Dimensiunea Internationala a Misiunilor de Pace

Capitolul 1

Dimensiunea internațională a misiunilor de pace

Granițele atât de flexibile a ceea ce înseamnă misiune de menținere a păcii ne face să ezităm în a ne plafona la o singură caracterizare și definiție a termenului. Conform ONU, menținerea păcii reprezintă una dintre cele mai eficiente intrumente prin care un stat este ajutat să treacă de la o stare de conflict la pace. O misiune de menținere a păcii este ghidată de trei principii de bază: consimțământul părților, imparțioalitate, neutilizarea forței decât în cazurile de autoapărare sau apărare a mandatului.Luând mot- a- mot acest termen observăm că are o rezonanță cât se poate de pozitivă și de altruistă. O misiune de menținere a păcii dorește să demonstreze cum prin metode pașnice se poate ajunge la un diolog și se poate construi o cale de reducere a violențelor, a războiului, o cale de împiedicare a acestora, deci o putem numi chiar o metodă de prevenție. Tocmai datorită acestei rezonanțe pozitive termenul de peacekeeping a fost utilizat de-a lungul timpului în special în scopuri politice. Dacă privim retrospectiv la acțiunile militare ale unor state precum Rusia sau SUA, ambele s-au folosit de acest prerogativ spre o demara acțiuni militare care ar fi avut o motivație morală dincolo de ceea ce însemna în fapt o acțiune militară. În acest sens, un exemplu cât se poate de elocvent poate fi acțiunea militară a Rusiei în Cecenia care a reprezentat din persepectiva rusească o misiune de menținere a păcii, însă privind detașat acest fapt acțiunea rusească în această zonă a fost una politică prin utilizarea forței în a împiedica separarea acestei părți de teritoriul național.

Misiunile de menținere a păcii pot fi văzute ca o metodă de relaționare între state. Intervenția militară multilaterală folosită în a ține sub control conflictele este o caracteristică de bază a acestor misiuni. După sfârșitul celui de-al Doile Război Mondial, Organizația Națiunilor Unite a fost principala oragnizație de profil care a dominat prin intervențiile sale multilaterale. Revenind asupra definirii acestui termen spunem că menținerea păcii poate fi văzută ca o acțiune colectivă. Întrebarea care rezultă este dacă un stat poate să întreprindă o astfel de misiune acționând singur. Un stat care acționează singur într-un teritoriu în care are anumite interese nu va putea numi acțiunea sa ca fiind una de menținere a păcii ci mai degrabă o misiune de urmărire a intereselor naționale care nu are nici o legătură cu pacificarea zonei de conflict doar în parametrii în care încheierea conflictului i-ar aduce câștiguri statului care intervine. Este nevoie în acest caz de o organizație internațională care automat va cuprinde o serie de mai multe state ce vor pune la dispoziția organizației propriile resurse: financiare, militare, logistice, civile, spre a demara o misiune de menținere a păcii în orice colț al lumii în care apare un conflict. Probabil aici apare una dintre slăbiciunile ONU în ceea ce privește stabilirea unei armate proprii care să intervină atunci când este nevoie. Până când acest proiect va fi realizat statele membre vor oferi sprijin în funcție de resursele pe care le dețin. Este adevărat că de-a lungul timpului această formulă oficială de intervenție a cunoscut diverse metamorfoze. De pildă, coaliții ale unor state au intervenit în anumite zone conflictuale și au acționat ca o forță de menținere a păcii neinstituțională sau implicând anumite organizații nonguvernamentale sau comunități regionale. Atunci când vorbim despre misiunile de menținere a păcii suntem tentați să afirmăm că acestea sunt impuse în cadrul conflictelor dintre state. Într-adevăr, după creea ONU majoritatea misiunilor s-au concentrat în special pe o activitate inter-statală( relațiile dintre Pakistan și India, Palestina și Israel s.a). Însă după Războiul Rece operațiunile de menținere a păcii au fost impuse spre a reface state eșuate, state într-un colaps economic și nu de a rezolva anumite dividende interstatale. Încă o dată se reiterează vulnerabilitatea care succede conflictelor interne care de cele mai multe ori aduc mari anomalii securității globale. Intervenția în interiorul unui stat poate fi văzută ca o încălcare a suveranității statului respectiv, însă atunci când apar situații precum epurări etnice, cazuri de genocid, expulzarea violentă a unui anumit segment al populației, suveranitatea este subordonată valorilor globale.

