Dimensiunea Internationala a Conflictului Arabo Israelian
LUCRARE DE DISERTAȚIE
Dimensiunea internațională a conflictului arabo-israelian
(1967-1979)
Poziția României și a Marii Britanii
Cuprins
Introducere
Capitolul I
Conflictele arabo-israeliene: context intern și international
I.1. Orientul Mijlociu între pace și război
I.2. Războiul de Șase Zile
I.3. Războiul de Yom Kippur
Capitolul II
România și implicarea în conflictele arabo-israeliene
II.1. Perspective politico-diplomatice și economice ale relațiilor româno-arabo-israeliene
II.2. Atitudinea României față de Israel în timpul Războiului de Șase Zile
II.3. Implicarea României în tratativele de pace din Orientul Mijlociu
II.4. Ridicarea Legației române din Israel la rang de Ambasadă
Capitolul III
Politica Marii Britanii față de conflictul arabo-israelian
Concluzii
Anexe
Bibliografie
INTRODUCERE
Orientul Mijlociu, este una dintre cele mai controversate zone ale lumii, aflându-se într-un permanent conflict militar, ale cărui cauze sunt mult mai complexe decât ar putea părea la prima vedere. Înființarea statului Israel, este unul dintre motivele pentru care, relațiile, dintre populația islamică și cea iudaică, au degernerat, ambele comunități considerând că adevărul istoric le este favorabil. În cadrul lucrării de licență, am analizat evenimentele ce au precedat împlinirea dorinței seculare a poporului evreu, atât din punct de vedere cronologic, cât și din perspectiva contextului internațional, al spiritului epocii în care s-au desfășurat.
ARGUMENT
Având ca temă de licență, precum am menționat, înființarea statului Israel, tratând, de asemnenea, într-o anumită măsură și consecințele imediate ale înființării statului, primul conflict arabo-israelian, am hotărât încă de atunci să continui cercetarea și analiza acestui subiect și pe perioada masterului. Precum am demonstrat în cadrul lucrării de licență, împărțirea Palestinei, și implicit realizarea Israelului, reprezintă una dintre cele mai importante cauze ale conflictului dintre cele două comunități, conflict perpetuat până în zilele noastre. De-a lungul cercetării am putut observa că atât evreii, cât și arabii își doreau Palestina intactă, nedivizată. O colaborare era aproape imposibilă, din această cauză, fapt enunțat de însuși David Ben-Gurion. După adoptarea rezoluției Națiunilor Unite, și, în decurs de câteva luni de la proclamarea independenței noului stat, liderii arabi au adoptat o poziție ostilă, punându-și în practică amenințările. Astfel, războiul a început, iar în uma acestuia teritoriul tânărului stat evreiesc s-a mărit considerabil, fapt ce a nemulțumit din nou statele arabe vecine.De asemenea, arabii se considerau nedreptățiți, atât din perspectiva faptului că teritoriul palestinian nu trebuia divizat, cât și deoarece, din punctul lor de vedere, evreii primiseră un teritoriu mai mare decât ar fi trebuit, având în vedere numărul acestora.
În cadrul acestui proiect mi-am propus să analizez poziția României și a Marii Britanii față de Israel, în urma conflictelor arabo-israeliene ce au avut loc în perioada 1967-1979. Am abordat zona Orientului Mijlociu, precum am menționat anterior datorită numeroaselor divergențe și războaie ce încă au loc în această zonă, după înființarea Israelului în 1948. Un alt motiv pentru care am ales să tratez conflictul arabo – israelian este dat de numeroasele încercări de aplanare a acestor divergențe, și de implicarea a diferite state în acest proces. Cele mai multe rezoluții ale Națiunilor Unite vizând în special această problemă. Pot afirma că alegerea acestei decade a fost influențată de cele două războaie ce au avut loc acum, dar și de atitudinea României în planul relațiilor internaționale din această perioadă, în special, îndepărtarea de Uniunea Sovietică și dorința de a avea un rol cât mai important în sfera relațiilor internaționale. De asemenea, atacul terorist din timpul Olimpiadei din 1972, eveniment desfășurat în Germania, asupra delegației israeliene, într-o perioadă în care orice conflict armat trebuie întrerupt, m-a determinat să-mi doresc descoperirea motivației din spatele acestui gest.
Nu întâmplător am ales ca unul dintre obiectivele acestei lucrări evidențierea relațiilor diplomatice româno-israeliene, și analizarea poziției României față de Israel, în urma Războiul de Șase zile și a Războiului de Yom Kippur. Analizând modalitatea în care România și-a definit obiectivele de politică externă, am observat că una dintre primele manifestări de răzvrătire, dacă pot spune astfel, ale partidului comunist român față de Uniunea Sovietică, a fost tocmai păstrarea acestor relații diplomatice, deși atât U.R.S.S. cât și toate celelalte state aflate sub sfera de influență a marelui vecin estic, rupseseră orice legătură cu guvernul israelian. Pe parcursul celor trei ani de licență, am observat că cercetările referitoare la acest subiect sunt foarte puține, punându-se accent pe decizia României de a nu participa la acțiunile împotriva Cehoslovaciei, din 1968, deși ambele decizii reprezintă o opoziție față de hotărârile blocului comunist în general, una dintre primele manifestări ale dorinței de independență în politica externă. De asemenea, dorința țării noastre de a avea rolul de mediator în planul relațiilor internaționale, prin implicarea în procesul de pace din zona Orientului Mijlociu, și rapida recunoaștere a Israelului, din 1948, reprezintă două dintre motivele pentru care am decis să tratez poziția guvernului român în acest context.
Am hotărât să abordez în cadrul acestei cercetări și poziția Marii Britanii, deși ambele state au susținut punctul de vedere al Israelului, datorită, rolului pe care comunitatea evreiască îl are în Marea Britanie, și relației speciale dintre liderii israelieni și cei britanici, legătură fundamentată anterior înființării statului. Perioada mandatului britanic asupra Palestinei, deși a avut un parcurs sinusoidal în ceea ce privește atitudinea față de populația iudaică, a dus atât la crearea și consolidarea propriilor instituții de guvernământ cât și la înființarea noului stat. Nu se pot nega meritele liderilor britanici sau cele ale comunității iudaice din Palestina în procesul de modernizare al statului. Un alt motiv pentru care am hotărât abordarea poziției britanice, a fost opoziția guvernului englez față de înființarea Israelului, decizie motivată de faptul că, din punctul liderilor britanici de vedere, teritoriul palestinian nu trebuia divizat. Modalitatea în care trupele britanice s-au retras din Palestina facilitând izbugnirea conflictului interetnic din zonă.
Pornind de la premisa că studierea relațiilor politico-economice și culturale româno-israeliene în perioada 1967-1979 este fundamentală pentru a privi istoria României dintr-o altă perspectivă, decât cea întâlnită până în prezent în studiile de specialitate, am ales ca temă de cercetare evoluția acestor relații bilaterale în contextul celor două războaie ce au zguduit zona Orientului Mijlociu, Războiul de Șase zile și Războiul de Yom Kippur. Scopul acestui proiect fiind analizarea relațiilor româno-israeliene din perioada 1967-1979, motivele pentru care România a decis “să meargă împotriva curentului comunist” într-o perioadă în care zona Orientului Mijlociu se afla într-o criză acută. De asemenea, un scop secundar este evidențierea poziției Marii Britanii în urma Războiului de Șase zile și a celui de Yom Kippur, luând în considerare importanța presiunilor opiniei publice britanice și a comunității evreiești din această țară, în luarea deciziilor politice.
Tema propusă spre cercetare reprezintă un punct de plecare și un argument solid în vederea studierii istoriei contemporane a României, dar și a Marii Britanii. Motivația alegerii temei a avut la bază dorința de a înțelege deciziile luate de autoritățile române în perioada 1967-1979. Am intenția de a creiona o altă perspectivă asupra modului în care statul român și-a proiectat interesele și obiectivele de politică externă. Dar, și datorită cercetărilor, ce există până în momentul de față, marea majoritate tratând în ansamblu relațiile României cu țările Orientului Mijlociu, fără o particularizare anume.
Concepte fundamentale
Ca și concepte fundamentale, voi folosi următorii termeni: “sionism”, “stat” și “conflict”. În Dictionarul explicativ al limbii române întâlnim definiția unora dintre acești termeni, astfel:
SIONÍSM s. n. = mișcare naționalistă, politică și religioasă, în rândurile burgheziei evreiești din țările europene, la sfârșitul secolului al XIX-lea, care urmărea întemeierea unui stat evreiesc autonom în Palestina.
STAT s. n. = instituție politico-administrativă a societății, în frunte cu un guvern și cu organele acestuia, cu ajutorul cărora se asigură funcționarea vieții sociale pe un anumit teritoriu; țară.
CONFLÍCT s. n. ciocnire de interese, (~ armat = război) treaptă acută în evoluția contradicțiilor dintre două sau mai multe state.
Stadiul cercetării
Primul pas, în vederea realizării unei cercetări cât mai cuprinzătoare a subiectului propus, a fost studierea bibliografiei existente (documente de arhivă, memorii, sinteze, studii și articole publicate), cu privire atât la conflictele arabo-israeliene cât și la poziția României și a Marii Britanii. Fondurile și colecțiile arhivistice, considerate surse primare, reprezintă baza teoretico-științifică, și pot fi regăsite în principal în Arhiva Ministerului Afacerilor Externe (fondul Israel, Problema 212 și Problema 220; fondul Palestina, Problema 210 și Problema 216; fond 10/Reprezentanți străini-Israel; fond România general 1949-1969; fond ONU – 1969; ș.a.), și Arhivele Naționale Istorice Centrale (fond C.C al PCR – Cancelarie; fond Presedinția Consiliului de Miniștri), voi consulta și documentele emise de Organizația Națiunilor Unite, dar și cele ale guvernului britanic cu privire la poziția Marii Britanii în raport cu conflictul arabo – israelian.
În ceea ce privește documentele edite cea mai importantă lucrare, ce tratează relațiile româno-israeliene este cea a Cristinei Păiușan-Nuica, Relațiile româno-israeliene (1948-1978), o cercetare obiectivă, structurată luând în calcul principalele evenimente ce au marcat istoria dialogului dintre cele două tări, fundamentându-se în principal pe analiza documentelor de arhivă. Un alt volum de documente, pe care îl voi avea în vedere este România – Israel: 50 de ani de relații diplomatice, realizat sub îndrumarea Ministerului Afacerilor Externe ale României, dar și cel al lui Dumitru Preda (coordonator), România – Israel, Documente Diplomatice, 1949 – 1969. Prin studierea acestor documente, și abundența lor, am putut proba fezabilitatea temei propuse.
Ținând cont de tema acestei lucrări, una dintre principalele condiții a fost studierea lucrărilor și articolelor referitoare la România în primii ani ai regimului lui Nicolae Ceaușescu, și mai ales cele ce abordează îndepărtarea de Uniunea Sovietică, vizibilă în planul relațiilor externe, unele dintre cele mai importante lucrări sunt: Lavinia Betea, Alexandru Bârlădeanu despre Dej, Ceaușescu și Iliescu; Rodica Chelaru, Culpe care nu se uită. Convorbiri cu Cornel Burtică; Paul Mizil Niculescu, O istorie trăită; J.F. Harrington, B.J. Courtney, Tweaking the Nose of the Russians:Fifty Years of American-Romanian Relations, 1940-1990; David Floyd, Rumania : Russia’s Dissident Ally, Vladimir Tismaneanu, Fantoma lui Gheorghiu-Dej și Dan Cătănuș, România și “Primăvara de la Praga”. De asemenea, cercetările cu privire la poziția României în timpul și în urma conflictelor dintre țările arabe și Israel, constituie o sursă importantă în veden planul relațiilor externe, unele dintre cele mai importante lucrări sunt: Lavinia Betea, Alexandru Bârlădeanu despre Dej, Ceaușescu și Iliescu; Rodica Chelaru, Culpe care nu se uită. Convorbiri cu Cornel Burtică; Paul Mizil Niculescu, O istorie trăită; J.F. Harrington, B.J. Courtney, Tweaking the Nose of the Russians:Fifty Years of American-Romanian Relations, 1940-1990; David Floyd, Rumania : Russia’s Dissident Ally, Vladimir Tismaneanu, Fantoma lui Gheorghiu-Dej și Dan Cătănuș, România și “Primăvara de la Praga”. De asemenea, cercetările cu privire la poziția României în timpul și în urma conflictelor dintre țările arabe și Israel, constituie o sursă importantă în vederea documentării pentru elaborarea acestui proiect, dintre cele mai importante sunt lucrările: Dan Cătănuș, Relațiile externe ale României și influența factorului sovietic asupra acestora în primele două decenii postbelice; Govrin, Yosef, Israeli-Romanian Relations at the End of the Ceausescu Era; Ion Calafeteanu, Alexandru Cornescu – Coren, România și criza din Orientul Mijlociu (1965-1971), dar, și articolele : Petre Otu, “The Six days War – A New Problem for the Warsaw Pact” în The Middle East and the Cold War, Mihai Velea, “Arab-Israeli Conflicts Reflected in Romanian Historiography” în The Middle East and the Cold War.
Pentru analizarea relațiilor culturale, cea mai mare pondere o au articolele publicate în ziarele vremii precum “Scânteia”, “Lumea”, “România Liberă” ș.a., dar dintre cercetările științifice, pot aminti: Andrei Oișteanu, Imaginea evreului în cultura românească; Marius Oprea, Emigrarea: un reflex de păstrare a identității; Tesu Solomovici, Securitatea și evreii – teroare, crime, turnători, colaboraționiști. Astfel, prin insuficiența studiilor, consider că cercetarea laturii culturale a relațiilor româno-israeliene reprezintă unul dintre elementele de originalitate prezente în cadrul proiectului propus. Poziția Marii Britanii, o voi analiza mai ales pe baza documentelor existente pe site-ul Ministerului Afacerilor Externe, articolelor din principalele ziare britanice, dar și a documentelor Organizației Națiunilor Unite, având în vedere faptul că de cele mai multe ori poziția guvernului britanic a fost aceeași cu poziția oficială a O.N.U.
Precum am menționat anterior, voi prezenta relațiile Israelului cu cele două state raportându-mă direct la cele două conflicte arabo-israeliene desfășurate în această perioadă, astfel studiile referitoare la desfășurarea, cauzele și consecințele acestor confruntări au un rol predominant în cadrul cercetării de față. Lucrările ce tratează acest subiect sunt numeroase, prezentând atât punctul de vedere israelian, cât și cel arab, astfel unele dintre principalele titluri, ce se regăsesc și în bibliografia acestui proiect de cercetare, sunt: Moshe A. Gilboa, Six Years – Six Days Origins and History of the Six Days War; Martin Gilbert, The Arab-Israeli conflict: its history in maps; Charles Enderlin, Paix ou guerre. Les secrets des negociations israelo-arabes, 1917-1995; Charles F. Doroski, The Fourth Arab-Israeli War: A Clausewitzian Victory for Egypt in Seventy-Three?; Harold H. Hart, Yom Kippur Plus 100 Days : The Human Side of the War and Its Aftermath, as Shown Through the Columns of the Jerusalem Post; Chaim Hertzog, The Arab-Israeli wars: War and Peace in the Middle East; Muhhamad Ibrahim Kamel The Camp David Accords.
Având în vedere principalele lucrări publicate, cu privire la tema cercetată, și luând în considerare faptul că referitor strict la subiectul abordat nu sunt numeroase cercetări, mai ales în ceea ce privește relațiile româno-israeliene dintre anii 1967-1979, consider că proiectul de cercetare propus are un caracter original și merită studiat îndeaproape.
Din punct de vedere metodologic această lucrare va fi o cercetare sintetico-analitică, ce poate fi încadrată în domeniul relațiilor internaționale, al istoriei politico-economice dar, și în istoria culturală, datorită diferitelor aspecte tratate (rolul opiniei publice și al presei în definirea atitudinilor în politica externă, evoluția relațiilor externe). Având în vedere dorința de a face o analiză cât mai obiectivă și exactă a conflictului arabo-israelian, a poziției României și Marii Britanii în raport cu aceste confruntări, voi formula propriile ipoteze derivate din observațiile personale, abordând de asemenea și opiniile unor specialiști în acest domeniu. Conform obiectivelor propuse voi utiliza numeroase procedee și metode, ce vor avea la baza cercetarea științifică, metoda analitică și cea istorică. De asemenea, voi utiliza analiza cantitativă și sintetizarea pentru a putea interpreta cât mai bine documentele de arhivă, în marea lor parte inedite. Demersurile comparative vor avea un rol important în economia viitoarei lucrări de dizertație, unul dintre scopurile enunțate anterior, fiind realizarea unei comparații, atât între poziția României și cea a Marii Britanii, cât și în ceea ce privește atitudinea acestor două state în raport cu opțiunile de politică externă, în spațiul Orientului Mijlociu, ale Uniunii Sovietice.
Originalitatea acestui demers, este dată de numeroasele documente de arhivă utilizate, majoritatea fiind inedite, privind relațiile politico-diplomatice și economice dintre România și Israel, dar și de abordarea unui subiect mai puțin dezbătut în istoriografia românească, în care, relațiile cu țările Orientului Mijlociu sunt analizate și privite în ansamblu. Consider că rezultatul acestei cercetări va putea fi considerat un prim pas în studierea aprofundată a subiectului. De asemenea, raportarea atât la conflictul arabo-israelian cât și la poziția Marii Britanii și a Uniunii Sovietice, sub influența politică a căruia țara noastră se găsea în momentul respectiv, reprezintă un alt element de originalitate ce va putea fi regăsit în cadrul acestei cercetări. De asemenea, noutatea științifică și valoarea practică vor fi determinate de scopul stabilit și de obiectivitate în tratarea subiectului enunțat. Astfel, îmi reafirm obiectivele stabilite și anume analizarea relațiilor româno-israeliene din perioada 1967-1979, motivele pentru care România a decis “să meargă împotriva curentului comunist” într-o perioadă în care zona Orientului Mijlociu se afla într-o criză acută. Cel de al doilea obiectiv, la fel de important, este evidențierea poziției Marii Britanii în urma Războiului de Șase zile și a celui de Yom Kippur, luând în considerare importanța presiunilor opiniei publice britanice și a comunității evreiești din această țară, în luarea deciziilor politice.
Planul lucrării
În ceea ce privește planul creionat, consider că vine în spirjinul temei propuse, structurarea în trei capitole este relevantă pentru o analiză, cât mai obiectivă, raportată la contextul internațional al perioadei tratate, 1967-1979. În cele ce urmează, voi face o scurtă prezentare a capitolelor, pentru a evidenția modalitatea în care mi-am propus să abordez acest subiect.
În cadrul primului capitol, Conflictele arabo-israeliene: context intern și internațional, voi trata cele două confruntări principale, din această perioadă, dintre Israel și Țările Arabe, mai exact Războiul de Șase zile și Războiul de Yom Kippur. Voi cerceta contextul intern și internațional din momentul declanșării ostilităților, tratând și desfășurarea evenimentelor, dar și consecințele imediate. Privind în ansamblu, acest capitol va fi o prezentare comparativă, având în vedere atât asemănările cât și deosebirile dintre aceste două conflicte.
Cel de-al doilea capitol, România și implicarea în conflictele arabo-israeliene, este constituit în principal din patru subcapitole, în primul dintre acestea, voi prezenta relațiile politico-diplomatice dar și economice dintre țara noastră și Israel. Am decis să tratez această temă din perspectivă politico-diplomatică, dar și din punct de vedere economic, deoarece pe parcursul cercetării am observat că latura politico-diplomatică este analizată în mod predilect, în detrimentul relațiilor economice dintre cele două state. Îmi propun să prezint legăturile economice raportându-mă la situația politică existentă între cele două țări, având, în același timp, în vedere și contextul internațional al perioadei tratate. Al doilea subcapitol, Atitudinea României față de Israel în timpul Războiului de Șase Zile, va fi constituit din două părți 1967-1973 și 1973-1979, am decis abordarea acestei perioade astfel, luând în considerare evenimentele importante din cei trei ani luați ca și referință: izbugnirea Războiului de Șase Zile, declanșarea Războiului de Yom Kippur, și în final semnarea Tratatului de pace israeliano-egiptean din 1979, pentru semnarea căruia, prim-ministrul israelian, M. Begin, și președintele Egiptului, Anwar El Sadat au primit Premiul Nobel pentru Pace. În cadrul acestui subcapitol voi pezenta cele două războaie din Orientul Mijlociu, într-o relație de cauzalitate, luând în considerare atitudinea României de-a lungul întregii perioade tratate. De asemenea, voi analiza modalitatea prin care Legația Română din Israel a fost ridicată la rang de Ambasadă, fiind un moment foarte important în economia relațiilor româno-israeliene, având în vedere contextul internațional în care a avut loc acest eveniment, perioada în care România era singurul stat comunist, aflat sub sfera de influență a U.R.S.S., ce încă avea relații diplomatice, cu Israelul.
Într-un alt subcapitol, Implicarea României în tratativele de pace din Orientul Mijlociu, voi avea în vedere și dorința partidului comunist român de a avea un rol important pe scena relațiilor internaționale, prin prisma numeroaselor încercări de aplanare a conflictelor și reconciliere a poporului arab cu cel israelian. Mi-am propus și realizarea unei analize a opiniei comunităților iudaică și araba din România, având în vedere atitudinea României din perioada conflictelor arabo-israeliene și în relație directă cu tentativele de reconciliere a celor două popoare.
Consider că acest capitol va fi unul dintre elementele de originalitate ale lucrării, deoarece nu a fost un subiect foarte cercetat, dar și prin prisma utilizării în principal a arhivelor și a ziarelor perioadei tratate.
În următorul capitol, Politica Marii Britanii față de conflictul arabo-israelian, voi trata atitudinea guvernului britanic raportându-mă atât la situația internațională, cât și la evenimentele ce aveau loc în Orientul Mijlociu. În cadrul acestui capitol, voi analiza relația dintre comunitatea evreiască și Marea Britanie, atitudinea oficială a Angliei, documenele emise de guvern și relațiile acestuia cu Israelul dar și punctul de vedere al opiniei publice britanice atât în privința conflictelor arabo-israeliene cât și a relațiilor anglo-israeliene. De asemenea, voi avea în vedere relația stabilită între Marea Britanie și comunitatea evreiască în urma mandatului britanic asupra Palestinei, și a legăturilor realizate între liderii tânărului stat israelian și guvernul englez.
Cu toate că nu pot afirma cu certitudine tratarea într-un mod exhaustiv a tuturor controverselor pe care le ridică acest subiect, îmi reafirm obiectivele stabilite și anume: analizarea relațiilor româno-israeliene din perioada 1967-1979, motivele pentru care România a decis “să meargă împotriva curentului comunist” și evidențierea poziției Marii Britanii în urma Războiului de Șase zile și a celui de Yom Kippur, luând în considerare importanța presiunilor opiniei publice britanice și a comunității evreiești din această țară, în luarea deciziilor politice, în speranța că rezultatul acestei cercetări va fi unul demn de luat în considerare.
CAPITOLUL I
Conflictele arabo-israeliene: context intern și international
I.1. Orientul Mijlociu între pace și război
Cea mai importantă consecință a proclamării independenței Israelului, pe 14 mai 1948, a fost conflictul armat dintre evrei și arabi, cunoscut sub denumirea de Război de Independență, izbugnit în ziua următoare. La ora 24:00, evreii au realizat că amenințările arabilor nu fuseseră „vorbe în vânt”, Tel-Aviv-ul fiind bombardat de avioane egiptene, în timp ce comunitatea iudaică ieșise pe străzi să-și celebreze victoria. Exact în acele momente, David Ben-Gurion ținea un discurs la radio, în care a precizat că orașul era bombardat exact în aceleași clipe, și că tânărul stat nu dispunea nici de tunuri anti-aeriene, nici de aviație de luptă, cu care ar fi putut să împiedice atacurile arabilor.
Anterior, anticipând evenimentele ulterioare, liderii arabi se reunesc pe 19 septembrie 1947, în Liban, și hotărăsc să acționeze imediat dacă răspunsul pentru împărțirea Palestinei va fi unul pozitiv. Astfel, armata arabă se organizeaza și deschide un centru de recrutare pentru voluntari la Damasc.
După începerea conflictului, principalul lor obiectiv era cucerirea căilor de comunicație, portul Haifa, pentru înaintarea ulterioară către Tel-Aviv și Ierusalim. Marea Britanie, își începuse retragerea trupelor încă din martie, astfel, în fața armatelor irakiene, siriene, egiptene, iordaniene și libaneze, armata iudaică trebuia să se organizeze, în timpul desfășurării evenimentelor, prin unirea celor trei grupui Hagana, Stern și Irgoun Tsvai Leoumi. În ceea ce privește forțele acestor armate, cea siriana avea 20.000 de persoane, cea libaneză 10.000 de persoane, cea irakiană reprezenta un corp expediționar de 15.000 de persoane. Cea mai puternică armată a Ligii arabe era cea iordaniană formată din 40.000 de persoane, comandată de Glubb Pașa, formată conform modelului britanic, Glubb fiind chiar asistat de câțiva ofițeri englezi. Cât despre armata egipteană, era doar de paradă, nu avea tehnică militară funcțională, formată din 25.000 de persoane, dintre care 15.000 erau voluntari, aceste armate erau conduse de emirul Abdullah al Iordanului, iar cea a Ligii Arabe se afla sub comanda generalului Fawzi el-Kawoukji.
Când au început luptele întreaga populație a Israelului a fost mobilizată, tactica evreilor era de a acorda sarcina de apărare comunităților transformate în fortificații, păstrând partea principală a armatei pentru atacurile importante. În ceea ce privește atacul arabilor, s-a desfășurat pe 5 fronturi. Atacul libanez a fost mai mult simbolic, în momentul confruntării cu trupele israeliene, care opuneau rezistență, acestea se retrăgeau. Libanul nu vedea înființarea Israelului atât de negativ, având un raport aproximativ egal de populație creștină și musulmană, considerau că noul stat va demonstra poziția privilegiată a minorităților în Islam, din nefericire nu și-au susținut punctul de vedere. Atacul armatei siriene, a fost mult mai puternic, fiind avantajați și de poziția inițială, dominând râul Iordan, luptele cu israelienii au avut loc în 3 puncte importante: Michmar Hayarden (între lacurile Houle și Tiberiade); Kibboutz-ul Ein Gev (în Sud-Estul lacului Tiberiade) și în apropierea Kibboutz-ului Degania (în Sudul lacului Tiberiade). Arabii au reușit să ocupe doar primul dintre aceste puncte, după o lupta de 4 zile, cu ajutorul cavaleriei. În ceea ce privește armata irakiană, obiectivul acesteia era cucerirea centralei electrice Rottenberg, în care își vor stabili statul major, însă evreii minaseră anterior centrala, pe care o vor arunca în aer. Armata egipteană își va îndeplini doar unul din cele două obiective, cucerind doar Bercheba, nu și Tel-Aviv. Armata lui el – Kawoukji blocase drumul către Ierusalim, însă evreii îi ocolesc folosind un drum biblic, indicat de arheologul Ygael Yadin.
