Dimensiunea Interculturala a Comunicarii Publice

Dimensiunea interculturală a comunicării publice

Intercultural dimension of Public Communication

CUPRINS

Introducere

1. Comunicarea publică – definiție, caracterul de legitimitate al acesteia

1.1.Caracteristici și funcții ale comunicării publice

1.2 Principii ale comunicării publice

1.3 Formele comunicării publice

2. Comunicare, cultură si dialog intercultural

2.1.Comunicarea – element fundamental al existentei umane

2.2.Cultură și comunicare

2.3.Comunicarea interculturală

3. Promovarea comunicării interculturale în cadrul programului Capitala culturală Europeană. Studiu de caz: Sibiu 2007

3.1. Sibiu –oraș al dialogului dintre culturi

3.2.Sibiu- capitală culturală europeană

Concluzii

Bilbliografie

Introducere

Actualitatea și importanța problemiei abordate. Într-un secol care este caracterizat de rasрândirea mijloacelor de comunicare în masa,

nu mai рoti ramâne izolat, iar din рunct de vеdere cultural esti influentat si influentezi în diferite grade cultura celuilalt. Odata cu aparitia tiparului, cеea ce am putea numi fenomen intercultural a început sa se manifeste în mari proportii. Tiparul a oferit posibilitatea ca manifestarile spiritului sa se raspândesca sub o forma materiala accesibila fiecarui om. Dar lucrurile nu au ramas la acest stadiu, aparând astfel presa scrisa, radioul, televiziunea si internetul. Astfel, ceea ce în secolele trecute se transmitea prin intermediul cartii, în decurs de zile sau chiar saptamâni, acum se poate transmite într-o singura clipa prin simpla apasare a unui buton.

În acest secol caracterizat de ascеnsiune tehnоlogica si ecоnomica a început sa se vorbeasca tot mai mult de multiculturalitate, intеrсulturalitate, сomunicarea dintre сulturi.Orice denumiri ar îmbraca conceptul de „comunicarea dintre culturi”, putem spune ca fenomenul a fost prezent înca din Antichitate la toate popoarele, fie ca era constientizat sau nu. Pe fondul acestor prefaceri începem sa devenim tot mai interesati de ceea ce reprezinta cultura celuilalt pentru noi, de modul în care ne infuenteaza, dar si de modul în care influentam noi cultura celuilalt. Dar aceasta reprezinta doar o prima etapa. Devenim constienti ca exista altcineva, o alta cultura, diferita de a noastra si care are caracteristici demne de apreciat. Sesizând caracteristicile celeilalte culturi, ne legam de acelea care ne sunt si noua familiare, pentru ca mai apoi sa încercam sa descifram sensurile reprezentate de caracteristicile total necunoscute.

În acest context am socotit oportuna o analiza a fenomenului cultural din spatial românesc si anume modul în care cultura româneasca a fost influentata de catre cultura occidentala. Am ales ca studiu de caz orasul Sibiu, un oras marcat de o istorie intercultural unica si care poate fi considerat un exemplu datorita traditiilor seculare si patrimoniului cultural artistic. Un alt element care m-a determinat sa aleg acest oras reprezentativ a fost faptul ca a fost desemnat drept „Capitala culturala europeana” în anul 2007.

Scopul prezentei lucrări a fost cercetarea teoretică și practică a comunicării interculturale în spațiul public în vederea identificării elementelor necesare pentru eficientizarea ei. De asemenea, investigarea dezvoltării și utilizării a acesteia de politicienii Republicii Moldova, precum și gradul atins pe parcursul perioadei de criză politică, prin care țara a trecut.

Sarcinile lucrării sunt:

Definirea fenomenului comunicării publice;

studierea coraportului dintre comunicare și cultură;

analiza fenomenului comunicării interculturale în societate;

elementele de bază în psihologia comunicării;

evidențierea aspectelor interculturale ale comunicării publice;

Obiectul cercetării l-a constituit comunicarea publică pe dimensiunea sa interculturală. Obiectivele teoretice:

de a efectua o analiză teoretică a conceptului de comunicăre publică;

de a analiza procesul evolutiv al comunicării interculturale și efectele acestuia;

de a determina principiile și formele comunicării publice;

de a stabili funcțiile și rolul comunicării interculturale.

Obiective practice:

de a determina care este rolul practic al interculturalității în comunicarea publică;

de a analiza care sunt cele mai importante componente ale comunicării publice;

de a determina gradul de dezvoltare și importanța conceptului de comunicare interculturală, în baza analizei proiectului capitalelor culturale europene și anume Sibiu -2007.

Baza metodologică a lucrării o constituie studii importante în domeniul teoriei comunicării, dar și a comunicării interculturale.

Structura lucrării: Aceasta este formată din trei capitole. În primul capitol este descris fenomenul comunicării publice, funcțiile și particularitățile sale.

În capitolul al II-lea am prezentat ce reprezinta comunicarea, elementul indispensabil al culturii si

comunicarea dintre culturi, cu elementele convergente si cu barierele caracteristice teoriile cu privire la influentele culturii occidentale asupra culturii românesti, pentru ca în capitolul al III-lea sa abordez prezentarea spatiului transilvan, marcat de o istorie multietnica și orasul Sibiu, oras încarcat de puternice elemente traditionale si culturale, motiv pentru care a devenit capitala a culturii în anul 2007.

Astfel, în capitolul I, intitulat „Cultura, comunicare si dialog intercultural în fiecare capitol presupune elaborarea unui plan eficient cu obiective realiste și tactici care să susțină punerea în aplicarea, precum și o bună cunoaștere a subiectului psihologia comunicării în RP.

Capitolul 1, este întitulat Comunicarea publică – definiție, caracterul de legitimitate al acesteia În ceea ce privește obiectul de studiu, acesta există de când omenirea, deoarece geneza fenomenelor comunicării este concomitentă cu geneza omului (cu nașterea lui atât ca ființă conștientă, cât și ca ființă socială).

Capitolul II este intitulat ,, Comunicare, cultură si dialog intercultural” și este format trei paragrafe. Doar un secol în urmă, politica tradițională a statelor și rivalitățile dintre prinți constituiau principalii factori ai evenimentelor. Cel mai adesea, opinia maselor nu conta. Astăzi, tradițiile politice, tendințele individuale ale suveranilor, rivalitățile lor cîntăresc mai puțin. Vocea mulții a devenit preponderentă. Ea dictează conduita regilor. Destinele națiunilor nu se mai pregătesc la consiliile prinților, ci în spiritul maselor.

Capitolul III este intitulat ,, Promovarea comunicării interculturale în cadrul programului Capitala culturală Europeană. Studiu de caz: Sibiu 2007” S-a analizat, cum și s-a pus în discuție comunicarea interculturală promovată în orașul Sibiu în cadrul programului Capitala culturală Europeană în anul 2007 .

În final, din cele expuse am acordat atenție contextului în care acționează actorii comunicării și rolul acestuia în eficientizarea proceselor de comunicare. Într-o epocă în care planificarea amănunțită, plata în funcție de rezultate și ,,contribuția la profitabilitate” sunt toate importante, uneori se poate ușor uita că scopul nostru este de a realționa cu oamenii. Nu trebuie să uităm că oamenii sunt ființe complexe, cu bagaj cultural unic.

1.Comunicarea publică – definiție, caracterul de legitimitate al acesteia

Caracteristici ale comunicării publice

Relația existențială dintre comunicare și comunitate; caracterul social al comunicării publice.

Dacă am încerca să definim ceea ce face din noi oameni, cu siguranță pe orice listă ar trebui să se găsească comunicarea, ca element fundamental al oricărei „ființe sociabile” – cum ne considera Aristotel . Comunicarea se găsește pretutindeni în lumea noastră și aceasta pentru că orice activitate a omului presupune „este parte a economiei” – afirmă sugestiv Pierre Zémor[43,p. 26]. Rolul comunicării în existența informații emise, primite, analizate. Comunicarea este parte a acțiunii și a reflecției, așa cum moneda omului ca ființă este esențial.

Pe de altă parte, în toate formele de comunicare, chiar și atunci când ne avem ca interlocutori pe noi înșine, a comunica presupune doi participanți. Drept urmare, „comunicarea îndeplinește funcția evidentă de liant social” [43, p.41].

În consecință, între comunicare și comunitate putem vorbi despre o relație existențială, afirmație întărită și de evoluția etimologică a celor două cuvinte, care au aceeași rădăcină (ambele fac parte din familia lexicală a adjectivului „munis,-e”). Nu putem vorbi despre o comunitate de indivizi, fără ca aceștia să comunice între ei. Și cu cât legătura stabilită prin comunicare este mai puternică, cu atât sentimentul de apartenență la acea comunitate va crește. Altfel formulat, cu cât axa orizontală ca comunicării, numită comunitară de către Mihai Dinu[11.p.67], e mai profund corelată cu cea verticală (cuminecare), cu atât sentimentul coeziunii, apartenenței la acea comunitate va crește.

Caracterul social (relațional) al comunicării este o trăsătură de bază a acesteia, ce se manifestă indiferent dacă avem de-a face cu o scindare a eului interior în emițător și receptor, ca în cazul comunicării intrapersonale descrise mai sus, sau dacă avem doi participanți la procesul comunicării (ceea ce caracterizează comunicarea interpersonală), ori mai mulți comunicatori (așa cum se întâmplă în cazul comunicării de masă sau în cel al comunicării publice).

Comunicarea publică, cea care ne interesează în mod deosebit, are un puternic caracter social, în consonanță cu cele precizate mai sus, și este – după Pierre Zémor – o comunicare formală care nu are ambiția să ocupe câmpul total al comunicării naturale ce se realizează pe un teritoriu. Definiția oferită de cunoscutul cercetător este următoarea: „comunicarea publică este comunicarea formală, care tinde către schimbul și împărtășirea de informații de utilitate publică și spre menținerea liantului social, a căror responsabilitate revine instituțiilor publice” [43, p.27].

Mesajul public înseamnă, în primul rând, legalitate

Domeniul comunicării publice se definește prin legitimitatea interesului general. El trece cu mult dincolo de domeniul public, luat în sens strict juridic. Atribuțiile puterilor publice și misiunile serviciilor publice relevă dispoziții constituționale, legale și regulamentare proprii oricărui stat de drept, iar comunicarea publică este cea care însoțește orice aplicare a regulii, desfășurarea oricărei proceduri, luarea oricărei hotărâri publice.

Mesajele sunt, în mod teoretic, emise, primite de către instituțiile publice „în numele poporului”, așa cum sunt votate legile. În consecință, acest tip de comunicare se situează în mod necesar în zona publică, sub privirile cetățeanului. Informațiile sale – cu rare excepții – sunt de „domeniul public”: interesul general implică transparența. Comunicarea publică ocupă – după cum se observă – un loc privilegiat în cadrul comunicării naturale, loc legat de rolurile de reglare, de protecție sau de anticipare ale serviciului public.

Finalitățile comunicării publice nu sunt în mod real disociate de cele ale instituțiilor publice, dar funcțiile sale sunt clare, și anume:

de a informa (a aduce la cunoștință, a da seama și a pune în valoare),

de a asculta (așteptările, întrebările și dezbaterea publică);

de a contribui la asigurarea relaționării sociale (sentimentul de apartenență colectivă, luarea în considerare a cetățeanului în calitate de actor social);

de a însoți schimbările comportamentelor și pe cele ale organizării sociale.

Cu siguranță, comunicarea publică facilitează căutarea interesului general care rezultă din dificilele arbitraje între interesele individuale și cele categoriale. Dar ea răspunde, de asemenea, căutării de semnificație (axa verticală a comunicării) și nevoii de relație (axa orizontală a comunicării).

A da sens este un atribut al puterii –aici este miza cuvântului public. Spațiul public, prin definiție deschis tuturor, fără a fi opresorul libertăților, este amenințat fără întrerupere de manență colectivă, luarea în considerare a cetățeanului în calitate de actor social);

de a însoți schimbările comportamentelor și pe cele ale organizării sociale.

Cu siguranță, comunicarea publică facilitează căutarea interesului general care rezultă din dificilele arbitraje între interesele individuale și cele categoriale. Dar ea răspunde, de asemenea, căutării de semnificație (axa verticală a comunicării) și nevoii de relație (axa orizontală a comunicării).

A da sens este un atribut al puterii –aici este miza cuvântului public. Spațiul public, prin definiție deschis tuturor, fără a fi opresorul libertăților, este amenințat fără întrerupere de manipularea făcută de orice actor sau de către mass-media, de îndată ce sunt pierdute din vedere interesul general sau drepturile omului (libera comunicare a gândurilor și a opiniilor este unul dintre drepturile cele mai prețioase ale omului). În ciuda tuturor insuficiențelor, se structurează o practică a comunicării publice, de la care ne așteptăm să contribuie, instituțional, la identificarea utilității publice, la alimentarea cunoașterii civice și la garantarea dezbaterii politice.

Natura mesajelor comunicării publice – a fi purtător al interesului general este un fapt ce marchează în profunzime natura mesajelor comunicării publice.

Informațiile de utilitate publică sunt complexe și schimburile de informații dificile. Mai întâi, pentru că interesul general rezultă dintr-un compromis al intereselor indivizilor și grupurilor societății, care consimt existența „contractului social” – cum îl numea Thomas Hobbes – în cadrul căruia e vorba de respectarea legilor, reglementărilor, de jurisprudență. Un compromis reieșit din dezbatere, din negociere, în general, din raportul de forțe între interesele prezente – ce la un moment dat poate fi consfințit prin drept, prin legi scrise, dar care nu este niciodată definitiv.

Interesul general rămâne totdeauna deschis controverselor și recursului făcut de indivizi sau minorități nemulțumiți, frustrați de o decizie publică. De pildă, un fumător, chiar dacă se conformează interdicțiilor privind fumatul în locurile publice, dorește să vadă modificate (în favoarea lui) dispozițiile care-l privează de o libertate individuală, în afară de cazul în care informația publică a avut ca efect modificarea durabilă a comportamentului său. Sau un expropriat de teren pentru construcția unei viitoare șosele va acționa pentru a împiedica lucrările corespunzătoare proiectului amintit, și va invoca (în apărarea interesului personal) interese colective, economice sau ecologice, estimate a fi în contradicție cu cele ale proiectului criticat. Fiind vorba de comunicare Pierre Zémor remarcă faptul că cetățenii acceptă cu mai multă sau cu mai puțină ușurință regula sau decizia publică.

Conținutul mesajelor publice – caracterul de legalitate al acestora

Mesajele publice sunt complexe pentru că au ca obiectiv contribuția la activitățile de reglementare socială, de protecție sau de anticipare ce revin puterilor publice.

a. Reglementarea socială constituie o bună parte a conținuturilor mesajelor publice și – după același autor – aceasta constă în asigurarea funcționării și a menținerii echilibrului sistemului complex pe care îl constituie o țară modernă.

Nu numai că acest rol trebuie recunoscut, dar în aceeași măsură trebuie să ne informăm cu privire la regulile corespunzătoare și la necesitarea de a le aplica: reguli care fac ca legile pieței să fie respectate și uneori ajustate; reguli care fac ca inițiativele agenților economici să fie înfrânate pentru a asculta de orientările naționale, pentru a ține cont de cotele agricole, sau, invers, să fie incitate de anumite ajutoare locale; reguli ce stabilesc plata alocațiilor, a pensiilor, rambursarea îngrijirilor medicale, perceperea taxelor și impozitelor; reguli care fac să fie autorizate sau interzise lucrări, să fie tratate deșeurile și protejate resursele naturale, să fie acordate subvenții asociațiilor culturale sau sportive, să fie ameliorată sau interzisă circulația vehiculelor, să fie eliberate diplomele, atestatele, actele justificative etc.

În toate cazurile, mesajul public se referă la legalitate și informează despre oportunitatea unui demers, despre o procedură de urmat, despre informațiile de furnizat, despre documentele de întocmit; de asemenea, el trebuie să amintească de interesul colectiv realizat în acest fel sau despre neajunsurile și sancțiunile în situația când interesul colectiv este uitat. După cum se observă conținuturile acestui tip de comunicare (uneori și prin insuficientul efort de exprimare) sunt dificil de exprimat. Ele nu au nimic din simplitatea publicității făcute unui produs de consum, ci dimpotrivă au acea încărcătură etică care este greu de transmis și asimilat.

b. Protecția – aceleași concluzii sunt valabile și în privința protecției – fie că e vorba de securitatea bunurilor și a persoanelor, fie că e vorba de recomandări privind prevenția sau reprimarea, socialul ori sănătatea, repartiția ori echilibrarea cheltuielilor cu încasările.