Deși, paradoxal, azi vedem ONU ca fiind sinonimă cu misiunile de menținere a păcii, aceste misiuni au existat cu mult înainte de creerea acestei organizații. O dată cu Tratatul de la Westphalia care a trasat sistemul de stat contemporan, marii lideri au început să conștientizeze faptul că un conflict într-o anumită parte a sistemului poate avea implicații asupra întregului sistem. Toodată, suveranitatea statelor și respectarea acesteia devenea un principiu de bază a bunei funcționări a sistemului. După șocul Primului Război Mondial s-a încercat o nouă abordare a problemelor cu care lumea se confrunta și s-a apelat la căi, altele decât cele ale conflictelor armate. Această abordare a existat dincolo de Atlantic, în SUA, în timpul președintelui republican William Howard Taft care înainte ca SUA să se fi implicat în Primul Război Mondial a dus o campanie spre creerea unei ligi care să impună pacea printr-un consiului permanent de state, o curte internațională care să funcționeze pe baza unor mandate de reconciliere. Succesorul ideii lui Taft, Woodrow Wilson reiterează ideea creeri unei ligi , de aceasă dată o Ligă a Națiunilor. Astfel că, în 1919 a fost adoptat statutul Ligii Națiunilor, un proiect anglo-american. Principiul care stătea la baza acestei ligi era cel al securității colective, o cooperare multilaterală care să asigure pacea și securitatea internațională. Eșecul acestei securități colective, implicit eșecul Ligii Națiunilor își are rădăcinile în alte nereușite. Cea mai mare nereușită a fost neratificarea Tratatului de la Versaille în SUA care a făcut ca acestea să lipsească din organizația a cărei bază a fost proiectată de însuși Woodrow Wilson. Acest fapt a fost apoi urmat de Germania care deși era membră a Ligii întreprinde o serie de acțiuni agresive asupra Finlandei fapt care o va face să părăsească Liga în 1933. Conflictele dintre Japonia, care era membră, și China, anexarea Austriei, dezmembrarea Cehoslovaciei au demonstat că unele state membre nu au respectat câtuși de puțin principiile Ligii. Nu întâmplător se spune că această ligă a eșuat o dată cu izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial.

În urma unei conferințe la San Francisco din 1945 a reprezentanților din 50 de state,mai apoi 51 cu Polonia, a fost întocmită Carta ONU pe baza întâlnirilor de la Dumbarton Oaks a reprezentanților Chinei, SUA, URSS și Marea Britanie din 1944. Organizația Națiunilor Unite a început să existe oficial o dată cu ratificarea Cartei în 24 Octombrie 1945, de către China, SUA, Marea Britanie, URSS, Franța și celelalte state. Capitolele VI și VII din cadrul Cartei Națiunilor Unite sunt cele care trasează rolul organizației în garantarea securității internaționale, cu mențiunea că termenul de menținere a păcii nu apare. Deși nu există o definire a misiunilor de pace rădăcina acestora se regăsește în cele două capitole. Capitolul VI care face referire la reglementarea diferendelor din Pacific. Așadar căutarea soluțiilor prin dilog și negociere, mediere, conciliere, arbitraj sau alte mijloace pașnice. Articolul 34 din acest capitol împuternicește Consiliul de Securitate de a determina dacă un litigiu poate reprezenta o amenințare la adresa păcii și securității, iar conform Articolului 36 Consiliul de Securitate va recomanda metodele de ajustare corespunzătoare. Capitolul VII reprezintă aserțiunea securității colective și are de-a face cu acțiunea în ceea ce privește amenințările la adresa păcii, încălcări ale păcii și actele de agresiune. Acest capitol cuprinde 13 articole și reprezintă partea cea mai importantă a documentului în materie de prevenirea conflictelor și apărarea securității și păcii. Articolul 40 stipulează clar ca în momentul în care se dorește prevenirea agravării unei situații, Consiliul de Securitate, înainte de a face recomandări sau de a decide anumite măsuri trebuie să aibă acordul tuturor părților sau Articolul 41 prin care același consiliu va decide măsurile de intervenție, altele decât cele ale forței armate. Articolul 43 reiterează caracterul colectiv al acțiunilor organizației făcând apel la contribuția tuturor membrilor pentru menținerea păcii și securității internaționale și care în conformitate cu acordurile speciale vor contribui cu forțe armate, asistență, facilități care să asigure pacea și securitatea prin misiunile care le conduc. Acest lucru a stârnit o serie controverse deoarece ONU nu beneficează de o armată proprie. Ideea creerii unei astfel de armate a rămas în stagiul de planificare, până atunci forțele ONU se vor grupa sub comanda unui personal mixt format din liderii militari ai membrilor permanenți ai Consiliului de Securitate și anume Comitetul de Stat Major(Articolul 47).

