Dimensiunea Liturgica a Bisericii Oglindita In Educatia Religioasa

CUPRINS

Capitolul I Introducere………………………………………………………………………………………….5

Capitolul II Sfintele Taine elemente fundamentale constitutive și dinamice ale vieții liurgice a Bisericii…………………………………………………………………………………………………..7

2.1 Mântuitorul Iisus Hristos – izvorul Sfintelor Taine……………………………………….8

2.2 Ce sunt Sfintele Taine?……………………………………………………………………………13

2.2.1 Botezul ca Taină……………………………………………………………………….16

2.2.2 Mirungerea ca Taină…………………………………………………………………19

2.2.3. Euharistia ca Taină…………………………………………………………………..21

2.2.4. Sfânta Taină a Spovedaniei……………………………………………………….25

2.2.5. Preoția ca Taină……………………………………………………………………….27

2.2.6. Sfânta Taină a Cununiei……………………………………………………………29

2.2.7. Sfânta Taină a Maslului……………………………………………………………30

2.3 Importanța și valoarea Sfintelor Taine………………………………………………………31

2.4. Roadele Sfintelor Taine…………………………………………………………………………36

Capitolul III Sugestii metodice pentru predarea Sfintelor Taine în învățământul preuniversitar……………………………………………………………………… 48

3.1. Metode didactice tradiționale………………………………………………………………….49

3.1.1. Expunerea didactică…………………………………………………………………49

3.1.2 Conversația euristică…………………………………………………………………50

3.1.3. Alte tipuri de conversații…………………………………………………………..51

3.1.4. Metoda învățării prin descoperire………………………………………………52

3.1.5. Reflecția personală…………………………………………………………………..54

3.1.6. Observația………………………………………………………………………………55

3.1.7. Demonstrația didactică…………………………………………………………….56

3.1.8. Exercițiul didactic……………………………………………………………………56

3.2. Metode didactice moderne……………………………………………………………………..57

3.2.1. Munca în grup…………………………………………………………………………58

3.2.2. Metoda asaltului de idei (brainstorming-ul)…………………………………59

3.2.3. Cubul de completare…………………………………………………………………61

3.2.4. Diagrama Venn a asemănărilor și deosebirilor……………………………..64

3.2.5. Experimentul……………………………………………………………………………66

3.2.6. Metoda observației……………………………………………………………………66

3.2.7. Metoda anchetei……………………………………………………………………….67

3.2.8. Știu / Vreau să știu / Am învățat…………………………………………………67

3.2.9. Predicțiile în perechi…………………………………………………………………68

3.3.0. Gândiți – lucrați în perechi –comunicați……………………………………..68

Capitolul IV Cercetarea pedagogică privind rolul Sfintelor Taine în educația religioasă a elevilor…………………………………………………………………………………….69

4.1. Elaborarea designului cercetării………………………………………………………………69

4.1.1. Introducere……………………………………………………………………………..69

4.1.2. Obiectivele cercetării………………………………………………………………..70

4.1.3. Ipoteza cercetării……………………………………………………………………..70

4.1.4. Locul și perioada desfășurării cercetării………………………………………70

4.1.5. Eșantionul de conținut………………………………………………………………70

4.1.6. Eșantionul de subiect………………………………………………………………..71

4.1.7. Tipul experimentului didactic…………………………………………………….72

4.1.8. Desfășurarea propriu-zisă a experimentului…………………………………72

4.1.9. Formularea concluziilor finale……………………………………………………77

Anexe:

Test de evaluare 1……………………………………………………………………………..78

Test de evaluare 2 …………………………………………………………………………….80

Proiect didactic 1 ……………………………………………………………………………..82

Proiect didactic 2 ……………………………………………………………………………..93

Bibliografie ………………………………………………………………………………………………101

CAPITOLUL I

INTRODUCERE

În Biserica Ortodoxă, învățământul religios este unul dintre elementele constitutive ale întreitei activități desfășurate de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, alături de sfințirea vieții și conducerea credincioșilor pe calea mântuirii. Fiind practicat de la început pe cale orală, el a primit denumirea de cateheză, de la cuvântul neo-testamentar “katihein” care are sensul de: a face să răsune, a spune ceva de la loc înalt, a anunța o veste, a anunța pe cineva prin viu grai (Luca 1, 4; Fapte 18, 25; 21,21; Romani 2, 18; Galateni 6,6.).

De-a lungul timpului, acest învățământ s-a realizat sub diferite forme, în funcție de contextul istoric și religios al fiecărei perioade, ajungând până în zilele noastre sub forma învățământului pe clase și lecții. Atitudinea Bisericii Ortodoxe față de învățământ a fost întotdeauna pozitivă, considerându-l o obligație fundamentală pentru fiecare membru al ei. Convingerea sa constă în principiul pedagogic că nimeni nu poate fi desăvârșit dacă nu-și luminează mintea cu ajutorul învățăturii care trezește sentimente înalte și determină voința spre realizarea faptelor bune.

Religia, ca obiect de studiu, se încadrează în aria curriculară „Om si societate”. Ea urmărește, alături de celelalte discipline componente, formarea personalității în concordanță cu valorile creștine și dezvoltarea de caractere moral-creștine în spiritul dreptei credințe. Atât în școala generală, cât și în liceu, studiul religiei își propune atingerea următoarelor obiective cadru:

-cunoașterea și iubirea lui Dumnezeu ca fundament al mântuirii și desăvârșirii omului;

-cunoașterea și folosirea adecvată a limbajului din sfera valorilor religioase;

-cunoașterea învățăturilor Sfintei Scripturi, a tradițiilor religioase și a istoriei Bisericii;

-formarea virtuților creștine și consolidarea deprinderilor de comportament moral-religios;

-educarea atitudinilor de acceptare, înțelegere și respect față de cei de alte credințe și convingeri.

La realizarea acestor obiective se ajunge prin diferite tipuri de activități, dintre care cel mai frecvent utilizată este lecția de religie. Acesteia i se alatură și alte forme, precum: vizite la mănăstiri; participarea la conferințe duhovnicești; întâlniri cu tineri de alte confesiuni și credințe, rase, naționalități; participarea la acțiuni de caritate în orfelinate, azile sau spitale, împreună cu membrii altor confesiuni sau credințe religioase; organizarea unui cerc de religie.

În general, activitatea religioasă din școală are puncte comune cu alte discipline în ceea ce privește principiile didactice după care se călăuzește, metodele și procedeele utilizate. Apar și aspecte specifice, care vor fi orientate de către educator conform unui plan și unor metode bine precizate. Educația , în general, este posibilă în toate perioadele vieții omenești. De asemenea, și educația religioasă . Omul mereu poate fi supus modelării prin educație, poate fi condus spre cele bune. De aceea, un aspect important, cu implicații în dezvoltarea ulterioară a elevului și, în același timp, în realizarea cu succes a educației religioase în școală, este respectarea particularităților de vârstă și individuale ale elevilor

La realizarea educației religioase sunt chemate toate cadrele didactice să contribuie prin aplicarea și desfășurarea interdisciplinară a învățământului (prin literatură, istorie, arte sau chiar științe exacte) să informeze și să formeze în perspectiva cultivării sentimentului religios în rândurile elevilor. Aceasta presupune ca însuși cadru didactic din școală, să fie un credincios convins și care știe să lupte permanent cu ideea că Dumnezeu este în noi și alături de noi și că El este cel care ne ajută să învingem mai ușor greutățile vieții.

Prin căderea în păcat, omul a pierdut comunicarea harică cu Dumnezeu și a intrat în moarte sufletească și osândă veșnică, ajungând într-o stare în care mântuirea realizabilă prin propriile noastre puteri era imposibilă. Dumnezeu însă, în nemărginita Sa bunătate și înțelepciune a găsit cel mai potrivit mijloc al izbăvirii omului de rău, hotărând Întruparea Fiului Său pentru mântuirea lumii (Efeseni 2, 4-5).

Am ales să prezint în această lucrare câteva aspecte despre Sfintele Taine, întrucât Sfintele Taine sunt mijloacele prin care harul dumnezeiesc se împărtășește credincioșilor în Biserică.

Sfintele Taine sunt tot atatea mâini ale dragostei dumnezeiești întinse nouă pentru a putea birui obstacolele ce stau în fața urcușului nostru duhovnicesc, a creșterii noastre în viața în Hristos. Denumirile multiple, pe care le poartă, indică tot atâtea lucrări, pe care harul Duhului Sfânt le revarsă asupra ființei noastre sufletești.

Valoarea și importanța lor deosebită pentru mântuire rezidă în caracterul lor mai mult decât simbolic, cu totul real, al actului care se săvârșește asupra credinciosului.

De aceea mi s-a părut necesar și plăcut să dezvolt această temă care ocupă în învățătura ortodoxă un loc de frunte.

CAPITOLUL II

SFINTELE TAINE ELEMENTE FUNDAMENTALE CONSTITUTIVE ȘI DINAMICE ALE VIEȚII LITURGICE A BISERICII

Mântuitorul Hristos încorporează în Sine pe oameni, făcându-i mădulare ale Trupului său, prin Tainele Bisericii în Biserică. Cel ce săvârșește această încorporare și creștere în Hristos a oamenilor este Hristos însuși prin Duhul Său în Biserică, la epicleza Bisericii făcută cu ajutorul Duhului Sfânt, care este prezent și lucrează în ea fără întrerupere de la Cincizecime. Duhul lui Hristos ni se împărtășește exclusiv în Biserică și din Biserică și ne face Biserică a lui Hristos, în felul acesta încorporarea în Hristos ne face Biserică a lui Hristos în felul acesta încorporarea în Hristos ne face accesibil și lucrător în noi pe Duhul, dar acest lucru nu este posibil fără lucrarea Duhului care este în biserică.

Tainele și viața lui Hristos în oameni vin prin Duhul Lui care este prezent cu El în Biserică și care revarsă continuu și de sus, prin Hristos, Capul Bisericii, viața Dumnezeiască asupra Bisericii și în credincioși. În Biserică, Tainele au rostul de a preface treptat existența credincioșilor după chipul Omului-Hristos-Dumnezeu. În acest proces fiecare Taină își are rolul ei deosebit de al celorlalte, dar toate stau într-o strânsă legătură internă și se implică reciproc. Botezul este începutul vieții celei noi a omului în Hristos, pe care îl face mădular al Trupului lui Hristos, Biserica, după care urmează creșterea și desăvârșirea, dar nu în afara Bisericii, ci în Biserică. Nimeni nu se poate apropia și împărtăși cu Trupul și Sângele lui Hristos, dacă nu a primit în prealabil Botezul și Mirungerea în Biserică sau dacă, după ce le-a primit, nu rămâne în Biserică păstrând și trăind adevărul de credință încredințat de Hristos Bisericii Sale.

Toate Tainele comunică aceeași energie dumnezeiască a lui Hristos cel înviat și proslăvit ca om, dar nu toate la fel, în mod indistinat ci din bogăția fără sfârșit a vieții dumnezeiești, „numai ceea ce se potrivește cu starea credinciosului, așa cum din puterile și destoiniciile sale părintele comunică copiilor ceea ce îi este de trebuință și poate primi la fiecare vârstă. Toată energia lui Hristos cel înviat și înălțat s-a revărsat în umanitatea Lui și a ridicat-o la această stare prin faptul central al morții, al jertfei Sale, care continuă ca o fire sau ca moarte mistică în fața Tatălui. Energia dumnezeiască din umanitatea Sa are calitatea de energie a jertfei, de trăirea bogăției copleșitoare a prezenței lui Hristos în dispoziția tatălui Lui dăruirii Tatălui.”

Starea de continuă moarte tainică cu Hristos și de umplere de viață lui Dumnezeu, are formă eclezială. Mântuirea însăși, de altfel, are o formă eclezială adică nu se poate obține în afara Bisericii.

„Biserica este mântuirea sub formă vizibilă, ea este semnul umplut de realitatea pe care ea o semnifică.” În Biserică și împreună cu Biserica noi ne mântuim, căci cine nu are Biserica drept mamă nu poate avea pe Dumnezeu drept Tată. De asemenea, și Sfântul Ciprian afirmă: „extra eccleziam nulla salus.”

2.1. MÂNTUITORUL IISUS HRISTOS – IZVORUL

SFINTELOR TAINE

Scopul final al vieții creștinului este mântuirea sufletului, iar mântuirea se realizează prin asumarea în mod subiectiv a roadelor jertfei Mântuitorului de pe Cruce și participarea la viața harică a Bisericii. Biserica noastră crede și mărturisește că „mântuirea nu se finalizează în moartea lui Hristos pe cruce „…ci în unirea lui Hristos cu oamenii ce cred în El, pentru ca ei să poată muri păcatului și învia”, pentru Dumnezeu. E evident că mântuirea realizată de Hristos obiectiv, trebuie însușită subiectiv de către fiecare persoană.. însușirea subiectivă a mântuirii aduse de Hristos e de fapt unirea Lui cu noi în Sfintele Taine ale Bisericii. Hristu Andrutsos lămurește necesitatea Tainelor astfel: „necesitatea lor pentru toți spre mântuire, rezultă din instituirea lor dumnezeiască. Odată ce Dumnezeu a legat harul Său de anumite acte, este evident că lipsa Tainelor echivalează cu lipsa mântuirii, și fiecare credincios este dator să primească Taina cunoscută ca leac al stării în care se găsește.”

Hristos ține Biserica prin Taine, căci în ele e prezentă în toată plenitudinea ei, persoana Sa dumnezeiască. Prezența și lucrarea directă a lui Hristos în Sfintele Taine e pusă în evidență și de faptul că „harul Tainelor e energia necreată a lui Hristos, sau lucrarea lui. În fiecare Taină, El își retrăiește și iradiază în credincios trăirea și puterea unei alte stări prin care a ridicat El umanitatea Sa, până la înălțimea și îndumnezeirea ei deplină.”

Sfintele Taine prezintă o continuitate neîntreruptă în viața Bisericii, încă de la începuturile acesteia. „Instituirea lor dumnezeiască de la Hristos Însuși, precum și săvârșirea lor, începând cu ziua Cincizecimii de către Apostoli și urmașii lor episcopii și de către preoți, constituie elementul principal al ființei Tainelor, arătându-le ca acte de putere ale lui Dumnezeu și mijloace ale prezenței și ale lucrării lui Hristos în Biserică și în mădularele ei, prin Duhul Sfânt.”

Vedem în Sfintele Taine o pregustare a veșniciei, o împărtășire personală de dumnezeirea lui Hristos. Nicolae Cabasila evidențiază valoarea absolută a Tainelor din perspectiva veșniciei, zicând că: „viața în Hristos începe și se dezvoltă în viața pământească, însă desăvârșirea ei se atinge abia când ajungem în cea viitoare.” Așadar, Sfintele Taine devin o „garanție a dobândirii vieții viitoare, pentru că dacă ele ni L-au împărtășit acum pe Hristos iar noi L-am primit cu vrednicie, atunci îl vom avea sau ne vom împărtăși de el în chip deosebit.” Pornind de la considerarea valorii deosebite a Sfintelor Taine ca mijloc de mântuire, Nicolae Cabasila afirmă că puterea și măreția lor e atât de mare, încât întrece și creația: „atât e de mare puterea Tainelor lui Dumnezeu, încât întrece chiar și stelele de pe cer … de aceea oricât ar fi de frumoase, de multe și de mărețe făpturile zidite de Dumnezeu, ele sunt departe de înțelepciunea și nesfârșita pricepere a Făcătorului lumii, care poate face lucruri și mai desăvârșite în frumusețe și măreție.”

Este îndeobște cunoscut că Biserica este Trupul lui Hristos și plenitudinea de viață a Duhului Sfânt (Efeseni 1, 23), căreia „Hristos Însuși, capul ei, i-a dat puterea și mijloacele vizibile de împărtășire a mântuirii realizate de El pentru întregul neam omenesc, prin Întruparea, Patimile, Jertfa pe Cruce și Învierea Sa din morți. Astfel, Hristos înviat și slăvit a asumat realități pământești ca să se împărtășească pe Sine Însuși și lucrarea Sa dumnezeiască” prin ele pentru mântuirea noastră, posibilitatea acestei asumări fiind dată de Întruparea Sa ca om.

Actele de împărtășire a lui Hristos, după cum am mai afirmat, sunt Tainele Bisericii, Biserica fiind ea însăși o taină și anume o „Taină sursă generală și principală a altor taine ca una care participă direct la taina originară care este Hristos, fiind extensiunea și prelungirea în timp sau mediul de iradiere al lui Hristos,” Taina întâlnirii personale a lui Dumnezeu cu omul și al mântuirii omului.

Prin Sfintele Taine, Hristos cel Înviat trimite Duhul Său cel Sfânt să ungă și să consacre pe cei ce cred, pentru a-i face părtași la Paștele, moartea și Învierea Sa, ca membri ai Trupului Său tainic. Arhiereul cel ceresc, deschide prin aceste porți ale harului intrarea în rai: „Căci când a intrat în aceste Sfinte ale Sfintelor, în locul nostru, jertfă înaintea Tatălui ceresc, Mântuitorul lumii a luat cu Sine și pe cei ce vor să fie părtași îngropării Sale, necerându-le să moară în chip firesc ca și El, ci doar să mărturisească moartea Domnului prin Botez și să-L vestească prin ungerea cu sfântul Mir și prin împărtășirea cu Sfânta Taină ce se săvârșește pe altarul Bisericii, unde, în chip neînțeles, oamenii mănâncă Trupul celui ce a murit și a înviat. Așa că, după ce i-a făcut să intre pe porțile Împărăției Sale, Domnul îi și încoronează pe cei ce îi urmează.

Și aceste porți sunt cu mult mai însemnate și mai de folos pentru sufletul nostru decât chiar porțile raiului, căci acestea din urmă nu se deschid nimănui dacă nu a trecut înainte prin cele dintâi”.

Baza generală a Tainelor Bisericii este credința că „Dumnezeu poate lucra asupra creaturii în realitatea ei vizibilă.” „Spiritul dumnezeiesc poate nu numai să producă modificări cu mult mai mari asupra energiei din care se alcătuiesc formele lumii, ci și să producă această energie, ca un efect al energiei Lui spirituale, imprimând în ea potențial formele ce se vor actualiza la vremea lor, sau așa zisele « rațiuni » ale lucrurilor, de care vorbesc Sfinții Părinți.”

La baza concepției despre Sfintele Taine ale Bisericii Ortodoxe stă încrederea în putința lucrării Duhului dumnezeiesc al lui Hristos printr-un om asupra altui om, prin mijlocirea trupurilor și a materiei dintre ele, în ambianța Bisericii, ca Trup tainic al lui Hristos. Prin mâna omului se scurg puteri spirituale asupra altui om, dar puterea ce o transmite omul prin trupul său nu e numai a spiritului și a trupului său, ci e și o putere cu mult mai mare ce străbate prin ele. Este puterea Duhului dumnezeiesc, cu care omul se pune de acord și căruia i se deschide prin credință, în ambianța Bisericii.

„În Taină nu se poate trasa o frontieră între mișcarea omului care lucrează și puterea Duhului Sfânt”, dar mișcarea si lucrarea sunt rodul conlucrării între voința umană deliberativă și har.

Odată ce a primit harul în ea, voința umană nu mai este singură, de sine, ci e penetrată și modelată de har, adică este în comuniune cu Hristos cel lucrător în om. Voința umană, soarbe din iubirea lui Hristos, susținută de voința Lui față de noi, pentru a se umple ea însăși de iubire. Iată deci că dialogul dintre voința lui Hristos și voința noastră este un dialog al iubirii; al iubirii desăvârșite a lui Hristos infuzate nouă prin Sfintele Taine și al iubirii sau voinței noastre în creștere, căci spune Nicolae Cabasila „…iubirea este virtutea voinței. Când deci după toată călăuzirea și purtarea de grijă a voinței, Dumnezeu cere roade, este vădit că El rămâne în voința noastră și că depune în ea puterea și dispoziția spre bine. Deci și Botezul de aceea ni l-a dat și de aceea l-a instituit între celelalte Taine, ca să facă în noi voința bună…Și toată puterea Tainelor și viața cea nouă e pentru voință. ”

Sfintele Taine revarsă în om viața divină, adică energiile dumnezeiești ale Sfintei Treimi, sălășluite în umanitatea Fiului și coborâte în noi prin Duhul Sfânt. Ele au rostul de a preface treptat existența credincioșilor după chipul Omului-Hristos. În acest proces, fiecare taină își are rolul ei deosebit de al celorlalte, dar toate stau în legătură internă întreolaltă.

Ele toate comunică același Duh, aceeași energie divină a lui Hristos cel înviat și proslăvit ca om, dar nu toate la fel, ci din oceanul acestei energii, ceea ce se potrivește cu starea credinciosului. „Toată energia lui Hristos cel înviat și înălțat s-a revărsat în umanitatea Lui și a ridicat-o la această stare prin faptul central al morții, prin faptul jertfei Sale, care continuă ca oferire sau ca moarte mistică în fața Tatălui. Energia dumnezeiască din umanitatea Sa are calitatea de energie a jertfei, e trăirea bogăției copleșitoare a prezenței lui Hristos în dispoziția totalei Lui dăruiri Tatălui. De aceea toate efluviile de har ce ni se conferă nouă credincioșilor prin diferitele taine, izvorăsc din această continuă stare de jertfă, care este în același timp o continuă plinătate de viață a lui Hristos ca om și produc în noi aceeași stare; și numai întrucât produc aceeași stare ne și mântuiesc. ”

Prin fiecare taină participăm la toate actele mântuitoare ale Domnului, sau la Domnul înviat în care sunt concentrate toate faptele mântuitoare ale Sale, energia tuturor. Dar, întrucât inima acestor acte este moartea și Învierea, prin toate Tainele participăm la moartea și Învierea Lui, însă în grade diferite.

