de Dumnezeu. Și aceasta nu este un simplu umanism, pentru că iubirea aceasta are două direcții, sau o singură direcție adresată ca două, deoarece „fapta de slujire a creștinului e una adresanții sunt doi : Dumnezeu și omul. Cine slujește omului, slujește și lui Dumnezeu”. Dacă cuvântul se cere exprimat, tot cuvântul este cel care se cere eficientizat, încorporat sau condus la capătul său care este fapta. Dacă începutul lucrării este cuvântul, desăvârșirea cuvântului este actul faptic orientat spre cel ce are nevoie sau spre nevoia mea de a mă manifesta în cuvinte înfăptuite. „Fapta este o exprimare și o pășire spre eficiență a cuvântului ca chip viitor al logosului lucrurilor. Cuvântul e proiectul, fapta e realizarea chipului viitor al lucrurilor. De aceea fără proiect nu există faptă, iar fără faptă proiectul e ceva nedeplin și fără putere”. De aici se observă ceva mai mult decât considerarea faptei ca simplu act de valorizare a cuvântului, ci este „pornirea spre realizarea unei faze viitoare din drumul logosului ființelor umane și a lucrurilor spre ținta desăvârșită”.
Însă toate faptele persoanei umane trebuie așezate pe fundamentul unei fapte creatoare ce a oferit posibilitatea folosirii lor. Sau sunt răspunsul la fapta lui Dumnezeu care le dă adevărata semnificație. Ele deschid persoana spre cea mai responsabilă comunicare a gândurilor sale semenilor și primirea în același chip pe ale acelora. Apropiat de Dumnezeu, susținut de El în toate realizările sale prin puterea ce o dăruiește, omul „nu ajunge niciodată la capătul bunătății cu fapta, a înțelegerii, a delicateții în raport cu ceilalți”.
Aceasta mă face responsabil și tot aceasta îmi dă aripi pentru a dărui mai mult sau a mă dărui mai mult pentru semeni. Dăruirea reciprocă este dăruirea de viată unul altuia, iar aceasta în Dumnezeu, sau avându-L pe El model, nu cunoaște margini. Părintele Stăniloae ne spune printre altele că dăruirea completă este jertfirea proprie, este spațiul infinit al iubirii față de aproapele. Prin jertfa de sine, atunci când nimic nu te poate opri în dovedirea dragostei, omul liturgic se înscrie etern liturgic, iar prin el și pe alții; este un om care slujește din slujirea lui Hristos, când crucea lui este crucea lui Hristos purtată cu bucurie pentru altcineva decât el. Egumenul Vasile de la muntele Athos spune că „întins pe lemnul crucii, omul se odihnește, dacă aceasta este efectul iubirii pentru altul. Nu există nici mod, nici loc care să-l odihnească pe om mai adânc, mai adevărat, decât răstignirea și crucea din iubire”. Iar părintele Stăniloae adaugă la acestea faptul că „omul se odihnește pe cruce în măsura unirii sale cu Dumnezeu, adică în măsura iubirii capabile să sufere”.
Omul ca ființă liturgică înțeleasă sub toate aspectele ei, este în același timp și o ființă euharistică sau mulțumitoare. Nu putem numi omul liturgic dacă nu îl numim și euharistic. Liturgicul implică o mulțumire a ocaziilor oferite de Dumnezeu pentru a mă realiza ca om prin dăruirea către ceilalți, cât și o mulțumire pentru darul vieții și pentru toate darurile primite de la El pe parcursul ei. Liturgicul în sine poate fi considerat mai întâi ca mulțumire de viață și de cunoștință eternă a mea alături de Dumnezeu și de semeni, apoi ca expresie a dorinței de existență în comuniunea veșnică. Deoarece prin rugăciunea exprimată liturgic „pe de o parte, cerem daruri de la Dumnezeu, pe de alta Îi mulțumim pentru ele”. Expresia mulțumirii este expresia rugăciunii, iar mulțumirea trece dincolo de cele primite, pentru că o persoană nu mulțumește numai pentru darul primit, ci pentru iubirea și simțirea pe care a pus-o în darul respectiv cel ce dăruiește, pentru acea persoană. Părintele Stăniloae ne spune că „mulțumirea către Dumnezeu este și ea o formă de rugăciune, căci cine mulțumește pentru darurile primite, îl îndeamnă pe cel ce i le-a dat să-i facă noi daruri”. Comportamentul sau adresarea euharistică deschide noi orizonturi de afirmare a dragostei dintre persoane și a dăruirii reciproce crescânde prin ea, cuprinde o îmbogățire de viață prin altul și o dorință de a face altora tot mai valoroase daruri. „Cuvântul românesc mulțumire exprimă adevărul că ea produce o înmulțire a darurilor. [. . . ] Astfel mulțumirea e o adevărată cerere de noi daruri”.
Este și mai important faptul că mulțumirea mea este mai puternică sau capătă o putere mai mare de auzire, dacă este rostită împreună cu alți oameni, care vor să mulțumească și ei. Însemnătate nu are numai motivul pentru ce mulțumim, , ci cui îi este adresată mulțumirea și pe ce se sprijină ea. Euharistia sau mulțumirea cea mai intens trăită și simțită , este cea la un loc înălțată, pentru jertfa Fiului lui Dumnezeu pentru noi. Euharistia aceasta comună și totodată darul acesta comun, căci în ea este deodată cea mai puternică rugăciune de mulțumire și cel mai valoros dar, dă putere și voință de a arunca prin daruri punți de iubire de la sine la ceilalți care doresc a te primi ca pe cel ce îi poate ajuta pentru a se împlini. Pentru acest motiv omul este o ființă liturgică și mulțumitoare; dacă se descoperă astfel împreună cu mulți frați, cu dorința de a-i chema și pe ceilalți care nu sunt convinși, în a se exprima deodată către aceeași Persoană care-i ține. Părintele Stăniloae afirmă că „mulțumirea adusă lui Dumnezeu e mai bogată în simțire când mulțumirea proprie e întărită de mulțumirea celorlalți și a celorlalți e întărită de simțirea proprie. În mulțumirea fiecăruia e mulțumirea tuturor și în mulțumirea tuturor vibrează mulțumirea fiecăruia”. Mulțumirea adusă de oameni împreună nu face ca fiecare să sune la fel, ci îi determină să sune simfonic, pentru faptul că sunt persoane distincte ce împărtășesc aceiași mulțumire trăită diferit. S-a spus în anii din urmă că omul este o ființă socială, dar cu toate acestea se poate spune mai mult având în vedere valoarea fără preț a omului în creștinism. Pentru aceea s-a adăugat, afirmându-se de unii care au simțit mai profund viața, că omul este o ființă mulțumitoare, care se bucură și în același timp face bucurii, iar pentru această întreagă experiență important este că a învățat să mulțumească. Ba chiar mai mult, suferința și necazul au ajuns să atragă după ele mulțumiri fierbinți, atunci când au fost luate ca momente de îndreptare sau de întoarcere la adevăr. Mulțumirea este expresie a iubirii și de aceea omul nu va renunța niciodată la acest mod de a-și arăta dragostea. Va dori să mulțumească și atunci când se pare că nu are motiv, zicând : mulțumesc Doamne pentru că exist.
III. 4. Credincioșii Bisericii și participarea lor liturgică la dinamismul lumii
Lumea a fost făcută pentru a se ridica în Dumnezeu sau a se recunoaște în Dumnezeu. El a pus înaintea oamenilor „moartea și viața”, pentru ca prin libertatea cu care au fost dăruiți, să aleagă fără ca nimeni și nimic să-i împiedice de a lua propria decizie; „ca martori înaintea voastră iau astăzi cerul și pământul : viață și moarte ți-am pus eu astăzi înainte, binecuvântare și blestem. Alege viața ca să trăiești tu și urmașii tăi” (Deuteronom 30, 19). Putem afirma alături de acestea că Dumnezeu, prin Fiul său Iisus Hristos, pune oamenilor înainte sau oferă oamenilor numai viața, iar depărtarea de El renunțarea la Dânsul, face ca fiecare să-și ofere singur moartea, lipsa existenței personale de la o viață nemărginită. În Hristos avem viața și în Biserica lui ne putem realiza ca oameni plini de viață, Biserică ce nu se reduce numai la un spațiu, ci și la orientare în afară de el, ca o strigare permanentă a tuturor pentru a se împlini în sânul ei care este Hristos. Părintele Stăniloae ne spune că „în Biserică trebuie să se accentueze tot așa de mult aspectul de stabilitate, cât și cel dinamic. Locașul ceresc, ambianța divină, mediul divin al Bisericii a fost pus la dispoziția oamenilor [. . . ] Biserica e un locaș dumnezeiesc pentru toți cei ce cred”. Deci viața este în același timp dinamism și stabilitate, unitate și diversitate, cadru restrâns care vrea să iasă în largul cel fără sfârșit al ei. Preocuparea de viața mea este preocuparea cu Biserica, unde toate se conciliază în Hristos, este viața lui Hristos asumată, sau mai bine, viața mea asumată de El. În Biserică mă pot împărtăși de viață, aici mi se împărtășește ea în mod sacramental, prin Taine, când Duhul Sfânt prelungește pe Hristos peste veacuri, transfigurând toate. „Mișcarea este dublă. Hristos se prelungește în timp prin lucrarea Duhului, iar lumea este asumată. Hristos se extinde asumând lumea. Biserica nu este o realitate statică. Ea reprezintă o mișcare, o dinamică transfiguratorie. E nunta neîncetată în spațiu și timp a Creatorului și a creaturii Lui. În acest amestec a naturii create cu cea necreată, creația se retopește în trupul Domnului, se realcătuiește sacramental, este transfigurată, devine și e vie ca trup a lui Hristos”.
Dinamismul lumii, al creației în general, trebuie să fie dinamismul Bisericii, să fie propulsat de mișcarea interioară a ei. Creșterea Bisericii este și o creștere exterioară sau este extinderea vieții ei peste toate care se definesc în mișcarea lor. Experiența în afară a locașului bisericesc este experiența celor credincioși, a celor care mărturisesc și împărtășesc împreună aceeași credință și același Hristos. Părintele Stăniloae referindu-se la realitatea unei dinamici a Bisericii ne spune că ea „se bazează înainte de toate pe legătura evidentă a credincioșilor din Biserică cu lumea în general. Oamenii Bisericii tinzând spre plinătatea lor veșnică în Dumnezeu, știu că ei nu vor obține această plinătate, așteptând cu o speranță pasivă sfârșitul vieții pământești. Ei știu că pentru a obține această plinătate, trebuie să se miște spre desăvârșirea lor spirituală, iar aceasta implică îmbunătățirea relațiilor lor cu ceilalți oameni, indiferent dacă aceea aparțin sau nu Bisericii”. Observăm din cuvintele părintelui nu un dinamism restrictiv, care să se rezume numai la o activitate de grup, sau în cadrul aceluiași grup, pentru faptul că trăiesc, simt, gândesc ca și mine, ci este extinderea acestor stări și altora prin comunicarea și lucrarea cu ei. Comunicarea din Biserică dorește să arate lumea și oamenii din ea cunoscători ai lui Dumnezeu care se descoperă ca un Dumnezeu de infinită iubire. De fapt, „comunicările între oameni pătrunse de iubire, participarea unora la suferințele altora, fac și pe unii și pe alții membrane transparente ale infinității care pentru creștini este Dumnezeu”.
Discursul Bisericii nu este unul care subjugă, care domină piața celor propuse în sprijinul omului, ci adresează cuvinte care se cer arătate în acte și procese plecând de la sursa și sensul tuturor actelor și proceselor în lume. Nu se rămâne la prezentarea lui, ci la realizarea sa, înfățișând dinamismul său reflexiv nu numai la ivirea problemelor, ci întotdeauna ca un curs dedicat pentru viața lumii. „Această nouă dimensiune a Bisericii, sau mai bine zis această adevărată dimensiune a ei, este opusă atât tendinței de dominare cât și celei de introvertire pietistă nepăsătoare față de problemele lumii, tendințe care au copleșit în trecut chipul autentic, evanghelic, nu numai al creștinilor singulari, ci și al creștinismului în general și al unei mari părți a teologie”. Mișcarea sau dinamismul nu aduc o modificare de substanță a celui care o descrie. Prin ea nici o creatură, nici omul nu se pierd, nu își distrug identitatea, ci se trece de la o stare la alta în direcția desăvârșirii sau a deprecierii lor. Căci mișcare nu implică numai schimbare sau deplasare spre bine, ci și spre rău, deși fiecare crede că progresul său este necesar în vederea realizării unui bine, chiar dacă binele pentru care aleargă nu este bine. De aceea părintele Stăniloae ne spune că „fiecare vrea prin progres binele, chiar dacă păcatul sau conștiința restrânsă face ca binele ales să nu fie un bine adevărat. Numai binele atrage; numai el pune fiecare ființă conștientă în mișcare. Aceasta este cauza pentru care și răul se ascunde sub masca binelui, sau caută o justificare printr-un bine aparent”. Binele presupune dinamism, iar mișcarea atrage realizarea binelui. Omul nu poate să stea, el nu poate să fie pasiv, pentru că nu e dat spre aceasta. Și acest lucru nu îl afirmă numai teologia, dar și psihologia demonstrează prin legile ei că „în orice împrejurare e preferabil și mai ușor să fii active, să ai un rol de îndeplinit, să ai ceva de făcut, decât să fii indiferent, dezinteresat și inactiv”. De obicei ceea ce e considerat pasiv sau lipsit de mișcare, este considerat ca lipsit de viață, de aceea pentru a te umple de viață trebuie să desfășori cel mai intens dinamism și tot mai intens, spre un sfârșit dumnezeiesc al meu și a celor pentru care mă fac activ. „Nu prin ieșirea din mișcare se ajunge în Dumnezeu, ci prin mișcare. Mișcarea are un caracter creațional și ca atare o origine și o finalitate divină”. Și nici măcar mișcarea în sine nu îmi poate da acea finalitate, decât prin concentrarea efortului meu de puterile lui Dumnezeu. Deoarece în orice mișcare sau progres în bine, atotputernicia lui Dumnezeu se face activă și susținătoare a celui care a inițiat împlinirea unui lucru bun, sau chiar El îl inițiază.
Credincioșii din Biserică trăiesc în mod activ viața cu Dumnezeu, dar activ o pot trăi și în afara locașului, într-o comuniune cu mult mai lărgită, incluzând și pe cei care nu participă la Taina euharistică. Este o adevărată misiune pentru cel se inițiază în Biserică, ca apoi să descopere bogăția de simțire și de dorință pentru a îmbunătăți viața semenului căruia se dedică. „Lumea din afară de Biserică nu este și în afară de Dumnezeu și că ea nu este ruptă de Dumnezeu în mișcarea ei. Aceasta implică o anumită continuitate între mișcarea lumii din Biserică și a celei din afară de Biserică. Lumea din Biserică are imprimate în ea, într-un mod solidar cu lumea în general, impulsul și ținta mișcării”. Credincioșii urmăresc nu numai în Biserică realizarea unității între ei cu Dumnezeu, ci se vor uniți cu toți oamenii în aceeași dragoste care îi leagă. De aceea el nu activează numai simțual, emoțional și concret împărtășirea de Dumnezeu care îi dă tăria oricărei acțiuni, ci în toate situațiile extraecclesiale ce îl supun la acte de slujire. „Omul credincios crește nu numai prin întrebările sale, dar și prin răspunsurile sale practice la iubirea lui Dumnezeu, descifrată în răspunsurile lui Dumnezeu concretizate în lucruri și în persoanele lumii și în noile circumstanțe produse de Dumnezeu pentru creșterea omului credincios și potrivit cu nivelul de fiecare dată al acestuia”. Astfel virtualitățile sau potențele pe care omul le-a primit ca dar de la Dumnezeu, de care de multe ori el nici măcar nu are știință că le-ar poseda, se pot descoperi mai întâi persoanei, ca apoi celorlalte de lângă ea, într-o continuă definire și perfecționare. Lumea nu are în ea însă mase de oameni perfect identici, ea nu poate fi caracterizată drept o uniformitate de persoane, care săvârșesc în chip mecanic și fidel aceleași fapte. Lumea este un loc al bucurie pentru același moment manifestat diferit, de la persoană la persoană, în grade și perioade de timp care pot uneori permite o clasificare. Biserica este și ea aceeași lume, dar care se orientează nu atât orizontal, cât mai ales vertical, ca mișcare spre Cel ce mișcă toate. Părintele Stăniloae ne spune că „lumea Bisericii arată în ea în general patru categorii din punct de vedere al actualizării dinamismului ei”, și anume :
o mare parte se află pe treapta cea mai de jos, cei care se reduc doar la a crede. Aceștia sunt mărturisitorii care nu fac nimic pentru a-și asigura, prin implicare sau lucrarea credinței, participarea la viața dumnezeiască în unire, deși cunosc că se vor întâmpla toate cele ce cred;
cea de-a doua categorie descrie pe credincioșii care nu pot rămâne indiferenți la suferințele oamenilor, implicându-se în ajutorarea lor, plecând de la premisa că atât ei cât și cei care suferă de pe urma nedreptăților, vor obține răsplata dreptății de la Dumnezeu în viața viitoare. Este categoria care au în vedere juridicul divin, pe sistemul nici o faptă fără răsplată. Aceștia deși doresc o creștere valorică a societății în bine, și susțin reformele, ei nu se angajează într-o luptă pentru statornicirea lor;
categoria a treia este una de tip umanist, care se angajează în mod direct pentru a stabili echitabilitatea în viața socială și prin aceasta să fie eliminate toate obstacolele care se interpun în calea apropierii oamenilor între ei;
cea de-a patra, și ultima, descrie pe omul înduhovnicit, care poate fi considerat ca sfânt. Omul care a ajuns la o stare în care pentru el nu mai contează decât celălalt de lângă dânsul, în sprijinul căruia își îndreaptă tot efortul. Ei ne descoperă pe omul plin de iubire, pe omul pe care trebuie să-l realizăm și cu noi și totodată ne dă și putere de a ne porni și a ne menține pe calea unei astfel de mișcări care nu are sfârșit.
La acestea părintele Stăniloae afirmă că de fapt numai trei din cele patru categorii participă la dinamismul lumii și anume ultimele trei.
Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbește și el de trei categorii de credincioși în Biserică ce sunt implicați în dinamica lumii . El amintește astfel de a) credincioșii simpli ((/, care vor să cunoască mai mult și să înainteze în credință, b) credincioșii virtuoși (( /, care stau neclintiți la toate uneltirile vrăjmașilor, lucrând poruncile, c) credincioșii contemplativi (( /sau gnosticii (( /, care culegând sensurile duhovnicești ale lucrurilor sensibile, sunt conduși spre adevăr.
Paul Evdokimov se adaugă și el cu aceleași trei categorii „care trasează schema evoluției în trei timpi : a) unitatea preliminară a ființei umane, fragilă și instabilă; b) conflictul ascuțit între duhovnicesc și empiric; c) integrarea finală”.
Aceste categorii demonstrează faptul că urcușul spre Dumnezeu sau unirea cu El este una treptată, ce aduce o unire și cu oamenii între ei. Toți vor să fie la același nivel de înaintare, ori cel mai înaintat vrea să-l știe și pe fratele de lângă dânsul la fel de înaintat ca și el cel puțin, pentru a se realiza continuu mai bun, mai iubitor. Primelor trei categorii, Părintele Stăniloae le pune în paralel alte trei categorii ale lumii din afara spațiului bisericesc :
prima categorie care corespunde în paralel celei a credincioșilor „mărturisitori”, este inferioară acesteia, ea nu are conștiința unei relativități a lumii și a tuturor cadrelor și formelor sociale;
a doua, care deși afectată de nedreptăți și suferințe, din frică, din comoditate, din ignoranță, nu se angajează în lupta contra factorilor care împart societatea;
a treia categorie, care se dedică luptei împotriva inegalităților și a oprimărilor, creează și susțin reformele sociale care facilitează apropierea și unirea dintre oameni. Efectele luptei lor sunt poate mai eficiente datorită abnegației și înverșunării lor, decât categoria paralelă din Biserică, pentru că aceasta din urmă, nu se folosește de legi juridice, ci doar de legea libertății și a iubirii.
Lumea Bisericii nu a rămas niciodată nepăsătoare la ceea ce se întâmplă în societatea umană, ci ea a căutat să o îmbunătățească valoric ca mod de existență exprimat în comun. Din comunitatea ecclesială împărtășită cu Hristos ce îi dă putere, credincioșii au căutat tot mai mult să își exprime credința și altfel, ca întrajutorare socială pentru ceva mai înalt, ce poate mai bine contura omul. Astfel lumea întreagă se află într-un progres fără întrerupere al cunoașterii adevărului și perfecționării morale. Și întotdeauna vor fi unii angajați efectiv pe acest drum, care vor atrage și pe ceilalți oameni la acte angajatorii de sprijin pentru bine, pentru frumos, pentru viață. Părintele Stăniloae vorbind de credință, ne spune că ea „și activitatea caritativă, socială, nu stau într-un raport de alternativă, ci sunt cele două fețe necesare ale aceleiași energii, sunt cauza și efectul, sau inima interioară și corpul exterior al oricărei întrupări de viață”. Credința de cele mai multe ori trebui arătată în faptă, iar fapta trebuie să demonstreze credința și să o ajute să se întărească din ce în ce mai mult. Ea îndeamnă la faptă sau te poate obliga moral la ieșirea din indiferență și insensibilitate față de nevoile și strigătele de ajutor ale oamenilor. O credință sănătoasă, sau întărită pe piatra poruncilor, care este Hristos, va avea ca urmare o credință la fel de sănătoasă, ce din iubire va lucra tot ce este mai desăvârșitor pentru aproapele, căci credința nu poate fi decât „lucrătoare prin iubire”(Galateni 5, 6). Totodată, dacă „valoarea credinței se măsoară cu transformările obiective pe care le produce în ordinea vieții sociale, atunci fiecare credincios e dator să caute condițiile în care faptele lui de credință pot avea mai multă eficiență pe plan social”. Dumnezeu îl dorește pe om tot mai participativ la realizarea împreună a binelui în lume și vrea să îi dăruiască puterea Sa tot mai multă pentru a se strădui și mai mult la mișcarea lumii spre realizarea ei. Dar El dăruindu-se oamenilor face aceasta după dorința lor de a-L avea ca principala Persoană ce nu numai că îi susține, dar le dă și tăria, mijloacele, momentele și evenimentele pentru a-și arăta dragostea Lui față de ei. El se dă lor atât cât Îl pot primi, sau cât sunt pregătiți să Îl primească. Căci „Hristos se dăruiește oamenilor după setea lor : câtorva, care nu pot bea mai mult, El nu le dă decât o picătură ; dar ar vrea să dea valuri întregi pentru ca, la rândul lor, creștinii să poată adăpa întreaga lume”.