Prima misiune de menținere a păcii stabilită în 1948 de Organizația Națiunilor Unite a purtat numele de UNTSO- United Nations Truce Supervision Organization și a constat în supervizarea ostilităților din Palestina după proclamarea Israelului ca stat evreiesc.

În timpul Războiului Rece vor apărea o serie de modificări în modul de acțiune al ONU. Războiul Rece a împiedicat punerea în aplicare completă a sistemului de securitate colectivă al ONU deoarece interesele concurente ale SUA și URSS s-au opus unei cooperări eficiente. În perioada destinderii de la mijlocul anilor 60 și sfârșitul anilor 70 tensiunile provocate de Războiul Rece au fost parțial reduse. Acest lucru s-a răsfrâns și asupra atitudinii marilor puteri asupra misiunilor de menținere a păcii. Acest lucru a fost vizibil în misiunile demarate din Orientul Mijlociu. După retragerea trupelor ONU din Egipt în 1967 s-a născut un nou conflict în această parte de lume și anume Războiul de Șase Zile, un conflict arabo-israelian. În această situație Egiptul a închis Golful Aqaba împiedicând staționarea navelor israeliene în zonă și oprind ieșirea la Marea Roșie și Oceanul Indian. În această situație cele două superputeri, SUA și URSS, au cooperat spre a limita clienții locali. Implementarea misiunii UNEF-II în 1973 avea rolul de a supraveghea încetarea focului între forțele israeliene și Egipt .Această misiune a ilustrat posibilitatea susținerii unei misiuni de menținere a păcii într-un sistem caracterizat de rivalitate.

În ceea ce privește continentul african, în special în perioada post- Război Rece, misiunile de menținere a păcii au înregistrat mari succese(Mozambique, Namibia) dar și eșecuri în aceeași măsură(Rwanda, Somalia). Faptul că o mare parte a statelor africane erau colonii europene și faptul că depindeau economic, politic de acestea, le-a impus acestor state să aibă o caracteristică aparte a modului în care acestea își doreau liberatatea. După perioada de decolonizare și sfârșitul Războiului Rece, aria de acțiune a misiunilor de menținere a păcii a început să fie mult mai largă, iar implicarea pe continentul african să fie printre prioritățile ONU. În prezent, caracterul multidimensional al misiunilor de menținere a păcii nu constă doar în menținerea păcii și securității ci în același timp facilitează procesele politice, protejează cetățenii, asistă la dezarmarea, demobilizarea și reintegrarea foștilor combatanți, oferă suport în organizarea alegerilor, protejează și promovează drepturile omului și ajută la restabilirea ordinii de drept.

Generațiile misiunilor de menținere a păcii ale ONU

De-a lungul timpului misiunile de menținere a păcii au cunoscut o serie de transformări în raport cu scopul și importanța lor. Se vorbește despre trecerea de la o abordare a ordinii globale Westphaliană la una post-Westphaliană. Aceasată trecere i-a forma unor schimbări treptate care sunt atât conceptuale cât și practice și au fost ecou în practica operațiunilor de menținere a păcii. Ordinea post-Westphaliană abordează creșterea drepturilor private și atribuțiile actorilor non-statali sub atenta observație a legii naționale și internaționale a drepturilor omului. Așadar, drepturile statelor, implicit neimplicarea în politica lor internă și drepturile indivizilor au pus bazele acestei noi ordini. Dacă vechiul sistem Westphalian garanta dreptul statelor de a apela la război în rezolvarea diferendelor, acum războiul este pus în ilegalitate. În cadrul acestui nou trend misiunile de menținere a păcii au cunoscut o serie de progresii în ceea ce privește scopul primordial al acestora.