În general, într-o democrație, mesajele publice vehiculează drepturile și obligațiile cetățenilor și ale instituțiilor publice: drepturile omului, dreptul la locuință, dreptul la muncă etc. – în condițiile dificultății reale, practice de a ajusta oferta și cererea unor astfel de drepturi. Suntem foarte departe de simplitatea informației publicitare la care ajunge marketingul produselor concurențiale. Spre deosebire de acestea, serviciile publice pun în act decizii care se impun prin legitimitatea lor. Ele au într-un fel monopolul.

c. Activitățile de anticipare ce revin puterilor publice – în același fel stau lucrurile în privința caracterului abstract al proiectelor publice. Puterea publică sub toate formele sale trebuie să anticipeze, să pregătească viitorul. Actorii privați nu sunt obligați, în mod normal, să-și asume riscurile colectivității și ale viitorului ei îndepărtat, în timp ce serviciului public îi revin sarcinile cercetării fundamentale, ale educației generale, ale protecției mediului, ale sănătății publice, sarcinile privind investițiile pe termen lung în resursele funciare, în amenajarea teritoriului, în infrastructură, echipamente etc. – a căror rentabilitate nu este perceptibilă la nivelul inițiativei teritoriale.

Natura abstractă a informațiilor presupuse de comunicarea publică

Din faptul că puterea publică (sub toate formele sale) trebuie sa anticipeze și să pregătească viitorul țării rezultă și o altă caracteristică a comunicării publice, și anume, pe astfel de teme ea are inconvenientul de a însoți politici și strategii și implică una sau mai multe persoane publice;

se diferențiază clar de acțiunile obișnuite; ale căror rezultate nu vor fi obținute și nu vor fi vizibile decât târziu, în mult timp –peste unul sau mai multe decenii.

Mesajul specific comunicării publice nu poate fi – fără iluzia unor promisiuni – concret. El se sprijină pe scheme generale, pe planuri, pe previziuni bugetare, pe studii socio-economice și juridice. De pildă, o municipalitate trebuie să explice intervenția într-o zona funciară, în absența programelor precise (care vor apărea mai târziu), ceea ce nu este ușor. Dificultății inerente naturii absconse și abstracte a informațiilor privind procedurile și proiectele, i se adaugă halourile și distorsiunile de comunicare datorate confuziei procedurilor, perceperii rolurilor, suprapunerii parțiale a responsabilităților publice, barierele strict de comunicare (ce țin de procesele de codificare și decodificare) etc.

Multiplicitatea și diversitatea instituțiilor publice „emițătoare”

Fără a nega pregnanța centrului, structurile s-au ramificat, serviciile specializate au proliferat iar reglementările juridice de toate felurile au contribuit la „dezmembrarea” administrației centrale.

Dar putem observa că nici până acum competențele atașate acestor puteri nu au fost clar împărțite între diferitele nivele. Înțeleg să comunice pentru a-și evidenția și îndeplini rolul de instituție publică nu numai municipalitățile, consiliile generale și locale și executivele lor, ci și toate întreprinderile publice locale cu statute juridice diferite: regii, oficii, societăți de economie mixtă, așezăminte publice etc. Statul – prudent – se desprinde lent de prerogativele sale și, mai mult, intervine puternic prin finanțările bugetare sau prin diversele proceduri contractuale. El face ca și colectivitățile teritoriale, prin mimetism, să amestece finanțările și să-și dilueze astfel responsabilitățile.

Pe de altă parte, administrația de stat a urmat în felul ei calea descentralizării. Prefecții, subprefecții, comunitățile locale, serviciile departamentale din marea majoritate a ministerelor își afirmă puternic existența și tind să devină ele instituțiile care comunică direct cu cetățenii. Aceste schimbări, evoluții răspund cererii ca serviciile publice să se apropie de cetățeni.

Natura abstractă a informațiilor presupuse de comunicarea publică

Din faptul că puterea publică (sub toate formele sale) trebuie sa anticipeze și să pregătească viitorul țării rezultă și o altă caracteristică a comunicării publice, și anume, pe astfel de teme ea are inconvenientul de a însoți politici și strategii în teritoriu a deciziilor publice. Decidenții publici ar fi astfel mai ușor de identificat. Pe această cale, devenind mai apropiat de cetățeni, statul de drept ar avea numai de câștigat.

Dacă prin stabilirea de relații, comunicarea nu mai este redusă la transmiterea univocă de informații dinspre vârful piramidei publice către baza piramidei, neajunsurile nu au fost cu totul înlăturate.

Pierre Zémor atrage atenția asupra cacofoniei ce rezultă (din perspectiva comunicării) datorită multitudinii emițătorilor, precum și a suprapunerilor parțiale ale responsabilităților publice, uneori repartizarea lor fiind neclară. Diferențierea proliferantă a serviciilor publice (care, pentru a se face înțelese se comportă precum concurenții) – tulbură prin lipsa de armonie, „suprapunerea de sunete discordante”. Comunicarea publică dezvăluie la ora actuală faptul că, specificitățile și complementaritățile serviciilor publice sunt prost afirmate, că repartizarea competențelor și a responsabilităților este neclară.

Îndepărtată și abstractă cândva (înainte de 1989), complexitatea publică este acum plasată sub privirile, adesea neliniștite, nemulțumite ale cetățeanului. Oare odată cu „dezmembrarea” administrației centrale dispare și noțiunea de interes general? Această teamă poate să traducă fie o oarecare nostalgie a administrației, fie constatarea că cetățeanul căruia i se propune să comunice mai bine cu serviciul „său” public, înțelege că acesta răspunde obiectivelor de simplificare, de polivalență, de eficacitate, calitate, apreciate local, și că nu trebuie să se mai supună unor reguli concepute pentru o funcționare centralizată a administrației, pentru logica închiderii.

Complexitatea relației cu cetățeanul „receptor”

În cadrul comunicării publice, cetățeanul este un interlocutor ambivalent – concomitent atașat față de sistemul public și critic față de el. Prin tradiție, el a respectat (sau a suportat) autoritatea instituțiilor publice. În același timp, el a protestat constant contra mesajelor confuze ale acestora, sau uneori față de atitudinea de indiferența față de el. Dacă, pe de o parte, cetățeanul critică birocrația, exprimarea plină de rutină, fără convingere a funcționarilor publici, el manifestă pe de altă parte, un puternic atașament față de serviciul public. În urma sondajelor de opinie efectuate în Franța, în ultimele decenii, doi francezi din trei se declară mulțumiți de serviciile care răspund nevoilor lor, precum și de relațiile cu agenții serviciilor publice, dar tot un francez din doi gândește că cetățenii nu au o imagine bună despre serviciul public. În România situația este asemănătoare, cu precizarea că, la noi, doi români din trei nu sunt mulțumiți de serviciile ce trebuie să acopere trebuințele lor.

În urma descentralizării administrației publice au avut loc și schimbări ale atitudinii față de cetățean. Astfel, statul a consimțit să coboare de pe soclu, să vorbească, să asculte, poate chiar și să dialogheze cu cei care până atunci „constituiau mai degrabă o mulțime nediferențiată de indivizi priviți prin lentilele monocrome ale ochelarilor fiecărei administrații” – după actele și situația lor, și etichetați instantaneu ca alegători, justițiari, contribuabili, rezidenți etc., ca supuși – cu sau fără drepturi, ca persoane care primesc alocație, ca beneficiari. După descentralizare, politica este ca cetățeanul să fie tratat drept clientul serviciului public, prin urmare să fie satisfăcut, să i se anticipeze așteptările, să fie sedus, deci să i se furnizeze sfaturi consumatoriste. Dar acest model al relației client –furnizor, aplicat în serviciul public (benefic într-un fel) își dovedește limitele.

Relația cu cetățeanul a serviciilor publice nu are, în nici un caz, simplitatea relației comerciale, sau claritatea relației contractuale. Să vedem de ce.

Pe de o parte, în această relație furnizorul nu este nici în concurență cu alți furnizori și nici nu este ales în mod liber de către client. Pe de altă parte, clientul (cetățeanul), în trecere obligată pe la furnizorul public, este în același timp contribuabil și alegător. Pentru mai multă claritate, Pierre Zémor face o paralelă cu întreprinderea privată, și atunci clientul public este într-un fel un client acționar sau un abonat care, contribuind mai mult sau mai puțin la cheltuielile structurilor, va achita costul unui serviciu printr-o eventuală completare a prețului. Ca alegător, beneficiarul serviciului public deține o parte din puterea de decizie care îi revine furnizorului, căci de la legislator, primar, prefect și subprefect și până la președinte –pe care el i-a ales – rezultă legitimitatea politicii și a deciziilor din serviciul public.

Jean Jacques Rousseau ne amintește că, prin contractul social, omul își află o a doua natură, devenind cetățean, membru al corpului politic. Din statutul de coparticipant la decizie provine ambivalența (poate chiar ambiguitatea) atașamentului față de sistemul public și atitudinea critică față de el. Din această (să-i spunem) empatie cu serviciul public, cetățeanul se așteaptă la o relație partenerială cu el, adică dorește să fie informat, ascultat, asociat, să fie luat în considerare. Cum remarcă filosoful menționat, criticile cetățeanului față de serviciul public au un caracter de familiaritate, în sensul că „cine iubește mult, pedepsește mult”; tendința sa critică se justifică prin speranța de a le vedea simplificate, modificate în bine[apud 23,p.77].

Cetățeanul nu poate fi beneficiarul serviciului public fără a renunța la rolul de decident, așa limitat, fără putere pe termen scurt, cum este. Cum spuneam relația dintre el și serviciile publice nu are simplitatea relației comerciale, și nici claritatea relației contractuale. Comunicarea realizată de către instituția publică presupune un schimb cu receptorul, care este, mai mult sau mai puțin, și emițător. Tocmai caracterul activ al receptorului „stabilește” comunicarea, iar pasivitatea dezvăluie ștergerea sau fascinația sa în fața autorității emițătorului public.

Pe de altă parte, din complexitatea evocată rezultă situații în care cetățeanul cere autorităților și serviciilor publice să acționeze, precum și proceduri care să răspundă cerințelor sale. Or, serviciul public oferit nu se poate compara cu descrierea unui produs într-un catalog sau cu expunerea lui într-o vitrină (așa cum putem să facem cu un produs alimentar de pildă). Cazul cel mai des prezentat, în care o administrație națională sau locală are o imagine bună, este cel în care tratarea cetățeanului este „personalizată”, serviciul fiind ajustat, aplicarea regulilor adaptată interlocutorului, procedurile îmbunătățite în toate detaliile lor.

Serviciul public este în această situație, într-o oarecare măsură co-produs (așa cum receptorul este co-constructor al textului, atunci când îl decodifică) cu solicitantul. Schimbul și comunicarea sunt părți ale serviciului public prestat. De asemenea, din studiile și sondajele făcute asupra așteptărilor față de serviciul public rezultă că, atunci când acesta este criticat fiindcă nu-i egalitar, critica se bazează pe insuficienta luare în seamă a situațiilor particulare, și a dificultăților pe care le au solicitanții (după nivelul de informare, după mediul socio-cultural, pregătirea lor educațională etc).

Importanța relației fondată pe codecizie și coproducție are drept urmare incapacitatea comunicării publice de a profita de principiile desprinse din punerea pe piața a produselor concurente, sau din marketing. Acestea se bazează – atunci când au în vedere modificarea ofertei, pe luarea în considerare a cererii, pe examinarea acesteia și pe studiul împărțirii între competitori. Or, în câmpul public, prin alegerile sale, cetățeanul este cel care determină natura ofertei, organizarea și responsabilitatea instituțiilor de resort, în orientările lor generale, determină interesul general de a oferi. Unii autori discută despre „un marketing al ofertei”, dar, fără să negăm legitimitatea utilității publice, comunicarea publică nu poate să denatureze arbitrajul, deja operat, asupra cererii. Ei nu-i rămâne decât să însoțească oferta publică – adică să se mulțumească să explice, să reamintească justificările civice, legale și instituționale. Ea trebuie să convingă în special în privința fundamentării politicilor și a deciziilor publice și, dacă este util pentru serviciile publice, să analizeze și satisfacerea cetățenilor, așteptările lor, dar studiile să aibă ca obiect, mai mult decât evaluarea politicilor publice, calitatea relației întreținute cu utilizatorii, pertinența informației care le e destinată. Unii autori avansează ideea unui „marketing al relației” (R. Laufer), idee pe care Pierre Zémor o găsește interesantă, ținând cont de puternica valoare adăugată de către relația însăși, în cadrul serviciului public.

1.2. Principii ale comunicării publice

Finalități ale comunicării publice și mijloace de comunicare

Trebuie să existe o concordanță (adecvare armonioasă) între funcțiile comunicării publice și mijloacele de comunicare folosite pentru a ajunge mesajul la cetățeni.

Entuziasmul „societății de comunicare” – cum o numesc numeroși autori, a făcut ca rolul comunicării – altfel modest – să fie hipertrofiat de anumite mijloace și modalități de informare (descrise în capitolul 1). Or, înainte de a aprecia eficacitatea promoțională a publicității sau impactul imaginilor și al mesajelor televizate, practicienii comunicării publice se întreabă asupra adecvării acestor mijloace la scopurile urmărite în numele utilității publice. A fortiori practicile comunicării publice nu se pot circumscrie definiției pe care o dau profesioniștii modalităților celor mai spectaculoase ale comunicării. În general, acestea răspund cu greu nevoilor de reamintire a interesului colectiv, de explicare a complexității, de ajustare a mesajelor la preocupările particulare ale cetățenilor și instituțiilor, răspund cu greu relației directe și interactive.

Pierre Zémor remarcă o eroare răspândită, aceea de a gândi că recursul publicității la afectivitatea cetățeanului, că senzațiile și sentimentele mobilizate de imaginea oferită de micul ecran se pot substitui în vreun fel relației directe (a se vedea diferențele dintre caracteristicile comunicării directe și cele ale comunicării colective precizate la pag. 115-120 și 157-170). Absența retroacțiunii, a feedback-ului – alta decât analiza întârziată a deciziilor de cumpărare, este determinantă. Absența influenței imediate a receptorului asupra mesajului limitează modalitățile de comunicare la tratarea utilă dar reducționistă a informației de masă[43,p.112].

Funcțiile comunicării publice într-o democrație sunt cele informative, formative (a opiniilor, comportamentelor), de respectare a dezbaterii în contradictoriu și atente la judecata colectivului. Or, excesul de virtuți sau vicii atribuite formelor publicitare sau mediatice ale comunicării face să se piardă din vedere aceste funcții. În plus, mass-media este prea adesea doar mesaj: „Mesajul (vorba, judecata) și media (vorba articulată) erau intim împletite în „logosul” democrației grecești. Astăzi mass-media tind să ne vorbească despre ele însele (…). Autenticitatea și transparența datorate cetățenilor, suferă din această cauză”[29.p.150].

În concluzie, alegerea mass-media și, în afara lor, a căilor, demersurilor și suporturilor proprii comunicării publice se dovedește esențială pentru legitimitatea publică.

Clarificarea registrelor de comunicare

În acest context, clarificarea registrelor de comunicare este primul principiu de care trebuie să ținem cont atunci când ne alegem mijloacele de comunicare. Ele se aplică la trei tipuri diferite de comunicare:

– de informare și de explicare, inerentă legitimității mesajului public, fie că e vorba de informații privind funcționarea practică a instituțiilor, de informații pe care serviciile publice sunt datoare să le furnizeze cetățenilor, fie că e vorba de „reguli ale jocului” civic, care trebuie reamintite în permanență;

– de promovare sau de valorizare atât a instituțiilor publice și a serviciilor pe care le oferă publicului, cât și a temelor sau recomandărilor care dezvăluie ceea ce s-a convenit să fie considerate mari cauze sociale;

– de discutare sau de propunere spre dezbatere a proiectelor de schimbare instituțională, de alegere a ofertelor politice.

Având legitimitate diferită, fie de serviciu public, fie politică, aceste tipuri se bazează pe grade aproximativ descrescătoare ale consensului social – însă, nu trebuie să le amestecăm. De pildă, nu trebuie să se permită ca o cauză umanitară, cu un foarte larg ecou în rândul populației, să fie acaparată și folosită de către un emițător cu un interes anumit și o intenție politică partizană.

Respectarea unei frontiere între cele două forme de comunicare nu este scutită de dificultăți practice. Două dintre probleme sunt gestiunea tehnocratică și devierea politicianistă. Este legitim ca politicul să guverneze serviciul public, însă preocupările personale și partizane, ce au ca scop de fapt cucerirea puterii, sau modificarea regulilor de exercitare a puterii, nu trebuie să se suprapună peste conduita instituțională și cotidiană a serviciului public ale cărui reguli sunt fixate și au o anumită stabilitate. Dreptul public distinge decizia de natură politică (voința legislatorului sau a guvernului, deliberarea de către un consiliu local, hotărârea unui primar etc.) de cea cu caracter de aplicare în cadru legal și reglementar, cu respectarea procedurilor.