În urma acestui conflict, contele Bernadotte a fost desemnat de Organizația Națiunilor Unite, pentru a negocia pacea în Palestina, evreii erau reticenți în privința sa, din cauza relațiilor pe care le avusese cu Adolf Hitler. Pe 20 mai contele și-a preluat funcția, însă, destul de repede a fost acuzat că singurul său scop este petrolul. Pacea a durat o lună, în care niciuna dintre părți nu avea voie să se înarmeze, prevedere încălcată atât de evrei cât și de arabi. Astfel, ostilitățile au reînceput pe 8 iulie, forțele Palmah atacă armata condusă de Kawoukji, cucerind Nazaretul și alte sate din Liban. În octombrie, aceeași grupare a pornit o acțiune împotriva Egiptului, recucerind Bercheba, Eilat și Sinai. Însă Marea Britanie, având un tratat militar cu Egiptul, dă un ultimatum Israelului să înceteze, gruparea Palmah fiind nevoită să se retragă.
În aceste condiții la sfârșitul anului 1948, planul Organizației Națiunilor Unite cu privire la Palestina aproape că dispăruse, Israelului fusese creat prin luptă. În 1949 a început consolidarea noului stat, inițial prin semnarea tratatelor de pace, realizate de Organizația Națiunilor Unite, și adoptate nu fără reticență de statele arabe vecine, frustrate de înfrângerea suferită în fața evreilor, discuțiile în vederea realizării acestor acorduri au avut loc pe insula Rodhos, sub îndrumarea Doctorului Ralph Bunche, înlocuitorul contelui Bernadotte. Astfel, au fost semnate acorduri de pace cu statele ce participaseră la războiul împotriva Israelului, mai puțin cu Irakul, pe 2.02.1949 a fost semnat acordul cu Egiptul, pe 23.03.1949 cel cu Libanul, pe 3.04.1949 cel cu Iordania, și pe 29.07.1949 cel cu Siria.
I.2. Războiul de Șase Zile
Acest prim conflict avut imediat după proclamarea independenței Israelului nu a fost însă ultimul, în perioada următoare relația dintre evrei și statele arabe a rămas la fel de tensionată, având momente când conflictul a atins apogeul unor adevărate crize. Un bun exemplu în acest sens este chiar Războiul de 6 zile din 1967. Evenimentele anterioare anului 1967 prevesteau un nou conflict în Orientul Mijlociu, dar majoritatea Marilor Puteri mizau pe respectarea ultimelor acorduri semnate, și pe dorința tuturor parților implicate de a nu recurge din nou la soluționarea diferentelor prin folosirea forței. Nimic mai greșit decât aceasta presupunere, ce nu avea susținere în teren.
Pe 14 mai 1967, când israelienii celebrau a 19-a aniversare a Independenței s-au primit rapoarte conform cărora egiptenii concentrau forțe masive, peste Canalul Suez, în Sinai. Dupa trei zile Nasser a solicitat retragerea Forței de Urgență a Națiunilor Unite, care staționa de-a lungul graniței dintre Sinai si Fâșia Gaza în urma Campaniei din Sinai din 1956. În câteva zile, aproximativ 80.000 de soldați egipteni si 800 de tancuri erau deja în Sinai, formațiunile se apropiau de granitele Israelului, iar numărul trupelor staționate creștea văzând cu ochii. Ulterior egiptenii vor spune despre această mobilizare că s-a datorat atitudinii Israelului, simțindu-se amenințați și considerând multe dintre declarațiile oamenilor politici israelieni ofensatoare la adresa statelor arabe. Mobilizarea trupelor egiptene s-a făcut în baza tratatului avut cu Siria, motivul inițial invocat fiind reinstaurarea unui regim în concordanță cu valorile lumii arabe, de asmenea suprimarea revoltei siriene. Însă, în urma afirmațiilor liderilor din Israel, conform motivației oferite de egipteni, au hotărât să acorde sprijin militar Siriei și să intervină în cazul unui atac din partea Israelului. În vederea îndeplinirii acestor obiective s-au emis următoarele ordine: mobilizarea forțelor armate, declararea unei stări de alertă cauzată de un eventual conflict, deplasarea trupelor catre zonele unde au fost detașate, de asemenea trupele vor fi în stare de alerta și pregătiți permanent pentru a-și îndeplini obiectivele pe frontul israelian.
După campania din Sinai, Israelul a afirmat ca orice blocada a strâmtorilor din partea Egiptului, va fi considerată un act de război căruia i se va răspunde pe măsură. Cu toate acestea, pe 22 mai, Egiptul blochează strâmtoarea Tiran atât pentru Israel cât și pentru celelalte nave ce se îndreptau către statul iudaic. După această acțiune, mai exact pe 26 mai, Nasser a declarat ca intenționează să distrugă Israelul. Arătându-și susținerea pentru conducătorul egiptean atât Iordania cât și Iraq-ul au plasat trupe sub comandament egiptean, consolidând forța islamică de la granița Sinaiului. Din Algeria si Kuwait au fost trimise corpuri expediționare, drept urmare la începutul lunii iunie Israelul era înconjurat de trupe ostile, ce puteau ataca în orice moment, fără a lua în considerare ca erau depășiți din punct de vedere numeric.
În această perioadă tensionată armata israeliană făcuse inițial doar o mobilizare parțială a rezerviștilor, defășurați pe poziții avansate, fără a știi dacă vor accepta mai întâi atacul arab, sau dacă vor ataca ei primii. Având doar două posibilități, declanșarea războiului sau detensionarea situației prin eforturi diplomatice, oamenii politici evrei au ales cea de-a doua opțiune. Cu toate acestea pe 5 iunie sirenele au anunțat, ceea ce acum se consideră a fi fost iminent, starea de război. Nasser spera că încetarea focului va fi impusă rapid de către Consiliul de securitate, realizându-și cele două obiective principale: indpărtarea fortei de urgență a ONU și o blocadă permanentă a strâmtorilor. În aceste presupuneri se baza pe modul în care s-au desfășurat evenimentele din 1956, când Marea Britanie, Franța și Israelul au fost nevoite să își retragă trupele, acum dorința Statelor Unite, Franței, Marii Britanii si Uniunii Sovietice pentru menținerea păcii va fi fatală Israelului, în opinia lui Nasser. Siria avusese cea mai agresivă politica la adresa Israelului, acesta executa sistematic bombardamente asupra localităților demilitarizate de la granita, impiedica populatia sa utilizeze apa raului Iordan sau sa isi cultive pamanturile din zonele apropiate de teritoriile siriene. Pozitionarea geografica ajuta statul sirian in aceste actiuni agresive, aproape la fel de mult ca suportul neconditionat din partea Uniunii Sovietice, ca urmare a faptului ca teritoriul sirian era strabatut de ruta dinspre URSS catre Golful Persic.
La inceputul anului 1967, prevestind conflictul ce urma sa izbugneasca in iunie, incidentele nu numai ca s-au inmultit dar au crescut si in intensitate. Liderii sirieni au solicitat ajutorul Egiptului, in baza acordurilor semnate intre acestia, fiind profund afectata de doborarea avioanelor sale deasupra Damascului de catre trupe israeliene, de asemenea, au solicitat o sustinere mai puternica din partea URSS dar si trimiterea de armament performant, in special rachete sol-aer. Acuzatia conform careia Israelul si-ar fi concentrat toate trupele la granita siriana a prejudiciat prestigiul statului iudaic, si i-a oferit regimului comunist de la Moscova posibilitatea unui atac direct la adresa acestuia din urma. Podgornîi a intarit afirmatiile siriene, in discutia cu A. Sadat, afirmand ca Israelul dorea cu siguranta sa invadeze Siria, si ca adoptarea unei pozitii categorice era singura modalitate pentru solutionarea situatiei. In aceste conditii, daca dorea sa isi mai pastreze pozitia de lider al lumii arabe Nasser trebuia sa actioneze, si sa-si acorde intreg suportul militar si nu numai statului sirian, “aflat in pericol”. Defilarea modesta ce a avut loc pe 15 mai 1967, pentru celebrarea Independentei Israelului, le-a dat ocazia rusilor si sirienilor sa afirme din nou ca aceasta se datoreaza cu siguranta faptului ca trupele sunt concentrate la granita siriana. Precum am mentionat anterior, raportul primit in seara zilei de 14 mai, a fost primul pas militar care a marcat inceputul Razboiului de 6 zile.
Hassanein Heikal declara ca actiunea liderului egiptean s-a datorat, in principal, a doua motive: sa demonstreze Siriei ca se poate baza pe ajutorul egiptean oricand va avea nevoie, si fortarea Israelului sa-si retraga trupele de la granita cu Siria si sa le pozitioneze in nord, pentru a face fata unui atac din partea statului condus de Nasser.
Blocada stramtorii Tiran a fost urmata in data de 22 mai de inchiderea Portului Eilat pentru navele cu pavilion israelian dar si pentru navele straine ce ar fi urmat sa traverseze stramtoarea pentru a livra “armament strategic” Israelului, declarand la scurt timp dupa aceasta actiune ca Golful Aqaba este inchis pentru israelieni. In urma acestor actiuni, liderii sovietici l-au intrebat pe Nasser daca doreste ca acestia sa isi reitereze avertismentul dat statului israelian, cum ca in cazul in care ataca un stat arab vor considera aceasta actiune ca un act de razboi, raspunsul lui Nasser a fost ca aceasta avertizare ar trebui transmisa Statelor Unite. Astfel, observam ca o criza din Orientul Mijlociu putea pune in pericol intregul echilibru de putere, fragil in orice caz in urma celui de-al Doilea Razboi Mondial, si aflat in plin Razboi Rece.
In ceea ce priveste actiunea diplomatica Israelului pentru impiedicarea acestei crize in politica internationala, se pare ca presupunerile initiale facute de Nasser erau intocmai cu realitatea. URSS sprijinea statele arabe, si cum am mentionat anterior oferea raporturi false in privinta Israelului tocmai pentru a-l grabi pe Nasser sa actioneze; Franta nu dorea un nou conflict militar in Orientul Mijlociu, si a facut demersuri ca liderii arabi sa-si indeplineasca obiectivele fara a recurge la actiuni militare, chiar au pus in pericol securitatea Israelului prin intarzierea livrarii de armament, ce fusese deja achitat. Marea Britanie avea bune intentii, spirjinea statul iudaic dar demersurile sale nu aveau efectul scontat, doreau chiar infiintarea unei forte navale de soc care sa puna capat blocadei stramtorilor, dar initiativa a fost “uitata”. Statele Unite aveau se aflau in fata a doua posibilitati, sa nu se implice sau sa se implice si sa isi asume ceea ce va urma, au decis insa sa actioneze in plan diplomatic, initiativele americane avand acelasi efect ca si cele britanice, esuand sa detensioneze situatia. Cu toate acestea in urma demersului lui U. Thant Egiptul a fost de acord sa-si amane blocada pentru doua saptamani cu conditia ca Israelul sa nu trimita vase prin stramtori, practic era dispus san u blocheze navigatia israeliana cu conditia ca niciun vas al flotei acestui stat sa nu treaca prin stramtori. Atitudinea Marilor Puteri nu a facut altceva decat sa-i ofere lui Nasser certitudinea ca in cazul in care va izbugni un conflict armat acestea se vor coaliza pentru a-l opri, iar el isi va putea indeplini cele mai importante obiective cu minimul de efort necesar.
Razboiul era iminent, din moment ce pe 4 iunie 1967 Egiptul a semnat un tratat de aparare cu Iraqul, notificandu-l si pe Regele Hussein al Iordaniei, drept urmare trupe egiptene si irakiene s-au mobilizat in Iordania in asteptarea atacului. Acum Israelul putea fi atacat simultan din Est, Nord si Sud. Poporul israelian dorea o rezolvare imediata, prin forta, a acestei situatii, mobilizarea partiala a rezervistilor paralizase pentru o scurta perioada de timp economia si provocase o neincredere generala in capacitatea liderilor de a gestiona aceasta situatie.
Cea mai puternica incertitudine a evreilor era aceea daca sa atace sau sa astepte sa fie atacati, conform ultimelor reglementari in relatiile internationale, si scoaterea razboiului in afara legii, sa fi considerat stat agresor nu era in interesului Israelului. Inca nu fusese reglementata actiunea preemtiva datorata amenintarilor directe sau indirecte ale unui stat la adresa valorilor fundamentale ale altei tari. Cu toate acestea, conform lucrării Dosarul problemei palestinene, Israelul considerând închiderea strâmtorii Tiran casus belli a atacat Egiptul pe data de 5 iunie 1967.
In ceea ce priveste desfasurarea efectiva a evenimentelor din cele sase zile de razboi prima actiune israeliana soldata cu un real succes a fost distrugerea avioanelor arabe, majoritate fiind aflate la sol in momentul bombardamentelor. Pierderile israeliene fusesera minime. Atacul asupra bazelor aeriene ale Egiptului s-a desfasurat in doua etape. In prima etapa au participat 183 de aparate, fiind atacate 11 aerodromuri egiptene, fapt ce a dus la distrugerea a 197 de aparate de zbor; 6 aerodromuri devenit inoperabile iar 16 statii radar au fost scoase din functiune. In a doua etapa au participat 164 de avioane care au atacat 14 baze aeriene si au distrus 107 avioane. Raportul in urma acestui atac a fost de 6 avioane distruse israeliene, pe cand coalitia araba a pierdut 304 avioane din cele 419 detinute. In timp ce aviatia israeliana isi concentra atacul asupra fortelor egiptene in principal, avioane iordaniene si irakiene au inceput sa bombardeze localitati israeliene. In momentul in care s-au primit rapoartele referitoare la aceste atacuri, s-a demarat planul pentru eliminarea sau cel putin diminuarea fortei aeriene a acestor doua state, o alta actiune de succes a armatei israeliene. Discursurile pentru soldati au avut efectul scontat, desi erau depasiti numeric evreii au reusit sa castige acest razboi in ciuda tuturor prognosticurilor. Fiind o diferenta atat de mare in privinta numarului soldatilor din cele doua tabere, israelienii trebuiau sa-si repartizeze trupele in asa fel incat sa aiba intreg frontal acoperit, lucru care s-a si intamplat.
Conflictul a evoluat rapid, astfel încă de pe 5 iunie forțele israeliene bombardează 11 baze aeriene egiptene, reușind să anihileze într-o mare măsură capacitatea aviației militare egiptene. În următoarea zi este ocupată fâșia Gaza, și primele unități de tancuri ajung în peninsula Sinai. Pe 7 iunie, la doar două zile de la izbugnirea conflictului “cald” trupele israeliene cuceresc malul stâng al Iordanului, estul Ierusalimului fiind anexat, ca urmare a acestei acțiuni, tocmai pe 27 iunie 1967. Ziua de 8 iunie aduce capitularea efectivelor egiptene, care deși erau superioare din punct de vedere numeric, nu au reușit să reziste ofensivei israeliene. De asemenea, pe 8 iunie a fost emisă o Rezoluție ONU pentru încetarea focului, acceptată de statele beligerante pe 9 și 10 iunie, fapt ce a dus la aplanarea acestui conflict. În ceea ce privește luptele cu armata siriană, s-au purtat, în cea mai mare parte, în data de 9 iunie, dată la care au fost cucerite, destul de dificil, Platoul Golan, orașul Quneitra (Al Qunaytirah'). Deși președintele egiptean Gamal Abdel Nasser, și-a prezentat demisia la această dată, datorită demonstrațiilor masive în favoarea sa, a hotărât să-și retragă hotărârea anterioară. A șasea zi de conflict, 10 iunie 1967 aduce finalul acestor ostilități și încetarea focului. Acum Israelul deține un teritoriu de patru ori mai mare decât inițial, și 400.000 de palestinieni se văd nevoiți să se refugieze în Iordania.
Ulterior încetării ostilităților Organizația Națiunilor Unite a emis Rezoluția 242 cu privire la situația din Orientul Mijlociu, document ce avea ca obiectiv soluționarea diferendelor pe termen lung. Cele două principii enunțate în rezoluție ce trebuiau respectate de statele din zonă, pentru stabilirea unei păci durabile și juste erau: retragerea forțelor armate israeliene din teritoriile recent ocupate și încetarea revendicărilor teritoriale, recunoașterea și respectarea suveranității, integrității teritoriale și independenței politice a statelor din regiunea menționată, bineințeles granițele trebuiau să fie sigure și recunoscute – se făcea referire la situația Israelului. De asemenea, era reafirmată necesitatea de a se garanta libertatea navigației prin rutele internaționale din regiune; de a rezolva într-o manieră justă a situației refugiaților; de a garanta inviolabilitatea teritorială și independența statelor implicate în conflict, prin crearea de zone demilitarizate. Era evidențiată necesitatea numirii unui Reprezentant Special care să se ocupe de problemele Orientului Mijlociu, care să păstreze legătura atât cu țările arabe cât și cu Israelul, și să raporteze Consiliului de Securitate,prin intermediul secretarului general, orice progress înregistrat în regiune.
Eban Abba, ministrul de externe israelian preciza într-un interviu acordat pe 3 mai 1968, ziarului Le Monde, că negocierea unor frontiere sigure și recunoscute, eventual noi, va duce la sfârșitul stării de ocupație. Astfel, principala dorință a liderilor evrei era stabilirea unor granițe sigure, fără posibilitatea izbugnirii altor diferende tocmai din cauza acestor delimitări; cu toate acestea din afirmația ministrului afacerilor externe se poate sesiza că Israelul nu era pe deplin hotărât să renunțe la noile teritorii obținute în urma recentului război. În demersul O.N.U. pentru stabilizarea zonei de conflict, Dr. Gunnar Jarring, reprezentantul personal al secretarului general al organizației, a avut două întrebări pentru autoritățile israeliene la care nu a primit un răspuns exact; și anume: este Israelul gata să accepte în totalitatea ei Rezoluția 242? și Ce înțelege prin frontiere sigure și recunoscute?
Ca urmare a eșecului de a se pune în aplicare imediat Rezoluția 242, liderii arabi s-au întâlnit la Khartoum în septembrie 1967 și au adoptat următoarele rezoluție: nici o recunoaștere a cuceririlor israeliene și nici o negociere.
În privința atitudinii pe care trebuiau să o adopte referitor la teritoriile ce fuseseră ocupate, în urma Războiului de Șase Zile, spectrul politic israelian era divizat. Aripa “uliilor” dorea păstrarea teritoriilor ocupate în 1967 și colonizarea intensivă. Principalii reprezentanți erau partidul Rifai și o fracțiune a partidului Mapai. Pe de altă parte, Aripa “porumbeilor” considera că Războiul de Șase Zile avusese un character defensive, prevedea o posibilă retragere condiționată, menținerea unor teritorii sub ocupație putând fi realizată prin mijloace politice și economice. Această facțiune era reprezentată de Frontul Laburist (constituit din partidele Mapam și Laburist). Membrii grupării au elaborate “Planul Allon” în 1968 – astfel propuneau o distincție între noțiunile de frontiere și linii de securitate. Practic se urmărea retrocedarea unor teritorii cu populatie arabă numeroasă (cum era Cisiordania) cu unele mici rectificări de frontieră. În aceeași perioadă a început formarea unei grupări ce milita pentru o noua imagine a Israelului si pentru o inițiativă de pace. Inițial au protestat împotriva politicii repressive din zonele ocupate, ca mai apoi să susțină recunoaștere Rezoluției 242. Exceptând această inițiativă celelalte grupuri politice susțineau păstrarea teritoriilor ocupate într-o mai mare sau mai mică măsură, de o manieră efectivă și vădit exprimată sau într-o manieră ceva mai voalată prin intermediul unor considerente de ordin economic. Cu toate acestea, oricum și-ar fi exprimat opțiunea, reieșea destul de clar dorința de beneficia în continuare, de ceea ce câștigaseră în urma conflictului militar.
În ceea ce privește atitudinea arabilor, Gamal Abdel Nasser, fost președinte egiptean, acorda pe 22 noiembrie 1969 un interviu televiziunii americane, în care menționa că: arabii au nu numai dreptul, dar și datoria de a-și elibera teritoriile prin forță, dacă rezoluția Consiliului de Securitate nu este pusă în aplicare. De asemenea, își exprima direct susținerea pentru Misiunea Jarring, definind și etapele aplicării rezoluției emisă la finalul războiului. În viziunea sa retragerea totală a Israelului din teritoriile ocupate trebuia corelată cu o declarație de nonbeligeranță; de asemenea, redeschiderea canalului Suez era legată de rezolvarea problemei refugiaților palestinieni. Aceeași atitudine era avută și de regele Hussein, care într-un interviu acordat ziarului Observer, spunea că acceptă principiul unei consultări în Cisiordania după retragerea totală a trupelor evreiești.
Secretarul de stat american Wiliam Rogers, a conceput un plan pentru a se depăși situația tensionată dintre statele Orientului Mijlociu, proiectul conceput a fost făcut public în perioada războiului de uzură în 1969, când ciocnirile dintre părți se limitau la divergențe în apropierea frontierelor. Principalele puncte ale Planului Rogers erau: retragerea foțelor armate evreiești la granița stabilită anterior Războiului de Șase Zile; stabilirea unui statut internațional al Fâșiei Gaza și Regiunii Sharm el Sheyk și retragerea acestora de sub control Israelului; meținerea Ierusalimului reunite condus împreună de cele trei religii principale; de asemenea se urmărea asigurarea securității pentru navele israeliene ce treceau prin Canalul Suez. Din nefericire, proiectul este respins de amândouă parțile combatante; motivul arabilor este exemplificat prin afirmația că prevederile sunt pro-israeliene, drept urmare nu le pot accepta. Cu toate acestea, Israelul, de asemenea a respins propunerea lui Rogers deoarece a considerat ca nu îi îndeplinește nevoile de securitate, pentru ca nu stabilește căi de urmat în vederea realizării de negocieri directe pentru ajungerea la un consens, și bineînteles pentru că înlătură guvernarea israeliană asupra Ierusalimului .
Ca urmare a răspunsului primit, Rogers inițiază un al doilea plan în 1970, prin care sugera întreprinderea unor negocieri între liderii arabi și israelieni prin intermediul trimisului special al Organizației Națiunilor Unite, Gunnar Jarring. Negocierile urmau să aibă ca baza prevederile Rezoluției 242, dar ambasadorul suedez a dorit ca mai întâi părțile implicate să își reînnoiască angajamentul pentru încetarea focului – Egiptul a acceptat, fiind presat și de războiul de uzură ce se desfășura, dar Israelul a refuzat în data de 21 iunie. Acceptul guvernului egiptean, nu a făcut decât să mărească presiunea din partea S.U.A asupra Israelului, astfel, referitor la această problemă Președintele Richard Nixon i-a transmis Primului Ministru Golda Meir următoarele: Israelul își va retrage trupele în interiorul granițelor stabilite luând în considerare propria securitate, și nu în interiorul granițelor ulterioare Războiului de Șase Zile, retragerea se va realiza după semnarea unui acord bilateral, soluția sugerată cu privire la problema refugiaților nu o să dăuneze caracterului de stat iudaic al Israelului; Statele Unite garantează suveranitatea, securitatea și integritatea teritorială Israelului, balanța forțelor va fi păstrată. Deși Israelul a fost de acord, discuțiile între părți au fost oprite ca urmare a faptului ca Egiptul a încălcat acordul referitor la încetarea ostilităților prin plasarea de sisteme anti-rachete în zona Canalului de Suez. Cel de-al treilea plan Rogers a fost respins de autoritățile israeliene în 1971, deoarece nu prevedea soluții pentru viitoare negocieri între părți.
Majoritatea analiștilor consideră că Planul Rogers (iulie 1970) încheie o etapă în criza din Orientul Mijlociu. Atât statele arabe cât și Israelul au acceptat prevederile acestui plan, acceptând indirect prevederile Rezoluției 242. Cu toate acestea, și acest proiect pentru detensionarea situației dar și Misiunea Jarring vor intra intr-un impas în 1971, când Israelul a susținut că își va retrage trupele doar în baza unui acord total.
Pe întreg parcursul conflictului desi si-au exprimat suportul pentru una sau cealalta dintre parti, nici Uniunea Sovietica si nici Statele Unite nu au intervenit militar pentru sustinerea efectiva. Atunci cand evreii au cucerit inaltimile Golan URSS doar a instiintat SUA de opinia sa cu privire la aceasta actiune, fara a da curs amenintarilor anterioare, mai exact avertismentului adresat Israelului cu privire la atitudinea sa in urma unui atac asupra oricarui stat arab.
Cu siguranță cel mai important success pe termen lung pentru Israel în urma acestor confruntări a fost ocuparea teritoriilor ce rămăseseră din Palestina Arabă: Ierusalimul, Gaza și partea vestică a Iordaniei.
In ceea ce priveste masurile adoptate ulterior pentru mentinerea pacii, putem afirma ca au avut efect pentru o scurta perioada. Israelul a fost nevoit sa-si retraga trupele din teritoriile ocupate in timpul acestui razboi, toate statele beligerante sa respecte prevederile anterioare referitoare la delimitarile teritoriale, dar si suveranitatea si integritatea teritoriului statelor vecine. Un nou conflict va izbugni in 1973, dar de data aceasta cu o mai mare intensitate si implicare din partea statelor europene si nu numai. Zona Orientului Mijlociu, ca si astazi, in perioada 1967-1979 este macinata de conflicte, atmosfera fiind atat de tensionata incat declansarea unui nou conflict armat era posibila in oricare moment.
Astfel tinand cont de desfasurarea evenimentelor si de toate actiunile care au dus la izbugnirea acestui conflict consider ca putem afirma ca Razboiul de Șase Zile poate fi considerat o criza de nivel 5 (Razboi) in Relatiile Internationale, rapiditatea desfasurarii evenimentelor fiind un argument in acest sens. De asemenea, este un conflict izbugnit in urma unor evenimente anterioare care au deteriorat profound relatia dintre state, nemultumirea principala a statelor arabe fiind insasi crearea Israelului ca stat.