Evenimentul inițiativei divine și menținerea prezenței sale în lucrarea mea, este cel mai mare plus de putere pe care ne-o poate da cineva. Viața spirituală a omului orientată spre Dumnezeu va fi și una asemenea, orientată spre lume, iar acest fapt arată responsabilitatea prin care suntem legați unii de alții în Dumnezeu. Căderea din umanitate, insensibilitatea și superficialitatea te poate scoate din conștiința responsabilității fată de toți oamenii. Responsabilitatea este însă cu atât mai mare cu cât știm că de ea depinde nu numai existența efemeră legată de lume, ci respirația eternă a aerului curat dumnezeiesc. De aceea noi suntem datori față de oamenii care și-au pierdut sau și-au întunecat conștiința răspunderii, suntem datori în ai ajuta, ai responsabiliza pentru viața lumii, ai trezi la fapte săvârșite responsabil pentru ei și pentru toți semenii. „Cel ce promovează viața în jurul său, se umple el însuși de viața din jur și moartea nu are putere asupra lui. Iar cel ce usucă viața în jurul său, e copleșit el însuși de uscăciunea și pustiul din jur. Cel ce întoarce spatele tuturor, nu va vedea decât spate întoarse”. Promovând viața ne umplem de bucuria existenței împreună cu ceilalți, ajutăm la reconstituirea lumii ca biserică, sau participăm la realizarea ei deplină. Lumea dobândește „o nouă organizare atunci când se transformă în Biserică”, urmărind slujirea valorilor superioare care pentru noi creștinii înseamnă slujirea lui Dumnezeu. Calitatea la care se poate ridica omul prin slujirea lui Dumnezeu, sau unirea cu Hristos prin slujire, este transcenderea de sine, transparența față de om, ca ființă umană ce pot întări în suferință pe celălalt. Este fapt cunoscut că suferința o simți sau o poți duce cu mult mai ușor dacă ai pe cineva alături. Chinul și necazul trăit de unul singur, fără să ai pe nimeni în preajmă care să suporte împreună cu tine, chiar dacă obiectiv, tu ești cel care duci sarcina greutății, este mai dificil de dus la capăt. Vederea celui suferind ca pe Hristos care suferă și luarea inițiativei pentru a-l ajuta este adevărata umanizare. În favoarea aproapelui, care are nevoie de mine, nu este vorba doar de suportul reciproc, de emoția necazului său care mi-o produce, sau de mila față de el, ci este vorba de ceva mai mult. Transpunerea mea în locul lui, purtarea suferinței lui ca și cum ar fi a mea proprie, purtarea crucii lui și de către mine. Dacă port necazul lui cu aceeași intensitate cu care el îl trăiește, știu că de fapt îl port pe Hristos. De aceea se spune adesea că umanizarea omului se întărește prin hristificare, iar aceasta înseamnă jertfă.
Liturghia bisericii are un „rol de căpătâi în acest dinamism al desfășurării vieții omenești prin lucrarea Mielului. Ea e mijlocul de unire a Mielului jertfit cu ființele umane din generațiile ce se succed, după înălțarea Lui la cer. Prin ea se realizează de fapt readunarea creațiunii în Cuvântul întrupat și prin el în unirea cu Tatăl în Duhul”. Ea este mijloc de creștere a tuturor prin Hristos, în Hristos; este momentul trăirii euharistice împreună ca Biserică vie de mădulare ale aceluiași trup. Greutatea efectului ei în lumea largă este cu atât mai mare cu cât participăm mai intens la ea, dar mai ales prin mâncarea dumnezeiescului trup și sânge al Domnului. Liturghia euharistică „rămâne izvor, model și inspirație de viață socială”, pentru Cel care o face să fie toate acestea. Ea „este capabilă să refacă toate relațiile umane, nu numai cu Dumnezeu, în mod abstract, ci și cu comunitatea socială, cu familia și societatea”. Astfel Liturghia înseamnă și participare la viața socială, ca lucrare a aceluiași Duh Sfânt și în afară de ea. Căci nu este în Liturghie o lume și afară o alta, ci este o lume care are nevoie de alta, o lume care trebui să învețe de la alta adresa tuturor faptelor și valoarea pe care o capătă un act trecător săvârșit pentru a-l ridica pe aproapele. Săvârșind fapte trecătoare, oferind daruri vremelnice, primim în schimb daruri veșnice și se face cu noi o lucrare eternă. Intrăm în atenția și în socoteala marelui sfat al Treimii. Biserica nu poate păstra aceste îndemnuri de viață numai pentru ea, ci vrea ca tot omul să le cunoască și să le aplice ca pe niște acte de care depinde adevărata sa viață. Ea nu neglijează pe nici un om. Fiecare este un posibil focar de bine și de întrajutorare pentru altul. Biserica prin credincioșii ei se cere extinsă în lume, pentru că ea este cea care ne conduce la viața nesfârșită care este unirea cu Dumnezeu.
Mesajul Bisericii nu este unul care să producă dileme sociale, sau puncte de analiză pentru ceea ce ar trebui făcut cu adevărat. Ea vine cu mesajul cel mai concret de viață, fiind întemeiată pe revelația lui Dumnezeu desăvârșit arătată în Fiul Său, având ca suport iubirea. „Răspunsul omenesc la această iubire este unul obștesc.[. . . ] Nu există o limită sau restricție pentru această iubire. Ea va fi împărtășită în aceeași măsură prietenilor și dușmanilor, fără a ține cont de identitate etnică, clasă socială, rasă”. Nu din amabilitate ajutăm, ci din convingere facem lucrul acesta, din credința nedezmințită că sunt o persoană care am nevoie de iubirea celuilalt și mai ales de iubirea lui Dumnezeu, indiferent de situație. Trăind în Biserică, trăim în Dumnezeu, Biserica fiind inima întregului univers care umple de simțire duhovnicească întreg cosmosul, sau are menirea să o facă, așa cum inima trupului ființei umane plină de Duhul Sfânt are puterea de a înduhovnici, de a îndumnezei pe tot omul care vine în lume. Credincioșii sunt chemați cu fiecare slujbă și cu fiecare Liturghie să se întreacă în realizări posibile ale lumii. Credincioșii Bisericii prin participarea lor la dinamismul lumii, vor încadra pe câți mai mulți în această mișcare ce nu se va opri niciodată, nici măcar dincolo de moarte. Acolo de fapt este adevăratul dinamism al lumii, când vom fi cu toții încorporați în Dumnezeu.
Capitolul IV
IV. 1. Timpul liturgic: un timp deschis spre veșnicie
Tot ceea ce exista drept consecință a creației văzute, există în timp, sau se perindă în cursul timpului, care este și el creat de Dumnezeu. Chiar dacă are un început și va avea un sfârșit, poate fi fructificat prin om, sau deschis spre un alt plan, cel al timpului fără sfârșit, care este propriu existenței în Sine. Acest lucru nu exclude prezența în timp a Celui care este mai presus de el și de orice valoare temporală. Dumnezeu este în timp mai prezent și mai activ decât noi toți, căci El toate le Ține și de El depind toate cele ale istoriei vieții create. Părintele Stăniloae se întreabă : „Dumnezeu e în afară de timp? Dar nu străbate El fiecare clipă? El este suveran al timpului, dar cine ar putea să-L exileze din timp? Iar când se coboară înăuntru timpului ca unul din nou, vine întru ale Sale, e drept întru cele mici ale Sale, și ce L-ar putea împiedica să o facă?”. Eternitate și timp, cele două extremități, sunt moduri de existență a persoanelor divine pe de o parte și a persoanelor umane pe de altă parte. „Eternitatea este modul de existență atotperfectă a lui Dumnezeu, iar timpul este forma de existență defectuoasă și păcătoasă a lumii”. Orice ființă umană se descoperă cu toate faptele, gândurile și simțămintele sale numai în timp, numai de la un capăt până la altul, ca și cum ar fi o trecere. Perioada aceasta, în care ne desfășurăm ca oameni, este una de umplere a timpului de eternitate, sau clipa de acum va fi una care nu va mai trece. Dar aceasta poate fi posibil dacă vom trăi în Dumnezeu sau după voia Lui. Toate eforturile noastre, tot ceea ce am lucrat, au un mare cuvânt de spus în realizarea noastră veșnică. Timpul presupune un parcurs, iar acest parcurs trece cu atât mai repede, sau îl simțim că se scurge cu repeziciune, cu cât viața fiecăruia este bogată în trăiri alese. „Când ne-am comporta în toate clipele la fel de corect și de moral, când le-am umplea pe toate ca o trăire plină a faptei, a sentimentului, a ideilor nobile, nici nu am ști cum trec. N-am regreta dureros trecutul și n-am aștepta încordat viitorul. Timpul n-ar fi simțit ca o povară, ci ca un continuu prilej de bucurii curente”. Nefolosirea timpului ca drum spre desăvârșire, spre o perfecționare neîntreruptă, ca prilej de simțire a celor mai intense bucurii, are pentru om efectul cel mai drastic, cel mai constrângător ca viață eternă. El ne dă tuturor ocazia unei reale viețuiri, iar când zic reale înțeleg viața așa cum a lăsat-o ca pildă Fiul lui Dumnezeu. Pentru că nu persoana umană l-a valorizat, sau l-a putut trece dincolo de granițele sale, ci Dumnezeu însuși a dat această posibilitate în el, ca și Creator al său. De aceea, pentru că este creat de El și deschis tot de Dânsul, timpul „nu implică numaidecât o trăire păcătoasă. În el se poate trăi și virtuos, cum au trăit primii oameni o bucată de vreme. [. . . ] În timp se poate trăi și fără de păcat, sau timpul poate forma și stadiul în care să progreseze omul în sfințenie”. Timpul este un prilej de cunoaștere și de recunoaștere a omului. El se poate cunoaște ca potențială ființă care va depăși acest timp, ca fiind „etern în mod potențial, pentru că înaintează în infinit, în progres interminabil, când nu rămâne fixat lângă aceeași limită”. Omul nu a făcut și nici nu va putea face abstracție de timp. În el își duce întreaga existență, de el se folosește și în el se pregătește pentru un timp mai bun care nu se va mai uza, sau noi nu ne vom uza în el ca ființe trecătoare. Omul ține seama de timp, căci de fapt este o ținere de minte de el însuși, prin conștientizarea valorică a tuturor momentelor. „El este o ființă cu o acută conștiință a valorii timpului, pentru că e o ființă ce se pregătește în relațiile temporale cu alții pentru eternitate”. De aici vedem că timpul nu este ceva opus eternității, dar nici nu putem considera că este același lucru. El este legat de caracterul dinamic al lumii, ce are pe Dumnezeu ca destinație, până la unirea deplină. Numai în El, timpul confirmă prezența persoanelor de-a lungul lui. Însă Dumnezeu este cel ce le confirmă persistența într-un alt timp ca persoane de identități diferite și unite.
Viața morală a fiecărui om poate fi afectată într-un grad cu mult mai înalt decât în oricare situație, în cadrul timpului liturgic, în persistența relației cu Hristos Dumnezeu, care se dăruiește tuturor ca viață veșnică. Cu totul altfel este timpul existențial, când fiecare moment se poate deschide dinăuntru spre o cu totul altă dimensiune. Acesta este timpul sfânt sau liturgic, sau timpul care poate fi redimensionat, prin participarea la Cel absolut, care îi poate schimba natura. De aceea părintele Stăniloae afirmă că „eternitatea nu este nici înainte, nici după timp; ea este acea dimensiune în care timpul se poate deschide sau are perspectiva eternității”. Prin fiecare moment liturgic ne punem în relație cu toate momentele vieții lui Hristos aflate în eternitate și pentru acest motiv, în timpul liturgic, prin Hristos pătrunde eternitatea. În mod paradoxal, în timp se revarsă eternitatea și prin el înaintăm în eternitate, datorită lui Dumnezeu care s-a făcut om. Toate faptele mântuitoare ale lui Hristos, „înghit distanțele temporale [. . . ] Trecutul, prezentul și viitorul sunt condensate, nu despărțite. Iar aceasta o trăiesc și credincioșii. Ei pot trăi toate actele lui Hristos ca prezente și ca viitoare. Ei se pot închina lui Hristos cel răstignit odinioară, ca celui ce se răstignește acum și pot să-și concentreze privirea întâi asupra lui Hristos cel înviat, apoi asupra lui Hristos care se naște și se răstignește”. În El cele trei dimensiuni ale timpului capătă o singură dimensiune, cea etern lucrătoare în viața noastră, cea care actualizează în noi chipul lui Dumnezeu. In prezența lui Hristos sau prin Hristos trăit liturgic în Biserică, omul are nădejde, are speranța că nu va trece nici el așa cum nici Hristos nu trece. În locașul bisericesc trăim mai intens trecutul, mai înțeles de valoarea pe care o are în ridicarea treptată, dar și mai puternic se arată viitorul, ce va avea eficiența maximă în viața noastră prin Hristos care lucrează cu noi în timp pentru o ieșire din timp. El este cu noi în timp, dar ne adresează permanenta Lui chemare de a dori depășirea lui, care depășire să fie pentru noi unire cu El. Pregătirea noastră duhovnicească și efortul nostru de a fi din ce în ce mai buni, mai virtuoși, fac mai transparentă această lume și acest timp, sau acestea Îl fac străveziu pe Hristos cu fiecare clipă a înaintării. „Credincioșii cu cât devin mai maturi duhovnicește, toți gustă eternitatea lui Hristos plină de faptele Lui mântuitoare trecute dar și prezente în lucrarea lor. Toți își amintesc de nașterea și de răstignirea Lui și trăiesc cu El în prezent lucrarea acestor fapte ale Lui din trecut și înaintează spre efectele lor viitoare. Taina ființei omului stă și în faptul că el nu e închis în momente succesive, întrerupte și despărțite ale timpului, ci aparțin tot mai mult eternității”. În Biserică timpul se încrucișează cu eternitatea, iar noi devenim în Liturghie și celelalte slujbe, contemporani ai tuturor evenimentelor de la Geneză până la a doua venire, le trăim concret ca și cum am fi acolo. Aceasta însă ne este dat, nu ca să privim, sau să analizăm intelectual istoria mântuirii, ci ca să ne bucurăm de ea prin viața noastră, săvârșind aceleași acte pe care și acei oameni drepți le-au săvârșit pentru dragostea lui Dumnezeu, simțind totodată și eficacitatea eternă a lor, în sânul lui Avraam care este Hristos Însuși, cum zice Sfântul Irineu de Lyon.
Timpul este intervalul dat spre folosul fiecărei persoane, în vederea desăvârșirii sau a osândei veșnice. Părintele Stăniloae afirmă că „timpul înseamnă pentru Dumnezeu durata așteptării între bătaia Sa la poartă și fapta noastră de a o deschide. El nu intră cu forța în inima oamenilor. Timpul implică în acest sens și libertatea și respectul acordat de Dumnezeu creaturilor conștiente. Unirea cu El în iubire nu se poate realiza fără răspunsul liber al oamenilor la oferta iubirii Sale. Dumnezeu așteptând, trăiește timpul fără să uite eternitatea Sa, fără să iasă din ea, în timp ce noi, când nu auzim glasul Lui, trăim un timp fără conștiința eternității. [. . . ] El este astfel în așteptare, sau în timp, și deasupra așteptării, în eternitate. [. . . ] Dumnezeu, trăind intervalul între răspunsul nostru și cererea Sa și cererea de iubire a semenilor, trăiește toate durerile care cresc între partenerii neajunși la deplina iubire”. El trăiește cu noi, pentru a ne avea pururea ca parteneri de iubire, iar aceasta nu pentru a schimba ceva la Dânsul, sau a se îmbogăți cu ceva în plus față de ceea ce are, căci ce se mai poate adăuga la Acela ce este fără nevoia de adaos.
„Timpul ocazionează o creștere spirituală”. Timpul liturgic oferă posibilitatea realizării fiecărui om ca biserică a lui Dumnezeu, dar și participarea la realizarea celuilalt pentru o veșnică înaintare a sa în El. Participarea mea la evenimentul liturgic are efecte nu numai asupra mea ca persoană, ci poate avea efecte asupra tuturor persoanelor din trecut prin pomenirea lor în comuniunea ecclesială. Părintele Stăniloae ne spune că, „dacă generațiile de la începutul istoriei determină numai viitorul, iar cele de la sfârșitul ei pot repara urmele trecutului, cele din cursul istoriei pot repara și urmele trecutului, dar pot influența prin aceasta în bine și viitorul. Și așa generațiile din toate timpurile se pot ajuta unele pe altele să înainteze spre veșnicie și spre comuniunea între ele”. În Biserică sunt prezente cele mai variate persoane, pornind de la rasă și până la motivele prezenței lor aici. Dar aceasta nu le împiedică de a realiza cea mai strâns comuniune și să dorească alta și mai strânsă. Iar paradoxul este că în această comuniune care vrea să fie cât mai desăvârșită, include în ea și persoane care au trecut din această viață. Lucrul acesta descoperă o iubire care nu are limite, o iubire care nu limitează persoanele ca spațiu și timp. Aici se vede cel mai bine că iubirea este mai tare decât moartea, că iubirea dă aripi care te pot ridica până dincolo de ceea ce se numește timp sau spațiu.
Pot să mă aștept la o existență a mea peste timp, numai in relație cu Cel ce este pururi existent, Cel ce se dăruiește pentru ca lumea să aibă viață, și mai mult să aibă. Nicăieri nu se dăruiește Dumnezeu mai mult și nu eficientizează prezența în lume ca în Biserică. Timpul rugăciunii prilejuiește evenimentul unic al Cincizecimii, prin care Hristos vine cu viața Lui în viața noastră prin Duhul Sfânt. „Rugăciunea se desfășoară în timp, dar prin ființa sa ea depășește timpul. Faptul că persoanele sfinte uită timpul atunci când se roagă, nu este efectul psihologic al unei intense concentrări, ci este vorba cu adevărat de un transfer în eternitate. [. . . ] Timpul lui Hristos nu este numai în mijlocul duratei pământești, ci conducând timpul spre împlinirea lui, El îl domină în întregime. Timpul rugăciunii e prin el însuși sacru, prin simplu fapt că aparține lumii viitoare”. Rugăciunea ne ajută să ne împlinim ca oameni, să ne regăsim adevărata identitate, care este plină de Dumnezeu și de eternitatea existenței Lui în noi și a noastră în El. Ea este cu atât mai puternică sau mai deschisă realizării, cu cât este rostită sau întreținută de mai mulți oameni. Unitatea dragostei și a reciprocei dăruiri care este Biserica, ridică un singur glas de rugăciune către Dumnezeu. Cu toate acestea efectele rugăciunii comune nu sunt uniforme, ele lucrează în fiecare om distinct pentru că este persoană distinctă sau sunt trăite altfel decât oricare altă persoană. În rugăciune nu căutăm să ne unim cu Dumnezeu fiecare de unul singur, ci căutăm să ne unim tot mai mult între noi pentru a ne uni și mai mult cu Dumnezeu. „Cel ce se roagă, spune părintele Stăniloae, aruncă și spre semenii săi punți mai consistente decât punțile fragile și superficiale într-o societate secularizată. În fond, toți oamenii doresc astăzi mai mult ca niciodată astfel de punți. [. . . ] Cei ce se roagă, pot nu numai să arunce, să ofere astfel de punți, dar pot și să deschidă inima celorlalți pentru ca aceștia să le primească și să răspundă comunicării de iubire a celor ce se roagă prin comunicarea propriei lor iubiri”.
Dăruirea iubirii este pentru părintele egală cu dăruirea vieții, așa cum a fost și cu Hristos, care dăruit fiind de Dumnezeu Tatăl lumii din nesfârșita Sa iubire de oameni, de fapt a dăruit viața veșnică ( Ioan 3, 16 ). Așa cum a venit atunci ca cel mai de preț dar pe care l-a primit omenirea vreodată, tot așa se dăruiește permanent în Biserica sa, ca aceeași viață de veci, ce se va îmbogăți fără întrerupere și după trecerea noastră din această lume. Timpul nu reprezintă aici o lucrare, iar depășirea lui o ședere, o pasivitate plictisitoare, o monotonie fără capăt, ci timpul reprezintă trăirea activă cu Hristos pentru o trăire plină de cea mai intensă activitate care o poate da îndumnezeirea. Eternitatea va fi deschisă de orice timp trăit în orice condiții și pentru orice scop, fie ele și dintre cele mai rele, dar aceasta este eternitatea minimei extremități a existenței, este existența scăzută de orice sentiment de iubire din partea lui Dumnezeu și a semenilor. Timpul liturgic însă, deschide nu numai eternitatea, ci el aduce îndumnezeirea persoanelor umane, el deschide nu numai spre o dimensiune a timpului care este eternitatea, ci deschide totodată spre o viață deplină a omului ce a avut pe Hristos lucrător în el. Sfântul Maxim Mărturisitorul afirmă că „îndumnezeirea, e concentrarea și sfârșitul tuturor timpurilor și veacurilor și a celor din timp și din veac. [. . . ] Spre aceasta le este zorul ( sfinților ), dorind slava ei în Hristos, ca precum au pătimit împreună cu El în veacul acesta, așa să fie și slăviți împreună cu El în veacul viitor, devenind într-un chip mai presus de fire, moștenitori ai lui Dumnezeu după har”. Trăirea timpului liturgic în modul cel mai viu și adânc, atrage după sine deci, nu numai eternitatea în Dumnezeu dar și depășirea persoanei, sau a puterilor naturale proprii fiecărei persoane. Conștiința eternității înțeleasă din toate punctele de vedere, are în față persoana umană cu toate ale ei, iar aceasta implică și responsabilitatea fiecăruia pentru celelalte persoane pe care le vrea împreună cu ea în veci. Părintele Stăniloae ne spune că „acolo unde nu se crede în eternitatea persoanei, scade și răspunderea unora pentru alții. Răspunderea aceasta ia proporții incalculabile acolo unde se știe că de faptele noastre față de alții atât cât trăim și de rugăciunile noastre pentru ei, depinde însăși fericirea eternității la care au fost destinați”.
De asemenea timpul pe care îl petrecem în Biserică, la întâlnirea noastră cu Hristos mai ales aici, ne ajută să înțelegem și mai bine sensul propriei noastre vieți și a lumii întregi. Numai descoperind în Biserică sensul adevărat al vieții, suntem capabili și ni se dă puterea de a orienta ființa noastră cu tot ce are ea mai bun, spre acest sens care este de fapt unic. Hristos care ni se împărtășește în fiecare zi euharistic este sensul real al omului, iar prin el căpătăm și noi sens veșnic de îmbogățit. Încercând să înțelegem cele viitoare, vom ajunge la o trăire a lor. „Încercând să înțelegem cele viitoare vom fi capabili să le influențăm pe cele prezente. Cunoscând pedepsele pe care le vor primi cei păcătoși și bunurile cele făgăduite sfinților, le vom putea evita pe cele dintâi și dobândi pe cele din urmă”.
Trăind în Biserică, după legea lui Hristos, care nu este alta decât legea iubirii, ne dăm seama de faptul că „străini suntem vieții și călători în ea”, iar această călătorie are la capătul ei veșnicia vieții celei adevărate. Cel ce își are rădăcinile în Dumnezeu, asemenea unui nufăr căruia nu i se văd rădăcinile în imensitatea oceanului, nu va înceta niciodată să existe tot mai deplin în El.
IV. 2. Sfânta Liturghie orizont de respirație și edificare morală
Oameni dintotdeauna și de pretutindeni s-au simțit încontinuu atrași de Sfânta Liturghie a Bisericii, nu ca de un spectacol care te poate impresiona prin comportamentul personajelor și prin întregul act al realizării, ci ca un izvor de viață, ca mediu trăit din care i-au putere din iubirea lui Hristos, pentru a putea simți, a putea exprima și în afară de locaș bisericesc aceeași prezență alături de mine și de a săvârși eu însumi fapte descrise nemuritor aici, fiind pentru ceilalți dar și pentru mine o permanentă surpriză. Sfânta Liturghie este expresia cea mai înaltă a cultului creștin ortodox. Altoită pe jertfa euharistică a Mântuitorului Hristos, viața religios morală a creștinului se descoperă, crește și se dezvoltă prin puterea Duhului Sfânt până dobândește înfățișarea unei existențe îndumnezeite. Părintele Stăniloae afirmă despre Sfânta Liturghie că este „un fel de trăire a cerului pe pământ”, sau putem spune despre ea că este „icoană a împărăției lui Dumnezeu, capodoperă lucrată din cuvinte minunate și acțiuni sublime. Ea redă sub forma sensibilă a ritualului, obiectivitatea unei prezențe și lucrări divine nevăzute”. În acest sens nu este un simbol ci o icoană, căci această icoană oglindește în ea chipul Sfintei Treimi realizat într-o imagine concretă, pentru ca prin frumusețea sensibilă a acestei înfățișări să ne comunice taina vieții fără sfârșit. Sub acest profil spiritual al icoanei, Sfânta Liturghie este un izvor nesecat de lucrări duhovnicești pentru toți cei ce însetează după această lume. Ea este în același timp anticipare și pregustare, este deschidere și intrare, este exemplu de iubire și revărsare de iubire, este trăirea în jurul Celui ce a purtat crucea efectiv o singură dată ca om ca și cum ai fi acolo prezent. De aceea spune părintele că „în atmosfera spirituală a Sfintei Liturghii se prelungește atmosfera Noului Testament, trăită în preajma Mântuitorului de Sfinții Apostoli”. Viața trăită cel mai intens este cea liturgică, pentru că aici nu numai că te dedici cu totul experienței unei alte vieți care îți poate da putere, dar o primești pe aceasta în tine pentru a pleca interior cu ea în lume. Această prezență interioară de care îmi dau seama, mă determină să fiu altfel, să umblu cu mai multă grijă, să valorizez pe ceilalți de lângă mine prin conduita mea curat morală și de asemenea să susțin și să contribui la ridicarea morală și duhovnicească a lor.