Comunicarea politică are un loc aparte în comunicarea publică. În practică, responsabilitățile comunicării instituționale ale serviciilor publice, pe de o parte și, pe de altă parte, cele ale comunicării responsabililor politici și ale aleșilor, sunt aproximativ identificate pe ministere și, progresiv, pe colectivități locale și exercitate în general de către cabinetele lor. Un criteriu pertinent de trasare a unei granițe între cele două tipuri de comunicare este cel al termenului lung sau scurt.

Tratarea situațiilor de criză, a actualității revine „oamenilor politici”, fiindcă ne aflăm în zonele de incertitudine ale deciziei publice. Tot termenului scurt (comunicării politice) aparțin anunțarea soluțiilor sau a reformelor, chiar dacă aplicarea lor în practică ia timp. În schimb relația cu publicul solicită o organizare și animare – ce se face pe termen lung.

3. Condițiile comunicării publice

Din moment ce-și datorează legitimitatea receptorului, putem afirma că acest tip de comunicare este o comunicare adevărată din două motive: pe de o parte, pentru că este practicată în ambele sensuri cu cetățeanul activ (cel care votează), iar pe de altă parte, că este autentică. Satisfacerea acestor două condiții se bazează pe existența unor bune relații între instituțiile publice și utilizatorii lor. Afirmându-și cu claritate identitatea, aceștia își asumă împreună responsabilitatea calității relației.

Factorilor de decizie publică le revine inițiativa informării și ei trebuie să facă astfel încât comunicarea să jaloneze procesul decizional.

Stabilirea relației depinde, de asemenea, de luarea în seamă a interlocutorilor serviciilor publice; mai exact de primirea lor, de ascultarea problemelor efective pe care le ridică aceștia, de tratarea lor diferențiată sau „segmentată”, de facilitarea schimbului, de acceptarea discuției etc.

O dată stabilite condițiile comunicării între agentul serviciului public sau emițătorul instituțional și cetățean, limbajul sau codul mesajului, ca și conținutul trebuie adaptate, procedurile pot fi simplificate, prezentarea poate fi limitată la cazul tratat, iar dreptul la cuvânt pot să-l aibă și specialiștii și actorii ce dețin puterea de decizie.

Aceste condiții practice de acces la informație răspund exigenței de transparență a actelor publice. Nu numai că datele publice trebuie puse la dispoziția cetățeanului, dar deciziile trebuie motivate, iar cetățenii consultați asupra tuturor proiectelor.

Potrivit Legii transparenței, cetățenii și organizațiile constituite de aceștia își pot exprima opiniile și interesele în legătură cu elaborarea de acte normative și în legătură cu luarea unor decizii administrative.

Instrumentele pe care le au la îndemână sunt consultarea lor de către autoritățile publice în legătură cu proiectele de acte normative și participarea la ședințele publice ale respectivelor autorități.

Autoritățile publice a căror activitate cade sub incidența acestei legi adoptă sau redactează în mod constant, acte normative și iau decizii care influențează viața sau activitatea oamenilor.

Un act normativ este un act cu aplicabilitate generală, adoptat de o autoritate publică. Actele normative pot fi adoptate de către Parlament sau de organe ale administrației publice (guvern, ministere, organe ale administrației publice centrale și locale). Proiectele de acte normative pot fi clasificate în proiecte elaborate în cadrul unor organe ale administrației publice și proiecte elaborate în afara administrației[39,p.301].

Toate actele adoptate de autorități administrative – cu excepțiile prevăzute de lege – intră sub incidența Legii transparenței. Proiectele de lege sunt și ele redactate de organe ale administrației publice (de regulă ministere) înainte de a fi supuse aprobării Guvernului și înaintate în Parlament. Lipsa transparenței în luarea deciziilor, alături de alte carențe ale activității de reglementare, conduce la încrederea scăzută a societății în forța și importanța actelor normative.

Altfel formulat, aplicarea reală a principiului transparenței poate duce la o mai mare încredere în legi și reglementări. Dacă ar exista relații de cooperare între guvern și cetățeni, o consultare a acestora ar crește gradul de respectare a legii și încrederea în ea. Or, în România absența consultărilor face ca normele să fie frecvent modificate sau înlocuite, lucru ce determină o accentuată instabilitate legislativă și nu oferă siguranța necesară cadrului legal ce există la noi în țară.

Actele normative pot reglementa situații noi sau pot fi acte de modificare, completare sau înlocuire ale unora deja existente. Potrivit legii, cetățenii trebuie consultați, asupra tuturor proiectelor de acte normative emise și redactate de autorități publice, cu câteva excepții. Atunci când se impune adoptarea unor soluții imediate, pentru evitarea unei grave atingeri aduse interesului public, este prevăzută posibilitatea de a adopta acte normative fără a urma un proces consultativ – de pildă, în caz de inundații Guvernul poate emite hotărâri care să limiteze efectele dezastrului. Această reglementare este utilă, după cum se observă, doar în situații de criză.

Legea transparenței precizează că opiniile exprimate de cetățeni sau organizații în timpul consultărilor au doar valoare de recomandare. Decizia rămâne la latitudinea autorității publice. Actul normativ va fi trimis, după consultări, spre analiză și avizare, potrivit procedurii legale privind elaborarea actelor normative. Totuși actul trebuie să includă modificările redactate pe baza opiniilor cetățenilor exprimate în procesul de consultare. În acest sens, autoritățile publice sunt obligate de lege să precizeze în raportul anual privind transparența decizională, numărul de recomandări incluse în proiectele de acte normative.

Ședințele publice la care se referă Legea transparenței sunt, în fapt, toate ședințele care sunt necesare pentru desfășurarea activității autorității publice respective (excepțiile sunt reglementate de lege în mod expres).

Pentru a influența decizii sau acte normative, persoanele pot participa, fie individual, în calitatea lor de cetățeni, fie organizați în ceea ce legea numește asociații legal constituite.

Mecanismele acestei legi nu pot fi folosite în mod direct de către societățile comerciale, organizațiile cooperatiste, asociațiile agricole, partidele politice. Ele pot să intervină fie prin intermediul unor persoane (persoane cu funcții de conducere, membrii, proprietari), fie prin intermediul unor organizații neguvernamentale create pentru a le reprezenta interesele.

Modalități de participare a cetățeanului la procesul de elaborare a actelor normative

a. comentarii în scris

În lucrarea „Comunicarea în administrația publică” sunt menționate următoarele surse de informare pentru cetățeni, cu privire la actele normative supuse consultărilor[39, p.304]:

anunț pe pagina de Internet a instituției publice;

anunț afișat într-un spațiu accesibil publicului din sediul instituției;

mass-media, dacă aceasta preia anunțul trimis de instituția respectivă.

Atât Legea transparenței nr. 52/2003, cât și Legea accesului la informațiile de interes public (Legea nr. 544/2001) impun existența unui site de web al instituției, care să fie actualizat periodic. De asemenea, difuzarea către mass-media a anunțului este obligatorie. Depinde de instituția respectivă către ce mijloace de informare în masă direcționează anunțul, precum și de organele mass-media în ce măsură sunt interesate să-l publice.

Anunțul va cuprinde:

nota de fundamentare a proiectului, expunerea de motive sau referatul de aprobare;

textul complet al proiectului de act normativ;

termenul de trimitere a comentariilor (cel puțin 10 zile)

modul în care cei interesați pot trimite în scris comentariile.

Repetăm că numai cetățenii și organizațiile neguvernamentale pot fi consultați. Potrivit legii, participarea la elaborarea de acte normative se poate face în procesul de redactare a unui proiect de act normativ, anterior supunerii spre analiză și avizare autorității publice care l-a elaborat. Cetățenii au la dispoziție un timp limitat, stabilit de autoritatea publică și făcut public în anunțul inițial. Acest termen nu poate fi mai scurt de zece zile de la data publicării anunțului.

b. Organizarea de dezbateri publice

O altă modalitate de consultare, pe lângă comunicarea de comentarii în scris, o reprezintă organizarea de dezbateri publice. Ele pot fi solicitate în scris de către o asociație, legal constituită, sau de o altă autoritate publică, iar autoritatea publică ce inițiază proiectul de act normativ este obligată să le organizeze. Dezbaterile publice vor avea loc în termen de cel mult zece zile de la publicarea anunțului privind organizarea lor. Legea nu prevede nici o modalitate de organizare și structurare a acestor dezbateri publice.

Termenul de dezbatere publică desemnează o întâlnire publică în care se oferă o oportunitate formală (cadrul) pentru schimbul de informații. De pildă, dezbaterile publice oferă posibilitatea pentru un schimb de informații pe tema bugetelor planificate ale primăriei.

c. Organizarea de audieri publice

Audierile publice sunt de obicei mult mai formale decât întâlnirile publice. O audiere publică este caracterizată prin ascultarea atentă de către oficiali a comentariilor cetățenilor. În cadrul acesteia, reprezentanții administrației ascultă și nu oferă răspunsuri, ea nu are caracter interactiv (precum întâlnirea publică).

Formatul de audiere ajută:

la asigurarea că procesul va rămâne apolitic;

personalitățile nu devin un factor de concentrare a atenției;

oficialii guvernamentali devin defensivi;

nu doar una sau două din temele de discuție ocupă timpul alocat.

După ce toți cetățenii care au dorit să vorbească au făcut acest lucru (sau după ce timpul pentru comentarii publice a expirat), oficialii mulțumesc cetățenilor pentru participare și de obicei, în acest moment audierea se încheie. După aceasta urmează redactarea unui raport cu rezultatele audierii în legătură cu o anumită temă supusă atenției factorilor de decizie în materie de politici publice, și publicarea acestuia.

În urma acestor eforturi, părțile implicate se așteaptă ca factorii de decizie să ia în considerație propunerile făcute, atunci când elaborează proiecte legislative.

Alte tehnici de consultare ce pot fi solicitate de către cetățeni, deși nu sunt expres prevăzute în lege sunt:

consultarea electronică, sub forma unui forum electronic;

întâlniri în comunitate, organizate de autoritatea publică locală într-un loc public, în apropierea comunității care va fi afectată de actul normativ respectiv, și nu la sediul autorității.

d. Participarea la ședințe publice

Autoritatea publică este obligată să facă public anunțul cu privire la ședință cu cel puțin trei zile înainte de desfășurarea acesteia. Anunțul poate fi făcut public prin:

afișare la sediul autorității publice;

inserare în site-ul de web;

comunicare către mass-media;

El va conține data, ora și locul de desfășurare, precum și ordinea de zi.

Legea prevede că anunțul trebuie adus la cunoștință cetățenilor și asociațiilor, legal constituite, care au prezentat anterior, și în scris, sugestii și propuneri vis-a-vis de subiectele de pe ordinea de zi a respectivei ședințe. Aceasta presupune că persoana responsabilă cu trimiterea anunțului va verifica, înainte de fiecare ședință publică ordinea de zi și registrul în care s-au înscris petițiile cetățenilor, lista celor care au depus comentarii scrise asupra proiectelor de acte normative ce vor fi dezbătute, și eventual, lista participanților la dezbaterile asupra acelor acte, pentru a realiza o listă suplimentară de distribuție a anunțului.

Mass-media are acces preferențial la ședință, trecând peste ordinea de precădere.

2.3 Formele comunicării publice

Comunicarea publică îmbracă, în practică, forme diferite, legate de țelurile, funcțiile pe care și le precizează, deoarece acestea implică în anumite grade nevoia de comunicare. Unele din aceste misiuni au ca obiect informarea.

Putem evidenția cinci categorii de forme ale comunicării publice – pornind de la felul în care ele răspund obligației pe care o au instituțiile publice, și anume:

I de a pune informația la dispoziția publicului;

II de a stabili relații și de a dialoga pentru a îndeplini rolul ce revine puterilor publice, de a oferi cu precizie serviciul așteptat;

III de a prezenta și de a promova fiecare din serviciile oferite de către administrație colectivităților teritoriale și așezămintelor publice;

IV de a duce campanii, chiar activități de informare în sprijinul interesului general

V de a face cunoscute instituțiile atât prin modul în care se realizează comunicarea internă, cât și cea externă (comunicarea instituțională sau globală, ce dă seama de ansamblul activităților sale).

De asemenea, Pierre Zémor adaugă acestor cinci registre pe cel al comunicării dezbaterilor publice care însoțesc luările de decizie, sau pe cel care decurge din practica politică.

Pierre Zémor, Comunicarea publică, pag. 83

I. Punerea la dispoziție a datelor publice

Încă din antichitate, fiecare putere publică civilizată acumulează date pe măsura construcției identității și a dezvoltării sale: cadastru, stare civilă, cartografii, recensăminte, tratate, indicii asupra situației militare, economice și sociale, decizii publice etc.

Serviciului public îi revine obligația de a face cunoscute aceste informații, de a furniza în permanență date cu privire la cadrul legal și procedurile, regulile „jocului” social, de a da seamă de actele de utilitate publică.

1. Obligația de a comunica și difuzarea informației.

Lăsând la o parte lecturarea legii de la tribună sau funcția pe care o are polițistul, primarul comunei de „a aduce la cunoștința populației”, afișajul sau afișarea – a contribuit la cunoașterea regulilor stabilite de către puterile publice.

Misiunea de a informa despre actele guvernului și ale administrației, ca și despre dezbaterile Parlamentului este încredințată Monitorului Oficial. Acesta aduce la cunoștința publicului, și chiar a serviciilor publice, datele oficiale (legi, decrete, precizate prin circulare sau hotărâri anuale, cât și transcrierile dezbaterilor parlamentare).

Punerea pe site a informațiilor cuprinse în Monitorul Oficial (Eurolex-ul) constituie începutul obligației administrației publice de a comunica. La acestea se adaugă buletinele oficiale ale ministerelor, precum direcția generală a impozitelor, ca să luăm un exemplu util tuturor celor care plătesc impozite. Aceste buletine au, mai tot timpul, o parte externă și o alta internă.

Putem cita și alte diferite buletine cu anunțuri legale, civile, comerciale, ale piețelor publice, ca și culegerile de acte administrative difuzate de către fiecare prefectură.

Pentru a completa această schiță a „dreptului la informare”, trebuie evocată publicitatea informațiilor colectivităților teritoriale, de la registrele deliberărilor consiliilor municipale, generale, la difuzarea numeroaselor hotărâri ale președinților executivelor locale. La nivel local putem afla virtuțiile afișării deciziilor publice, ca și date despre opozabilitatea cetățenilor. Decizia unui primar de a acorda aviz de construcție trebuie să fie afișată nu numai la primărie, ci și în localitate, în condițiile în care se precizează și termenul în care un terț poate face recurs. În același fel se procedează cu orice anunț despre proiecte de lucrări, despre o anchetă publică etc., cu toate textele care implică afișarea și publicarea în presă.

Aceste obligații privind publicarea au fost întărite și precizate prin Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public, precum și prin Legea nr. 52/2003 cu privire la transparența decizională în administrația publică, despre care am vorbit anterior.

Alte date sunt adunate pentru a permite fiecărui cetățean cunoașterea regulilor și a aplicării lor, de exemplu a celor din jurisprudență, îndeobște cele din jurisdicțiile supreme (Consiliu de Stat și Curtea de Casație) și a celor ale instanțelor europene sau internaționale.

De asemenea, publicațiile așezămintelor publice specializate, în măsura în care tratează date publice, asigură o difuzare mai apropiată de locurile de elaborare a informației. Avem în vedere Institutul Național de Statistică, Institutul Geografic Național, Centrul român de educare din domeniul sănătății, bibliotecile naționale etc. Precizăm că, dincolo de furnizarea informațiilor de bază este utilă documentarea cu analize, monografii, bilanțuri. Toate acestea constituie o masă considerabilă de informații destinate publicului. Ținând cont de volumul și de tehnicitatea lor, ele sunt puse la dispoziția cetățenilor, ca să fie cât mai utile, sub formă de informații practice, limitate la întrebuințările cele mai frecvente de către gospodării și întreprinderi.