Conform lui Moshe Gat, în articolul Nasser and the Six Day War, 5 June1967: A Premeditated Strategy or An Inexorable Drift to War?, Nasser nu a urmărit prin acest conflict să își sporească influența în lumea arabă, deși ar fi fost un lucru benefic, nici să se implice în strategii politice, scopul său suprem era să încheie o dată pentru totdeauna problema arabilor cu statul Zionist.
În lucrarea lui Chaim Herzog, The Arab-Israeli Wars, este prezentată situația din iunie 1967, când Cabinetul Israelian votase în unanimitate retrocedarea Peninsulei Sinai către Egipt în schimbul păcii, a demilitarizării și stabilirii unor acorduri speciale la Sharm el-Sheikh, dar și a Înălțimilor Golan către Siria pentru detensionarea situației. Trebuie menționat că aveau loc discuții cu Regele Hussein al Iordaniei în legătură cu țărmul vestic al râului Iordan. Cu toate acestea, conform celor afirmate de cercetător, procesul pentru stabilizarea zonei a fost periclitat de sosirea în Orientul Mijlociu a președintelui Uniunii Sovietice, Nikolai Podgorny, care a început reconstrucția armatelor egiptene și siriene. Astfel a fost influențată atitudinea statelor arabe față de mișcările israeliene pentru pace, drept urmare la Summit-ul arab de la Khartoum din Septembrie 1967 răspunsul celor trei state față de propunerile Israelului a fost NU.
Intrigile Uniunii Sovietice și intransigența statelor arabe au pregătit terenul pentru reînceperea ostiliăților în zonă.
I.3. Războiul de Yom Kippur
Războiul de Yom Kippur este considerat de majoritatea analiștilor o consecință directă a modalității în care Războiul de Șase Zile a fost încheiat; drept urmare în opinia acestora, un nou conflict în zonă era inevitabil și putea izbugni în orice moment. Ambele părți implicate aveau în vedere izbugnirea unui nou conflict, dar atitudinea adoptată și opinia referitoare la celălalt erau destul de diferite.
La începutul anilor 1970 președintele egiptean Anwar el Sadat a început să se gândească la o strategie pentru recuperarea teritoriilor pierdute în urma Războiului de Șase Zile, în special la recuperarea Peninsulei Sinai. Președintele egiptean observa că mitul conform căruia Israelul este de neînvins căpăta și mai multă forță, trebuia, așa cum el însuși spunea, să destrame această imagine. Sadat caracteriza Israelul ca fiind o țară mică, ce nu își permitea să piardă un număr mare de soldați, teren și echipament. Trebuie să-i demoralizăm pe israelieni pentru a-i face să înțeleagă că doar prin teritoriu nu își pot asigura securitatea deplină.
A considerat că oricărei acțiuni întreprinse de arabi, Israelul va răspunde promt și destul de dur, astfel a hotărât că nu există o altă soluție decât să inițieze cel mai mare atac posibil. În ceea ce privește opinia guvernului israelian, era cert că statele vecine, în special Egiptul dorește să-și ia revanșa ca urmare a ultimului conflict, dar la nivel înalt se considera că arabii “și-au învățat lecția” și că nu se vor mai avânta într-un război fără a avea o strategie bine pusă la punct. Astfel, Israelul se aștepta la demararea unei noi acțiuni în jurul anului 1975, după ce Egiptul și-ar fi întărit capacitatea de a neutraliza forța aeriană a armatei israeliene. Însă ca urmare a problemelor de ordin politic pe care le întâmpina, Sadat a concluzionat că trebuia să acționeze mult mai devreme, astfel a început să caute o soluție alternativă.
Răspunsul pentru această problemă a liderului egiptean a venit poate mai devreme decât s-ar fi așteptat. Astfel, ca urmare a misiunii avute la Moscova în 1972 a Generalului Ahmed Ismail Ali – ministru egiptean de război, Uniunea Sovietică s-a oferit să ajute guvernul egiptean cu armament performant pentru crearea unui zid în fața aviației israeliene, se crea cu ajutorul rus o “umbrelă de securitate asupra zonelor unde urmau a se desfășura acțiunile militare, mai exact de-a lungul Canalului Suez. Cu toate acestea despre Sadat nu era atât de mulțumit de ajutorul rușilor pe cât s-ar părea inițial, acesta menționa în memoriile sale că livrările erau întârziate de către URSS, și că majoritatea armelor ce ajungeau în posesia Egiptului nu erau tocmai cele solicitate. Capacitatea Israelului de a lovi Egiptul “în adâncime” era neutralizată prin oferirea de rachete ce aveau o rază de acțiune de 180 de mile, oferind arabilor posibilitatea de a lovi zone intens populate din interiorul statului iudaic. S-a presupus că existând posibilitatea ca orașele evreiești să fie atacate de rachete egiptene, guvernul israelian va renunța la ideea de a ataca Egiptul pe toate planurile. Primele rachete sovietice au ajuns în Egipt în Aprilie 1973, acesta a fost momentul în care Președintele Sadat a considerat ca este capabil să poarte un nou război cu Israelul, iar datorită noilor capabilități militare chiar să câștige.
În lucrarea Pearl Harbor:Warning and Decision Roberta Wohlstetter susține că grupurile decizionale interpretează greșit semnalele primite din partea inamicului, pentru a se încadra în tiparul deja stabilit. Conform acesteia, se consideră că o greșeală umană sa căutăm “probele” care să confirme opinia pe care ne-o făcusem deja. Dacă un lider nu este pregătit să ia în considerare și indicii care să susțină ipoteze alternative despre acțiuni plauzibile are inamicului doar pentru că acestea par improbabile, multe piste vor fi considerate doar zgomote.
Unul dintre motivele prin care se poate justifica opinia israelienilor referitoare la intențiile egiptenilor, faptul ca motivele ce stăteau în spatele deciziilor liderului egiptean, nu corespundeau cu viziunea israelienilor referitoare la război. considera că un război rapid care să refacă onoarea statelor arabe era singura modalitate prin care ar fi putut să diminueze influența Israelului în zonă. De asemenea, în opinia sa, pentru stabilizarea zonei, pentru o pace durabilă era necesar ca mai întâi Israelul să fie înfrânt.
Așa cum avea să menționeze ulterior plecarea consilierilor ruși a fost foarte importantă pentru guvernul egiptean, pe de-o parte Israelul considera că nu se va iniția un atac military, iar pe de altă parte Sadat avea nevoie de libertate pentru a decide singur modalitatea în care avea să acționeze. Cu toate acestea, era necesar să-și întărească și poziția pe plan internațional.
Ulterior ca urmare a îmbunatățirii capacităților sale militare Egiptul inițiază un atac fulger asupra forțelor israeliene de pe malul estic al Canalului Suez, simultan cu această acțiune forțele siriene atacă trupele evreiești de la Jawlan. Ca urmare a primei ofensive arabii au câștig de cauză, în special datorită efectului surpriză, egiptenii reușesc să construiască un cap de pod, iar sirienii ocupă o parte a Jawlanului. Datorită armamentului furnizat de Uniunea Sovietică au avut posibilitatea de a neutraliza capacitatea aeriană a Israelului. Situația s-a schimbat însă rapid, datorită calităților soldaților și a armamentului trimis în grabă de americani, Israelul a reușit să respingă trupele siriene înapoi către Damasc. De asemenea, neconcordanțele între egipteni și sirieni au contribuit într-o mare măsură la succesul raportat de trupele evreiești. Și această campanie, la fel ca Războiul de Șase Zile, a demonstrat superioritatea armatei israeliene în comparație cu cea a “inamicilor” săi, dar cu toate acestea atât din perspectiva statelor arabe cât și din cea a Marilor Puteri europene situația era departe de a se fi detensionat, sfârșitul războiului nu era văzut de arabi ca o înfrangere. Atacurile au dus la un sentiment de simpatie din partea celorlalte țări arabe și la oferirea de ajutor financiar și militar. Conflictul a fost încheiat printr-o încetare a focului impusă, fapt ce a demonstrate că, în timp ce S.U.A. nu ar fi permis o înfrângere a Israelului, nici S.U.A., nici U.R.S.S. nu ar fi permis o înfrângere a Egiptului și nu ar fi dorit o escaladare a evenimentelor spre un război ce le-ar fi implicat direct.
Conform lui Albert Hourani unul dintre motivele pentru care au intervenit puterile mondiale fusese utilizarea de către țările arabe a ceea ce părea cea mai puternică arma a lor: capacitatea de a impune un embargo asupra exportului de petrol. Statele arabe au acționat prin diminuarea producției atât timp cât Israelul continuă să ocupe teritorii arabe, una dintre cele mai importante măsuri a fost instituirea de către Arabia Saudită a unui embargo asupra exporturilor de petrol către Statele Unite și Olanda. Devenind din ce în ce mai puternică Organizația țărilor exportatoare de petrol OPEC a decis să mărească prețul de vânzare al petrolului cu aproximativ 300%, printre primele state ce au adoptat această hotărâre au fost țările arabe și Iranul.
Defensiva israeliană, din cauza faptului ca nu avea o forță armată pe care să se bazeze permanent, a fost întotdeauna realizată avându-se în vedere trei puncte cheie și anume: serviciile secrete, care trebuiau să avertizeze cu suficient timp înainte pentru a putea mobiliza rezerviștii, o armată stabilă, ce trebuia să încetinească atacul inamic, și componenta aeriană ce avea o parte disponibilă în permanență. Cu toate acestea, în 1973 una dintre aceste elemente cheie nu a funcționat conform planului – serviciile secrete. Anwar el – Sadat își propusese să-i inducă în eroare pe israelieni, astfel în mai si august arabii au întrerpins exerciții militare de amploare în preajma graniței israeliene, moment în care Israelul a ordonat mobilizarea generala, fapt ce nu a mai avut loc în Octombrie când într-adevăr a izbugnit conflictul.
Pe 5 Octombrie Generalul Elazar i-a solicitat lui M. Dayan să-i permită să inițieze o acțiune preemtivă împotriva Siriei și să ordone mobilizarea generală în cazul unui contraatac. Cu toate acestea Dayan a respins cererea generalului sugerându-i în schimb mobilizarea a 50.000 de soldați. La întâlnirea cu Premierul Golda Meir cei doi și-au susținut punctele de vedere, soluția a fost un compromis, mai exact – refuzul atactului preemtiv asupra Siriei și acordul pentru mobilizarea a 100.000 de soldați. În urmatoarea zi de Yom Kippur în cadrul întrunirii cabinetului pentru a stabili viitoarele acțiuni s-a anunțat începerea războiului. Data de 6 Octombrie fusese aleasă de liderii arabi considerând că atunci Israelul va fi cel mai putin pregătit din punct de vedere militar, cu toate acestea datorită faptului că majoritatea persoanelor erau acasă sau la sinagogă mobilizarea rezervișilor s-a realizat destul de rapid.
Frontul de sud era sub comanda Generalului Gonen, predecesorul său fusese A. Sharon, dar cu toate acestea starea în care se găseau trupele și zona de apărare i-au displăcut profund. Încă din iulie 1973, cînd a primit conducerea asupra frontului sudic, a început reorganizarea trupelor și restaurarea fortificațiilor, majoritatea fiind într-o stare destul de precară, datorată condițiilor climaterice, terenului nisipos dar și faptului ca din 1971 nu mai fuseseră reparate.
Armata egipteană, una dintre cele mai mari armate din lume, era compusă din aproximativ 800.000 de trupe, 2.200 de tancuri, 2.300 baterii de artilerie, 150 de baterii pentru rachete anti-aeriene și 550 de avioane de primă linie. De-a lungul Canalului erau plasate 5 divizii de infanterie, câteva brigăzi independente, 3 divizii mecanizate incluzând un total de 160 de tancuri/divizie.
Pe 6 Octombrie, când a fost declanșat atacul 240 de avioane egiptene au trecut peste Canal, misiunea lor era de a bombarda trei zone în care se aflau avioane israeliene de la sol, în Peninsula Sinai, trei posturi de comandă, stații radar, poziții medii ca importanță ale artileriei, centre administrative dar și punctul forte al armatei israeliene cunoscut ca “Budapest” de la Port Fouad. Simultan cu acest atac aerian, a fost lansat atacul artileriei în primul minut al atacului se consideră că au fost trase 10.500 de gloanțe, o medie de 175 pe secundă. Fortificațiile egiptene și asa destul de puține și aflate nu într-o stare foarte bună au fost bombardate de pe cealaltă parte a canalului, astfel Frontul de Sud a fost transformat într-un infern pentru israelieni. La 14:15, la doar 15 minute după lansarea atacului aerian, 8000 de soldați au trecut granița majoritatea prin zonele neacoperite de armata israeliană. Simultan cu această acțiune unități de comandă au plasat mine în apropierea rampelor și au pregătit ambuscade anti-tanc, tot ce trebuiau să facă ulterior era să aștepte venirea trupelor israeliene. Trebuie menținat că unele zone rezistența israeliană a fost destul de puternică, cu toate acestea în alte zone o putem caracteriza ca aproape inexistentă. Inițial egiptenii se așteptau la aproximativ 25 – 30.000 de victime dintre care 10.000 decedați, dar totalul victimelor în tabara egipteană, în urma atacului inițial, a fost de doar 208, mai mici decât s-ar fi așteptat orice planificator. În ceea ce privește forțele de comando egiptene, au avut mai putin succes, 14 elicoptere în care se aflau soldații au fost doborâte de rachetele israeliene.
În momentul atacului egiptenilor de-a lungul Canalului de Suez se aflau 436 soldați israelieni aflați într-o serie de fortificații aflate la o distanță de 7-8 mile. Aceștia făceau parte din Brigada Ierusalimului, care avea în componență militari cu puțină experiență sau chiar deloc. Situația trupelor era critică, datorită atacului rapid majoritatea diviziilor erau dezorganizate, iar decesul liderilor a provocat și mai mult haos, ca urmare a dificultăților evidente, au solicitat ajutor aerian și trimiterea artileriei grele. Soldații aflați pe linia Bar-Levin au rezistat atacului arabilor respingând atacul trupelor Egiptului.
Pentru frontul de sud planul Israelului era de a respinge atacul egiptean și ulterior de a pătrunde în teritoriul inamic, traversând Canalul printr-o serie de ambarcațiuni ca ulterior să fie montate poduri prefabricate. Această posibilitate era în vederea liderilor armatei israeliene de mai mult timp, astfel fusese construite drumuri de-a lungul canalului precum Tirtur, zona în care trebuiau să “campeze” fusese escavată și oferea protecție contra artileriei egiptene, restul deciziilor puteau fi astfel luate pe loc.
În ceea ce privește frontul de Nord, armata siriana a atacat Israelul în aceeași zi de 6 Octombrie 1973, debutând cu un masiv atac al artileriei dar și aerian, ce a durat aproximativ 50 de minute. Având “protecția” acestui atac inițial trupe siriene au pătruns pe teritoriul Israelului, unități de foarte bine echipate aveau ca scop cucerirea pozițiilor evreiești de pe Muntele Hermon, care oferea o perspectivă de ansamblu asupra văii, fiind unul dintre punctele cheie ale programului defensiv israelian. Fortificațiile principale erau foarte bine construite, dar sistemul defensiv de-a lungul muntelui nu fusese definitivat. În după-amiaza aceleiași zile din cauza slabei defensive și a dezorganizării comanda a fost preluată de trupele de comando siriene. Unul dintre contra-atacurile de succes ale evereilor a fost cel al generalului de devizie Moshe Peled, care înaintând de-a lungul rutei El Al către Rafid a învins trupele diviziei a9a de infanterie. Un alt eveniment important este constituit de recucerirea avanpostului de pe Muntele Hermon în seara zieli de 20 Octombrie. Trupele de parașutiști s-au confruntat cu soldații sirieni plasați de-a lungul muntelui, iar soldații din Unitatea “Golani” aveau ca sarcină recuperarea teritoriilor și fortificațiilor pierdute la începutul conflictului. Operațiunea a fost un succes pentru Israel.
Scopul lui Anwar el-Sadat era de a-i face pe israelieni să se îndoiască de propriile doctrine de securitate, prin inițierea unui atac ce urma să provoace daune masive și să afecteze în mod direct moralul populației. În ceea ce privește Egiptul doar inițiere conflictului era un pas înainte în politica militară a statului având în vedere evenimentele anterioare. Cu toate ca ofensiva a fost una de amploare scopurile strategice ale Egiptului și Siriei erau destul de limitate, se consideră că acest fapt se datorează în primul rând respectului pe care îl aveau față de trupele evreiești în urma Războiului de Șase Zile. O analiză a poziției Israelului arată că războiul era considerat a fi împotriva intereselor acestui stat astfel trebuia evitat pe cât posibil, mai ales împiedicarea forțelor arabe de a câștiga orice avantaj prin intermediul forței. Liderii israelieni își doreau distrugerea pe cât mai mult posibil a infrastructurii militare arabe, pentru a câștiga un avantaj pe termen lung pentru propriul stat. Una dintre greșelile armatei evreiești a fost dată de folosirea repetată a aceleiași strategii, contra-atacul dat de artilerie, astfel arabii au avut posibilitatea de a căuta și bineințeles găsi o soluție la această problemă – au echipat trupele ce trebuiau să traverseze inițial Canalul cu rachete anti-tanc și rachete ușoare anti-aeriene.
Unul dintre rezultatele imediate ale războiului de Yom Kippur este dat de semnarea acordurilor de dezarmare între Israel și Egipt respectiv Siria, urmate de un acord interimar între Egipt și Israel în Septembrie 1975. Acesta din urmă presupunea retragerea trupelor israeliene din trecătorile Mitla și Gidi, montarea unui sistem de supraveghere condus de americani în Sinai, și retrocedarea câmpurilor petrolifere Abu Rudeis Egiptului. Canalul Suez a fost redeschis comerțului din și către Israel. Aceste dezvoltări au dus la vizita în Ierusalim a Președintelui Sadat, care a vorbit în fața Knessetului israelian – făcând posibilă semnarea unui eventual tratat de pace.
George Nafziger în lucrarea Islam at War. A history prezintă principalele cauze pentru care țările arabe au pierdut în Războiul de Yom Kippur, în ciuda pregătirii minuțioase și a succeselor raportate inițial. Mai exact, conform acestuia, liderii arabi au eșuat în a domina câmpul de luptă, spre deosebire de israelieni, prin prezența lor fizică și prin ridicarea moralului trupelor, neaflându-se în primele linii de atac. Un alt element este dat de incapacitatea diviziilor egiptene și siriene de tancuri de a se angaja într-o luptă rapidă, mobilă și agresivă. Infanteria arabă era puternică în ceea ce privea caracterul său defensive, nicidecum cel ofensiv de care aveau nevoie acum, iar doctrina sovietică i-a făcut rigizi, inflexibili și uneori lipsiți de imaginație. Combinația dintre doctrina sovietică și precara pregătire nu a fost una de succes.
Cu toate acestea performanța soldaților arabi din 1973 a depășit-o cu siguranță pe cea a predecesorilor lor din 1948, 1956, sau chiar 1967, dacă până atunci se considera ca trupele țărilor arabe nu pot purta un război ofensiv, acum au demonstrat ca pot iniția atacul, se pot folosi de elementul “supriză” și, de asmenea, ca pot lupta în diferite medii. Comparativ cu Războiul de Șase Zile cel de Zom Kippur a avut o amploare mult mai mare, situația de pe front putea favoriza oricare dintre puteri, astfel câștigul putea fi atât al evreilor cât și al arabilor, departajarea a fost dată doar de câteva elemente, aparent nesemnificative ce au decis soarta „luptei”.
Războiul a adus și depășirea diferendelor existente între statele arabe, alianța pentru înfrâgerea Israelul a adus, chiar și pentru o scută perioadă unitate în lumea arabă, recuperarea teritoriilor pierdute în urma Războiului de Șase Zile era scopul suprem.
Conform lui Albert Hourani Războiul din 1973 a fost pentru A. Sadat un semnal de alarmă către Marile Puteri pentru a le atrage atenția în vederea soluționării situației din Orientul Mijlociu, pentru a nu escalada către o confruntare periculoasă. Conform liderului egiptean implicarea Marilor Puteri încă o dată în acest conflict a demonstrat că Orientul Mijlociu era un butoi cu pulbere, care putea isca o confruntare directă între S.U.A. și U.R.S.S..
Modalitatea în care Sadat își justifică acțiunile referitoare la acest conflict sunt emblematice: Paradoxal am iscat un război pentru a obține pacea: până când Israelul nu ar fi crezut că deținem suficientă putere pentru a fi o reală amenințare, nicio rezoluție care să aducă pacea nu ar fi fost posibilă.
CAPITOLUL II
România și implicarea în conflictele arabo-israeliene
Datorită deciziei României de a păstra relațiile diplomatice în urma Războiului de Șase Zile, țara noastră ocupa o poziție importantă în politica externă a Isralului. Cu toate acestea, întrebarea esențială este “Ce l-a determinat pe Nicolae Ceaușescu să decidă menținerea relațiilor diplomatice cu Israelul, și poziționarea contra curentului sovietic?”. Există două posibilități principale, și anume:
Aderarea la un principiu esențial al politicii românești – universalitatea relațiilor dintre state, indiferent de regimul politic.
A acționat acesta în concordanță cu interesele naționale ale României, pe care le-a considerat mai importante decât propria sa siguranță, din moment ce a decis să acționeze “contra curentului” dictat de la Moscova.
II.1. Perspective politico-diplomatice și economice ale relațiilor româno-arabo-israeliene
În ceea ce privește relațiile economice dintre România și Israel, putem afirma că înainte de situația conflictuală din 1967 raporturile schimburilor economice erau destul de scăzute, fapt ce nemulțumea într-o anumită măsură ambele părți. Pentru realizarea unui “tablou” al relațiilor în acest plan directorul Departamentului Economic al Ministerului Afacerilor Externe Israelian, Aiezer Chelouche, a luat legătura cu ministrul României la Tel Aviv, Valeriu Georgescu. Raportul realizat în urma acestei colaborări nu era unul înbucurător, din contră, s-a constat că raporturile economice rămăseseră la fel de scăzute ca în perioada anterioară, deși schimburile dintre Israel și celelalte state din blocul comunist se dublase. Chelouche spunea că Statul Israel a făcut pași concreți în vederea îmbunătățirii relațiilor comerciale […], dar nu a întâlnit întotdeauna aceeași atitudine și din partea României.
Se consideră că în momentul acesta guvernul român a hotărât să înceapă un proces de analiză a acestor legături economice, menit să sporească în scurt timp colaborarea dintre cele două țări. Israelul a observat atitudinea independentă a României, față de celelalte state socialiste, încă din 1967 când au primit vizita unei delegații condusă de adjunctul ministrului Cormerțului Exterior, V. Răuță; era primul oficial de acest rang, din Blocul Comunist. Astfel, presa afirma: România a dat dovadă față de Israel de o atitudine independentă și diferită de celelalte țări socialiste. Relațiile bilaterale au intrat într-o nouă etapă, așa cum menționau reprezentanții ambelor guverne odată cu vizita ministrului de finanțe israelian, Pinhas Sapir.
Evaluările realizate ulterior au demonstrat că aprecierile celor doi lideri erau corecte, astfel în perioada 1967-1968 exportul românesc a crescut cu 2,1%, de la 35.857 lei la 74.800 lei, iar importul a înregistrat o creștere de 2,3%, de la 27.839 lei la 64.000 lei. Pe lângă produsele exportate și în anii precedenți, care acum au înregistrat o creștere destul de importantă (mobilă, produse chimice, utilaje); au apărut solicitări ale unor produse “noi” precum tractoare, motoare electrice, acetonă, sodă caustică, uleiuri minerale, profile de oțel, plăci fibromatoase. În ceea ce privește importul, era constituit în principal din fosfați, chimicale, autobuze, autofrigorifere, și sisteme de irigații. De asemenea, prin intermediul firmelor israeliene produsele românești au pătruns pe terțe piețe precum S.U.A, R.F.G. și Africa pentru mobilă, tractoare în Etiopia, vagoane de marfă în Uruguay.
Țările arabe au sesizat îmbunătățirea schimburilor economice dintre România și adversarul lor, dar cand Nasser i-a comunicat acest aspect lui Gheorghe Rădulescu, vicepreședintele Consiliului de Miniștri al României, care a afirmat că din punctul său de vedere raportul este unul modic, deși situația era cu totul alta. De asemenea, la începutul anului 1968, a fost inaugurată o linie aeriană București – Tel-Aviv, se apreciază că în decursul acestui an au ajuns în România aproximativ 8000 de turiști israelieni.
Importanța schimburilor economice cu Israelul se poate observa și din acțiunile României în urma solicitării de a suplimenta importul de petrol din Israel. Mai exact, datorită dezvoltării economice, în 1967 guvernul român a solicitat reprezentanților israelieni o suplimentare a importului de petrol brut, peste cota stabilită cu 150.000 tone pentru următoarele trei luni. Cu toate acestea, Israelul a transmis că așteaptă un răspuns, un gest, din partea reprezentanților în afacerile externe ai României. Astfel, ulterior acestor comunicări Legația României din Israel a fost ridicată la rang de Ambasada, fapt pe care îl voi analiza ulterior în cadrul acestei cercetări.
Anul 1968 reprezintă o altă premieră în ceea ce privește schimburile economice, este pentru prima oară când România participă la o expoziție economică cu vânzare de mărfuri, tot o premieră este și participarea la Târgul Internațional de la Tel-Aviv.
În ceea ce privește începutul anilor ’70 schimburile economice dintre cele două state nu au cunoscut fluctuații majore, cu toate acestea atât creșterea importurilor cât și cea a exporturilor a fost o constantă. Spre exemplu, în 1972 comerțul româno-israelian ajunsese la o valoare de 203,7 milioane de lei, cu toate acestea apogeul schimburilor comerciale a avut loc în 1974 când se ajunsese la o valoare de 368,1 milioane de lei .
Companiile israeliene doreau stabilirea unor contracte pe perioadă îndelungată, mai ales în ceea ce privea importul de mașini Dacia 1300. Deși comerțul dintre cele două state era din ce în ce mai bun, au existat și perioade mai puțin bune, datorită problemelor ce trebuiau soluționate. O parte considerabilă a marfurilor exportate ajungeau în Israel cu unele defecte datorate în principal transportării, de asemenea, una dintre dificultățile majore a fost dată de faptul că firmele românești întârziau cu livrările, fapt ce îi nemulțumea profund pe israelieni. Un exemplu elocvent în acest sens este cel referitor la exportul de geamuri armate și ornamentale, israelienii afirmând că dacă se va continua cu intârzierile în livrarea mărfurilor vor apela la companiile din Ungaria, Bulgaria sau R.F.G.