Trup tainic al lui Hristos, Biserica împlinește sfințirea și mântuirea noastră; Biserica este „Trupul Lui, plinirea Celui ce plinește toate întru toți” (Efeseni I, 23); Biserica este o prezență vie, teandrică, constituită dintr-o comuniune de persoane umane cu Dumnezeu prin Hristos în Duhul Sfânt, ea fiind trupul iar credincioșii mădularele „Capul este întreg în tot corpul și fiecare mădular al corpului se simte aparținând lui Dumnezeu întreg, dar capul rămâne cap, mădularele rămân mădulare și trupul rămâne trup, dar nici unul dintre acestea nu poate fi ceea ce este decât păstrându-se în existență, ca atare și celelalte. ” tot ceea ce se petrece în Biserică își are ca inițiator Capul ei, care este Hristos. Tainele sunt ale Bisericii și tot Biserica săvârșește Tainele pe care Hristos le-a instituit.

Sfintele Taine realizează și exprimă totodată Biserica ca și comunitate sobornicească și sacramentală a oamenilor. “Articularea Sfintelor Taine în viața Bisericii și a oamenilor o face credința Bisericii de care depinde însăși lucrarea mântuitoare a acestora. Credința Bisericii…ține de fidelitatea acesteia față de Sfânta Scriptură și față de Sfânta Tradiție. ”

Am arătat că Biserica este Taină, sursă a Tainelor căci în ea Hristos îi încorporează pe credincioși în Sine, extinzându-se în ei prin Duhul Sfânt. Astfel, “dacă Biserica este sacrament sau taină în sensul de uniune realizată între Dumnezeu și totalitatea credincioșilor, Tainele, ca acte, sunt mijloace prin care se extinde și se menține continuu această legătură care constituie ființa Bisericii. ” Tainele sunt acte ale Bisericii totodată aceasta însemnând că „prin ele acționează și Hristos dar și Biserica sau Hristos din și prin Biserică. Biserica nu e numai un rezultat al sacramentelor ci și condiție a lor. ”

Totodată Tainele ca și dăruiri multiple și continue ale lui Hristos prin Duhul Sfânt în Biserică sunt și prilejul chemării și pogorârii Duhului Sfânt „după Cincizecime, Duhul Sfânt este acela care menținând-o ca pe un sacrament în totalitatea ei, o face, datorită acestei calități, sursă a actelor sacramentale, însă și rezultat mereu înnoit al lor, ceea ce pune în evidență faptul că Biserica, având în ea pe Hristos din care iradiază continuu Duhul, continuă în același timp să primească pe Duhul, să fie îmbogățită, înnoită și împrospătată de El prin sacramente. ”

Concluzia este aceea că, odată intrată în istorie la Cincizecime, Biserica este prin Hristos în Duhul Sfânt condiție a Tainelor dar și rezultat al lor, fiindcă este condiție a lor. De aceea, în afară de Biserică nu pot fi Taine și ele trebuie săvârșite în Biserică, întru puterea lui Hristos și prin sfințiții slujitori ce au puterea de a transmite harul dumnezeiesc prin Taine.

2.2. Ce sunt Sfintele Taine?

Încercând o definire a Tainelor, zicem că „Tainele sunt eminamente creștine: ele sunt lucrarea eficace a harului, izvorând din umanitatea îndumnezeită a lui Hristos, care se împărtășește, ca anticipare a Împărăției Sale eshatologice, printr-un rit de sfințire săvârșit de către slujitorii bisericești în și prin puterea Duhului Sfânt.” Referindu-se la modul în care harul divin acționează asupra eului nostru prin Taine, Sfântul Maxim Mărturisitorul zice: „Căci Cuvântul făcându-mi-se mie om, îmi lucrează mie toată mântuirea, dându-mi prin ale mele cele proprii Lui după fire, mie celui prin care s-a făcut om. Și așezându-se în situația celui ce pătimește pentru mine, scoate la arătare ale Sale proprii.” Prin Sfintele Taine „Hristos Însuși se prelungește … cu actele Lui mântuitoare până la noi.”

Referindu-ne la noțiunea Sfintelor Taine, vom spune că ea „stă în legătură cu înțelesul obișnuit al cuvântului Taină, sau Mister.

Iar în acest înțeles obișnuit derivă din cel etimologic, vine de la închide ceva și mai ales organul de împărtășire.”

În general, numirea de Taine comportă două înțelesuri:

Tainele sunt în primul lor înțeles „lucrurile și acțiunile sfinte care … simbolizează idei și sensuri nepătrunse de mintea noastră omenească.” În această categorie încadrăm: „crucea, faptele Revelației dumnezeiești și dogmele de credință ale Bisericii, precum: planul din veci al mântuirii omului, întruparea Mântuitorului, Răscumpărarea, Învierea și a doua venire a Domnului.”

În cel de-al doilea înțeles Tainele desemnează acțiunile sfințitoare prin puterea harului divin, săvârșite de către Biserică. Aceste lucrări le numim Taine, deoarece ele împărtășesc harul divin necreat ce emană din Ființa lui Dumnezeu și care rămâne nesesizat de mintea omenească prin simțuri.

Deși Biserica posedă pe lângă cele șapte Sfinte Taine și alte lucrări sfințitoare în cadrul cărora prin invocarea harului dumnezeiesc are loc sfințirea fie a apei, fie a firii înconjurătoare, fie a necuvântătoarelor, totuși considerăm că cele șapte Taine, „sunt … manifestările cele mai importante ale puterii sacramentale inerente Bisericii.” Putem afirma așadar că „orice Taină include o acțiune de sfințire, dar nu orice acțiune de sfințire este și o Taină. Aceasta comportă voința lui Dumnezeu ca actul acesta să aibă loc, actul însuși, iar în al treilea rând mărturisirea Bisericii că a fost primită această taină.”

Numim lucrările sfințitoare ale Bisericii Taine și în măsura în care adevăratul lor săvârșitor este Dumnezeu, preotul fiind doar mijlocitorul între Dumnezeu și oameni. Hristos, în calitatea lui de Dumnezeu și Om, e săvârșitorul nevăzut al Tainelor și aceasta pentru că prin umanitatea Sa plină de dumnezeire poate ridica prin mijloacele harice natura noastră căzută. Tainele devin astfel „acte prin care Hristos recapitulează în Sine ca Biserică pe oamenii despărțiți de Dumnezeu și întreolaltă, dacă ei cred în El. Tainele au astfel o funcție unificatoare.”

Dacă Hristos e săvârșitorul nevăzut al Tainelor „atunci rezultă că ele au pe lângă partea văzută și o parte nevăzută. Partea nevăzută a unei Taine constă în « împărtășirea harului nevăzut al Duhului Sfânt », iar partea văzută „o formează lucrurile, cuvintele și actele slujbei” Fără să neglijeze partea văzută a unei Taine, părintele Stăniloae subliniază faptul că esența ei nu stă în mărirea și nici în cuvintele rostite sau gesturile săvârșite, luate în ele, ci dimpotrivă, Taina o constituie „întâlnirea în credință a celor două persoane în ambianța Bisericii plină de Duhul Sfânt și în atingerea trupească între cele două persoane, odată cu mărturisirea prin cuvintele credinței lor: a unueia care săvârșește Taina și a alteia care o primește.”

Punctul de plecare în primirea unei taine de către orice creștin este „credința că Dumnezeu poate lucra asupra creaturii în realizarea ei vizibilă” iar „înțelesul general al Tainei este unirea lui Dumnezeu cu creatura.” Lucrul acesta devine de netăgăduit, dacă se are în vedere cuvântul rostit de Mântuitorul, după instituirea Tainei Sfântului Botez: „Cel ce va crede și se va boteza se va mântui” (Matei, 18, 20). Prin credință, primitorul unei Sfinte Taine săvârșite în mod nevăzut de Hristos Însuși, sau se deschide lucrării lui.”

Sfintele Taine pun în evidență și valoarea deosebită a trupului, acesta deoarece el este purtătorul sufletului. Sfințirea trupului prin Sfintele Taine e echivalentă cu sfințirea sufletului, căci sufletul e îmbrăcat în „tunicile de piele” ale trupului.” Vorbim astfel de o reciprocitate între suflet și trup și în virtutea acesteia „orice influență primită de trup poartă marca sufletului … deci și stările de curățenie primite de la Hristos prin Taine aduc cu ele atât în trup, cât și în suflet, calitatea dobândită de curățenie.”

Biserica Ortodoxă a mărturisit întotdeauna șapte Sfinte Taine: Botezul, Mirungerea, Euharistia, Pocăința, Maslul, Nunta și Hirotonia. Primele trei Taine ale Bisericii se numesc Taine ale inițierii, pentru că toate trei se săvârșesc împreună asupra catehumenului ce primește credința creștină.

Sfintele Taine sunt acte care transfigureaza chipul desfigurat al omului căzut în păcat. Acest înțeles îl are și textul Sfântului Apostol Pavel, care spune: „Privind ca în oglinda, cu fața descoperită, Slava Domnului ne prefacem în același chip din slavă în slavă, ca de la Duhul Domnului” (II Corinteni 3, 18).

Și într-adevăr, Sfintele Taine sunt oglinda prin care privind cu credință, dar și cu fața descoperită, ne împărtășim de chipul slavei Fiului lui Dumnezeu, căci noi, ca ființe create după chipul lui Dumnezeu, suntem chemați să devenim chip a lui Dumnezeu, să ajungem la asemănarea cu El.

Sfintele Taine sunt cele prin care noi căpătăm puterea ca să urmăm Domnului pe muntele Taborului, din slavă în taină, din slavă în slavă. Dar întâlnirea cu fiecare Sfântă Taină presupune o pregătire prealabilă, căci pregătirea și împlinirea este ceea ce dă ritm vieții Bisericii. Efort si bucurie, străduință și sărbătoare, între aceste două puncte se desfășoară întreaga viață creștină.

Sfintele Taine sunt durerile și bucuriile prin care Hristos ia chip în noi. Astfel, devenim și noi împreună, dar și fiecare în parte, trup tainic al Mântuitorului nostru. Devenim toți temple ale Duhului Sfânt dar și toți împreună un trup tainic în înțeles de Biserică. Prin Sfintele Taine devenim totodată hristofori, prin participarea noastră ca părți la întreg.

Despre Sfintele Taine se poate spune ceea ce Mântuitorul spunea despre Sine; ele sunt: „Calea, Adevărul și Viața”, pentru că El însuși este în ele, cu puterea Sa. Prin calea deschisă de ele ajungem la realități mântuitoare care duc la viață veșnică (Ioan, 17, 3). În ele aflăm pe Hristos mereu prezent în jertfa Sa și în slava Sa cea de după Înviere, Îl aflăm credincios făgăduințelor Sale făcute Sfinților Apostoli și prin ei tuturor oamenilor: „Și iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului” (Matei 28, 20).

Sfintele Taine sunt sinteza cea mai minunată a pedagogiei divine pornite în căutarea oii celei pierdute, omenirea căzută în păcat. Ele sunt o scară a lui Iacov ce duce către Dumnezeu, cu puterea coborâtă de la El, dar și cu participarea efortului nostru de zi cu zi.

Sfintele Taine sunt „pulsul” Bisericii, sunt „punte” între cer și pământ, pe care credinciosul urcă spre a ajunge la asemănarea cu Dumnezeu.

2.2.1. Botezul ca Taină

Botezul este o Taină instituită de Mântuitorul Iisus Hristos după învierea Sa din morți, atunci când a spus Apostolilor: „Datu-Mi-Sa toată puterea în cer și pe pământ. Drept aceea mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh,” (Matei 28, 19) și „cel ce va crede și se va boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi.” (Marcu 16, 16)

A boteza „baptizo” înseamnă etimologic „a scufunda în apă.” A boteza „în Hristos sau în numele (persoana) Domnului Iisus Hristos „este: a fi scufundat „în Hristos” ca într-o atmosferă spirituală, care ne învăluie toată ființa.”

Botezul este poartă de intrare în creștinism și implicit și în Biserică întrucât: „De nu se va naște cineva din apă și din Duh, nu va putea să intre în Împărăția lui Dumnezeu” pentru că „ce este născut din trup, trup este; și ce este născut din Duh, duh este.” (Ioan 3, 5-6).

Fiind prima Taină a Bisericii (Botezul) dă dreptul primitorului să se împărtășească de harul care se dăruiește prin celelalte Sfinte Taine.

„Botezul este un dar de la Dumnezeu – continuă pe de altă parte sfântul Nicolae Cabasila -, o harismă pentru că ce-ar putea aduce ca al său omul până nu s-a născut.

„Viața morală a creștinului își are rădăcinile în Sfânta Taină a Botezului care ne dăruiește oarecum zestrea pe care s-o fructificăm de-a lungul vieții noastre pământești:” „botezul e cel care ne dă însăși ființa și trăirea noastră întru Hristos, prin ea oamenii pășesc la viață.”

Săvârșitorul acestei Taine este preotul sau episcopul; numai în caz de urgență din temerea de moarte a celui ce are să primească Botezul această Taină poate fi săvârșită de orice alt membru al Bisericii.

După partea văzută, Sfinți Părinți numesc Botezul; baie, izvor sfânt, apă iar după partea nevăzută o numesc: luminare, taina luminării, harismă, curățare, sfințire, renaștere în Dumnezeu, naștere spirituală, sigiliul lui Hristos, sigiliul credinței, etc.

Iar după partea văzută și nevăzută în același timp Sfinții Părinți numesc Botezul: baie tainică, baie mântuitoare, baia pocăinței și a cunoștinței, baia renașterii, baia vieții veșnice, taina apei, etc.

Botezul creștin cu apă și cu Duh Sfânt, prin afundarea întreită, în numele Sfintei Treimi, înseamnă participarea la moartea și învierea lui Hristos (Ioan 3, 5). Comuniunea cu Hristos este prin esență, comuniunea cu moartea Sa dar și cu învierea Sa, căci zice Sfântul Apostol Pavel: „A nu știți că toți câți în Hristos Iisus ne-am botezat, pentru moartea Lui ne-am botezat? Deci ne-am îngropat împreună cu El, în moarte prin botez pentru ca precum Hristos a înviat din morți prin slava Tatălui, așa să umblăm și noi întru învierea vieții. Căci dacă am fost altoiți pe El prin asemănarea morții Lui, atunci vom fi părtași și ai învierii lui.” (Romani 6, 3 – 5)

„Ce lucru străin și minunat! – exclamă Sfântul Chiril al Ierusalimului. Am înviat cu toate că n-am murit cu adevărat, n-am fost îngropați cu adevărat și nici nu am fost răstigniți cu adevărat. Imitarea este închipuire. Iar mântuirea în realitate. Hristos a fost răstignit cu adevărat, a fost îngropat cu adevărat și a înviat cu adevărat. Pe toate acestea ni le-a dăruit spre a câștiga în realitate mântuirea, cu toate că n-am participat la patimile Lui decât prin imitare. Cât este de covârșitoare iubirea Sa de oameni! Hristos a primit în preacuratele Lui mâini și picioare cuie și a suferit, iar mie îmi dăruiește, fără să sufăr, fără să mă doară, mântuirea prin participarea la durerea Sa.”

Prin urmare Taina Botezului este începătura vieții în Hristos pentru că ea dă viață și trăire oamenilor și anume singura viețuire adevărată, după Dumnezeu dar fără să exercite vreo constrângere asupra voinței noastre. „Căci stă în puterea omului de-a căuta soarele ori de a închide ochii în fața luminii de a veni la Hristos și a trăi viața Lui, ori de a rămâne în afara lui Hristos și a Bisericii.”

Având scopul de a șterge păcatul strămoșesc, și de a reda chipul lui Dumnezeu în cel botezat, Botezul nu se repetă, fiindcă aceste stări nu pretind o repetare: păcatul strămoșesc nu mai poate reapărea, iar chipul lui Dumnezeu ca efect al Sfântului Botez rămâne în cel botezat, chiar dacă acesta refuză să colaboreze cu harul spre a ajunge la asemănarea lui Dumnezeu.

Botezul nu se mai poate repeta, după cum a dată s-a săvârșit moartea Domnului, tot astfel o dată trebuie să ne botezăm.

Sfântul Apostol Pavel vorbește de: „un Domn, o credință și un botez” (Efeseni 4, 5) la fel și în Mărturisirea de credință este specificat: „mărturisesc un botez spre iertarea păcatelor.”

Botezul copiilor datează chiar din timpul Sfinților Apostoli. Pruncii se nasc fără păcate personale, dar nu „fără trupul virtual al păcatului.” Iar botezul nefiind numai „jertfa păcatelor” ci și „înfiere”, cu atât mai mult Duhul Sfânt va locui în cei ce nu au păcate personale prin Botez, Hristos urmând a fi tot mai mult cunoscut prin trăirea lor în comunitate.46 Mântuitorul s-a întristat când copii erau opriți să vină la El: „Lăsați copii să vină la Mine și nu-i opriți” (Marcu 10, 14): și luându-i în brațe I-a binecuvântat punându-și mâinile peste ei(Marcu 10, 16). Mântuitorul I-a socotit a fi măsură a intra în Împărăția lui Dumnezeu: „A unora ca aceștia este Împărăția Lui Dumnezeu” (Marcu 10, 14), „De nu vă veți întoarce și nu veți fii ca pruncii nu veți intra în Împărăția lui Dumnezeu” (Matei 18, 3), „Cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este mai mare în Împărăția lui Dumnezeu” (Matei 18, 4). Mântuitorul a lăsat să se înțeleagă că prin lepădarea lor de sine, prin puterea lor de comuniune pruncii sunt cei mai apropiați de chipul lui Dumnezeu, ai căror îngeri văd mereu fața Tatălui (Matei 18, 10). Purtând chipul lui Dumnezeu în trup, Mântuitorul se socotește pe Sine a fi ca pruncii: „Cine va primi un prunc ca acesta în numele Meu, pe Mine Mă primește” (Matei 18, 5). Mântuitorul mai spune despre prunci că ei „cred în El” (Matei 18, 6), că vin la El și că ei trebuie doar „smintiți de către cei mari” (Matei 18, 6). Mântuitorul nu I-a socotit pe prunci cu nimic scutit de Botez pentru că, cu privire la ei n-a retras nimic din afirmațiile privitoare la necesitatea Botezului: „De nu se va naște cineva din apă și din Duh …” (Ioan 3, 5), „Ce se naște din trup, trup este.” (Ioan 3, 6)

2.2.2. Mirungerea ca Taină

Sfânta Taină a Mirungerii a fost întemeiată de Mântuitorul Hristos. Ea a fost săvârșită încă din primele zile ale Bisericii de către Sfinții Săi Apostoli. Ungerea cu Sfântul Mir se săvârșește imediat după Taina Botezului de către preot, care unge părțile principale ale trupului celui botezat

Taina ungerii cu Sfântul Mir își are originea sa simbolică, ne spune Sfântul Chiril al Ierusalimului, în însăși faptele petrecute la râul Iordanului cu Mântuitorul. Așa precum Iordanul, Sfântul Duh s-a pogorât asupra Mântuitorului în chip substanțial, tot așa și celor botezați li s-a dat ungerea, antetipul aceluia prin care a fost uns Hristos. Acesta este Duhul Sfânt despre care vorbea Fericitul Isaia în profeția lui: „Duhul Domnului este peste mine, pentru că El ne-a uns.” (Isaia 61, 1)47

Mirungerea este taina împărtășirii darurilor și harismelor Duhului Sfânt săvârșită prin invocarea Duhului Sfânt și ungerea cu Sfântul Mir, prin care cel nou botezat este pecetluit ca „preot” și „rege” în preoția universală a Bisericii (Ioil 2, 28; Fapte 2, 17): „după aceea, desigur – zice Sfântul Ambrosie, te-ai ridicat la preot; ia seama ce a urmat. Acesta este mirul de care și Solomon spune: „mir vărsat pe numele tău, pentru aceea te-au îndrăgit fecioarele și te-au tras la ele” (Cântarea Cântărilor 1, 2). De asemenea David spune: „Ca mirul pe cap, care coboară pe barbă, pe barba lui Aaron” (Psalm 132, 2). Asemenea harului duhovnicesc prin ungerea cu Sfântul Mir suntem unși pentru Împărăția lui Dumnezeu.”48

Taina Mirungerii „e un fel de continuare a Botezului” ca o desăvârșire: „ pentru că ceea ce rămâne după botez, – ne spune tot Sfântul Ambrozie – se face ca o desăvârșire atunci când la invocarea preotului se revarsă Duhul Sfânt, Duhul Înțelepciunii și al înțelegerii, Duhul sfatului și al puterii, Duhul cunoașterii și al evlaviei, Duhul temerii de cel sfânt ca cele șapte virtuți ale Duhului.”

Ca și Botezul Mirungerea a fost preînchipuită în vechiul Testament mai întâi de Aaron, care a fost uns cu mir, pentru a deveni arhiereu (Levitic 4, 5) iar mai târziu de Solomon, care pentru aceea a fost uns, semnul supremei consacrări (3 Regi 1, 39, 45).

Taina Mirungerii este strâns legată de Taina Botezului, „desăvârșind latura pozitivă a lui – trezirea la noua viață – completând spălarea spirituală a omului prin ungerea lui, adică curățirea prin strălucire.”49 Această legătură se cunoaște ținându-se seama de ea la administrarea Tainelor încă din primele secole creștine, Apostolii Domnului urmărind îndeaproape ca noii veniți la credință să se împărtășească din ambele, fără separare, (Fapte 8, 14 – 17; 19, 1 – 6) și ei au lucrat întotdeauna după învățătura mântuitoare auzită de la Învățătorul Hristos – „Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns …” (Luca 4, 18)117 – precum și după cum L-am văzut trăind lucrarea mântuirii, cum, „Tatăl, care L-a hotărât mai dinainte Mântuitor al întregii lumi” l-a uns prin Duhul Sfânt, după cum zice Sfântul Apostol Petru: „Pe Iisus cel din Nazaret, pe care L-a uns Dumnezeu prin Duhul Sfânt.” (Fapte 10, 38).

Săvârșitorii Sfintei Taine a Mirungerii sunt episcopul și preotul. Nici un alt membru al clerului și nici un simplu laic creștin nu au dreptul să administreze această Sfântă Taină.

La fel cum la botez apa sfințită acționează atât asupra trunchiului cât și asupra sufletului și aici în Taina Sfântului Mir se unge trupul, iar sufletul își primește sfințenia prin Duhul Sfânt.