Informațiile despre procedurile și formalitățile administrative au rolul să ușureze exercitarea drepturilor și îndatoririlor de către persoanele fizice și de către persoanele morale. De exemplu, informații cu privire la cum poate un particular/cetățean să declare o naștere, să obțină un pașaport, un certificat de înmatriculare, să-și completeze declarația de impozit, să facă să-i fie rambursate dările, să capete un ajutor pentru întreținere, să se înscrie ca șomer, să beneficieze de tarife reduse pe transportul în comun, să trimită un colet poștal, să declare domiciliul, să obțină un ajutor judiciar, să facă o plângere că este victima unui furt sau să deplângă poluarea mediului înconjurător. Cum să creeze o întreprindere meșteșugărească, să declare salariile și cotizațiile sociale, să cunoască pragurile de activitate ale căror depășiri modifică obligațiile fiscale, sociale ale micilor întreprinderi, cum să transforme un garaj în atelier, să beneficieze de completarea formării profesionale, să obțină un ajutor pentru a putea desfășura o activitate în afara regiunii bucureștene, să participe la o vânzare – cumpărare, cum să constituie o asociație, să ceară o subvenție sau să facă o donație – toate acestea sunt întrebări de interes public, în sensul în care îl ajută pe cetățean.

Am putea multiplica exemplele care se regăsesc în activitatea publică sau/și colectivă. În fiecare caz, cel puțin o instituție publică (un serviciu al Ministerului culturii, un serviciu municipal, un centru de colectare a impozitelor, un ghișeu SNCFR, un birou poștal, o casă de asigurări sociale, un comisariat de poliție, o cameră de comerț și industrie, de agricultură, o asociație etc.) dispune de datele publice care îi permit să răspundă acestor cereri practice și pe care se străduiește să le facă (re)cunoscute pe de o parte, iar pe de altă parte, să faciliteze accesul la ele.

În Franța, tocmai în încercarea de a căuta un răspuns la aceste întrebări diverse au luat ființă (în 1959) Centrele interministeriale de informații administrative (CIRA), în număr de două, cu misiunea de a informa publicul. Oamenii pot forma un singur număr de telefon indiferent de natura informației cerute. Există în acest demers avantajul, considerabil pentru cetățean, al comasării ofertei de date publice, ca și al facilitării accesului la ele. Și în România s-au înființat astfel de structuri interministeriale care să contribuie la informarea corectă a cetățenilor (de exemplu, în cadrul Ministerul Administrației Publice a fost creată o structură interministerială, la nivel politic, responsabilă cu elaborarea propunerilor de reformă în administrația publică).

Tot în Franța există numere de apel („telefoanele verzi” gratuite și „telefoanele azur” la prețul unei convorbiri locale) oferite de către serviciile publice, sau numerele oferite cu ocazia unor campanii de informare sau a unor evenimente deosebite. Acestea din urmă sunt practicate și în România, de pildă campania împotriva violenței în familie, sau pentru prevenirea (depistarea) cancerului la sân, sau actuala campanie pentru împădurire, protecția mediului, prevenirea inundațiilor.

În sfârșit, nu numai că datele publice sunt oferite cetățeanului, dar instituțiile publice trebuie să dea socoteală de activitățile desfășurate în numele interesului general.

Mijloace de comunicare folosite pentru punerea la dispoziție a datelor publice cetățenilor

Relațiile cu presa

Agențiile de știri, presa scrisă, posturile de radio și televiziune funcționează ca niște „amplificatoare” ale informației. După cum știm cu toții, numărul de persoane la care ajunge un mesaj transmis prin mass-media este de regulă mult mai mare decât limita maximă de receptori la care poate ajunge organizația prin eforturi proprii. Ținând cont de faptul că prima trăsătură a comunicării publice este aceea de a servi interesul colectiv (de unde dimensiunea juridică și etică a ei), alegerea mijloacelor de comunicare adecvate este – după cum am precizat deja – unul din principiile de bază, și în același timp o problemă pentru aceasta. De aceea, vom descrie, pe scurt, câteva instrumente de creare și menținere a relației cu mass-media.

Presa este foarte importantă pentru orice instituție din administrație, pentru că știrile difuzate de către mass-media sunt percepute de public ca mult mai obiective decât informațiile emise direct de către o organizație. De asemenea, mulți jurnaliști sunt lideri de opinie. Câștigarea sprijinului acestora pentru o cauză înseamnă influențarea altor sute, mii de oameni.

Pentru a crea și menține o relație eficientă cu mass-media, atât experții în comunicare și relații publice angajați de instituțiile administrative, cât și jurnaliștii, trebuie să recunoască faptul că fiecare „parte” are interese și priorități proprii; ei trebuie să se respecte reciproc și să cunoască, pe cât posibil, mecanismele de funcționare a organizației celuilalt, pentru a evita neînțelegerile personale, sau de ordin tehnic.

Pentru a crea o relație bună cu ziariștii ne putem folosi de următoarele instrumente:

baza de date;

monitorizarea presei;

comunicatul de presă;

conferința de presă;

briefingul.

a. Crearea și menținerea unei baze de date cu jurnaliștii

Baza de date este un catalog care conține informații despre organizațiile de presă (agenții, ziare, televiziuni, radiouri naționale și locale) și nume de reporteri, editori și producători interesați de instituția dumneavoastră și de activitățile acesteia.

Surse pentru baza de date: casetele redacționale ale ziarelor, cataloage, convorbiri telefonice, întâlniri, relații personale. Atunci când citiți presa sau ascultați/vizionați emisiuni radio/TV notați numele reporterilor care se ocupă de domeniul administrației publice (cu tot ce presupune aceasta) și adăugați-l la lista de presă.

Informații care trebuie incluse în baza de date: numele organizației mass-media, numele directorului/redactorului șef/ editorului, numele reporterilor specializați în domeniul de activitate al instituției dumneavoastră, numerele de telefon, fax, adresa e-mail, pagina de web. Dacă există un program informatic specializat în crearea bazelor de date, este foarte util să includeți în cadrul lui: periodicitatea publicațiilor, numele și telefoanele fotoreporterilor, chiar orientarea politică a unor publicații sau programe, datele limită până la care trebuie predate materialele.

Cine sunt oamenii cu care puteți lua legătura?

Înainte de a prezenta în orice formă un eveniment unui jurnalist, în literatura de specialitate[13,p.19]se recomandă să răspundeți la trei întrebări esențiale:

1. în ce constă noutatea acestui eveniment?

2. de ce este semnificativ pentru jurnalist?

3. cum poate fi verificată independent informația pe care o oferiți?

Trebuie să ținem cont de faptul că obligația jurnaliștilor este aceea de a fi neutri și obiectivi.

Alte întrebări – menționate în literatura de specialitate – la care trebuie să răspundeți înainte de a intra în interacțiune cu presa sunt:

– Cine decide despre ce se va scrie în ziar/ ce subiecte vor intra în jurnalul de actualități?

– La ce oră/ în ce zi/ săptămână se iau decizii asupra subiectelor?

– Există un reporter specializat în domeniul administrației publice?

– Cu cât timp înainte de publicare/difuzare trebuie contactată o organizație mass-media?

– Care sunt termenele limită ale jurnaliștilor?

b. Monitorizarea presei – se referă la identificarea articolului, a publicației și a autorului. După aceea se fac fotocopii pentru a le folosi în materialele promoționale pe care le producem ulterior.

De asemenea, este indicat să aveți tot timpul la îndemână un set standard de materiale (numite de obicei „mapa de presă”) care pot fi trimise reporterilor. Mapa de presă trebuie să conțină:

informațiile esențiale despre instituția dumneavoastră și despre misiunea ei;

listă de persoane care pot fi citate și ariile lor de expertiză; numele și funcția persoanei de contact, adresa, numerele de telefon și fax unde poate fi găsită.

copii după articolele pozitive apărute deja în presă, ca și după editorialele favorabile în aria dumneavoastră de activitate;

rapoarte și cercetări relevante și recente;

pliante, broșuri, buletine informative, fotografii;

comunicate de presă ale respectivei organizații.

c. comunicatul de presă

Comunicatul de presă este un text scris care conține informații de interes public, transmis oficial de către o instituție/ o persoană către mass-media în scopul publicării/ difuzării. Pentru organizația care îl formulează, un comunicat de presă poate fi o operațiune frecventă sau una total ieșită din comun, pentru angajații redacțiilor de știri însă, zecile de comunicate de presă ce sosesc zilnic fac parte din peisajul obișnuit.

Prin urmare, înainte de a porni la redactarea textului trebuie să ținem seama și de ceea ce mass-media înțelege prin eveniment de interes, care sunt caracteristicile acestuia:

este de actualitate imediată;

acțiunea are loc într-un spațiu apropiat de publicul care receptează informația;

prezintă interes uman (poate declanșa interesul publicului pentru persoanele implicate, mai ales prin activarea emoțiilor

implică surse credibile de informație, iar informația poate fi verificată din surse independente;

are legătură cu prioritățile comunității;

este conflictual.

Luând în considerare toate aceste elemente și având grijă ca logica jurnalistică (adesea diferită de cea instituțională) să nu deservească interesul colectiv pe care îl slujește administrația publică, puteți să vă angajați în efortul presupus de redactarea și difuzarea unui comunicat de presă. Este nevoie să vă alocați cel puțin o zi pentru organizarea informației (excepție fac doar situațiile de criză care cer reacții rapide), pentru obținerea consensului tuturor părerilor îndreptățite să aibă un vot asupra textului. De asemenea, trebuie să țineți cont de faptul că difuzarea comunicatului este, și ea, o operațiune care cere cel puțin câteva ore.

Comunicatul de presă trebuie să ofere ziaristului (care îl va prelucra) răspunsul la următoarele întrebări (ce determină decizia lui de a relata sau nu informația respectivă:

cine face? (ex. Organizația „Salvați Copiii”)

ce face? (ex. lansează o campanie în sprijinul copiilor săraci, din mediul rural, pentru ca aceștia să poată merge la școală)

unde face? (în toată țara)

când face? ( de la 1 iunie până la 1 septembrie)

cum face? (strânge donații de la companii private, instituții, persoane, punând la dispoziția acestora un nume de cont, un număr de telefon gratuit, apelabil la orice oră)

de ce face? (pentru că în România riscul de abandon școlar din cauza sărăciei –lipsa banilor pentru rechizite și haine – este mai mare decât în Europa Centrală).

Cum scriem un comunicat de presă

Atunci când scrieți un comunicat de presă, primul paragraf trebuie să conțină faptele cele mai importante ale relatării dumneavoastră. Nu încercați să creați introduceri sofisticate. Paragrafele următoare trebuie să răspundă la întrebări esențiale (cine, ce, când, unde, cum, de ce) oferind informații suplimentare, statistici etc. care susțin informațiile prezentate în primul paragraf. Blocurile de text nu trebuie să fie mai lungi de cinci-șase rânduri, pentru ca reporterul să poată citi ușor comunicatul. Este recomandabil să scrieți textul la două rânduri și cu o margine suficientă pentru eventualele adăugiri sau notițe pe care le va face reporterul.

Numai în cazuri excepționale comunicatul de presă depășește o pagină. Acesta nu trebuie să conțină toate informațiile de care dispuneți. Ele pot fi obținute de la jurnaliști de la persoana de contact – al cărei nume și funcție trebuie menționate vizibil în comunicatul de presă, alături de numărul de telefon. În redactarea textului trebuie să folosiți cuvinte simple, fraze scurte și clare (pentru a nu se ajunge la entropie semantică, vezi pag. 24), cât mai multe verbe la diateza activă. Încercați să transformați cifrele în imagini concrete.

Difuzarea comunicatului de presă

Cea mai uzuală modalitate de transmitere a comunicatului de presă este faxul (pot fi folosite și poșta, dacă includeți fotografii, cu precizarea faptului că riscați să ajungă informația târziu, și poșta electronică). Trebuie să trimiteți comunicatul persoanelor potrivite din baza dumneavoastră de date cu jurnaliști, precizând pe comunicat sau pe o pagină însoțitoare numele acesteia, publicația și secția/departamentul la care lucrează. Întotdeauna reveniți cu un telefon pentru a vă asigura că textul a fost primit de persoana căreia îi era destinat și pentru a oferi informații suplimentare despre evenimentul descris în comunicat. Dacă sunteți presat de timp, este bine să trimiteți comunicatul de presă în primul rând la agențiile de presă (acestea acționează mult mai rapid și transmit de regulă fluxuri informative orare, care sunt preluate de majoritatea publicațiilor și posturilor de radio și televiziune).

d. conferința de presă

Aceasta este un instrument de comunicare directă cu presa a unei organizații sau persoane. Aparent extrem de avantajoasă și ușor de organizat, conferința de presă oferă ocazia unui dialog cu reprezentanții presei și a transmiterii informației în forma pe care o dorește emițătorul.

Informația care face obiectul unei conferințe de presă trebuie să fie cea mai nouă și mai importantă la momentul respectiv. Astfel, pentru a hotărî dacă este sau nu cazul să organizați o conferință de presă, este indicat să răspundeți, în prealabil, la următoarele întrebări:

care este importanța activităților instituției pentru un segment relevant din populație/comunitate?

care este evenimentul despre care se vorbește?

subiectul și instituția prezintă interes pentru presă?

Cu privire la prima dintre întrebările menționate, în calitate de organizator al conferinței de presă, se recomandă să țineți cont de faptul că un eveniment are importanță pentru publicul țintă dacă răspunde la nevoile sale imediate (în general sunt vizate nevoile de la baza piramidei lui Maslow), dacă oferă soluții pentru aceste probleme:

– asigurarea necesarului pentru satisfacerea nevoilor sale imediate: hrană, adăpost, supraviețuire;

– asigurarea confortului psihic, confirmarea propriilor adevăruri, certitudini;

– scăderea gradului de nesiguranță pe care îl presupune orice plan de viitor.

În mare măsură, aceleași criterii stau la baza „agendei” presei, care, din motive economice, respectă opțiunile amintite mai sus. Lor li se adaugă și alte caracteristici (menționate deja în cadrul comunicatului de presă) care determină selectarea unei informații pentru a fi difuzată publicului. În acest context, evenimentul care generează conferința de presă trebuie să respecte cel puțin parțial criteriile amintite pentru a intra pe agenda presei.

Un alt element important este dimensiunea publicului țintă. Trebuie evaluat impactul activității instituției dumneavoastră asupra unui public țintă imediat (numit nucleu în literatura de specialitate)[13,p.26] dar și asupra unui public țintă asociat (numit halou), pe care infor-mația transmisă de presă îl va afecta în viitor direct sau indirect. În general, dacă populația pe care o vizează efortul dumneavoastră de comunicare este restrânsă la nivelul unei vecinătăți sau localități, atunci pentru plasarea mesajului e indicat să utilizați exclusiv presa locală.

Momentul ales pentru desfășurarea conferinței de presă trebuie să respectă rutinele de lucru ale interlocutorilor, mai precis faptul că edițiile ziarelor se închid de obicei la ora 18.00, sau că redacțiile de știri trebuie să aibă gata buletinele informative de seară în jurul orei 17.00.

De aceea, conferința de presă se plasează de obicei în timpul zilei, în intervalul orar 10.00-14.00, în zilele de marți, miercuri și joi. Aceste intervale permit prelucrarea prin mijloace specifice a informațiilor primite de jurnaliști și atragerea unui nivel mai mare de atenție din partea publicului.

Spațiul adecvat conferinței poate fi:

– sediul organizației;

– orice altă locație care slujește scopurilor de comunicare urmărite de emițător.

Indiferent de așezarea efectivă, conferința de presă are nevoie de:

– un spațiu luminos, preferabil cu lumină naturală;

– aerisit, răcoros vara și călduros iarna;

– accesibil indiferent de mijloacele de transport alese de participanți pentru a se deplasa;

– cunoscut, situat pe cât posibil în zone centrale ale localității;

– care permite accesul comod pentru un număr de invitați cu 10-15% mai mare decât participanții aflați pe lista de invitați;

– asigură un nivel de sonorizare corespunzător: stație de amplificare, o acustică bună, microfoane;

– asigură echipamentul necesar: prize, prelungitoare, retroproiector, video, televizor (în funcție de felul în care vă propuneți să prezentați mesajul).

În paralel cu detaliile legate de loc și spațiu (contextul comunicării), trebuie să stabiliți cine este persoana care va purta dialogul cu presa. Cele două variante clasice menționate în literatura de specialitate sunt:

– instituția are un purtător de cuvânt care îndeplinește funcția de a asigura relația cu presa și el este cel care va iniția și susține interacțiunea cu reprezentanții presei;

– instituția administrativă desemnează un reprezentant, de obicei de la nivelul conducerii, care va purta dialogul cu participanții.

Stabilirea vorbitorilor din partea organizației respective este importantă pentru reușita efortului de comunicare, pentru că permite controlarea situațiilor neașteptate care pot interveni în timpul conferinței (de pildă, jurnaliștii sunt interesați de latura conflictuală a fiecărei informații pe care o primesc și adeseori forțează obținerea unor răspunsuri care „ar vinde mai bine” produsul jurnalistic). Se recomandă ca vorbitorul să cunoască foarte bine:

instituția;

evenimentul despre care vorbește;

modul de funcționare internă a organizației,

scopurile organizării conferinței de presă.