Pentru o bună gestiune a comerțului bilateral se înființase în Israel o Agenție Cormecială, iar în cadrul Ambasadei Israelului în România era un atașat comercial, care se ocupa de aceste probleme. De asemenea, în perioada 1969-1974 a funcționat societatea mixtă româno-israeliană „Dunărea”, ce a fost ulterior înlocuită cu întreprinderea „Delta”, subordonată Ministerului Comerțului Exterior, ce se ocupa cu relațiile economice româno-israeliene.
Îmbunătățirea comerțului dintre România și Israel, nu era tocmai pe placul guvernului sovietic, mai ales în ceea ce privea exportul de ciment românesc. Astfel, guvernul U.R.S.S. afirma că România susține forțele sioniste prin intermediul acestui produs. Ca urmare a acestor afirmații, țările arabe au solicitat guvernului român să sisteze exportul de ciment. „Prietenul comun” a fost pus într-o poziție dificilă, comerțul cu statele arabe de cele mai multe ori îl depășea considerabil pe cel cu Israelul, astfel românii nu își permiteau renunțarea la relațiile cu acestea. Referitor la această problemă premierul Yitzhak Rabin afirma că îl surprinde că România face din afacerea cu ciment o problemă politică de cea mai mare importanță – Israelul își reafirma cu această ocazie dreptul de liberă circulație prin Canalul de Suez.
O altă componentă a relațiilor dintre Israel și România este dată de „turismul de vizitare a rudelor”, se consideră că în 1974 au ajuns în România aproximativ 13.800 de turiști israelieni care au contribuit la dezvoltarea economiei românești, mai ales prin infuzia de valută.
Revenind la latura comercială a relațiilor româno-israeliene se aprecia că exportul era constituit din: economia forestieră și a materialelor de construcții (cherestea, lădițe, mobilă) – 38.4%; industria metalurgică (laminate, fier beton) – 20%; agricultura și industria alimentară (carne și produse din carne) – 17%; industria chimică (produse sodice, fire sintetice) – 15.3% și altele 9.3% .
În ceea ce privește agricultura, România a cumpărat mai multe sisteme de irigație din Israel, iar în 1977 a avut loc vizita ministrului israelian al Agriculturii , Aharon Uzan, pentru a discuta un nou acord de cooperare în acest domeniu.
În perioada 1975-1978 legătura economică dintre România și Israel a continuat, însă, din considerente economice, valoarea schimburilor a cunoscut o scădere față de perioada anterioară. Astfel, în 1975 valoarea totală se ridica la o valoare de 298,3 milioane de lei iar în 1977 cifra ajunsese la aproximativ 213,1 milioane de lei. Anul 1978 a adus o valoare de 261,3 milioane de lei a schimburilor comerciale,cu toate acestea întreprinderea Delta avea de rezolvat nenumăratele nemulțumiri ale evreilor în privința întârzierilor.
Cu privire la schimburile culturale, deși în perioada 1968-1973 nu a existat un acord efectiv, care să traseze liniile acestei relatii, numeroși oameni de stiință, și profesori au mers în Israel la invitația Universităților israeliene, însă puțini oameni de cultură evrei au fost invitați la București. Educația și școala românească erau luate drept exemplu de evrei, astfel au existat numeroase invitații pentru profesori care să țină conferințe la Universitățile din Tel Aviv. Expozițiile de pictură, spectacolele de teatru și ansamblurile folclorice românești erau foarte apreciate în Israel. Deși politicienii israelieni solicitau o reglementare a schimburilor cultural-artistice din partea românilor se simțea o tergiversare a semnarii unor astfel de acorduri.
Astfel, în perioada tratată relația dintre cele două state a evoluat în ceea ce privește schimburile comerciale, putem afirma că odată cu orientarea către Israel, economia românească a primit o infuzie de valută atât de necesară. Deși documentele referitoare la aceste aspecte sunt destul de puține consider că totuși am putut crea o imagine de ansamblu a raporturilor economice dintre România și Israel în perioada 1967-1979.
II.2. Atitudinea României față de Israel în timpul Războiului de Șase Zile
Prin păstrarea relațiilor cu Israelul, prestigiul României în țările din vestul Europei a sporit, fiind singurul stat din blocul comunist care avea o politică externă independentă, asa cum era considerat ideal din punct de vedere economic și politic de către Statele Unite. În ceea ce privește lumea arabă, poziția României era foarte apreciată fiind singurul stat comunist, ce putea media între Israel și vecinii săi, astfel încrederea pe care arabii o arătau țării noastre era considerabilă.
Unii cercetători consideră că atitudinea României a fost de așa natură încât Uniunea Sovietică să aibă posibilitatea obținerii unor informații din interior în condițiile în care acesta era singurul stat est european ce avea acces în Israel. Există totuși posibilitatea ca motivarea deciziei să fi avut și această componentă, pentru a nu-i crea guvernului comunist de la Moscova impresia unei răzvrătiri, mai ales că situația din Cehoslovacia era destul de tensionată, și după cum știm și în acea privință România a făcut notă discordantă.
Numărul scăzut al articolelor, din presa românească, despre situația din Orientul Mijlociu la începutul anului 1967, nu prevesteau “furtuna” ce urma a fi dezlănțuită odată cu izbugnirea conflictului. Un exemplu concret, ce ilustrează această situație, este cel al ziarului Scânteia, organul de presă al Partidului Comunist Român, astfel temele referitoare la această zonă a lumii, erau destul de puține, și prezentau cu precădere situația internă a unor state arabe. Unul dintre primele articole care tratează situația dintre Israel și țările arabe, are o abordare ideologică, făcându-se referire la incidentele petrecute la granițele cu Iordania și Siria, se considera că obiectivul era să ascută tensiunea în această parte a lumii pentru a distrage atenția arabilor de la lupta pentru apărarea intereselor lor naționale și legitime. Alte subiecte referitoare la acest subiect au tratat “problema petrolului” și evenimentele din Peninsula Arabică, punctul de vedere fiind în favoarea “forțelor democratice” și bineînțeles în defavoarea “regimurilor reacționare”.
Referitor la Israel singurele informații publicate în primele luni ale anului 1967, făceau referire la rolul jucat de acesta în regiune și la imaginea sa de aliat al “imperialismului american”. Conform lui Valeriu Georgescu, trimisul extraordinar al României în Israel, motivează această lipsă de informații ca efect al relațiilor destul de tensionate și lipsite de substanță dintre cele două state. Situația era din ce în ce mai tensionată, atât pe plan internațional cât și în ceea ce privește relația dintre evrei și arabi, chiar și la O.N.U. se observa o atitudine din care Israelul putea fi considerat singurul vinovat în eventualitatea izbugnirii războiului. Prima mențiune oficială a stării de tensiune din Orient apare în numărul din 21 mai al ziarului Scânteia, denumit sugestiv Tensiune în Orientul Apropiat – situația era caracterizată ca fiind nemaîntâlnită de la conflictul din Golf până în prezent. În paginile acestui număr sunt prezentate atât pozițiile părților implicate în conflict cât și a terților, cu o mai mare sau mai mică implicare în dezvoltarea regiunii în cauză. De asmenea, detalierea și tratarea cât mai obiectivă a evenimentelor demonstrează schimbarea ce s-a produs la nivelul societății, referitor la conflict. Consider că trebuie menționat că știrile publicate erau preluate de la Agenții Internaționale precum Associated Press, United Press International, France Press sau Reuter. Important din acest punct de vedere este că nu erau citate agenții de presă sau ziare din statele socialiste, nici din U.R.S.S., fapt datorat în mare măsură datorită poziției României față de conflict. Apropierea sau distanțarea între cele două tabere era realizată de pe poziția prietenului comun, poziție pe care autoritățile române au mizat în această perioadă, practic aceștia își exprimau îngrijorarea referitor la problemele din zonă, obiectivul fiind reinstaurarea păcii.
Trebuie precizat că știrile referitoare la situația din Orient au apărut în presa românească cu o întârziere considerabilă, fapt datorat, din punctul meu de vedere, cenzurii atât de puternice, faptului ca presa era controlată total și avea nevoie de aprobarea autorităților pentru a publica asemenea informații dar și de directive cu privire la modul în care să scrie. Ideea cum că “Israelul este vinovat”, avea să nu mai fie îmbrățișată de liderii de la București, iar întârzierea nu se datora unei probleme la nivelul transmiterii de informații, de la autorități către presă, ci tocmai deciziei de a nu adopta aceeași atitudine ca a statelor din blocul comunist. Oportunitatea de a-și exprima propriul punct de vedere, fără influența altor state a fost folosită de guvernul român, asumându-și consecințele ce puteau apărea.
Odată cu numărul din 22 mai 1967, Scânteia crează ă rubrică specială pentru a trata problemele din Orientul Mijlociu, “Situația din Orientul Mijlociu”. Cu această ocazie se făcea referire la principalii protagoniști ai conflictului, atitudinea era una echidistantă, obiectivă, prezentându-se atât poziția statelor arabe cât și cea a Israelului.se făcea referire la mobilizarea trupelor israeliene, dar și a celor arabe, și erau prezentate principalele idei din discursurile liderilor Levy Eshkol, Yitzak Rabin și Mahmud Riad. Deși pe 23 mai nu se face referire la situația de la granițele Israelului, în ziua următoare este preluată o hartă a zonei, care prezenta conform Financial Times, forțele ce urmau a se confrunta. Războiul era acum luat în considerare, fapt ce demonstra cât de mult se agravase situația în regiune, foarte probabil că întârzierea de o zi în emiterea veștilor se datora necesității de a avea acordul guvernului referitor la poziția ce trebuia adoptată.
Prima luare de poziție oficială românească față de problema din Orient, apare la finalul lunii mai a anului 1967, opinia era exprimată ca în majoritatea cazurilor de Nicolae Ceaușescu. Acesta a declarat în cadrul unei întâlniri cu activul din armată: O situație deosebit de gravă, ce neliniștește profund toate popoarele, s-a creat în ultimul timp în Orientul Mijlociu. Poporul român sprijină lupta dreaptă a popoarelor arabe pentru apărarea independenței și cuceririlor lor democratice și sociale, pentru realizarea aspirațiilor lor de unitate națională. Ne pronunțăm împotriva tuturor unelirilor reacțiuni, ale cercurilor imperialiste, în frunte cu cele ale imperialismului american, la adresa țărilor din Orientul Mijlociu. După părerea noastră, un război sau un conflict armat între statele arabe și Israel nu ar servi nici unora, nici altora, cu numai cercurilor reacționare, impresialismului internațional. De aceea, poporul nostru își exprimă speranța că se va face totul pentru evitarea unui conflict armat, că problemele litigioase se vor rezolva pe calea înțelegerii între părți, că se va ajunge la acorduri raționale și echitabile, care să țină seama de drepturile legitime ale popoarelor interesate. Interesele popoarelor din Orientul Mijlociu, interesele generale ale păcoo cer ca între țările din această zonă să existe relații de colaborare, cer excluderea amestecului reacțiunii imperialiste în treburile lor interne, asigurarea progresului economic, național și social al acestor țări.
Acest fragment din discursul lui N. Ceaușescu conține cele patru elemente ce vor individualiza poziția României față de cea a celorlalte state socialiste. Opinia cu privire la situația din Orient poate fi rezumată în jurul principalelor idei enunțate și anume: solidarizarea cu popoarele arabe – în realiăarea unor idealuri precum independență, democrație, unitate națională – componenta ideologică – pericolul imperialismului american – afirmația conform căreia un conflict în regiune ar servi doar imperialismului – Israelul nu este inclus în frontul imperialist – dar și calea spre soluționarea divergențelor – acorduri raționale și echitabile –. Principalele idei ale cuvântării liderului comunist, se regăsesc ulterior în următorul număr al ziarului Scânteia.
Cu toate că apropierea de statele arabe era exprimată prin cuvinte meșteșugite și fraze ce exprimau apropierea de acestea, prin căile enunțate pentru detensionarea situației poziția adoptată se apropia mai mult de cea israeliană. Înțelegerea între părțile aflate în conflict și respectarea intereselor naționale ale fiecăreia dintre ele însemna tocmai dreptul la existență al statului Israel.
Imediat după izbugnirea conflictului George Macovescu, prim-adjunct al ministrului Afacerilor Externe, l-a invitat pentru a discuta pe ambasadorul RAU, Mohamed Fahmz Hamad. Acestuia i-a solicitat în numele guvernului român să înceteze ostilitățile și să soluționeze situația pe calea tratativelor ținând seama de drepturile legitime ale popoarelor interesate.
Poziția echidistantă a fost posibilă datorită modului în care a fost abordată problema în cauză, mai exact erau prezentate atât comunicatele oficiale ale arabilor cât și cele ale israelienilor. Un exemplu în acest sens, este numărul din 5 iunie al ziarului Scânteia. Astfel după ce a fost publicată știrea conform căreia Ambasadorul RAU la ONU l-a anunțat pe reprezentantul Danemarcei, că au fost victimele unui atac israelian, este inserată o informație “United Press Internațional”, de la Națiunile Unite, ce anunța că ambasadorul Gideon Rafael, l-a informat pe președintele Consiliului de Securitate, că Israelul este atacat în aer și pe sol de Egipt. De asemenea, cum am menționat anterior sursele folosite pentru evidențierea situației au fost imparțiale, publicații de prestigiu occidentale, este de remarcat în acest context lipsa publicațiilor sovietice.
Intervenția delegatului sovietic în ședința Consiliului de Securitate a fost singura publicată de Scânteia – având ca scop evidențierea poziției guvernului Uniunii Sovietice, cu atât mai mult cu cât erau publicate și extrase dintr-o Declarație adresată de liderii comuniști guvernului israelian. Finalul Declarației conținea un avertisment la adresa Israelului: dacă nu va îndeplini “imediat” cererea “generală” a statelor de a înceta focul Uniunea Sovietică își va revizui atitudinea față de Israel și va lua o hotărâre referitoare la menținerea în continuare a relațiilor diplomative cu Israelul. Guvernul sovietic va analiza și va înfăptui și alte măsuri necesare care rezultă din politica agresivă a Israelului”.
Prezentarea poziției guvernului sovietic cu privire la situația din Orientul Apropiat în presa românească dorea să pregătească terenul pentru o eventuală detașare de opinia Uniunii Sovietice. Caracterul profund antiisraelian era în contradicție cu poziția echidistantă, de prieten al ambelor tabere, adoptată de guvernul român. Pe 9 iunie în cadrul întâlnirii de la Moscova a liderilor comuniști, pentru semnarea Declarației cu privire la situația din Orient, s-a evidențiat poziția singulară a României, care prin reprezentantul său, N. Ceaușescu a refuzat să semneze documentul. Declarația de la Moscova conținea amenințări directe la adresa Israelului, și anume: Dacă guvernul israelian nu va înceta agresiunea și nu va retrage trupele dincolo de linia de armistițiu, statele socialiste, semnatare ale acestei declarații, vor face tot ce este necesar pentru a ajuta popoarele țărilor arabe să dea o ripostă hotărâtă agresorului, să-și apere drepturile legitime, să stingă focarul războiului în Orientul Apropiat, să restabilească pacea în această regiune.
Declarația Comitetului Central al Partidului Comunist Român și a guvernului Republicii Socialiste România cu privire la situația din Orientul Apropiat, avea să sublinieze încă o dată poziția unică a României din interiorul Blocului Comunist. Declarația de la București exprima doar îngrijorarea pentru escaladarea situației din regiune, nefiind utilizate amenințări sau cuvinte dure la adresa vreuneia dintre părțile implicate în conflict. Se evidenția pericolul pe care îl reprezenta conflictul din această zonă a lumii, la adresa cuceririlor democratice și independenței statelor arabe. De asemenea, guvernul român era îngrijorat cu privire la pierderile umane și materiale pe care le implica războiul. Din punctul de vedere al guvernului României orice diferend existent trebuia să fie rezolvat prin negocieri, la masa tratativelor.
Era menționat de asemenea că România s-a pronunțat și se pronunță pentru încetarea imediată și definitivă a tuturor acțiunilor militare din Orientul Apropiat, adoptarea măsurilor ce se impun pentru ca acestea să nu mai fie reluate, pentru retragerea trupelor israeliene de pe teritoriile ocupate, precum și a tuturor trupelor în limitele granițelor dinainte de izbugnirea conflictului. Documentul emis la București demonstra încă o dată obiectivitatea țării noastre, prezentând consecințele negative pe care un conflict în zonă le provoca de ambele părți. Spre deosebire de atitudinea Blocului Comunist, Comitetul Central al Partidului Comunist Român și Guvernul României își reafirmau poziția și dorința de a milita pentru pace în Orientul Apropiat și aducerea israelienilor și a arabilor la masa tratativelor.
Consider că spre deosebire de poziția Uniunii Sovietice, Declarația emisă de guvernul român prezenta o imagine de ansamblu a divergențelor dintre Israel și Țările Arabe, se caracteriza, astfel, prin echilibru, o atitudine prietenoasă, îngrijorată. De asemenea, așa cum au considerat și cei direct implicați în conflict, interesul pentru situația popoarelor respective era real, iar soluțiile pentru detensionarea situației erau realiste. După prezentarea în cadrul Organizației Națiunilor Unite, documentul a fost difuzat cu numărul 7972 ca document oficial al Consiliului de Securitate.
Trebuie menționat însă, că din declarația românilor lipsea referirea la problema refugiaților. Întrebarea ce se pune acum este „de ce?”; de ce au preferat liderii comuniști români să omită această parte importantă a eventualelor relații arabo-israeliene. Consider că, din cauza sensibilității ambelor tabere referitor la acest subiect, s-a hotărât să nu abordeze problema. Poziția exprimată cu privire la refugiații palestinieni ar fi diminuat din obiectivitatea enunțată până atunci, acesta era un subiect ce trebuia discutat direct, în întâlnirile cu liderii arabi respectivi israelieni. Fapt demonstrat la întâlnirea lui C. Mănescu cu trimisul extraordinar al Israelului Eliezer Doron, când a fost enunțată ți poziția româniei cu privire la situația refugiaților, socotește deosebit de importantă rezolvarea pe bază echitabilă a problemei regiaților arabi din Palestina. Dacă nu se pronunțau cu privire la această situație în documentul oficial nu înseamnă că partea română era dezinteresată de acest subiect, ci, din contră, că a înțeles să separe imperativul momentului de ceea ce putea duce la escaladarea situației.
Datorită acestor luări de poziție, diferite de orchestrația sovietică, guvernul de la București s-a bucurat de atenția și admirația Occidentului.
În cadrul întâlnirilor dintre 12-14 iunie 1967 subiectele tratate cu reprezentanții israelieni și arabi au vizat retragerea trupelor israeliene de pe teritoriile ocupate în urma războiului și intenția autorităților israeliene de a efectua modificări în statutul unor teritorii cucerite vor concentra în cel mai înalt grad atenția guvernelor și opiniei publice internaționale.
Pe 15 iunie, în cadrul unui grupaj mai mare de știri referitor la situația din Orient, sub titlul “Situația după încetarea ostilităților în Orientul Apropiat”, în “Scânteia” a fost redată declarația premierului Lev Eskol, în care acesta anunța că Israelul nu va înapoia teritoriile cucerite din Peninsula Sinai decât atunci când va primi garanții privind libertatea de navigație; referitor la partea araba a Ierusalimului nou intrat în posesia Israelului, premierul specifica: intenționăm sp menținem partea veche a orașului în limitele granițelor noastre. Ierusalimul a fost reunit și va rămâne reunit. Aceeași atitudine era avută și de ministrul de externe israelian, Abba Eban, care, într-un interviu acordat ziarului Kol Israel, respingea categoric orice propunere care urmărea, intr-un mod sau altul, revenirea la situația din 5 iunie. Poziția României, referitoare la o rezolvare amiabilă a situației, pe calea rațiunii era împărtășită și de ziarul italian Corriere della Sera. În legătură cu acest aspect, ambasadorul României la Cairo, Mircea Nicolaescu, transmitea în țară că realismul începe să-și facă tot mai mult loc în gândirea guvernelor arabe și, cu timpul, și în activitatea lor practică.
Pentru a reda și poziția statelor arabe, pe 25 iunie era preluat un articol din ziarul iugoslav “Borba”, în care apărea un comentariu referitor la un articol apărut în revista de limbă arabă “al Mussawar”: Nimeni în lume, nici prietenii, nici adversarii noștri, nu sprijină teza despre nimicirea și dispariția Israelului. Iar lansarea precipitată a lozincii înlăturarea Israelului de pe pământul arab a făcut ca Israelul să câștige prima rundă a bătăliei chiar înainte de a trage primele focuri de armă. Astfel ziarul Borba era determinat să conchidă, afirmație preluată și de Scânteia; aceste concepții pot însemna adoptarea unei noi strategii li poate chiar a unei noi tactici arabe. Ambele proiecte de la jumătatea lunii iunie inițiate atât de ruși cât și de americani nu au avut efectul scontat, mizând pe rezolvarea situației prin încetarea ostilităților dar fără a oferi soluții viabile, au fost respinse de părțile combatante.
Una dintre persoanele care pot expune situația evreilor români în perioada tratată este chiar Șef-Rabinul dr. Moses Rosen care referitor la efectele victoriei israeliene din timpul Războiului de Șase Zile afirmă: Bodnăraș, care era general și condusese forțele armate ale țării, m-a invitat la el și m-a felicitat cu căldură, ca și cum aș fi fost Moshe Dayan, iar nu șef rabin al României. Mi-a spus atunci: << Vreau să vă spun că ofițerii noștri de comandă studiază acum strategia prin care Dayan a obținut o asemenea victorie >>.
O altă dovadă a imparțialității României se produce în timpul unei vizite la Mânăstirea Curtea de Argeș a Șef Rabinului, fiind prezent și Patriarhul Rusiei, ca urmare conflictului armat acesta ataca vehement agresiunea israeliană. Cu toate acestea, traducătorul a omis părțile în care patriarhul își exprima vehement opinia față de Israel.
Conform lui M. Rosen, Nicolae Ceaușescu i-a replicat primului ministru sovietic în felul următor, atunci când s-a solicitat ruperea relațiilor cu Israelul: Cunosc un stat care bombardează în fiecare zi o țară socialistă, iar Uniunea Sovietică menține relații diplomatice cu agresorul. De ce? Pentru că este o mare putere? Dar acum, o țară nesocialistă este atacată de un alt stat și vreți să spuneți că puteți menține relații diplomatice cu marea putere, tocmai pentru că are forță, dar nu cu o țară mică, fiindcă e aproape lipsită de o asemenea forță?. Uimirea cu privire la decizia lui Ceaușescu a fost de partea celorlalte state nicidecum a evreilor din țară, aceștia știau că atitudinea reprezentanților români față de evrei se modificase, deși cel mai probabil la un astfel de deznodământ – păstrarea relațiilor diplomatice în contradicție cu hotărârile Moscovei – i-a surprins chiar și pe ei.
Consider că atitudinea avută de Nicolae Ceaușescu demonstrează dorința pentru o politică în domeniul relațiilor externe independentă. Atitudine pe care liderul român o va avea și în perioada Primăverii de la Praga. Referitor la acest aspect, la puțin timp după decizia de a menține relația cu Israelul, Ceaușescu ia o altă hotărâre cel puțin la fel de surprinzătoare, refuzul de a participa la invazia Cehoslovaciei a uimit universul comunist, și a adus pentru țara noastră un nou val de susținere si admirație din Occident.
Prin aceste acțiuni, N. Ceaușescu a reușit să ofere liderilor occidentali impresia unui lider puternic, ce nu se teme de puterea Moscovei, și care își poate asuma răspunderea pentru politica externă a țării. Se consideră că apogeul independenței României față de U.R.S.S. a fost atins la finalul anilor ’60, când stabilirea relațiilor diplomatice cu R.F.G. (1967), refuzul de a le întrerupe pe cele cu Israelul și dezacordul cu privire la acțiunile din Cehoslovacia au demonstrat o politică externă proprie, și o țară capabilă să își ia propriile decizii. Răspunsul israelienilor a fost unul de solidaritate cu poporul român și cehoslovac, au fost organizate mitinguri, în care se menționa curajul României de a nu accepta abuzul sovietic. Premierul israelian Lev Eskol i-a transmis trimisului extraordinar la Tel Aviv, V. Georgescu, următoarele: poziția curajoasă, principială și demnă de urmat de către toate statele lumii, adoptată de către România în sprijinul R.S. Cehoslovace. De asemenea Radio Khol accentua importanța avertismentului, dat de președintele Johnson, Uniunii Sovietice cu privire la o posibilă invadare a României ca urmare a ultimelor sale acțiuni.
După ecoul avut de criza Cehoslovacă, liderii israelieni transmiteau reprezentanților români să nu se simtă singuri căci în Israel vor regăsi un prieten adevărat, cu destul de multă influență în Occident. Astfel, poziția României, neutralitatea de care a dat dovadă și forța de a se opune U.R.S.S., i-a adus mult mai multe beneficii decât s-ar fi așteptat.
II.3. Implicarea României în tratativele de pace din Orientul Mijlociu
Conform lui Yosef Govrin, implicarea asiduă a lui N. Ceaușescu în soluționarea conflictului arabo-israelian, a fost datorată în principal a 3 elemente, și anume:
viziunea sa conform căreia națiunile – în special statele de mici dimensiuni – trebuie să joace un rol important în rezolvarea disputelor internaționale prin mijloace pașnice, cu scopul de a întări sistemul păcii mondiale și limitând influența marilor puteri în determinarea destinului micilor state.
Aspirația de a plasa România în centrul arenei politice a activității internaționale, dar și dobândirea de prestigiu politic pentru sine, pentru România, care să-l ajute atât pe plan internațional cât și intern
Să medieze între țările din Orientul Mijlociu aflate în conflict, folosindu-se de bunele relații pe care România le avea cu ambele părți. Dovada se poate observa în contribuția lui Ceaușescu la decizia lui Sadat de a face pace cu Israelul, și de a susține Acordurile de la Camp David, contrar poziției avute în această privință de celelalte state comuniste și de Organizația Națiunilor Unite.