Sfânta Liturghie ne cuprinde în urcușul ei pe toți, este o rugăciune a tuturor pentru ceva mai bun și întotdeauna mai bun. Ea este o rugăciune a comuniunii, a dragostei oamenilor față de Dumnezeu exprimată împreună. Părintele Stăniloae plecând de la păcatul strămoșesc merge până la a considera comuniunea drept lege care poate restabili o ordine morală pentru ființa umană din puterea Celui răstignit, prin Fiul lui Dumnezeu mort și înviat care se dă euharistic celor ce vor să realizeze această ordine și pentru ei. El spune că „omul trebuie să înțeleagă cât este de condamnabil păcatului lui, cât de vinovat s-a făcut înaintea ordinii morale, cât de grav a batjocorit legea de temelie a existenței spirituale, legea comuniunii. Numai așa se ridică în conștiința lui importanța acelei legi și se intensifică serios dorul după comuniune și capătă putere să se dezbare de inerția unei vieți în relaxare și dezordine etică. E necesară, așadar, pentru refacerea reală a omului,o restabilire a prestigiului ordinii morale în fața conștiinței lui. Autoritatea ei trebuie să crească în el ca să-i devină iar un sprijin de care să se poată prinde cu toată puterea”.
Dacă în lucrarea Ascetică și Mistică, Părintele Stăniloae a tratat despre relația persoanei retrase, cu Dumnezeu, în lucrarea Spiritualitate și Comuniune în Liturghia Ortodoxă, el tratează despre relația persoanelor care se roagă împreună, care simt la un loc lucrarea lui Dumnezeu pentru ei în Biserică. „El analizează aici relația cu Dumnezeu a comunității ca întreg și viața cultică drept expresie a acesteia. Într-o anume privință lucrarea reprezintă o continuare a Asceticii și Misticii”. Părintele afirmă că în lucrarea din urmă a „înfățișat creșterea în viața spirituală a creștinului privit ca persoană aparte. Dar chiar din ea s-a văzut că implică cel puțin până la un loc relația lui cu semenii săi, căci curățirea lui de patimi și creșterea în virtuți, ca bază pentru rugăciunea curată, nu se poate realiza decât în relația iubitoare cu semenii săi”. În lucrarea Spiritualitate și Comuniune în Liturghia Ortodoxă, el merge mai departe, vrând să arate că „rugăciunea permanentă a creștinului ca persoană aparte, presupune o încălzire prealabilă și des repetată a lui prin rugăciunea făcută cu alții. În general o spiritualitate adevărată e o spiritualitate vie care angajează toată ființa omului. Ca atare, ea e alimentată de o comunicare în rugăciune și de manifestarea identității de credință între mai mulți. Numai această comunicare încălzește viața spirituală a fiecăruia. O spiritualitate urmărită de unul singur se răcește, se usucă, devenind mai mult o cugetare teoretică ce angajează doar mintea și aceasta din când în când. De spiritualitate ține în mod necesar comuniunea”. Discutăm astfel de o spiritualitate trăită personal și de alta comunitar, însă nu se poate una fără alta, sau mai corect ar fi să vorbim despre o singură spiritualitate exprimată în comun, ce se prelungește în afara timpului și spațiului liturgic. Urcușul duhovnicesc și moral a fiecărui om în cult „nu este însă un proces abstract al unei morale pure, ci o întâlnire cu Dumnezeu Cel Viu experiabil aici”. Acest urcuș duhovnicesc are ca scară tocmai Liturghia Bisericii, când Duhul Sfânt vine peste noi și peste darurile ce sunt puse înainte pentru a fi sfințite. Urcușul individual nu ar fi posibil dacă nu ar fi susținut de urcușul liturgic, apropierea lui Dumnezeu de noi care ne exprimăm credința fiecare în parte, nu poate fi posibilă dacă nu ne-am apropiat mai întâi noi de El în mod liturgic. „Chiar dacă există și un urcuș individual al credincioșilor spre Dumnezeu prin curățirea de patimi, prin dobândirea virtuților și prin contemplarea rațiunilor creațiunii, acest urcuș n-ar putea avea loc dacă n-ar fi ajutat de un urcuș liturgic spre Dumnezeu, care se înfăptuiește de fiecare împreună cu obștea celorlalți credincioși”.
Comuniunea este cerută de foarte multe alte adunări de oameni pentru o mai bună colaborare, pentru împlinirea unor idealuri mai restrânse sau mai largi ca dorințe de realizare a omului. Însă adesea, interesele de grup, vederea îngustă asupra a ceea ce ar trebui să însemne omul aduce conflicte dintre cele mai lipsite nu numai de caracter a celor ce se află în frunte, ci și de umanitate. Părintele Stăniloae susține că „nici un fel de asociații, de adunări sau legături nu creează o atât de adâncă comuniune între oameni ca Sfânta Liturghie, fie pentru că nu-i adună în Dumnezeu Cel mai presus de ei, făcându-i să depășească interesele lor trecătoare care nu pot fi toate identice, fie pentru că nu se simt ajutați unul de altul în rezolvarea intereselor lor diferite. Dar Liturghia devine un cheag unificator chiar pentru celelalte feluri de asociații și adunări, pentru că dă un fundament comun vieții lor în diversitatea de la suprafață. Chiar membrii aceleiași familii întăresc comunitatea între ei când se adună toți regulat la aceeași Sfântă Liturghie”. În Biserică, dar în special în Liturghie sunt depășite toate barierele, toate conflictele și obstacolele unei cât mai desăvârșite uniri între oameni, pentru o tot mai desăvârșită unire a lor cu Dumnezeu. Reușita depășirii proprii, a intereselor particulare aici este pista de lansare spre alte depășiri de sine care apar în cadrul existenței sociale, a conviețuirii umane. Comuniunea oamenilor întărită în timpul Sfintei Liturghii are ca rezultat înțelegeri și comunicări care nu își vedeau altfel consimțirea și tangența, are drept consecință strânse colaborări a celor care altădată nu vedeau mai mult de propriile necesități egoiste, fiind cu totul îngustați existențial.
Dumnezeiasca Liturghie „transcende lumea spre Dumnezeu, iar acest lucru are consecințe etice. [. . . ] Desprinderea desăvârșită de egoism și de legăturile și interesele pământești în evenimentul duhovnicesc al cultului ar fi, așadar, miezul unei etici liturgice”. Aceste cuvinte sunt bazate pe teologia părintelui Stăniloae care afirma că „Sfânta Liturghie poate fi socotită și ca un mijloc de transcendere a oamenilor de la viața închisă în egoism și în lume, la viața de comunicare în Dumnezeu, ca împărăție a Lui. Rugăciunile indică o astfel de transcendere sau o ieșire a omului închis în egoism spre Dumnezeul cel în Treime sau al iubirii, chiar când se cer în rugăciune bunuri necesare vieții pământești, drept condiții de pregătire pentru împărăția lui Dumnezeu. Căci conștiința că ele ne sunt date de la Dumnezeu, spre a întări comunitatea noastră în El, e ea însăși o transcendere sau o ridicare din egoismul închis în lume la Dumnezeul Treimii, ambianța și izvorul comuniunii. Deci aceasta o deprindem în cursul Sfintei Liturghii: transcenderea sau ridicarea noastră peste interesele egoiste și trupești ce ne leagă de lume și unirea noastră în duh de jertfă cu Hristos, și prin El, cu Tatăl în Duhul Sfânt”. Sfânta Liturghie și în general cultul divin aduce cu el o întâlnire cu totul deosebită, întâlnirea cu Dumnezeu însuși. Numai persoana poate simți prezența unei alte Persoane, alta decât cea cu care se află în rugăciune comună, sau de fapt prezența a trei Persoane pline de afecțiune pentru ea. În preajma lor sau numai în comuniunea cu aceste Persoane stă întreaga viață a fiecărui om. În preajma lor simțim mai intens faptul că suntem plini de păcate, că am nedreptățit oameni când noi credeam că am făcut o dreptate pentru societate.
În Sfânta Liturghie ne dăm seama de noi înșine și de reala capacitate a fiecăruia dintre noi de a se jertfi pentru celălalt, pentru a fi purtat în jertfa lui Hristos la Tatăl. Din jertfa lui Hristos luăm și noi putere de a ne jertfi unii pentru alții, iar aceasta denotă faptul că Dumnezeu a îndreptat toată dragostea și mila Lui către noi prin Fiul Său, neprecupețind nimic în ridicarea noastră la El. „Dumnezeul Liturghiei nu este un Dumnezeu al rațiunii reci, ci al unei simțiri miloase, a unei participări la durerea celor ce suferă cumplit, în starea de adâncă decădere și fără sens în care se află. Fiul lui Dumnezeu nu s-a întrupat numai ca să ne învețe, ci și ca să moară pentru noi”. Noțiunea de jertfă la părintele Stăniloae nu desemnează un sacrificiu de care fiecare să beneficieze ca de o calitate proprie, ci renunțarea la mine în favoarea sau în sprijinul altuia, viața pentru altul prin eliminarea celei mai mici forme de egoism. Logica credinței este logica jertfei și oricât de greu ar fi de acceptat aceasta pentru unii, ni se dă posibilitatea de a arăta deplina noastră raționalitate, care nu trebuie îngustată de logica calculelor ce m-ar avantaja. Numai în apropierea dumnezeirii, care nu e contrară rațiunii, logica umană poate fi lărgită începând de la a crede în El ca Cel ce îmi poate da bucuria depășirii calculului propriu, până la jertfa susținută de credință pentru viața altuia. „Omul care are într-un anumit fel mai presus de rațiune, nedeplin înțeles de ea, experiența sau presimțirea unei realități, va găsi mii de argumente prin care să-și demonstreze sieși și altora că acea realitate nu e contrară rațiunii, ci în acord cu rațiunea deși nu se epuizează în acel acord, ci e mai profundă decât el. Putem chiar spune că logica numai când se aplică experienței unei realități, nu e uscată, nu e săracă, nu se epuizează în câteva formule înguste, ci mustește de nenumărate posibilități, e încântată și uimită de suplețea și belșugul judecăților și argumentelor sale. Un om care crede odată în Dumnezeu, găsește în toată clipa și la tot pasul alte și alte argumente pentru existența Lui, fiecare judecată nouă țâșnește ca o nouă rachetă dintr-o vatră ascunsă de jeratic și de lumină care este credința, sau convingerea acelui om”. Convingerea fiecărei persoane nu este una care se argumentează cu cuvinte bine meșteșugite, pline chiar și de substanță existențială, ci trebuie argumentată cel mai adesea prin jertfa și prin fapta omului. În liturghia săvârșită în locașul bisericesc vedem și putem lua permanent putere de a împlini și noi aceasta. Prezența liturgică ne obligă oarecum prin ceea ce simțim și trăim acolo la a săvârși fapte fără să mai țin cont de mine și de interesele mele. Comoditatea, egoismul, ignoranța, nu duc la o sporire a mea, la o mai bună cunoaștere a mea și a celorlalți pentru o mai strânsă unire la un loc. Renunțarea la cele încărcate de un exagerat egoism poate denumi o jertfă a mea. „Trebuie să mă apropii de primirea jertfei lui Hristos cu jertfirea mea, cu părăsirea egoismului meu, sau jertfa lui Hristos e primită cu adevărat când are ca urmare jertfirea mea, părăsirea egoismului meu”. Cea mai strânsă și plină de aderență comuniune se realizează acolo unde oamenii se jertfesc unii pentru alții, acolo unde suferă împreună, sau vibrează plini de compasiune pentru semenul lor care este chinuit de suferință. Participând la Liturghia Bisericii, unde Hristos trăiește cu fiecare generație suferința și patimile Sale pentru umanitatea întreagă, luăm nu numai exemplu sau o învățătură morală despre purtarea suferinței altuia, ci luăm și nebănuită putere de a suferi alături de el. Știindu-mă lângă dânsul, omul aflat în suferință, capătă noi puteri de a trece peste ea și de a o suporta mai ușor sau dacă vreți cu sporită răbdare și un fel de bucurie pentru faptul că nu a fost uitat de Dumnezeu și de semeni în necazul său. Părintele Stăniloae ne spune că „suferința pentru altul este cea mai accentuată lansare a puterilor din eul propriu spre el. Ea, prin definiția ei, sparge marginile celui ce suferă, pătrunzând cu putere morală cuceritoare în cel pentru care suferă. Suferința pentru altul e o putere care se află nu în insul suferitor numai, ci între el și cel pentru care suferă, încopciindu-i pe amândoi într-o unitate. Ea e cea mai însemnată verigă a comuniunii”. Suferința mă include și pe mine în cercul ei, poate să îmi dea tăria de a împlini pentru altul ceea ce aș fi vrut să împlinească altul pentru mine. Nu pot cere compasiunea celorlalți dacă nu am oferit-o eu mai întâi cu toată implicația pe care o cere cuvântul. Suferința ne conduce la jertfă sau poate fi considerată ea însăși o jertfă atunci când ceea ce trebuia să sufere alții suferim noi. Jertfa este cea mai puternică dovadă a iubirii și nicăieri, în nici un loc din lumea aceasta, nu poți vedea demonstrată asta și simți totodată efectele ei, decât în Biserica lui Hristos la Sfânta Liturghie. Părintele afirmă că „jertfa ta este pentru mine cuvântul cel mai zguduitor al tău. [. . . ] Ea mă ridică la suprema altitudine etică, îmi impune cea mai intensivă obligativitate, mă scoate în modul cel mai deplin și mai radical din individualismul contemplativ și egoist în care mă aflu față de lucruri și mă pune în relație de servire față de altul”.
Din Sfânta Liturghie învățăm să lucrăm împreună cu Dumnezeu, sau Dumnezeu ne face pe toți cei care voim ceva mai bun și fără sfârșit mai desăvârșit colaboratori ai Săi. Lucrul împreună cu Dumnezeu este unul pentru oameni, ca și prin omul care are conștiința simțirii iubirii dumnezeiești să fie arătat binele. Hristos este alături de noi în toate clipele, chiar dacă aceasta o simțim mai puternic sau mai puțin puternic, atât în necazuri cât și în momentele de reală bucurie. Părintele Stăniloae ne spune însă mai mult, că „Domnul se acoperă împreună cu noi, se acoperă cu noi ca să ne acopere de vrăjmași și să ne țină lângă El. Se adâncește în Sine ca să ne atragă și pe noi în adâncimea Sa nevăzută, izvorâtoare a vieții. Acolo e concentrarea puterii de unde vom porni să ne arătăm viața noastră văzută în faptele noastre împreună cu El, să zburăm purtați de El la înălțimile vieții”.
Participarea la viața lui Hristos înfățișată liturgic ne face să trăim viu alături de El și să experiem momente istorice unice la fel de real și de covârșitor. Dar nu numai noi ne putem descrie incluși sau participanți la viața Lui nesfârșită, ci și Hristos participă la toate momentele din viața fiecărui om care crede în El. „Prin fiecare moment liturgic ne punem în legătură cu toate momentele vieții lui Hristos aflată în eternitate, căci El însuși și le retrăiește pe toate. Dar pentru trebuința fiecărui moment și a fiecărui credincios dintr-un moment sau altul își pune în relief și în retrăire în primul plan lucrarea care este potrivită pentru mântuirea aceluia, în momentul respectiv”. Prin Hristos avem înainte un model spre care trebuie să năzuim pururea, pe care să Îl avem în preocuparea noastră în mijlocul lumii și care va rămâne ca model veșnic de realizat. Întreaga viață morală se află în Hristos, adusă întregii creații și omului în special, iar urmarea ei face ca fiecare dintre noi să Îl avem pe El ca Frate și prin aceasta pe Dumnezeu ca Tată. Dăruindu-ne pe Fiul Său, Treimea toată se apropie de noi să ne învețe o morală comunitară sau un model de viață morală familială, când toți oamenii au fost înfiați prin același și unicul frate trimis desăvârșit ca dar în lume din veci existent la Tatăl. Și putem spune toate acestea datorită faptului că numai „Fiul lui Dumnezeu l-a arătat pe om făcut pentru o viețuire de comuniune cu Sfânta Treime, pentru o viețuire de intimitate cu Sfânta Treime, pentru o fericire veșnică în această comuniune”. Prin acest fapt avem înainte ca pe o comoară, cea mai înaltă viață morală și o numesc înaltă nu pentru că toate actele, gesturile, trăirile intense și intime și tot ce ține de consistența unei ființe umane au fost înălțate și sublimate de o persoană în izolare sau de una singură, ci o numesc înaltă pentru că este o viață morală purtată de un Dumnezeu într-o unitate a celor două extreme personale, într-un ipostas „care poate face multiplu în Hristos o unitate și în Dumnezeu unitatea o Treime”. Această viață morală s-a dăruit nouă spre a fi trăită nu depărtați de Hristos ca și cum am putea să ne desăvârșim prin noi înșine și fără a avea pretenția de a o putea vreodată completa întreg în viața noastră devenind moral mai înalți față de ceea ce nu se putea ridica mai înalt, „căci n-a fost înainte de El cineva sau ceva și nu va înceta niciodată să existe, ca să fie urmat de un altul mai înalt, mai desăvârșit, El este infinitul”. Prin Hristos se vede adus în lume infinitul nu pentru o oarecare realizare a lumii, ci pentru cea mai desăvârșită realizare a omului pentru om, se vede dăruit un Dumnezeu pentru oameni care nu vor rămâne indiferenți la vederea Lui, ci se vor agăța de El, voind fiecare să trăiască viața Sa infinită într-o continuă dăruire către oameni și către Dumnezeu. Viața infinită coborâtă între oameni aduce un singur dar, pe Hristos, iar prin Acesta sau în El se află toate darurile existente pe care omul și le-ar putea dori ori și le-ar putea face vreodată, „căci în El sunt toate înțelesurile și darurile, iar Lui îi corespunde subiectul nostru uman capabil să primească și să dăruiască la nesfârșit toate înțelesurile și toate darurile”. Venind în lume, se deschide acesteia precum un sipet ce ascunde în el o comoară, dintr-o viață nevăzută se face una văzută ca noi, dintr-o viață deplin îmbogățită, făcându-se uman îmbogățitoare.
De acest Hristos, pentru care nu avem cuvinte de a numi bogăția pe care o cuprinde și pe care o poate dărui și altora, suntem chemați neîncetat să ne împărtășim la dumnezeiasca Liturghie. Prin aceasta credincioșii se sfințesc și înaintează, fără a putea cineva să-i oprească, într-o viață duhovnicească tot mai înaltă. De aici i-au putere de a săvârși fapte care pot stârni uimire, vorbind ele însele de valoarea celor care le-au făcut cu puterea credinței întărită în Biserica slavei Domnului. De aceea spune Sfântul Vasile cel Mare că „școala cea dumnezeiască nu cunoaște legi pentru alcătuirea cuvintelor de laudă, ci mărturia faptelor ține locul legilor cuvântărilor de laudă, că mărturia aceasta este îndestulătoare”. De aici vedem că și omul credincios în urma experienței ecclesiale, nu va adresa cuvinte la cererea faptelor, ci va lucra cuvântul pentru o întărire a sa proprie și a celorlalți. Umărul acordat și efortul depus vor fi întotdeauna cele care vor rămâne de pe urma tuturor cuvintelor tale.
În Biserică se cere, se laudă, se mulțumește, se vede că oamenii de-a lungul istoriei și-au dat ajutorul, se împărtășește de daruri văzute pentru a primi prin ele pe cele nevăzute, iar toate aceste și multe altele se trăiesc împreună. Așa cum nici în societate, în evidența diferitelor persoane, nu se creează confuzie, nici nu se dorește uniformitatea sau chiar dacă aici ar apărea confuzii, în Biserică orice persoană este un mod unic de manifestare a credinței alături de celelalte moduri și ele la rândul lor unice. În Biserică niciodată nu se va ajunge la confuzia persoanei cu un număr, ea nu are efectul unui tăvălug asupra persoanelor, ci fiecărui om i se oferă posibilitatea de a crește împreună cu ceilalți, în același mediu și aceleași evenimente, dar în mod cu totul unic și de neconfundat. Atunci când se va considera persoana ca număr, sau unicitatea persoanei va fi nesocotită, atunci se va suprima viața. Oricâte voci s-ar ridica împotriva credinței care susțin că au cele mai puternice argumente de natură științifică, nu ar putea să o înlocuiască pe aceasta cu pretinsa lor știință, căci aceasta înseamnă în cele din urmă să-L înlocuiești pe Dumnezeu, iar pentru El niciodată nu se va găsi un înlocuitor pentru că de El depinde însăși intenția înlocuirii. Sugestive sunt versurile lui Armand Robin, pentru a nu uita riscul pe care îl presupune îndepărtarea de Biserică, îndepărtarea de credință, socotirea fiecăruia ca o suficiență :
„Se va suprima credința în numele luminii, apoi se va suprima lumina.
Se va suprima iubirea în numele Dreptății, apoi se va suprima dreptatea.
Se vor suprima Scripturile în numele comentariilor,apoi se vor suprima comentariilor.
Se va suprima Sfântul în numele Geniului, apoi se va suprima geniul.
În numele a nimic se va suprima omul, se va suprima numele omului, nu va mai fi nume. Noi suntem numărul”.
Pentru o respirație normală sau una cu totul plăcută ai nevoie de cel mai curat și neinfluențat mediu posibil. Sfânta Liturghie și Biserica în ansamblul ei reprezintă pentru viața morală a omului cel mai curat mediu de respirație. Pentru că aici nu se respiră un aer oarecare, un aer ozonat de societăți umane de factură morală, ci aici se respiră din aerul dumnezeirii, din parfumul eternității, din viața dăruită a celor trei Persoane. Aceasta dă sens și aceasta mă înalță chiar și în relația mea cu oamenii spre orizonturi de cunoaștere cu neputință altădată de atins prin toate eforturile mele. Idealități care treceau pe dinaintea mea ca un film, le pot împlini cu lejeritate, sau mai bine nu simt efortul depus în realizarea lor pentru bucuria pe care o am permanent înainte. Cuvintele care exprimă efecte sau suma energiilor pe care mi le dăruiește Hristos la Liturghie nu ar putea fi calculată pentru că lista darurilor nu va fi niciodată închisă. Prezența mea aici va face din mine o persoană ce se va bucura permanent de daruri și care la rândul ei va fi și ea capabilă de a face daruri prin influența aceleiași Persoane care îmi simte prezența și căldura credinței. „Drumul pe care Hristos ne duce de mână cu putere prin cultul Bisericii Ortodoxe, prin etapele unor întâlniri tot mai intime cu Sine, e un drum care ne duce spre cerul deplinei pnevmatizări, adică spre lumina sau spre suprema transparență și delicatețe în comuniune, care e însăși viața de veci a învierii; e un drum spre cele din urmă și veșnice, în orizontul și lumina anticipată a celor din urmă”.