Jurnaliștii pe care îi invităm la conferința de presă vor fi selectați după următoarele criterii:

reprezentativitate: sunt acreditați de o instituție de presă care are audiență, tiraj și sistem de difuzare adecvat cerințelor noastre;

specializare: sunt cunoscuți în mediul jurnalistic pentru preocuparea constantă față de anumite subiecte, printre care se află și cel propus de organizatori;

istoric de relaționare: jurnalistul respectiv a mai participat la conferințe de presă ale organizației respective, sau la evenimente similare ale altor organizații;

prezența în baza de date ale organizației;

prezența diverselor tipuri de media, în concordanță cu gradul de interes al subiectului abordat (presa locală și/sau națională; presa de specialitate și/sau presa de informare generală; presa scrisă și/sau cea audio-vizuală; agențiile de presă).

Fiecare participant la conferința de presă va primi dosarul de presă. Acesta conține următoarele elemente:

comunicatul de presă;

descrierea organizației/instituției;

extrase de presă referitoare la activitatea organizației, care pot fi însoțite și de fotografii;

blocnotes sau coli de hârtie pentru notițe.

Opțional, dosarul de presă mai cuprinde:

obiecte promoționale;

date statistice referitoare la activitatea instituției, grafice, scheme ilustrative, tabele;

biografii ale membrilor marcanți;

cărți de vizită;

discursul vorbitorului din partea organizației.

Dosarul de presă nu trebuie să depășească zece pagini dactilografiate. Materialele trebuie să se lege logic și să aibă continuitate; ele vor fi plasate în mape.

Etapele desfășurării unei conferințe de presă:

1. Primirea jurnaliștilor: probabil o veți face în calitate de coordonator de relații publice a respectivei instituții administrative. Această persoană trebuie să fie pregătită să răspundă unor întrebări preliminare, să aibă o prezență agreabilă și să cunoască exact „scenariul” desfășurării conferinței. Ea trebuie să-i conducă pe participanți spre locurile desemnate în acest sens. Un element de bază al comunicării în acest moment este interacțiunea personală, comunicarea directă (verbală și nonverbală).

2. Discursul reprezentantului instituției: purtătorul de cuvânt sau ofițerul de presă, dacă există, vor declara deschisă conferința și vor prezenta un discurs sau vor da cuvântul reprezentantului instituției care are această sarcină.

3. Jurnaliștii adresează întrebări și primesc răspunsuri: dialogul este coordonat de purtătorul de cuvânt sau de reprezentantul organizației. Principala îndatorire a lor este aceea de a menține discuția la subiectul abordat și pentru care a fost organizată conferința și, în același timp, de a respecta limitele de timp stabilite anterior pentru acest dialog (durata standard este de 30 de minute).

4. Închiderea conferinței presupune să mulțumiți jurnaliștilor pentru participare, să declarați închisă conferința de presă, și apoi să lansați invitația către un dialog informal, prilejuit de cafeaua, sucurile și prăjiturile ce nu ar trebui să lipsească de la conferința de presă. Durata totală a conferinței este de maximum o oră.

Evaluarea conferinței de presă

După încheierea conferinței, este util să evaluăm, în calitate de organizator, aparițiile în presă – articolele, știrile, apărute în urma evenimentului, și să le adunăm într-un dosar.

Conferința de presă poate fi înlocuită uneori cu o metodă mai eficientă de a transmite presei mesajul dorit. Este vorba despre vizitarea organizației de către jurnaliști. În timpul vizitei, trebuie să le înmânați aceleași materiale informative ca și cele pregătite pentru conferința de presă, și în acest fel aceștia au posibilitatea de a vedea „în direct” cum se desfășoară activitatea instituției, au posibilitatea de a dialoga cu cei care lucrează acolo, nu numai cu reprezentanții acesteia și de a se convinge personal în legătură cu importanța subiectului pe care organizatorul dorește să-l prezinte publicului. Această modalitate de difuzare a informației este mai eficientă din perspectiva raportării costurilor la efecte, dar nu este adecvată decât anumitor teme (de pildă, va fi oportun ca o fundație care organizează săptămânal activități culturale pentru persoanele cu handicap să invite câțiva jurnaliști la sediul ei, dar atunci când procesează 100 de dosare pentru a oferi burse e mai puțin indicat să invitați presa).

e. Briefingul (întâlnirea cu presa)

Acesta este o formă mai puțin elaborată a conferinței de presă, ceea ce implică un nivel mai scăzut al costurilor și necesităților tehnologice.

Scopurile briefingului sunt:

a prezenta jurnaliștilor noile idei, inițiative sau succese ale organizatorilor;

a pune în contact jurnaliștii cu echipa managerială, cu experții care susțin activitatea organizației și cu consilierii acesteia;

a aduce la zi informațiile pe care le dețin jurnaliștii referitoare la subiectele care au făcut parte din agenda lor la un moment dat.

Etapele pregătirii briefingului:

alegeți locul și momentul desfășurării lui;

redactați și trimiteți invitațiile;

stabiliți ce reprezentanți ai organizației vor fi prezenți și ce vor conține intervențiile lor;

verificați telefonic confirmările primite din partea presei.

Briefingul se derulează ca o dezbatere sau dialog între presă și organizatori. Puteți favoriza acest tip de interacțiuni dacă creați o atmosferă degajată (contextul comunicării), informală, prin organizarea unui bufet în paralel cu discuția. Mai întâi trebuie să faceți prezentările participanților, de o parte și de cealaltă, apoi controlați discret îndeplinirea serviciilor de protocol și conduceți dialogul, moderați-l astfel încât discuția să nu devieze de la subiectul întâlnirii.

Briefingul nu trebuie ținut în mod obligatoriu cu mai mulți jurnaliști, ci poate fi organizat și individual, atunci când subiectul permite acest lucru, prin importanța lui pentru public.

Modalități de evaluare a briefingului:

– comparați lista confirmărilor cu aceea a participărilor efective;

– vizionați sau ascultați înregistrarea discuțiilor pentru a vedea ce subiecte colaterale au fost abordate și unde au fost solicitate lămuriri suplimentare;

– trimiteți materiale pentru cei care au lipsit;

– realizați consecvent revista presei pentru a vedea efectele pe termen mediu și lung.

Frecvența de organizare a briefingului variază de la unul pe săptămână până la unul pe lună, în funcție de numărul și importanța subiectelor pe care trebuie să le prezentați.

Alte instrumente de comunicare cu presa, de difuzare a informației.

Convorbirile telefonice cu jurnaliștii (inițiate atât de ei cât și de dumneavoastră)

Evenimente cu participarea mass-media (lansări, spectacole, recepții, concursuri, acțiuni comunitare)

Interviuri în ziare, reviste, la radio și la TV.

Participarea la talk schow, la radio sau TV.

Întâlniri cu editorii.

Dezvoltarea unui program propriu de radio sau TV.

Publicații, buletine informative proprii.

Comunicarea electronică (pagina de web, lista de distribuție prin e-mail).

Comunicarea electronică – instrument util pentru punerea la dispoziție a datelor publice.

E-mail, web, Internet, modem – sunt cuvinte care fac parte din vocabularul curent. Internetul este una din cele mai rapide căi de a ajunge la informație, de a se face cunoscuți, de a-și oferi serviciile și de a furniza informații despre instituțiile pe care le reprezintă. Această tendință este vizibilă și pentru instituțiile publice, nu numai pentru companiile comerciale.

Avantajele comunicării electronice

a. Rapiditatea

Unul dintre motivele pentru care vorbim astăzi despre „revoluția” Internet este tocmai viteza comunicațiilor electronice. Tehnologia permite transmiterea fără probleme și cu mare viteză a mesajelor în cele mai pretențioase formate sub formă digitală (texte formatate, imagini complexe, sunet, video).

Comunicarea electronică este eficientă și atunci când organizațiile lansează o acțiune publică în care, după modelul „bulgărelui de zăpadă”, este nevoie de participarea altor organizații, de sensibilizarea presei și de conștientizarea publicului.

O instituție care trebuie să distribuie documentație, formulare informații din bazele de date poate introduce cu succes un sistem de contactare a biroului său de relații cu publicul prin intermediul unei adrese de e-mail generale. Membrii echipei își stabilesc un „protocol de răspuns”, ceea ce aduce o îmbunătățire majoră în relația cu mediul extern, deoarece solicitanții de informare nu vor mai aștepta zile, săptămâni poșta, nu vor fi nevoiți să piardă timp și bani pentru a se deplasa până la sediul organizației-resursă pentru a repeta, adesea, o cerere formulată de câteva zeci de ori înainte și pentru care există un răspuns electronic în mare parte standardizat.

Rapiditatea transmisiilor de date electronice motivează mult organizațiile care doresc să facă cunoscute proiectele și acțiunile lor. Cu personal puțin și timp de lucru limitat, organizațiile ajung uneori în situația de a renunța să transmită informații despre ele către beneficiarii lor interni și externi.

A strânge toți angajații într-o ședință pentru a le comunica datele unui nou program de finanțare sau agenda legislativă a Parlamentului se poate dovedi uneori complicat și informația se pierde sau rămâne la nivelurile superioare ale ierarhiei. De multe ori, datele pentru un buletin informativ există strânse și editate sub forma unor texte publicabile, dar timpul și costurile necesare pentru procesarea lor pe suporturi tradiționale și pentru distribuția lor descurajează comunicarea pro-activă.

b. Costuri relativ mici

Un buget de comunicare restrâns conduce la dorința de reorientare a comunicării de la suporturile tradiționale (broșuri, rapoarte, cataloage, pliante, afișe) la pagini de web și comunicare prin e-mail. Dacă pentru tipărirea unui raport anual de 200 de pagini putem plăti între 4 și 10 dolari pe exemplar în funcție de complexitatea informației și de calitatea tiparului (fără a mai lua în calcul costurile de design și de distribuție), putem încărca același raport pe site-ul instituției folosind conexiunea Internet și plătind convorbirea telefonică.

Crearea unui site de web de către o firmă specializată costă în România între 25 și 1000 de dolari, în funcție de standardul de design, de cantitatea și complexitatea informației și de cerințele de securizare. Menținerea unui site de dimensiuni medii pe serverul unui ISP (provider de servicii Internet) și actualizarea lui lunară costă între 20 și 70 de dolari.

Costurile de distribuție ale informației electronice sunt practic reduse la abonamentul de Internet și la costurile telefonice. În plus, acestea sunt preluate și de către receptorul de informație. O consecință directă a comunicării electronice, atât intra cât și inter-organizațională, este reducerea costurilor administrative ale instituției (telefon, fax, poștă, curierat rapid, imprimantă/copiator și consumabile pentru acestea).

c. Posibilitatea actualizării permanente

Când trebuie să faceți cunoscute proiectele și acțiunile de pe parcursul unui an, puteți alege varianta tipărită (ce durează mai mult datorită timpului necesar, procesării și tipăririi materialului), sau puteți face o economie plasând informațiile pe pagina de web.

Un instrument foarte bun de promovare este menținerea pe site-ul de web a unei pagini de știri, evenimente, noutăți, care devin repere ale activității unei organizații și permit grupurilor interesate de activitatea acesteia să fie mereu informate despre felul în care organizația își îndeplinește misiunea. Această pagină/rubrică poate deveni oricând un material de presă, o modalitate de strângere de fonduri sau o componentă a unui raport de activitate. Puteți actualiza pagina în timp real, iar informația plasată aici poate include legături către alte resurse utile.

d. Networking (intrarea în rețele sau inițierea acestora)

Capacitatea de a vă relaționa rapid cu alte persoane din domeniul dumneavoastră de activitate, cu structurile guvernamentale, cu firme comerciale, cu organizații internaționale sau cu presa este de foarte multe ori un element hotărâtor în începerea unor proiecte, în strângerea de fonduri și în schimbul de experiență.

e. Interactivitate

Un site web nu este o publicație statică, există mai multe moduri de a implica utilizatorii în procesul de comunicare:

oferiți vizitatorilor posibilitatea să contacteze prin e-mail instituția de pe oricare pagină a site-ului, nu numai din cea inițială sau cea dedicată adresei sau telefoanelor;

creați formulare de înregistrare pentru accesul la baze de date, la buletine informative sau la alte părți securizate ale site-ului (ele oferă instituției informații prețioase despre publicul său și o ajută să își construiască o imagine precisă persoanelor interesate de activitatea sa). Astfel, informația destinată diverselor categorii de utilizatori va putea fi personalizată în funcție de ocupația sau vârsta acestora sau de zona geografică din care ei provin.

pentru un site mai complex, includerea unei facilități de căutare bine puse la punct va determina vizitatorii să marcheze adresa respectivă ca pe o sursă permanentă de informație.

Interactivitatea pe web poate avea și forme mai complexe, de pildă:

lansarea unei invitații sau un anunț pe site-ul instituției și gestionarea înscrierilor și a confirmărilor de primire exclusiv pe cale electronică;

crearea unei zone a site-ului destinate presei, cu informații redactate sub forma unor comunicate de presă, a unor pagini informative, cu fotografii grafice, sunete;

donații sau vânzări electronice. O dată cu apariția vânzărilor de credit și cu posibilitatea de a face tranzacții on-line, acest tip de interacțiune electronică va deveni din ce în ce mai frecvent.

Sugestii pentru crearea unei pagini de web

O pagină de web este un instrument de comunicare care trebuie să se înscrie în coerența planului de relații publice al instituției.

– Sigla și numele instituției, tipul de caractere, culorile și stilul trebuie să păstreze linia generală a publicațiilor.

– Pagina de web este de obicei responsabilitatea specialistului în relații publice, care se ocupă de colectarea informației, de redactarea textelor, de unificarea stilului.

– În realizarea paginii de web aveți nevoie de acordul tuturor persoanelor implicate, precum și de permisiunea celor ale căror nume sau fotografii vor apărea pe pagină.

– Pentru crearea și întreținerea de pagini web, puteți alege dintr-o serie de programe informative (softuri) des folosite, pe care trebuie să le instalați pe computerul-server. Informații utile legate de construirea paginilor de web puteți afla chiar de pe world wide web.

– De asemenea, nu trebuie să uitați să faceți publică adresa de web în toate publicațiile (inclusiv pe cărțile de vizită) și în timpul tuturor evenimentelor la care participați.

Se observă așadar, prin toate aceste prevederi privind liberul acces la informațiile de interes public, o preocupare constantă cu privire la ameliorarea relațiilor dintre administrație și public. Dacă procedura, garantă a libertăților, este adesea prea lentă în cazul reținerii de a furniza informații de către un serviciu public, jurisprudența tinde să modifice astfel de comportamente ale administrației.

Dacă administrațiile centrale fac eforturi în a-și motiva actele, colectivitățile locale se pare că sunt departe de a răspunde așteptărilor legislatorului și speranțelor pe care cetățenii și le pun în descentralizare.

Accesibilitatea informației este condiționată de simplificarea condițiilor de folosire a datelor.

Trebuie considerată o condiție nefavorabilă slăbirea relativă a siguranței juridice, din care articolul 2 al Declarației Drepturilor Omului face „un drept natural și imprescriptibil”, căruia îi aduce atingere și proliferarea, uneori contradictorie a normelor publice; abundența textelor duce la entropia comunicării publice. În schimb, clarificarea datelor care ar rezulta, în mod esențial, din simplificarea procedurilor, ar fi o condiție favorabilă. În acest sens, s-au succedat, cu mai mult sau mai puțin succes, importante activități de normalizare, datorate în special, propunerilor multor comisii interministeriale.

Rămâne, de asemenea, în atenție obiectivul integrării datelor publice, obiectiv pe care îl urmărește Comisia de coordonare a documentelor administrative. Ea veghează la ameliorarea docu-mentației instituțiilor publice, pe de o parte controlând publicațiile administrative și, pe de altă parte, contribuie la simplificarea accesului utilizatorilor la bazele de date informatizate.

Obligația de a comunica și de a pune la dispoziția cetățeanului și instituțiilor date adunate și analizate de către instituțiile publice nu este lipsită de consecințe economice.

Pe de o parte, valorificarea rezervelor publice de informații atât de costisitor de constituit, este legitimă. Nici o dispoziție, lege nu se opune ca instituțiile publice să obțină un venit din comercializarea informațiilor și să adune sume pentru a adăuga valoare informației brute prin noi modalități de culegere, selecție, analiză, prin comparații și statistici, prin punerea în formă și prin diferitele moduri de distribuire sau de consultare. De pildă, Institutul Național de Statistică poate factura plusvaloarea adăugată datelor provenite din recensăminte pentru a răspunde cererii particulare a unei întreprinderi care caută un loc în care să se stabilească și dorește să afle calificările populației în acea zonă pe care o prospectează. Pe de altă parte, informația publică este esențială tuturor agenților economici și ea poate fi de bază pentru activitatea numeroaselor întreprinderi private. Totuși se cuvine ca aceste întreprinderi să nu beneficieze pe degeaba de banii publici. Dar, în același timp, lor trebuie să li se ofere (având în vedere activitatea concurențială) materia primă informativă pusă pe piața publică. Dificultatea constă în fixarea costurilor de cesiune a informației brute sau parțial tratate, cât și în privința punerii lor pe piață.