Elementele identificate de Y. Govrin sunt importante din perspectiva relațiilor internaționale, cu toate acestea putem observa că cel puțin primele două aspecte ar fi putut fi luate în considerare și de alte state ce se incadrau descrierii. Mai exact viziunea conform căreia statele mici trebuiau să aibă un rol mai important în arena internațională nu era împărtășită doar de liderul român, iar dorința ca țara pe care o conduci să fie în centrul activității internaționale este în cea mai mare măsură adoptată și de alți lideri politici. În ceea ce privește al treilea element, am putea spune că îi este caracteristic României, bunele relații atât cu Israelul cât și cu statele arabe erau destul de greu de obținut, balanța fiind de o sensibilitate acută. Consider că ar fi benefic să luăm în considerare și statutul politic al României, un stat est-european, comunist, ce își asumă în momentul de respectiv o politică mai mult sau mai puțin proprie în sfera internațională, atitudine riscantă ținând cont de poziționarea U.R.S.S. în această privință. Rațiunile din spatele acestei decizii au fost cu siguranță complexe și au inclus mai multe considerente, trebuia, ca și în economie, să fie analizate costurile și beneficiile, dacă beneficiile nu ar fi depășit riscurile este posibil ca decizia de a se implica sau nu în această problema să fi avut un alt deznodământ.
Cinci principii de bază pot fi extrase din discuțiile avute de liderul român atât cu reprezentanții evreilor cât și cu arabii, mai exact:
Stabilitate politică prin negocieri directe în cadrul unei conferințe internaționale (C. considera ca el este părintele acestei idei) cu participarea Israelului și a PLO, sub auspiciile a 5 membrii permanenți state din Consiliul ONU sau, alternativ sub auspiciile SUA, URSS.
Fără soluționarea problemei Palestiniene (refugiatilor) fie prin acordarea dreptului la autodeterminare, prin includerea dreptului de a-și crea propriul stat, conflictul dintre Israel si Țările Arabe nu ar fi rezolvat. În concepția sa pentru Israel nu exista un partener pentru negocieri mai bun decât PLO. Orice altă alternativă ar fi fost mai rea.
Dreptul Israelului la o existență independentă și suverană între granițe recunoscute precum și dreptul la relații pașnice și cooperare cu vecinii sunt de maximă importanță.
Ideea de a acorda autonomie arabilor din Iudeea, Samaria, și Gaza era acceptată de Ceaușescu, cu condiția de a duce, după o perioadă stabilită, la realizarea unui stat Palestinian.
Opoziția la orice soluție din afara, orice soluție ce nu ia în considerare securitatea Israelului și integritatea teritorială alături de un stat Palestinian.
Aceste propuneri erau satisfăcătoare atât pentru guvernul israelian cat si pentru cel al tarilor arabe. Formularea principiilor denotă echilibrul păstrat între cele două tabere în atitudinea României, erau tratate atât cererile evreilor cât și cele ale arabilor, iar acolo unde se puteau isca nemulțumiri prezentau abil o variantâ de mijloc ce avea să-i mulțumească. Fiecare trebuia sa renunțe la un punct din agenda sa pentru a îndeplini un altul considerat prioritar, important era să stii să jonglezi, și de asemenea, să știi care punct de pe ordinea de zi era cel mai important pentru fiecare combatant. Pacea era dorită de toți dar drumul ce trebuia străbătut pentru a ajunge la acest deziderat era diferit, trebuiau făcute concesii de ambele părți ca scopul final să fie atins. Atât evreii cât și arabii preferau ca negocierile să se poarte și prin intermediul României, considerând că aceasta dorește să stabilizeze zona, și că nu acționa pentru propriile interese, spre deosebire de alte state – neîncrederea fiind un impediment major.
Ultimul principiu enunțat poate fi cu ușurință considerat cel mai important, se compune atât din dorința cea mai importantă a arabilor – existența unui stat Palestinian – dar și a israelienilor – securitate și integritate teritorială.
După eșecul proiectelor din iunie 1967 pentru detensionarea situației din Orientul Mijlociu, Uniunea sovietică a preluat inițiativa convovării unei Adunări Generale Extraordinare a Organizației Națiunilor Unite. Scopul întrunirii era: lichidarea consecințelor agresiunii Israelului împotriva țărilor arabe și retragerea imediată a forțelor israeliene în spatele liniilor de armistițiu. România a avut o atitudine favorabilă convocării acestei adunări, iar delegația urma să fie condusă de primul ministru Ion Gheorghe Maurer și minisitrul de externe Corneliu Mănescu. U.R.S.S. cerea condamnarea acțiunilor israelienilor și ocupării teritoriilor ce ar fi aparținut RAU, Siriei și Iordaniei, solicitarea era de a se retrage imediat și necondiționat la linia de armistițiu și să respecte statutul zonei demilitarizate, de asemenea solicita luarea de măsuri active și imediate în vederea lichidării tuturor urmărilor agresiunii. Din cauza aceleiași poziții a comuniștilor ruși, poziție pe care presa românească o prezentase anterior, opinia Statelor Unite ale Americii și a celorlalte state vest-europene s-a bucurat de o mai mare atenție din partea opiniei publice românești. Ziarul „Scânteia” a enunțat 3 elemente din discursul lui Arthur Goldberg, și anume: respingerea acuzațiilor potrivit cărora Statele Unite s-ar fi implicat logistic, în războiul din 5-10 iunie dintre Israel și vecinii săi arabi; respingerea proiectului de rezoluție propus de primul ministru sovietic; propunerea unui proiect propriu de rezoluție privind situația din Orientul Apropiat. Pentru a-și expune propria poziție, de această dată s-a hotărât reproducerea relatării referitoare la Rezoluție din „Associated Press”. Recomandă tratatuve bazate pe recunoalterea reciprocă a independenței politice și integrității teritoriale a tuturor țărilor din regiune. Rezoluția cere libertatea tranzitului maritim inofensiv pe principalele căi navigabile, rezolvarea echitabilă a problemei refugiaților arabi, înregistrarea și limitarea livrărilor de arme în țările Orientului Apropiat, precum li recunoașterea dreptului tuturor țărilor suverane de a exista în pace si securitate.
Consider că opinia liderilor români a fost apropiată de cea a Statelor Unite, ca urmare a orientării către viitor de care dădeau dovadă, de asemenea soluțiile propuse pentru rezolvarea conflictului se apropiau de cele propuse de români. Astfel, așa cum am menționat, în introducerea acestei cercetări, una dintre cauzele conflictului endemic din zonă este dată de lipsa unei soluționări viabile cu privire la teritoriile revendicate de ambele tabere. De asemenea, asigurarea integrității teritoriale, a statelor din zonă, implica și integritatea teritorială a Israelului, dar mai mult decât atât recunoașterea de facto a statului israelian.
În privința rezoluțiilor Națiunilor Unite votul României a fost favorabil cu privire la condamnarea acțiunilor Israelului în contextul conflictului arabo-israelian, la fel ca cel al întregului bloc comunist, cu următoarele excepții însă : condamnarea acordurilor de la Camp David, condamnarea Zionismului ca mișcare rasială, negarea sanctiunilor impuse Israelului. Cu referire la aceste aspecte România a reușit să se abțină de la vot, să respingă sau chiar să absenteze în ziua respectivă. Cu toate că ulterior, spre finalul anilor ’80 relația cu Statele Unite se deteriorase, Israelul se bucura în continuare de susținerea autorităților române, curentul fiind unul favorabil evreilor. Acest fapt se datora în primul rând perspectivei avute de guvernanții români asupra relațiilor internaționale, și anume – influența și prestigiul de care se bucurau organizațiile evreiești în „vest” puteau fi benefice pentru România.
Cea mai amplă prezentare a punctului de vedere românesc a fost realizată de premierul I. Gh. Maurer la New York. Poziția adoptată a fost argumentată cu referiri la moștenirea istorică, dar si referințe juridice, politice și morale, de asemenea, amploarea pe care un conflict în zonă o dobândea destul de rapid era o amenințarea la pacea și securitatea internațională, fapt enunțat și de liderul român. Caracterul peren și ireductibil era sesizat și de primul ministru al României, care la momentul respectiv îl enunța doar ca o întrebare, incertitudine pe care o aveau la momentul respectiv majoritatea liderilor lumii. Una dintre principalele idei ale lui Gh. Maurer este cea prin care menționa că dupa fiecare conflict diferendele s-au amplificat, tensiunea nicidecum nu s-a diminuat.
Proiectul României pentru soluționarea situației din Orientul Mijlociu, era constituit în jurul a patru puncte principale. Primul element este dat de necesitatea utilizării mijloacelor pașnice pentru rezolvarea situației, era deja cunoscut faptul că impunerea unui drept prin forță era susceptibil de a crea precedente primejdioase și de a atrage riposte similare. Se pronunța pentru retragerea trupelor israeliene de pe teritoriile ocupate, precum și a tuturor trupelor în limitele granițelor dinainte de izbugnirea conflictului. O altă componentă a perspectivei românești este dată de opinia conform căreia trebuie eliminată imixtiunea străină din politica externa și internă a statelor din regiune. Această opinie se regăsea deseori în discursul comuniștilor români, aceștia fiind de părere că statele mici și mijlocii își pot soluționa singure problemele, și pot duce o politică externa proprie. O urmare a acestei atitudini poate fi chiar poziția țării noastre în conflictul arabo-israelian. A treia componentă a avut în vedere respectul intereselor fundamentale ale fiecărui stat din regiune pe baza existenței independente și suverane. În opinia statului român tocmai această atitudine a dus la acumularea de tensiuni și la escaladarea conflictului. Al patrulea element, este dat de opinia referitoare la teme generale de „coabitare” între state, pentru a păstra o relație bună și pentru a nu da curs conflictelor. În finalul discursului, premierul român își exprimă îngrijorarea cu privire la acest subiect, și îndeamnă ambele popoare implicate la soluționarea situației prin negocieri. Astfel, acesta menționa: Considerăm că au fost în această zonă, ca și în alte părți ale lumii, suficiente experiențe scump plătite pentru a demonstra necesitatea abordării într-un mod nou, constructiv, a treburilor internaționale […] La scara istoriei nu există succese durabile, impuse prin forță, în disprețul drepturilor legitime ale popoarelor. Metoda elaborării răbdătoare a soluțiilor, respectul în spirit de egalitate al personalității distincte a fiecărui stat și introducerea în relații a unei conduceri întemeiate pe principiile conviețuirii pașnice oferă în cazul Orientului Apropiat garanția îndreptării spre o soluție eficientă și trainică de pace și prosperitate pentru popoarele lumii.
Atitudinea României dupa conflictul din 1967, și opiniile referitoare la soluționarea situației s-au bucurat de aprecieri majore din partea guvernului israelian dar și din partea celorlalte state membre ale Organizației Națiunilor Unite. Referitor la acest fapt, Pinhas Sapir, ministrul israelian de finanțe afirma: România a dat dovadă de curaj, demnitate, personalitate și independență în poziția pe care o are față de cănflictul din Orientul Apropiat.
Cu toate că răspunsul primit de români referitor la propriile acțiuni a fost unul favorabil în cea mai mare măsură, nu putem afirma acealași lucru și despre ecoul avut de poziția adoptată în lumea arabă. Decizia de a se îndepărta de opțiunile Moscovei a provocat nemulțumire în sfera liderilor arabi, președintele Sudanului afirma că întreg blocul estic a susținut cauza arabă cu excepția României, susținea că România va avea mult de pierdut dacă nu își va schimba atitudinea, mai exact dacă nu va condamna acțiunile Israelului. Relația cu statele arabe a intrat pe un făgaș normal destul de rapid, ministrul de externe român Corneliu Mănescu fiind ales ca președinte al sesiunii Adunării Generale a ONU – primul reprezentant aț statelor socialiste ce fusese ales într-o astfel de funcție. Arabii au fost de acord cu alegerea reprezentantului român pentru obiecivitatea de care putea da dovadă într-o perioadă în care atmosfera generală nu era favorabilă statelor islamice, știau ca soluțiile ce vor fi adoptate nu vor leza interesele fundamentale ale statelor în cauză.
După adoptarea rezoluției 242 cu privire la situația din Orient, România își va da întreg concursul pentru îndeplinirea obiectivelor enunțate în document.
În 1968 România era calea prin care liderii israelieni căutau să discute cu reprezentanții arabi, premierul Levi Eshkol sugerându-i premierului Gh. Maurer să facă cunoscută poziția Israelului conducătorilor Republicii Arabe Unite. Eshkol considera că o legătură cu reprezentanții RAU este primul pas în realizarea păcii.
Ca urmare a demersurilor politicienilor români, premierul egiptean Fawzi afirma că Egiptul este gata să încheie un acord de pace cu Israelul care să prevadă încetarea stării de beligeranță și a oricăror revendicări, respectarea și recunoașterea dreptului de a trăi în pace, în cadrul unor frontiere sigure și recunoscute, libera navigație prin Canalul de Suez și golful Akaba. În schimbul acestor concesii Israelul trebuia să se retragă din teritoriile ocupate, iar problema refugiaților să fie soluționată conform rezoluțiilor Organizației Națiunilor Unite. Corneliu Mănescu, transmitea în finalul raportului său că partea egipteană arată că este gata să încheie un acord de pace cu Israelul, dacă acesta va declara că acceptă o reglementare bauată pe Rezoluția 242, fără de care nu este posibil să se realizeze o pace justă și trainică.
Conform liderilor israelieni România era locul propice pentru a avea discuții neoficiale cu liderii est-europeni ale căror relații cu Israelul se deterioraseră în urma Războiului de Șase Zile. Conform lui Govrin nu exista teama ca aceste informații să ajungă în „mâinile” presei, serviciile secrete române cu siguranța aflaseră iar situația era privită cu bunavoință de autorități, care erau mândre că țara lor era considerată un loc potrivit pentru ale găzdui. Un efect al discuțiilor purtate acum a fost refacerea legăturilor între statele implicate, fiind considerate „discuții preliminare” ca parte a procesului menționat.
Un alt exemplu relevant, referitor la intervenția României pe lângă cele două părți, este dat de intervenția din 1971, la solicitarea israelienilor, pe lângă RAU pentru eliberarea a patru prizonieri grav răniți. De menționat că de cele mai multe ori „canalul românesc” era dintre Israel către Țările Arabe, și că uneori România era doar un curier pentru transmiterea mesajelor între părți.
De asemenea, este notabil faptul că România era ținută la curent cu evoluția misiunii Jarring, deși între participanții la discuții se stabilise un protocol, referitor la păstrarea confidențialitatea discuțiilor. Referitor la acest aspect liderii Israelului solicitau României să intervină în favoarea misiunii Jarring, acțiune pe care guvernul român o întreprinde. Solicitarea de sfaturi venită din partea evreilor către politicienii români, arată nivelul de încredere la care relația dintre cele două țări ajunsese în ultima perioadă. Astfel, referitor la legătura pe care o au cu țara noastră, Eliezer Doron afirma că România este una din țările cu care noi avem confidențe. Una dintre cele mai stăruitoare rugăminți, ale israelienilor, era ca țara noastră să intervină pe lângă țările arabe pentru înlocuirea focului cu pacea.
Vizita Goldei Meir la București reprezintă unul dintre cele mai importante evenimente ale anului 1972, ce priveau Orientul Apropiat. Aceasta a avut întâlniri cu reprezentanți ai guvernului român precum Gh. Maurer, G. Macovescu, și Nicolae Ceaușescu. În discuțiile avute cu Președintele României, premierul israelian a abordat teme precum situația economică (schimburi turistice și economice), probleme de orientare internațională, dar și situația emigrării evreilor din România. În memoriile sale Golda Meir avea să consemneze ulterior, că venise la București pentru a avea o întâlnire cu liderii arabi, care din varii motive nu au mai onorat invitația. Din punct de vedere israelian vizita la București reprezenta un câștig pentru capitalul de imagine al statului israelian, care arăta ca nu se află în izolare, cu toate că în “Scânteia” au fost publicate numeroase imagini din timpul vizitei Goldei Meir, nu a existat un comunicat de presă la finalul discuțiilor. Cel mai probabil, pentru a nu nemulțumi partea arabă. Mai ales că publicații precum “Al Akhbar” sau “Egyptian Gazette” menționau că România încearcă o mediere a relațiilor chino-israeliene.
Cu toate că în decursul acestei vizite a fost dejucat un atentat la viața premierului israelian, înâmplarea nu a fost consemnată în vreunul din ziarele vremii, rămânând în istorie doar prin intermediul memoriei colective. Cu toate acestea atentatul împortiva delegației israeliene la Jocurile Olimpice din Munchen, reprezintă cu siguranță un eveniment tragic ce a avut loc într-o perioadă în care se încerca o mediere a divergențelor dintre israelieni și arabi. Un act terorist fără precedent ce a dat naștere unor numeroase proteste și reacții violente. Cu toate acestea un an mai târziu când Israelul a deturnat un avion de pasageri aparținând Libanului, România a fost acuzată că protestează mai intens acum față de cum a reacționat în urma “Atentatului de la Olimpiadă”.
Deși anul 1973 debutează cu numirea unui nou ambasador israelian la București în persoana lui Yohanan Cohen, Israelul a acuzat România că duce un joc dublu referitor la poziția în problemele din Orientul Apropiat. Afirmația se datora vizitei lui Nicolae Ceaușescu în Pakistan și Iran, precum și celei a lui G. Macovescu în Irak. Ambasadorul României în Israel, Ion Covaci, a replicat afirmând că negocierile înseamnă relații bilaterale iar vizitele în țările arabe doar lărgeau perspectivele economice și tactice pentru România, nereprezentând în niciun moment o îndepărtare de Israel.
Un alt punct de pe agenda israeliană era crearea unui nou lagăr de tranzit, după ce Austria luase decizia de a-l închide pe cel ce funcționa la Schoenau, lângă Viena. Problema tranzitului evreilor sovietici prin România a fost un subiect intens dezbătut în cadrul Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R.. Astfel în 1973 printr-un comunicat al Ministerului Afacerilor Externe se transmite Ambasadorului U.R.S.S. la București că România nu poate asigura tranzitul evreilor care emigrează din Uniunea Sovietică spre Israel, având în vedere numărul mare al acestora, precum și problemele pe care le crează prin faptul că se dedau la manifestări antisovietice și antisocialiste pe teritoriul românesc. Se menționa că România nu agrează acest tranzit pentru că periclitează securitatea națională, dar, ținând cont și de emigrarea evreilor români, este pobil ca autoritățile să se fi temut de o accelerare a emigrării propriilor cetățeni. De asemenea, liberalizarea emigrărilor de către U.R.S.S. a durat destul de puțin, ulterior Războiului de Yom Kippur, în 1980 Uniunea Sovietică „a închis canalul de emigrare”, după ce a observat că o mare parte a emigranților alegeau să meargă în Statele Unite, nicidecum în Israel.
În timpul războiului de Yom Kippur România milita pentru o soluționare pașnică a diferendelor, pe calea diplomației, Israelul trebuia să renunțe la teritoriile cucerite în 1967 iar statele arabe să recunoască existența acestui stat. La 25 Octombrie 1973, după încetarea focului, statul român le propunea atât israelienilor cât și arabilor, demararea unor negocieri pe teren neutru. De asemenea, poziția oficială a guvernului român era exprimată într-o declarație cu privire la această zonă a lumii, publicată în „Scânteia”.
România era acum privită ca o țară europeană activă în plan internațională, romănii erau acum apreciați de ambele tabere, iar increderea de care se bucurau le oferea posibilitatea de a se implica direct în medierea conflictului.
După războiul de Yom Kippur, poziția României referitoare la situația din Orientul Apropiat era tot singulară, fiind unicul stat din blocul estic ce continua să aibă relații diplomatice atât cu Israelul cât și cu statele arabe. Mai mult de cât, atât implicarea în procesul de pace a sporit, în perioada 1973–1978, Bucureștiul fiind nu de puține ori locul în care au avut loc întâlniri între liderii arabi și israelieni, întâlniri oficiale sau nu.
În decursul anilor 70 România a primit vizitele mai multor lideri israelieni de prim rang, unul dintre aceștia a fost Ministrul de externe Abba Eban (1973). Ecoul în presa internațională nu s-a lăsat așteptat, astfel „New York Times” publica declarația ministrului Eban, referitoare la vizita în România; este singura țară socialistă care are relații cu principalele părți aflate în conflict și va expune punctul de vedere israelian pentru a fi comunicat la Cairo. Se poate observa încrederea de care România se bucura în perioada tratată atât din partea israelienilor cât și din partea arabilor, cu toate că au fost momente dificile de ambele părți. Se specula că România va interveni fie pentru o întâlnire între israelieni și sovietici, fie între israelieni și conducătorii arabi; însă, ambele variante au fost respinse într-o declarație de presă, de către A. Eban.
Poziția sovietică referitoare la această întâlnire era favorabilă, fapt ce reiese din afirmația ambasadorului rus la București, Abramov, nu este usor pentru un stat să se bucure de încredere deplină în fața ambelor parți aflate în conflict. Speculațiile referitor la vizita lui Eban, aveau patru motive principale și anume: întâlnirea cu un emisar sovietic, o întâlnire cu o înaltă personalitate arabă, folosirea României ca un canal de a transmite idei între părți, sau o inițiativă secretă a românilor. Se mergea de la catalogarea atitudinii românești ca obedientă față de Moscova, până la definirea unei independențe totale, ce nu putea exista în fapt. Adevăratele motive pentru această vizită, așa cum reies din memoriile oamenilor politici implicați, erau ieșirea din izolare a Israelului și negocierile cu arabii.
De asemenea, România dorea să observe reacția, opinia Uniunii Sovietice, relația dintre cele două state find destul de tensionată în perioada aceasta. Ca urmare a refuzului României de a accepta planificări suprastatale în cadrul CAER și rezistența în privința unei eventuale integrări economice, i-a făcut pe sovietici să-i acuze guvernul român de organizarea unui bloc pro-chinez în Balcani.
Inițiativa israeliană pentru o remediere a relațiilor cu Uniunea Sovietică a primit un răspuns favorabil din partea comuniștilor ruși, în contextul internațional al perioadei. Rusia dorea scoaterea problemei Orientului Apropiat de sub tutela exclusivă Statelor Unite, pentru plasarea sub tutelă internațională. Anul 1974 a adus provocat tensiune în ceea ce privește relația româno-israeliană, ca urmare a comunicatului emis în urma vizitei lui N. Ceaușescu la Damas, referitor la dreptul la autodeterminare al poporului palestinian. De asemenea, deschiderea unei Reprezentanțe a Organizației pentru Eliberarea Palestinei la București, a provocat o reacție destul de violentă în presa israeliană cu privire la atitudinea României. Israelul considera că România are o atitudine duplicitară, și că se apropie vertiginos de statele arabe, în detrimentul legăturilor cu guvernul de la Tel Aviv. Deși pe cale diplomatică Israelul nu putea interveni efectiv pentru renunțarea la reprezentanța OEP, din punct de vedere economic, se puteau pune presiuni. Cea mai la îndemână metodă era punerea în pericol a sosirii turiștilor israelieni în București, se specifica de către agențiile de turism israeliene că numeroase persoane și-au anulat vizitele în România de teama de a nu fi victimele terorismului. Astfel, ziarul israelian „Maariv” spunea că „România a deschis porțile terorismului”. Astfel, Israelul își utilizează avantajul economic pentru a determina România să reevalueze acreditarea reprezentanței OEP, de menționat că era acreditată pe lângă partidul comunist si nu pe lângă statul român.
În ceea ce privește anul 1974, putem afirma că este un an în care vizitele liderilor români în statele arabe, și invers, s-au intensificat. Astfel, statul român dorea să arate că pentru în ceea ce privea problema Orientului Apropiat, părțile aflate în conflict se aflau pe picior de egalitate, din perspectiva sa. În acest an, N. Ceaușescu a mers într-un turneu internațional în țările arabe, Libia, Siria, Irak și Liban. De asemenea, diplomația românească și-a demonstrat aportul prin evitarea unor eventuale nemulțumiri și proteste ale evreilor referitor la aceste apropieri de arabi.
Ținând cont de situația internațională, din perspectiva israeliană, demersurile românilor le ofereau impresia, că sunt purtate anumite tratative ce vor putea duce în final la o remediere pe calea negocierilor a conflictului. Deschiderea conferinței de la Geneva era tergiversată, arabii doreau negocieri colective, Israelul dorea să discute cu fiecare stat arab în parte, refuza să poarte negocieri cu reprezentanții OEP, iar arabii nu doreau sa participe dacă nu erau acceptați și reprezentanții OEP la negocieri. România și-a motivat, în fața Israelului, votul în favoarea acceptării OEP la negocieri, prin dorința de a se soluționa situația pe cale pașnică, prin negocieri cu toate părțile implicate în conflict. Statul român susținea Organizația pentru eliberarea Palestinei prin acordarea de burse de studii, medicamente și aparatură medicală, iar N. Ceaușescu afirma: solidaritatea și prietenia sinceră a conducerii de partid și de stat a României, a populației României cu Organizația pentru Eliberarea Palestinei. Israelienii refuzau crearea unui stat palestinian pe malul vestic al Iordanului, considerând că acesta va deveni un pion al U.R.S.S. care dorea obținerea unui cap de pod în zonă, pentru a-și putea exercita influența în zonă. De asemenea, numirea unui nou președinte american, H. Ford, crea o situație incertă pentru israelieni, aceștia necunoscăndu-i poziția referitoare la conflictul israelo-arab. Criza petrolului, determinase puterile vestice să-și apare interesele economice, fără a lua în vedere în primul rând Acordul de liber schimb avut de Israel cu Piața Comună.
După vizita președintelui Siriei în București între 2-7 septembrie 1974, ministrul de externe al României G. Macovescu a fost invitat în Israel, invitație ce s-a concretizat în perioada 9-12 septembrie. În timpul vizitei omul politic român a avut întrevederi cu premierul israelian și ministrul de externe al statului respectiv. Printre problemele enunțate de liderii israelieni era apropierea României de statele arabe; precum am enunțat anterior Israelul considera că statul român este mai apropiat de țările arabe în această perioadă. Însă, situația era mult diferită în această privință, politica Bucureștiului în conflictul arabo-israelian era de imparțialitate, de prieten comun îngrijorat pentru ambele parți implicate în conflict. Intensificarea relațiilor comerciale era un alt punct de pe agenda Israelului, în special sporirea importurilor românești. Dar și înființarea unei asociații asemănătoare cu Asociația de prietenie Israel-România, și a unor evenimente culturale, sportive, artistice evreiești în București. Trebuie menționat că ambele state au catalogat întrevederea drept una „bună”, cu beneficii de ambele părți, chiar dacă nu a fost emis un comunicat comun ulterior vizitei.