IV. 3. Sfânta Euharistie și iubirea creștină
Credința în Dumnezeu crește odată cu dragostea oamenilor pentru El și pentru semeni. Înaintarea în iubire este înaintarea în împărăția Sfintei Treimi, în deplinul conținut și infinitul conținut de viață și dăruire. Cine iubește se deschide celui pe care-l iubește și cel de-al doilea răspunde acestei iubiri, înaintându-se și în cunoașterea reciprocă a celor doi. Omul iubind pe Dumnezeu și deschizându-i-Se Lui, îl primește în inima Sa, iar Dumnezeu răspunde acestei iubiri făcându-se cunoscut celui ce-L caută. Părintele Stăniloae exprimă acest lucru astfel: „A spune: cred în Tine Doamne, înseamnă a spune: Te iubesc Doamne, Te iubesc pentru că Tu ești iubire; Tu ești scăparea mea, pentru că în iubirea față de Tine am viață; Tu ești cel ce m-a adus la viață, mă susține în ea, mă conduce spre plinătatea vieții și spre veșnicia ei. Altfel mă scufund în moarte”. Iubirea este întemeiată pe credința în Dumnezeu, crezând în El îl iubesc și iubindu-L trăiesc experiența unei îmbogățiri, iar iubirea Lui din mine, la care eu răspund datorită credinței, se face forța restauratoare pentru orice persoană ce vrea să se împărtășească de lucrările Lui. Crezând în Dumnezeu și activând întreaga noastră pornire a ei, simțim și iubirea Lui față de noi. „Simțirea acestei iubiri a lui Dumnezeu cel în Treime le va da putința să se ridice mai sus, la înțelegerea jertfei lui Hristos, a Fiului lui Dumnezeu făcut om din iubire pentru noi, ca temei al prefacerii pâinii și vinului în trupul și sângele Lui spre a li se împărtăși și lor și prin aceasta spre a le deschide ușile împărăției veșnice a iubirii Sfintei Treimi”. De aici înțelegem că nu putem avea apropierea, intrarea în împărăția Sfintei Treimi, nu avem un suport de nezdruncinat pentru dobândirea și păstrarea eternă a vieții, fără împărtășirea de Trupul și Sângele Fiului. Prin Euharistie suntem uniți cu Hristos în „iubirea Sa față de Tatăl, dar și față de semenii Săi ca frați, infuzându-ne simțirea de jertfă a Lui. Duhul Sfânt se odihnește și în noi cum se odihnește în Fiul făcut om, dacă ne alipim de Hristos, bucurându-se cu Tatăl de dragostea noastră trezită în noi prin El și cu noi de dragostea Tatălui față de noi uniți cu El ca Fiul Său. Căci în această iubire a noastră prin Fiul cu Tatăl se află și Duhul Sfânt, sfințindu-ne”, afirmă părintele Dumitru Stăniloae. Prin Darurile de pe Sfânta Masă, iubirea Sfintei Treimi se sălășluiește în noi, pentru că prin însăși „puterea copleșitoare a iubirii față de cei cărora Iisus vrea să se dăruiască total prin pâine și vin [. . . ] ele devin El însuși. Duhul dumnezeiesc al iubirii care a înviat trupul lui Hristos, poate face și pâinea și vinul, prin unirea Lui totală cu ele, în vederea aceleiași uniri cu cei ce se vor împărtăși, în același trup înviat, asimilându-le Lui”. Iubirea este deci forța care unește pe creștin cu Hristos ce din iubire se dăruiește în Euharistie, în daruri, transformat prin iubirea desăvârșită a Duhului. Hristos se dăruiește din iubire cu Trupul și Sângele Său, iar noi ne dăruim prin toate lucrurile și faptele noastre lui Dumnezeu și semenilor noștri, de aceea se susține că darul are în el implicată iubirea, iar iubirea cere o dăruire în pornirea sa justificativă. Dar nu numai prin Euharistie se dăruiește celor ce cred, ci ea este „focarul de lumină” sau „muntele cel înalt” înconjurat de tot felul de coline frumoase, potrivit părintelui Stăniloae. Prin toate se dăruiește Dumnezeu celor ce cred dar „în mod culminant” dăruirea este în Sfânta Euharistie. El ni se dăruiește din iubire și noi tot din iubire trebuie să ne dăruim Lui și aproapelui, omorând omul vechi, căci Mântuitorul spune: „Poruncă nouă vă dau vouă: Să vă iubiți unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, așa și voi să vă iubiți unul pe altul”(Ioan 13, 34). Nu ne putem dărui lui Hristos dacă nu iubim pe aproapele, care este „chipul lui Dumnezeu”. Dumnezeu din iubire Se dăruiește lumii (Ioan 11,16) și tot din iubire trebuie să ne dăruim și noi Lui și aproapelui. Numai iubirea ne scoate din egoismul nostru și ne dă putere de jertfă, „numai ea ne ridică din chinurile însingurării, care sunt un adevărat iad, spune părintele. Numai ea îndreaptă simțurile omului spre Dumnezeu și spre viața curată și veșnică [. . . ] Ea preface în întregime pe om și unește pe Dumnezeu însuși cu oamenii”. Fără iubire nu putem să ne unim cu Hristos care este iubire (I Ioan 4, 8). Hristos se jertfește și se dă oamenilor, iar oamenii, jertfindu-se, se dăruiesc lui Dumnezeu, adică toată viața nu o mai umple de plăcerile egoiste, ci o golește total de acestea pentru a lăsa loc celui mai intens și provocator sentiment de iubire, iar în acest sens „toată adâncimea iubirii culminează în jertfă”. Trupul lui Hristos din care se revarsă dragostea Lui nemărginită, prin împărtășire ne atrage în cea mai mare iubire și dărnicie de viață, în starea permanentă de jertfă a Trupului Fiului lui Dumnezeu, care este în același timp viața nesfârșită. Din această stare Hristos „transfigurează și dă viață veșnică tuturor celor ce voiesc să o primească, înnoind și unindu-se deplin cu ei și cosmosul legat de ei”. Prin Euharistie toată creația se umple de slava Fiului lui Dumnezeu, împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului ne așează pe calea iubirii înălțătoare a Lui, în iubirea jertfelnică, cea care face loc celuilalt, în care nu mai contez eu ci aproapele se impune pentru mine ca și când ar fi o apartenență a mea și față de care manifest cel mai nelimitat act de iubire. Dar aceasta nu o fac eu însumi, ci Hristos care este în mine prin împărtășanie, mă ajută să fiu împreună cu El pentru mine.
Fiind comuniune cu și în Hristos, împărtășirea produce și o „desfătare și veselie negrăită sufletului, căci e comuniune în iubire cu Fiul lui Dumnezeu Cel întrupat, plin de iubire nesfârșită”. Pentru teologul român, sub influența textului Sfântului Simeon „iubirea e și lumină [. . . ] căci ea mă ajută să înțeleg pe altul și altul pe mine”, iar prin aceasta se face și „bucurie pentru inima mea, pentru simțirea mea. Pentru ce e lumina bucurie? [. . .] Pentru că Hristos (care vine ca lumina în inimă) umple inima de bucurie [. . . ] Hristos ca Dumnezeu venit în apropiere de mine, cu iubirea Sa până la jertfă, e cea mai mare lumină și bucurie pentru mine. Căci Persoana Lui îmi este tot sensul vieții sau asigurarea neîndoielnică a vieții mele. Dar nu numai Hristos este lumina și bucuria supremă pentru mine, ci întreaga Sfântă Treime. Căci Hristos vine în mine ca iubire, făcându-mă să simt iubirea Lui, iubirea dintre El și Tatăl și Sfântul Duh. El îmi aduce pe Duhul ca iubire simțită de mine și mă atrage în iubirea ce o are El față de Tatăl, ca răspuns la iubirea Tatălui”. Autori care s-au aplecat asupra studiului operei părintelui Stăniloae au dezvăluit în mod esențial trei moduri ale iubirii hristice, și anume :
Iubirea chenotică care are în vedere deplasarea accentului dinspre experiența religioasă bazată pe structurile revelaționale înspre experiența religioasă mediată de Dumnezeu întrupat;
Iubirea restauratoare care dă înțelesul iubirii ca jertfă. Jertfa umană a lui Iisus Hristos este o jertfă unică ce va fi apoi interiorizată de către creștin în forma darului de iubire îndreptat spre aproapele și spre Dumnezeu, într-o lume care la rândul său este restaurată și deschisă spre includerea ei de către om într-o relație personală;
Iubirea atotputernică relevă faptul că ființa umană este recuperată ca ființă relațională în eternitate.
Oamenii nu sunt mulțumiți, în general, cu bunurile dobândite, ci vor și iubirea celorlalți. Prin aceasta se arată că dincolo de intenția de posesie ei parcă ar avea ca pe o vocație manifestarea iubirii și oferirea de daruri altora. Ființa umană simte nevoia de a iubi și de a se jertfi ca reprezentare culminantă a acestei iubiri. Prin aceasta ea caută să fie fericită sau să trăiască viața ca o neîntreruptă bucurie împreună cu alții.
Oferind daruri trecătoare noi primim în schimb daruri veșnice. Toată creația și existența însăși trebuie percepută ca un dar de care nu mă bucur de unul singur și nici numai un grup restrâns de oameni cu vederi exclusiviste îndreptată asupra celor care nu își afirmă apartenența la gruparea lor. Unde lumea nu este percepută ca dar, nu este iubire și nici nu se poate aștepta fericirea. Posesia aduce teamă, dispreț, conflicte dintre cele mai crâncene și în același timp destructive pentru oamenii care nu văd o limită, nu numai a actului de posesie, ci a lor ca ființe limitate și pornite printr-o astfel de atitudine chiar împotriva lor. Pe când „cel ce iubește și se dăruiește se simte îndatorat față de celălalt, căci și el primește de la el căldura unei autodăruiri spirituale chiar în momentul când se dăruiește el însuși”. Aici se manifestă adevărata libertate, unde nu este dăruire, nu este libertate, ci o luptă de înrobire a celuilalt, o mândrie care aduce separare și nefericire. Iubirea aduce dimpotrivă unitate liberă și creatoare, care fortifică demnitatea umană. Euharistia ne dă tocmai această putere de a iubi, de a ne dărui și a primi ca dar pe celălalt, când însuși Hristos, din iubire, ni se face dar prin Sfânta Împărtășanie. Unindu-ne cu Hristos, ne unim și între noi, ca mădulare ale aceluiași Trup, formând Biserica care îl ridică pe om la justa sa valoare. Iubind pe Hristos vom iubi și pe celălalt, ca frați care ne unim cu Același Hristos. „Unirea cu Hristos în Euharistie este baza și izvorul unei depline iubiri între mădularele Bisericii, căci toți membrii ei sunt contrupesti nu numai cu Hristos, ci și între ei. Fiecare trăiește și simte viața tuturor celorlalți ca viață luminată de mintea aceluiași Hristos și sensibilizată și împuternicită spre bine de Duhul aceluiași Hristos”. Se realizează astfel cea mai strânsă comuniune, iar „intenționalitatea spre comuniune, care este caracteristică stării de dragoste, se manifestă oricât ar încerca omul să o înăbușe, și în starea căzută, ca o structură fundamentală ființei lui”. Comuniunea care are la bază iubirea desăvârșită, produce în cel ce se cuprinde de ea o vedere de ceilalți ca de sine și un comportament cu privire la ceilalți ca umblând cu sine. O astfel de persoană ce-și dorește pentru ea, dorește și altuia și de succesele aceluia se bucură ca de ale sale proprii, sau chiar îl ajută să le obțină, iar pentru eșecurile lui plânge ca de ale sale. Această manieră de relație între persoane, aceste stări sufletești și fapte care le exprimă, deschid complementaritatea spre o unitate asemănătoare unui trup, iar dezvoltarea acestui trup este ajutată de aportul tuturor și o ajută pe a tuturor. Astfel Hristos se reflectă în credincioși, mai ales prin izvorul de viață care este Euharistia. „Reflectarea lui Hristos care a murit, în credincioși, se produce întrucât moartea și învierea lui Hristos devin stări actuale proprii credincioșilor și deci și ale Bisericii ca totalitate; ea e o participare a lor la moartea și învierea Lui [. . . ] astfel ontologicul comportă un aspect etic și în baza acestui fapt el își face trecerea de la o persoană la alta. Dar și invers: eticul comportă un aspect ontologic. O viață moartă pentru păcat are nu numai un caracter etic, ci și unul ontologic. Dar ea, fiind o viață nouă, duce la înviere. De aceea moartea și învierea lui Hristos, având în ele concentrată o viață nouă sub raport etic-spiritual, iradiază o forță spirituală-etică din ele”. Jertfa lui Hristos manifestă prin aceasta cea mai mare forță de atracție și nu numai atât, ci și de schimbare a celui care este atras de ea, a celui către care fluxul dragostei personale se îndreaptă, chiar dacă este la prima sa experiență sau la o nouă experiență mai înalt simțită de această dată, percepându-o ca pe întâia experiență. De aceea părintele Stăniloae afirmă că „descoperirea dragostei pentru cel în favoarea căruia se face, este una cu înființarea dragostei”. Jertfa ca expresie a dragostei, este cel mai veritabil mod de concentrare a puterilor dumnezeiești în tine însuți și în ceilalți, este un mod prin care mă pot manifesta pentru lume și pentru om. Ea impune cel mai încordat dinamism al oamenilor, din puterea jertfei lui Hristos. Părintele Galeriu ne spune că „jertfa, această vocație divină originară, e instrument de lucru și-l arată dintru început pe om la lucru în lume”. Astfel jertfa este înțeleasă ca pe ceva propriu ființei umane, încadrându-se prin ea mai ales, în „cercul” de iubire al Persoanelor Treimice.
Sfânta Liturghie, în întregime, este „mișcarea comunității în duhul de jertfă a lui Hristos spre unirea deplină cu Hristos cel jertfit și înviat și spre jertfirea reciprocă între ei din puterea jertfei Lui. Aceasta este una cu urcarea în deplinătatea iubirii”. Credința în Dumnezeu dă sens și conținut dragostei noastre. Nu pot dori să mă împărtășesc de Trupul și Sângele lui Hristos dacă nu cred în întruparea Lui, în răscumpărarea adusă de El, sau nu pot dori numai din curiozitate. Dragostea lui Hristos pe care eu o văd în Euharistie și o mărturisesc, mă ajută să înaintez și eu în dragoste, să elimin toate barierele pe care eu însumi le-am ridicat crezând că mă protejez astfel, sau cresc mai mult în viață. A nu iubi sau a nu răspunde la iubirea celorlalți, este aceeași cu a nu mă vedea pe mine ca fiind ceilalți, iar fiecare dintre ei fiind chiar eu. Iubirea nu înseamnă să privim unul în ochii celuilalt, căci amândoi suntem limitați în ceea ce ne-am putea dărui din puterea proprie, ci iubirea înseamnă să privim amândoi în aceeași direcție, de unde pot primi la nesfârșit vederea asupra altuia și asupra mea, deopotrivă, inepuizabilă în ceea ce se poate oferi. „Dacă nu iubesc alte persoane și nu sunt iubit de ele, mă sărăcesc de viață și mă plictisesc de mine însumi până la a nu mă mai putea suporta”. De aceea la Sfânta Liturghie, înainte de rostirea Crezului preotul spune: „Să ne iubim unii pe alții ca într-un gând să mărturisim”, iar credincioșii răspund: „Pe Tatăl pe Fiul și pe Sfântul Duh, Treimea cea de o ființă și nedespărțită”. Iubind pe Hristos, mărturisind credința în El, ne putem împărtăși cu vrednicie. Dacă îl iubim, atunci ne vom feri de tot ceea ce l-ar îndepărta de noi, de toate faptele contradictorii pe care le săvârșim necăutând să înțelegem iubirea Lui și ne putem împărtăși cu vrednicie fiind într-o permanentă stare de pocăință față de toate cele care l-au rănit iarăși, prin mine, schimbându-ne modul de viață , părăsind pe omul cel vechi și renăscând după chipul cel frumos strălucitor al lui Hristos. El vine cu focul iubirii sale și ne curățește de păcate, dar nerăspunzând iubirii cu gestul de a o primi în cel mai curat mod, sfârșești prin a te chinui. De aceea Sfânta Împărtășanie este arvuna vieții veșnice, dar poate fi și o arvună a veșnicei osânde.
De asemenea iubirea ne duce la înviere și la viața de veci, ea nu este un sentiment care să-l manifestăm când și când, ci este o respirație neîntreruptă pentru sufletul omului care nu se va finaliza ca și respirația biologică, ci va trece odată cu persoana oxigenată de ea în viața pământească spre eternitate, continuând acolo într-un grad cu mult mai înalt. Sfânta Liturghie este locul unde se respiră cel mai curat oxigenul vivificator al dragostei. Ea este „locul central de creștere al oamenilor în dragoste și unire prin împărtășirea împreună de Fiul lui Dumnezeu cel jertfit și înviat pentru ei, ca să învețe să ia putere să se iubească și ei până la jertfă și prin aceasta să înainteze spre învierea cu El în viața de veci”. Aceasta ne determină să afirmăm că iubirea implică și crucea ca elan de creștere continuă în simțirea tuturor greutăților și a umilințelor suferite nu ca ceva care te înjosește sau îți macină viața, ci ca pe adevărate prilejuri de adaos de viață, de trecere la viață mai deplină îmbibată de simțiri dumnezeiești. Părintele Stăniloae exprimă corecta părere că fiecare dintre noi trebuie „Să ne înălțăm pe verticala crucii și a smereniei, pe verticala renunțării la egoismul nostru, care sub speranța înălțării ne coboară, pe când crucea ne înalță în vreme ce pare că ne coboară. Numai așa ne vom folosi de coborârea Lui la noi, ca jertfă în Sfânta Împărtășanie, înălțându-ne vedem și mai mult mărirea faptelor de iubire mântuitoare ale Treimii ce coboară la noi până la împărtășirea noastră cu Fiul cel întrupat în Euharistie”.
Iubirea nu poate uita pe nimeni, nu poate lăsa pe nimeni să moară, ea copleșește spațiul care separă și toate despărțirile, arătându-se ca o rezervă fără sfârșit, ca un itinerariu care nu se va termina niciodată de parcurs. Ea deosebește însă, pe cel ce iubește de cei ce o primesc. Ea face ca fiecare să se descopere în Hristos ca un mădular deosebit. Determină dăruirea de sine a omului pentru Dumnezeu și lui Dumnezeu, este deschidere spre izvorul nedeșertat al luminii și spre primirea vieții nemărginite, iar aceasta înseamnă descoperirea propriului sens al existenței și trăirea lui în Dumnezeu. Făcând aceasta omul poate deveni el însuși un izvor de lumină inepuizabilă, persoana fiind capabilă să facă și altor persoane bucurii veșnice care niciodată nu ar arăta-o satisfăcută. Părintele Stăniloae afirmă că „iubirea e dăruire reciprocă de sine, un continuu dar și contradar. Așa e în Dumnezeu, așa e și între oameni”.
Oricât ar fi manifestată dragostea între oameni, aceasta nu ajută să depășim constituția limitată a persoanei ca putere ce o poate da alteia prin expresia dragostei. Ea are nevoie de cineva care nu poate fi prins în cadre și șabloane fixe de caracterizare sub impulsul dorinței de epuizării conținutului pe care îl are și pe care mi-l poate și mie dărui. Numai un Dumnezeu al iubirii neîncepute, al iubirii care nu scade indiferent de multitudinea celor care se bucură de ea. „Căci ce-și poate da omul folosindu-se de fondul esenței sale, fie că e văzut în persoana proprie, fie în a altora, purtător al numelui lui Iisus, sau al altui « inițiat » sau al vreunui proroc”.
Numai în dragoste unirea euharistică cu Hristos este deplină și numai împărtășindu-ne de dragoste ne unim și între noi, ca mădulare ale aceluiași Trup. Unirea noastră cu Hristos, realizată deplin prin Euharistie, este „mărturia supremei iubiri a Lui față de noi și aceasta e baza comunicării mutuale desăvârșite între El și noi”. Unirea în pace, în deplina lipsă de egoism a celor ce se iubesc în Hristos descoperă o calitate a omului pe care altfel nu o poate dobândi și anume transparența față de alții, care și ei devin transparenți pentru iubirea mărturisită a celuilalt care i-a primit în iubirea sa proprie. Ei câștigă această putere, sau fac experiența unui eu străveziu „din Hristos, Eul suprem al tuturor, Eul care ne ține și imprimă în noi responsabilitatea înaintării în Dumnezeu pentru alții”. Aceasta este taina purtării reciproce, sau a interiorizării reciproce ce are o perspectivă care nu întrevede la orizont nici o limită și nici un obstacol. Sfântul Maxim Mărturisitorul descrie astfel această interiorizare care este o interiorizare în interiorul primitor al tuturor celor ce s-au primit în sine unii pe alții : „iubirea adună pe cei divizați și face pe om din nou unul după rațiunea și după modul lui, și egalizează și nivelează inegalitățile și deosebirile în voințe [. . . ] Căci prin iubire omul atrage pe celălalt la sine și-l preferă sie însuși atât de mult, pe cât de mult îl respingea înainte de aceea și se prefera pe sine însuși. Așa eul nu mai consideră pe altul ca pe un altul decât el însuși, și cunoaște pe unul ca toți și pe toți ca unul”.
Capitolul IV
IV. 5. Hristos prezent și altfel decât euharistic
Actualitatea continuă a unei persoane presupune existența cuiva care mă poate prezenta și pe mine o veșnică actualitate (prezență) împreună cu dânsa în „cadrul” a ceea ce s-ar putea numi existență binefăcătoare și veșnic actualizatoare. Realitatea personală care deschide sau descrie tot planul unei nerealizări prezente, dar a unei realizări viitoare, care face posibilă arătarea în timp a ceva prezent de mai înainte, este o realitate ce se anticipează continuu în actualitate sau anticipează continuu actualitatea și prin aceasta este de factură doveditoare a eternei Sale posibilități. Numai în Hristos orice realitate bună este prezentă din veci pentru o împlinire a ei în timp fie prin intermediu numai al Său ca Dumnezeu, fie prin intermediul oamenilor care aduc în realitate ceea ce se anticipează în El. Părintele Stăniloae afirmă că „în Hristos avem răspunsurile la toate problemele care se pun rând pe rând, din interes teoretic sau din aprigă luptă cu greutățile vieții, spiritului omenesc. El este pururi actual și anticipează continuu actualitatea. Soluțiile la care începe, de pildă, să se oprească, după căutări și experiențe chinuitoare, omenirea de azi, i-au fost indicate de mult în formă nedezvoltată în taina persoanei și a operei lui Iisus Hristos”. Cele nevăzute sau nefăcute în spațiul real al umanului se văd de fapt ca existente în El; doar prin Acesta au toate puterea de a se face văzute sau a se vedea realizate în timp, numai prin puterea Lui ceea ce e prezență nerealizată se face realitate pentru om în istorie. Toate acestea îl descoperă pe Hristos ca fiind Cel ce are o actualitate deschisă spre toți. Fiecare se bucură de El în dorința lui de a reactualiza trăsături ale chipului Hristosului cel din Treime, fără ca aceasta să se desfășoare în afara Lui sau fără un ajutor din partea Sa. Toți ne bucurăm de același interes și aceeași dragoste a Sa pentru noi și nici un om nu este lipsit, în dorința de înaintare în El și împreună cu El, de vreun mod al actualizării Sale dat să poată fi arătat și în om. El are puterea și tot El dă puterea de a ne realiza și noi ca oameni veșnic actuali (prezenți) prin Dânsul, „căci prin coborârea Lui s-a făcut pe Sine scară a noastră și împreună suitor cu noi”.