Aceste motive, ca și concurența între suporturile publice și mass-media, fac ca relațiile între responsabilii funcțiilor de comunicare ale serviciilor publice și editorii sau ziariștii care au datoria de a informa conform deontologiei profesionale, să fie delicate.

2. Comunicare, cultură si dialog intercultural

2.1.Cultura – element fundamental al existentei umane

„Diversitatea culturilor umane se afla înapoia noastra,

în jurul nostru si în fata noastra.“ 2

Claude Lévi-Strauss

A încerca sa dai o definitie culturii este o încercare care presupune o disponibilitate sufleteasca pentru cunosterea darului existential care face unica existenta umana. Pentru fiecare om, cultura, în ansamblul ei, reprezinta mediul specific de existenta, dispozitivul simbolic prin care îsi tezaurizeaza cunoasterea si îsi interpreteaza experienta istorica. Eadelimiteaza un domeniu existential, caracterizat prin sinteza dintre obiectiv si subiectiv, dintre real si ideal. În fundamentul cultural al unei societati se afla resortul afectiv si spiritual ce orienteaza, adesea în forme mai putin vizibile, optiunile, deciziile si comportamentele practice ale oamenilor. Cultura defineste, astfel, sintetic modul uman de existenta, fiind simbolul fortei creatoare a omului. Destinul omului poate fi descifrat analizând acest imens patrimoniu de creatii spirituale si tehnice, acumulat în decursul veacurilor, în cadre geografice si sociale diferite, în societati având legi, institutii, traditii si structuri variate.3

A defini cultura înseamna, potrivit lui Grigore Georgiu, „a defini însasi conditia umana,

în unitatea si varietatea ei”. Majoritatea limbilor moderne au preluat termenul „cultura“ din

limba latina, unde avea atât întelesul de cultivare a pamântului cât si pe cel de cultivare a

spiritului, cu sensul larg de educatie, de formare a spiritului si a sufletului, de instruire si de

modelare a personalitatii pe baza cunostintelor si a experientei personale. Analogia dintre

agricultura si cultura are drept baza ideea de modificare a naturii, atât a celei exterioare

2 Grigore Georgiu, Filosofia culturii: cultura si comunicare, format electronic, Bucuresti, Ed. Comunicare.ro,2004, p. 13.

omului cât si a naturii umane, adica a facultatilor naturale ale omului, pe care educatia este

chemata sa le transforme din potentialitati în realitati.4

Analizând notiunea de cultura putem constata ca este rezultatul întâlnirilor practice

dintre culturile particulare, al cunoasterii reciproce si al interdependentelor dintre societati,

fenomen care este foarte amplificat în epoca moderna datorita fenomenului globalizarii,

nelipsind însa nici din epocile premergatoare modernismului. „De-a lungul întregii sale istorii,

omul a fost doar vag constient de existenta culturii si chiar acest grad de constiinta l-a datorat

numai contrastelor dintre obiceiurile propriei societati si obiceiurile societatii cu care s-a

întâmplat sa intre în contact […]. Astfel ca una dintre cele mai i importante realizari stiintifice

ale timpurilor moderne a fost recunoasterea existentei culturii.“5

„Diversitatea culturilor nu are un corelat direct în diversitatea biologica a indivizilor,

ci în formele sociale diferite de asociere si de individualizare a grupurilor etnice”.

Constatând acest lucru, rezulta ca specificitatea culturilor trebuie cautata în fundamentul

existentei umane, adica în diversitatea formelor de activitate practica si spirituala, prin care

comunitatile umane îsi reproduc existenta lor sociala, în structurile sociale si istorice

diferentiate ca urmare a caracterului determinat si concret al interactiunilor dintre activitatea

subiectiva pe care o desfasoara aceste comunitati integrate si ansamblul conditiilor obiective

asupra carora se exercita actiunea lor transformatoare.6

Ajungând la concluzia ca existenta umana este o existenta care se autoproduce princreatie de valori, atunci mecanismele diversificarii etnice si culturale coincid cu procesele care definesc existenta sociala si istorica a omului. „Împrejurari geografice, sociologice si istorice, factori care tin de morfologia interna a unei comunitati si societati, de forma particulara pe care o îmbraca raportul subiect/obiect în existenta comunitatii respective,

acestea sunt domeniile si planurile care explica diversificarea culturilor.”7

Retragând factorului biologic functia diferentiatoare, nu înseamna ca specificitatea

culturilor nu ar avea temei de existenta. „Antropologia culturala a ajuns la concluzia ca

factorii biologici umani sunt ei însisi modelati de – si încapsulati în – structurile culturale ale

unei comunitati (si deci actioneaza din aceasta pozitie, nefiind exteriori existentei umane).

Specificitatea culturilor deriva din mecanismul antropologic universal, acela care ne arata ca producerea si reproducerea existentei umane are loc totdeauna în conditii determinate.

Mecanismul semiotic al culturilor produce diferentierea structurala si istorica a lor, ca urmare

a faptului ca este un mecanism al creatiei, în primul rând, si, în al doilea rând, pentru ca este

unul totdeauna determinat. Iar acesti factori – sociali, istorici, umani – reprezinta suporturi

permanente ale diversificarii culturale, dupa cum si ale universalizarii relative a valorilor.”8

Potrivit lui Noica, cultura este „factorul care înalta un popor la constiinta de sine si îl

transforma în natiune moderna”. Autorul spune ca „în cultura se manifesta o tensiune

caracteristica vietii spirituale, si anume tensiunea dintre unitate si diversitate. Cele doua

aspecte pot fi întelese daca privim cultura asa cum este, o totalizare a unor contrarii, o unitate

care se distribuie fara sa se împarta”. Astfel, recunoscând unitatea si diversitatea culturilor se

ajunge la ceea ce a dezvoltat Platon în dialogul Parmenide, si anume, raportul dintre Unu si

Multiplu. Constantin Noica afirma ca în acest raport se regaseste „structura însasi a culturii si

toate variatiile ei posibile”. Raportul unitate/diversitate în fenomenul numit cultura a existat,

si continua sa existe, înca de la începutul existentei umane „întrucât lumea omului, cultura, se

caracterizeaza tocmai printr-o astfel de înfatisare paradoxala”. 9

Noica analizeaza cinci tipuri de raporturi între cei doi termeni, fiecare definind un tip

posibil de cultura: „1. Unul si repetitia sa; 2. Unul si variatia sa; 3. Unul în Multiplu; 4. Unul

si Multiplul; 5. Unul multiplu”. Toate cele cinci tipuri de raporturi apar, în diferite grade si

intensitati, la toate culturile, iar caracterul predominant defineste specificitatea culturii

respective. „Ultimul raport, specific culturii europene, ar exprima o unitate sintetica în care

nici Unul nu primeaza, nici Multiplul, ci Unul este de la început multiplu, distribuindu-se fara

sa se împarta. E unitatea ce se desface în câmpuri, unitati autonome, izotopi, unitatea ce se

diversifica si se multiplica pe sine. E o unitate sintetica în expansiune, nu o unitate de sinteza

care unifica aposteriori o diversitate data. În cazul acestei culturi europene am avea de-a face

nu cu unificarea unui divers (operatie specifica procesului de cunoastere), ci cu diversificarea

Unului, desfacerea unitatii de fundal în alte unitati specifice, individualizate, într-o lume de

valori autonome.”10

Noica afirma ca numai în cultura europeana moderna s-a realizat acest model în chip

plenar, desi începuturile sale se regasesc în fixarea dogmei crestine a Trinitatii începând cu

Sinodul de la Niceea din 325 si pâna la Sinodul din 787. Aceste sinoade au statornicit „contradictia vie“, prin care se postuleaza ca „trei sunt efectiv una“. Astfel, cultura europeana

devine una „a întruparii legii în caz“ si toate manifestarile ei urmeaza acest principiu.11

Potrivit lui Grigore Georgiu, starea fireasca a culturii este diversitatea. „Cultura exista

prin izotopii ei morfologici si istorici.”12 Un exemplu edificator în acest sens este receptarea

unei opere, al carei sens se modifica în functie de receptorii ei. Fiecare receptor poate da un

alt înteles operei respective, în functie de contextul cultural în care se afla. „Experienta

culturala a unei comunitati, o data cunoscuta si asimilata de alta comunitate, indiferent de

treapta de civilizatie pe care se afla în raport cu prima, provoaca o rezonanta în planul

semnificatiilor si fecundeaza spiritul creator, prin alternativa pe care o genereaza.

Intertextualitatea este legea de evolutie si diversificare a culturii. Orice cultura nationala

procedeaza prin intertextualizare, îsi reinterpreteaza trecutul si intra în raporturi de

comunicare cu vecinatatile ei spirituale sau cu modelele care au influentat-o în diverse

momente ale cristalizarii si afirmarii sale.”13

2.2.Cultura si comunicare

Deoarece comunicarea este un element al culturii s-a spus deseori despre comunicare si

cultura ca sunt inseparabile. Asa cum scria Alferd G. Smith în prefata cartii sale,

Comunicarea si cultura, cultura este un cod pe care-l învatam si-l împartasim, iar învatarea si

împartasirea presupun comunicare. Comunicarea presupune coduri si simboluri care trebuie

sa fie învatate si împartasite. Godwin C. Chu (în lucrarea Radical Change through

Communication in Mao’s China, 1977) a observat ca orice model cultural si orice simplu act

de comportament social implica comunicare. Pentru a fi întelese, cele doua trebuie sa fie

studiate împreuna. Cultura nu poate fi cunoscuta fara studiul comunicarii, si comunicarea

poate fi înteleasa doar prin întelegerea culturii pe care o sustine[ 21,p.9].

Procesul de comunicare reprezinta nu numai o dimensiune intrinseca si definitorie a

culturii, ci este vital pentru existenta omului si pentru desfasurarea tuturor activitatilor care

produc si reproduc viata societatilor.15

Fiind o realitate fundamentala a vietii umane, comunicarea este si elementul central al

culturii, întrucât aceasta este alcatuita dintr-un ansamblu de limbaje si sisteme de semne.

Astfel, comunicarea poate fi cercetata din perspective multiple: antropologice, istorice,

sociologice, tehnice, simbolice, psihologice etc. Comunicarea apare ca fiind integrata în

substanta vietii sociale si culturale, caracteristica principala fiind interrelationarea dintre toate

aceste elemente. Prin interactiunile la care participa, membrii unei comunitati costruiesc un

sistem de norme, reguli si valori, prin care se raporteaza unii la altii, la context si la sensul

actiunilor sociale.16

În functie de sensurile pe care le acordam notiunilor de cultura si comunicare, raportul

dintre ele poate fi interpretat în mod diferit. „Comunicarea implica producerea si interpretarea

semnelor, fiind astfel o actiune ce întemeiaza universul cultural, ca univers al semnelor prin

care omul traduce non-textul naturii în textul culturii, în limbaje umane. Omul îsi construieste

relatia cu lumea obiectelor si cu natura prin intermediul relatiilor sale complexe cu semenii,

prin interactiuni intersubiective, în contextul carora se fixeaza semnificatiile conferite situatiei

si realitatii. În aceste relatii cu semenii si cu lumea, omul utilizeaza semne care ajung sa

creeze o realitate secunda, pe care o numim cultura (si pe care o opunem adesea naturii

primare). Aceasta natura secunda, umanizata, este creata prin intermediul functiei simbolice,

functie pe care omul si-a amplificat-o continuu, inventând noi forme de semnificare si de

comunicare simbolica. Chiar functiile strict practice si instrumentale ale limbajului natural

sunt posibile si se exercita eficient numai prin intermediul functiilor sale simbolice intrinseci

si subiacente, functii care nu devin «vizibile» (decât pentru teoreticianul culturii sau al

limbajului) si opereaza în mod inconstient, pentru utilizatorii obisnuiti, în sensul ca ei le

considera «naturale» ca facând parte din mecanismul firesc al existentei lor. Asadar, baza

unitatii dintre cultura si comunicare poate fi gasita în functia simbolica, specifica existentei

umane.”17

A comunica reprezinta elementul primar prin care oamenii, ca fiinte rationale, fac

schimb de mesaje inteligibile si interactioneaza complex în spatiul social, care este spatiul

intersubiectiv construit prin intermediul comunicarii. 18 Astfel, acest proces complex care ne

marcheaza existenta si legaturile cu ceilalti oameni este compus din mai multe componente a

caror cunoastere este absolut necesara pentru realizarea unei comunicari eficiente.

Potrivit lui J.J. Van Cuilenberg, O. Scholten, G.W. Noomen, comunicarea este un

proces prin care un emitator transmite informatii receptorului prin intermediul unui canal, cu

scopul de a produce asupra receptorului anumite efecte. Cea mai simpla schema a procesului

de comunicare a fost propusa înca din 1934 de Karl Buhler, în lucrarea „Die

Sprachtheorie”[apud 41,p.18]. (fig. 1).

Fig. 1

Mesaj

Emitator Receptor

Feed-back

Emitator

Ulterior, Roman Jakobson, urmarind schema lansata de Karl Buhler, dezvolta structura

procesului de comunicare, adaugându-i înca trei componente: cod, canal, referent. (Fig. 2)

JJ. Van Cuilenberg, O. Scholten, G.W. Noomen realizeaza un model

fundamental al procesului de comunicare. Este un model secvential format din emitator, cod,

JJ. Van Cuilenberg, O. Scholten, G.W. Noomen realizeaza un model

fundamental al procesului de comunicare. Este un model secvential format din emitator, cod,

19 Vasile Tran, Irina Stanciugelu, Teoria comunicarii, format electronic, Bucuresti, Ed. S.N.S.P.A.-Facultatea de

Comunicare si Relatii Publice, 2001, p. 18.

20 Ibidem, p. 19.

Mesaj

Emitator Receptor

Feed-back

Emitator Receptor

14

canal, decodare, receptor, efect, toate aceste elemente fiind influentate de zgomotul de fond.

(Fig. 3)

Emitator _ Codare _ Canal _ Decodare _ Receptor _ Efect

_

Zgomot de fond

Fig. 3

Urmând aceeasi schema, Fred Jandt, în lucrarea Introduction to intercultural

communication, propune un model de comunicare format din sursa, cod, mesaj, canal,

receptor, decodare, raspunsul receptorului, fiind prezent si feed-back-ul si zgomotul de fond.

Astfel, sursa codeaza mesajele (informatie pe care sursa doreste sa o transmita altor

oameni) prin simboluri (de obicei cuvinte sau gesturi non-verbale), pentru ca mai apoi sa le

trimita printr-un canal. Un canal poate fi media scrisa, precum reviste sau ziare, media

electronica, precum Tv, radio si internet, sau sunete care circula prin aer când doi oameni

comunica fata catre fata. Câteodata mesajul este îngreunat în calatoria lui catre receptor.

Aceste bariere se numesc zgomote. Zgomotul poate fi fizic (ex. sunet puternic), emotional (ex.

sentimente puternice precum tristetea si anxietatea) sau biologic (ex. foamea sau sa fii

bolnav). Atunci când receptorii primesc mesajul, trebuie sa-l decodeze sau sa încerce sa-l

înteleaga. De cele mai multe ori sursa acorda atentie reactiei receptorului. Aceasta informatie

sau feed-back de la receptor se numeste „raspunsul receptorului”.21

Potrivit Doctorului Leonard Saules, de la Grand School of Business, Universitatea

Columbia, în procesul de comunicare pot interveni bariere de limbaj, de mediu, bariere

datorate pozitiei emitatorului si receptorului, precum si bariere de conceptie. Barierele de

limbaj sunt reprezentate de cuvintele care au sensuri diferite pentru diferite persoane, de

starea emotionala a receptorului, de ideile preconcepute si de rutina, de dificultatile de

exprimare si de utilizarea unor cuvinte si expresii confuze. Barierele de mediu sunt

reprezentate de climatul de munca necorespunzator, de folosirea de suporti informationali

necorespunzatori si de atmosfera de munca care poate determina angajatii sa-si ascunda

gândurile adevarate pentru ca le este frica sa spuna ceea ce gândesc. Pozitia emitatorului si

receptorului în comunicare poate constitui, de asemenea, o bariera datorita imaginii pe care o

are emitatorul sau receptorul despre sine sau despre interlocutor, datorita caracterizarii diferite

de catre emitator si receptor a situatiei în care are loc comunicarea si sentimentele si intentiile

cu care interlocutorii participa la comunicare. În ceea ce priveste barierele de conceptie,

acestea sunt reprezentate de existenta presupunerilor, exprimarea cu stângacie a mesajului de

catre emitator, lipsa de atentie în receptarea mesajului, concluzii grabite asupra mesajului,

lipsa de interes a receptorului fata de mesaj si de rutina în procesul de comunicare.22

2.3.Comunicarea interculturala

Comunicarea interculturala nu este ceva nou. Nomazii, misionarii religiosi si soldatii

cuceritori au întânit oameni diferiti de ei însisi înca de la începutul timpului. Aceste întâlniri,

precum cele de astazi, erau de cele mai multe ori confuze si ostile. Astfel, cu aproape 2000 de

ani î.d.Hr., Eschil scria ca „toata lumea se grabeste sa-l învinuiasca pe strain”23.