Vorbind despre evoluția misiunilor de menținere a păcii, aceasta este marcată de o serie de generații. Boutros Boutros-Ghali, Secretarul General al ONU, a realizat în 1992 un raport care definea menținerea păcii ca o acțiune care avea menirea de a întări pacea și de a împiedica conflictul. În Agenda pentru pace Ghali vorbește despre importanța îmbunătățirii capacității Organizației Națiunilor Unite de a menține pacea și securitatea prin întărirea mecanismelor și tehnicilor de intervenție. Acesta sublinează patru roluri pe care ONU le avea în noul context al politicii internaționale în perioada Post Război Rece. Spre a preveni escaladarea disputelor dintre părți care ar putea duce la conflicte, ONU poate aborda diplomația preventivă care să reducă pericolul violenței. Totodată, impunerea păcii cu sau fără consimțământul părților care să fie în conformitate cu mandatul Consiliului de Securitate de încetare a focului, acționând sub autoriatatea capitolului VII al Carte ONU. Restabilirea păcii prin aducerea părților la o înțelegere trebuie să se realizeze prin negociere, mediere, menținerea păcii care are nevoie de consimțământul părților implicate și reconstrucția post conflict sunt și acestea puncte care pot duce la întărirea succesului unei misiuni de menținere a păcii.

Prima generație a operațiunilor de pace este reprezentată de misiunile tradiționale pentru menținerea păcii. Aceste misiuni traditionale urmăresc în principal încetarea conflictelor printr-o înțelegere a părților și încetarea focului. Această tipologie de misiuni a fost creată pentru a putea interveni în cadrul conflictelor dintre state care puteau genera mai apoi alte conflicte globale. Secretaru General al ONU, Dag Hammarskjold și Președintele Adunării Generale al ONU, Lester Pearson, au enumerat câteva principii de bază ale misiunilor de menținere a păcii care au rezistat până la mijlocul anilor 1990. Acele principii erau: consimțământul părților aflate în conflict, neutilizarea forței decât în caz de autoapărare, imparțialitatea politică și neutralitatea, legitimitatea. Misiunile de menținere a păcii, cele tradiționale , pot fi definite ca operațiuni ce implică personal militar însă fără puteri de constrângere, care să ajute la menținerea și restaurarea păcii internaționale și securității în zonele de conflict. Obiectivul acestor misiuni nu va fi atins prin forța armelor. Consimțământul națiunii gazdă este premisa de la care începe acest tip de misiune. Imparțialitatea este importantă și necesară puntru buna funcționare a misiunii, credibilitatea în fața tuturor părților implicate. Neutilizarea forței reflectă ideea prin care ONU nu este parte a conflictului ci o prezență trimisă să i-a parte la soluționarea conflictului.Printre primele misiuni de menținere a păcii tradiționale au fost desfășurate în Orientul Mijlociu, în 1948, cu numele de UNTSO-United Nations Truce Supervision Organization, dar și în alte regiuni precum Cipru și UNFCYP din 1964. Misiunea care și-a pus cel mai mult amprenta pe inovarea misiunilor de pace a fost cea desfășurată în Suez-UNEF în 1956. A fost o misiune specială deoarece a adus o serie de modificări la adresa misiunilor tradiționale: dacă o misiune tradițională era caracterizată de echipaje de intervenție relativ mici ca număr iar observatorii ei neînnarmați, de acesată dataă ONU a trimis în zonă un contingent înnarmat. Raționamentul acestei schimbări a fost bazat pe experiențele trecute și pe faptul că acele grupări mici care puteau face față în anumite zone cu tensiuni, în cazul Suezului o astgel de organizare nu ar fi reușit să stăpânească situația. Datorită naturii sale pasive, misiunea de menținere a păcii tradițională a înlesnit mai degrabă o înghețare a conflictelor și nu o suluționare a acestora. Din acest motiv ONU trebuia să se concentreze pe luarea unor măsuri care să fi stimulat soluționarea conflictelor și care să fi exclus o posibilă recidivă.