Fiind „un izvor de trăire și de lucrare”50, „prin taina Mirului ne facem părtași la darurile cele dumnezeiești”51, „ne facem și noi asemenea cu Unsul Domnului”52.

Canonul 48 al Sinodului din Laodicee (364) prevede ca după botez cel iluminat să fie „Uns cu Mir” și făcut părtaș al Sfintelor Taine.53 În alteritatea personală a fiecărui „uns”, Biserica vede o nouă posibilitate de realizare și manifestare a vieții celei adevărate a harismelor Duhului Sfânt, și în același timp chipul lui Hristos care eliberează și restructurează viața în plinătatea modului de existență dumnezeiască.

2.2.3. Euharistia ca Taină

Toți Sfinții Evangheliști și Sfântul Apostol Pavel atestă instituirea Sfintei Euharistii la Cina cea de Taină. Mai mult chiar, Mântuitorul a și poruncit Apostolilor: „Aceasta să o faceți întru pomenirea Mea.”

Instituită de Însuși Iisus în joia Patimilor Sale, Euharistia este săvârșită acum duminica, zi în care Dumnezeu, schimbând întunericul și materia, a creat lumea, iar Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, în aceeași zi a și înviat din morți.54

Prin Euharistie, Cuvântul lui Dumnezeu se adresează omului și creației nu ca interpretare din afară, așa cum se întâmpla în Vechiul Testament, ci ca „trup” adică interior propriei noastre experiențe în calitatea pe care o avem de parte a creației.

În mod principal Euharistia se dă pentru viața de veci, deci pentru ridicarea deasupra vieții pământești.

Se numește așa – Euharistia – zice Nicolae Cabasila și pentru faptul că Domnul nostru Iisus Hristos, Care a săvârșit-o cel dintâi ne-a predat săvârșirea ei nu cerând, ci numai mulțumind Tatălui. (Matei 26, 26-27)

Cu aceste cuvinte Euharistia este mulțumirea pe care Biserica o înalță („Sus să avem inimile”) lui Dumnezeu pentru toate câte a făcut pentru noi în Iisus Hristos și în Duhul Sfânt.

Euharistia arată că Adevărul nu este ceva care privește doar ființa umană, ci are dimensiuni cosmice profunde.

Ea este Taina Împărăției ce se săvârșește prin înălțarea și intrarea Bisericii în sfânta Sfintelor cerești.55

Prin actul de „rememorare” comunitară, comunitatea creștină îl aduce pe Hristos în mijlocul ei și astfel devine ea însăși „locul” Teofaniei și Muntele cel Sfânt.

Primirea lui Hristos cel euharistic este izvor de putere și înțelegere a învățăturii revelate.

Euharistia Îl revelează pe Hristos Adevărul ca „vizită” și „Chivot” (Ioan 1, 14) al lui Dumnezeu în istorie și creație pentru ca Dumnezeu să poată fi „contemplat” în slava Adevărului Său și „participat” în comuniunea Sa de viață.56

În Euharistie hrănim făptura noastră pentru intrarea în comuniunea deplină cu Hristos57, astfel că Hristos trăiește în noi și ne ajută să câștigăm lupta”58

Hristos este real prezent cu trupul și Sângele Său jertfit și înviat în Euharistie, pentru că numai prin aceasta putem muri și învia și noi împreună cu El59 „Sfintele Daruri se dau, într-adevăr prin trup celor ce încă viețuiesc în trup, dar ele pătrund mai întâi în substanța sufletului și prin suflet trec în trup.”60

Unirea deplină între Hristos și noi, realizată prin Euharistie, e mărturia supremei iubiri a lui față de noi și aceasta e baza comunicării desăvârșite între El și noi.61

„Dacă prin singura atingere a trupului său – zice Sfântul Chiril al Alexandriei- El a mirificat ceea ce era corupt „cum nu vom avea parte de o evloghie (euharistie) nimificatoare mai degrabă când o și gustăm.”62

Euharistia este legată de Botez și Mirungere precum și de celelalte Taine ale Bisericii, ca una ce realizează plenar comunicarea omului cu Dumnezeu și face din cei botezați și miruiți Trupul lui Hristos, cel cu multe mădulare și în care unii altora sunt mădulare în Hristos, Capul Bisericii (Romani 12, 5; I Corinteni 12, 14, 20, 25-27). Această poziție centrală a Euharistiei în viața Bisericii și în viața credincioșilor, membrii ai Bisericii, și deci în viața în Hristos, care implică Îndumnezeirea progresivă a omului este surprinsă în toată întinderea și adâncimea ei, pentru prima oară în spectrualitatea creștină, în general și ortodoxă în special, de Nicolae Cabasila. Câteva ilustrații ale acestei idei sunt absolut necesare cu această ocazie. Hristos se află în toate Tainele. El este și Ungerea și Botezul și hrana noastră fiind de față și lucrând și în cei ce săvârșesc aceste Sfinte taine, împărtășindu-le din darurile sale. În fiecare Taină, însă Hristos este prezent în alt chip „pe cei botezați îi curăță de întinăciune păcatului și întipărește în ei din nou chipul său și în cei miruiți face mai lucrătoare puterile Duhului, a căror comoară s-a făcut trupul său prin Ungere…așa la Sfânta masă … Mântuitorul schimbă întru-totul sufletul săvârșitorului Tainei, împrumutându-i însuși personalitatea Sa, iar noroiul care primește vrednicie de împărat nu mai este nori, ci se preface în Însuși trupul împăratului…”63 și în noi toți care ne apropiem de Sfântul Potir, „prin Împărtășire Hristos rămâne întru noi și noi întru El.”64

Împărtășindu-ne cu Trupul și Sângele Său, „Hristos ne umple sufletele străbătându-ne toate adâncurile și toate ieșirile învăluindu-ne din toate părțile … El sporește săgețile viclene care s-a vărsat din afară asupra noastră, adăpostindu-ne de orice atac care ar veni și din orice parte, fiindcă El este scăparea noastră. Iar dacă înlăuntrul nostru se află o necurăție, El o șterge cu totul, pentru că locuind întru noi, El umple toată casa sufletului nostru.”65 După împărtășire nu mai formând decât unul și același trup împreună. Fiindcă, îndată după împărtășanie, sufletul și toate puterile noastre se înduhovnicesc, căci trup se unește cu trup, sânge cu sânge și suflet cu suflet. Urmarea este că binele biruiește răul tot mai cu tărie, iar cele dumnezeiești stăpânesc peste cele omenești…. Cugetul lui Hristos se face una cu cugetul nostru, voia Lui una cu voia noastră, trupul și sângele Lui una cu trupul și sângele nostru.”66

„În împărtășirea cu vrednicie cu Hristos euharistic avem însăși chintesența vieții noastre creștine în Hristos și cu Hristos, orice pe pământ, în Biserica lui Hristos.”67 „Căci împărtășindu-ne cu Trupul și Sângele Său, noi primim pe însuși Dumnezeu în sufletele noastre iar Trupul și Sângele lui Dumnezeu omul,68 Iisus Hristos, înțelegerea și voința Lui nu sunt mai puțin ale firii noastre omenești.”69

Euharistia este pâinea vieții în Hristos și cu Hristos.70 Hristos –Pâinea vieții71 „schimbă, preface și umple de viață pe cel ce se împărtășește, pentru că, intrând până în minte și în inimă, prin această Pâine ne mișcăm și trăim, ca una care singură are viață întru sine.72 Sfânta Împărtășanie desăvârșește, deci, unirea dintre om și Dumnezeu și mai înrudit cu Hristos face pe cel ce se împărtășește are loc între noi și Mântuitorul o legătură mai strânsă decât cea de zămislire dintre noi și părinți.”73 Contrar Părinților trupești, „din clipa în care ne-a dat viața și ne-a întărit-o, Mântuitorul nu ne mai lasă singuri, ci rămâne veșnic întru noi sunt cu noi, ne face tot mai vii și mai tari. Înrudirea cu Hristos prin Sfânta Împărtășanie, este mult mai adâncă decât aceea cu părinții noștri trupești.74 „Căci nu ne dă numai o bucățică din multele părticele ale trupului ci ni le dă pe amândouă în toată desăvârșita lor întregime. Și El nu-i pentru noi numai izvorul vieții cum sunt părinții, ci este însăși viața și I se zice însăși, nu pentru că ar fi izvorul vieții în înțelesul în care El I-a numit pe Apostoli Lumină, lăsându-i îndrumători spre lumină și viață, ci pentru că El e însuși viața trăită cu adevărat.”75

În raport cu lucrarea Botezului, Euharistia este însăși îndreptarea noastră în Hristos plină de putere, „este îndreptarea ca stare existențială adică dreptatea lui Hristos ca izvor de viață și de tot mai multă viță pentru cei ce rămân în unitatea Trupului Său.”76 „Ca stare existențială îndreptarea implică o înnoire ontologică pe care o susține în viața creștinului împărtășirea cu Trupul și Sângele lui Hristos euharistic.”77

Odată deveniți creștini, adică mădulare ale Trupului lui Hristos Biserica, prin împărtășirea cu Hristos euharistic, Mântuitorul este și rămâne, în veac Capul Bisericii și al nostru al fiecăruia, iar noi trebuie să rămânem membrii vrednici de El. „Aceasta este și pricina pentru care credincioșii din clipa în care s-au unit cu El devin fericiți și sfinți, fiindcă iau această fericire din ființa Fericirii înseși și tot El e pricina pentru care din morți se fac vii, din nebuni înțelepți, sfinți, drepți și fii ai lui Dumnezeu din slugi netrebnice și pline de răutate.”78

Deci viața cea nouă sădită în noi la Botez, întărită prin darurile Duhului Sfânt spre creștere în Taina Mirungerii și hrănită de Hristos Însuși în Sfânta Împărtășanie trebuie dezvoltată continuu printr-o împărtășire tot mai deasă cu Hristos, dar în stare de vrednicie, după cercetare prin Taina Spovedaniei (I Corinteni 11, 27-29), pe de o parte și prin eforturile noastre susținute de harul divin, pe de altă pare.79

Viața creștinului trebuie să fie, cum ne arată Sfântul Apostol Pavel, o alergare continuă dar cu rânduială spre cununa vieții veșnice și nesfârșite în Hristos. Iar alergarea este pe de o parte, o stăpânire a patimilor pe de alta o lucrare din iubirea lui Hristos și o împărtășire de ea.80

În concluzie sensul Euharistie – după cum mărturisește teologul Alexander Schmemann – constă în intrarea Bisericii în Împărăția lui Dumnezeu.81

2.2.4. Sfânta Taină a Spovedaniei

Taina Sfintei Mărturisiri a fost instituită de către Măntuitorul Iisus Hristos prin următoarele cuvinte: „ Adevăr grăiesc vouă: ori câte veți lega pe pământ, vor fi legate și în cer, și ori câte veți dezlega pe pământ, dezlegate vor fi și în cer.” (Matei 18, 18)

Taina Sfintei Mărturisiri este „ Vitezda miraculoasă a Noului Testament, gata în orice moment, ziua și noaptea să primească în apele ei, să spele, să curețe, să înnoiască și să tămăduiască sufletește credincioșii”.82 care doresc să se mântuiască și să-și spele întinăciunea păcatelor, astfel reușind să se împace și să se unească din nou cu Mântuitorul Iisus Hristos.

Ca săvârșitor a Sfintei Taine a Pocăinței, preotul trebuie să fie primul judecător al credincioșilor săi, dar și judecătorul cel mai înalt de la care nu se poate face nici un apel și nici un recurs, pentru că, ceea ce leagă sau dezleagă el, nu poate schimba nici un alt judecător bisericesc din vreo treaptă mai înaltă și nici măcar vreun sinod ecumenic.

Cu aceste multiple posibilități oferite de Sfânta Taină a Pocăinței, precum și îndatoririle impuse de administrarea ei, se înțelege că preotul își dovedește vrednicia sau nevrednicia pentru slujirea la care este chemat, mai întâi, și în mod principal, prin felul în care se înțelege importanța Sfintei Taine a Pocăinței și prin felul în care dovedește că i-a înțeles importanța. El poate dovedi aceeași vrednicie sau nevrednicie și pentru viața comună a credincioșilor, tot în măsura în care înțelege imortanța acestei Sfinte Taine.

Pentru administrarea acestei Sfinte Taine din vremuri vechi au fost impuse numeroase rânduieli, care cu timpul au fost amplificate și au ajuns să constituie un cod aparte al duhovniciei.

Săvârșitorii Sfintei Taine a Pocăinței sunt episcopii și presbiterii hirotoniți în mod valid de către Însuși Mântuitorul, care a definit-o într-un mod precis, cu prilejul chemării Sfinților Apostoli la slujirea acestei Sfinte Taine și a înzestrării lor cu puterea trebuitoare în acest scop" câte veți lega pe pământ, vor fi legate și în cer, și oricâte veți dezlega pe pământ, vor fi dezlegate și în cer" sau „Luați Duh Sfânt. Cărora le veți ierta păcatele, iertate vor fi, și cărora le veți ține, ținute vor fi.” (Ioan20, 22-23)

Înzestrându-i pe Sfinții Apostoli prin lucrarea Duhului Sfânt, cu puterea de a dezlega și de a lega păcatele pământenilor, aceștia au transmis aceeași putere atât episcopilor cât și preoților, pe care i-au instruit.

Atât episcopii cât și preoții, au devenit judecători permanenți, mai apropiați și calificați ai comportării religioase și morale a credincioșilor. Ei au dobândit prin exercitarea acestei puteri, o poziție asemănătoare cu judecătorii poporului din Vechiul Testament și cu judecătorii din viața civilă de atunci. Lucrarea lor a devenit și mai eficientă și mai rodnică de pe poziția preoțească, fie că aceasta consta în slujirea de arhiereu sau de prezbiter.

Primitorii Sfintei Taine a Pocăinței sunt toți membrii Bisericii care se bucură de plenitudinea drepturilor, adică și clericii, și laicii, și monahii care nu sunt excluși din Biserică, deci toți aceia care se găsesc în starea de a nu fi opriți de la Sf Împărtășanie.

Potrivit rânduielii tradiționale a Bisericii, pentru a se putea împărtăși cu vrednicie, credincioșii sunt datori a primi mai înainte Sfânta Taină a Pocăinței, dar aceasta se poate administra ori de câte ori o cer credincioșii sau și atunci când apreciază duhovnicul că este cazul.

Necesitatea Sfintei Taine a Mărturisirii pentru viața duhovnicească se desprinde din faptul că greșelile morale n-au devenit imposibile pentru credincios după ștergerea păcatului originar în Sfânta Taină a Botezului. Ispitele, solicitările la abateri din drumul indicat de învățătura Mântuitorului nu-l ocolește pe nimeni în viața pământească. Și, dacă uneori ele sunt înfrânte, alteori înfrâng ele pe credincioși, ducându-i la decăderi morale de natură mai grea sau mai ușoară. Și, cum conștiința morală nu poate fi suprimată sub apăsarea păcatului, ea produce grea neliniște sufletească, chiar și celui mai înveterat făcător de rele. Dar conștiința de a fi săvărșit fapte potrivnice învățăturii Mântuitorului îl tulbură îndeosebi pe credinciosul râvnitor să-și câștige mântuirea sufletească. Mântuitorul a pus la îndemâna credincioșilor mijlocul pentru a-și putea curăți și ușura sufletele de chinurile produse de conștiința de a fi săvârșit fapte rele. Este Sfânta Taină a Mărturisirii, în care în fața duhovnicului, penitentul își poate dezvălui, fără reticență, întreg interiorul său sufletesc și poate primi iertarea, ușurarea sufletească, putându-și astfel normaliza viața harică.

Ca și celelalte Sfinte Taine ale Bisericii creștine, Spovedania are o origine dumnezeiască. Ea a fost anunțată de Mântuitorul ca taină pe când se afla împreună cu ucenicii Săi în părțile Cezareei lui Filip, când i-a spus lui Petru: “Și îți voi da cheile împărăției cerurilor și orice vei lega pe pământ va fi legat și în ceruri, și orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat și în ceruri.” (Matei 18,10)

2.2.5. Preoția ca Taină

Hirotonia (Preoția) este Sfânta Taină a Bisericii, în care, prin punerea mâinilor și rugăciunea arhiereului, se împărtășeste unor bărbați, ce s-au pregătit pentru aceasta, harul dumnezeiesc, care dă puterea de a propovădui cuvântul lui Dumnezeu, de a săvârși Sfintele Taine și slujbele bisericești, și de a conduce pe cei credincioși la mântuire. Mântuitorul Iisus Hristos i-a ales pe sfinții apostoli și i-a învățat, prin toate câte a făcut între oameni, cele ale împărăției lui Dumnezeu. După aceea i-a învrednicit de deosebita cinste de a propovădui Sfânta Evanghelie și de a săvârși fapte minunate. Adresându-se lor, a așezat și Taina Preoției prin cuvintele : „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit și Eu pe voi. Și zicând acestea, a suflat asupra lor și le-a zis : Luați Duh Sfânt; cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate și cărora le veți ține, vor fi ținute” (Ioan 20, 21-23). Sfinții apostoli, cum aflăm din Sfânta Scriptură, au săvârșit Sfânta Taină a Preoției prin punerea mâinilor, adică: „hirotonându-le preoți în fiecare biserică, rugându-se cu postiri, i-au încredințat pe ei Domnului în Care crezuseră” (Faptele Apostolilor 14, 23), dar având grijă „să nu pună prea degrabă mâinile peste nimeni” (1 Timotei 5, 22), să fie cu multă grijă, pentru că Preoția este lucrarea Duhului Sfânt.

În trei direcții se exercită puterea și slujirea preoțească și anume: puterea învățătorească, adică de a propovădui cuvântul lui Dumnezeu, Mântuitorul Hristos a dat-o sfinților apostoli și, prin ei, episcopilor și preoților, odată cu cea sfințitoare, prin cuvintele: „Mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-i să păzească toate câte v-am poruncit vouă” (Matei 28, 19-20). Puterea sfințitoare a fost dată și în chip deosebit la Cina cea de Taină prin cuvintele: „Aceasta – adică Sfânta Euharistie – să o faceți spre pomenirea Mea” (Luca 22, 19; I Corinteni 11, 25). Despre puterea sfințitoare a preoției vorbește și Sfântul Apostol Pavel: „Așa să ne socotească pe noi fiecare om: ca slujitori ai lui Hristos și ca iconomi ai tainelor lui Dumnezeu” (I Corinteni 4, 1). Puterea de conducere duhovnicească le-a fost dată prin cuvintele: „Cel ce vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă, și cel ce se leapădă de voi se leapădă de Mine; iar cel ce se leapădă de Mine se leapădă de Cel ce M-a trimis pe Mine” (Luca 10, 16).

Sfinții apostoli au împărtășit harul Preoției prin punerea mâinilor ierarhiei bisericești, (adică episcopilor, preoților și diaconilor), având credința luminată de Duhul Sfânt că harul hirotoniei, în una din cele trei trepte, nu-și are izvorul în cel ce își pune mâinile, ci în Dumnezeu.

Așadar, Preoția este de la Dumnezeu, cum îi scrie și sfântul apostol Pavel ucenicului său Timotei : „Nu fi nepăsător față de harul care este întru tine, care ți s-a dat prin proorocie, cu punerea mâinilor preoțimii” (1 Timotei 4, 14). „Te îndemn să ții aprins harul lui Dumnezeu, cel ce este în tine, prin punerea mâinilor mele” (2 Timotei 1, 6).

Taina Sfintei Preoții o poate săvârși numai episcopul și de partea ei văzută ține rugăciunea rostită de el: „Dumnezeiescul har, care pe cele neputincioase le vindecă și pe cele cu lipsă le împlinește, hirotonește pe (N) întru diacon (pe diacon întru preot, pe preot întru episcop…)” și punerea mâinilor episcopului slujitor pe capul celui ce se hirotonește.

Taina Hirotoniei are trei trepte, toate adeverite de Sfânta Scriptură și de Sfânta Tradiție și binecunoscute încă din vremea sfinților apostoli, și anume : diaconia, preoția și arhieria.

În Faptele sfinților apostoli se arată cum a luat ființă treapta diaconească, pe urma alegerii și hirotoniei celor șapte diaconi în Biserica din Ierusalim. „Pe acestia i-au pus înaintea apostolilor, și rugându-se și-au pus mâinile peste ei” (Faptele Apostolilor 6, 6).

Și sfinții părinți dau mărturie neîntreruptă și netăgăduită despre cele trei trepte ale Sfintei Preoții, scriind: „Supuneți-vă toți episcopului precum Iisus Hristos Tatălui, și preoților ca apostolilor, cinstiți pe diaconi ca pe legea lui Dumnezeu. Fără episcop nimeni să nu facă ceva din cele ce aparțin Bisericii”83 .

2.2.6. Sfânta Taină a Cununiei

Sfânta Taină a Cununiei este Sfânta Taină, prin care, după făgăduința mirelui și a miresei, dată în mod liber în fața preotului, li se împărtășește acestora harul dumnezeiesc, care sfințește însoțirea lor după fire, prefăcând-o într-o desăvârșită și curată legătură duhovnicească, într-o unire pe viață, după chipul legăturii dintre Mântuitorul Iisus Hristos și Sfânta Sa Biserică.

Căsătoria a fost rânduiă de Însuși Dumnezeu încă în Vechiul Testament. Astfel, în cartea Facerii ni se arată că Ziditorul a toate a așezat căsătoria chiar de la început, prin cuvintele : „Nu e bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru El”(Facere 2, 18). El a binecuvântat însoțirea bărbatului cu femeia, zicând : „Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și-l stăpâniți.” (Facere 1, 28)

În Noul Testament căsătoria este înălțată și așezată de Mântuitorul Iisus Hristos în rândul Sfintelor Taine. El a cinstit-o prin aceea că a luat parte la Nunta din Cana Galileii (Ioan 2, 1-11). Iar de câte ori a găsit bun prilej să grăiască despre căsătorie, El a privit-o ca Sfântă Taină, subliniind importanța ei prin cuvintele: „Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de femeia sa, și vor fi amândoi un trup, așa încât nu mai sunt doi, ci un trup. Deci ce a împreunat Dumnezeu omul să nu despartă.” (Matei 19, 5-6)

Credincios următor întru toate Mântuitorului Iisus Hristos, sfântul apostol Pavel îi îndeamnă pe soți să-și iubească soțiile, precum Hristos a iubit Biserica, iar pe soții să fie supuse bărbaților lor ca Domnului, „pentru că bărbatul este cap femeii, precum și Hristos este capul Bisericii” (Efes. 5, 23). Și incheie prin cuvintele: „Taina aceasta mare este, iar eu zic în Hristos și în Biserică” (Efes. 5, 32).