Potrivit lui Grigore Georgiu, culturile îsi reconstruiesc modernitatea proprie, folosind

legaturile interculturale ca platforma pentru consolidarea identitatii lor. Din aceasta

interferenta rezulta inevitabil si o apropiere si o asemanare a stilurilor de viata si a modurilor

de gândire, situatie în care valorile ce apartin „societatilor favorizate“ dobândesc în chip

„firesc“ o pozitie hegemonica. „Uniformizarea ce rezulta din imperialismul mediatic poate

duce la stagnarea omenirii în forme stereotipizate, pe când diversitatea culturala, daca ar fi

încurajata, ar mentine resursele de creativitate pentru fiecare societate în parte si pentru

omenire în întregul ei”. „Caci omogenitatea crescânda la care ar conduce uniformizarea lumii

pe baza unui model unic poate face ca specia umana sa fie lipsita de mijloacele necesare spre

a face fata unor pericole necunoscute sau noi, asemenea acelor specii de plante si animale

selectionate artificial pentru performantele si randamentul lor, care se vad, dintr-o data, lipsite

de apararea pe care bogatia si varietatea potentialului genetic natural le-ar fi putut-o oferi în

fata primejdiei. Cine ar putea spune ca o anume cultura ori trasatura genetica, acum pierdute

printre ruinele societatilor traditionale, nu forma parte integranta dintr-un patrimoniu necesar

poate pentru progresul viitor al umanitatii? Tot astfel, nu putem exclude posibilitatea ca într-o

22 Vasile Tran, Irina Stanciugelu, op. cit., p. 22.

23 Larry A. Samovar, Richard E. Porter, Communication Between Cultures, Wad sworth Publishing Company,

Belmont, California, 1991, p. 4.

16

zi societatea tehnologica mondiala ar putea sa piara ca urmare a entropiei, din cauza

insuficientei diferentieri a culturilor.“ Identitatea culturala e privita ca una dintre „fortele

motrice ale istoriei“.24

Orice forma autentica de creatie este indisolubil legata de un moment concret si

specific, de o realitate particulara din care rezulta si pe care o exprima, deschizându-se, în

acelasi timp, spre sensuri universale. Orice cultura individualizata produce si afirma idei,

reprezentari, simboluri si valori care exprima conditia general umana: „Aceasta este imanenta

statornica a universalului oricarei experiente de cultura si de stiinta, care defineste în esenta

solidaritatea spirituala a omenirii.“25

Larry Samovar, în Communication between cultures, afirma despre comunicarea

interculturala ca îmbraca mai multe forme:

1. Comunicarea interrasiala intervine atunci când sursa si receptorul sunt din alte

rase. Comunicarea interrasiala poate sa fie sau nu interculturala iar dificultatile

majore întâlnite în cadrul acestei forme de comunicare sunt reprezentate de

prejudecatile rasiale, o problema care este detectata de obicei în sentimentele de

etnocentrism.

2. Comunicarea interetnica se refera în general la situatii în care partile sunt din

aceeasi cultura, dar de origini etnice sau de fond diferite.

3. Comunicarea internationala intervine mai degraba între structurile politice

(natiuni si guverne), decât între indivizi.

4. Comunicarea intraculturala reprezinta comunicarea dintre membrii aceleiasi

culturi. Include toate formele de comunicare dintre membrii etnici sau rasiali sau

ai altor co-culturi.26

Aici am mai putea adauga desigur si:

5. Comunicarea interreligioasa care apare sub forma ecumenismului. În ultima

parte a secolului al XX-lea s-au facut eforturi extraordinare în directia

reconcilierii interconfesionale.27

6. Comunicarea intercivilizationala asa cum o vede Samuel Huntington, prin

identificarea popoarelor cu grupurile culturale, si care ar fi, dupa parerea lui, în

24 Amadou-Mahtar M’Bow, La izvoarele viitorului, Bucuresti, Ed. Politica, 1985 apud Grigore Georgiu, op. cit.,

p. 354.

25 Rene Maheu, Civilizatia Universalului, Ed. Stiintifica, 1968 apud Grigore Georgiu, op. cit., p. 354.

26 Larry A. Samovar, Richard E. Porter, op. cit., pp. 70-72.

27 Ion Chiciudean, Bogdan-Alexandru Halic, Imagologie. Imagologie istorica, format electronic, Bucuresti, Ed.

Comunicare.ro, 2003, p. 113.

17

numar de opt: Occidentala, Latino-americana, Africana, Islamica, Chineza,

Hindusa, Ortodoxa, Japoneza. Popoarele se identifica cu aceste grupuri

culturale, iar comunicarea va capata accent intercivilizational.

Ultimii 30 de ani pot fi caracterizati ca o îndeplinire a profetiei lui Marschall

MacLuhann despre „satul global”. Parem ca locuim într-un sat comun si nu ne mai putem

evita unul pe celalalt. Începem sa realizam ca o relatie simbiotica leaga toti oamenii la un loc.

Nici o natiune, grup sau cultura nu poate ramâne anonima. Este ca si cum o combinatie a

urmatoarelor trei evenimente a facut contactul intercultural inevitabil: 1) sisteme informatice

si tehnologice noi; 2) schimbari în ceea ce priveste numarul populatiei; 3) o modificare în

arena economica.

În ceea ce priveste noua tehnologie, putem constata ca în prezent calatoriile care se

masurau în zile, acum se masoara în ore. Transportul supersonic îl duce pe turist, pe omul de

afaceri sau pe diplomat, oriunde în lume în numai câteva ore.

Un sistem sofisticat de comunicatii, de asemenea, a încurajat interactiunea culturala în

acesta perioada. Satelitii de comunicare si retelele digitale au permis oamenilor de pe glob sa

împartaseasca informatii si idei în acelasi timp. Fie ca se uitau la un program Tv sau urmareau

raportele de la bursa, oamenii de pe tot globul puteau experimenta acelasi eveniment în

acelasi timp. În plus, o industrie internationala de film foarte bine organizata s-a dezvoltat,

permitând unei societati sa împarta experienta culturala cu celalalt. 28

În ceea ce priveste cresterea numarului populatiei putem mentiona ca este pe locul doi

în ceea ce priveste elementele care conduc la contactele interculturale. În 1970 si 1980

populatia lumii a crescut într-un ritm sustinut. În anul 1970 se înregistra o populatie de 3

miliarde si jumatate de locuitori, pentru ca în 1974 cifra sa atinga 4 miliarde. În iulie 1987

populatia lumii a înregistrat 5 miliarde de locuitori. Zonele de întâlnire cele mai frecvente

sunt cele în care exista resurse naturale, poluare si conflicte internationale. Populatia globului,

crescând, a devenit din ce în ce mai greu pentru o persoana sa ramâna la distanta si izolata de

tensiunile si conflictele globale.29

În ceea ce priveste schimbarea economica, comunicarea interculturala este determinata

de schimbarile din cadrul comunitatii internationale de afaceri împreuna cu aliantele dintre

culturile care importa si exporta. În aceasta noua arena globala un lucru este unic, si anume

28 Larry A. Samovar, Richard E. Porter, op. cit., p. 5.

29 Ibidem, pp. 5-7.

18

faptul ca majoritatea participantilor stiu ca afacerile internationale, asemenea sportului

profesionist, se joaca atât în propriul teren cât si în cel al adversarului.30

Se constata ca orice contact intercultural se stabileste printr-un filtru format din

imaginea celuilalt, ce selecteaza acele aspecte din personalitatea strainului care permit

observatorului sa se defineasca mai bine pe sine. O analiza atenta a fenomenului dezvaluie ca

imaginea celuilalt ne introduce în mecanisul comunicarii interculturale si ne determina sa

observam laturile ce nu ne sunt familiare si pe cele care ne intriga pentru ca se releva ca net

deosebite de ale noastre. Prin urmare, cunoasterea si acceptarea celuilalt favorizeaza

comunicarea si schimbul de valori, în timp ce neacceptarea celuilalt blocheaza comunicarea

interculturala. Neacceptarea celuilalt se exprima de fapt prin etnocentrismul cultural care

reflecta tendinta de a considera propria cultura superioara altora din punct de vedere moral si,

astfel, de a judeca alte culturi dupa standarde proprii.31

O înclinatie naturala a oricarui popor etnic este aceea de a-si supraevalua capacitatile si

valorile. Aceasta înclinatie reprezinta sursa imaginilor de sine deformate în sens pozitiv, a

autoimaginilor etnocentriste. Supraevaluarea tine de fondul antropologic, comun tuturor

grupurilor etnice, dar, în acelasi timp, ea este determinata de factori istorici si culturali

particulari care alimenteaza sau diminueaza intensitatea atitudinilor de autoevaluare excesiv

pozitiva. Se poate constata ca exista numeroase popoare care se cred superioare fata de vecinii

lor, orgoliul national fiind o consecinta a acestei atitudini.

Schimbul generalizat de valori din lumea contemporana, sistemele de comunicare

globala, interactiunea culturilor au produs si produc continuu o mentalitate care nu este

favorabila imaginilor de sine supraevaluate, ducând la erodarea atitudinilor de autoapreciere

exclusivista si deformatoare. 32

Comunicarea în cadrul intercultural, între membrii unui grup cultural omogen,

functioneaza sintactic si semantic. Dar comunicarea între diferite culturi, prin contacte

sistematice si sporadice, se izbeste de bariere semantice. Ele se datoreaza sistemelor de semne

si simboluri carora le corespund sisteme de semnificatii specifice diferitelor culturi.

Corespondenta dintre semn, simbol si semnificatie fiind responsabila de stabilirea raportului

dintre semn, simbol, pe de o parte, si reprezentare si imagine, pe de alta parte, ea este

responsabila si de comunicarea dintre culturi. Acolo unde raportul semn, simbol/reprezentare,

30 Ibidem, p. 9.

31 Ion Chiciudean, Bogdan-Alexandru Halic, op. cit., p. 107.

32 Ibidem, p. 95.

19

imagine a fost similar, culturile au comunicat participând, cel mai adesea, la aceeasi forma de

cultura.33

În epoca moderna si în cea contemporana, dezvoltarea tehnico-stiintifica permite, în

mare parte, o comunicare, tehnic vorbind, aproape fara bariere. Perfectionarea tehnica a

comunicarii a generat, însa, drept consecinta accesul potential la comunicare si informatie si

minimalizarea pregatirii mesajelor de comunicare. A aparut, astfel, o situatie paradoxala în

fata umanitatii: „comunicam din ce în ce mai mult si ne întelegem din ce în ce mai putin”.

Neglijentele în construirea mesajelor, excluderea protocolului de pregatire atenta a mesajelor,

însotite de mijloace de comunicare din ce în ce mai perfectionate, si neglijarea aproape

completa a codului cultural si religios diferit al partenerilor duc la situatii conflictuale mai

grave ca în trecut.34

Potrivit lui Fred Jandt, exista 6 bariere în comunicare interculturala: anxietatea,

asumarea similaritatilor în pofida diferentelor, etnocentrismul, stereotipurile si prejudecatile,

interpretarea gresita nonverbala si problemele de limba.35

Anxietatea presupune existenta unei stari de nervozitate, care poate afecta comunicarea

prin faptul ca te concentrezi prea mult asupra propriilor sentimente/trairi si nu mai acorzi

atentie la ce îti spun ceilalti oameni. Daca vorbesti cuiva în a doua limba cunoscuta, te poti

teme ca cealalta persoana poate vorbi prea repede sau poate folosi cuvinte pe care nu le

întelegi. Anxietatea poate afecta, de asemenea, abilitatea de a-ti comunica ideile celorlalti.

Asumarea similaritatilor în pofida diferentelor este un lucru natural pe care-l faci daca

nu ai informatii despre o cultura. Asumarea faptului ca o cultura este similara cu a ta te poate

determina sa ignori diferente importante. Nu ajuta nici sa faci opusul (adica sa asumi ca totul

este diferit), deoarece aceasta va conduce la trecerea cu vederea a unor similaritati importante

dintre culturi. Cel mai bun lucru pe care-l poti face atunci când întâlnesti o noua cultura este

sa nu asumi nimic si sa întrebi care sunt obiceiurile.

Etnocentrismul este judecarea unei alte culturi dupa standardele propriei culturi. A face

judecati etnocentrice înseamna a crede ca obiceiurile propriei culturi sunt mai bune decât ale

celorlalti. Desi etnocentrismul este considerat o bariera în comunicare, totusi este obisnuit

pentru oamenii care experimenteaza un „soc cultural” sa faca asemenea judecati. Când învata

despre o cultura, indivizii pot trece printr-un stadiu în care considera ca tot ceea ce tine de

noua cultura este mai rau decât cultura proprie. Totusi, dupa acest stadiu, indivizii încep de

obicei sa vada o cultura nici mai buna, nici mai rea decât cealalta, dar nici pe departe diferita.

Desi comunicarea moderna permite oamenilor sa aiba acces la un volum mare de

informatii despre lucrurile care se petrec în lume, predomina înca tendinta conform careia

oamenii sunt mai interesati de stirile locale, regionale sau nationale. Este comun pentru

oameni sa–si formeze opinii despre alte tari folosind doar cunostintele acumulate din massmedia.

Stereotipul apare atunci când îti asumi faptul ca o persoana are anumite calitati (bune

sau rele) doar pentru ca persoana aceea este membru al unui anumit grup.

Prejudecata presupune sa urasti sau sa îti exprimi suspiciunea pentru oameni care

apartin unui anumit grup, rasa, religie sau orientare sexuala. Un caz specific prejudecatii,

rasismul, se refera la manifestarea urii sau exprimarea suspiciunii vizavi de toti membrii unei

rase particulare, negându–i acestui grup drepturile.

Stereotipurile si prejudecatile, ambele, au efecte negative asupra comunicarii. Daca un

stereotip este foarte comun oamenii vor presupune ca este adevarat. Chiar si oamenii

sterotipizati vor crede într-un târziu asta. Stereotipurile pot avea efecte negative când oamenii

le folosesc pentru a interpreta comportamente. Prejudecta poate avea efecte foarte grave, ce

pot conduce la discriminare si crime din ura (hate crimes). Hate crimes se refera la cuvintele

ostile si/sau la actiunile pe care oamenii le spun sau le fac împotriva unui anumit grup

deoarece acel grup este diferit.36

Stereotipurile, prejudecatile si rasismul continua sa aiba o prezenta foarte puternica în

mass media. Pot fi regasite în mass media pe suport de hârtie, variind de la cartile de copii

pâna la brosurile studentesti, si în mass media electronica. Filmele si programele Tv ale

culturii populare înca înfatiseaza multe minoritati si grupuri straine într-un mod

stereotipizat.37

Orice comunitate umana se defineste prin cultura, dar fixata într-o matrice de conditii si

influente din alte culturi. Atributele cu sfera antropologica de manifestare se întruchipeaza

totdeauna în forme si continuturi specifice, mai mult sau mai putin diferite, de la o cultura la

alta. Paradoxul este, deci, acela ca atributul universalitatii coincide cu cel al specificitatii.

Omul este o fiinta vorbitoare, dar comunitatile umane folosesc limbi diferite. La fel se

36 Fred Jandt, op. cit., p. 118.

37 Ibidem, p. 119.

21

întâmpla si cu alte „constante“ sau trasaturi general-umane: ele exista si se manifesta numai

ca realitati diferentiate.38

Raporturile dintre culturi nu sunt strict spirituale, ci sunt supradeterminate de factori

economici, politici, existentiali si istorici, geopolitici si lingvistici etc. În functie de criteriile

ce opereaza în forma de universalitate la care participa, se pot stabili raporturi de consonanta

sau de inegalitate, „decalajele istorice“ si tensiunile între diferite societati si culturi.