Permanenta actualitate a lui Hristos este o trebuință pentru noi cei care voim să fim părtași dumnezeieștii firi (II Petru 1, 4), deoarece „Hristos e o taină infinită în ceea ce ne comunică și taină infinită în ceea ce rămâne mereu încă necomunicat [. . . ] Hristos e lumina și taina nesfârșită chiar în umanitatea Sa, pentru că este o umanitate prin care se comunică Persoana dumnezeiască”. De aceea spunem că Hristos reprezintă pentru om toate posibilitățile și toate probabilitățile umane și este tot ceea ce este pentru om, căci el nu se poate împlini decât prin Hristos dat fiind faptul că împlinirea este o reciprocitate între persoane, între persoanele umane și între persoanele umane și divine. Hristos se descoperă pentru fiecare pentru că pe fiecare îl dorește ca al Său împreună frate, câștigat pentru aceeași împărăție, dar El face aceasta și printr-o implicare specială pentru el. Lucrul acesta ne arată că Iisus Hristos este și un actual specific sau special pentru orice persoană umană sau cu fiecare om în parte. El este pentru oricine Persoana ce îl poate desăvârși. Astfel fiecare om este primul preferat căruia i se acordă o atenție și o iubire nesfârșită de către o Persoană care oferă criterii și posibilități de a se realiza prin Ea .
Hristos este ceea ce este și este ceea ce a voit să fie, adică Dumnezeu desăvârșit și Om desăvârșit, iar prin aceasta El „umple întreg toate, fiind întreg în afara tuturor”, pentru că este un Dumnezeu liber de orice determinare și un Om la fel de indeterminat, căci „numai un Dumnezeu liber este un Dumnezeu infinit în planul moral, iar omul și lumea pot înainta spiritual, la infinit în El”. Hristos nu este numai o amintire de fapte mântuitoare realizate printr-o persoană, fără a putea etern a cunoaște acea persoană, drept pentru care și spunem că actualitatea Sa continuă mă face cunoscător al lui Dumnezeu nu atât cât reprezintă spațiul ecclesial strict, ci și cel în care eu mă desfășor ca persoană în relație cu alte persoane ce aduce o unitate alta decât prima, aduce o unitate de tip național, social, familial, etc. De asemenea, Hristos care se descoperă continuu și mereu nou, îl face pe om colaborator al lui Dumnezeu, fără să-l forțeze sau să-i constrângă voința proprie în vreun fel spre aceasta, făcând din el un mijloc de realizare a lucrării lui dar și scop. Așa omul liber în actele sale poate duce prin lucrarea lui Dumnezeu în el la desăvârșirea altor oameni care se străduiesc ca viața lor să fie cunoscută ca viață de veci, sau același om poate fi scopul lucrării lui Dumnezeu cu el atât prin sine ca cel ce lucrează binele, cât și ca cel care se bucură de atenția și ajutorul celorlalți în efortul său de desăvârșire. Ajutorul reciproc și realitatea unică de realizat prin viața lor, Hristos, ne conduce la bucuria comuniunii de iubire și de dăruire în Dumnezeu, căci „prezența reală a aceluiași Hristos în toți cei ce cred, dar pe care nu vrea să-i anuleze în ceea ce are fiecare persoană ca propriu, poate menține atât unitatea, cât și bucuria tuturor în aceeași comuniune în El” și aceasta pentru că „Hristos lucrează în noi atât ca Dumnezeu cât și ca om, sau ni se face comunicativ ca Dumnezeu întrucât este și om”.
În Hristos sau din Hristos are omul tot ceea ce îi trebuie, tot ceea ce îl scoate din marginile unei existențe efemere, iar ieșirea din ea în largul unei existențe eterne a omului se realizează tot prin El ca Cel ce se manifestă printr-o continuă actualitate de viață pentru noi. O singură Persoană care este în același timp umană și dumnezeiască poate face viața mea să nu mai fie un contrast, o umbră de viață distanțată, de viață ruptă de izvorul ce definește toată existența. Păr. Stăniloae ne spune că în Hristos se realizează „o unitate a contrastelor, dar a tuturor contrastelor în unitatea cea mai strânsă a laturilor celor mai extreme ale realității într-un ipostas unic. [. . . ] Acest ipostas divin dă umanității lui Hristos putința de a actualiza în modul cel mai înalt toate resursele firii omenești, cum nu sunt realizate ele în nici un ipostas simplu uman, rămânând etern în mișcare spre această realizare”. Sau tot el spune că Hristos este „viitorul nostru etern, perspectiva nesfârșitei noastre umanizări, echivalentă cu îndumnezeirea. [. . .] El a făcut fața noastră supraomenesc de omenească în Sine, pentru a ne atrage și pe noi spre această stare a ei”.
Viețuirea împreună cu Hristos sau prezența lucrătoare și doveditoare a lui Hristos în viața întreagă a omului este descoperită prin sfinți, căci în ei „se arată prezența lui Hristos într-un grad cu totul eficient”, ei sunt cei în care putem vedea deodată dreapta credință și dreapta viețuire în Hristos și prin Hristos. Aceasta au făcut-o printr-o continuă aducere a lui Hristos în viața lor sau o deschidere a sufletului lor celui ce bate necontenit la poarta sufletului. Deschiderea permanentei dorințe spre Hristos, de a-L avea pe El ca „sine al meu”, se poate realiza, ne spune Păr. Stăniloae, „în măsura în care ne golim de noi înșine, de egoismul nostru, de moartea noastră spirituală”, căci așa „ne umplem de Dumnezeu și prin aceasta ne sfințim”.
Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, născut din Fecioară, botezat în Iordan de la Ioan, răstignit pe Cruce între tâlhari, înviat a treia zi din mormânt și înălțat la ceruri șezând de-a dreapta Tatălui, nu a părăsit lumea în urma tuturor acestora sau mai bine zis, a trăit toate acestea ca să fie cât mai apropiat cu lumea, cu omul prin care vrea să ridice lumea. El nu s-a făcut odată văzut ca apoi să dispară fără urmă, El nu a lăsat după o viață istorică doar cuvinte și oameni care vor rosti altora ceea ce au văzut, au auzit și au pipăit cu mâinile, ci înălțarea Lui la Tatăl Îi dădea posibilitatea de a fi mai aproape de noi, de a fi cu fiecare din noi prin Duhul Său cel Sfânt care acum Îl descoperă ca pe cineva interior nouă. Cu privire la aceasta Sfântul Simeon Noul Teolog spune : „pentru ce spui fără să gândești, că-Mi ascund fața Mea. [. . . ] Omul fiind îndoit, vedea cu ochii sensibili făpturile Mele, iar cu cei înțelegători, vedea fața Mea, a Creatorului. [. . . ] Dar tu gândești acum mai rău, mai nebunește decât acela, spunând că Mă ascund nevrând să fiu văzut de tine deloc. Căci dacă voiesc să nu fiu văzut, pentru ce M-am arătat în trup. [. . . ] Vezi cât de mult doresc să fiu văzut de oameni, încât să vreau să Mă fac și om, ca să Mă fac văzut ? Deci cum ai putut spune că Eu Mă ascund de tine? Eu strălucesc cu adevărat, dar tu nu Mă vezi. [. . . ] M-am arătat lumii, pe Mine Însumi și pe Tatăl și am vărsat cu îmbelșugare pe Preasfântul Meu Duh peste tot trupul și am descoperit numele Meu tuturor oamenilor; și am arătat prin faptele Mele că sunt Creatorul și Ziditorul lumii și arăt și acum toate cele ce trebuie să le facă omul”.
Astăzi Duhul Sfânt este Cel care îl descoperă pe Hristos ca o actualitate ce lucrează în modul cel mai eficient în Biserica Sa, Duhul Sfânt Îl aduce pe Hristos Însuși în inimile noastre, în viața noastră, dar mai ales pe sfânta masă ca jertfă permanentă pentru toți oamenii. Și tot prin Duhul Sfânt simțim și noi ca pe o prezență de netăgăduit în viața omului și a lumii pe Hristos care ne revendică prin viața Sa adusă jertfă Tatălui pentru o împărăție ce nu va avea sfârșit. Ba chiar putem participa la viața în Hristos anticipând această împărăție,prin acele cuvinte „deja și încă nu” , în timpul vieții noastre de acum, în comunitatea Bisericii al cărei cap este Mântuitorul Iisus Hristos. Păr. Stăniloae afirmă că : „prezența aceasta nouă, accesibilă și activă a lui Dumnezeu în Hristos, își întinde actualizarea ei pentru oameni în Biserică. Ea tinde să devină din atotprezență virtuală atotprezență actuală. În planul eshatologic ea va deveni atotprezență actuală evidentă”. Un text scripturistic care ar putea întări eterna și continua lucrare a Sa în lume este chiar promisiunea pe care o face Mântuitorul Hristos apostolilor, în clipa înălțării Sale la Tatăl când zice : „iată Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului.”(Matei 28, 20) Aceste cuvinte vor și ele să arate că Hristos va împlini totdeauna ceea ce a împlinit în viața Sa de om împreună cu oamenii, iar pentru aceasta fiecare dintre noi se poate vedea un realizator al poruncilor Lui, dar nu doar așa cum s-ar respecta un simplu testament, ci El Însuși se va arăta Cel ce concretizează printr-un om într-un alt om poruncile Lui, sau chiar fără intermediul altui om. Astfel sensul vieții noastre este Hristos, fără El totul ar fi fără rost, totul ar fi o tristețe de neînchipuit, când generații întregi se nasc și mor neavând nici o valoare etern personală și etern deplină din care să ia și ei valoare sau să-și dea prin ea un înțeles a întregii lor existențe. Pentru aceasta Păr. Stăniloae spune că, „dacă nu mai e trăit în viață Hristos, sau dacă nu se mai face străveziu în ea Hristos, dacă nu mai vedem ca țintă a ei sau a vieții noastre în lume pe Hristos, nu mai știm pentru ce trăim. [. . . ] Lumea nu e anulată prin lipsa lui Hristos din ea, dar devine moartă”. El spune că „Hristos aduce lumii și vieții omului o valoare pe care nici lumea, nici omul nu o au în ele înseși, ci doar sunt capabile să o primească”.
Iisus Hristos reprezintă pe Cel ce este în veci prezent, căci actualul și actualitatea nu ar putea fi explicate sau nu ar putea fi dovedit fără o prezență personală a Celui care este de fapt atotprezență. Dicționarul Explicativ al Limbii Române definește cei doi termeni, actual și a actualiza astfel :
actual – care există sau se petrece în prezent, în momentul de față; care are importanță pentru vremea de față, de acum; de actualitate, la ordinea zilei; real;
actualiza – a face să fie actual; a aduce sau a readuce în prezent; a face să corespundă gusturilor, cerințelor prezentului; a reînvia ceva;
Păr. Prof. Dumitru Stăniloae vorbește de modurile prezenței lui Iisus Hristos în cultul Bisericii , pe care noi le vom structura în trei părți ce reprezintă direct cultul sau care se fac efective datorită participării la cultul din biserică :
O prezență în cadrul propriu-zis al slujbelor Bisericii :
– în jertfa euharistică ;
– în celelalte Taine ;
– în ierurgii și în alte slujbe bisericești (Laude), în rugăciunile și binecuvântările preotului;
– în cuvântul Sfintei Scripturi citit de preot în biserică;
– în cuvântul de propovăduire al preotului;
– în rugăciunile rostite și cântate de credincioși în biserică, în dialogul dintre ei și preot în cadrul cultului;
O prezență în afara cultului, dar realizată prin unele acte care se împlinesc în biserică adică în citirile credincioșilor din Sfânta Scriptură în afară de locașul bisericesc, în rugăciunile lor și în citirile altor cărți de învățătură și evlavie ortodoxă;
O prezență în viața efectivă a omului, în împrejurări concrete ale vieții, realizată însă tot prin legătură nedesfăcută cu Biserica, prin hrănirea cu și din Hristos împreună cu aceeași comunitate de credință și aceasta în convorbirile credincioșilor despre Dumnezeu purtate cu credință și în faptele lor bune și curate săvârșite din credință;
Realitatea acestor moduri de prezență ține mai întâi de mărturisirea tuturor a aceleiași credințe, ale aceluiași crez, în aceeași Biserică, folosindu-se totodată și de o serie de mijloace care sunt utilizate pentru aceasta. Sau am putea spune că tocmai aceste moduri de prezență ale lui Hristos obținute prin diferite mijloace, când Duhul Sfânt Îl aduce pe Hristos, ori se fac Unul pe Altul prezent pentru a-i avea împreună cu Tatăl permanent în comunitatea ecclesială, constituie și întrețin Biserica. Astfel Păr. Stăniloae spune că „pe de o parte Biserica se constituie și se întreține prin Sfintele Taine și prin celelalte mijloace de obținere și menținere a prezenței lui Hristos, pe de alta toate aceste mijloace au ca premisă Biserica”.
De asemenea aceste moduri de prezență țin de o comunitate și de cea mai diversă și desăvârșită comuniune care poate exista. Ele nu țin de fiecare credincios ca individualitate separată, ci de toți credincioșii care în totalitatea lor realizează o unitate, o unitate ecclesială nu atât cât se poate realiza în Biserica locală, ci prin ceea ce alcătuiește Biserica Universală, care se întinde peste spațiu și timp oferind bucuria unității și cu cei adormiți cu care împreună formează una. Spunem apoi că dacă am rămâne la aceasta , toate aceste moduri nu s-ar vedea în lume, iar Biserica nu ar fi întreagă sau nu ar fi deloc, căci Biserica nu este doar o unitate a oamenilor ca orice alte unități, ci este o unitate a oamenilor, a sfinților, a îngerilor cu Dumnezeu sau în Dumnezeu, acum în realizare, iar după a doua venire evidentă și deplin efectivă. In această unitate sau comunitate sau viață de comuniune sunt implicate așadar în modul cel mai direct toate Puterile cerești, căci și ele se bucură și laudă împreună cu noi într-un singur glas pe Cel ce este pururi și niciodată nu va fi un când nu va mai fi. Aceasta ne-au învățat Sfinții Părinți cu privire la îngeri că și ei sunt de față sau sunt prezenți lăudând pe Dumnezeu alături de noi, iar la Sfânta Liturghie spunem : „Acum Puterile cerești împreună cu noi nevăzut slujesc, că, iată, intră Împăratul slavei, iată jertfa tainică săvârșită, de dânsele este înconjurată cu credință și cu dragoste, să ne apropiem ca părtași ai vieții veșnice să ne facem”. Această unitate are ca centru desăvârșitor al ei un Dumnezeu care este comuniune de Persoane din care își ia de fapt această unitate și Biserica, fiindcă Treimea Persoanelor dumnezeești constituie forma desăvârșită a unității și totodată a diversității, când nu se poate vorbi de despărțire sau de contopire, ci de Persoane care nu se confundă și nici nu se diluează una pe alta în strânsa lor unitate, dar care le devine oamenilor și un centru imanent, acesta este Mântuitorul Iisus Hristos. Deci modurile prezenței lui Hristos ne deschid la o largă comuniune de persoane în Dumnezeu, ne dă posibilitate să transcedem orice comunitate care ar putea fi sfâșiată și aceasta pentru că toate sunt din El și se întorc pururea spre El, spre comuniunea personală nesfârșită.
Hristos nu este o actualitate continuă restrictivă, ce rămâne să se demonstreze numai în Biserică, iar ceea ce este în afară de ea se tratează cu indiferență, ci El este prezent efectiv în viața fiecărui om care îl primește și îl ia în ajutor. Părintele Stăniloae vorbește de o prezență a Sa în „împrejurările concrete ale vieții” arătând că Hristos se actualizează în viața noastră efectivă, se face lucrător împreună cu noi în toate evenimentele vieții noastre, dându-mi prin aceasta putința și mai puternică de a-L cunoaște. El mă face un om special al Său pe când pe El mi-L fac un intim al meu care mă susține și mă ajută concret în toate acțiunile și pornirile efective ale mele și astfel îmi dau seama de El „în grija Lui specială față de mine, în raportul Lui intim cu mine, în istoria relațiilor Lui cu mine, în planul Lui în care mă conduce în mod special pe mine spre ținta comună, prin durerile, revendicările și direcțiile particulare pe care mi le adresează mie în viață”. În cadrul vieții concrete am nevoie de El ca de cel care îmi poate da soluții și posibile rezolvări a tuturor greutăților pe care le întâmpin în viața de zi cu zi. El se face prezent pentru mine și mă tratează deosebit ca și cum eu aș fi singurul om pentru El, căci nu vine către mine mai scăzut decât față de ceilalți, ci vine potrivit intensității dorinței mele de a-l avea ca sprijin și ajutor sau ca cel din urmă și de nedepășit liman de salvare a mea. De aceea El se bucură împreună cu mine și se întristează împreună cu mine în așa fel încât toate bucuriile, tristețile, durerile, realizările și împlinirile mele devin ca ale Lui, El se încadrează alături de mine în acestea, arătându-se o reciprocitate, când viața mea se descoperă ca a Lui și viața Lui se descoperă ca a mea. Nimic nu cred că îl face pe Hristos mai bucuros decât atunci când îți oferă dumnezeiescul Său ajutor ca tu să crești și să te desăvârșești prin El, decât atunci când vede că viața Lui se arată în tine, că prin efort vrei să trăiești aceeași viață pe care a trăit-o El. „Viața pământească a lui Hristos are astfel o permanentă actualitate, repetându-se cu fiecare dintre noi, așa cum un învățător parcurge cu fiecare copil pe care-l crește, toate fazele învățăturii sale. El se face contemporan cu fiecare din noi și mai mult decât contemporan, părtaș intim la întreaga traiectorie a vieții noastre, întipărindu-se spiritual în fiecare din noi”. Prin aceasta El mă face responsabil de mine și de ceilalți de lângă mine, când mă susține ca după chipul Său să devin continuu asemenea cu chipul dumnezeiesc și să particip într-un mod responsabil și la desăvârșirea chipului semenilor mei în El. Viața concretă mă arată ca pe un om care am în tot timpul nevoie de un ajutor nu atât cât îl pot obține de la oameni sau mi l-aș putea da eu singur, căci situațiile confuze și fără scăpare îți dau posibilități nebănuite de a intra prin rugăciune fierbinte în dialogul dragostei și ai milei cu Dumnezeu ce vine ca cel din urmă sprijin. De aceea spune Păr. Stăniloae că în situațiile de criză, în care suntem strâmtorați de dureri, de necazuri și de tot felul de greutăți, când nici o ieșire nu mai avem, nici o portiță de scăpare, atunci „apelăm direct la izvorul ultim al tuturor puterilor, care e experiat ca persoană ce nu poate rămâne indiferentă. Iar acest izvor al tuturor puterilor cere să i te adresezi cu toată puterea”. Persoana care mă ține vertical în cazurile limită ale existenței mele este persoana care prin sprijinul acordat mă determină să văd dincolo de mine și de ceilalți o lume care pare a fi un continuu prezent, o lume în care sunt depășite toate greutățile de realizare, toate obstrucțiile din perioada istorică a omului. De aceea și spunem că toate eforturile și greutățile omului sunt trecute sau suportate cu mai multă ușurință dacă are înainte permanent nădejdea acestei lumi în care iubirea va fi singura adresă a unei veșnice comuniuni. In toate faptele mele îl pot reda pe Hristos ca susținător al meu, ca Cel care împlinește prin mine un plan al Său, fie pentru mine necesar, fie pentru altul, când mă are ca împreună realizator al planului Său cu alții și pe mine. Căci persoana are nevoie de persoană și orice greutate este depășită mai ușor dacă ai pe cineva alături care să te întărească, iar aceasta ne arată că necazurile și greutățile întăresc relațiile atât cu semenii cât și cu Dumnezeu însuși. Nimeni dintre noi nu ar putea rămâne total indiferent la suspinul și la cerința de ajutor a aproapelui și care este omul care poate spune că îl are pe Hristos ca țintă dar se face indiferent și cu totul lipsit de auz la rugămințile altui om care se adresează lui plin de speranță în siguranța ajutorului său. Bine știind că „așa cum Dumnezeu ne cere să ajutăm pe alții, așa cere și altora să ne ajute pe noi în cazul în care vom avea nevoie”, El se face mai întâi Cel care cere pentru noi ajutorul altuia, iar prin acest fapt vrea să vindece două persoane, vrea să intervină în realizarea lor ca oameni. „Am nevoie de ceilalți și ceilalți au nevoie de mine, mă împlinesc prin ceilalți și ceilalți se împlinesc prin mine”, efortul meu îl pot mări sau mă pot încorda mai puternic, sau elanul meu este cu mult mai mare dacă îi am pe ceilalți alături de mine. Indiferența este cea care mă pune în izolare, care mă scoate din orizontul relației cu alte persoane, ba chiar mă face să fiu nepăsător și față de viața mea proprie. Numai atenția unei persoane mă face să mă recunosc ca om în relație cu alți oameni. În tot ajutorul pe care îl dau sau îl primesc îl am pe Hristos alături și Îl văd alături de mine și pe mine alături de El; în toți semenii mei Îl cunosc pe Hristos care vine să îmi ceară sprijinul meu. Hristos este în lume, pentru mine, tot cel ce se află în nevoie, tot omul care se vede umilit și împuținat în existența sa ca persoană, tot cel care cu glas apăsat de suferință îmi cere neîncetat ajutorul. „Toate împrejurările și persoanele prin care ne grăiește Dumnezeu sunt apeluri și chipuri vii și transparente ale Lui; Dumnezeu cel simplu se coboară la noi într-o multitudine de forme și situații, propriu-zis în toate situațiile și formele vieții noastre”. Așadar cea de-a treia categorie a modului prin care Hristos se actualizează este una existențial concretă, care se săvârșește pentru noi și pentru cei ce au nevoie de noi, într-o lume creată din nimic, dar menită ca prin om să fie spiritualizată și să devină valoare veșnic actualizată într-un interior dăruitor. Și prin aceasta Hristos este o actualitate deschisă ce se dăruiește numai celui care Îl primește cu o reală credință, pe care o va menține și întări tot cu ajutorul Său. Căci întotdeauna Îl va avea alături de el pe Cel care îi va face ca dar viața eternă. Hristos anticipează neîntrerupt actualitatea deoarece în El se află toate răspunsurile la tot arsenalul de întrebări și dorințe ale oamenilor, „iar toate ideile juste din cultura omenească sunt raze din realitatea Lui ce-au străbătut cu greu prin negura distanței ontologice și morale, revelații vagi ale Logosului”.
IV. 6. Liturghia Bisericii și liturghia interioară
De peste două mii de ani, Biserica, în care Hristos se jertfește zilnic cu fiecare Liturghie, a constituit pulsul vieții umane, a reprezentat focarul din care credincioșii au luat și vor lua permanent bucuria strălucirii și în ambianța socială, influențând-o în bine, contribuind la un real progres al ei. Omul este o ființă liturgică și mulțumitoare, iar aceasta este arătată în mod cursiv, fără nici o întrerupere. El nu demonstrează aceasta numai cât se află în timpul liturgic ecclesial, ci viața însăși este un continuu timp liturgic personal, existențial. Omul „nu trăiește înlăuntrul bisericii o viață liturgică și în afara bisericii o viață neliturgică. Trăiește, pe cât e cu putință, mai multe ore în biserică, la Liturghie, ca să poată trăi în afară de biserică, după putință, mai aproape de duhul și de atmosfera dumnezeieștii Liturghii”. Este o influență a Bisericii, a comunității euharistice, asupra urcușului duhovnicesc a fiecărei persoane ce se străduiește prin hrănirea cu trupul și sângele Domnului și în viața de zi cu zi de a plăcea tot mai mult lui Dumnezeu. Sau este vorba de o influență reciprocă, deoarece „viața duhovnicească a persoanei nu se dezvoltă într-o izolare de comunitatea euharistică, iar comunitatea euharistică nu rămâne neinfluențată de dezvoltarea vieții duhovnicești a persoanei [. . . ] Comunitatea sporește tot mai mult în caracterul ei de viață în comuniune, prin viața tot mai duhovnicească a membrilor ei, sau măcar a unora dintre ei, în Dumnezeu, sau în Hristos, izvorul iubirii sau al comuniunii dintre noi”. Sfinții Părinți ai Bisericii ne învață că oricâte solicitări ai adresa, oricâți stropi de sudoare ai vărsa sau la câte alte medii vei cere ajutorul pentru a crește duhovnicește, nimic nu se poate compara cu sprijinul pe care îl poți primi pentru această creștere din potirul în care se sălășluiește Hristos pentru a fi consumat de noi. Hristos cel răstignit și înviat este plămada sau fermentul întregii noastre îndumnezeiri. El nu ne dă numai o învățătură, ci se dăruiește cu tot ce are, prin jertfa Sa, spre a da forța și elanul propriei noastre jertfe alături de El. „Nimic nu ne ajută și nu contribuie așa de mult la curățirea sufletului, la luminarea minții, la sfințirea trupului și la prefacerea amândurora spre o stare mai dumnezeiască și la nemurire, ba și la biruirea patimilor și a demonilor, sau mai potrivit spus, la unirea cu Dumnezeu cel mai presus de fire, ca împărtășirea și comuniunea continuă, cu inimă și cu simțire curată, pe cât e cu putință omului, cu preacuratele și nemuritoarele și de viață făcătoarele Taine, cu însuși cinstitul trup și sânge al Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos”.