Consider că în urma întrevederilor, dintre români și arabi, Israelul a realizat că România nu era neapărat un aliat ci doar un mediator între părți, o posibilitate de a negocia prin intermediul acestora cu arabii. Medierea era scopul vizitei și conform Uniunii Sovietice, având în vedere vizita anterioară la București a liderului sirian; aceeași poziție era relatată și de „France Press”. Cu toate că vizitele din această perioadă au fost în favoarea arabilor, când aceștia au încercat să readucă în discuție problema sionismului, România a transmis că ONU nu este o tribună pentru probleme ideologice, pentru a se putea dezbate acest subiect.
În 1975, ulterior deciziei de a păstra relațiile diplomatice cu Israelul, România dorea să obțină Clauza Națiunii celei mai favorizate (M.F.N.), ca urmare a dorinței de a-și extinde legăturile comerciale în Statele Unite, și a nevoii de valută. Șef Rabinul a considerat că România pe deplin această distincție, clauza având scopul de a încuraja și recompensa țări în curs de dezvoltare cu interes și inițiative în ceea ce privește dreptul la emigrare liberă. Permițând plecarea evreior căre Israel, țara noastră se încadra în condițiile pentru a beneficia de această clauză, fapt pentru care Dr. Rosen a hotărât să sprijine demersul guvernului român. Surprinzătoare este însă atitudinea liderilor israelieni cu privire la această problemă, nesusținând demersul lui Rosen din contra.
Luând în considerare că Ungaria și Polonia se bucurau de statutul națiunii celei mai favorizate, deși rupseseră relațiile diplomatice cu Israelul și nu deschisesră porțile lor pentru Alia, dupa cum votaseră și în favoarea rezoluției ONU, referitor la identificarea sionism-rasism am crezut că e o problemă de justiție elementară și de etică ca România să obțină M.F.N. .
În timp ce era la Londra pentru o sedință a Congresului Mondial Evreiesc, șef rabinul, a aflat că Rabinul Miller( Președintele Conferinței Președinților Marilor Organizații Evreiești Americane) a depus în fața Congresului împotriva acordării clauzei României, pe baza faptului că Alia a fost oprită, de asemenea acesta ceruse folosirea Amendamentului Jackson-Vanick împotriva României. Liderul evreilor români a răspuns prompt trimițând o scrisoare rabinului Miller, în care îl informa că datele sale nu sunt cele corecte, că Alia nu fusese oprită, din contră evreii care solicitau să meargă în Israel puteau pleca, de asemenea îl informa pe acesta că Amendamentul era împotriva intereselor evreilor din România, aceștia riscând să fie percepuți ca dusmani ai poporului, să fie asupriți, și să nu li se mai permită emigrarea. În 1975 conform guvernului român mai erau în țară aproximativ 25.000 de evrei, însă presa evreiască și Jewish Chronicle din Londra vehiculau o cifra de aproximativ 100.000 de persoane, numărul real era cel de 45.000 de evrei, ca urmare a îndelungatei cercetări întreprinse de liderul religios. România a avut cea mai înaltă rata de emigrare – aproape 300.000 după războiul din 1967.
Atitudinea Rabinului era dată și de curentul din presa evreiască ce părea să condamne România, în baza unor informații nefondate, creându-se un sentiment de suspiciune de ambele părți, fapt ce nu ar fi servit intereselor evreiești, din contra era așa cum spunea și Rosen nociv. S.U.A avea o atitudine favorabilă în acordarea clauzei României, iar demersurile liderului religios au avut o importanță majoră, putem afirma chiar ca relația dintre Israel și România a depășit datorită acestuia un “hop” destul de primejdios.
După obținerea Clauzei Națiunii celei mai favorizate, România a primit vizita președintelui american H. Ford. Cu această ocazie a înlesnit o întrevedere între reprezentantul OEP și presedintele american, fapt ce i-a nemulțumit profund pe israelieni, pe când răspunsul arabilor a fost unul favorabl acestei acțiuni. În timpul discuției cu G. Macovescu, ambasadorul israelian Y. Cohen solicita sprijinul românilor în cadrul ONU, pentru a contracara o eventuală rezoluție a arabilor, cu privire la excluderea Israelului din Organizație. De asemenea, nu o singură dată România și-a oferit bunele oficii pentru medierea situație din Orientul Apropiat. Guvernul de la București îi sfătuia pe israelieni să dea dovadă de flexibilitate, moderație și inițiativă pentru a putea găsi un compromis în relațiile cu arabii.
Israelul transmitea că refuză să discute cu reprezentanții OEP, dar că dorește să poarte discuții cu celelalte state arabe în vederea soluționării conflictului. Atât Israelul cât și statele arabe erau favorabile unor negocieri pentru detensionarea situației, datorită situației economice internaționale și a poziției marilor puteri. Ajutorul economic oferit de americani Egiptului, și despăgubirile pe care Israelul trebuia să le primească, în schimbul teritoriului ce trebuia cedat Egiptului, au contribuit de asemenea la atitudinea favorabilă soluționării situației. Acordul de dezangajare dintre Israel și Egipt din 1975 a provocat nemulțumirea arabilor ce se considerau trădați pentru interese economice. Nemulțumirile arabe erau îndreptate și către români, iar compania TAROM a fost inclusă în lista neagră de boicot a arabilor.
Buna imagine creată de România în aceste două decenii a fost deteriorată de mediatizarea în presa internațională a situației lui P. Goma, referitoare la nerespectarea drepturilor omului de către guvernul de la București. Eveniment de care israelieni s-au legat pentru a-i determina pe români să permită mai multor evrei să plece în Israel. Publicația “Viața noastră” s-a folosit de aceste informații pentru publicarea unor articole sub denumirea România și apariția unei mișcări în favoarea drepturilor omului.
Anul 1977 este marcat de două evenimente majore și anume vizita în România a premierului Menahem Begin și cea a lui A. Sadat în Ierusalim. După ce a mers la Templul Coral din București, Begin a fost invitat la o masă dată în cinstea sa de Premierul român Manea Mănescu, în discursul exprimat, de acesta din urmă, era inclusă și poziția României referitoare la deznodamântul Războiului, și anume necesitatea recunoașterii drepturilor unui Stat Palestinian în teritoriile anexate după conflictul din 1967, mai exact Gaza și malul de vest al Iordanului. Întâlnirea premierului israelian cu Nicolae Ceaușescu a durat în primă fază aproximativ 8 ore, ca în următoarea zi, la Snagov, timpul alocat întrevederii să fie cu mult depășit.
Rabinul Rosen afirmă în lucrarea sa că, M. Begin i-a mărturisit că N. Ceaușescu a deschis subiectul reconcilierii cu partea arabă motivând posibilitatea izbugnirii unui curent nou antisemitist îndreptat către evrei. La aceste cuvinte, premierul israelian a replicat: Acele guverne care vor recurge la antisemitism se vor acoperi de rușine pentru totdeauna. Acest fapt denotă că argumentul antisemitismului nu avea să fie acceptat vreodata de liderul israelian, el însuși un supraviețuitor al Holocaustului – un evreu polonez. După acuzele ce le-au fost aduse politicienilor români referitor la apropierea de arabi, prin multitudinea vizitelor, onorarea invitației de către Begin a fost un punct de cotitură, într-o perioadă în care relația româno-israeliană începuse să se deterioreze. Prin vizita la București evreii doreau să afle într-o anumită măsură și poziția Moscovei referitor la situația din Orient. Prestigiul României pe scena internațională a sporit ulterior vizitei, la fel și rolul de mediator al țării noastre, precum se preciza și în ziarele vremii. Spre exemplu „Corriere de la Serra” afirma că românii manifestau o diplomație axată pe autonomie, în timp ce Uniunea Sovietică dorea o nouă deschidere spre Orient. Cu toate acestea, existau și voci care susțineau că vizita premierului Begin s-a datorat programării unor întâlniri secrete cu lideri sovietici, pentru a dezbate situația internațională. Alte lucrări precum cea a lui Charles Enderlin, Paix ou Guerre. Les secrets des negociations israelo-arabes, 1917 – 1995, se consideră că scopul lui M. Begin era acela de a solicita președintelui României să intervină pe lângă A. Sadat, pentru stabilirea unei întâlniri oficiale sau nu, în care să dezbată probleme ce îi implicau direct. Două luni mai târziu, N. Ceaușescu a avut o întrevedere cu A. Sadat în care a susținut opinia Israelului referitoare la realizarea unor negocieri directe. Președintele egiptean era destul de reticent, având în vedere aripa dură a partidului Likud, din care făcea parte inclusiv premierul israelian. Importanța ce a avut-o intervenția președintelui României este enunțată chiar de Sadat lui Moshe Dayan, în timpul negocierilor de la Camp David; și publicată ulterior de acesta din urmă în memoriile sale.
Consider că cel mai important eveniment al perioadei tratate, datorită multiplelor implicații avute, este fără îndoială vizita lui A. Sadat în Ierusalim, și susținerea unui discurs în Knesset. Aceste două acțiuni au însemnat chiar recunoașterea de facto a existenței Israelului, una dintre gravele probleme ale regiunii. Despre acest eveniment ministrul de externe egiptean, Ismail Fahmi afirma: că ideea lui Sadat însemna renunțarea egiptenilor la propriile principii, acesta a fost și motivul pentru care Fahmi a demisionat din funcțiile deținute și s-a retras din viața politică pentru o perioadă.
Politica externă a României era acum orientată atât către Statele Unite ale Americii, Israel și Statele Arabe, dar și către celelalte țări ale Europei Occidentale, majoritatea analiștilor considerau că prin această atitudine se dă dovadă de independență, de o politica externă echilibrată și puternică. George Bush afirma referitor la aceste aspecte că din punctul de vedere al SUA, poziția câștigată de România în conflict reprezintă un factor pozitiv prin implicațiile sale constructive.
Ultimii doi ani ai perioadei tratate reprezintă o intesificare a eforturilor pentru instaurarea păcii în Orientul Apropiat. Putem afirma că în ceea ce privește raporturile dintre Israel și aliații săi, de la statul român a acceptat cele mai multe opinii divergente. Deși medierile românilor se bazau pe puncte precum: retragerea trupelor israeliene din teritoriile arabe ocupate în 1967, stabilirea unui guvern palestinian reprezentat de OEP, convocarea unei conferinte de pace internaționale cu participarea reprezentanților OEP, precum și garantarea securității pentru statele din zonă. Egiptul dorea să semneze un acord de pace cu Israelul, dar condiționa realizarea acordului de semnarea acestuia și de celelalte state arabe, inclusiv de reprezentanții OEP. Diplomații irakieni erau convinși de sinceritatea eforturilor conducerii române pe linia sprijinirii drepturilor poporului palestinian și în vederea eliberării teritoriilor arabe ocupate. Prin intermediul unor diplomați sau personalități în care ambele părți aveau încredere au fost deschise mai multe canale de negociere, astfel existau negocieri israeliano-siriene, israeliano-egiptene și israeliano-iordaniene. Singura problemă rămasă erau eventualele discuții între israelieni și palestinieni, ce păreau a nu putea avea loc.
Anul 1978 este cel puțin la fel de prolific în ceea ce privește vizitele la nivel înalt ca 1977, în prima parte a anului au ajuns în România delegații la nivel de partid din Israel, dar și președintele A. Sadat. Acesta din urmă, dorea ca țara noastră să intervină pe lângă U.R.S.S. pentru o remediere a relațiilor ruso-egiptene. Pe de altă parte, vizita lui Dayan, din aprilie, avea ca scop principal atragerea Iordaniei la masa tratativelor, precum și transmiterea către arabi și sovietici că Israelul este pregătit să negocieze chiar și părți din teritoriile cucerite în 1967. De asemenea, se dorea stabilirea unui canal direct de negocieri cu Siria, principalul aliat al Egiptului, stat implicat direct în problema teritoriilor ocupate în urma Războiului de Șase Zile. Pentru evitarea unor manifestări antisemite, evreii erau sfătuiți să dea dovadă de flexibilitate în relația cu OEP, chiar să poarte un dialog cu președintele acestei Organizații – Yasser Arafat.
Acceptarea participării la întâlnirea de la Camp David a fost doar momentul ce a transformat semnarea unui tratat de pace între combatanți dintr-o perspectivă îndepărtată în realitate. Președintele american – Jimmy Carter – le-a promis egiptenilor baze americane în Sinai, după ce Israelul va înapoia Egiptului Golful El Arish și Muntele Sinai și va stopa colonizările în Cisiordania, Peninsula Sinai și Înălțimile Golan. De asemenea, Israelul trebuia să părăsească Gaza și malul vestic al Iordanului, și să fie de acord cu crearea unei entități palestiniene. Primea în schimb sume considerabile drept ajutor, armament, și recunoașterea existenței statale de către Egipt. Rezolvarea celorlalte probleme din regiune a fost amânată pentru încă cinci ani.
Cu toate că eforturile depuse pentru a avea și susținerea Iordaniei și Siriei nu s-au concretizat, ba mai mult acestea chiar blamând Egiptul, Acordurile cadru pentru încheierea unui tratat de pace între Israel și Egipt, reprezintă un succes al diplomației americane în special. Succesul de la Camp David este rezultatul eforturilor depuse de-a lungul unui deceniu, în care situația din Orientul Apropiat a degenerat nu de puține ori. De asemenea, consider că reprezintă apogeul unui nou tip de diplomație, axat pe negocieri mai mult sau mai puțin directe între părțile implicate, dar în care fiecare a avut puterea de a renunța la obiective mai puțin importante pentru a-și îndeplini scopul final.
Cu toate că aportul adus de România în conflictul arabo-israelian a fost în unele momente extrem de important, reușind acolo unde alte state cu o mai vastă experiență au eșuat, este prezentat destul de sumar în istoriografia românească. Principalele lucrări ce evidențiază rolul statului român, în această perioadă, sunt memoriile unor lideri politici precum Golda Meir, Moshe Dayan sau Ismail Fahmy. De asemenea, articolul lui Abba Eban, “Lumea nu se reduce la două mari puteri”, prezenta importanța pe care acțiunile României au avut-o în pacificarea zonei.
II.4. Ridicarea Legației române din Israel la rang de Ambasadă
Ridicarea Legației române din Israel la rang de Ambasadă reprezintă unul dintre cele mai importante evenimente ale perioadei, relațiile dintre cele două state progresau, în vreme ce restul statelor din Europa de Est, la îndemnul Moscovei, rupseseră legăturile diplomatice cu “Statul Evreilor”. Cu toate că se hotărâseră încă din iunie 1969 să acționeze în această privință, politicienii români au hotărât să publice informația în apropierea zilei naționale a României, de asemenea se dorea să nu se pună accent pe acest eveniment, deși era un pas important. În cadrul discuției dintre P. Burlacu și Menachem Karmi din 11 august 1969 era stabilit calendarul evenimentelor, astfel, până pe 16 august la ora 20:00 trebuia realizat discursul pentru presă, o zi mai târziu știrea trebuia anunțată prin intermediul radioului și televiziunii, pe 18 trebuia ca Ambasadorul Israelului să ajungă în București, iar pe 19 sau 20 urmau a fi prezentate scrisorile de acreditare, cu privire la data exactă urma ca reprezentanții români să le comunice israelienilor. Prin urmare, pe 19 August 1969 au fost prezentate la București și Tel-Aviv scrisorile de acreditare, în aceeași zi a fost publicat și comunicatul oficial.
Datorită poziției pro-israeliene a guvernului de la București, reacția statelor arabe la aflarea acestei vești nu s-a lăsat așteptată. Una dintre primele luări de poziție a fost cea a Irakului care, prin intermediul ministrului de externe Abdul Karim Sheikhly, își exprima dezamăgirea față de decizia luată, și acuza direct România de lipsă de principialitate și că o asemenea măsură constituie o sfidare la adresa poporului Palestinian, și în general a popoarelor arabe.
Ca răspuns la această acțiune a țării noastre Irakul își retrage însărcinatul cu afaceri externe de la București. De ziua națională – 23 august, Egiptul și-a retras ambasadorul, solicitând României să dea o declarație în care să își exprime poziția față de tțrile arabe, gestul realizat acum fiind perceput ca o dovadă de inamiciție. Unul dintre cele mai radicale răspunsuri a venit, din punctul meu de vedere, din partea Sudanului, care i-a oferit șefului Agenției economice române, V. Zanfir, nota de rupere a relațiilor diplomatice și un ultimatum de 48 de ore pentru părăsirea țării. Spre deosebire de aceste state, Siria va menționa ulterior, că decizia de a rupe relațiile cu România de pe 24 August, a fost adoptată la insistențele partidului extremist Baas. Poziții moderate au fost adoptate de state precum Maroc, Iran și Tunisia, răspunsul Turciei a fost surprinzător, guvernul de la Ankara spunea că este dreptul României de a-și lua propriile decizii de politică externă.
Principala problemă a statului român era de a impiedica formarea unei coaliții a țărilor arabe împotriva sa, unul dintre mijloacele prin care a încercat să contracareze atacurile venite din partea Egiptului, Iranului și Siriei, a fost justificarea acțiunii ca fiind una de rutină. România a motivate ridicarea legației la rang de ambasada prin dorința de a oferi egalitate între toate statele implicate în conflictul din Orientul Mijlociu. Răspunsul sovietic nu a înârziat să apară, aceștia au amplificat nemulțumirea arabilor afirmând că aceasta acțiune ajuta Israelul, fie că dorește fie că nu, vine în sprijinul forțelor imperialiste care folosesc Israelul drept un instrument în politica lor colonială din Orientul Mijlociu […]gestul României se adaugă acelor acțiuni care au ca efect subminarea eforturilor U.R.S.S. îndreptate, în cadrul negocierilor bilaterale cu S.U.A., spre găsirea unei soluții juste, în primul rând pentru a determina Israelul să se retragă din teritoriile arabe ocupate.
Cu toate că la începutul lunii septembrie reprezentanții OEP îl asigurau pe Mihai Florian că nu doresc ruperea relațiilor cu România, că nu va recurge la un boicot asupra țării noastre, și că din partea țării noastre au nevoie doar de burse de studiu, medicamente, îmbrăcăminte și alimente, pe 16 septembrie a avut loc contrariul. Comitetul executive al sindicatelor palestiniene a rupt relațiile cu sindicatele românești solicitând pentru revenirea la situația inițială denunțarea măsurii luate de guvernul român.
Această perioadă de criza efectivă din relațiile româno-arabe a fost depășită odată cu vizita lui Nicolae Ceaușecu în Iran, când aceștia din urmă își exprimau mulțumirea că nu toate țările arabe au optat pentru sistarea relațiilor cu România, sub presiunea de moment a evenimentelor, și de ce nu a guvernului sovietic. Cu toate acestea, decizia de ridicare a Legației la rang de Ambasada a provocat o scădere în ceea ce privește schimburile comerciale, dintre România și Țările Arabe. Astfel, daca în 1968 volumul total se ridica la 150 de milioane de dolari, acum a scăzut considerabil.
Următorul litigiu ce trebuia soluționat între țara noastră și Israel era dat de emigrarea cetățenilor români de origine israeliană. Deși discuțiile se axau în principal pe tratarea problemelor economice, reprezentanții israelieni, făceau referire cu orice ocazie, la nemulțumirea referitoare la scăderea numărului de emigranți începând cu 1970. Aceștia considerau că politica reîntregirii familiilor nu se desfășura conform înțelegerilor. Situația liderilor români era destul de dificilă, fiind nevoiți să medieze între solicitarea arabilor, de interzice total emigrarea, și cea a israelienilor de a spori numărul emigranților. Referitor la acest aspect în 1967, director general în Ministerul de Externe israelian, Gideon Rafael, îi solicita lui Gheorghe Maurer să acorde atenție problemei “reîntregirii familiilor”. Se consideră de majoritatea cercetătorilor, că sporirea sporirea emigrației și deblocarea acesteia la mijlocul anilor 1969, s-a datorat apropierii vizitei președintelui R. Nixon la București. Fapt ce a dus din nou la o înrăutățire a relațiilor dintre români și arabi, cei din urmă specificând că România se lasă manipulată de autoritățile israeliene în colaborare cu americanii.
Deși situația din Israel era destul de precară, ca urmare a valului periodic de emigranți și a înființării destul de recente a Ministerului Absorbției, persoanele venite din România erau foarte apreciate. Nivelul de pregătire și calificările îi ajutau să își găsească destul de repede un loc de muncă, statul israelian nefiind nevoit să-i susțină financiar. Problema reprezentată de emigranții din țări precum Yemen, Algeria, Maroc, trimiși să facă muncile grele, trebuia rezolvată de către nou înființatul minister. Precum menționa Golda Meir, guvernul israelian era conștient că cea mai mare dificultate era aceea de a evita izbugnirea de conflicte între comunitățile tratate diferit de către angajatori.
În perioada 1967-1968 s-au înregistrat 1000 de emigranți, spre deosebire de cele 17,800 de persoane ce au părăsit România pentru a ajunge în Israel în perioada 1969-1974. Conform Cristinei Păiușan Nuică, în 1972 a apărut cerința plății studiilor făcute în România, suma vehiculată era de 20.000 de dolari de persoană pentru cei cu studii superioare, plata nefiind legal acceptată de statul evreiesc. Deși s-a renunțat în mod oficial la această cerință în urma presiunilor americane, în epocă se discuta despre unele sume achitate de către Israel sau Republica Federală Germană pentru fiecare emigrant în parte în funcție de pregătirea fiecăruia. Pe lângă posibilitatea de a pleca în Israel, evreilor români li s-a permis să-și organizeze comunitățile, să-și cultive valorile naționale, culturale, etnice, lingvistice precum și să mențină relații active cu Israelul și Diaspora Evreiască la un nivel ce nu era întâlnit în niciunul dintre celelaltet state comuniste.
Cu toate acestea, una dintre cele mai importante măsuri adoptate în această perioadă din perspectiva relațiilor româno-israeliene este ridicarea legației la rangul de ambasadă, poziția României din timpul Războiului de Șase Zile fiind un atu pentru țara noastra. Prin această acțiune se demonstra stabilitatea relațiilor dintre cele două state, și nivelul la care ajunseseră în doar câțiva ani.
Așa cum spunea ambasadorul Israelului în România, Yosef Govrin România era singura planetă din universal comunist în general și din Europa de Est în particular unde Israelul avea o reprezentanță diplomatică oficială, bucurându-se de un statut diferit.
Capitolul III
Politica Marii Britanii față de conflictul arabo-israelian
Relația dintre israelieni și Marea Britanie își are rădăcinile în perioada anterioară creeări statului Israel, se poate afirma că nucleul îndeplinirii visului evreiesc se găsea înca de la mijlocul secolului al XIX-lea în Regatul Unit. Perioada mandatului britanic, reprezintă, din punctul meu de vedere, momentul în care mișcarea sionistă, și-a început efectiv programul pentru înființarea statului, acum, scopul puterii mandatare, era de a ajuta la dezvoltarea Palestinei, pentru îndeplinirea ultimului obiectiv. Cu toate acestea, evenimentele s-au succedat rapid, iar ostilitatea arabilor și momentele în care Marea Britanie nu era atât de dornică să-și îndeplinească promisiunile făcute prin Declarația Balfour, au pus în pericol, însăși crearea acestui stat. Venirea celui de-al doilea război mondial și transformarea Palestinei într-o problemă internațională au schimbat într-o proporție de 90% cursul evenimentelor. Se poate considera că Declarația Balfoureste primul moment în care Marea Britanie își exprimă vădit suportul pentru poporul evreu. Cu toate acestea, istoria relațiilor dintre statul englez și cel israelian nu a fost întotdeauna lipsită de divergențe sau de momente tensionate. Încă din timpul Mandatului Britanic, precum și ulterior acestuia relația dintre englezi și israelieni era într-un moment de impas.
În ceea ce privește conflictul arabo-israelian, englezii au susținut rezoluțiile Organizației Națiunilor Unite, fiind într-o anumită măsură aliații evreilor, la nivel oficial. În ceea ce privea opinia publică sau partea neoficială a lucrurilor situația nu a fost întotdeauna așa. Se consideră că o contribuție semnificativă la decizia guvernului britanic de a susține Israelul, a avut-o comunitatea evreiască din această țară.
Cu toate acestea, studierea „evreimii” britanice este destul de dificilă din lipsa informațiilor, evreii din Marea Britanie au destul de puține oficii deschise în Israel, iar publicațiile apărute în Regatul Unit au destul de multe deficiențe în ceea ce privește analiza efectivă a situației populației. Marea Britanie se situează pe locul al cincilea referitor la numărul locuitorilor de origine iudaică, după Statele Unite, Israel, Franța și Canada. În ceea ce privește răspândirea acestora pe teritoriul englez, se poate afirma că majoritatea evreilor din statul britanic se regăsesc în Londra, Manchester (30.000 persoane), Leeds (10.000 persoane), Glasgow (6.500 persoane) și zonele adiacente. Una dintre cele mai importante forțe iudaice din Marea Britanie este constituită de Consiliul Deputaților Evreilor din Marea Britanie, ce are aproximativ 500 de membrii, consiliul este considerat principalul organism politic evreiesc din regat. De reținut este că guvernul britanic ia în considerare opiniile exprimate de reprezentanții acestui organism. Principala sa activitate a fost, pentru o perioadă destul de îndelungată, apărarea drepturilor politice și civile ale evreilor din statul în cauză. Începând cu anul 1943 Consiliul evreiesc s-a axat pe rezolvarea unor probleme ce țineau mai ales de Israel, pe monitorizarea anti-semitismului, demarează proiecte împreună cu alte grupuri pentru protejarea dreturilor minorităților, și oferă susținere comunitășilor evreiești din alte țări. De asemenea, una dintre cele mai importante instituții de învățământ din afara Israelului, își are sediul în Regatul Unit, yeshiva, este condusă de chef rabinul britanic. Într-un procent semnificativ studenții evrei învață în cele mai importante universități din Regat, mai exact Cambridge și Oxford. Organismul ce se ocupă cu asigurarea securității și apărării comunității iudaice este Community Security Trust (CST), de asemenea, au fost înființate și organizații care oferă susținere persoanelor defavorizate din comunitate. Una dintre principalele probleme ale comunității iudaice a fost dată întotdeauna de realizarea unei relații de durată bazată pe respect reciproc între evrei și musulmanii veniți în Marea Britanie, din țări precum India, Pakistan. Pentru îndeplinirea acestui obiectiv, cele două comunități au evitat abordarea subiectelor referitoare la situația din Orientul Mijlociu, limitându-se la discuții ce priveau strict cele două comunități. Referitor la relația pe care liderii celor două comunități au reușit să o creeze, Abraham Jacobson, consilier local al Partidului Democrat Liberal, de origine iudaică spunea: Aici în Londra, am locuit alături de vecinii noștrii musulmani de decenii, fără a exista fricțiuni sau tensiuni. Suntem doar vecini … și prieteni ce au grijă unii de ceilalți … Nu mă interesează dacă vecinul de alături este Evreu, Musulman sau orice altceva. Astfel, din cele comunicate de A. Jacobson, putem considera că membrii comunității iudaice din Marea Britanie au reușit să coabiteze cu membrii comunității islamice. Conflictele ce izbugneau fiind minore, și putând fi soluționate destul de rapid, fără a exista posibilitatea escaladării divergențelor. Referitor la presa evreiască, principalele ziare erau The Jewish Chronicle, The Jewish News și Jewish Telegraph, știrile referitoare la situația internațională erau prezentate pe site-uri de știri precum www.totallyjewish.com și www.somethingjewish.co.uk.