Asemenea celorlalte Sfinte Taine, și Taina Nunții se săvârșeste în biserică, mai potrivit în zi de duminică, după Sfânta Liturghie, când obștea credincioșilor se află în casa lui Dumnezeu. Potrivit poruncii a noua a Bisericii, nu se fac nunți însă în timpul posturilor și în anumite sărbători ale anului. Excepția de la această regulă o poate încuviința numai episcopul.

Formula Sfintei Taine a Nunții este :„Cunună-se robul lui Dumnezeu (N) cu roaba lui Dumnezeu (N), în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Amin”, săvârșitorul ei fiind episcopul sau preotul care administrează harul dumnezeiesc.

Primitorii acestei Sfinte Taine sunt credincioșii creștini , bărbați și femei , care au vârsta arătată în legile țării, sunt liberi să-și mărturisească dorința de a întemeia o familie, care nu sunt înrudiți în anumite grade și au încheiat căsătoria civilă.

Apostolul Neamurilor înfățișează nunta ca pe o Sfântă Taină asemenea unirii dintre Hristos și Biserică «Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl și pe mama sa, și se va lipi de femeia sa și vor fi amândoi un trup. Taina aceasta mare este «iar eu zic în Hristos și în Biserică» (Efeseni 5, 31-32). Cea mai importantă parte a Sfintei Taine este punerea cununiilor pe capetele mirilor. Preotul face de trei ori semnul crucii cu cununiile peste fețele mirilor, rostind formula Tainei. Cununiile sunt făcute în chipul coroanelor cu care se încununează Regii și Împărații. Ele închipuie podoaba, cinstea și răsplata care se aduce curățeniei și fecioriei mirilor, pentru că ei sunt încununați ca niște Regi înzestrați cu puterea de a da viață, de a naște copii. Paharul de vin simbolizează bucuria nunții precum și unirea într-un cuget și menirea comună a viitorilor soți.

2.2.7. Sfânta Taină a Maslului

Este Sfânta Taină a Bisericii în care, prin rugăciunile preoților și ungerea cu untdelemn sfințit a părților însemnate ale trupului, credincioșii dobândesc vindecarea de bolile trupești și sufletești.

Sfântul Maslu este deci Taina care, prin rugăciunile preoților și prin ungerea trupului cu untdelemn sfințit, împărtașește credinciosului harul lui Dumnezeu pentru tămăduirea bolilor trupești și sufletești, pentru iertarea păcatelor și pentru întărirea sufletului.

Această Taină a fost instituită de Însuși Mântuitorul când a trimis pe sfinții apostoli la propovăduire, zicându-le : „Celor ce vor crede, aceste semne vor urma: în numele Meu, demoni vor izgoni, peste cei bolnavi își vor pune mâinile și se vor face sănătoși” (Marcu 16, 17-18). Sfinții apostoli au săvârșit Taina Sfântului Maslu chiar de la prima lor propovăduire : „Și scoteau mulți demoni și ungeau cu untdelemn pe mulți bolnavi și-i vindecau”. (Marcu 6, 13)

Urmând apostolilor, episcopii și preoții au săvârșit și ei această Sfântă Taină, cum ne arată Sfântul Iacob : „Este cineva bolnav între voi ? Să cheme preoții Bisericii și ei să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn, în numele Domnului. Și rugăciunea credinței va mântui pe cel bolnav și Domnul îl va ridica, și de va fi făcut păcate se vor ierta lui ”(Iacob 5, 14-15). Sfântul Apostol Iacob nu face bolnavilor acest îndemn ca venind doar din partea sa; el grăiește tocmai despre lucrarea sfântă încredințată Sfinților Apostoli de către Mântuitorul Iisus Hristos, lucrare săvârșită de ei în tot locul și la tot credinciosul care avea trebuință de harul lui Dumnezeu pentru vindecarea sa. Taina Sfântului Maslu se săvârșește atât la patul bolnavului, cât și în biserică.

Partea văzută a Sfântului Maslu constă din rugăciunea rostită de șapte ori pentru vindecarea bolnavului de neputința trupească și sufletească; din untdelemnul sfințit de preoții slujitori ai Tainei și ungerea cu el de șapte ori a trupului bolnavului.

Săvârșitorii Sfântului Maslu sunt preoții, pentru că Sfântul Iacob zice: „să cheme preoții Bisericii”, iar nu preotul. Rânduiala slujbei este întocmită pentru șapte preoți; însă o pot face și cinci, trei sau cel puțin doi preoți.

Sfântul Maslu poate fi primit nu numai o singură dată și nici numai de cel aflat în pragul morții, ci ori de câte ori credinciosul se simte îngreunat din pricina bolilor sau păcatelor.

2.3. IMPORTANȚA ȘI VALOAREA SFINTELOR TAINE

Sfintele Taine sunt prezentate în scrierile filocalice ca absolut necesare pentru mântuire, fiecare dintre ele constituind etape pe care credincioșii trebuie să le străbată pentru dobândirea împărăției cerurilor. În lupta duhovnicească pe care o duce, creștinul este uneori înfrânt, căzând fie în păcate de moarte, fie în păcate ușoare. Lucrarea de curățire și sfințire a credincioșilor se împlinește prin primirea Sfintelor Taine. Prin ele se întreține, se apără și se întărește viața duhovnicească a credincioșilor, ei primind puterea de a urca neîncetat pe cărarea îndumnezeirii.

Viața creștinului ortodox este o viață trăită cu Hristos și în Hristos, o trăire în întregime a lui Hristos. Duhul Sfânt face ca Hristos să fie prezent în Sfintele Taine și în cei ce se împărtășesc de ele. Se poate afirma că importanța și valoarea Sfintelor Taine nu pot fi relevate în mod deplin prin mijlocirea cuvintelor, ci prin împărtășirea de harul divin ce se revarsă din ele.

Părinții din Filocalie îndeamnă nu numai la o urmare a lui Hristos, ci la o imprimare de chipul lui Hristos, o îndumnezeire prin participare. Deci, creștinul n-are numai putința de a renaște pentru o viață nouă, dobândind puterea de a se desăvârși și de a se perfecționa în mod continuu, ci, prin Sfintele Taine, se unește în mod real cu Hristos prin harul necreat și îndumnezeitor. Deci, viața duhovnicească a omului își are începutul, crește și se desăvârșește prin conlucrarea neîntreruptă cu harul divin revărsat prin Sfintele Taine.

Părinții duhovnicești ai spiritualității răsăritene învață că Sfintele Taine transfigurează chipul desfigurat al omului căzut în păcat. Omul căzut nu poate renaște decât prin harul divin, iar acest har al renașterii se revarsă asupra creștinului prin Taina Sfântului Botez, prima Taină prin care ni se împărtășește harul dumnezeiesc. Taina Sfântului Botez este deci Taina prin care se reintră în starea de har, creștinul curățindu-se de păcatul strămoșesc, ca și de toate păcatele săvârșite până atunci, renăscându-se spre o viață nouă și făcându-se părtaș roadelor răscumpărării prin jertfa Mântuitorului. Prin Botez, ne naștem duhovnicește și devenim frați ai lui Hristos, iar prin celelalte Taine creștem de la starea de prunc la starea de bărbat desăvârșit, primind puterea de a ne desăvârși, de a ne perfecționa în mod continuu.

Botezul este începutul vieții veșnice. Prin Botez, omul se unește cu întreaga Sfântă Treime, devine părtaș al vieții veșnice a Fiului lui Dumnezeu răstignit și înviat din morți, intră în împărăția cerurilor, pentru a se bucura împreună cu El de iubirea Preasfintei Treimi.

În scrierea Răspuns acelora care se îndoiesc despre dumnezeiescul botez, a scriitorului filocalic Marcu Ascetul, acesta vorbește despre Botezul lui Hristos, prezentându-l ca pe o lucrare de împărtășire a Duhului Sfânt, cu toate darurile și puterile lui. Tot atunci, unul dintre cei care se îndoiau de dumnezeiescul botez prezintă și întrebarea: „Atunci pe cine primește în chip tainic cel ce s-a botezat? Pe Hristos sau pe Duhul Sfânt? Căci o dată ai spus că locuiește în el Hristos, altă dată, Duhul Sfânt?“. Părintele filocalic răspunde și menționează că pe Duhul Sfânt Îl primim prin botez. Dar fiindcă Acesta e numit și Duhul lui Dumnezeu, și Duhul Fiului, de aceea prin Duhul primim și pe Tatăl, și pe Fiul, iar „fiindcă Duhul nu se desparte de Tatăl și de Fiul, de aceea mărturisim că în El se află Treimea, dată fiind dumnezeirea Sa. Căci precum în Tatăl este Fiul și Duhul Sfânt, și iarăși în Fiul Tatăl și Duhul, așa și în Duhul este Tatăl și Fiul nu prin amestecarea celor trei ipostasuri, ci prin unitatea aceleiași voințe și dumnezeiri. Drept aceea și noi, fie că numim pe Tatăl în parte, fie că pe Fiul, fie că pe Duhul, prin numele cel Unul numim Treimea în înțelesul în care am spus“ (Filocalia, vol. I).

Cu alte cuvinte, Botezul este momentul sălășluirii minunate a Preasfintei Treimi în sufletul creștinului. Prin Sfintele Taine se constituie Biserica. Prin Tainele inițierii(Botez, Mirungere și Împărtășanie) omul se încorporează în Biserică și mai departe numai prin aceste lucrări sfinte (Pocăință, Cununie, Hirotonie și Maslu) se pot transcende dimensiunile umane ale comunității creștine Tainele sunt mijloace sau căi conducătoare spre împărăție și nu sunt scopuri în sine. Legătura dintre Taine și Biserică este indisolubilă, de aceea ele sunt numite Taine ale Bisericii, iar Biserica dreptmăritoare este considerată Biserică a Tainelor.

Sfintele Taine aparțin inițial Bisericii și pentru ea se săvârșesc ele asupra credincioșilor. „Prin acestea, este permanent prezent viu și activ Hristos-Domnul în Biserica și în viața credincioșilor. Prin Sfintele Taine viața Bisericii, în Duhul cel Sfânt și viața credincioșilor ei se unește cu viața Capului ei nevăzut, cu Hristos și astfel înaintează în viața duhovnicească”.

Hristos mântuiește pe oameni întrucât se extinde în ei, încorporându-i în Sine și întrucât îi asimilează treptat cu omenitatea Sa în viață. Biserica este tocmai această extindere comunitar-socială a lui Hristos în oameni, ca fiind acel laborator în care se realizează treptat asimilarea oamenilor cu Hristos Cel mort și înviat pentru a noastră mântuire.

În calitate de Cap al Ei, Hristos nu se poate despărți de Trupul Său, ci rămâne mereu Conducătorul nemijlocit și suflarea cea mai intimă, prezență continuă în el. Comuniunea dintre Hristos și Biserică se bazează pe participarea Bisericii la pătimirea și învierea lui Hristos. Iar aceasta se împlinește sacramental în Taine, mai întâi în Taina Botezului, cum ne arată Sfântul Apostol Pavel.(Romani 6, 3-11)

Omul devine creștin se mântuiește unindu-se cu Hristos și repetând drumul lui Hristos, de la Întrupare până la Înălțare, prin Sfintele Taine. Această trăire cu Hristos și repetarea drumului Lui prin Sfintele Taine are loc în mediul Bisericii, adică în spațiul Bisericii în care lucrează Hristos prin harul Său.

Tainele sunt actele parțiale, obiective, instituite de Hristos Însuși, prin care se oferă celor ce le primesc în Biserică, viața dumnezeiască a lui Hristos din Biserică. De aceea, prin Taine se realizează, crește și se hrănește Biserica, trupul tainic al Domnului, care nu este decât lărgirea și prelungirea Întrupării, adică a Fiului lui Dumnezeu Întrupat, a lui Hristos, Dumnezeu – Omul.

„Tainele sunt centrul întregii vieți a Bisericii, ele sunt condiția indispensabilă pentru creșterea trupului Bisericii.”84

Biserica este trupul tainic al domnului pentru că mădularele ei se hrănesc din Trupul personal al Domnului, prin care ea devine întreagă Trupului Lui. „Căci Sfintele Taine, cum afirmă Nicolae Cabasila, sunt Trupul și Sângele Domnului, dar sunt totodată hrană și băutură cea adevărată a Bisericii lui Hristos. Iar prin împărtășire nu Biserica le preface pe ele în trup omenesc ca pe oricare altă hrană ci Biserica se preface în ele, deoarece cele mai tari biruiesc, precum și fierul înroșit în foc se preface el în foc, iar nu focul în fier.85

Mântuirea noastră, refacerea comuniunii cu Dumnezeu, este în raport de întâlnirea noastră cu Mântuitorul, care este calea, adevărul și viața și care ne spune că: „Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine” (Ioan 14, 6).

Aceasta ar însemna că, odată cu înălțarea Mântuitorului la cer, legătura noastră cu Dumnezeu, comuniunea cu El, singura garanție a mântuirii ar înceta.

Cuvintele Mântuitorului spun însa clar: „Vă este de folos sa Mă duc Eu. Căci daca nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi, iar daca Mă voi duce, Îl voi trimite la voi” (Ioan 16, 7), aici ni se descoperă pentru prima oară importanța Sfintelor Taine pentru mântuirea noastră.

Harul Duhului Sfânt trimis de Mântuitorul Apostolilor Săi și prin ei Bisericii Sale are misiunea de a învăța toate și a aduce aminte de toate cele spuse și făptuite de Mântuitorul (Ioan 14, 26).

Harul transmis prin Sfintele Taine va face simțită prezența Mântuitorului față de toți oamenii: „Și iată Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârșitul veacurilor” (Matei 28, 20).

Absența întâlnirii vizibile cu Mântuitorul va fi împlinită de Harul revărsat în Sfintele Taine, care sunt o permanentă sărbătoare a Cincizecimii pentru sufletele credincioșilor.

Dar așteptarea „întâlnirii depline poate fi înțeleasă numai prin faptul că noi și acum îl întâlnim pe Domnul cel preamărit, căci El face vizibilă și palpabilă între noi prezența Sa harică, activă prin Sfintele Taine.”86

Valoarea si importanța lor deosebită pentru mântuire rezidă în caracterul lor mai mult decât simbolic, cu totul real, al actului care se săvârșește asupra credinciosului. Ele sunt simboluri în sensul în care simbolul este domeniul în care „văzutul este o parte a nevăzutului și ca atare îl cuprinde, căci o parte poate reprezenta întregul, pe baza participării: de pildă, capul este trupul întreg.”87

Necesitatea Sfintelor Taine este strâns legată de necesitatea harului pentru mântuire, întrucât Tainele au fost instituite de Mântuitorul Hristos ca mijloace speciale de comunicare a harului dumnezeiesc în Biserică, rezultă că ele sunt absolut necesare pentru mântuire. Poate exista însă și posibilitatea ca, Dumnezeu să mântuiască pe unii și în afara Bisericii și implicit a sfintelor taine, „în cazul în care aceștia n-au cunoștință sau nu pot beneficia de ele, dar nu în cazul că le resping. Oricum, acestea sunt excepții care confirmă regula și nu infirmă caractereul necesar al Sfintelor Taine.”88

Sfânta Scriptură ne spune că cel ce nu primește Sfintele Taine, nu va intra în împărăția cerurilor, fără a preciza vreo excepție sau vreun motiv de neprimire mai special. Desigur că Dumnezeu este și poate trece peste orice motiv și „poate acorda mântuirea în chip excepțional, altfel decât prin Sfintele Taine, așa cum a făcut cu tâlharul de pe cruce.”89

Totuși ceea ce trebuie reținut în legătură cu Sfintele Taine este că cel ce le nesocotește ca mijloace de împărtășire a harului dumnezeiesc instituite de Însuși Dumnezeu, nu se va mântui.

După cum ne-am putut da seama Sfintele Taine sunt expresia marii iubiri a Mântuitorului, care ne-a lăsat, după Înălțarea Sa, pe Mângâietorul, ca să ne ajute în lupta noastră cu cel rău, care, profitând de slăbiciunea noastră, ne periclitează nu numai mântuirea noastră, ci chiar și condiția noastră de ființe spirituale.

Din cele arătate mai sus se poate desprinde într-o oarecare măsură importanța și valoarea sfintelor Taine, comparabile în viața organică cu sângele ce pulsează în venele fiecăruia dintre noi, sânge care ne face vii și capabili de rod.

Importanța și valoarea lor nu se poate dezvălui însă, în mod deplin, prin mijlocirea cuvintelor, ci numai prin trăirea nemijlocită și practicarea permanentă a lor, prin împărtășirea cu puterea transfigurătoare a harului divin ce se revarsă din ele și aceasta în strânsă comuniune a credinței, a nădejdii și a dragostei cu celelalte mlădițe ale trupului tainic al Mântuitorului.

Tainele au un îndoit caracter: hristologic și bisericesc. Sunt instituite de Hristos, pentru Biserică și mântuirea oamenilor. Ele sunt săvârșite de către Biserică sau de către Hristos în Biserică, prin episcopii și preoții Bisericii, organe vizibile, sfințite, ale arhiereului nevăzut Hristos, care transmit harul unor persoane pregătite în acest scop. Tainele se acordă unor persoane și nu comunității întregi a Bisericii sau unor grupuri de persoane, căci fiecare Taină înseamnă o relație personală a primitorului cu Hristos Însuși.

Tainele sunt, cum zice un mare teolog al Bisericii noastre”actele prin care Hristos recapitulează în Sine ca Biserică pe oameni, desparțiți de Dumnezeu și întreolaltă, dacă ei cred în El. Tainele au deci o funcție unificatoare”90. Putem spune că și ierurgiile sunt o seamă de lucrări sfinte și sfințitoare, aplicate omului de la naștere până la moarte, și după moarte, și asupra naturii înconjurătoare. Prin ele lucrează același har mântuitor și în același scop, ca și prin Taine și sunt oficiate, ca și Tainele de episcopi și preoți.

2.4. ROADELE SFINTELOR TAINE

După cum prin taina întrupării Mântuitorului care este Fiul lui Dumnezeu și chipul Tatălui, ni se descoperă Dumnezeirea care altfel ar fi rămas o taină de nepătruns pentru noi, tot așa Sfintele Taine constituie tot atîtea trepte de urcuș duhovnicesc, de creștere neîncetată în cunoașterea, în trăirea deplină, în unirea cu Fiul Său întrupat, răstignit și înviat.

După cum întruparea înseamnă într-un fel biruirea distanței dintre noi și Dumnezeu, taina ei punându-ne în legătură cu Dumnezeirea, tot așa, analogic și real, Sfintele Taine înseamnă biruirea distanței în timp și spațiu dintre noi și Mântuitorul, o continuă apropiere a noastră de El, de puterea Sa, de harul Său.

Tainele nu țin de magie, așa cum în mod greșit consideră foarte mulți oameni. E nevoie ca cel care primește Taina să se pregătească pentru primirea harului, întrucât harul nu anulează libertatea omului. Dumnezeu nu ne mântuiește, dacă noi nu ne dorim acest lucru și nu facem ceva în acest sens. Ori această pregătire pentru primirea harului constă în dorința de a primi Taina, într-o credință puternică în ceea ce se întâmplă în mod nevăzut în acea Taină, în conștientizarea păcătoșeniei și dorința de a primi ajutor divin. Doar dacă vom îndeplini aceste condiții, harul lui Dumnezeu va lucra în noi și își va atinge scopul.

Efectele primirii Tainei Sfântului Botez sunt: iertarea păcatului strămoșesc și a tuturor păcatelor săvârșite înainte de Botez în situația celor ce se botează mai târziu; renașterea, sau nașterea la o viață nouă duhovnicească, viață de curăție și sfințenie; de asemenea, primirea în sânul Sfintei Biserici, adică numărarea celui botezat între fiii ei, putându-se împărtăși de toate celelalte Sfinte Taine și de bunurile sufletești pe care Sfânta Biserică le dăruiește membrilor ei (cum s-a mai arătat). De aici și denumirile date Tainei Sfântului Botez: “baie”, “izvor sfânt”, “luminare”, “renaștere”, “naștere din nou”, “sfințire”, “pecetea lui Hristos”, “baia vieții”-, “baia renașterii”și “baia pocainței”.Botezul șterge și vina și pedeapsa pentru păcate, dar el nu nimicește și urmările păcatului strămoșesc, cum sunt: slăbirea voinței și înclinarea spre rău, pofta inimii, suferințele, bolile și moartea.

„Mare lucru este botezul care vă stă înainte-le spune Sfântul Chiril al Ierusalimului ascultătorilor. Preț de răscumpărare pentru cei robiți, iertare păcatelor, moartea păcatului, renaștere sufletului, haină luminată, pecete sfântă care nu se poate strica, scară către cer, desfătare paradisului, pricinuitor al împărăției, harismă a înfierii.”91

Prin botez se dă în chip tainic harul care locuiește astfel în chip ascuns, în ziua aceea (a botezului) noi suntem cunoscuți ca fii ai lui Dumnezeu și frați ai lui Hristos, primind în locul păcatului sfințenia; în locul diavolului Duhul lui Dumnezeu; în locul morții viața cea veșnică stăpânește acum în toată făptura noastră, Hristos.

Harul lui Dumnezeu remodelează și toarnă din nou sufletele, făcând din ele altele decât cele dinainte, nu transformând natura, ci schimbând voința și luminând ochiul minții, pentru a vedea limpede urâciunea păcatului și frumusețea virtuții.