Ajutorul pe care îl primești nu este determinat de o trecere a lui Hristos prin trupul tău, căci și sufletul sau mai ales el se împărtășește de Hristos, ci de o sălășluire a Lui în suflet prin care sunt potențate toate intențiile și pornirile de a te desăvârși indiferent de spațiul existențial. Sălășluirea Sa este una tainică pentru că cel care se împărtășește de Hristos se împărtășește cu dumnezeirea, se împărtășește de un trup și de un sânge plin de Duhul Sfânt. „Faptul că jertfa euharistică sporește nu numai viața duhovnicească a comunității, ci și a persoanelor din ea, prin aceea că prilejuiește sălășluirea lui Hristos în fiecare persoană care aparține comunității, are ca urmare, că Hristos sălășluit prin împărtășire euharistică în interiorul persoanei, se sălășluiește în interiorul cel mai intim al acesteia ca un arhiereu în interiorul unui altar, primind acolo jertfele persoanei respective și aducându-le împreună cu ea lui Dumnezeu Tatăl. Liturghia comunității se prelungește astfel într-o liturghie personală, sau își prelungește lucrarea într-o operă de înduhovnicire continuă a credinciosului”. Fiecare liturghie presupune o jertfă, încât fără jertfă nu există liturghie. Jertfa noastră nu este una a trupului și odată cu el a sufletului, ci este doar o jertfă a sufletului care atrage și trupul, o jertfă ce poate susține o liturghie interioară. Realitatea acestei liturghii a descris-o în mod special Sfântul Marcu Ascetul despre care am amintit în capitolul ființa umană, posibilă biserică și persoana umană ca preot în ea, când ne învață ca pe altarul inimii, să-i aducem jertfă lui Hristos nu numai ființa noastră, ci și toate gândurile și simțirile noastre, iar precum noi mâncăm în Liturghia comunității trupul și sângele Lui, așa în această liturghie interioară, Hristos mănâncă, adică își face ca a lui, mintea noastră. Aceasta curățită de orice patimă, întărită de iubirea dăruită euharistic, se întoarce acum întreagă spre Hristos ce o primește ca pe o mâncare plăcută. Altarul pe care se aduce jertfa noastră interioară, este așadar inima, care poate fi echivalată cu sinele uman, putând fi numită chiar tron al dumnezeirii. Accentuând acest aspect spunem că inima nu este doar un organ fizic ce îndeplinește o funcție vitală pentru întreg organismul uman, ci ea este „centrul unificator al întregii ființe, al tuturor energiilor sau puterilor noastre trupești și sufletești. Ea nu e doar sediul vieții afective, ci și al celei raționale, al cunoașterii și înțelegerii, locul primirii și receptării harului dumnezeiesc. Este centrul întregii vieți spirituale, al trăirilor noastre, fie că sunt analizate din perspectivă psihologică, morală sau religioasă. Din ea pornesc și spre ea se îndreaptă toate lucrările vieții spirituale umane. În adâncul inimii, loc cunoscut cu adevărat doar de Dumnezeu și întărit de energiile Sale necreate, se organizează și se desfășoară, la modul propriu, viața umană”. Inima este „lăuntrul omului, [. . . ] Ea desemnează astfel persoana”. Inima este locul unde se primesc darurile și locul de unde se trimit daruri, mai ales cele ca jertfă. Dăruirea exclusivă a lui Hristos fiecărei persoane, pentru că Hristos se dăruiește deodată exclusiv, adică întreg, fără a se împărți la atâția indivizi câți s-ar împărtăși de El, cere dăruirea exclusivă a noastră Lui, cu toate gândurile noastre, cere acordul voinței cu rațiunea care înțelege într-o anumită măsură multiplele posibilități ce le aduce sălășluirea lui Hristos în inimă. Aceasta înseamnă că prezența lui Hristos în inima credinciosului nu este una presantă, constrângătoare, ci este una smerită, o prezență ce vine ca o bătaie la ușa sufletului, ca o nouă chemare la o și mai înaltă trăire împreună cu El și cu întreaga Sfântă Treime. „Iată stau la ușă și bat; de va auzi cineva glasul Meu și va deschide ușa, voi intra la el și voi cina cu el și el cu Mine. Iar celui ce biruiește îi voi da să șadă cu Mine pe scaunul Meu, precum și Eu am biruit și am șezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui”( Apocalipsa 3, 20-21 ). Observăm totodată că orice jertfă care se aduce, fie cea euharistică, fie cea interioară este adusă împreună, sau mai bine zis este adusă din puterea nemăsurată a lui Dumnezeu ca o consecință a imensei Sale iubiri față de oameni, pentru dorința lor exprimată prin rugăciune.
Părintele Stăniloae deosebește două aspecte în slujirea de Arhiereu a lui Hristos. „Unul prin care ni se dăruiește ca Cel ce s-a adus jertfă Tatălui, pentru a imprima și în noi pornirea de a ne aduce jertfă Tatălui împreună cu Hristos; și altul prin care primește jertfa noastră pentru ca, asimilându-o jertfei Lui, s-o aducă astfel Tatălui, arătându-i unirea lui cu noi în iubire, ca o iubire comună față de Tatăl Lui, pe care L-a făcut și Tatăl nostru după har. [. . . ] El se aduce întâi, sau pe Golgota Tatălui, pentru ca pe urmă în Euharistie să ni se dăruiască cu această simțire de jertfă și nouă, ca apoi în liturghia interioară să ne aducem și noi jertfă Lui”.
Părinții Bisericii au lărgit acest înțeles al jertfei, spunând că trebuie să aducem jertfă lui Hristos nu numai gândurile noastre ( părintele Stăniloae spune că atunci când Sfântul Marcu Ascetul vorbește de gânduri, se gândește le ele ca rădăcini ale faptelor noastre ), ci toate faptele noastre și întreaga noastră viață. Persoana umană nu trăiește numai cu gândurile sale, ci „este participantă activă la viața istorică în calitatea sa de ființă morală. Actul decisiv al afirmării persoanei în istorie este cel al slujirii celuilalt în problemele sale cele mai concrete”. Întreaga noastră viață astfel va deveni cu adevărat o jertfă vie din jertfa lui Hristos, ca o prelungire a Liturghiei ecclesiale. Jertfa în plan existențial este înțeleasă ca o renunțare la tot ceea ce ar putea fi mușcat de fiara egoismului, la o părăsire a tendințelor contagioase ale satisfacerii proprii. Ea va arăta inima noastră în care se va așeza Hristos ca pe un tron, drept o sfântă a sfintelor, în care nu are voie să se sălășluiască decât împăratul și cei pe care îi poartă în Sine. Ortodoxia sau dreapta slăvire a lui Dumnezeu în cultul euharistic are drept consecințe ortopraxia, sau viața de rugăciune și slujire în viețile oamenilor, a grupurilor, a comunităților. Dinamica realității liturgice care este înrădăcinată în experiența vieții trinitare, presupune mărturisirea și practicarea credinței în lume, ce descoperă un stil de viață mereu nou, care are întotdeauna ceva de oferit, în urma solicitărilor oricât de multe ar fi ele, pentru că Hristos pe toate le face noi ( Apocalipsa 21, 5 ). Făptuirea bună și noutatea permanentă a inițiativei ce are ca țintă omul aflat în nevoie este „rezultatul normal al vieții noi, pentru că dacă suntem născuți din Duhul, vom face roadele Duhului”. Această liturghie plină de fapte pentru semenii noștri, este expresie a iubirii ce nu poate lăsa persoana umană indiferentă la problemele și cerințele ființei umane, fiind numită de unii teologi „liturghia socială a creștinului”.
Revenind la tratarea noastră cu privire la realizarea unei liturghii interioare nu numai atât cât trăim în locașul bisericesc, aceasta ne dă posibilitatea de a observa că „omul, și mai cu seamă inima sa, sunt mai întâi transfigurate sau transformate”. Rugăciunea are un efect cu totul covârșitor. Ea seduce sufletul pentru Dumnezeu, îl face simțitor, primitor și deschis pentru orice bucurie duhovnicească. În rugăciune nu se adresează cuvinte în așteptarea altora, ci rugăciunea vrea să însemne un zbor al persoanei ce o practică, o dăruire a ei fără nici un sentiment de reținere. Ea nu așteaptă un răspuns oarecare, ci o Persoană care îi poate umple inima de dulceața prezenței Sale. De aceea s-a spus că rugăciunea este cea mai completă teologie, este teologia dusă la capătul ei. Pentru că în ea nu transmitem informații, nu punem întrebări, nu se arată că se știe ceva despre Dumnezeu, ci se trăiește sau se pătimește dumnezeirea. Rugăciunea are și ea trepte tot mai înalte, iar efortul ascetic care aduce dobândirea virtuților, și contemplarea lucrurilor create, ne apropie de o rugăciune curată, o liturghie interioară în adevăratul sens al cuvântului. Mai mult părintele Stăniloae spune că toată rugăciunea, „chiar cea a persoanelor particulare care fac parte din Biserică, este o epicleză în sens larg”, iar Pavel Evdokimov spune că „înainte de epicleza finală de la Liturghie, există epicleze prealabile care urcă treptat spre cea finală”. Realizarea unei epicleze în viața personală, deschide subiectul pentru o liturghie realizată într-o biserică cu totul aparte, ființa umană. Dacă omul poate fi o biserică în continuă realizare, tot el este cel care aduce jertfa sa pe altarul inimii, el este preotul acestei biserici. Descrierea omului ca biserică și a persoanei umane a făcut-o în mod deosebit Sfântul Maxim Mărturisitorul, subiect pe care l-am tratat. Aici noi vom accentua rolul de preot al fiecărui om care se străduiește să devină o biserică vie a lui Hristos care este Arhiereul veșnic, preotul deplin obiectiv. Părintele Stăniloae afirmă că „preoția Lui obiectivă, cere preoția noastră particulară, iar preoția noastră particulară se cere după preoția Lui obiectivă, comună, pentru a ne ridica pe planul comun bisericesc”. Deci și aducerea unei jertfe interioare nu o putem împlini decât tot prin El. Iar orice biserică presupune un preot și o slujire a cuiva care este cu totul deosebit de cele create, de o Persoană care poate face numai ea posibilă existența. În același timp jertfa noastră interioară, epicleza personală, prin care ne demonstrăm preoția în locașul ființei noastre se hrănește, se umple de putere făptuitoare, din unica jertfă a comunității. „Noi devenim preoți care aducem ca jertfă viața noastră personală, întrucât suntem ajutați să devenim aceasta prin puterea ce emană din jertfa și arhieria Lui și întrucât adăugăm jertfa noastră la jertfa Lui, prin impulsul ce emană din ea, și sorbim preoția noastră din preoția Lui. [. . . ] Aceasta înseamnă că atunci ne vom atașa nemijlocit jertfa noastră jertfei Lui, preoția noastră preoției Lui. Mai bine zis vom preda direct ca preoți jertfa gândirii și a simțirii noastre devotate Arhiereului cel Mare”.
Liturghia interioară care are ca preot pe omul însuși, are mai întâi efecte asupra persoanei ce o susține. Ea lucrează interiorul persoanei până la atragerea completă a tuturor mișcărilor și convertirea eforturilor păcătoase care corup și dezbină ființa. Ea aduce o unificare în sine, controlând o mișcare unitară a punctelor care altă dată se contrapuneau sau care lasă impresia că nu pot avea tangență. „Prin această liturghie interioară se realizează și în biserica ființei noastre o unificare a tuturor mișcărilor și tendințelor omului credincios între ele, și a lui cu Dumnezeu”.
Poate și de aceea numim ființa umană biserică, deoarece în ea, ca și în Biserica propriu-zisă, toate își află convergența spre interior, toate își descoperă înțelesul, toate punctele opuse aici coincid ( după coincidentia opositorum a lui Cusanus ). Aceasta pentru că în interior se sălășluiește un Dumnezeu care propune toate la viață prin om, dar nu fără o pregătire asiduă spre bine, o antrenare a vieții cu Dumnezeu. Sfântul Grigorie de Nyssa ne spune că „numai pregătirea spre mai bine se numește propriu-zis pregătire și este întărită prin lege și numai prisosul ei este nestricăcios. Ceea ce însă e dimpotrivă nu se numește pregătire ci nesocotirea acesteia”.
De asemenea este foarte important de amintit faptul că tot de realizarea unei Liturghii interioare depinde realizarea și a unei liturghii cosmice, despre care vorbește deosebit Sfântul Maxim Mărturisitorul. Unificarea interioară a omului în Dumnezeu cheamă la o unificare a tuturor celor create împreună. Aceasta se realizează prin omul conștient de menirea și de idealul său în lume. Creația întreagă poate fi o comunitate de simțire și ridicare comună în iubirea lui Dumnezeu. Viziunea ecclesială despre lume numește creația biserică nefăcută de mână omenească ce are ca altar cerul, iar pământul ca naos. De remarcat este faptul că preotul acestei biserici după părintele Stăniloae, este tot omul curățit și îndumnezeit care înțelege creația ca dar și o folosește ca dar către Dumnezeu și unii față de alții. Aceasta duce la o unire a tuturor în același Dumnezeu, Unul dăruitor, iar unirea circumscrie liturghia cosmică . Ea constă „în înaintarea noastră spre Dumnezeu și unirea tot mai strânsă între noi”, având creația ca mediu și sprijin prin raționalitatea ei, fiind în același timp și purtători ai ei în Dumnezeu.
Liturghia interioară are ca izvor pe Hristos euharistic, „iar împărtășirea de Hristos în cadrul Liturghiei comunității nu are ca urmare numai o dăruire a gândurilor și a faptelor noastre lui Hristos și prin El Tatălui, ci pentru cei ce au înaintat duhovnicește, și o trăire în cele mai adânci și mai bogate străfunduri ale dumnezeirii”. Noi mergem spre a realiza o liturghie interioară, iar aceasta nu presupune atingerea unui punct în care putem spune că am realizat-o complet, deoarece ea ne aduce pe Dumnezeu ce se dăruiește nouă fără întrerupere și fără a epuiza înaintarea noastră în El. Ea ne trece tot mai mult „din planul vieții pământești, în planul vieții îndumnezeite și fără de moarte”. Înaintarea noastră în Dumnezeu nu cuprinde nesfârșitul noian de împărtășiri pe care ni le poate da. Sfântul Simeon Noul Teolog descrie acest lucru în imnele sale cu totul deosebit. El spune că atunci „când sunt sătul, atunci flămânzesc și când sunt sărac, atunci sunt bogat și când beau atunci însetez. Băutura e foarte dulce; și o cugetare potolește toată setea milioanelor de oameni, totuși însetez pururea să beau, trecând mereu peste orice sete. Poftesc să am totul și să beau, de e cu putință, toate abisurile deodată. Dar cum aceasta e cu neputință îți spun că totdeauna însetez, deși este în gura mea apa, curgând, țâșnind, revărsându-se totdeauna peste margini. [. . . ] Și având cu îmbelșugare totul în mâinile mele, sunt mereu sărac, deși am unit cu puținul, în mod neîndoielnic totul”. Liturghia interioară ne face să fim adevărați hristofori, când permanent Îl voi avea pe Hristos, sau va fi El însuși în lucrarea mea ca un sine al meu. Eu voi fi purtat de El la înălțimile vieții într-un drum neîntrerupt. Adresându-I iubirea mea voi avea ca răspuns o iubire infinită, cu neputință de ai vedea vreun capăt, sau de a nu cunoaște și roadele ei cu mine.
Liturghia Bisericii, este focarul de desprindere a altor liturghii la care se poate face participant omul. Mai întâi însă, Liturghia euharistică, prin Hristos care se jertfește iarăși, lucrează în sufletul omului astfel încât el va căuta să prelungească trăirea din Biserică în tot parcursul vieții lui, împlinind acea liturghie interioară. Constanța unei astfel de liturghii și dorința de a o realiza ca un urcuș tot mai apropiat de dumnezeire, va ajuta la realizarea altei liturghii ce pleacă din interior pentru a veni în ajutorul oamenilor; este acea liturghie socială. Iar ca o bucuria adăugată la alte bucurii, interiorul care liturghisește poate avea conotații cosmice, când interiorizăm și cosmosul cu tot ce are el bun și vrednic de purtat în eternitate. Vedem că tot lucrul bun care pleacă din interiorul Treimii, își vede cel mai bine efectul în sufletele oamenilor, în sufletul curat și pregătit pentru a-l primi. Totul este o lucrare a lui Dumnezeu cu noi, în interiorul nostru și în afara noastră în același timp. Locul unde Se sălășluiește pentru a fi primit de oameni în sufletele lor este Biserica, este potirul jertfei Sale. Aici adunându-ne vom putea să facem din viața noastră o continuă liturghie, o slujire care ne antrenează cu totul pentru a ne îndumnezei împreună, căci liturghia interioară nici ea nu va fi trecută cu vederea, ba chiar va avea efecte și asupra semenilor însetați și ei se a sorbi dulceața dumnezeirii. Și merită să spunem că Liturghia comunității are ca o prelungire de simțire a sa o liturghie interioară și aceasta dumnezeiască.
IV. 7. Progresul spiritual al omului
Progresul spiritual pe care îl poate urma ființa umană descrie un urcuș duhovnicesc, o perseverență continuă a preocupării cu binele. Dar ce este acest urcuș duhovnicesc și îndumnezeirea, cum poate fi caracterizată, se întreabă Teodor al Edessei. El afirmă că „în ce privește mintea, ea e cea mai desăvârșită știință a lucrurilor și a Celui mai presus de ele, pe cât e cu putință firii omenești; în ce privește voința, ea constă în tinderea și mișcarea totală și necontenită spre Primul Bine; iar în ce privește iuțimea, ea constă în mișcarea neobosită și neslăbită, a tot efectivă și a tot lucrătoare spre Cel dorit, nelăsându-se oprită de nici una din împrejurările supărătoare ce-i stau înainte, ci pășind mai departe neînduplecat și fără întoarcere. Mișcarea sufletului spre cele bune trebuie să fie cu atât mai hotărâtă decât spre cele rele, cu cât frumusețile inteligibile întrec pe cele sensibile”. Așadar urcușul spre cele mai înalte, implică ființa întreagă, el nu lasă nimic în afara lui din ceea ce constituie omul. El antrenează persoana umană pentru o tot mai strânsă unire cu Dumnezeu și cu semenii și aceasta înseamnă o revitalizare, o înnoire a vieții. Iar înnoirea vieții, „care provine din învierea reală a lui Hristos, este o înviere etică, ce are potențial în ea învierea reală și duce la ea”. Ridicarea și înnoirea noastră este de fapt una către înviere și spunem aceasta pentru că toate se fac în Dumnezeu, și toate se lucrează din lucrările lui Dumnezeu cu noi. Este ieșirea din întuneric ca ignorare totală a vieții adevărate, care poate fi cunoscută și trăită de fiecare personal, la lumina harului dumnezeiesc care ne ajută să străbatem în continuu adâncurile lui Dumnezeu. Este lăsarea tuturor cheltuielilor ființei umane în preocuparea cu nimicul, care nu vor aduce bucuria învierii ca lumină, ci ca întuneric de nedescris, neputându-se bucura de primirea fericită și prea strălucită a luminii Celui Atotputernic și Atotiubitor. Este în același timp drumul descris de la chipul după care am fost creați la asemănarea cu cel Creator. Părintele Stăniloae „declara de la bun început: chipul vorbește despre demnitatea omului, iar asemănarea despre datoria sa etică. Astfel, chipul este un dar, iar asemănarea o misiune”. Deci progresul spiritual al omului este unul spre asemănarea tot mai fidelă cu dumnezeirea, dar care nu va aduce niciodată identitatea , ci va fi un continuu drum al asemănării chiar și după moarte. Acest lucru este făcut cunoscut cu multă tărie de Sfântul Maxim Mărturisitorul care afirmă că „fericit este cel ce L-a prefăcut în sine cu înțelepciune pe Dumnezeu om. Căci după ce a împlinit înfăptuirea acestei taine, pătimește prefacerea sa în Dumnezeu prin har, iar acest lucru nu va înceta de a se săvârși pururea”. La aceste cuvinte ale Sfântului Maxim, Părintele Stăniloae spune că în realizarea primelor două trepte ale desăvârșirii pe care le vom aminti mai târziu, prin puterea naturală a făpturii, „Dumnezeu este Cel ce susține această putere a creaturii în activitate. Deci Dumnezeu lucrează oarecum ca om, după modul făpturii. După ce s-a terminat acest fel de lucrare, atingându-se treapta culminantă a ei, se preface lucrarea creată a făpturii în lucrare necreată dumnezeiască. Dacă înainte s-a făcut Dumnezeu subiect de lucrare creată în om, sau om, acum devine omul subiect de lucrare dumnezeiască, sau dumnezeu. Înainte era acoperit Dumnezeu de către om, acum este acoperit omul de către Dumnezeu”. Urcușul nostru are deci ca final dinamic îndumnezeirea.
De asemenea progresul spiritual este o adevărată luptă, sau mai bine zis singura luptă reală pentru o viață desăvârșit bună. Este un război nevăzut care te umple de destoinicia înfruntării și de răbdarea înțeleasă ca o persistență în această luptă în ciuda tuturor obstacolelor care pot apărea. Lucrarea răbdării aduce încredere, iar încrederea o tot mai deplină înțelegere și recunoaștere a mea ca ceea ce trebui să fiu. Răbdarea este cea care menține statutul de luptător tenace, ea încordează spre bucuria ridicării din stadiul excluderii în cel al participării. Vorbind despre răbdare, părintele Stăniloae ne spune că „răbdarea adevărată este răbdarea luptătorului consecvent și tenace, nu a resemnatului care nu poate face nimic altceva decât să rabde. A răbda înseamnă să fii capabil de luptă îndelungată. A răbda înseamnă a suporta toate greutățile luptei, fără a renunța la ea, a fi pregătit să parcurgi un drum lung și greu până la biruința finală. Iar valoarea răbdării se măsoară cu valoarea țelurilor urmărite”.