O parte a liderilor politici britanici erau într-o anumită măsură ostili guvernului israelian, mai ales din cauza evenimentelor petrecute ulterior retragerii trupelor britanice de pe teritoriul isralian. Perioada imediat următoare creării Israelului, incertitudinea și situația tensionată din țară, provocată și de numeroasele atentate ce au avut loc de ambele părți, au determinat o reticență a liderilor britanici. Unul dintre evenimentele ce cântărea considerabil în defavoarea Israelului era dat de atentatul de la hotelul „King David”. În ceea ce privește poziția față de țările arabe, de cele mai multe ori atitudinea era dictată de interesele de moment, fiind destul de fluctuantă.
În ceea ce privește anul 1967, și tensionarea situației în Orient, poziția britanică era asemănătoare celei a tuturor marilor puteri. De altfel, putem afirma, că referitor la Conflictul arabo-israelian dintre anii 1967-1979, poziția guvernului britanic s-a raliat celei a Marilor Puteri, și hotărârilor adoptate în cadrul Organizației Națiunilor Unite. Astfel, așa cum am menționat anterior, izbugnirea unui conflict în Orientul Apropiat nu era favorabilă Marii Britanii, interesele sale economice nu permiteau ca divergențele dintre israelieni și arabi să escaladeze.
Referitor la Orientul Mijlociu unul dintre primele documente emise de Cabinetul britanic, în 23 Mai 1967, referitor la aceasta situație prezintă inițial desfășurarea ultimelor evenimente, și posibilele cauze. Mai exact se considera că reacția Israelului vis-a-vis de Iordania se datora în principal atacurilor teroriste ce existaseră la graniță, fapt ce a determinat în final atitudinea agresivă a celorlalte state arabe. Astfel, precum am menționat anterior, Regatul Unit era la curent cu evenimentele din Orientul Apropiat, și încerca în primă instanță să identifice cauzele ce au dus la tensionarea situației, pentru a găsi o soluție, în speranța că situația nu va degenera. Conform acestui prim comunicat reiese că politicienii britanici nu luau în considerare ca posibilitate reală izbugnirea unui nou conflict armat, după criza din 1956. Deși menționau că închiderea Golfului Aqaba reprezenta pentru Israel casus belli, situația militară a Israelului și posibilitatea de a se confrunta cu o blocadă din partea țărilor arabe îi facea pe englezi să considere că Israelul nu va lansa o acțiune preemtivă. De asemenea, unul dintre punctele cheie, ale acestui comunicat, este dat de afirmația conform căreia Marea Britanie nu va susține o reactivare a Declarației Tripartite din 1950, referitoare la garantarea frontierelor statelor din zonă. Motivul era așa cum reieșea și din alte acțiuni ale guvernului britanic necesitatea unei eventuale implicării militare, acțiune respinsă din start atât de guvernul britanic cât și de opinia publică. Anglia considera în această primă etapă a conflictului că utilizarea forței pentru redeschiderea strâmtorilor, în interesul Israelului, ar fi avut consecințe destul de severe în ceea ce privea economia britanică. Mai mult decât atât aceștia se temeau ca nu cumva angajamentul american, de a oferi susținere necondiționată Israelului, să-i implice direct în conflict, fapt pe care doreau să îl evite cu orice preț. Putem afirma că. în situația de față. Marea Britanie se afla într-o poziție destul de ingrată, din moment ce relația cu Statele Unite se deteriorare în ultima perioadă iar economia nu îi permitea efectiv implicarea în Noua Criză din Orientul Mijlociu. Singura soluție ce nu ar fi implicat alte dificultăți pentru guvernul britanic era aceea de a-i asigura pe israelieni că se vor face tot ce este posibil, pe cale diplomatică, pentru menținerea deschisă a Strâmtorii Tiran.
Cu toate acestea, două zile mai târziu, pe 25 Mai 1967, cabinetul britanic a reunit pentru a discuta ultimele evenimente din Orient. Motivul a fost dat de minarea apelor Strâmtorii Tiran de către egipteni, tensiunea creștea pe zi ce trecea în această parte a lumii, și se parea că Marile Puteri nu pot împiedica alunecarea spre un conflict militar efectiv. Cu toate acestea diplomații britanici își reafirmau dorința de a nu se implica militar, pentru a această acțiune ar fi afectat puternic economia regatului. Cum era stipulat și în discuțiile anterioare doreau sa ofere garanții verbale Israelului, și să îi convingă pe aceștia să nu dea curs unui conflict armat. De asemenea, se avea în vedere oferirea acestor garanții de cele patru mari puteri maritime, specificându-se că în cazul în care URSS nu dorește să participe, să se ia legătura cu reprezentanții francezi. De această dată englezii sesizaseră că părțile implicate în conflict aveau suportul Statelor Unite pe de-o parte – Israelul – sau al Uniunii Sovietice pe de altă parte – Țările Arabe. Sfărșitul lunii Mai aduce o nouă întrvedere a Cabinetului Primului Ministrul britanic, iar discuțiile referitoare la Orientul Mijlociu erau o parte importantă a discuțiilor. Israelul fusese convins, așa cum se menționează și în comunicat să nu demareze o acțiune preemtivă, dar guvernul lui L. Eshkol se menținuse la putere destul de dificil, oponenții săi, cei care susțineau demararea unui atac fulger împotriva țărilor arabe, fiind la o distanță destul de mică. Conform politicienilor englezi, cheia într-o soluționare favorabilă, pentru Regatul Unit, a situației era dată de convingerea permanentă a Israelului că Marile Puteri caută o soluție pentru detensionarea situației. Soluție ce, din păcate pentru israelieni, se lăsa așteptată. Discuțiile Organizației Națiunilor Unite nu păreau a ajunge la o concluzie prea curănd, iar în ceea ce privea raporturile dintre cele patru Mari Puteri, Uniunea Sovietică refuza categoric să se implice în această manieră în soluționarea situației. Pentru comuniștii ruși ajutorul oferit țărilor arabe le sporea influența și prestigiul în zonă, obiectiv important al politicii externe ruse. Englezii menționau că orice atitudine ar fi adoptat cu privire la această criză i-ar fi dezavantajat într-o anumită măsură, atât implicarea directă cât și neimplicare în conflict. Drept urmare, se reafirma că unica soluție în momentul respectiv pentru Marea Britanie era să mizeze pe soluționarea divergențelor pe cale negocierilor, și să spere efectiv că Israelul nu va demara un atac asupra vecinilor săi, iar că arabii vor fi de acord să garanteze trecerea navelor prin Strâmtoarea Tiran.
După cum știm în momentul de față, deznodământul nu a fost cel așteptat de britanici, iar în ședința din 6 Iunie 1967 a Cabinetului, putem observa că după discuțiile referitoare la vizita premierului în Canada, principalul subiect este, din nou, Orientul Mijlociu. Deși în rapoartele anterioare se considera că Israelul este inferior, din punct de vedere militar, statelor arabe, situația din teren a fost cu totul alta, așa cum am evidențiat în capitolul anterior, referitor la desfășurarea evenimentelor din timpul conflictului efectiv. Decizia oficială a Marii Britanii referitoare la întârzirea armamentului ce trebuia trimis in Israel, este motivată în acest document, ca o necesitate pentru a detensiona într-o anumită măsură situația. Aceeași atitudine, referitoare la exportul de armament în zonă, trebuia să fie adoptată de Franța și Uniunea Sovietică. Cu toate acestea, așa cum am putut observa în capitolele anterioare, ajutorul oferit de guvernul rus țărilor arabe a fost permanent și necondiționat. La această dată atitudinea guvernului britanic nu era net favorabilă vreuneia dintre părțile implicate în conflict. Marea Britanie dorea să își protejeze în principal propriile interese, iar mai apoi să aibă în vedere o soluționare a crizei în favoarea israelienilor sau a arabilor. Principalele motive de îngrijorare se datorau incapacității Consiliului ONU de a ajunge la un numitor comun, și de a strânge suficiente voturi favorabile pentru aplicarea unei Rezoluții, trebuiau să aibă în vedere și o eventuală deteriorare a prestigiului Națiunilor Unite. Spre finalul discuțiilor referitoare la Orientul Mijlociu revine în prim-plan exportul de armament către Israel, de aici putem deduce că era unul dintre punctele cheie ale relațiilor bilaterale, se menționa acum că în cazul în care URSS continuă să trimită ajutor militar către țările arabe aceeași atitudine trebuia adoptată și de Marea Britanie, incertitudinea era dată de nesiguranța referitoare la eventualele modificări ale perspectivei sovietice. În următoarele discuții, în eventualitatea ajungerii la un acord între Statele Unite și Uniunea Sovietică, referitor la situația dintre Israel și Țările Arabe, diplomații britanici considerau că este necesar ca împreună cu Franța să ia parte la acest acord. Cel mai probabil pentru a nu-și periclita statutul de mari puteri. Exportul de armament către Israel era privit favorabil, ca urmare a răspunsului pozitiv dar de israelieni cu privire la încetarea „focului”.
Unul dintre evenimentele importante ale perioadei tratate este dat de proiectul de rezoluție propus de Uniunea Sovietică, în Consiliul de Securitate, prin care dorea condamnarea Israelului, și obligarea acestuia de a plăti daune statelor arabe. Referitor la acest aspect Marea Britanie era împotriva proiectului sovietic, din mai multe motive. Principalele motive erau date de posibilitatea Uniunii Sovietice de a se implica mai mult decât puterile democratice ar fi fost de acord în conflict, putea rușilor în Orient sporind considerabil, iar pe de altă parte, reprezentanții britanici nu considerau că Israelul a făcut neapărat o greșeală acționând astfel. Problema refugiaților era un alt subiect sensibil al zonei tratate, se afirma, de asemenea, că situația respectivă nu se va putea soluționa prea ușor din moment ce Iordania îi cataloga drept trădători pe toți cei ce aveau orice tip de relație cu Israelul. Referitor la situația Ierusalimului, deși la finalul lunii iunie, Israelul nu anexase în mod formal vechiul oraș, acțiunile sale evidențiau practic același efect, iar rezolvarea diferendelor, devenea și mai dificilă. Conform analiștilor britanici, Israelul avea acum o atitudine moderată referitor la problema teritoriilor, dacă acordul pentru stabilirea păcii i-ar fi garantat securitatea granițelor și recunoașterea din partea statelor arabe. Propunerea americanilor din Noiembrie 1967 era pe placul Marii Britanii și al Israelului, cu toate acestea țările arabe se opuneau vehement, iar proiectul Indiei pentru instaurarea păcii era respins automat de Israel, aceeași opinie având-o și Regatul Unit. Luna Noiembrie aduce pentru diplomații britanici un succes în ceea ce privește demersurile pentru pace în Orient, proiectul de rezoluție propus de acetia, referitor la încetarea focului, retragerea trupelor israeliene din teritoriile ocupate și deschiderea strâmtorii Tiran, fiind adoptat cu majoritate de voturi în Consiliul de Securitate. Erau conștienți însă că acesta era doar primul pas spre instaurarea păcii, iar misiunea lui G. Jarring era extrem de importantă în acest proces.
Unul dintre cele mai importante documente emise de guvernul britanic referitor la criza tratată, este Memorandumul cu Privire la Orientul Mijlociu din 29 Mai 1967. În prima parte a documentului este prezentată situația din teren, escaladarea conflictului, inclusiv eventualele modalități prin care tensiunile pot ajunge la un conflict efectiv. De asemenea, în corpul documentului sunt prezentate și interesele britanice. Spre exemplu, unul dintre principalele obiective politice era împiedicarea comuniștilor de a obține o influență mai mare în zonă, pentru a nu risca instaurarea unor regimuri subordonate Moscovei. Asfel Uniunea Sovietică trebuia împiedicată în atingerea acestui scop, așa cum am menționat anterior. De asmenea, se enunța din nou situația dificilă în care se afla Marea Britanie ținând cont de relațiile pe care le cultivase cu statele arabe, mai ales din perspectiva economică, și necesitatea de a-și susține aliații în problema tratată. Din punct de vedere strategic interesele britanice se limitau la necesitatea asigurării securității cargourilor ce treceau prin strâmtoarea tiran, obiectiv strâns legat de principiul susținut de Regatul Unit al Apelor Libere.
În ceea ce privește relația Marii Britanii cu statele arabe, ulterior conflictului din 1967, putem afirma că se deteriorase, se agravase, ca urmare a reacției opiniei publice arabe referitoare la poziția britanicilor vis-a-vis de Războiul de Șase Zile. Marea Britanie își motivează atitudinea prin necesitatea de a-și proteja propriile interese, afirmând că în cazul în care căștigul ar fi fost de partea lui A. Nasser, interesele politice și economice ale Regatului fiind în pericol. Deznodământul Războiului de Șase Zile, și al demersurilor pentru încetarea ostilităților, i-a determinat pe analiștii britanici să considere că, cu cât implicarea Marii Britanii în criza din Orient este mai mică, cu atât avantajele sunt mai mari și vice versa. Restricțiile economice impuse de țările arabe determinau acum modalitatea în care Marea Britanie va acționa și în privnța Israelului. Aceasta considera că dacă Israelul va continua o politică agresivă față de statele arabe, și acestea vor avea o atitudine ostilă, din punct de vedere economic, față de Anglia; cu toate acestea dezvoltarea situației depindea destul de mult și de relațiile ce vor și în interiorul grupului statelor arabe. Afirmația conform căreia Israelul a demonstrat că își poate proteja interesele fără ajutorul nostru (al Marii Britanii), drep urmare cea mai bună politică ar fi să ne implicăm cât mai puțin posibil în astfel de dispute, rezumă foarte bine decizia Marii Britanii, referitor la modalitatea de acțiune ulterior anului 1967/1968.
În ceea ce privește Războiul de Yom Kippur și atitudinea britanică, din discuțiile cabinetului, din Octombrie 1973, reiese că Marea Britanie susținea punctul de vedere american cu privire la necesitatea demarării unor negocieri între combatanți pentru încetarea ostilităților și instaurarea păcii. Întrevederea lui H. Kissinger cu reprezentanții sovietici, ocupă o mare parte a discuțiilor. Englezii fiind de părere că o poziție comună americano-sovietică ar determina atât Israelul, cât și Țările Arabe, să ia în considerare rezolvarea situației prin diplomație, și nu prin utilizarea forței.
Poziția oficială a Marii Britanii se apropia de cea a României, după discursul lui Ion Gheorghe Maurer, N. Cable, diplomat englez, însărcinat cu afaceri la Beirut îi declara ambsadorului Iacob Ionașcu că a citit cu interes opinia exprimată de liderul român, și că îi consideră discursul ca fiind plin de substanță și sens constructiv. Modul practic de a avea în vedere posibilitățile de soluționare a conflictului, crearea unui climat necesar pentru ca părțile intresate să poată discuta la masa tratativelor erau punctele forte ale cuvântării lui Gh. Maurer.
Opinia exprimată de diplomatul britanic, coincidea cu cea a țării sale referitoare la situația din Orientul Apropiat, mai exact, majoritatea liderilor politici englezi considerau că țările arabe vor fi nevoite să accepte negocierile cu Israelul, situația frontierelor de după Războiul de Șase Zile neputând să rămână aceeași; israelienii aveau nevoie de garanții de securitate pentru a se putea retrage. De asemenea, consolidarea încetării ostilităților și situația. Tocmai complicarea situației a fost efectul atacului arabilor asupra Israelului din 1973, un conflict ce părea la momentul respectiv chiar mai greu de soluționat decât cel din 1967. Așa cum era de așteptat însă nu toate părțile discursului lui Maurer au fost apreciate, conform afirmațiilor lui N. Cable referirile la colonialism și la necesitatea unei diminuări a implicării în “treburile” statelor mici au deranjat, într-o oarecare măsură, clasa politică britanică, dar, cu toate acestea, erau conștienți că asemenea aprecieri nu puteau lipsi.
Criticii din Marea Britanie îl catalogau pe Menachem Begin, ca un terorist înrăit, lider al Irgounului, organizație responsabilă de pierderea multor soldați britanici în timpul războiului de independență, precum și de explozia de la hotelul “King David”.
Astfel, în ciuda dificultăților date de greutatea cu care au putut fi obținute informațile referitoare la poziția britanică, în privința conflictului arabo-israelian din perioada 1967-1979, putem afirma că, Marea Britanie, a avut o atitudine obiectivă, susținând atât Israelul cât și Țările Arabe. De asemenea, se consideră că această atitudine a guvernului britanic, s-a datorat, așa cum am prezentat anterior, necesității de a-și îndeplini propriile obiective. În final, guvernul Majestății Sale, nu dorea deteriorarea relațiilor cu niciuna dintre părțile implicate în conflict, ambele variante fiind de neconceput pentru liderii de la Londra.
CONCLUZII
Istoria controversată a poporului evreu, ne-a fascinat cu siguranță de a lungul timpului. Forța, de care a dat dovadă în îndeplinirea principalului său obiectiv, acela de a-și crea propriul stat, dar și determinarea în a-și apăra teritoriul, a luat prin surprindere atât marile puteri ale vremii, cât și poporul palestinian, care nu se aștepta la un asemenea deznodământ.
În ceea ce privește perioada imediat următoare creării Israelului putem afirma, fără a exista posibilitatea unei erori, că relațiile avute cu statele arabe vecine erau atât de deteriorate încât cu greu se putea ajunge la un numitor comun. Precum am enunțat anterior una dintre principalele nemulțumiri ale arabilor era însăși înființarea Israelului, aceasta fiind și una dintre principalele cauze ale conflictului arabo-israelian.
Perioada 1967-1979 este marcată de cele două conflicte armate, Războiul de Șase Zile și Războiul de Yom Kippur, deși din perspectiva analiștilor epocii, cele două conflicte sunt destul de diferite deznodământul este același; victoria Israelului și înfrângerea statelor arabe.
Cu siguranță, cel mai important succes, pe termen lung, pentru Israel, în urma acestor confruntări, a fost ocuparea teritoriilor ce rămăseseră din Palestina Arabă: Ierusalimul, Gaza și partea vestică a Iordaniei.
In ceea ce priveste măsurile adoptate ulterior pentru menținerea păcii, putem afirma ca au avut efect pentru o scurta perioadă. Israelul a fost nevoit sa-si retraga trupele din teritoriile ocupate in timpul Războiului de Șase Zile toate statele beligerante să respecte prevederile anterioare referitoare la delimitarile teritoriale, dar și suveranitatea și integritatea teritoriului statelor vecine. Un nou conflict va izbugni in 1973, dar de data aceasta cu o mai mare intensitate și implicare din partea statelor europene și nu numai. Zona Orientului Mijlociu, ca și astăzi, în perioada 1967-1979 este măcinată de conflicte, atmosfera fiind atât de tensionată încât declanșarea unui nou conflict armat era posibila în oricare moment.
Referitor la Războiul de Yom Kippur, putem afirma că succesul israelienilor a fost neașteptat ținând cont de situația inițială de pe front. Cu siguranță punctul culminant al relațiilor arabo-israeliene din perioada tratată este dat de Războiul de Yom Kippur și de încercările ulterioare pentru o rezolvare pe cale pașnică a situației.
Poziția României, de îngrijorare pentru ambele părți implicate în conflict, evidențiază o poziție diferită de cea a guvernului sovietic, poziție dată în principal de necesitatea României de a se implica în raporturile internaționale, și de a-și spori prestigiul pe plan internațional. Bineînțeles că una dintre principalele întrebări la care am încercat să răspund pe parcursul acestui demers științific, a fost Ce l-a determinat pe Nicolae Ceaușescu să acționeze atât de diferit față de Blocul Comunist? Unule dintre cele mai importante considerente ce au stat la baza deciziei lui Nicolae Ceaușescu este dorința de a plasa România în centrul arenei internaționale, conflictul arabo-israelian, și bunele relații avute cu ambele părți aflate în conflict, ofereau momentul propice demarării acestui proiect.
De asemenea, era în interesul României să își sporească credibilitatea și prestigiul pe plan internațional pentru a putea atrage mai mulți investitori, prin urmare mai multă valută, atât de necesară liderului comunist. Deși unii autori consideră că România a acționat ca un stat independent, fără a lua în calcul deciziile dictate de la Moscova, nu este încă cert că România a acționat fără acordul tacit al guvernului sovietic. Exemplul Cehoslovaciei este elocvent în această privință, dacă Uniunea Sovietică ar fi dorit să intervină în România pentru a pune punct acestor porniri independete, cu siguranță ar fi făcut-o. Prin urmare, în momentul în care N. Ceaușsescu a decis să se implice în medierea conflictului, și să mențină relații diplomatice atât cu Israelul cât și cu statele arabe, jonglând între interesele fiecărei părți, și-a asumat eventualitatea unui răspuns mai puțin favorabil sieși din partea Moscovei.
În ceea ce privește Marea Britanie, obținerea de documente care să evidențieze poziția oficială și cea publică a fost destul de dificilă. Cu toate acestea, consider că prin documentele utilizate și analizate în cadrul acestei lucrări, am reușit să prezint opinia liderilor britanici cu privire la situația din Orient. Într-adevăr, referitor la criza din 1967 au fost emise mult mai multe documente, decât ulterior acesteia, unul dintre motive este cu siguranță decizia statului britanic de a nu periclita și mai mult relația cu țările arabe. Cu toate acestea, deși exista posibilitatea unor nemulțumiri în masă ale arabilor, Anglia a hotărât să mențină relațiile cu Israelul și să susțină demersurile Organizației Națiunilor Unite în vederea instaurării păcii în această zonă.
Consider că, întregul demers științific a fost realizat cu scopul de a prezenta într-o manieră cât mai obiectivă deciziile adoptate în această perioadă atât de România și Marea Britanie, cât și de statele implicate direct în conflict. Prin urmare, atitudinea României, contrară celei a Uniunii Sovietice, și la polul opus față de opțiunile anterioare de politică externă, s-a datorat în principal necesității de a îndeplini unele obiective urgente ale statului român. Prin aceste obiective, înțeleg atât dorința de a avea un rol cât mai important în sfera relațiilor internaționale, dar și obligația de a-și spori prestigiul, pentru a atrage mai mulți investitori străini.
Având în vedere multitudinea evenimentelor prezentate în cadrul lucrării, putem afirma că situația din Orientul Mijlociu era departe de a se fi detensionat chiar și după semnarea Acordurilor de la Camp David. Statele ce au susținut Israelul, atrăgându-și astfel nemulțumirea arabilor, într-o anumită măsură, se vedeau nevoite acum să-și reevalueze obiectivele de politică externă.
ANEXE
ANEXA I
Statement on Troop Movements into Sinai- 15 May 1967
Sursa: http://mfa.gov.il/MFA/ForeignPolicy/MFADocuments/Yearbook1/Pages/1%20Egypt-s%20Statement%20on%20Troop%20Movements%20into%20Sinai-.aspx
Sursa: , Istoria vietii mele, București, , 2001, p. 339, 344, 330
ANEXA III
Security Council Resolution 242, 22.11.1967
Sursa: http://mfa.gov.il/MFA/ForeignPolicy/MFADocuments/Yearbook1/Pages/32%20Security%20Council%20Resolution%20242-%2022%20November%2019.aspx
ANEXA IV
The Balfour Declaration
Foreign Office
November 2nd, 1917
Dear Lord Rothschild,
I have much pleasure in conveying to you, on behalf of His Majesty's
Government, the following declaration of sympathy with Jewish Zionist
aspirations which has been submitted to, and approved by, the Cabinet.
"His Majesty's Government view with favour the establishment in of a
national home for the Jewish people, and will use their best endeavours to
facilitate the achievement of this object, it being clearly understood that nothing
shall be done which may prejudice the civil and religious rights of existing non-
Jewish communities in , or the rights and political status enjoyed by
Jews in any other country."
I should be grateful if you would bring this declaration to the knowledge of the
Zionist Federation.