După botez, adică după nașterea pentru Har, Hristos însuși hrănește necontenit cu propriul Său sânge, pe cei născuți de El, aceștia dobândesc cinstea de a fi numiți creștini (adică următori sau adoratori ai lui Hristos) și credincioși prin Harul lui Dumnezeu.

La Botez, primim eliberarea de lanțurile păcatului strămoșesc, moștenit în baza descendenței noastre din protopărinții noștri Adam și Eva, cât și a celor personale: sfântul Botez ne iartă și ne șterge toate păcatele. De la dumnezeiescul Botez primim iertarea păcatelor săvârșite și ne eliberăm de vechiul blestem și ne sfințim prin venirea Sfântului Duh.

Cel ce dezvoltă harul și darurile Duhului primite la Botez devine fiu al lui Dumnezeu, bineplăcut și casnic al Lui. Cel ce, dimpotrivă, nu le cultivă este părăsit și lepădat de Hristos, căzând, din nou, sub robia celui ce l-a stăpânit înainte de Botez.

Prin Botez, omul devine purtător de Hristos (hristofor) și sălaș al Duhului Sfânt, iar dacă el conștientizează că, după primirea Tainei, Cineva sălășluiește în adâncul sufletului lui, se silește să facă roditoare această prezență divină până la iluminare și îndumnezeire.

Iată ce importanță imensă are Botezul: trecem din starea de robie a păcatului, în care toți ne naștem ca urmași ai lui Adam și ca o consecință a păcatului strămoșesc și intrăm în starea harică. Ne curățim de păcatul strămoșesc, pe care l-am moștenit de la Adam, căci spune Sfântul Prooroc David că „întru fărădelegi m-am zămislit și în păcate m-a născut maica mea” (Psalmul 50,6) și ne curățim de asemenea de păcatele personale, făcute până atunci.

În felul acesta ne renaștem practic spre o viață nouă, o viață în Hristos. Astfel, Botezul înseamnă pe de o parte moartea omului vechi, a omului vulnerabil forțelor întunericului, o moarte față de păcat, iar pe de altă parte înseamnă renașterea lui într-o viață nouă, în Hristos, sau altfel spus predarea omului în mod deplin lui Dumnezeu. Sfântul Grigorie de Nazianz spunea că „puterea Botezului trebuie înțeleasă ca o învoire cu Dumnezeu pentru o a doua viață și pentru o viețuire mai curată”. Moartea omului vechi și nașterea lui din nou ca o făptură nouă sunt asemănate de Sfântul Apostol Pavel cu moartea și Învierea lui Hristos. Marele Apostol spunea că „ne-am îngropat cu El, în moarte prin botez, pentru ca precum Hristos a înviat din morți, prin slava Tatălui, așa să umblăm și noi întru înnoirea vieții” (Romani 6, 4). Din acest motiv, la Botez copilul e afundat în apă de trei ori. Acest lucru se face pe de o parte întrucât este botezat în numele Sfintei Treimi, iar pe de altă parte, ca o integrare a lui în mod tainic în moartea și Învierea lui Hristos, deoarece Hristos a stat trei zile în mormânt.

Prin Botez primim și puterea de a evita păcatul și posibilitatea de a primi celelalte Taine ale Bisericii. Doar prin Botez putem să devenim părtași ai roadelor Răscumpărării lui Hristos prin Jertfa de pe Cruce. Acest lucru înseamnă că doar Botezul ne deschide calea spre mântuirea pe care Hristos a câștigat-o pentru toți oamenii, prin Jertfa Sa pe Cruce. Dacă nu ne-am boteza, nu am putea să beneficiem de roadele Jertfei Sale, sau altfel spus nu ne-am putea mântui. Acest adevăr l-a arătat explicit Mântuitorul în convorbirea pe care a purtat-o cu Nicodim, în care a spus că „de nu se va naște cineva din apă și din Duh, nu va putea să intre în împărăția lui Dumnezeu” (Ioan 3,5), iar înainte de înălțarea Sa la cer le-a spus Apostolilor niște cuvinte cutremurătoare, consemnate doar de Sfântul Evanghelist Marcu: „Mergeți în toată lumea și propovăduiți Evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede și se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi” (Marcu 16,16). Reiese clar de aici că Botezul, însoțit de credință, reprezintă o condiție pentru dobândirea mântuirii. De aceea noi botezăm copiii încă de la 40 de zile după naștere, pentru ca nu cumva să se întâmple să moară nebotezați.

Un ultim efect al acestei Taine, este acela de a ne introduce în Biserică. Prin Botez omul devine un membru al Bisericii, iar Biserica este trupul tainic al lui Hristos, membrii ei fiind mădulare ale acestui trup. Din această perspectivă Botezul devine calea prin care noi devenim parte sau mădulare ale trupului tainic al lui Hristos. De aceea la Botez se cântă întotdeauna un imn în care spunem că cei „câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și-mbrăcat”, cu alte cuvinte, toți cei care s-au botezat, L-au primit pe Hristos și au devenit mădulare ale trupului Lui.

Dacă prin Botez omul se naște spre o viață nouă în Hristos, prin Mirungere el se întărește în această viață, prin puterea Duhului Sfânt. De aceea atunci când este uns cu marele Mir, preotul rostește formula „pecetea darului Sfântului Duh”. În acel moment, în mod tainic, Duhul Sfânt imprimă în fiecare mădular sufletesc și trupesc al omului o putere sporită. Omul este uns la frunte, unde este locul minții, la ochi, urechi, nări, gură, piept, spate, mâini și picioare, pentru ca toate aceste părți ale corpului prin care se exercită cele cinci simțuri să se dezvolte în mod armonios, să fie sănătoase, iar lumea prin care intrăm în contact prin simțurile noastre, să devină una transparentă prin care să-L simțim pe Dumnezeu. Se spune că prin Mirungere Duhul Sfânt produce un dar special în fiecare om, pe măsura întăririi mai puternice a unui mădular al lui. Astfel, fiecare membru al Bisericii primește prin Mirungere un dar deosebit, al lui personal.

Sfânta Taină a Mirungerii întărește voia pentru propășirea în toate cele bune, dând astfel celor botezați tăria de a fi adevărați creștini sau locașuri vrednice ale Sfântului Duh. Darurile acestea sunt vii și lucrătoare în sufletul creștinului care rămâne în Biserică și participă la viața Bisericii.

Rodirile harului împărtășit de Taina Sfântului Mir fiind și strălucire ale Împărăției, am putea spune că Mirungerea face văzută Împărăția lui Dumnezeu din oamenii ajunși fii Lui. Căci „prin Mirungere I se întipărește celui botezat pecetea Duhului, care îl crește și îl configurează pe creștin în Hristos, pentru că pecetea Duhului poartă efigia lui Hristos (Luca 4, 18) Așa precum Duhul a pregătit și sfințit trupul Fecioarei pentru Fiul să se nască întru dânsa, să crească și să se întărească cu trupul (Luca 2, 40), la fel aici Duhul pregătește și sfințește pe credincios – cu mirul Lui preînchipuit de ramura de măslin prin care porumbelul vestea odinioară o nouă viață după ieșirea din apele potopului – îl întărește neîncetat pentru ca Hristos să ia chip în el, să se facă fiu și moștenitor cereștii Împărății” (din Rugăciunea la Primirea Sfântului Mir).92

Mari, multe și minunate sunt roadele Sfintei Cuminecături pentru viața duhovnicească a credinciosului creștin. Căci cel ce se împărtășește cu Trupul și Sângele Domnului se unește tainic cu Domnul și, prin aceasta, își umple sufletul cu har și cu toate bunurile duhovnicești pe care le aduce o asemenea unire. Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu rămâne întru Mine și Eu întru El” (Ioan 6, 56), ne grăiește Mântuitorul. El își sporește viața duhovnicească: “Cel ce Mă mănâncă pe Mine va trăi prin Mine” (Ioan 6, 57), adaugă Hristos Iisus. Și ce-i poate fi mai de folos credinciosului creștin, decât trăirea lui cu Hristos și în Hristos.

Sfântul Ignatie Teoforul spune că Sfânta Cuminecătura „este leacul nemuririi”, dându-ni-se „spre iertarea păcatelor și spre viața de veci”. Ea pastrează și stransa legătura cu întregul Trup al Sfintei Biserici, în care Mântuitorul Iisus Hristos se află prezent fără întrerupere.

Dat fiind roadele Sfintei Cuminecături, Sfânta Biserică poruncește fiilor ei să se pregătească și să se împărtășească cât mai des cu Trupul și Sângele lui Hristos, îndeosebi, în cele patru posturi mari de peste an, în preajma unei călătorii mai îndelungate, la caz de suferință și boală, ca și înainte ca mirii să se învrednicească de Sfânta Cununie. Efectele binefăcătoare ale Sfintei Împărtășanii apar numai în sufletele celor care au primit-o cu vrednicie. Celor nepregătiți și nevrednici le aduce osândă de la Dumnezeu (I Corinteni XI, 27, 29).

Sfânta Împărtășanie este cărbunele aprins care curăță sufletul nostru, ea este desăvârșirea tuturor celorlalte taine, împlinind ceea ce nu sunt în stare celelalte taine să facă, după cum tot ea este aceea care face să strălucească și mai tare darul primit prin celelalte taine și întunecat de umbra păcatului.

Comunicarea noastră cu Mântuitorul se permanentizează prin împărtășirea deasă cu Trupul și Sângele Său, ea fiind polul care menține tensiunea vieții noastre sufletești ridicată.

Recunoașterea păcatelor se face prin mărturisirea sau spovedirea lor, prin viu grai, în fața preotului-duhovnic. Păcatul apasă conștiinta noastră ca o piatră și o rănește dureros. Dar prin mărturisire, sufletul se ușurează, inima dobândește liniște, conștiinta câștigă împăcare și rana se vindecă. După cum bucuriile cer să fie mărturisite și prin aceasta își sporesc frumusețea, asemenea și durerile se cer mărturisite și astfel sufletul se ușurează.

Păcatul, oricum ar fi el, mare sau mic, trebuie să fie mărturisit în fața preotului duhovnic, cu adâncă părere de rău, cu hotărârea de a nu mai greși, cu credința puternică în Hristos și cu nădejdea în îndurarea Lui. Aceasta, pentru a ne păstra mereu curată haina sufletului nostru, pentru a nu ne despărți de Dumnezeu. Sfântul Apostol Iacob ne îndeamnă, zicând : „Mărturisiți-vă unul (credinciosul) altuia (preotului) păcatele și vă rugați unul pentru altul, ca să vă vindecați, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului” (Iacob 5, 16). Așadar, când ne simțim apăsați de păcate, când suntem bolnavi sufletește, să alergăm la preoții Sfintei Biserici și lor să ne mărturisim, ca prin rugăciunea și dezlegarea lor să dobândim iertarea păcatelor (Iacob 5, 14-15). Și în alt loc ni se grăiește despre îndatorirea creștină de a ne mărturisi păcatele: „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înșine și adevărul nu este întru noi. Dacă mărturisim păcatele, El, Iisus Hristos, este drept, ca să ne ierte păcatele și să ne curățească pe noi de toată nedreptatea. Dacă zicem că n-am păcătuit, îl facem mincinos, și cuvântul Lui nu este întru noi” (I Ioan 1, 8-10).

Lucru deosebit de însemnat nu este însă numai mărturisirea păcatelor, ci căința, adică părerea de rău și durerea sufletească pe care o simte creștinul pentru păcatele săvârșite în felurite chipuri. Căci fără de căință, Sfânta Mărturisire sau Pocăința nu ne aduce roadele dorite; nu ne aduce iertarea și împăcarea cu Dumnezeu. Iar căința trebuie să fie sinceră, deplină (pentru toate păcatele) și să izvorască din credința, nadejdea și iubirea lui Dumnezeu.

Aceeași însemnătate o are și hotărârea de îndreptare, curajul prin care punem hotar între viața trecută și cea viitoare; „o hotărâre sfântă, că vom duce de acum înainte o viață nouă, viața în Hristos, făcând fapte vrednice de pocăință” (Matei 3, 7). Mărturisirea sau înșirarea păcatelor fără căință adevărată și fără hotărâre de îndreptare, „nu aduce iertarea păcatelor.” (Luca 13, 5)

Cerințele unei bune mărturisiri a păcatelor trebuie împlinite printr-o pregătire din bună vreme, cu deosebire prin post și rugăciune. Căci postul smerește trupul, iar rugăciunea deschide sufletul credinciosului în fața lui Dumnezeu. De asemenea, să cercetăm în ce măsură ne-am împlinit datoriile către Dumnezeu, către Sfânta Biserică, apoi către aproapele, către familie, către noi înșine, către Patrie, și așa să pășim către Sfânta Taină a Spovedaniei.

Știut este că Sfânta Mărturisire se administrează celor ce se pregătesc a primi Sfânta Cuminecatură. De aceea și grăiește Sfântul Apostol Pavel: „să se cerceteze (însă) omul pe sine și așa să mănânce din pâine și să bea din pahar” (I Corinteni 11, 28), adică să ia Sfântul Trup și Sânge al Mântuitorului Iisus Hristos numai după vrednica mărturisire.

Potrivit cu greutatea păcatelor mărturisite și după cea mai bună socotință a preotului-duhovnic, celui ce s-a spovedit i se dă, înainte de dezlegare, un canon de pocăință, ca de pildă: rugăciuni, metanii, participarea la sfintele slujbe și îndeosebi la Sfânta Liturghie din duminici și sărbători, fapte de milostenie, înfrânări de la anumite mâncăruri sau fapte. Toate acestea nu urmăresc pedepsirea celui ce s-a mărturisit, ci îndreptarea lui; ele sunt asemenea unor leacuri spre însănătoșire duhovnicească, spre întărire în virtute și îndepărtare de păcat.

Roadele Sfintei Mărturisiri sunt de neprețuit. Căci ea ne dezbracă de haina întinată a păcatelor și ne îmbracă în haina cea nouă a virtuților creștine, în haina luminoasă a harului dumnezeiesc; din starea de păcat și de osândă, ea ne trece în starea de har mântuitor. Ea ne deschide calea spre desăvârșire, ne sporește evlavia, rodește curăția sufletului, pacea cugetului, îndreptarea vieții spre câștigarea fericirii vremelnice și veșnice.

Perioadele Sfintei Mărturisiri nu sunt fixe. Dar e bun și folositor lucru, pentru viața noastră duhovnicească, să ne spovedim cât mai des, dar mai ales în cele patru mari posturi.

Între toate celelalte Sfinte Taine, Hirotonia ocupă un loc aparte.

Acest loc deosebit este dat de caracterul dominant eclesiologic al acestei taine, ca taină, prin excelența, primită pentru comunitate. Folosul ei depășește pe cel strict personal și se extinde asupra comunității. Ea este taina coeziunii Bisericii, de ea atârnând tainele care promovează și ele comuniunea.

Beneficiarul acestei taine este deci nu atât preotul, cât comunitatea, harul revărsându-se prin intermediul acestuia asupra credincioșilor.

Harul Hirotoniei primit de preot nu se revarsă asupra credincioșilor numai prin faptul că acesta este săvârșitorul tainelor, care le comunică această energie divină, ci și prin aceea că propovăduirea lui, a cuvântului Evangheliei vestit de el, are puterea acestui har care poate naște credință în ascultători; iar mai apoi, el poate transfigura viața credincioșilor prin îndemnurile sale, ca păstor și duhovnic al credincioșilor.

Pe de altă parte, preotul și episcopul sunt reprezentanți ai comunității, purtătorii ei de cuvânt în fața lui Dumnezeu, dar ei nu sunt rupți de comunitate. Ei sunt cei prin care rugăciunile comunității sunt înălțate la Dumnezeu și totodată cei prin care Dumnezeu revarsă harul Său, în sfânta biserică, asupra comunitații. Ei sunt purtătorii aceleiași misiuni pe care a avut-o Mântuitorul pe pământ, de a aduce jertfa nesângeroasă în numele comunității și de a dobândi darurile Duhului Sfânt pe care le dăruiesc comunității.

Preotul este pus într-o altă relație cu semenii, decât aceea în care se află doi credincioși. Această relație implică un plus de responsabilitate față de destinul pământesc și veșnic al credincioșilor, față de poziția lor referitoare la jertfa de pe cruce a Mântuitorului.

Nu în zadar Sfântul Apostol Pavel atrage atenția, în mod deosebit, ucenicului său Timotei, de a înflăcăra darul lui Dumnezeu, care este pus în el (II Timotei 1, 6), înflăcărare care se menține prin întreaga sa activitate.

Preotul este purtătorul crucii lui Hristos, „care mântuiește și pe alții” – după cuvântul Fericitului Augustin, și totodată beneficiarul puterii harice de a duce la bun sfârșit strădaniile sale pentru mântuirea celor încredințați lui.

Adevăratul preot este cel care făcându-se „tuturor toate” (I Corinteni 4, 22) plămădește și îngrijește de creșterea duhovnicească a comunității în viața în Hristos; este cel care „a simțit cel puțin odată în viața lui înțelesul real al cuvintelor lui Hristos: „Foc am venit să arunc pe pământ și cât aș vrea să fie acum aprins!” (Luca 12, 49).

Preotul „reprezintă” într-un mod real pe însuși Hristos, grija Lui, dragostea Lui, învățătura Lui; El este cel care stând în centrul tuturor zice: „Să fim toți una în Hristos”, care Însuși constituie centrul Bisericii ca unitate, și care a avut puterea să transforme un grup de credincioși în Biserică, cina în sacrament, ritul sau simbolul în realitate. De aceea, actul Hirotoniei nu privește singur pe cel care este hirotonit, ci întreaga Biserică”.

Dar însăși această activitate de apostol al Mântuitorului pe care o săvârșește preotul provoacă un proces de înduhovnicire a preotului așa precum opera sau lucrarea cuiva își revarsă binefacerile asupra altora, dar și asupra subiectului lucrător.

Așa încât starea de responsabilitate cu care se încarcă primitorul Hirotoniei, creează în același timp o tensiune de continuă preocupare pentru persoana proprie, pentru creșterea sa duhovnicească în Hristos, pentru ca nu cumva, după ce a propovăduit altora, el însuși să fie lepădat (I Corinteni 9, 27).

Desigur că Taina Hirotoniei pune o sarcină grea pe umerii primitorului, dar îi dă și ajutorul haric necesar purtării ei. Responsabilității mari îi dă ajutor pe măsura ei, dar și pe măsura strădaniilor primitorului acestei taine.

Harul primit prin punerea mâinilor, dă celui ce se împărtășește de el puterea de a fugi de toate păcatele, de a păstra nealterată credința, nădejdea și dragostea sa de a propovădui adevărul, de a mustra cu blândețe, de a fi smerit, cunoscând nevrednicia proprie și slăbiciunile și ispitele.

Preotul are misiunea de a „naște în Iisus Hristos prin Evanghelie” (I Corinteni 4, 15) și de a crește pe toți membrii comunității pe care îi are în grijă. Dar această lucrare se va reflecta și asupra lui, transfigurându-l, modelându-l după chipul Celui pe care-L preînchipuie, după chipul Păstorului cel bun, Iisus Hristos.

Spre Sfânta Preoție poate păși numai cel ce este găsit vrednic de primirea ei, după cercetarea lui de către duhovnic prin Taina Sfintei Spovedanii. Dar harul odată împărtășit prin hirotonire nu se pierde niciodată. Cel hirotonit poate fi doar oprit pentru pricini de abateri de la buna purtare preoțească de la săvârșirea celor sfinte.

Potrivit treptei în care se află, primitorii Sfintei Preoții au puterea să săvârșească cele sfinte legate strâns de treapta preoției lor. Astfel, episcopul are puterea să săvârșească toate Sfintele Taine și toate slujbele bisericești, îndeosebi de a hirotoni întru diacon, preot și, împreună cu încă doi arhierei, întru arhiereu și de a sfinți într-un sobor de arhierei, Sfântul Mir. Treapta arhierească, venind de-a dreptul de la apostoli, prin succesiune apostolică sau episcopală, deține plinătatea celor trei puteri: de a învăța, de a săvârși cele sfinte și de a conduce Biserica.

Preotul primește de la arhiereu, prin hirotonie, darul celor trei puteri: învățătorească, sfințitoare și de conducere, însă fără dreptul de a hirotoni și de a sfinți Sfântul Mir, Biserici și Sfântul Antimis.

Diaconul este ajutător al preotului și al episcopului, în întreita lor activitate, spre mântuirea credincioșilor, neputând săvârși nici o Taină și nici o Ierurgie. Pe baza Revelației dumnezeiești, cuprinsă în Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție, Sfânta Biserică ne învață că Taina hirotoniei a fost instituită de Mântuitorul Hristos și că sfinții apostoli au împărtășit harul Hirotoniei numai episcopului, preotului și diaconului. Acestea sunt cele trei trepte ierarhice avându-și baza în voința Mântuitorului.

Cununia se încheie pentru întreaga viață a celor ce o primesc; o poate desface numai moartea (Matei 19, 6 ; I Corinteni 7, 10). Doar necredincioșia unuia din soți față de celălalt, o poate desface, căci ea înseamnă nimicirea iubirii curate dintre soți. Soțul nevinovat poate încheia o nouă căsătorie, după desfacerea celei dintâi, așa cum poate face și soțul rămas văduv prin deces.

Soții uniți prin Sfânta Taină a Nunții sunt îndatorați la păstrarea dragostei curate și a respectului unuia către altul, la creșterea fiilor lor în temerea de Dumnezeu și la cinstirea Sfintei Biserici.

Taina Sfintei Cununii, prin întărirea harului, adusă legăturii dintre bărbat și femeie, dă acesteia chipul și tăria legăturii dintre Mântuitorul Hristos și Biserica Sa și creează dispozițiile favorabile menținerii acestei legături prin depășirea egoismului, a dragostei și părerii de sine. Ea pune astfel o bază solidă celei mai mici celule sociale și teologic vorbind, continuată și extinsă, în timp și spațiu prin comuniunea spirituală creată în Biserică.

Sfânta Taină a Cununiei este primul nostru pas spre realizarea unei mai largi comuniuni, susținute de o jertfelnicie concretă, de fiecare zi, ca aceea a Mântuitorului față de Biserica Sa. Cei doi devin, astfel, un singur trup și un singur duh, având același Domn, aceeași credință, același botez și împărtășindu-se de același har revărsat din sânul iubirii treimice.