Progresul spiritual nu are nici un punct culminant de unde să privești și să spui totodată că nu mai ai nimic de urcat și nimic de atins. Deoarece este o mergere spre Dumnezeu, susținută de Acesta. El nu te lasă singur în eforturile tale de a te apropia tot mai mult și de a săvârși din faptele Lui. Dacă în a face răul nu este nici un pic de atingere a dumnezeirii în activarea lui, ci totul se săvârșește cu putere proprie, pentru ridicarea din presa păcatului și din mirosul greu al acestuia, omul nu va putea singur, ci doar ajutat de cineva care nu este supus și nici nu poate fi supus păcatului. Orice ridicare presupune o nouă adăugare de viață care poate constitui motorul spre alte noi realizări ale ființei umane atrasă spre unirea cu Absolutul personal. „Dacă omul păcătuiește cu de la sine putere și prin voința lui, totuși el nu se poate ridica și elibera singur din starea de păcat, ci numai în comuniune cu Dumnezeu, căci numai El îl poate reașeza în starea de dinainte de păcat. Cu fiecare patimă doborâtă, omul trebuie să tindă spre alte țeluri de viață duhovnicească din ce în ce mai înalte, să se afle într-o continuă perfecțiune religios morală”. Păcatul pentru a putea trece peste el are nevoie de un sprijin moral de dincolo de lume. Trecerea lui presupune o intensitate a celui în cauză spre Cel care îl poate în mod real curăți. Părintele Stăniloae afirmă că „păcatul fiind o realitate morală, nu poate fi depășit decât tot de o realitate morală. [. . . ] Prin nimic altceva nu poate fi învins păcatul dinlăuntru. Iar el numai dinăuntru poate fi învins, întrucât este o realitate spirituală”. Păcatul este după cum știm, cea mai grea rană, el poate provoca nu numai suferința, el poate determina chiar moartea persoanei care se complace în activitatea păcătoasă. Acest lucru ne descoperă faptul că fiecare om este responsabil pentru toate actele sale, mai ales pentru păcat, care îl poate afecta nu numai pe el însuși, ci și pe cei din jurul său, ba chiar poate influența un întreg episod istoric. Omul este responsabil prin darul libertății, iar responsabilitatea poate descrie o autentică folosire a ei. Părintele Stăniloae enumeră trei faze spirituale prin care trece omul în raport cu răspunderea pentru păcate. Este o prezentare făcută ca o trecere graduală de la nevederea vieții la strălucirea existenței în Dumnezeu. El spune că „în cea dintâi fază, intimitatea lui fiind cu totul înecată în întunericul păcatelor, nu simte nici o vină pentru ele; în a doua, intimitatea lui,trezindu-se din starea de insensibilitate spirituală, experiază conștiința vinei; în cea de-a treia, intimitatea sa, aflându-se față în față cu iubirea lui Iisus care-l asigură de asumarea vinei sale, experiază eliberarea de ea”.
A nu mai săvârși păcatul este o primă treaptă a înaintării în Dumnezeu, ea este urmată de o dăruire de sine, de o încredințare cu totul în mâinile lui Dumnezeu. Renunțarea la tine însuți este numită de Sfinții Părinți moarte. Astfel că moartea are și ea mai multe valențe ce denumesc finaluri cu totul diferite. Și părintele Stăniloae ne spune că „omul poate muri în două feluri: fie persistând în starea de despărțire voită de Dumnezeu, fie în elanul renunțării la sine pentru a se scufunda în plinătatea de viață a dumnezeirii; fie pentru a se pierde și a-și slăbi viața în apă stătută, lipsită de oxigenul spiritual al vieții dumnezeiești, fie pentru a sorbind apa vieții dumnezeiești nemuritoare. În nici unul din aceste două cazuri el nu iese total din existența pe care i-a dat-o Dumnezeu pentru veci. Dar în primul caz cade într-o extrem de redusă și strâmtă participare la existență, într-o minimă atârnare de Dumnezeu, pe când în al doilea caz devine părtaș al vieții infinite a lui Dumnezeu, străbătând în adâncul vieții dumnezeiești fără să se desființeze ca persoană”. Cea mai mare greșeală este refuzul iubirii lui Dumnezeu, iar când a-i făcut aceasta te înscrii pe linia morții. Șansa fiecărui om a oferit-o Hristos prin jertfa Sa pe cruce fără să ceară nimic în schimb, iar pe lângă această șansă unică, ne oferă necontenit ocazii de a ne folosi de ea, de a interioriza jertfa Lui. Hristos nu vrea să fie vizavi de noi, căci relațiile de exterioritate nu sunt relații de viață, desăvârșite, ci vrea să fie în interiorul nostru pentru a ne aduce în interiorul Său. El nu ne dă nimic din cele văzute, ci ceea ce ne dă El este nevăzut și netrecător. El se actualizează pentru un chip și pentru un nume, se actualizează pentru persoane, El nu poate fi respins, cu toate că unii au impresia că l-au respins și refuzat, pentru că îți este mai interior decât oricare din cei apropiat ție, iar în ordinea ierarhică a spațiului nostru de iubire, Dumnezeu este cap al acestei ierarhii. Creștinismul este religia iubirii nesfârșite, el nu are ca armă a sa decât dragostea împărtășită unii către alții și către Dumnezeu, care ne face tot mai uniți, care unire atrage după sine o singură respirație, cea în Dumnezeu. De aceea și părintele Stăniloae afirmă că, „creștinismul crede că orice altă unire cu dumnezeirea, deci aceea care nu se realizează prin Hristos și în Hristos, este o iluzie”. Un om care urmează lui Hristos nu este bazat pe imaginație, ci pe revelație.
Urcușul duhovnicesc sau progresul spiritual al persoanei umane este unul ce presupune ridicarea anumitor trepte, nu ușor de atins sau de menținut. Întreaga noastră ființă duce o luptă extraordinară împotriva patimilor, iar de la încolțirea în minte și până la făptuirea pătimașă, gândul celui ce se luptă trece prin mai multe faze:
momeala – care este o simplă noțiune sau imagine care iese la suprafața
minții și pătrunde în inimă;
însoțirea – fiind convorbirea minții cu noțiunea din câmpul cunoștinței în
mod pătimaș sau nepătimaș;
consimțământul – este înclinarea plăcută a sufletului spre acea închipuire;
robirea – este subjugarea violentă și involuntară a inimii;
lupta – care este echilibru! între forțele care se luptă, încleștare dintre
patimă și luptător;
patima – care exprimă ceea ce s-a ascuns și s-a imprimat cu pasiune în suflet vreme îndelungată .
Sfinții Părinți împărtășesc o adevărată știință a sufletului, a terapiei spirituale, pentru înfrânarea imperfecțiunilor firii, pentru lupta împotriva răului, întăriți de neobosita dorință de a fi asemenea cu Dumnezeu, de a se îndumnezei. Vom enumera o serie de Părinți filocalici care ne îndeamnă la o luptă în care ne desăvârșim gradat, iar toată această învățătură se identifică cu trăirea personală a acestora, fiind conduși în lupta duhovnicească la biruințe, până la nepătimire și îndumnezeire:
I. Evagrie Ponticul vede trei trepte ale desăvârșirii:
Practicarea virtuților și curățirea de patimi;
Contemplarea naturii;
Teologia – în care omul vine în contact direct cu Dumnezeu.
II. Dionisie Areopagitul ne prezintă o luptă care se realizează prin iluminare (elamsis) de sus în jos, care vine de la Dumnezeu, coborând prin cetele îngerești. La el, cele trei trepte sunt:
Curățirea de patimi (katharsis).
Iluminarea (fotismos) – aici omul curățit de patimi poate vedea din natură prezența Iui Dumnezeu în calitate de creator.
Desăvârșirea (teleiosis) – în această fază este posibilă unirea omului cu Dumnezeu, în ciuda depărtării sale de El, omul apropiindu-se potrivit treptei de desăvârșire pe care o poate atinge. De asemenea, Dionisie Areopagitul mai vorbește și de dragostea divină, de erosul divin, care îl poate scoate din obișnuință apropiindu-l de „întunericul divin”.
III. Varsanufie și Ioan Profetul – ei afirmând că „nesimțirea este moartea sufletului înainte de moartea trupului”. Cei doi monahi din Filocalie, pun accentul pe practică subliniind nevoia unui duhovnic, căruia să-i fie destăinuite cele mai mici gânduri, iar acest duhovnic trebuie să fie desăvârșit, să aibă discernământ (diacrisis) și har. Desăvârșirea în lupta duhovnicească se realizează după ei în iubire, care înseamnă respectarea poruncilor, tăierea voii, ascultarea și smerenia. Varsanufie cunoștea și o stare mistică mai înaltă, isihia (liniștea), termen prezent deja în viața monahală, căci Sf. Grigorie de Nazianz îl menționează într-o scrisoare către Sf. Vasile cel Mare, când îi spunea acestuia că îi este dor să trăiască iarăși în mănăstirea lui în isihie. A contempla adevărul este numai în isihie, acest fapt fiind și răsplată pentru virtute, în care ea, isihia, este concepută ca un stadiu superior al virtuții. Acești doi părinți ne îndeamnă să ne folosim și de invocarea numelui lui Hristos prin formula „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”, ei ferindu-se totuși de a o folosi unilateral, punând-o alături de psalmodie. După cum vedem, idealul după ei, nu este mistica teoretizată (gnoza), ci asceza chinovitică.
IV. Talasie Libianul – pentru el importantă este armonia dintre trup și suflet asigurată de minte; dualismul din om nu este un câmp de luptă, ci locul unei adevărate armonii, iar un rol important în realizarea armoniei depline îl are practicarea virtuților (praxis), iar manifestarea în exterior a acestei stări de armonie este isihia, care la el este identică cu contemplația.
V. Sf. Maxim Mărturisitorul – introduce elemente noi, dar schema urcușului duhovnicesc nu este alta decât cea a lui Evagrie Ponticul (praxis, fuziche și teologia), dar el subliniază practica care trebuie să aibă la cârmă iubirea. Acest complex să însoțească teoria până Ia capătul desăvârșirii, căci practica este o treaptă preliminară, dar niciodată o treaptă închisă. El vede două tipuri de viață creștină care duc la desăvârșire:
Bărbatul care face practica (aner practikos).
Bărbatul care face teoria (aner teoreticos).
Pentru aceste rațiuni, el stabilește sensuri duhovnicești (logoi), prin acestea, pentru fiecare lucru trebuie stabilită cea mai adâncă relație cu Dumnezeu, găsind sensuri nu numai în revelație, ci și în natură, în istorie, etc.
VI. Sf. Simeon Noul Teolog – și la acest Sfânt Părinte evoluția și biruințele duhovnicești cuprind trei trepte:
Curățirea de patimi, dobândirea de virtuți, nepătimirea.
Contemplarea rațiunilor dumnezeiești a lucrurilor – prin care omul revine la starea originară a naturii sale.
Unirea cu Dumnezeu prin Sfântul Duh.
El este un părinte original pentru faptul că a arătat cum poate omul veni în contact cu Dumnezeu încă din lumea aceasta. O notă aparte o formează accentul deosebit pus pe simțire, conștiință (pe care să o avem permanent judecător și să o urmăm), pe lumină și pe iubire.
VII. Nichita Stitatul – acest părinte era convins că se afla în permanență sub puterea Sfântului Duh fără să pună preț pe știința lumească. Stabilește și el trei trepte necesare pentru desăvârșire:
• Purificarea de patimi – care cuprinde asceza propriu – zisă, în care
facultățile noastre trebuie aduse la activitatea lor naturală, facultăți
ce trebuie reformate, astfel ca să nu primească decât impresiile esențiale ale lucrurilor. Fără asceză, sufletul nu este capabil să atingă treptele superioare.
Iluminarea (fotismos).
Viața contemplativă – este stadiul teologiei mistice, a Cuvântului, a Logosului, când este contemplată frumusețea Celui ce este.
VIII. Calist Catafygiotul – el consideră foarte important faptul de a iubi și de a fi iubit, ca legătură între Dumnezeu și suflet; condiția pentru a realiza aceasta este ca sufletul să se îndrepte către Dumnezeu Unul. Pentru om, ca fiu al lui Dumnezeu, viața lui nu este altceva decât un act de inteligență, iar inteligența se îndreaptă către Cel ce este infinit și nedefinit. Odată ajunsă la Dumnezeu Unul, inteligența nu mai are nevoie de cuvinte – starea este atinsă prin isihie; stadiul nu poate fi atins deodată, ci este nevoie de timp, asceză, diferite trepte de contemplare mistică.
IX. Nichifor din singurătate – este un părinte care ne îndeamnă la:
Paza minții (trezvia), ca să nu hoinărească prin gânduri străine de
Dumnezeu.
Adunarea minții în inimă, care poate fi adâncul propriu al întregii
ființe umane.
Menținerea mintii în inimă ce se poate dobândi prin păstrarea
continuă a amintirii lui Dumnezeu sau prin rugăciune neîncetată și
curată de alte gânduri; prin acesta amintire, mintea întâlnește în
inimă pe Dumnezeu însuși ca într-un alt cer.
Acest urcuș care este delimitat prin aceste trei mari trepte, este însăși vocația omului de a se depărta de patimile care îl robesc și de a se împreuna cu virtutea, căci „aceasta se află în suflet, în chip firesc, iar patimile sunt niște accidente și adaosuri reproșabile firii omenești”. De aceea realitatea vieții este una plină de calități care te arată tot mai liber și în același timp tot mai unit, tot mai legat de Dumnezeu. El se apropie de mine în măsura în care și eu doresc, dar mă și lupt să fiu mai aproape de El. Prin aceasta dau un sens adevărat vieții mele, făcând viața mea cu totul frumoasă, căci ea este frumoasă dacă voim și noi să fie, iar dacă noi nu-i dăm un sens real, ea e mai dură decât este în realitate. Adevărul pe care îl grăiesc acești părinți pe care i-am amintit cu privire la o reală valorizare a vieții și a persoanei, trebuie să te sensibilizeze, să te determine să ei o decizie cu tine însuți, să faci pași corecți într-o direcție corectă, care te poate însufleți mereu mai departe. O persoană care nu vrea să audă adevărul nu poate să i-l spună nimeni, oricâte insistențe s-ar face, pentru că este prinsă ca într-un clește de patimile ce te coboară în registrul inferior al existenței.
În ce privește aspectul moral al primei trepte, al ascezei, unii autori care au cercetat amănunțit opera părintelui Stăniloae, afirmă că atunci când părintele vede ca țintă de atins prin toată strădania ascetică și încordările ființei umane, comuniunea de iubire cu Dumnezeu și cu semenii, „atunci asceza tratează un fenomen eminamente etic”. Omul se dorește tot mai curat de orice l-ar putea împiedica de la ridicarea la un nivel de viață sau la mai multă viață. Iar „calea întoarcerii în asceză e cea a credinței ce conduce la o atitudine și o conduită de viață schimbate ale creștinului”. Ea ne ajută de a nu-i trata pe ceilalți ca pe niște obiecte sau mijloace de satisfacere a propriilor dorințe, sau mai rău a propriilor patimi. Și de asemenea de a nu folosi creația nu numai în mod egoist, dar și distructiv atât pentru ea însăși cât și pentru cei care i-au permanent contact cu ea. Privind și lumea ca pe o valoare, considerându-o de preț, atât ca și creație a lui Dumnezeu, cât și mijloc de a cultiva iubirea și cele mai bune relații între oameni, „omul nu se instituie ca pe stăpân al ei, nici nu devine sclavul ei, ci trăiește sentimentul că lumea îi este dăruită pentru ca el să o transfigureze prin iubire și lucrare”. Acest început al transfigurării lumii trebuie să înceapă cu noi înșine, prin lucrarea asupra trupului creat, prin asceză, curățirea de patimi și dobândirea virtuților. Asceza înseamnă reîntoarcerea persoanei spre autentic, renunțarea la falsele puteri de viață și orientarea Cel ce mă poate umple de conținut de viață și de dăruire continuă. „Asceza e o etică întrucât ea transformă și înnoiește comuniunea interumană precum și comuniunea individului cu Dumnezeu și desființează înstrăinarea prin păcatul distrugător de sine și de comunitate ca urmare a patimilor”. Prin urmare asceza la care mă supun va avea efect etic nu numai asupra persoanei în sine, dar și asupra întregului mediu social în care aceasta își duce existența, influențându-l. Rezultatul este nepătimirea, iar cel ce a ajuns la aceasta poate fi descris drept un cuvânt, un logos, un înțeles despre ceea ce înseamnă să devii tu însuți, să devii liber de orice ți-ar putea limita atitudinea corectă față de oameni, față de lipsurile și nevoile lor, față de lipsurile și nevoile tale. Asceza aduce o eliberare cu consecințe etice asupra vieții, aduce o viziune curată asupra mediului înconjurător, asupra oamenilor, asupra vieții personale, deturnând gândurile și actele egoiste. Asceza ca purificare și înnoire morală reprezintă „renașterea talentului etic al creației”.
Treapta a doua a urcușului duhovnicesc, cea a iluminării sau a contemplării rațiunilor din lucruri, are nevoie de realizarea integrală a celei dintâi. Purificarea, curățirea, dă posibilitatea omului la o cunoaștere curată, pură, lipsită de orice intenție egoistă sau pătimașă. Omul devine liber, iar mintea devine liberă și ea, lucrând curat la înțelegerea tuturor rațiunilor și la cunoașterea adevăratului sens al lor. Contemplarea lui Dumnezeu în natură este treaptă premergătoare a contemplării nemijlocite a Sa. Astfel se atribuie întregii creații și cugetării cu privire la ea un rol necesar și în același timp o importanță pentru realizarea omului. Părintele Stăniloae ne spune că „Existența lumii se vădește ca având, pe lângă alte rosturi, și pe acela de a ne exercita toate puterile sufletului în urcușul spre Dumnezeu. Dacă Dumnezeu ar fi voit să Se facă cunoscut dintr-o dată, direct, lumea lucrurilor ar fi lipsită de unul dintre rosturile ei”. De aici observăm că prin urcarea la această treaptă, ajungem nu numai la o cunoaștere a lucrurilor din natură, a lumii în general și la un comportament cu totul etic, iubitor față de ea, ci și la o cunoaștere a lui Dumnezeu prin ea, o experiență prin ea cu Dumnezeu. Etapa contemplării a privirii nepătimașă asupra lumii reprezintă restabilirea „talentului epistemologic al creației și se reîntemeiază deplina comuniune în cunoaștere între om ca logos și logoii și Logosul creației”.
Treapta ultimă la care poate accede omul este teoria, contemplarea directă a lui Dumnezeu sau îndumnezeirea. Aceasta le are ca premergătoare pe primele două și depinde de acestea pentru a ajunge la ea. Îndumnezeirea ca treaptă supremă a progresului spiritual, ne oferă posibilitatea realizării comuniunii celei mai depline cu Dumnezeu, a copleșirii persoanei umane de prezența Sa. Îndumnezeirea constituie „dogma centrală a Ortodoxiei”, ea nu este numai posibilă de realizat de fiecare om, dar a fost promisă omului de la începuturi. Noțiunea echivalentă întâlnită în Sfânta Scriptură este cea de asemănare. De fapt îndumnezeirea înseamnă deplina umanizare a omului în Dumnezeu, ce are ca model, țintă de realizat și forță de a lucra în noi acest model, pe însuși Hristos, Fiul lui Dumnezeu. „Iar Fiul lui Dumnezeu ni s-a făcut modelul cel mai înalt al binelui, model spre care înaintăm și niciodată nu ajungem să-l realizăm și noi. Hristos reprezintă modelul infinit al înaintării noastre, al înălțării noastre”. Numai făcându-se și Fiu al Omului, Iisus Hristos putea să constituie într-o singură persoană un model de om, o infinitate întrupată, care deschide orizontul unei înaintări veșnice, a fiecărui om, prin urmarea Lui . Deci, este model pentru că este Fiul lui Dumnezeu și, în același timp, este model pentru că este Fiul Omului. De aceea și modelul ce reprezintă mersul nostru pe calea unei îmbogățiri în ceea ce poate da valoare persoanei umane este însăși Iisus Hristos care este nivel infinit de înaintare. Aceasta nu ne duce numai la cunoașterea unui om așa cum ar constitui alte modele considerate în societatea umană, ci duce la cunoașterea lui Dumnezeu tocmai prin umanitatea Sa îndumnezeită. Noi nu Îl așezăm ca un model între alte modele, nu aducem în față mai multe variante arătând pe una ca fiind mai bună sau mai bine de urmat, ci creștinismul aduce lumii un model unic care se face și rămâne model, nu pentru că l-am declarat noi ca fiind ce era deja din veci, ci pentru faptul că a dorit ca să se înfățișeze pe sine ca singurul demn de urmat . O înaintare infinită având ca model o persoană nu se putea împlini decât dacă Cineva care nu e din această lume, un Dumnezeu care e din veci, care este iubitor, venea să se aducă într-un chip smerit și model de viață umană. Aceasta este minunea, când noi oamenii primim ca model de om nu un simplu om, ci pe Însuși Dumnezeu venit ca om.
Deși este nivelul infinit al înaintării noastre, Hristos este în același timp și limită, adică noi nu putem vedea dincolo de El, întrucât vederea noastră și întreaga existență umană se întinde până la Hristos și de la Hristos împreună cu El, în infinitatea personală care este El Însuși. Idealul sporirii nesfârșite a omului nu poate fi depășit de un altul, când idealul este cineva cu o existență infinit iubitoare care poate reprezenta în fața celui mai înalt for întreaga umanitate. Limita existenței umane este o limită infinită și dinamică, sau este dinamică pentru că este infinită, concentrată într-o persoană din veci ce ne poate duce prin participarea la ea la o viață îndumnezeită.
Plecând de aici putem spune că, „caracterul purificării morale și intelectuale ca premisă necesară a evenimentului mistic pledează pentru caracterul accentual etic al întregului proces al îndumnezeirii care se desfășoară în sine în mod dinamic și în permanentă dependență de acestea. [. . . ] îndumnezeirea nu trebuie separată de etică. Etica nu e țelul îndumnezeirii, ci îndumnezeirea e consecința eticii”. Această afirmație este în parte adevărată dar nu completă, deoarece îndumnezeirea nu este o simplă consecință a eticii, ci pe lângă aceasta implică mult mai multe care au o greutate mai mare. Mai întâi o persoană capabilă să poată face posibil acest lucru și în același timp să mă ajute. Apoi o persoană care să fie și om și să fi atins acest ideal la modul infinit al posibilității de realizare, inclusiv deschiderea posibilității tuturor oamenilor de a face același drum ca și ea. Implicarea omului pornit în realizarea îndumnezeirii persoanei sale nu numai etic, ci ființial, ca o moarte față de sine, o renunțare totală la tine însuți. Altfel spus morala sau etica este o condiție a îndumnezeirii, dar nu condiția îndumnezeirii, ci odată cu ea se adaogă și altele. „Când Părintele Stăniloae vede răul central în egofilia și egocentrismul care se exprimă în viața patimilor și distruge comuniunea între om și Dumnezeu și întreolaltă, iar țelul vieții creștine e tocmai restabilirea comuniunii prin mântuirea, înnoirea și transformarea omului, [. . . ] atunci îndumnezeirea devine o stare ideală nu numai epistemologică și mistică, ci și etică, și o încununare a eforturilor etic motivate din faza ascezei”. Părintele Stăniloae definește îndumnezeirea ca fiind „desăvârșirea și deplina pătrundere a omului de Dumnezeu”și de asemenea el vede două etape ale ei, una în sens larg care începe de la botez și alta de la depășirea limitei ultime a puterilor firii umane. Ambele pot fi numite îndumnezeire pentru că în ambele lucrează harul lui Dumnezeu în noi, dar și lucrarea harului lui Dumnezeu în noi are o dezvoltare. „Dacă în cursul urcușului spiritual al omului, până la dezvoltarea deplină a puterilor sale naturale prin colaborarea lor, harul dumnezeiesc n-ar da ajutor decât pe acela ca puterile naturale ale omului să se dezvolte până la limita lor, aproape că ar fi neîndreptățită numirea de îndumnezeire pentru acest proces, deși el se realizează cu concursul puterii dumnezeiești. Dar cum harul produce în om, chir în cursul acestui urcuș, și efecte care depășesc limita naturii pure, acesta e un motiv și mai important pentru care nu se poate refuza numele de îndumnezeire nici urcușului spiritual al omului dinainte de atingere limitelor ultime ale puterilor sale naturale”. Îndumnezeirea este un progres spiritual neîntrerupt care se sprijină pe o calitate a firii, aceea de chip care tinde să fie asemenea, dar care depășește marginile firii și nici nu este rod al ei, în sensul de perfecțiune morală. Cu toate acestea însă, „o viață duhovnicească fără consecințe etice ar rămâne trunchiată. Cu desconsiderarea dimensiunii etice îndumnezeirea ar rămâne fără eficiență exterioară. Transformarea omului ar rămâne limitată la relația individuală cu Dumnezeu”.