Yours sincerely,
Arthur James Balfour
Sursa:http://www.mfa.gov.il/MFA/Peace+Process/Guide+to+the+Peace+Process/The+Balfour+Declaration.htm
Răspândirea Populației Iudaice în lume
Sursa: http://www.simpletoremember.com/vitals/world-jewish-population.htm
BIBLIOGRAFIE
Surse, Documente, Memorii, Jurnale
I. Surse inedite
Arhiva Ministerului Afacerilor Externe (AMAE)
fond Irak – 1960-1970;
fond Israel, Problema 212 și Problema 220 – 1948 – 1978
fond ONU – 1969
fond Palestina, Problema 210 și Problema 216 – 1969 – 1975
fond 10/Reprezentanți străini – Israel
fond România general 1949-1969
fond Telegrame Cairo – 1956 – 1969
fond Telegrame New-York – 1969, 1973 – 1978
fond Telegrame Tel Aviv – 1949 – 1978
fond Telegrame Washington – 1973, 1975 – 1978
Arhivele Naționale Istorice Centrale (ANIC)
fond C.C al PCR – Cancelarie
fond Președinția Consiliului de Miniștri
2.Surse edite
Boștinaru, Victor (Prefațator), România – Israel: 50 de ani de relații diplomatice, București, Editura Silvy, 2000
FRUS, 1964 – 1968, vol. XVII, Government Printing Office, 1996
Păiușan-Nuică, Cristina, Relațiile româno-israeliene (1948-1978), București, Editura Universitară, 2008
Preda, Dumitru (coordonator), România – Israel, Documente Diplomatice, 1949 – 1969, București, Editura Sylvy, 2000
The Origin and Evolution of the Palestinian Problem (1917 – 1988),New-York, United Nation, 1990
3. Publicatii periodice
“Anuarul statistic al României”, 1958 – 1978
Arhiva “The Times” 1967-1979 la adresa: http://archive.timesonline.co.uk/
Arhiva “Jewish Chronicle”, 1967-1979, la adresa http://archive.thejc.com/
Arhiva“The Guardian Century”1967-1979 la adresahttp://century.guardian.co.uk/
“Jerusalem Post” 1967-1979 la adresa: http: www.jpost.com/Archive;
“Lumea” 1973 – 1978;
“România Libera”, 1967-1979
“Scânteia”, 1948 – 1978;
“Scânteia tineretului”, 1967-1979
Memorii
Adan, Avraham, On the Banks of the Suez: An Israeli General’s Personal Account of the Yom Kippur War, San Rafael, CA, Presidio Press, 1980
Ben Gurion, David, My Talks with Arab Leaders, Ierusalem, Editura Keter, 1972
Ben Gurion, David, Memoires, Londra, 1984
Betea, Lavinia, Alexandru Bârlădeanu despre Dej, Ceaușescu și Iliescu, București, Editura Evenimentul Românesc, 1997
Carter, Jimmy, Keeping Faith, New-York, Editura Bantam, 1982
Chelaru, Rodica, Culpe care nu se uită. Convorbiri cu Cornel Burtică, București, Editura Curtea Veche, 2001
Dayan, Mose, Istoria vieții mele, București, Editura Enciclopedică, 2001
Dayan, Mose, Breakhrought. A personal account of the Egypt – Israel peace negociations, New-York, Editura Alfred A. Knopf, 1981
Eban, Abba, Personal Witness, New-York, Editura Putman, 1992
Eisenhower, Dwight, Mes annes a la Maison Blanche, Paris, Editura Rabort Lafault, 1963
Fahmy, Ismail, Negociating for Peace in the :An Arab View, Londra, Editura Crom Helm, 1983
Meir, Golda, My life, Edițiile Fura, 1982
Moscovici, Serge, Cronica anilor risipiți, Iași, Editura Polirom, 1999
Niculescu, Mizil, Paul, O istorie trăită, București, Editura Enciclopedică, 1997
Rosen, Moses, Primejdii, încercări miracole. Povestea vieții șef-rabinului dr. Moses Rosen, București, Editura Hasefer, 1991
Sadat, Anwar, An autobiography, Washington, Editura National Defence Library, 1992
Safran, Alexandru, Un tăciune smuls flăcărilor, București, Editura Hasefer, 1996
Truman, Harry, Memoires, Douth day, New-York, 1975
Weizmann, Chaim, Naissance d’Israel, Paris, Editura Gallimard,1957
Lucrări Speciale
al – Badri, Hasan (editor), The Ramadan War, 1973, Associates, 1978.
Aker, Frank, October 1973: The Arab-Israeli War, , Archon Books, 1985.
Arendt, Hannah, La tradition cachee. Le juif comme paria, Paris, Biblioteques 10/18 dirige par Jean-Claude Zylberstein, 1987
Bar Siman-Tov, , , the Superpowers, and the War in the , New-York, Editura Praeger, 1987
Bar-Zohar, Martin, Histoire secret de la guerre d’Israel, Paris, 1968
Bentor, Y.K., Israel, Paris, Editions du Seuil, 1983
Black, Ian, Morris, Beny, Israel’s Secret Wars, Londra, Editura Hamish Hamilton, 1991
Brecher, Michael, Geist, Benjamin, Decisions in Crisis:, 1967 and 1973, , Press, 1980
Calafeteanu, Ion, Cornescu – Coren, Alexandru, România și criza din Orientul Mijlociu (1965-1971), București, Editura Sempre, 2002
Calvocoressi, Peter, : Ten Years After, , Editura Pantheon Books, 1966
Cordesman, , , , The Lessons of Modern War. Volume 1: The Arab-Israeli Conflicts, 1973-1989, , Westview Press, 1990
Doroski, Charles F., The Fourth Arab-Israeli War: A Clausewitzian Victory for in Seventy-Three?, , , Naval , May 1995
Dowty, Alan, Middle East Crisis: Decision-Making in 1958, 1970 and 1973, Bekerley, Press, 1984
Enderlin, Charles, Paix ou guerre. Les secrets des negociations israelo-arabes, 1917-1995, Paris, Editions Fayard, 2004
Franck, Claude, Herlowicz, Michael, Le sionisme, Presses Universitaire de France, 1985
Georgescu, Rodica, Georgescu Mioara, Filele dosarului palestinian, București, Editura Politică, 1987
Gilbert, Martin, Atlas of the Arab-Israeli Conflict, 6th Edition, New-York, Press, 1993
Gilbert, Martin, The Arab-Israeli conflict: its history in maps, Tel Aviv, Editura Steimatzky, 1992 –
Gilboa, Moshe A., Six Years – Six Days Origins and History of the Six Day War, Tel Aviv, 1969
Golan, Galia, Yom Kippur and After: The Soviet Union and the Middle East Crisis, , Press, 1977
Golan, Galia, Soviet Policies in the Middle East: From World War II to Gorbachev, , Press, 1990
Govrin, Yosef, Israeli-Romanian Relations at the End of the Ceausescu Era, Londra, Frank Cass Edition, 2002
Glassman, Jon D., Arms for the Arabs. The Soviet Union and War in the Middle East, , Editura John Hopkins, 1975
Gresh, Alain, OLP. Histoire et strategie, Paris, Editura Spag-Papyrus, 1983
Gresh, Alain, Actualités de l'État palestinien, Paris, Editions Complexe, 2000
Hart, Harold H., Yom Kippur Plus 100 Days : The Human Side of the War and Its Aftermath, as Shown Through the Columns of the Post, , Editura Hart, 1974
Hertzog, Chaim, The Arab-Israeli wars: War and Peace in the Middle East, , 1982
Ioanid, Radu, Răscumpărarea evreilor. Istoria acordurilor secrete dintre România și Israel, Iași, Editura Polirom, 2005
Ionescu, Craciun, Zile Fierbinți în Orient, București, Editura Politică, 1988
Kamel, Muhhamad Ibrahim, The Accords, Londra, 1986
Lesch, Ann M. Tschirgi, Dan, Origins and Development of the Arab-Israeli Conflict, , , Press, 1998
Lustick, Ian S., Arab-Israeli Relations: Historical Background and Origins of the Conflict, , Publishing, 1994
Lustick, Ian S., and : the implications of an adversarial partnership, , of , , 1978
McLaurin, R.D., Peretz, Don, Snider, Lewis W., Middle East Foreign Policy, Issue and Processes, Praeger Publishing House, 1982
Oisteanu, Andrei, Imaginea evreului in cultura romaneasca, Bucuresti, Editura Humanitas, 2004
Oprea, Marius, Emigrarea: un reflex de păstrare a identității, Comunicare prezentată la simpozionul organizat de Diaspora Research Institute de la Universitatea din Tel Aviv, decembrie 2001
Otu, Petre, “The Six days War – A New Problem for the Warsaw Pact” in The Middle East and the Cold War, Proceedings of the Israeli-Romanian International Seminar, 10 December 2001, Bucharest – Romania
Pacepa, Mihai, Cartea Neagra a Securitatii, vol III, L-am trădat pe Ceaușescu, București, Editura Omega SRL, 1999
Rotman, Liviu, ‘‘Antisemitismul – o ideologie veche în haine noi’’, în Identitatea evreiască și antisemitismul în Europa Centrală și de Sud-Est, București, Editura Meta, 2003
Rouleau, Eric, Held, Jean Francis, Lacouture, Jean et Simone, Israel et les Arabes. Le 3e combat, Paris, Editions du Seuil, 1967
Rubin, Barry, (edited by), From War to Peace : Arab-Israeli Relations 1973-1993, New-York, New-York University Press, 1994
Sayig, Yezid, Shlaim, Avi (coord.), The Cold War and the Middle East, Oxford, Claredon Press, 1997
Shay, Shaul (editor.), The Middle East and the Cold War, Proceedings of the Israeli-Romanian International Seminar, 10 December 2001, Bucharest-Romania
Solomovici, Tesu, Istoria serviciilor secrete israeliene, București, Editura Teșu, 2006
Solomovici, Teșu, Securitatea și evreii – teroare, crime, turnători, colaboraționiști, București, Editura Teșu, 2004
Stein, Kenneth W., Heroic Diplomacy: Sadat, Kissinger, Carter, Begin and the Quest, , 1990
Tamari, Dov, “The Road to the Six Day War and the Role og the Soviet Union” în The Middle East and the Cold War, Proceedings of the Israeli-Romanian International Seminar, 10 December 2001, Bucharest – Romania
Taylor, Alan R., The Arab Balance of Power, , Press, 1982
The Zionist Century – Concepts – Diaspora Relations, , 2000
Velea, Mihai, “Arab-Israeli Conflicts Reflected in Romanian Historiography” in The Middle East and the Cold War, Proceedings of the Israeli-Romanian International Seminar, 10 December 2001, Bucharest – Romania
Lucrări Generale
Baker, James, The politics of Diplomacy, Putman and Sons, , 1994
Calvocoressi, Peter, Politica Mondială după 1945, București, Editura Allfa, 2000
Catanus, Dan, Neacsu, Gheorghe, Componenta PCR in perioada 1945-1970. Evaluări Statistice, în “Arhivele Totalitarismului”, VI, 21/1998, p. 154-171
Cătănuș, Dan, România și “Primavara de la Praga”, București, Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, 2005
Cătănuș, Dan, Relațiile externe ale României și influența factorului sovietic asupra acestora în primele două decenii postbelice, București, Editura Academiei, 2002
Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, București, Editura Univers Enciclopedic, 1997
Crampton, R.J., Europa răsăriteană în secolul al XX-lea…și după, București, Editura Curtea Veche, 2002
Fejto, Francois, Histoire des democraties populaires, vol I, L’ere d’apres Staline, 1945-1952, Editions du Seuil, Paris, 1952, vol. II., Apres Staline (1953-1969), Paris, Editions du Seuil, 1969
Floyd, David, Rumania : Russia’s Dissident Ally, Londra, Pall Mall Press, 1965
Fontaine, Andre, Istoria Războiului Rece, vol I – IV, București, Editura Militară, 1994
Gabanyi, Anneli Ute, Cultul lui Ceaușescu, Iași, Editura Polirom, 2003
Georgescu, Vlad, Istoria românilor de la origini până în zilele noastre, București, Editura Humanitas, 1992
Harrington, J.F., Courtney, B.J., Tweaking the Nose of the Russians:Fifty Years of American-Romanian Relations, 1940-1990, , East European Monographs, 1991
Hobsbawn, Eric, Secolul Extremelor, București, Editura Lider, 1994
Kennedy, Paul, The Rise and Fall of the Great Powers, Londra, Editura Press, 1989
King, Robert R., Minorities under Communism. Nationalities as a Source of Tension among Balkans Communist states, , Harvard University Press, 1973
Pelin, Mihai, 1968 Din primăvară până în toamnă, București, Editura Rao, 1998
Soulet, Jean-Francois, Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 până în zilele noastre, Iași, Editura Polirom, 1998
Scurtu, Ioan (coord.), Structuri politice în Europa Centrală și de Sud-Est (1918-2001), vol II, România, București, Editura Fundației Culturale Române, 2003
Scurtu, Ioan, Istoria contemporană a României (1918-2003), București, Editura Fundației România de Mâine, 2003
Vlad, Constantin, Diplomația secolului XX, București, Editura Fundației Europeana Titulescu, 2006
D. Instrumente de lucru
Enciclopedia României,1940, vol I. Statul, București, 1940
Hattis Rolef, Susan (editor), Political Dictionary of the State of Israel, New-York, Editura Macmillan,1987
Istoria politicii externe românești, coordonator Ion Calafeteanu, București, Editura Enciclopedică, 2003
Istoria României în date, elaborată de Dinu C. Giurescu, Horia C. Matei, Nicolae C. Nicolescu, Marcel D. Popa, Gheorghe Rădulescu, Alexandru Stănciulescu, coordonare Dinu C. Giurescu, București, Editura Enciclopedică, 2003
E. Surse Electronice
www.eretzyisrael.org – o istorie a formării Statului Israel
www.historycentral.com/Israel/timeline – Istoria Israelului
www.mfa.gov.il/MFA/History/Facts – Ministerul Afacerilor externe al Israelului
www.un.org/Question of Palestine/ – Problema Palestinei
www.us-israel.org/jsourse/immigration_by_country. Jewish Virtual Library – Biblioteca virtuală evreiască
http://www.fco.gov.uk/en/about-the-fco/history-and-buildings/a-brief-history-fco/foreignsecs-1900-present (Foreign Office)
http://www.jewishvirtuallibrary.org
http://filestore.nationalarchives.gov.uk/ – Ministerul Afacerilor Externe al Marii Britanii
BIBLIOGRAFIE
Surse, Documente, Memorii, Jurnale
I. Surse inedite
Arhiva Ministerului Afacerilor Externe (AMAE)
fond Irak – 1960-1970;
fond Israel, Problema 212 și Problema 220 – 1948 – 1978
fond ONU – 1969
fond Palestina, Problema 210 și Problema 216 – 1969 – 1975
fond 10/Reprezentanți străini – Israel
fond România general 1949-1969
fond Telegrame Cairo – 1956 – 1969
fond Telegrame New-York – 1969, 1973 – 1978
fond Telegrame Tel Aviv – 1949 – 1978
fond Telegrame Washington – 1973, 1975 – 1978
Arhivele Naționale Istorice Centrale (ANIC)
fond C.C al PCR – Cancelarie
fond Președinția Consiliului de Miniștri
2.Surse edite
Boștinaru, Victor (Prefațator), România – Israel: 50 de ani de relații diplomatice, București, Editura Silvy, 2000
FRUS, 1964 – 1968, vol. XVII, Government Printing Office, 1996
Păiușan-Nuică, Cristina, Relațiile româno-israeliene (1948-1978), București, Editura Universitară, 2008
Preda, Dumitru (coordonator), România – Israel, Documente Diplomatice, 1949 – 1969, București, Editura Sylvy, 2000
The Origin and Evolution of the Palestinian Problem (1917 – 1988),New-York, United Nation, 1990
3. Publicatii periodice
“Anuarul statistic al României”, 1958 – 1978
Arhiva “The Times” 1967-1979 la adresa: http://archive.timesonline.co.uk/
Arhiva “Jewish Chronicle”, 1967-1979, la adresa http://archive.thejc.com/
Arhiva“The Guardian Century”1967-1979 la adresahttp://century.guardian.co.uk/
“Jerusalem Post” 1967-1979 la adresa: http: www.jpost.com/Archive;
“Lumea” 1973 – 1978;
“România Libera”, 1967-1979
“Scânteia”, 1948 – 1978;
“Scânteia tineretului”, 1967-1979
Memorii
Adan, Avraham, On the Banks of the Suez: An Israeli General’s Personal Account of the Yom Kippur War, San Rafael, CA, Presidio Press, 1980
Ben Gurion, David, My Talks with Arab Leaders, Ierusalem, Editura Keter, 1972
Ben Gurion, David, Memoires, Londra, 1984
Betea, Lavinia, Alexandru Bârlădeanu despre Dej, Ceaușescu și Iliescu, București, Editura Evenimentul Românesc, 1997
Carter, Jimmy, Keeping Faith, New-York, Editura Bantam, 1982
Chelaru, Rodica, Culpe care nu se uită. Convorbiri cu Cornel Burtică, București, Editura Curtea Veche, 2001
Dayan, Mose, Istoria vieții mele, București, Editura Enciclopedică, 2001
Dayan, Mose, Breakhrought. A personal account of the Egypt – Israel peace negociations, New-York, Editura Alfred A. Knopf, 1981
Eban, Abba, Personal Witness, New-York, Editura Putman, 1992
Eisenhower, Dwight, Mes annes a la Maison Blanche, Paris, Editura Rabort Lafault, 1963
Fahmy, Ismail, Negociating for Peace in the :An Arab View, Londra, Editura Crom Helm, 1983
Meir, Golda, My life, Edițiile Fura, 1982
Moscovici, Serge, Cronica anilor risipiți, Iași, Editura Polirom, 1999
Niculescu, Mizil, Paul, O istorie trăită, București, Editura Enciclopedică, 1997
Rosen, Moses, Primejdii, încercări miracole. Povestea vieții șef-rabinului dr. Moses Rosen, București, Editura Hasefer, 1991
Sadat, Anwar, An autobiography, Washington, Editura National Defence Library, 1992
Safran, Alexandru, Un tăciune smuls flăcărilor, București, Editura Hasefer, 1996
Truman, Harry, Memoires, Douth day, New-York, 1975
Weizmann, Chaim, Naissance d’Israel, Paris, Editura Gallimard,1957
Lucrări Speciale
al – Badri, Hasan (editor), The Ramadan War, 1973, Associates, 1978.
Aker, Frank, October 1973: The Arab-Israeli War, , Archon Books, 1985.
Arendt, Hannah, La tradition cachee. Le juif comme paria, Paris, Biblioteques 10/18 dirige par Jean-Claude Zylberstein, 1987
Bar Siman-Tov, , , the Superpowers, and the War in the , New-York, Editura Praeger, 1987
Bar-Zohar, Martin, Histoire secret de la guerre d’Israel, Paris, 1968
Bentor, Y.K., Israel, Paris, Editions du Seuil, 1983
Black, Ian, Morris, Beny, Israel’s Secret Wars, Londra, Editura Hamish Hamilton, 1991
Brecher, Michael, Geist, Benjamin, Decisions in Crisis:, 1967 and 1973, , Press, 1980
Calafeteanu, Ion, Cornescu – Coren, Alexandru, România și criza din Orientul Mijlociu (1965-1971), București, Editura Sempre, 2002
Calvocoressi, Peter, : Ten Years After, , Editura Pantheon Books, 1966
Cordesman, , , , The Lessons of Modern War. Volume 1: The Arab-Israeli Conflicts, 1973-1989, , Westview Press, 1990
Doroski, Charles F., The Fourth Arab-Israeli War: A Clausewitzian Victory for in Seventy-Three?, , , Naval , May 1995
Dowty, Alan, Middle East Crisis: Decision-Making in 1958, 1970 and 1973, Bekerley, Press, 1984
Enderlin, Charles, Paix ou guerre. Les secrets des negociations israelo-arabes, 1917-1995, Paris, Editions Fayard, 2004
Franck, Claude, Herlowicz, Michael, Le sionisme, Presses Universitaire de France, 1985
Georgescu, Rodica, Georgescu Mioara, Filele dosarului palestinian, București, Editura Politică, 1987
Gilbert, Martin, Atlas of the Arab-Israeli Conflict, 6th Edition, New-York, Press, 1993
Gilbert, Martin, The Arab-Israeli conflict: its history in maps, Tel Aviv, Editura Steimatzky, 1992 –
Gilboa, Moshe A., Six Years – Six Days Origins and History of the Six Day War, Tel Aviv, 1969
Golan, Galia, Yom Kippur and After: The Soviet Union and the Middle East Crisis, , Press, 1977
Golan, Galia, Soviet Policies in the Middle East: From World War II to Gorbachev, , Press, 1990
Govrin, Yosef, Israeli-Romanian Relations at the End of the Ceausescu Era, Londra, Frank Cass Edition, 2002
Glassman, Jon D., Arms for the Arabs. The Soviet Union and War in the Middle East, , Editura John Hopkins, 1975
Gresh, Alain, OLP. Histoire et strategie, Paris, Editura Spag-Papyrus, 1983
Gresh, Alain, Actualités de l'État palestinien, Paris, Editions Complexe, 2000
Hart, Harold H., Yom Kippur Plus 100 Days : The Human Side of the War and Its Aftermath, as Shown Through the Columns of the Post, , Editura Hart, 1974
Hertzog, Chaim, The Arab-Israeli wars: War and Peace in the Middle East, , 1982
Ioanid, Radu, Răscumpărarea evreilor. Istoria acordurilor secrete dintre România și Israel, Iași, Editura Polirom, 2005
Ionescu, Craciun, Zile Fierbinți în Orient, București, Editura Politică, 1988
Kamel, Muhhamad Ibrahim, The Accords, Londra, 1986
Lesch, Ann M. Tschirgi, Dan, Origins and Development of the Arab-Israeli Conflict, , , Press, 1998
Lustick, Ian S., Arab-Israeli Relations: Historical Background and Origins of the Conflict, , Publishing, 1994
Lustick, Ian S., and : the implications of an adversarial partnership, , of , , 1978
McLaurin, R.D., Peretz, Don, Snider, Lewis W., Middle East Foreign Policy, Issue and Processes, Praeger Publishing House, 1982
Oisteanu, Andrei, Imaginea evreului in cultura romaneasca, Bucuresti, Editura Humanitas, 2004
Oprea, Marius, Emigrarea: un reflex de păstrare a identității, Comunicare prezentată la simpozionul organizat de Diaspora Research Institute de la Universitatea din Tel Aviv, decembrie 2001
Otu, Petre, “The Six days War – A New Problem for the Warsaw Pact” in The Middle East and the Cold War, Proceedings of the Israeli-Romanian International Seminar, 10 December 2001, Bucharest – Romania
Pacepa, Mihai, Cartea Neagra a Securitatii, vol III, L-am trădat pe Ceaușescu, București, Editura Omega SRL, 1999
Rotman, Liviu, ‘‘Antisemitismul – o ideologie veche în haine noi’’, în Identitatea evreiască și antisemitismul în Europa Centrală și de Sud-Est, București, Editura Meta, 2003
Rouleau, Eric, Held, Jean Francis, Lacouture, Jean et Simone, Israel et les Arabes. Le 3e combat, Paris, Editions du Seuil, 1967
Rubin, Barry, (edited by), From War to Peace : Arab-Israeli Relations 1973-1993, New-York, New-York University Press, 1994
Sayig, Yezid, Shlaim, Avi (coord.), The Cold War and the Middle East, Oxford, Claredon Press, 1997
Shay, Shaul (editor.), The Middle East and the Cold War, Proceedings of the Israeli-Romanian International Seminar, 10 December 2001, Bucharest-Romania
Solomovici, Tesu, Istoria serviciilor secrete israeliene, București, Editura Teșu, 2006
Solomovici, Teșu, Securitatea și evreii – teroare, crime, turnători, colaboraționiști, București, Editura Teșu, 2004
Stein, Kenneth W., Heroic Diplomacy: Sadat, Kissinger, Carter, Begin and the Quest, , 1990
Tamari, Dov, “The Road to the Six Day War and the Role og the Soviet Union” în The Middle East and the Cold War, Proceedings of the Israeli-Romanian International Seminar, 10 December 2001, Bucharest – Romania
Taylor, Alan R., The Arab Balance of Power, , Press, 1982
The Zionist Century – Concepts – Diaspora Relations, , 2000
Velea, Mihai, “Arab-Israeli Conflicts Reflected in Romanian Historiography” in The Middle East and the Cold War, Proceedings of the Israeli-Romanian International Seminar, 10 December 2001, Bucharest – Romania
Lucrări Generale
Baker, James, The politics of Diplomacy, Putman and Sons, , 1994
Calvocoressi, Peter, Politica Mondială după 1945, București, Editura Allfa, 2000
Catanus, Dan, Neacsu, Gheorghe, Componenta PCR in perioada 1945-1970. Evaluări Statistice, în “Arhivele Totalitarismului”, VI, 21/1998, p. 154-171
Cătănuș, Dan, România și “Primavara de la Praga”, București, Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, 2005
Cătănuș, Dan, Relațiile externe ale României și influența factorului sovietic asupra acestora în primele două decenii postbelice, București, Editura Academiei, 2002
Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, București, Editura Univers Enciclopedic, 1997
Crampton, R.J., Europa răsăriteană în secolul al XX-lea…și după, București, Editura Curtea Veche, 2002
Fejto, Francois, Histoire des democraties populaires, vol I, L’ere d’apres Staline, 1945-1952, Editions du Seuil, Paris, 1952, vol. II., Apres Staline (1953-1969), Paris, Editions du Seuil, 1969
Floyd, David, Rumania : Russia’s Dissident Ally, Londra, Pall Mall Press, 1965
Fontaine, Andre, Istoria Războiului Rece, vol I – IV, București, Editura Militară, 1994
Gabanyi, Anneli Ute, Cultul lui Ceaușescu, Iași, Editura Polirom, 2003
Georgescu, Vlad, Istoria românilor de la origini până în zilele noastre, București, Editura Humanitas, 1992
Harrington, J.F., Courtney, B.J., Tweaking the Nose of the Russians:Fifty Years of American-Romanian Relations, 1940-1990, , East European Monographs, 1991
Hobsbawn, Eric, Secolul Extremelor, București, Editura Lider, 1994
Kennedy, Paul, The Rise and Fall of the Great Powers, Londra, Editura Press, 1989
King, Robert R., Minorities under Communism. Nationalities as a Source of Tension among Balkans Communist states, , Harvard University Press, 1973
Pelin, Mihai, 1968 Din primăvară până în toamnă, București, Editura Rao, 1998
Soulet, Jean-Francois, Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 până în zilele noastre, Iași, Editura Polirom, 1998
Scurtu, Ioan (coord.), Structuri politice în Europa Centrală și de Sud-Est (1918-2001), vol II, România, București, Editura Fundației Culturale Române, 2003
Scurtu, Ioan, Istoria contemporană a României (1918-2003), București, Editura Fundației România de Mâine, 2003
Vlad, Constantin, Diplomația secolului XX, București, Editura Fundației Europeana Titulescu, 2006
D. Instrumente de lucru
Enciclopedia României,1940, vol I. Statul, București, 1940
Hattis Rolef, Susan (editor), Political Dictionary of the State of Israel, New-York, Editura Macmillan,1987
Istoria politicii externe românești, coordonator Ion Calafeteanu, București, Editura Enciclopedică, 2003
Istoria României în date, elaborată de Dinu C. Giurescu, Horia C. Matei, Nicolae C. Nicolescu, Marcel D. Popa, Gheorghe Rădulescu, Alexandru Stănciulescu, coordonare Dinu C. Giurescu, București, Editura Enciclopedică, 2003
E. Surse Electronice
www.eretzyisrael.org – o istorie a formării Statului Israel
www.historycentral.com/Israel/timeline – Istoria Israelului
www.mfa.gov.il/MFA/History/Facts – Ministerul Afacerilor externe al Israelului
www.un.org/Question of Palestine/ – Problema Palestinei
www.us-israel.org/jsourse/immigration_by_country. Jewish Virtual Library – Biblioteca virtuală evreiască
http://www.fco.gov.uk/en/about-the-fco/history-and-buildings/a-brief-history-fco/foreignsecs-1900-present (Foreign Office)
http://www.jewishvirtuallibrary.org
http://filestore.nationalarchives.gov.uk/ – Ministerul Afacerilor Externe al Marii Britanii
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Dimensiunea Internationala a Conflictului Arabo Israelian (ID: 106647)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.