Prin această sfântă taină, celor doi li se adresează din nou chemarea de a fi rodnici, „de a se înmulți și de a stăpâni pământul” (Facerea 1, 28). Este un îndemn la creștere în timp și spațiu, dar și în adâncime a legăturii noastre cu Dumnezeu, creștere ce nu se poate realiza într-o singură generație.

Intimitatea noastră cu Dumnezeu, prin mijlocirea Mântuitorului, trebuie să devină mai strânsă, mai adâncă și acest lucru se poate împlini desigur și în cadrul unei vieți de om, dar mai ales, și cu prisosință, în cursul mai multor generații.

De asemenea, copiii născuți în cadrul unei căsnicii binecuvântate sunt „ferestrele” deschise ale familiei către semeni, către viitor. Prin puritatea lor, ei deschid căile de acces spre înțelegere și comuniune sufletească, ale părinților cu semenii lor, copiii fiind adevărate punți de legătură în realizarea unei mai largi comuniuni spirituale.

Sfântul Maslu este deci Taina care, prin rugăciunile preoților și prin ungerea trupului cu untdelemn sfințit, împărtășește credinciosului harul lui Dumnezeu pentru tămăduirea bolilor trupești și sufletești, pentru iertarea păcatelor și pentru întărirea sufletului.

Sfânta Taină a Maslului acordă o mare atenție suportului material al sufletului nostru: trupul. Harul care se pogoară asupra celui bolnav îi dă putere să rabde cu bărbăție crucea suferinței trupești.

Primirea suferințelor trupești ca drepte, ca plată a păcatelor noastre, răbdarea lor cu liniște și chiar bucuria de a ne ști prin ele părtași Domnului, conferă acestora puteri de transfigurare a ființei noastre sufletești.

Rugăciunile preoților sunt făcute pentru dobândirea sănătății adevărate, aceea a restaurării integrale a credinciosului, pe care Dumnezeu îl cercetează prin aceste suferințe trupești și care este făcut din nou deplin, pentru că este în comuniune cu Dumnezeu. Astfel, ceea ce dobândim noi prin taina Sfântului Maslu este mai precis posibilitatea biruinței prin Hristos, care suferă cu cel bolnav pentru ca acesta să poata învinge povara și suferința.

Rugăciunea preoților, la care se adaugă rugăciunea și chiar contribuția materială (făină, ulei) a credincioșilor, dă bolnavului o putere sporită, izvorâtă din sentimentul de solidaritate a tuturor în suferința, în Hristos și cu Hristos.

Comuniunea bolnavului cu mlădițele trupului tainic al Mântuitorului sporește puterile de viață ale bolnavului sau îl întărește cu căldura ei până în pragul clipelor de supremă și înghețată singurătate al despărțirii de toți și de toate de pe pământ.

Sfintele Taine pe care la avem de la Mântuitorul Iisus Hristos, ne sunt asemenea unor izvoare curate prin care curge puterea sfințitoare a harului dumnezeiesc, sau și asemenea unor stâlpi de neclintit pe care se reazimă viața cea nouă, viața creștină.

După Sfinții Părinți ai Bisericii, Sfintele Taine sunt focul care încălzește inimile, arde patimile și luminează sufletele și rodește spre un folos; altoiul care nobilează viața; apa care spală întinăciunea patimilor și păcatelor; pâinea duhovnicească ce hrănește sufletele noastre și doctoriile care ni se dau spre întărirea trupească și sufletească, spre viața veșnică.

Se înțelege însă că atât pentru săvârșirea, cât și pentru primirea cu vrednicie a Sfintelor Taine este de trebuință o pregătire deosebită, de pe urma căreia să și fim vrednici de harul lui Dumnezeu. „Să cugetăm în liniște și cu răgaz la sfințenia Tainelor, la lucrarea lor mântuitoare, la adevărul că puterea lor este atât de mare, încât ele pătrund ființa noastră, ne vindecă de durerile noastre sufletești, ne hrănesc duhovnicește, ne sfințesc spre viața veșnică” (Ioan 4, 10-14).

În mod deosebit, Sfintele Taine ne împărtășesc și întăresc în noi „darurile Sfântului Duh” (Isaia 11, 2), adică „dragostea, bucuria, pacea, îndelunga – răbdare, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea, înfrânarea, curățenia” (Galateni 5, 22-23). Iar aceste daruri sunt „izvoare de sfințire și de mântuire celor ce vin la Hristos și rămân ai lui Hristos”. (Efeseni II, 5).

Sfintele Taine ne unesc cu Dumnezeu, făcând din noi locașuri ale Părintelui Ceresc, cum ne încredințează Sfântul Apostol Pavel, zicând că: „suntem templu al Dumnezeului celui viu, precum Dumnezeu a zis că: Voi locui în ei și voi umbla și voi fi Dumnezeul lor și ei vor fi poporul Meu” (II Corinteni 6, 16). Ele ne unesc și ne înfrățesc unii cu alții, nasc în noi viața nouă și bucuria curată.

Dar noi suntem chemați nu numai să primim, ci să și lucrăm împreună cu darurile Sfintelor Taine, ca ele să rodească în noi cât mai bogat; „să ne fie trepte ale desăvârșirii, scări cu ajutorul cărora să urcăm de pe pământ la cer, la viața cea neîmbătrânitoare și pururi veșnică” (Ioan 6, 27; 1 Ioan 2, 25).

Sfintele Taine nu sunt altceva decât mijloace prin care Hristos se coboară la noi pentru a ne îndumnezei, pentru a ne face frați ai Săi și fii ai Tatălui.

Toate aceste Sfinte Taine (Botezul, Mirungerea, Euharistia, Spovedania, Preoția, Nunta și Maslul), le primim doar pe temeiul credinței noastre și în măsura credinței noastre. Ele ne-au fost lăsate spre moștenire de către Mântuitorul Iisus Hristos din marea Sa iubire față de noi.

Dacă Mântuitorul ar fi rămas mai multă vreme printre noi, pământul nu ar mai fi putut suporta dumnezeirea Sa întreagă, de aceea El S-a retras în sânul Tatălui Său, oferind dumnezeirea Sa în alt chip, prin alte mijloace, oarecum ascunse, ca pământul să nu știe că totuși dumnezeirea Sa se oferă nouă.

Astfel, Hristos se oferă prin Sfintele Taine, tot, întreg dar în alt chip cu aceeași putere, cu aceeași intensitate rămânând cu noi până la sfârșitul veacurilor.

CAPITOLUL III

SUGESTII METODICE PENTRU PREDAREA

SFINTELOR TAINE ÎN ÎNVĂȚĂMÂNTUL PREUNIVERSITAR

În acțiunea educativă se întrepătrund în diferite grade, teoria pedagogică ce vizează un ansamblu de concepte și principii pedagogice care fundamentează rațional actul educativ, practica educativă ce vizează ansamblul de tehnici solicitate rațional de natura actului efectuat și cercetarea pedagogică definită ca reflecție și sistematizare a experienței, pentru a stabili condițiile care determină progresul în acțiunea educativă și legile prin a căror aplicare se realizează în mod firesc sporirea randamentului școlar al elevilor.

Cercetarea pedagogică se concentrează asupra perfecționării tehnicii de intervenție și acțiune asupra procesului urmărit, fiind vorba de fapt, de a realiza mai mult și mai bine în activitatea instructiv-educativă în perspectiva dezvoltării intelectuale a copilului. Pentru a obține rezultate noi care să asigure perfecționarea și optimizarea acțiunii educaționale trebuie folosite un ansamblu de metode.

La nivel de gimnaziu, predarea disciplinei Religie urmărește în principal formarea de abilități de gândire critică care să stimuleze cooperarea, asumarea responsabilităților, formarea aptitudinilor, inițiativa și creativitatea și nu în ultimul rând formarea personalității religios – morale a elevilor.

Acesta este punctul de plecare pentru lucrarea de față, prin care doresc să demonstrez că folosirea anumitor modalități de lucru la clasă, poate contribui la stimularea gândirii creative la elevii de gimnaziu, la formarea personalității acestora obiectiv necesar și obligatoriu al educației. Elevii trebuie învățați să gândească creativ pentru a putea rezolva situațiile problemă apărute în viață, cât mai bine pentru ei și pentru familia lor.

Specificul strategiilor interactive de grup și implicit al metodelor și tehnicilor este faptul că ele promovează interacțiunea dintre mințile participanților, dintre personalitățile lor, ducând la o învățare mai activă și cu rezultate mai evidente. Acest tip de interactivitate determină identificarea elevului cu situația de învățare în care acesta este antrenat, ceea ce duce la transformarea acestora în stăpânii propriilor transformări și formări.

3.1. Metode didactice tradiționale

La învățarea eficientă, care să impulsioneze dezvoltarea și devenirea celui care învață, concură și sistemul condițiilor externe ale învățării. În cadrul acestora, metodele didactice ocupă un loc deosebit.

Ele reprezintă modalități prin care elevii, îndrumați de profesor, sau în mod independent, își însușesc cunoștințele, își formează priceperi și deprinderi, aptitudini, atitudini și concepția despre lume și viață.

Organizarea concretă a învățării se realizează cu ajutorul unor modele de lucru. Metodele didactice, ca și întreg învățământul, au suferit în ultima vreme schimbări importante. Chiar și cele mai tradiționale au fost reconsiderate, devenind metode active, care implică elevii în mod creator.

Evoluția metodelor de învățământ în teoria și practica instruirii a reprezentat și reprezintă un proces extrem de dinamic, cu repercusiuni importante asupra creșterii eficienței procesului instructiv – educativ.

Metodele didactice frecvent utilizate în predarea-învățarea religiei sunt:

Expunerea didactică

Conversația euristică

Alte tipuri de conversații

Metoda învățării prin descoperire

Reflecția personală

Observația

Demonstrația didactică

Exercițiul didactic

3. 1. 1. Expunerea didactică

Metoda expunerii în lecțiile de religie constă în prezentarea verbală monologată a unui volum de informație, de către profesor către elevi, în concordanță cu prevederile programei și cu cerințele didactice ale comunicării.

Sub aspectul funcției didactice principale, metoda expunerii se înscrie între metodele de predare, ea beneficiind de o îndelungată utilizare în procesul de învățământ, de unde încadrarea ei între metodele tradiționale ale școlii de pretutindeni.

În funcție de vârsta elevilor și de experiența lor de viață, expunerea didactică în cadrul orelor de poate îmbrăca mai multe variante:

Povestirea – constă în prezentarea informației sub formă descriptivă sau narativă, respectând ordonarea în timp sau spațiu a obiectelor, fenomenelor, evenimentelor (de exemplu expunerea modului în care au apărut Sfintele Taine, acestea fiind instituite de către Mântuitorul Iisus Hristos, la clasele a V-a și a VI-a).

Explicația – este forma de expunere în care „predomină argumentarea rațională”, făcându-și loc deja problemele de lămurit, teoremele, regulile, legile științifice etc. În explicație, cuvântul profesorului înfățișează elevilor tema desfășurată într-o ordonare logică de date și fapte, care duce în mod necesar la o concluzie și generalizare. Metoda este eficace, rapidă și limitează riscul erorilor generate de efortul confruntăriicu probleme.

Prelegerea școlară – reprezintă forma de expunere în cadrul căreia informația este prezentată ca o succesiune de idei, teorii, interpretări de fapte separate, în scopul unificării lor într-un tot. Pentru a nu fi monotonă, prelegerea trebuie să fie însoțită de exemple, iar elevii pot fi incitați să dezbată anumite aspecte ale subiectului tratat. În acest caz, prelegerea se numește prelegere – dezbatere. Este o metodă folosită cu precădere la liceu, dar poate fi utilizată și la gimnaziu la clasele a V-a și a VI-a, atunci când vorbim despre modul în care ne pregătim pentru Sfânta Spovedanie și Sfânta Împărtășanie.

3. 1. 2 Conversația euristică

Conversația face parte din categoria metodelor didactice de transmitere și însușire a cunoștințelor. Ea se bazează pe interacțiuni și schimburi verbale / dialoguri între profesori și elevi și între elevi, pe înlănțuiri de întrebări și răspunsuri ce vizează atingerea obiectivelor operaționale prestabilite.

Conversația euristică este o formă calitativ superioară a conversației, cu mare potențial activizator. Ea implică elevii, activ și interactiv, în realizarea de schimburi verbale reciproce profesor-elev și elev-elev, și să descopere noul prin efort propriu, deci să realizeze o învățare interactivă.

Se folosește în condițiile în care cunoștințele pot fi deprinse de elevi din cercetarea unui material intuitiv, din analiza unor exemple, a experienței și observațiilor anterioare – când noile cunoștințe pot fi deduse din cunoștințele însușite anterior sau pe cale inductivă, pe temeiul experienței elevilor. Această metodă este folosită în cadrul orei de religie în timpul lecțiilor de comunicare de noi cunoștiințe, când dorim ca participarea elevilor la lecțir să fie activă, efectivă și afectivă. Astfel, contribuim la organizarea propriei lor gândiri, în mod operatoriu.

a) Întrebări productive (pentru Taina Sfântului Botez):

Î: Explicați de ce omul are nevoie de Harul lui Dumnezeu pentru mântuirea sa.

R: Harul este absolute necesar mântuirii, căci “de nu se va naște cineva din apă din Duh, nu va intra în Împărăția lui Dumnezeu” (Ioan 3, 5).

b) Întrebări ipotetice (pentru Sfintele Taine):

Î: Este posibil să ne mântuim dacă nu primim harul lui Dumnezeu prin Taina Botezului și prin celelalte Sfintele Taine?

R: Nu, căci pentru mântuirea noastră harul este absolut necesar. (conf. Ioan 3, 5).

c) Întrebări convergente (pentru Sfânta Taină a Maslului):

Î: Comparați Sfânta Taină a Mirungerii cu Miruirea. Ce puteți spune despre cele două?

R: Mirungerea se săvârșește cu Sfântul Mir, o singură dată în viață, iar miruirea cu untdelemn binecuvântat, de nenumărate ori în viață.

3. 1. 3. Alte tipuri de conversații93

Conversația de verificare (examinatoare)

Are o funcție de verificare sau de control al performanțelor învățării. Această metodă testează cunoștințele religios-morale ale elevilor.

Conversația de consolidare

Are funcția de sintetizare și de fixare a cunoștințelor religios-morale, de întărire a convingerilor religios-morale.

Conversația de aprofundare

Are funcția de sintetizare și aprofundare a cunoștințelor religios-morale cu care elevii au avut contact cognitiv în prealabil.

3. 1. 4. Metoda învățării prin descoperire

Această metodă îl situează pe elev în ipostaza de subiect al cunoașterii științifice. Ea reprezintă o modalitate de lucru prin intermediul căreia elevii sunt puși să descopere adevărul, refăcând drumul elaborării cunoștințelor prin activitate proprie, independentă.

Acest tip de învățare se derulează într-un cadru problematizant, metoda fiind o continuare a problematizării și a dezbaterii, o finalitate a lor.

Elevii se confruntă cu o situație-problemă, iar pentru soluționarea ei nu se cunoaște nicio metodă. Rezolvarea se poate găsi doar prin descoperire și presupune: organizarea și corelarea de date, structurarea și interpretarea lor, exersarea operațiilor gândirii și folosirea unor principii care necesită intuiție, imaginație și creativitate.

Pentru ca metoda învățării prin descoperire să dea roade la religie, profesorul trebuie în prealabil să învețe elevul:

să consulte enciclopedii, tratate, documente, opere literare și alte surse, pentru a putea face observații sistematice și complete;

să interpreteze obiectiv;

să recombine fișele de lectură;

să sistematizeze textele din Sfânta Scriptură;

să urmărească evolutiv obiectivul propus.

Găsirea soluțiilor pentru rezolvarea situației-problemă se va transforma pentru elev într-o acțiune de investigare-descoperire. Consecința imediată este aceea că metoda învățării prin descoperire, deși mai greu de utilizat, este cea mai bogată în fluxuri informaționale inverse, atât de necesare cadrului didactic.

Dacă într-o prelegere, profesorul nu reușește să mențină sub control progresia învățării, întrucât el își prezintă expunerea de la început până la final, indiferent dacă elevii pot asimila sau nu materialul respectiv, cu totul altfel se prezintă lucrurile în cazul învățării prin descoperire. Aceasta are la bază cercetarea, investigarea proprie realizată de elev, care în acest caz asimilează foarte eficient noul, dacă respectă următoarele condiții:

situația-problemă să se înscrie în sistemul de operații concrete și mentale de care elevul este capabil ;

oferta de cunoștințe să nu fie nici prea săracă, nici prea complicată;

elevul să perceapă și să memoreze date, fapte, informații, etc;

elevul să prelucreze și să asimileze rațional materialul acumulat;

elevul să formuleze generalizări și să le integreze în sisteme, în ipoteze operatorii.

Dacă aceste condiții sunt întrunite actul descoperirii poate avea loc.

Indiferent de felul ei – inductivă, deductivă și analogică – metoda are următoarele etape:

confruntarea cu o situație problemă, etapă în care se realizează declanșarea dorinței lor de căutare și explorare;

realizarea actului descoperirii, care presupune structurarea și interpretatea datelor, utilizarea operațiilor gândirii și evidențierea noului;

verbalizarea generalizărilor și formularea concluziilor;

exersarea în ceea ce s-a descoperit, etapă care constă în aplicarea celor descoperite în noi contexte situaționale.

Avantajele acestei metode sunt:

creează premiselor necesare unei activități intelectuale intense;

rezultatele descoperirilor se constituie în achiziții trainice, contribuind în același timp la asigurarea motivației intrinseci;

contribuie la însușirea unor metode euristice, de descoperire;

permite menținerea sub control a progresiei învățării, asigurând transmiterea unor fluxuri informaționale bogate de la elev la profesor.

În cazul temei noastre Sfintele Taine, se folosește descoperirea deductivă, adică elevul pornește de la cazuri generale însușite anterior pentru a ajunge, prin diferite activități, treptat, la judecăți particulare. Este o metodă specifică obiectului religie, având în vedere conținutul cuprins în Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție. Spre exemplu profesorul solicită elevilor citirea textului de la Matei 28, 18-20. Pe baza acestui text profesorul solicită elevilor câteva răspunsuri.

Î: La ce se referă primul verset (18) din acest text?

R: Se referă la puterea Fiului lui Dumnezeu, Dumnezeu Adevărat.

Î: Ce le spune Hristos apostolilor să facă?

R: Să meargă la toate neamurile, să le învețe și să le boteze.

Î: În numele cui să le boteze?

R: În numele Sfintei Treimi.

Î: Ce să-i învețe pe oameni?

R: Să-i învețe toate câte le-a poruncit Hristos.

Î: Cine sunt urmașii Apostolilor astăzi, care îi învață pe oameni despre Hristos și îi botează în numele Sfintei Treimi?

R: Episcopii, preoții și diaconii.

Î: Pentru ce este, deci, important acest text?

R: Pentru înțelegerea Sfintei Taine a Botezului și a Tainei Preoției.

3. 1. 5. Reflecția personală

În etapa de reflecție elevii își consolidează cunoștințele noi și își restructurează schemele mintale pentru a include în ele noile cunoștințe. Prin aceasta ei învață autentic și eficient.

Reflecția presupune confruntarea cu o varietate de modele de gândire care determină reconceptualizarea, construirea unor scheme mintale mai flexibile, înțelegerea mai profundă și utilizarea mai adecvată a cunoștințelor în rezolvarea de probleme.

Elevii își exprimă, în manieră personală, propriile gânduri și opinii și opinii referitoare la un subiect, o temă, o problemă. Reflecția se poate materializa prin realizarea în scris ( eseu ) sau oral ( argumente pro sau contra ).

Folosirea cadrului de gândire și învățare bazat pe evocare-realizarea sensului-reflecției, creează contextul favorabil pentru:

stabilirea unor scopuri pentru învățare

activarea gândirii elevilor

implicarea activă a acestora în învățare

motivarea elevilor pentru învățare

stimularea reflecției personale

confruntarea de idei și opinii cu respectarea fiecărei dintre acestea

încurajarea exprimării libere a tuturor copiilor

ajutorarea elevilor să-și formuleze propriile întrebări și să caute răspunsuri

procesarea informației de către elevi, prin această exersându-și gândirea.

Avantajele acestei metode sunt:

elevii pot ajunge la descoperirea personală a unor adevăruri religios-morale și pe calea unei reflecții interioare;

meditația religioasă ridică mintea elevului, dar și inima, către Dumnezeu;

elevii trebuie să ajungă să exprime, cu propriile lor cuvinte, ideile și informațiile întâlnite. Ei rețin mai bine și pot folosi adecvat cunoștințele formulate într-un limbaj propriu, transpuse în contextul personal de înțelegere, conferindu-le, astfel, un sens și o semnificație specifice;

gândirea critică este favorizată într-o atmosferă în care este încurajată diversitatea de opinii. Schimbul de idei între elevi contribuie la sporirea capacității de exprimare și înțelegerea acestora.

3. 1. 6. Observația

Ca metodă didactică, are atât valoare euristică cât și participativă. Deprinderile de observare se formează și se dezvoltă la elevi dacă activitatea didactică este astfel organizată de profesor încât să ofere cât mai multe ocazii de a observa.

Ca metodă didactică la Religie, observația , îmbracă următoarele forme de bază:

Observația dirijată de profesor – are menirea să îndrume, să direcționeze activitatea de a observa a elevului spre obiectivul stabilit de profesor. Observația dirijată poate avea una sau mai multe sarcini sau obiective. Rezultatele observării dirijate sunt mai precise, se obțin în timp mai scurt, dar sunt limitative, nu permit dezvoltarea creativității la elevi. În cadrul lecțiilor la religie se poate realiza următoarea formă de observare dirijată: observarea materialului prezentat de profesor (planșe, filme), cu scopul de a-l face pe elev să înțeleagă anumite acțiuni, în vederea mai bunei cunoașteri a acestora.