Aspectele etice ale progresului spiritual al omului au efecte considerabile asupra persoanelor care intră în contact cu o astfel de persoană, cât și asupra mediului natural sau cel de contact cu societatea. El poate determina omul la realizarea unor fapte sau atitudini care uimesc pe cei din jur, sau uneori și pe cel care le face pentru faptul că înainte se împotrivea cu totul pentru a le împiedica. Dar cel mai mult ne place să spunem la capătul lui dobândim dumnezeirea, sau ne facem dumnezei după har, dumnezei după participare, încât vom fi o lume de dumnezei în Dumnezeu sau împărați în Împăratul tuturor. „Așa vom fi toți în Dumnezeu și vom vedea toate în Dumnezeu, sau Dumnezeu va fi în toate și-L vom vedea în toate, fiind tot atât de reală prezența unitară a Lui în toate, pe cât de reale și de necontopite în Dumnezeu vor rămâne “toate” făpturile adunate în El”.
Concluzii
Sprijinul de care are nevoie omul pentru o tot mai mare realizare nu este numai cel pe care îl poate primi de la altul asemenea lui, nici cel ce și-l poate da singur, ci omul se poate realiza și menține ca realizare veșnic de împlinit prin Cineva care mai întâi îi oferă posibilitatea aceasta și îl susține, îl încurajează în același timp. De aceea am dorit să arătăm în lucrarea de față, că o morală care are ca bază revelația sau ca unic criteriu axiologic pe Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, nu-i mai lipsește nimic, ba poate arăta marea lipsă a persoanei umane prin bogăția morală inepuizabilă pe care o aduce El, nefiind însă numai atât. Morala creștină nu este o morală oarecare, sau o morală ca oricare alta, iar cine a înțeles-o astfel nu a aflat nimic nou pentru om. Ea este o morală care arată persoana umană lucrând faptele lui Dumnezeu sau fructificând faptele mântuitoare ale lui Hristos și pe Dumnezeu prezent în fapta omului, ca o descoperire a Lui prin ea. Totodată morala creștină este cea care se mărturisește singură, de aici și puținele lucrări care s-au făcut cu privire la ea, și sunt absolut sigur, că lumea întreagă, creștină și necreștină și-a dat seama de bogăția ei, nu din aceste cărți, ci din ceea ce practică creștinii, din faptele ce descoperă neprețuita bucurie a vieții în Hristos. Viața morală creștină nu se reduce numai la o atenție pentru omul care are nevoie, din bun simț, datorită unei experiențe similare pe care a-i avut-o și tu sau a-i putea să o ai, și nici măcar la o dorință de a întreține viața ori condițiile ei, ci ea vine să manifeste iubirea care nu are nici o limită în raportul existențial, ea vine să demonstreze credința.
Viața morală, denotă de asemenea, nu numai întrajutorare, ci și deschidere a persoanelor una față de cealaltă, sau unirea între ele pentru o cât mai strânsă unire cu Dumnezeu. Așadar ea înseamnă nu numai o unire a eforturilor umane, ci o unire a eforturilor umane cu bucuria ajutorului divin pentru a da contur acestor eforturi care au în vedere omul. Noi nu suntem singuri în ceea ce realizăm pentru ceilalți sau vrem să realizăm, nici în ceea ce dorim să realizăm pentru noi ca persoane, ci dovedim cea mai concretă unitate care poate contrazice sau care ne poate scoate din cercul strâmt al singurătății. Faptele noastre morale ne trag din individualismul care ne macină și ne atrag în cea mai strânsă unitate care se poate realiza între oameni, Biserica; fiind cea mai strânsă unitate prin unitatea de nedesfăcut a Persoanelor Sfintei Treimi. Biserica este valoarea unității tuturor, este casa lui Dumnezeu și poartă a cerului, este anticamera împărăției cerurilor și laboratorul învierii. Trăirea în interiorul ei ne determină la cele mai înalte acte morale care pot merge până la jertfa omului, iar între faptele noastre morale prin care dorim să ne unim tot mai mult cu Dumnezeu și între noi, un rol important îl are rugăciunea. Sfânta liturghie este cea mai puternică rugăciune pe care o poate înălța omul, este prilejul de care ne bucurăm de atenția cea mai mare din partea lui Dumnezeu, pentru faptul că îl dăruiește iarăși nouă pe Fiul Său, de fiecare dată jertfit pentru noi, fiind deodată și prilejul prin care luăm și noi putere de a ne jertfi unii pentru alții și lui Dumnezeu. Jertfa este cea mai puternică rugăciune, este cel mai de seamă act moral care poate fi săvârșit de un om, susținut de puterea jertfei lui Hristos. De la Sfânta liturghie plecăm cu impulsul și cu hotărârea de a realiza o viață morală cât mai fidelă credinței, dorind tot timpul de a împlini din ce în ce mai bine lucrarea noastră față de oameni. Ea ne pune înainte adevărul că persoana umană nu se va epuiza niciodată în pornirile sale morale oricât de multe și solicitante ar fi, ci descoperindu-ne aceasta ne dă și tăria, din puterea lui Hristos de a nu simți efortul depus, ci doar bucuria realizării. În același timp ne sunt arătate calitatea faptelor noastre, că ele nu vor trece cu vremea sau nu vor fi uitate, ci au o valoare eternă pentru om, denumind permanent o persoană care le-a săvârșit. De aceea timpul nu va avea efect asupra lor.
Viața morală creștină este una dinamică, prin aceasta nu vrem să spunem numai că ea este plină de acțiune întreprinsă pentru ajutorarea celor care sunt în lipsă, a celor lipsiți de suport material sau spiritual, ci ea este dinamică pentru că descrie și un progres al omului pentru sine, o realizare treptată a sa, o adăugare de conținut de viață, prin curățirea de patimile iraționale care îl robesc. Îndepărtarea patimilor are ascunsă în ea o dorință tot mai mare de realizare morală sau înaintare morală, pentru că orice patimă care a fost învinsă este și o ridicare morală, o treaptă mai înaltă moral. Cunoașterea naturii sau contemplarea ei este un nou altar de jertfa, urmată de o nouă treaptă care este unirea cu Dumnezeu sau îndumnezeirea. Progresul persoanei umane până la îndumnezeire este și un progres moral, în același timp, care nu va avea la orizont un capăt datorită Celui care are cuprinderea ei. Îndumnezeirea este un progres spiritual neîntrerupt care se sprijină pe o calitate a firii, aceea de chip care tinde să fie asemenea, dar care depășește „marginile”firii și nici nu este rod al ei, în sensul de perfecțiune morală. Insă viața duhovnicească, urcușul neîntrerupt al omului, dacă nu ar avea efect moral, ar suferi cea mai mare lipsă, s-ar vedea frânt elanul pornirii spre ceilalți, reducându-se numai la o întreținere cu Dumnezeu, fără o eficacitate cu adevărat reală, atât pentru cel ce urcă, cât și a celor care intră în relație cu el. Astfel va participa la dinamismul lumii, va încadra pe cât mai mulți în această mișcare ce nu se va opri niciodată, nici măcar dincolo de moarte. Acolo de fapt este adevăratul dinamism, când vom fi cu toții încorporați în Dumnezeu.
Ființa umană își trăiește cu adevărat umanitatea, sau și-o realizează cu adevărat, în măsura în care trăiește în universul Treimii, deschis nouă de Hristos care este arhetip al acestei umanizări. Acest arhetip oferă fiecărui om posibilitatea unei comunicări fundamentale, care dă conținut plin de viață și în același timp idealul formativ sau de îndeplinit, pentru o etică de relație structurată în interiorul Bisericii. Aici „fiecare subiect conștient aflându-se în legătură ontologică cu alt subiect conștient, are în sine un dinamism dialogic, o tensiune dialogică, prin care subiectele se susțin reciproc într-un proces spiritual de desăvârșire”. Aceasta îi oferă omului șansa de a se angaja într-un orizont al comuniunii, în care creșterea spirituală personală se hrănește din persoana celuilalt, iar celălalt regăsește ca sursă a propriei sale vieți și persoana care i se adresează.
Bibliografie
Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române , București,1991.
***Liturghier, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2000.
***Ceaslov, Ediția a III-a , Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române , București, 1979.
***Cântările Sfintei Liturghii și alte cântări bisericești, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române , București, 1992.
***Credința Ortodoxă, Editura Trinitas, Iași, 2000.
***Triod, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București, 2000.
Grigorie de Nyssa, Sfântul, Despre desăvârșire, Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 30, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1998.
Idem, Despre viața lui Moise, Editura Sfântul Gheorghe Vechi, 1995.
Vasile cel Mare, Sfântul, Scrieri partea I, Părinți și Scriitori bisericești, vol. 17, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1986.
Cabasila, Nicolae, Tâlcuirea Dumnezeieștii Liturghii, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1997.
Academia Română, Institutul de Linvistică „Iorgu Iordan”, Dicționarul Explicativ al Limbii Române, Editura Universul Enciclopedic, București, 1998.
Braniște, Ene, Pr. Prof. Dr., Braniște, Ecaterina, Prof, Dicționar Enciclopedic de cunoștințe Religioase, Editura Diecezană Caransebeș, 2001.
Bria, Ion, Pr. Prof. Dr., Dicționar de Teologie Ortodoxă, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1997.
Păcurariu, Mircea, Pr. Prof, Dicționarul Teologilor Români, Editura Univers Enciclopedic, București, 1996.
Andrutsos, Hristu, Sistem de morală, Editura Tipografiei Arhidiecezane, Sibiu, 1947.
Braniște, Ene, Pr. Prof. Dr., Participarea la Liturghie, Editura România creștină, București, 1999.
Idem, Biserică și Liturghie în opera „Mystagogia" Sfântului Maxim Mărturisitorul, Ortodoxia, nr. 1, 1981.
Idem, Liturgica Generală, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galați, 2002.
Breck, John, Pr. Prof., Darul sacru al vieții, Editura Patmos, Cluj Napoca, 2001.
Bria, Ion, Pr. Prof. Dr., Liturghia după Liturghie, Editura Athena, București, 1996.
Christos Yannaras, Libertatea Moralei, Editura Anastasia, București, 2002.
Clement, Olivier, Întrebări asupra omului, trad. de Ierom. Iosif Pop și Pr. Ciprian Spân, Editura Episcopiei Ortodoxe Române Alba-lulia, 1997.
Constantin, Galeriu, Jertfa și Răscumpărare, Editura Harisma, București, 1991.
Evdokimov, Paul, Taina iubirii, sfințenia unirii conjugale în lumina tradiției ortodoxe, Editura Christiana, București, 1994.
Idem, Vârstele vieții spirituale, Editura Christiana, București, 2003.
Mladin, Nicolae, Mitropolit, Dr., Bucevschi, Orest, Prof. Diac. Dr., Pavel, Constantin Prof. Dr., Zăgrean, Ioan Prof. Diac. Dr., Teologia Morală Ortodoxă, pentru facultățile de teologie, vol. I, Editura Reîntregirea, Alba- Iulia, 2003.
Moldovan, Ilie, Pr. Conf, Sfânta Liturghie ca icoană a împărăției lui Dumnezeu și însemnătatea ei în viața religios-morală a creștinului ortodox, Ortodoxia, nr. l, 1982.
Nellas, Paneyotis, Omul-animal îndumnezeit, Editura Deisis, Sibiu, 2002.
Petraru, Gheorghe, Pr., Lumea, creația lui Dumnezeu, Editura Trinitas, Iași, 2002.
Pop Bistrițeanul, Irineu, Chipul lui Hristos în viața morală a creștinului, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2001.
Popa, Gheorghe, Pr. Prof., Introducere în teologia morală, Editura Trinitas, Iași, 2003.
Idem, Lege și iubire, Editura Trinitas, Iași, 2002.
Idem, Teologie și demnitate umană, Editura Trinitas, Iași, 2003.
Idem, Comuniune și înnoire spirituală în contextul secularizării lumii moderne, Editura Trinitas, Iași, 2000.
Popa, Ioasaf, Protos., Învățătura ascetică a Sf. Ioan Scărarul, în Studii Teologice, nr. 3-4,1958.
Popescu, Emilian, Prof. Dr., Curs de bizantinologie, susținut la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” din Iași, la secția Teologie Pastorală, anul II, 2002.
Spidlik, Tomas, Spiritualitatea Răsăritului Creștin, II. Rugăciunea, Editura Deisis, Sibiu, 1998.
Teșu, C. Ioan, Pr. Conf. Dr., Virtuțile creștine, cărări spre fericirea veșnică, Editura Trinitas, Iași, 2001.
Idem, Omul – Taină Teologică, Editura Christiana, București, 2002.
Idem, Lumea, rugăciunea și asceza în teologia Părintelui Stăniloae, Editura Trinitas, Iași, 2003.
41. Thunberg, Lars, Omul și Cosmosul în viziunea Sfântului Maxim Mărturisitorul, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1999.
Lucrări ale Pr. Prof. Dumitru Stăniloae
A. Lucrări în volum
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ascetica și mistica Bisericii Ortodoxe, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2002.
Idem, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1987.
Idem, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Editura Omniscop, Craiova, 1993.
Idem, Iisus Hristos, Lumina lumii și îndumnezeitorul omului, Editura Anastasia, București, 1993.
Idem, Rugăciunea lui Iisus și experiența Duhului Sfânt, Editura Deisis, Sibiu, 2003.
Idem, Sfânta Treime sau la început a fost iubirea , Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1993.
Idem, Spiritualitate și Comuniune în Liturghia Ortodoxă, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1986.
Idem, Studii de teologie dogmatică ortodoxă, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1991.
Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, ediția a-II-a, București, vol. II, 1996.
Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, ediția a-II-a, București, vol. I, 1997.
Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, ediția a-II-a, București, vol. III, 1997.
Idem, Trăirea lui Dumnezeu în ortodoxie, Editura Dacia, Cluj Napoca, 2000.
B. Traduceri
54. Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii, sau Culegere din Scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăța, lumina și desăvârși, vol. I, Editura Humanitas, București, 1999.
Filocalia sfintelor nevointe ale desăvârșirii. . . , vol. III, Editura Harisma, București, 1994.
Filocalia sfintelor nevointe ale desăvârșirii . . . , vol. IV, Editura Harisma, București, 1994.
Filocalia sfintelor nevointe ale desăvârșirii. . . , vol. VIII, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1979.
Filocalia sfintelor nevointe ale desăvârșirii…, vol. XI, Editura episcopiei Romanului și Hușilor, 1990.
Mărturisitorul, Maxim, Sfântul, Ambigua, Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 80, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1983.
Idem, Epistole, Părinți și Scriitori Bisericești, scrieri partea a-II-a, vol. 82, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1990.
Idem, Mystagogia, cosmosul și sufletul, chipuri ale bisericii, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2000.
C. Studii și Articole
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Biserica în sens de locaș și de largă comuniune în Hristos, Ortodoxia, XXXIV, nr. 3, 1982.
Idem, Cântarea liturgică comună mijloc de întărire a unității în dreapta credință, Ortodoxia, XXXIII, nr. l, 1981.
Idem, Chipul lui Dumnezeu și responsabilitatea lui în lume, Ortodoxia, XXV, nr. 3, 1973.
Idem, Chipul lui Hristos în Biserica Răsăriteană: Iisus Hristos darul și Cuvântul suprem al lui Dumnezeu, Ortodoxia, XXV, nr. 1, 1973.
Idem, Comunitate prin iubire, Ortodoxia, XV, nr. 1, 1963.
Idem, Conținutul creștin al rugăciunii către Iisus Hristos, Ortodoxia, XLIII, nr. 2, 1991.
Idem, Creația ca dar și Tainele Bisericii, Ortodoxia, nr. 1, 1970.
Idem, Credință și logică, Revista Teologică, XXIX, nr. 12, 1939.
Idem, Cultul Bisericii Ortodoxe, mediu al lucrărilor Sfântului Duh asupra credincioșilor, Ortodoxia, XXXIII, nr. 1, 1981.
Idem, Darul lui Dumnezeu către noi, Mitropolia Moldovei și Sucevei, fără număr, 1970.
Idem, De ce suntem ortodocși, Teologie și Viață, LXVII, nr. 4 – 8, 1991.
Idem, Despre binele comun și unele virtuți creștine, Mitropolia Banatului, nr. 4-5, 1964.
Idem, Din aspectul sacramental al Bisericii, Studii Teologice, XVIII, nr. 9-10, 1966.
Idem, Dinamica creației în Biserică, Ortodoxia, XXIX, nr. 3-4, 1977.
Idem, Drumul cu Hristos Mântuitorul prin Tainele și sărbătorile Bisericii Ortodoxe, Ortodoxia, XXVIII, nr. 2, 1976.
Idem, Dumnezeu și timpul, Revista Teologică, nr. 12,1937.
Idem, Ierarhia darurilor și treptele rugăciunii, Ortodoxia, nr. 3, 1983.
Idem, Învățătura ortodoxă despre mântuire și concluziile ce rezultă din ea pentru slujirea creștină în lume, Ortodoxia, XXIV, nr. 2,1972.
Idem, Jertfa lui Hristos și spiritualitatea noastră prin împărtășirea de ea în Sfânta Liturghie, Ortodoxia, XXXV, nr. 1, 1983.
Idem, Legătura dintre Euharistie și iubirea creștină, Studii Teologice, XVII, nr. 1-2, 1965
Idem, Legătura între evlavie și teologie în Biserica Ortodoxă, Mitropolia Olteniei, XXXVI, nr. 1-2, 1984.
Idem, Liturghia comunității și jertfa interioară în viziune filocalică, Ortodoxia, XXX, nr. 1-2, 1978.
Idem, Liturghia, urcuș spre Dumnezeu și poartă a cerului, Mitropolia Banatului, XXXI, nr. 1-3,1981.
Idem, Mărturisirea dreptei credințe prin rugăciunile preotului însoțite de răspunsurile credincioșilor ca pregătire pentru înfăptuirea jertfei Euharistice și a împărtășirii de ea, Mitropolia Banatului, nr. 1, 1982.
Idem, Modurile prezenței lui Hristos în cultul Bisericii, Mitropolia Banatului, nr. 7-8, 1982.
Idem, O direcție nouă de activitate bisericească : asistența socială, Glasul Bisericii, nr. 9, 1948.
Idem, Persoana și individul-două entități diferite (interviu cu Lidia Ștefănescu), Studii Teologice, nr. 5-6, 1993.
Idem, Rugăciunile pentru alții și sobornicitatea Bisericii, Studii Teologice,
XXII, nr.1-2, 1970.
Idem, Servire și proexistență, Glasul Bisericii, XXII, nr. 11-12, 1963.
Idem, Sfânta Treime – creatoarea, mântuitoarea și ținta veșnică a tuturor credincioșilor, Ortodoxia, nr. 2, 1986.
Idem, Sfânta Treime, structura supremei iubiri, Studii Teologice, XXII, nr. 5-6, 1970.
Idem, Sfântul Duh în revelație și în Biserică, Ortodoxia, nr. 2,1974.
Idem, Sinteză eclesiologică, Studii Teologice, VII, nr. 5-6, 1955.
Idem, Slujitori ai lui Dumnezeu, slujitori ai oamenilor, Biserica Ortodoxă Română, LXXXVIII, nr. 3-4, 1970.
Idem, Starea primordială a omului în cele trei confesiuni, Ortodoxia, VIII, nr. 3, 1956.
Idem, Teologia Euharistiei, Ortodoxia, XXI, nr. 3, 1969.
Idem, Transparența Bisericii în viața sacramentală, Ortodoxia, XXII, nr. 4, 1970.
D. Lucrări despre opera sau viața Pr. Prof. Dumitru Stăniloae
Bartoș, Emil, Conceptul de îndumnezeire în teologia lui Dumitru Stăniloae, Editura Cartea Creștină, Oradea, 2002.
Bielawski, Maciej, Părintele Dumitru Stăniloae, o viziune filocalică despre lume, Editura Deisis, Sibiu, 1998.
Costa de Beauregard, Marc-Antoine, Dumitru Stăniloae, Mică dogmatică vorbită, dialoguri la Cernica, Editura Deisis, Sibiu, 2000.
Dumitrescu, Sorin, 7 dimineți cu Părintele Stăniloae, Editura Anastasia, București, 1992.
Frunză, Sandu, Experiența religioasă în opera lui Dumitru Stăniloae, Editura Dacia, Cluj Napoca, 2001.
Henkel, Jurgen, Îndumnezeire și etică a iubirii în opera părintelui Dumitru Stăniloae, Editura Deisis, Sibiu, 2003.
Ionescu Stăniloae, Lidia, Lumina faptei din lumina cuvântului, Editura Humanitas, București, 2000.
Înregistrare video cu Părintele Stăniloae, iulie 1993.
Petcu, Liviu și Herea, Gabriel, Lumina din inimi, Spiritualitate isihastă în traducerea și tâlcuirea Părintelui Stăniloae, Editura Trinitas, Iași, 2003.
Volum omagial Părintele Dumitru Stăniloae în conștiința contemporanilor. Mărturii, evocări, amintiri, Editura Trinitas, Iași, 2003.
Volum omagial, Editor Arhim. Ioanichie Bălan, Omagiu memoriei Părintelui Dumitru Stăniloae, fără loc și an.
Volumul omagial Persoană și comuniune, Prinos de cinstire Pr. Prof. Acad. Dumitru Stăniloae, Editura Arhiepiscopiei Sibiului, Sibiu, 1993.
CUPRINS
Argument 1
Introducere
Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, teolog model peste veacuri prin viața și opera sa 2
Capitolul I
I. 1. Noțiunea de liturgic și liturghie 8
I. 2. Noțiunea de morală, viață morală și implicațiile sale 10
I. 3. Izvorul și temeiul vieții morale creștine 15
I. 4. Darul lui Dumnezeu Tatăl adus oamenilor 22
Capitolul II
II. 1. Omul, unitatea de cea mai mare valoare pentru Dumnezeu,îmbogățit și adâncit în El 31
II. 2. Conținutul persoanei și progresul nesfârșit al ei 39
II. 3. Caracteristici sau calități ale persoanei umane 45
Capitolul III
III. 1. Biserica, spațiu în care se actualizează vocația preoțească și liturgică a omului 57
III. 2. Cele trei înțelesuri ale Bisericii și implicațiile lor 66
III. 2. 1. Locașul bisericesc propriu zis 69
III. 2. 2. Creația cosmică, biserică în devenire și persoana umană ca
preot în ea 73
III. 2. 3. Ființa umană, ca biserică și persoana umană ca preot în ea 79
III. 3. Omul, ființă liturgică și euharistică 84
III. 4. Credincioșii Bisericii și participarea lor liturgică la dinamismul
lumii 91
Capitolul IV
IV. 1. Timpul liturgic: un timp deschis spre veșnicie 102
IV. 2. Sfânta Liturghie orizont de respirație și edificare morală 110
IV. 3. Sfânta Euharistie și iubirea creștină 122
IV. 4. Hristos prezent și altfel decât euharistic 132
IV. 5. Liturghia Bisericii și liturghia interioară 144
IV. 6. Progresul spiritual al omului – un aspect moral 153
Concluzii 168
Bibliografie 172
Cuprins 181
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Dimensiunea Liturgică a Vieții Morale Creștine în Teologia Părintelui Dumitru Stăniloae (ID: 167174)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.