Observarea nedirijată – oferă elevilor mari posibilități de dezvoltare atât în privința achiziției de cunoștințe, dar mai ales, în aceea a formării unor atitudini și capacități spirituale, ca și a unor deprinderi de lucru. Rezultatele observării nedirijate într-un grup de elevi sunt foarte diferite, fiecare din ei observând altceva. Astfel, se poate afirma că observarea nedirijată este eterogenă și depinde de foarte mulți factori. Este mai puțin fină și exactă, cu toate acestea este extrem de formativă. Elevii sunt lăsați în seama propriilor puteri, ceea ce-i motivează, îi responsabilizează, îi mobilizează, le stârnește interesul pentru activitate, le dă libertate de gândire și acțiune.

3.1.7. Demonstrația didactică

Este una dintre metodele intuitive prin care sunt prezentate obiectele și fenomenele pentru a confirma sau dovedi adevăruri, acțiuni, comportamente. La baza demonstrației se află, de regulă, un suport material (natural, figurativ, simbolic) care prin intermediul limbajului facilitează cunoașterea. Caracterul ilustrativ al demonstrației este completat, în urma reconsiderării, cu generator de cunoștințe. Modelele nu sunt prezentate doar de la distanță, ci stau acum la dispoziția elevului, care le poate studia, analiza, descompune, clasifica.

Astfel se disting:

Demonstrația figurativă (cu ajutorul reprezentărilor grafice – fotografii, planșe, tablouri, desene, scheme);

Demonstrația cu ajutorul desenului de pe tablă;

Demonstrația cu ajutorul tehnicilor moderne audio-vizuale: proiecții fixe și dinamice, secvențe televizate, înregistrări audio;

3. 1. 8. Exercițiul didactic

Exercițiul în procesul didactic în cadrul Religiei constituie o modalitate de efectuare a unor operații și acțiuni motrice, în chip conștient și repetat, în vederea achiziționării sau consolidării unor cunoștințe sau abilități practice. Această metodă are în principiu un caracter algoritmic, prin aceea că presupune anumite secvențe riguroase, prescrise, ce se repetă întocmai. Pe lângă formarea și consolidarea unor deprinderi, exercițiul poate realiza și alte sarcini, precum: adâncirea înțelegerii noțiunilor, regulilor, principiilor și teoriilor învățate, consolidarea cunoștințelor și deprinderilor însușite, sporirea capacității operatorii a cunoștințelor, priceperilor și deprinderilor, prevenirea uitării și evitarea tendințelor de interferență (confuzie), dezvoltarea unor trăsături morale, de voință de caracter.

Exercițiul în cadrul orelor de religie poate fi clasificat în funcție de mai multe criterii:

după funcțiile îndeplinite pot fi: introductive, de bază, de consolidare, operatorii, structurale;

după numărul de participanți la exercițiu: individuale, de echipă, colective;

după gradul de intervenție al cadrului didactic: dirijate, semidirijate, autodirijate, combinate

Întreaga activitate școlară este un îndelungat exercițiu, care urmărește atât formarea unor capacități și deprinderi specifice, cât și a unor deprinderi, obișnuințe și capacități generale de muncă serioasă, eficientă și ordonată, care să-i ajute pe elevi pe calea autoperfecționării în tot cursul vieții lor ulterioare.

În cadrul orei de religie, exercițiul duce la apariția și întărirea unor deprinderi necesare formării unui bun creștin (participarea la Sfânta Liturghie și a altor a slujbe religioase, însușirea corectă a cântărilor religioase, rezolvarea unor rebusuri și integrame cu conținut religios, a unor teste cu conținut religios etc).

3.2. Metode didactice moderne

Calitatea pedagogică a metodei didactice presupune transformarea acesteia dintr-o cale de cunoaștere propusă de profesor, într-o cale de învățare realizate efectiv de preșcolari, elev, student, în cadrul instruirii formale și nonformale, cu deschideri spre educația permanentă.94

Metodele activ – participative sunt modalități de acțiune centrate pe elev și, mai exact, pe activitatea de învățare a acestuia, pe operațiile mintale și practice pe care le realizează acesta. Ele vizează și asigură antrenarea și activizarea structurilor cognitive, operatorii și afective ale elevului, îi dezvoltă calitativ întreaga personalitate.

Este eronat să afirmăm că metodele didactice tradiționale nu sunt eficiente și că cele moderne sunt eficiente. Orice metodă are valențe specifice, cât și limite specifice, determinate de contextul educațional, precum și de personalitatea profesorului care o utilizează. Metodele de învățare programată – algoritmizarea, modelarea, simularea, jocul didactic trebuie îmbinate în mod eficient cu cele euristice, pentru formarea stilului de muncă de tip participativ și creativ. Auto-instruirea capătă o pondere din ce în ce mai mare, profesorii devin ghizi, consilieri, chiar componenți ai unor echipe create special pentru a investiga o anumită situație.

3. 2. 1. Munca în grup

Munca în grup este o metodă de învățământ care presupune cooperare și activitate comună în rezolvarea unor sarcini de instruire. Fără a desconsidera individualitatea elevului, această metodă valorifică avantajele muncii școlare și extrașcolare în grup, asigurând condițiile necesare pentru ca efortul comun al elevilor să fie bine organizat și susținut. În calitate de metodă de instruire, munca în grup este orientată mai ales spre aspectul social al învățării, urmărind dezvoltarea comportamentului social al elevului.

În aplicarea acestei metode s-au obținut rezultate foarte bune cu grupe formate din 4-5 elevi, pe parcursul orelor de activități practice, ore care in cadrul disciplinei Religie sunt destul de numeroase.

Cercetările psihologice, pedagogice și de sociologia educației au evidențiat productivitatea mai mare a elevilor care lucrează în grup și, în același timp, au contribuit la elaborarea unei metodologii a muncii în echipă. În primul rând, utilizarea metodei impune cadrului didactic să cunoască modul în care pot fi alcătuite grupele, date despre mărimea și stabilitatea lor, despre conducerea, evaluarea și aprecierea activității lor.

Grupele pot fi alcătuite după criterii diferite (omogene, eterogene, etc.) și pot fi permanente sau ocazionale. Toate acestea sunt stabilite de cadrul didactic în funcție de natura disciplinei de studiu, de vârsta și nivelul de pregătire al elevilor, de experiența sa în aplicarea metodei.

De obicei, munca în grup este proiectată, organizată, condusă și evaluată de cadrul didactic, conform următoarelor etape metodice:

analiza temei și a sarcinilor de instruire sau autoinstruire;

împărțirea sarcinilor pe membrii grupului;

documentarea asupra temelor și aspectelor de interes prin cercetarea diferitelor surse;

emiterea unor ipoteze și opinii asupra rezultatelor probabile;

efectuarea de investigații practic-aplicative sau teoretice;

consemnarea rezultatelor obținute;

interpretarea rezultatelor obținute;

întocmirea referatului final;

aprecierea și evaluarea rezultatelor.

O atenție specială trebuie acordată aprecierii rezultatelor muncii fiecărui elev și a grupelor, ceea ce presupune modificarea sistemului obișnuit de notare, respectiv folosirea unui sistem de punctaje, utilizarea unor grile, pentru a răspunde dublului caracter al muncii (individual și colectiv). De asemenea este important ca forma competitivă de lucru să fie îmbinată cu cea cooperativă, de ajutor reciproc, astfel încât să se dezvolte și să se exerseze la elevi simțul responsabilității, atât pentru munca proprie, cât și pentru cea a colegilor din grupa de lucru.

În această cercetare, pe tot parcursul fenomenului propus, am utilizat următoarele metode:

3. 2. 2. Metoda asaltului de idei (brainstorming-ul)

Brainstorming-ul se desfășoară în cadrul unei reuniuni formate dintr-un grup nu foarte mare (maxim 30 persoane), de preferință eterogen din punct de vedere al pregătirii și al ocupațiilor, sub coordonarea unui moderator (în cazul nostru profesorul de religie), care îndeplinește rolul atât de animator, cât și de mediator. Durata optimă este de 20-45 minute.

Metoda a fost inițiată de Alex. F. Osborn, iar sub aspect pedagogic are două sensuri:

– originar, fiind o metodă de stimulare a creativității participanților, de descoperire a unor soluții inovatoare pentru problemele în domeniu;

– al doilea sens este de a fi cadru propice pentru instruirea școlară.

Metoda presupune:

O primă etapă de ordin cantitativ, care reunește un grup de 5-12 persoane ce emit timp de o oră mai multe idei, nici o afirmație nu este supusă unui demers critic. Astfel, se dezvoltă o atmosferă constructivă, fiecare idee primind maximum de atenție. Deoarece, nu se critică, se diminuează factorii inhibitori și se elimină blocajele din gândire favorizate rutinei intelectuale. Ideile pot fi emise pe trucări.95

calea progresiv-liniară – presupune evoluția unei idei prin completarea ei până la emiterea ideii-soluție de rezolvare a problemei:

calea catalitică – ideile sunt propuse prin analogie sau prin apariția unei idei noi, opuse celei pe care a generato:

calea mixtă – o idee poate dezvolta simultan soluții complementare și soluții opuse.

Brainstorming-ul presupune respectarea următoarelor reguli:

-toate ideile, cu caracter de cunoștințe vor fi primite ca atare de către membrii grupului;

-nici o sugestie nu se critică;

-membrii grupului sunt încurajați să construiască pe ideea altuia, la final nici o idee ce aparține nimănui, se încurajează combinațiile de idei;

-sunt solicitați și cei tăcuți din grup, aceștia fiind investiți cu această structură de rol și de putere;

-calitatea e mai puțin importantă decât cantitatea, dar nu înseamnă că membrii grupului nu trebuie să gândească inteligent și creativ.

A doua etapă constituie „perioada de incubare” de reflecție, de evaluare și selecție a ideilor sau soluțiilor propuse. Trebuie ca:

-grupul de persoane care evaluează ideile să fie compus din aceleași persoane care au emis ideile sau dimpotrivă;

– în practica pedagogică grupul care a emis ideile să fie același cu cei care le evaluează la finalul sesiunii.

Aplicarea metodei asaltului de idei în practica școlară a permis desprinderea următoarelor concluzii:

-elevii se integrează greu într-o asemenea activitate;

-grupul care a emis ideile să fie același care le evaluează la sfârșitul sesiunii (se poate ca investirea unor elevi / studenți cu titlul de evaluator ai ideilor emise de colegii lor să inducă o atmosferă inhibitorie și conflictuală în cadrul grupul);

-elevii, studenții trebuie obișnuiți cu specificitatea unei astfel de metode (se pot aplica situații de brainstorming amuzante și nespecifice);

-se pot aplica simultan mai multe metode de stimulare;

-metoda se realizează mai ușor pe grupe omogene, dar este mai puțin eficientă în ceea ce privește originalitatea ideilor, dacă are lor pe grupe eterogene;

-una din limitele serioase ale metodei „tradiționale” este că se consumă o mare cantitate de timp, datorită inhibiției, anumite persoane pot dovedi un ritm de creativitate sensibil, mai ridicat față de altele;

-grupul poate fi dominat de un membru ineficient.

3. 2. 3. Cubul de completare

Această metodă este folosită în cazul în care se dorește explorarea unui subiect, a unei situații din mai multe perspective. Se oferă astfel posibilitatea de a se dezvolta competențele necesare unor abordări complexe.

Și pentru că este o modalitate de analiza și interpretare din perspective multiple a problematici, se realizează un cub, sarcinile de lucru fiind menționate pe cele 6 laturi ale cubului:

Descrie!

Compară!

Asociază!

Aplică!

Analizează!

Argumentează pro sau contra!

Utilizarea acestui instrument permite obținerea unor informații cât mai cuprinzătoare în legatură cu o temă, un concept, acestea fiind rezultatul activități individuale progresive, care presupune parcurgerea mai multor etape în construirea înțelegerii, de la cea de cunoaștere simplă până la cea de argumentare, valorizare, exprimare a unor judecăți de valoare.

Poate fi valorificat ca un instrument de învățare constructivistă deoarece oferă subiectului punctele de sprijin necesare pentru realizarea, în mod independentend, a propriei cunoașteri, a propriei înțelegeri, pentru construirea unei realități subiective, interioare, ca o reflectare a celei obiective, exterioare.

Sarcinile corespunzatoare fiecăreia dintre cele 6 fețe ale cubului presupun valorificarea cunoștintelor anterioare asimilate de fiecare subiect în parte, dar și apelul la un material sau conținut informativ care poate fi prezentat pentru analiza, dezbatere.

Acestea constituie însă doar suportul teoretic necesar pentru realizarea unor analize, interpretari, comparații, asocieri, corelații între teme, idei, concepte date sau specifice domeniului respectiv, dar și altor domenii. Sarcinile propuse antreneaza astfel diferite operații ale gândirii, într-un demers progresiv, gradat. Ele îi solicită subiectului valorificarea unor abilități, capacități, competențe multiple și variate, respectiv de cele de prelucrare primară a informațiilor până la cele bazate pe utilizarea mecanismelor abstracte de înțelegere, respectiv:

de orientare în tematica respectivă

de identificare

sesizare a aspectelor esențiale

de surprindere

distingere a elementelor noi

de explorare

de prelucrare

de reformulare

exprimare în cuvinte proprii a anumitor idei

de găsire de noi sensuri, semnificații

de structurare, sintetizare a informatiilor

de comparare, asociere a acestora cu altele mai vechi

de stabilire de analogii

de oferire exemple concludente

de argumentare.

Toate aceste aspecte pot fi reflectate la nivelul cubului de completare:

3. 2. 4. Diagrama Venn a asemănărilor și deosebirilor

Este o reprezentare grafică ce presupune intersectarea a două sau mai multe cercuri: în primul cerc se notează caracteristicile unui concept, în cel de-al doilea caracteristicile altui concept, iar în interscția, se marcheaza notele, caracteristicile comune ale celor două cercuri. Această reprezentare grafică este un instrument util în activarea operațiilor esențiale ale gândirii: analiză, sinteză, generalizare, comparare, abstractizare.

Avantajele utilizării diagramei Venn:

Stimulează gândirea critică, analitică;

Favorizează cunoașterea directă a realității, prin stabilirea diferențelor

specifice între două concepte;

Facilitează cunoașterea, cercetarea proprie;

Invită la sintetizare, asociere, analogie, realizarea de distincții;

Implică funcțiile superioare ale gândirii;

Favorizează formularea de reflecții, observatți, constatări;

Favorizează implicarea activa și chiar interactivă.

În general, descoperirea caracteristicilor unui concept, prin opozitie /analogie/ comparatie cu alt concept, concretizată într-o reprezentare grafică de tip diagrama Venn, necesită implicare activă și efort individual. Totuși, printr-o organizare eficientă a demersului de comparare, investigare, analiză, în sesizarea particularităților conceptelor respective pot fi implicati și alti doi-trei parteneri, în vederea valorificării muncii în grup de tip cooperativ sau colaborativ.

O alternativă este reprezentată de bula dublă.:

Caracteristici proprii Caracteristici proprii Caracteristici proprii

concept X concept X+ Y concept Y

În construirea cunoașterii, pe baza acestui instrument, sunt respectate principiile constructiviste ale instruirii. Este stimulată, susținută învățarea contextuală, situațională, studenții se implică activ și interactiv în rezolvarea sarcinii, antrenând evaluări formative.

3. 2. 5. Experimentul

Experimentul psihopedagogic presupune crearea unei situații noi, prin introducerea unor modificări în desfășurarea acțiunii educaționale cu scopul verificării ipotezei.

În desfășurarea lui, experimentul parcurge trei etape:

Etapa pregătitoare (faza prealabilă intervenției factorului experimental). În această etapă am studiat condițiile de desfășurare (eșantionul cercetării, climatul psihosocial), am stabilit inovația ce o voi introduce și am precizat strategia aplicării ei.

Etapă de efectuare (desfășurarea propriu-zisă a experimentului, având un caracter formativ). Temporal, este cea mai lungă, având în vedere că în această etapă se introduce modalitatea nouă de lucru (conținut, metode, tehnici). Am avut în vedere prezentarea conținutului într-o formă cât mai atractivă, folosind strategii și metode variate, lucrând diferențiat și individual și determinând elevii să se implice activ în activitatea de învățare.

Etapa de evaluare constă în înregistrarea și măsurarea rezultatelor experimentului, stabilindu-se diferențele între datele înregistrate în etapa pregătitoare și cele consemnate în finalul experimentului.

3. 2. 6. Metoda observației

Observația constă în urmărirea sistematică și intenționată a faptelor educaționale, așa cum se desfășoară ele în condiții obișnuite.

Această metodă s-a folosit în toate etapele cercetării și a însoțit toate celelalte metode, oferind date suplimentare în legătură cu diferitele aspecte ale fenomenului investigat. În utilizarea acestei metode am respectat anumite cerințe:

Am elaborat în prealabil un plan de observație;

Am consemnat datelor observației;

Am creat condițiile pentru observarea naturală a fenomenelor observate;

Am efectuat aceleiași observații în condiții și împrejurări variate.

Am utilizat observația atât în răspunsurile orale și scrise ale elevilor, dar și în analiza comportamentului, a atitudinii lor în anumite situații de învățare. Observând temele de casă ale elevilor, modul cum lucrează independent, participarea lor la ore, am reușit să formulez anumite concluzii pe baza cărora am reglementat activitatea mea ulterioară.

3. 2. 7. Metoda anchetei

a) Convorbirea a constat într-un dialog între profesor și elev, desfășurându-se pe baza unui plan și a unor întrebări dinainte elaborate. Această metodă mi-a dat posibilitatea să cunosc greutățile pe care le întâmpină elevii în cadrul orelor de religie, dar și factorii care contribuie la acestea.

b) Chestionarul a constat dintr-un sistem de întrebări ( itemi ), care supun judecății individuale anumite trăiri, situații, concentrate în jurul acelorași probleme și a căror răspunsuri sunt formulate în scris. Am întocmit la începutul experimentului o listă de probleme simple în concordanță cu tema și ipoteza cercetării. S-a constatat că nivelurile sunt diferite de la un elev la altul: elevi care au lacune în cunoștințe și elevi cu un bogat nivel de cunoștințe.

3.2.8. Știu / Vreau să știu / Am învățat

Metoda se bazează pe cunoaștere și experiențele anterioare ale elevilor, pe care le vor lega de noile informații ce trebuie învățate.

Etape:

Listarea cunoștințelor anterioare despre tema propusă;

Construirea tabelului (profesor);

Completarea primei coloane;

Elaborarea întrebărilor și completarea coloanei a doua;

Citirea textului;

Completarea ultimei coloane cu răspunsuri la întrebările din a doua coloană, la care se adaugă noile informații;

Compararea informațiilor noi cu cele anterioare;

Reflecții în perechi / cu întreaga clasă.

3.2.9. Predicțiile în perechi

Elevii vor fi grupați în perechi, având o foaie de hârtie și un creion. Profesorul le oferă o listă de câteva cuvinte dintr-o povestire, o relatare sau un scenariu dinainte construit de profesor. Fiecare pereche, în urma discuțiilor, va trebui să alcătuiască o compunere sau un scenariu pe baza unor predicții în jurul listei de cuvinte oferite. Se dau cinci minute pentru discuții și pentru a-și nota predicțiile, ca să și le poată aminti mai târziu, când se va citi textul. Această activitate poate fi făcută o singură dată, la început, sau poate fi repetată în decursul lecturii, permițându-le elevilor să-și modifice predicțiile pe măsură ce citesc.

3.3.0. Gândiți – lucrați în perechi –comunicați

Constă în prezentarea unui subiect sau a unei teme de către profesor, după care, timp de câteva minute, fiecare elev se gândește la problema respectivă, își alege un partener cu care să discute ideile; activitatea nu trebuie să dureze decât câteva minute. În final se prezintă tuturor colegilor concluzia la care a ajuns fiecare pereche.

Utilizarea metodelor moderne nu trebuie făcută în lipsa unor combinări și armonizări cu metodele așa-numite tradiționale deoarece avantajele și dezavantajele lor sunt complementare. Imaginea școlii secolului XXI este încă neclară; însă liinile de forță pe care un observator atent le poate surprinde se pot caracteriza în două tendințe:

centrarea pe „copil”, pe nevoile celui care este beneficiarul și, în același timp, partenerul nostru în propria formare;

folosirea unor metode și stiluri moderne care să acopere cât mai bine întreaga sferă de interes a persoanei educate, persoană care va reprezenta resursa și creatorul de resurse pentru anii viitori.

CAPITOLUL IV

4. CERCETAREA PEDAGOGICĂ PRIVIND

ROLUL SFINTELOR TAINE ÎN EDUCAȚIA

RELIGIOASĂ A ELEVILOR

4.1. Elaborarea designului cercetării

4.1.1. Introducere

Sfințenia estechemarea pe care Mântuitorul nostru Iisus Hristos o adresează omului: „Fiți sfinți, pentru că Eu sunt Sfânt” (I Petru 1, 15). Pentru a ajunge la desăvârșire omul trebuie să se împărtășească din Sfintele Taine.

Pe parcursul activității didactice am observat interesul crescut al elevilor pentru cunoașterea cât mai multor aspecte legate de Sfintele Taine și de modul de săvârșire al acestora. Am încercat prin urmare să inițiez o cercetare pedagogică de tip constatativ prin care să evidențiez rolul și importanța pe care îl au Sfintele Taine în formarea religios morală a elevilor.

În realizarea cercetării privind rolul Sfintelor Taine în educația religioasă a elevilor, cercetare realizată la clasele a V-a și a VI-a, s-a pornit de la următoarele considerente cu valoare de premize ale cercetării întreprinse de mine:

– finalitățile studierii religiei includ identificarea și definirea unor concepte privind rolul Sfintelor Taine în viața fiecăruia;

– Sfintele Taine oferă modele de comportament moral care pot fi valorificate în transpoziția didactică a conținuturilor învățării, în vederea formării personalității religios morale a elevilor;

– constatarea, făcută în urma activității didactice, privind faptul că elevii sunt interesați de aprofundarea unor aspecte legate de importanața Sfintelor Taine în viața creștinului;

4.1.2. Obiectivele cercetării

Cercetarea psihopedagogică întreprinsă a avut ca obiective:

aflarea opiniei elevilor despre rolul Sfintelor Taine în formarea personalității religios morale ale elevilor;

determinarea nivelului general de cunoștințe al elevilor implicați în cercetarea pedagogică;

identificarea modului în care cunoașterea însemnătății Sfintelor Taine este urmată de prezența acestora în viața elevilor.

4.1.3. Ipoteza cercetării

În formularea ipotezei cercetării, am pornit de la constatările făcute pe parcursul activităților desfășurate în calitate de profesor de religie la Liceul Teoretic ”Adam Műller Guttenbrunn” Arad.

Inițierea și implicarea elevilor în cunoașterea Sfintelor Taine, studiate la clasele a V-a și a VI-a, conduce la creșterea nivelului achizițiilor de cunoștințe și la formarea unor atitudini favorabile cinstirii Sfintelor Taine de către elevi și a prezenței acestora în viața lor.

4.1.4. Locul și perioada desfășurării cercetării

4.1.5. Eșantionul de conținut

Analiza programei școlare la religie la clasele a V-a și a VI-a a permis selectarea eșantionului de conținut. Acesta cuprinde conținuturile din capitolul Credința creștină la cele două clase.

Conținuturi (clasa a V-a)

Sfintele Taine. Botezul

Sfânta Taină a Mirungerii

Sfânta Taină a Spovedaniei

Sfânta Taină a Împărtășaniei

Obiectivele vizate (clasa a V-a)

să conștientizeze importanța și necesitatea primirii Sfintelor Taine în vederea mântuirii

participarea la slujbele Sfintelor Taine;

să realizeze compuneri folosind învățăturile din Sfintele Taine;

Conținuturi (clasa a VI-a)

Sfânta Taină a Cununiei

Sfânta Taină a Preoției

Taina Sfântului Maslu

Obiectivele vizate (clasa a VI-a)

să explice importanța Tainelor Preoția, Cununia și Maslul în viața creștină

exerciții de dialog pe tema rolului preotului în viața omului, de la naștere până la moarte;

exemplificarea unor situații concrete din care să rezulte importanța căsătoriei;

participarea la slujbele Sfintelor Taine;

învățarea salutului și a modului de adresare către un preot.

4.1.6. Eșantionul de subiecți

În vedera stabilirii eșantionului de subiecți am recurs în etapa preliminară la pretest.

Pe această bază am stabilit diferențele dintre cele două eșantioane și am formulat concluziile ce s-au desprins din experiment. Astfel am ales clasa a VI-a A ca și clasă de control (C.C.) și clasa a VI-a C ca și clasă experimentală (C.E.)

Colectivul clasei a VI-a A, cu un efectiv de 24 elevi ortodocși, a fost ales ca și clasă de control (C.C.) deoarece la pretest media a fost de 9,41, iar colectivul clasei a VI-a C, cu un efectiv de 28 elevi ortodocși, a fost ales ca și clasă experimentală (C.E.) deoarece la pretest a obținut media 9,35.

4.1.7. Tipul experimentului didactic

Acest experiment este unul cu grad de control prin tehnica eșentioanelor paralele independente.

Variabila independentă introdusă la clasa experimentală: analiza Sfintelor Taine prin intermediul imaginilor video, dar și prin participarea directă la unele dintre Sfintele Taine (Sfânta Taină a Spovedaniei, Sfânta Taină a Împărtășaniei, Sfânta Taină a Cununiei, Sfânta Taină a Maslului).

Variabile dependente urmărite atât la clasa experimentală, cât și la clasa de control: modificarea în planul achizițiilor de cunoștințe și al atitudinilor.

Dacă la clasa experimentală s-au folosit frecvent imagini video, la clasa de control s-a lucrat în mod obișnuit.

4.1.8. Desfășurarea propriu-zisă a experimentului

Învățământului în general, și religiei în special, îi revine rolul de a-l forma pe om ca persoană responsabilă de acțiunile sale, ca și personalitate morală.

Accentul s-a pus pe organizarea actului învățării pe baza activității investigatoare a elvului, în urma unei activități independente experimentale și mintale, transformarea elevului din obiect în subiect al propriei formări, simularea elevului prin accentuarea caracterului independent al activității de învățare.

Prin îmbinarea metodelor clasice cu cele moderne de predare – învățare – evaluare activitatea elevului devine mai atractivă, elevii devin mai interesați de cele învățate, de asemenea conferă elevilor o motivație superioară, aceasta devenind vizibilă în rezultatele obținute de elevi la probele de evaluare aplicate la aceste clase. În același timp au loc salturi calitative în educația și instrucția elevilor.

La sfârșitul experimentului psihopedagogic a fost aplicat un test pedagogic de cunoștințe, test identic la cele două clase, urmând ca rezultatele obținute să fie comparate cu cele de la pretest.

Rezultatele obținute la pretest și la posttest au fost trecute în tabelul următor:

Tabel cu rezultatele individuale ale elevilor în cadrul unui experiment cu eșantioane paralele independente

Diagrama rezultate pretest las clasa de control și clasa experimentala

Datele obținute au fost comparate prin metode statistice simple, printr-o diagramă de comparație (note grupate – număr elevi), pentru cele două clase, care oferă informații despre distribuția rezultatelor și despre efectele introducerii variabilei independente.

Tabel cu rezultatele obținute de elevi la posttest

Diagrama de comparație pentru cele două eșantioane la posttest

Curbă de distribuție note / frecvență la posttest, la clasa de control (a VI-a A) și la clasa experimentală (a VI-a C).

Tabel cu rezultatele obținute de elevii clase experimentale la pretest și posttest

Curbă de distribuție note / frecvență care relevă diferențele de la pretest, față de posttest.

4.1.9. Formularea concluziilor finale

Metodele activ participative și probele de evaluare utilizate în studiul aceste teme au fost riguros corelate cu obiectivele operaționale definite pentru această temă, urmărindu-se prin strategii adecvate, educația elevilor în plan cognitiv, afectiv-emoțional și psihomotor prin valorificarea conținutului fiecărei lecții din cadrul acestei teme.

Experimentul didactic de cercetare desfășurat și-a propus să găsească prin modul de organizare și desfășurare, răspunsuri la o gamă mai largă de probleme legată de posibilitatea de însușire al unui cuantum de cunoștințe relativ mare, referitor la tema aleasă, într-un timp relativ scurt.

Se observă, în mod evident, detașarea clasei experimentale de clasa de control, în ceea ce privește rolul pe care îl au Sfintele Taine în viața elevilor.

Confirmarea ipotezei formulate la începutul aceste cercetări pedagogice este de natură să conducă la concluzia că este necesară acordarea unei atenții sporite mijloacelor video, precum și participării directe la Sfintele Taine, întrucât rezultatele acestui demers produc efecte pozitive în plan cognitiv și formativ.

Totodată, această metodă a dus la modificări în planul achizițiilor de cunoștințe, observându-se o creștere a rezultatelor la învățătură la unii elevi din clasa experimentală.

Datele obținute în urma cercetării realizate,reflectate în rezultatele școlare ale elevilor, au confirmat ipoteza formulată pentru demersul investigativ propus.

Îmbinarea muncii colective cu cea individuală sau de grup întărește încrederea elevilor în posibilitățile lor intelectuale de însușirea cunoștințelor despre rolul Sfintelor Taine și formează premisele capacității lor de autoevaluare a activității proprii de învățare.

Toate acestea conduc la o îmbunătățire a activității profesorului de religie și implicit la îmbunătățirea activității din învățământ.

Nume………………………………………………………… Data………………

Clasa…………………….

TEST DE EVALUARE (1)

Botezul este Sfânta Taină prin care ne unim cu _____________________, devenind membri ai ___________________, prin întreita _________________________, în numele ________________________________________________________________________.

Formula tainei este ___________________________________________________ _________________________________________________________________________________________________________________________________________________.

Efectele botezului sunt: ________________________________________________________________________.

Botezul din necesitate se face: __________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________.

Datoriile nașilor sunt: __________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________.

Prin Mirungere se primesc:

________________________________________________________________________.

Materia folosită la Mirungere este _______________________________________

a. Mirungerea se face cu: b. Miruirea se face cu:

____________________ ________________________

Când? ____________________ Când? ________________________

Taina prin care Dumnezeu ________________ creștinului toate ________________ pe care le ____________________ cu părere de rău, înaintea __________________ se numește ________________.

Efectele Pocăinței sunt: ______________________________________________.

Care sunt condițiile de îndeplinit pentru spovedanie? ___________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

După spovedanie urmează ________________________________________________________________________.

Materia folosită la Împărtășanie este

_______________________________________________________________________.

Efectele împărtășaniei sunt:

________________________________________________________________________________________________________________________________________________.

Notă:

Toate subiectele sunt obligatorii

Fiecare subiect 0,50 p.

Subiectul 7 – 1 p.

Se acordă 3 p. din oficiu

Nume………………………………………………………… Data………………

Clasa…………………….

TEST DE EVALUARE(2)

1. Biserica are _____________ Sfinte Taine. Acestea sunt: _________________________ __________________________________________________________________________________________________________________________________________________

2. Sfintele Taine pe care le primește omul o singură dată în viață sunt:

a. Botezul, Maslul, Euharistia, Spovedania;

b. Mirungerea, Hirotonia, Spovedania, Cununia;

c. Botezul, Mirungerea, Hirotonia, Cununia.

3. Ce primesc creștinii prin Sfânta Taină a Maslului?

__________________________________________________________________________________________________________________________________________________

4. Taina Sfântului Maslu se săvârșește:

a. numai în biserică

b. în biserică și acasă

c. numai acasă

5. Taina Sfântului Maslu este săvârșită de către___________ preoți, iar în cazuri rare de către ________ preoți sau _________ preoți.

6.Materia folosită la Taina Sfântului Maslu este:

a. Sfântul Mir

b. apa

c. untdelemnul

7. Treptele Preoției sunt:

a. _________________________

b. _________________________

c. _________________________

8. Taina Preoției este săvârșită de către

a. episcop;

b. diacon;

c. mai mulți preoți.

9. Mântuitorul a ridicat nunta la rang de taină:

a. în gGrădina Ghetsimani

b. la Nunta din Cana Galileii

c. la Cina cea de Taină

10. Taina Sfântului Maslu se administrează:

a. numai oamenilor bolnavi

b. tuturor oamenilor

c. nmai celor pe patul de moarte

11. Prezintă în cinci rânduri rolul preotului în familia ta

_____________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

Notă:

Toate subiectele sunt obligatorii

Fiecare subiect 0,50 p.

Subiectul 11 2p.

Se acordă 3 p. din oficiu

Anexe

PROIECT DIDACTIC

Profesor:

Data: 2014/2015

Unitatea de învățământ: Liceul Teoretic

Clasa: a V-a

Disciplina: Religie

Subiectul lecției: Sfânta Taină a Împărtășaniei

Tipul lecției: mixtă

Scopul lecției: dobândirea unor cunoștințe despre importanța Sfintei Taine a Împărtășaniei în viața spirituală a creștinului;

Obiective operaționale: La sfârșitul lecției elevii vor fi capabili să:

O1 – să descrie instituirea Sfintei Taine a Împărtășaniei;

O2 – să numească slujba religioasă în timpul căreia are loc Sfânta Taină a Împărtășaniei;

O3 – să definească Sfânta Taină a Împărtășaniei;

O4 – să prezinte modalitățile de pregătire a creștinului pentru Sfânta Taină a Împărtășaniei;

O5 – să explice efectele primirii Sfintei Taine a Împărtășaniei pentru viața creștinului:

O6 – să precizeze când poate fi primită Sfânta Taină a Împărtășaniei.

Strategia didactică:

Metode și procedee: conversația, explicația, lectura, demonstrația cu substitute, exercițiul, cântarea religioasă;

Mijloace de învățământ: icoana Cina cea de Taină, casetă audio, fișa de lucru;

Forme de organizare a activității elevilor: activitate individuală și frontală.

Resurse:

Oficiale: – Programa școlară pentru disciplina Religie, clasa a III-a;

– Planificarea calendaristică orientativă;

– Proiectarea unității de învățare;

Temporale: – număr de lecții: 1

– durata: 50 min.

Bibliografice: 1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R., București, 1982;

2. Minuni și descoperiri din timpul Sfintei Liturghii, Editura Bunavestire, Bacău, 2001;

3. Boldea, Florin, Caiet de religie creștin – ortodox pentru clasa a V-a, Editura Sf. Mina, Iași, 2005,

4. Răducă, Pr. Vasile, Ghidul creștinului ortodox de azi, Editura Humanitas, București, 1998.

PROIECT DIDACTIC

Propunător:

Data: 2014/2015

Unitatea de învățământ:

Clasa: a VI-a

Disciplina: Religie

Subiectul lecției: Sfânta Taină a Preoției – exemplu de iubire și slujire față de Dumnezeu

Tipul lecției: Mixtă

Scopul lecției: însușirea unor cunoștințe despre Sfânta Taină a preoției; cultivarea sentimentului de respect față de clerul Bisericii

Obiective operaționale

La sfârșitul lecției, elevii vor fi capabili:

O1 – să descrie modul de instituire a Sfintei Taine a Preoției

O2 – să înțeleagă că Apostolii au fost urmașii Mântuitorului, iar preoții de azi sunt urmașii Apostolilor

O3 – să identifice momentele din viață când preotul a fost alături de familia lor

O4 – să explice misiunea preotului

O5 – să prezinte modul de săvârșire a sfintei Taine a Preoției

O6 – să rețină definiția Sfintei Taine a preoției

Strategia didactică

Metode și procedee: conversația, explicația,exercițiul povestirea, observarea dirijată, lectura expresivă,

Mijloace de învățământ: lecția din manualul de Religie pentru clasa a Iv-a, Cd-ul interactiv „să întelegem mai bine Sfintele Taine – Hirotonia”

Forme de organizare a activității elevilor: activitatea individuală

Resurse:

Oficiale: – Programa școlară pentru disciplina religie, clasa a VI-a;

– planificarea calendaristică pentru clasa a VI-a

2. Temporale: – număr de lecții: 1

– durata: 45 min

3. Biliografice:

Biblia sau Sfânta Scriptură, Societatea Biblică interconfesională din România, București, 1992

Șebu, Pr. Prof. Univ. Dr. Sebastian, Metodica predării religiei, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2000

Orzetic, maria, Mocanu, Elena, Religie, cultul Ortodox.Manual pentru clasa a IV-a, Editura Sfântul Mina, Iași, 2005

Scenariu Didactic

BIBLIOGRAFIE

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1999;

2. Andrutsos, Hristu, Dogmatica Bisericii Ortodoxe Răsăritene, traducere Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Tipografiei Arhidiecezane Sibiu, 1930

3. Bria, Pr. Prof. Dr. Ion, Dicționar de Teologie Ortodoxă, A-Z, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994

4. Bria, Pr. Prof. Dr. Ion, Liturghia după Liturghie, Editura Athena, București, 1996

5. Bria, Pr. Prof. Dr. Ion, Despre Sfintele Taine, Editura Arhiepiscopiei București, 1990.

6. Bulgakov, Serghei, Ortodoxia, traducere Nicolae Grossu, Editura Paidea, 1993

7. Carte de învățătură creștină Ortodoxă, Editura institutului biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1978.

8. Chițescu, Prof. N., Pr. Prof. Isidor Todoran, Pr. Prof. I. Petreuță, Teologia Dogmatică și Simbolică, volumul II, Ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2004.

9. Cristea, Sorin, Dicționar de termeni pedagogici, București, Ed. Didactică și Pedagogică, 1998.

10. Danciu, prof. Ana, Metodica predării religiei în școlile primare, gimnazii și licee, Ed. Anastasia, București, 1999.

11. Dumitru, Pr. Prof. Dr. Gh. Radu, Caracterul ecleziologic al Sfintelor Taine și problema intercomuniunii, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1978.

12. Dumitru, Pr. Prof. Dr. Gh. Radu, Îndrumări misionare, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1986.

13. Evdokimov, Paul, Ortodoxia, trad. de Dr. Irineu Ioan Popa, București, 1996.

14. Galeriu, Constantin, Jertfă și Răscumpărare, Editura Harisma, București, 1958.

15. Opriș, Pr. Dr. Dorin, Ipostaze ale utilizării textului biblic în educația religioasă (teorie, aplicații cercetare) Ed. Sf. Mina, Iași, 2010.

16. Opriș, Pr. Dr. Dorin, Opriș Monica, Bocoș Mușata, Cercetarea pedagogică în domeniul educației religioase, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2004.

17. Opriș, Monica, Metodologia evaluării (abordări teoretice și investigative în educația religioasă), Ed. Sf. Mina, Iași, 2010.

18. Opriș, Pr. Dr. Dorin, Opriș Monica, Bocoș Mușata, Cercetarea în domeniul educației religioase și al educației morale (modele și aplicații), ) Ed. Sf. Mina, Iași, 2006.

19. Pânișoară, Ion Ovidiu, Prelegeri pedagogice, Ed. Polirom, Bucuresti, 2001.

20. Remete, Pr. Conf. Dr. George, Dogmatica Ortodoxă, Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, Ediția III, 2000.

21. Schmemann, Alexander, Euharistia – Taina Împărăției, traducere Pr. Boris Rădulescu, Editura Anastasia, București, 1996.

22. Sfântul Ignatie Teoforul, Epistola către smirneni, VIII, 1-2, traducere de pr. Prof. dr. Dumitru Fecioru, editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1995.

23. Sfântul Nicolae Cabasila, Despre viața în Hristos, trad. în rom. de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, București, 1997.

24. Sfântul Nicolae Cabasila, Tâlcuirea dumnezeieștii Liturghii, trad. în rom. de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, București, 1997.

25. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 63, în “Filocalia românească”, vol. III, traducere de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Harisma, București, 1994.

26. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1978.

27. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1978.

28. Tulcan, Pr. Prof. Dr. Conf. Ioan, Misterul mântuirii în Hristos si în Biserică, Editura Universitatii „Aurel Vlaicu”, Arad, 2004.

29. Zizioulas, Mitrop. Ioannis, Creația ca Euharistie, traducere de Caliopie Papacioc, Editura Bizantină, București, 1999.

30. Zizioulas, Ioannis, Ființa eclesială, traducere de Aurel Nae, Editura Bizantină, București, 1996.

STUDII ȘI ARTICOLE

Caraza, Diac. Asist. Ioan, Botezul în lumina Sfintei Scripturi după mărturisirile Sfinților Părinți și în teologia reformatorilor, în Ortodoxia, an. XLIII (1981), nr. 4, p. 113.

Cândea, Spiridon, Taina Sfintei Mărturisiri privită din punct de vedere pastoral și metodologic, Mitropolia Olteniei, an XXII, 1966, nr 4-6, p. 231

Coman, G. Ioan, Sensul ecumenic al Sfintei Euharistii la Sfântul Ioan Gură de Aur, în „Ortodoxia”, an.XVII, (1965), nr. 4, p. 520-535.

Cosma, Sorin, Efectele Sfântului Botez din punct de vedere dogmatic, în „Mitropolia Banatului”, an. XXIV(1964), nr. 9-10, 1964, p. 524

Dumitru, Pr. Prof. Radu, Caracterul ecleziologic al Sfintelor Taine și problema comunicării, în «Ortodoxia», an.XXX(1978), nr. 1-2, p. 175.

6. Dumitru, Pr. Prof. Radu, Sfintele Taine ale Bisericii după Tradiția Apostolică din punct de vedere ortodox, în rev. Biserica Ortodoxă Română , an. XCVIII, (1980), nr. 11 – 12, p. 113.

7. Dura, Nicolae (Pr.), Propovăduirea Cuvântului și Sfintele Taine în lucrarea de mântuire (teză de doctorat), în „Studii Teologice”, an. XXXII (1998), nr. 1-2, p. 150-183.

8. Georgescu, Mihai (Pr. Magistrand) Sfintele Taine după catehezele Sfântului Chiril al Ierusalimului, în „Studii Teologice”,an.XIX(1959), nr. 7-8, p.434-445.

9. Georgescu, Mihai (Pr. Magistrand), Sfintele Taine după catehezele Sfântului Chiril al Ierusalimului, în „Studii Teologice”,an.XIX(1959), nr. 7-8, p.434-445.

10. Mladin, Nicolae, Sfânta Taină a Botezului și viața morală creștină, în „Mitropolia Banatului,”an.XXXII(1966), nr. 4-6, p.175-219

11. Schillebeeck, E. H., ”Hristos- Taina întalnirii noastre cu Dumnezeu”, în "Ortodoxia", XVIII (1966);

12. Schiopu, A. Iulian, Rânduiala și explicarea slujbei Botezului și a Mirungerii la Sfântul Ambrozie al Milanului și la Teodor de Mopsuestia, în „Studii Teologice”,an.XXIII(1968), nr. 7-8, p.548-560.

13. Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, ”Ființa Tainelor în cele trei confesiuni”, în "Ortodoxia", VIII(1956), nr. 1, p. 10.

14. Stăniloae, Pr. Dumitru, Numărul Tainelor, raporturile între ele și problema Tainelor din afara Bisericii, în „Ortodoxia”,an.VIII (1956), nr. 2, p. 196.

15. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru., Din aspectul sacramental al Bisericii, în rev. “Studii Teologice”, seria a II-a, anul XVIII (1966), nr. 9-10, p. 555.

16. Stăniloae, Prof. Dr. Dumitru, Natură și har în teologia bizantină, în rev. “Ortodoxia”, anul XXVI (1974), nr. 3, pp. 392-439.

17. Stăniloae, Prof. Dr. Dumitru, Numărul Tainelor, raporturile între ele și problema Tainelor în afara Bisericii, în rev. “Ortodoxia”, anul VIII (1956), nr. 2, p. 195.

18. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Din aspectul sacramental al Bisericii, în rev. “Studii Teologice”, seria a II-a, anul XVIII (1966), nr. 9-10;

19. Tulcan, Pr. Prof. Ioan, Legătura dintre Euharistie și Biserică la Nicolae Cabasila, în „Altarul Banatului”, an.I, (1990), nr. 11 – 12, p. 15.