Microevolutia unei culturi se integreaza – sincronic, anacronic sau protocronic – în formele

dominante ale unei macroevolutii istorice, regionale sau continentale. Este si cazul

societatilor central si est-europene, care s-au atasat si integrat treptat în formele de

universalitate impuse de modelul civilizatiei occidentale. Se stie în ce masura atitudinile fata

de acest model au divizat fortele politice si spirituale din interiorul unei culturi, inclusiv în

cazul culturii române moderne. Culturile considerate pâna mai ieri periferice, mai ales din

afara spatiului european, sunt într-o viguroasa ofensiva odata cu procesul de redesteptare

nationala pe care l-au trait o serie de popoare.

3. Promovarea comunicării interculturale în cadrul programului Capitala culturală Europeană. Studiu de caz: Sibiu 2007

3.1. Sibiu –oraș al dialogului dintre culturi

Sibiul, oras-cetate marcat de peste opt veacuri de istorie, este situat aproximativ în

inima geografica a României, în sudul Transilvaniei. Crestele muntilor Fagaras, cu vârfurile

Suru (2282 m) si Negoiu (2535 m), strajuiesc Sibiul, care este situat în depresiunea Cibinului,

la numai 20 Km distanta fata de defileul Oltului.

„În proximitatea Sibiului, la Cedonia (cartierul Gusterita) a existat înca din vechime o

cunoscuta asezare romana. Este de notorietate în literatura de specialitate Donariumul de la

Biertan (sec. IV d. Chr.), a carui inscriptie latina Ego Zenovius votum posui (Eu, Zenovius,

am pus aceasta ofranda) atesta existenta unei populatii romanizate pe teritoriul Daciei, dupa

parasirea ei de catre romani (271 d. Chr.). Aceasta populatie a supravietuit epocii migratiunii,

în conditii vitrege, populând vaile Oltului, Cibinului, Hârtibaciului sau Târnavelor pâna în

zilele noastre.”128

„Prima mentiune documentara referitoare la tinuturile sibiene dateaza din 20 decembrie

1191, când papa Celestin al III-lea confirma existenta prepoziturii libere a germanilor din

Transilvania, prepozitura care si-a avut sediul la Sibiu. Documentul se refera la organizarea

bisericeasca a colonistilor (numiti în documentele din 1191 – teutonici ecclesia

Theutonicorum Ultransilvanorum, în 1192-1196, document cu referire la prepozitul Sibiului,

flandrenzi, iar în 1206 – saxoni), sositi în provincia Sibiu în timpul domniei regelui Géza al IIlea

(1141 – 1162) si organizati într-o prepozitura în timpul domniei regelui Béla al III-lea

(1172 – 1196).”129

„Bula de aur a regelui Andrei al II-lea din 1224 reconfirma colonistilor germani o serie

de privilegii (mentinute pe tot parcursul evului mediu, unele chiar pâna în anul 1876), în 1302

este semnalat începutul organizarii sasilor în scaune, Sibiul fiind primul scaun mentionat, iar

în 1355 este atestata provincia Sibiului cu cele sapte scaune.”130

127 Gheorghe Leahu, Sibiu. Capitala culturala europeana 2007, Bucuresti, Ed. Regia Autonoma „Monitorul

Oficial”, 2006, p. 6.

128 http://www.sibiu.ro/ro2/istorie.php, accesat la data de 24.04.2007.

129 Ibidem.

130 Ibidem.

46

„Mentionat înca sub numele de Hermannsdorf în anul 1321, în a doua jumatate a

secolului, Sibiul obtine calitatea de civitas, într-un document din 1366 fiind pomenit numele

localitatii prima data sub forma Hermannstadt. Spre sfârsitul secolului al XV-lea se formeaza

institutia numita Universitatea saseasca, aflata în fruntea ierarhiei administrative a tuturor

sasilor, condusa de un jude regal, mai târziu comite al sasilor. Jurisdictiei Universitatii sasesti

i-au fost subordonate ulterior si sate românesti, asa-numite scaune-filiala în care nu locuiau

sasi.”131

„Perioada medievala se caracterizeaza în Sibiu printr-o dezvoltare economica continua,

marcata de activitatea breslelor. Primele statute ale acestora (1376) enumereaza 19 bresle cu

25 meserii.”132 În secolul al XVI-lea existau bresle (ca cea a cizmarilor), din care faceau parte

si mesteri care activau în Tara Româneasca sau în Moldova. Numarul breslelor a crescut

treptat, în a doua jumatate a secolului al XVI-lea existând 29 de bresle, iar spre 1780 erau

atestate 40, într-o perioada în care deja crescuse considerabil rolul manufacturilor.

Dezastrul regatului maghiar survenit la Mohács în anul 1526, ocuparea capitalei Buda (1541)

si întemeierea principatului Transilvaniei au plasat comunitatea saseasca, si implicit cea

sibiana, în fata unei situatii noi în care a fost nevoita sa practice o politica duplicitara, când

cea fireasca filohabsburgica, având în vedere afinitatile etnice si culturale, când

prootomana.”133

„Din aceste motive orasul va fi asediat de mai multe ori, de catre ambele parti. Cu toate

acestea, Sibiul îsi pastreaza privilegiile. Concomitent, cu începere din 1543, sasii au adoptat

reforma religioasa, trecând «în corpore» la confesiunea luterana pe care, în majoritate, o

marturisesc si în prezent. În 1550, în Piata Mare se instaleaza «stâlpul infamiei», un

monument gotic ce avea în vârf statuia lui Roland, realizata de sculptorul Onoforius. Sfârsitul

secolului al XVI-lea si începutul celui urmator au fost marcate de conflictele militare care vor

influenta si evolutia vietii economice si sociale din Sibiu. Ne referim aici, mai întâi, la

evenimentele legate de campaniile lui Mihai Viteazul, la batalia de la Selimbar (1599), care

s-a desfasurat, de fapt, sub privirile sibienilor masati pe zidurile din sudul orasului.”134

„În anii 1601-1603 Sibiul este supus asediului trupelor lui Sigismund Báthory, conduse

de Stefan Csáky, care a ars si cladirile existente în fata incintelor fortificate. Peste mai putin

de un deceniu (1610) Sibiul este ocupat de armata principelui Gabriel Báthory. În data de 18

februarie 1614, când noul principe Gabriel Bethlen restituie cheile orasului, în oras mai

131 http://www.sibiu.ro/ro2/istorie.php, accesat la data de 24.04.2007.

132 Emil Sigerus, Cronica orasului Sibiu 110-1929, Sibiu, Ed. Honterus, 2006, p

existau doar 53 de gospodari. Odata cu înfrângerea turcilor de catre austrieci la sfârsitul

secolului al XVII-lea, Transilvania devine mare principat în cadrul Imperiului Habsburgic.

Puterea administrativa este exercitata de catre guberniul care si-a avut sediul la Sibiu între

1692 si 1790. În anul 1745 se inaugureaza linia postala Viena-Sibiu, care efectua curse de

doua ori pe luna.” 135

„În prima jumatate a secolului al XIX-lea, un nou val de colonisti, landlerii, se asaza în

Sibiu, mai precis în Neppendorf. Ei proveneau din Austria, din zona Salzburg. Treptat,

prezenta populatiei românesti este tot mai vie, Sibiul devenind, spre mijlocul secolului al

XIX-lea, centrul spiritual al luptei pentru emanciparea acestei natiuni. În cadrul luptei de

eliberare nationala a românilor, la Sibiu este redactat de catre Simion Barnutiu manifestul –

proclamatie catre români, citit la Blaj, si tot la Sibiu îsi va avea sediul Comitetul national

permanent român sub presedintia episcopului Andrei Saguna. În 1863 îsi deschide aici

lucrarile Dieta Transilvaniei care voteaza legea privind egala îndreptatire a natiunii române si

a confesiunilor sale. Din Sibiu activeaza Partidul National Român din Transilvania, care

declanseaza cea mai ampla miscare social-politica din a doua jumatate a secolului al XIX-lea

– Miscarea memorandista – în conditiile în care, începând cu 1867, Transilvania a fost anexata

Ungariei în cadrul Imperiului austro-ungar.” 136

„A doua jumatate a secolului al XIX-lea si primul sfert al secolului XX sunt

caracterizate de o dezvoltare economica si sociala fara precedent în Sibiu. Suprafata construita

se extinde mult în afara zidurilor: deja în 1841, pe lânga cele 1117 case din interiorul

zidurilor, în afara acestora existau înca 869. Daca în 1857 numarul locuitorilor era de 13872,

dinamica cresterii populatiei este urmatoarea: în 1868 – 18 998, 1890 – 21 434, 1900 – 26 643

(intramuros – 16 643 din care 15 553 germani).”137

„La început de secol XX, Sibiul este un oras vibrant în pas cu vremea. Este al 3-lea oras

din Imperiul Austro-Ungar iluminat cu curent electric si al doilea în care se introduce

tramvaiul electric. Primul cinematograf se deschide în 1909 si apar primele WC-uri publice în

1910. Dezvoltarea urbanistica, economica si sociala de care se bucura Sibiul la începutul

secolului al XX-lea, este frânata de izbucnirea primului razboi mondial. Dupa primul razboi

mondial si Unirea Transilvaniei cu România (1 decembrie 1918), consemnam urmatoarele

date demografice: în 1920 erau 32 748 locuitori iar în 1925 în Sibiu locuiau 44 643 suflete

din care 23 199 germani. Denumirea orasului se schimba oficial în Sibiu în 1919, iar strazileprimesc denumiri românesti. În anul 1945, dupa al doilea razboi mondial, începe deportarea

sasilor spre URSS. 2800 persoane de etnie germana au fost deportati, multi dintre ei nu s-au

mai întors niciodata. Sistemul comunist cu mici exceptii nu s-a atins de orasul vechi, iar

Sibiul devine resedinta judetului cu acelasi nume în anul 1968.”138

„La 21 decembrie 1989 încep la Sibiu demonstratiile anticomuniste continuate în 22

decembrie, soldate cu 89 morti si sute de raniti. Sibiul a fost al doilea oras, cronologic dupa

Timisoara, care s-a ridicat împotriva dictaturii comuniste.”139

Din istoria cetatii medievale putem semnala un sir de repere de civilizatie si cultura

aparute în premiera la Sibiu. Astfel, în 1292 este atestat documentar primul spital, devenit

ulterior azil, iar în 1494, prima farmacie înfiintata pe teritoriul tarii noastre. În acest oras s-a

nascut în 1493 Nicolaus Olahus care, în lucrarea sa fundamentala, Hungaria, sustine originea

latina si vechimea românilor, mândrindu-se cu originea sa. Prin Olahus, Sibiul intra în

circuitul umanismului european.140

Tehnica si arta tiparului inventate de Gutenberg sunt preluate de sibieni începând cu

secolul al XVI-lea, iar Georg Reichersdorfer (1495-1554) lasa posteritatii în cartile sale

numeroase informatii privind Transilvania si Moldova din secolul al XVI-lea. Printre alte

fapte care trebuie consemnate mentionam, descoperirea telurului de catre sibianul Franz

Joseph Muller precum si tiparirea primei carti de medicina româneasca de catre Ioan Molnar-

Piuariu, în 1793.141

În secolele XVI-XVIII numarul mestesugarilor se diversifica, crescând în 1724 la 34 de

bresle. Armurierii, artificierii, tipografii si orfrevierii duc faima Sibiului dincolo de hotarele

Transilvaniei, iar Tara Româneasca continua sa reprezinte principalul debuseu al marfurilor sibiene.

În secolul al XVIII-lea, episcopul unit Ioan Inocentiu Micu Klein (1692-1768) duce o

campanie curajoasa pentru recunoasterea drepturilor egale ale românilor cu celelalte

nationalitati, pentru dreptul la învatatura si accesul românilor la functiile administrative.143

Corifeii Scolii Ardelene: Samuil Micu, Gheorghe Sincai, Petru Maior, Ioan Budai-

Deleanu concep si tiparesc la Sibiu în 1791 memoriul intitulat: „Supplex Libellus

La Sibiu si au intrat în istoria culturii si stiintei românesti.148

143 Ibidem, Între anii 1941 si 1945 se consuma aici mari energii spirituale. Este semnificativa

mutarea fortata a Universitatii clujene de la Cluj la Sibiu, dupa Dictatul de la Viena. Într-un

timp extrem de concentrat, intelectualii ardeleni au constiinta efectiva a participarii la istorie

prin cultura.149

Universitatea „Regele Ferdinand” din Cluj, în pribegie la Sibiu, adapostea doua

cenacluri literare românesti. Pe unul, al medicinistilor, îl conducea profesorul de anatomie,

Victor Papilian, scriitor, romancier, nuvelist si dramaturg totodata, foarte des întâlnit în

paginile revistei Gândirea, dupa 1930, iar pe celalalt, intitulat Cercul literar studentesc,

Octavian Goga, apartinând Facultatii de Litere si Filosofie, care era ajutat de asistentul sau,

Barbu Zevedei.150

Veritabila constiinta de sine a fost dobândita de Cercul Literar abia în momentul în care

a aparut Manifestul sau. S-a constatat ulterior ca acest Manifest a fost mai exact textul

redactat, la sugestia lui Radu Stanca, de Ion Negoitescu si publicat în ziarul Viata, numarul

743, la 13 mai 1943, sub titlul: Ardealul estetic. O scrisoare catre d. E. Valachorum”, un program de emancipare a poporului român din Ardeal. Spiritul iluminist al

vremii a impus legiferarea de catre Iosif al II-lea, prin edictul din 4 iulie 1781, a dreptului de

concivilitate pentru toti cetatenii Principatului.144

Între anii 1811-1815 locuieste la Sibiu Gheorghe Lazar, care, din cauza ideilor sale, este

izgonit de regimul habsburgic si devine la Bucuresti, în Tara Româneasca, „cel dintâi

învatator de ideal national”, cum l-a caracterizat Nicolae Iorga. Dupa anul 1781, prezenta

populatiei românesti se face tot mai des simtita în viata orasului. Sibiul devine în secolul al

XVIII-lea si începutul secolului al XX-lea un focar de prima marime al politicii si culturii

românilor din Transilvania.145

Tiparul, mijlocul de raspândire a culturii scrise, gaseste la Sibiu un teren favorabil. În

anul 1528 Lucas Trapoldner înfiinteaza prima tipografie si un an mai târziu scoate prima

carte, o gramatica latina. În anul 1543 apare prima tiparitura în limba româna, ce încerca sa

propage, fara rezultate, luteranismul în rândul românilor.146

În învatamânt, Sibiul este precursor prin prima scoala atestata documentar în 1380, care

devine în 1555 Gymnasium, iar în 1557 este înfiintata prima biblioteca scolara. Limba de

predare din scoli era latina. În anul 1692 se deschide un gimnaziu catolic, iar în 1734

Ursulinele întemeiaza o scoala de fete. La Sibiu se dezvolta în secolul al XVIII-lea cel mai

puternic nucleu de învatamânt al sasilor din Transilvania.147

La cumpana dintre vecurile XIX si XX Sibiul a devenit cel mai important nucleu de

propaganda culturala al românilor. Se dezvolta învatamântul românesc, apar reviste scolare si

pedagogice, ziare românesti cu un elevat continut literar si stiintific. Numerosi intelectuali

români precum: Gheorghe Lazar, August Treboniu Laurian, St. O. Iosif, George Cosbuc,

Octavian Goga, Aurel Vlaicu, Onisifor Ghibu, Ion Agârbiceanu, Lucian Blaga s-au afirmat Lovinescu a Cercului

Literar de la Sibiu.151

Sibiul, oras în care timp de secole s-a împletit viata românilor cu cea a sasilor si a altor

nationalitati, a continuat sa fie în perioada interbelica principalul centru de învatamânt si

cultura pentru germanii din România.152

„Dintotdeauna, Sibiul a fost cel mai important centru al minoritatii germane din

Transilvania. Chiar si în zilele noastre, aici se afla cea mai mare comunitate germana din

România si, cu sprijinul administratiei locale, un spirit german înca se mai simte în oras. În

Sibiu se gaseste si o importanta minoritate maghiara. Cu toate acestea, Sibiul este un oras

predominant românesc (95% din populatie este de origine româna), care a stiut cum sa

pastreze si sa îmbine cele trei culturi de mai sus, la care s-au adaugat cele ale micilor

minoritati, cum ar fi tiganii, slovacii si ucrainenii. Conform legendei, copiii pierduti din

Hamelin au iesit din pesterile „Almasch” (Varghis) în Transilvania, undeva aproape de

actualul Sibiu. Aceasta este explicatia romantica a unui fenomen inedit prin care pe aceste

locuri a aparut un popor cu par blond si ochi albastri, care vorbea germana si urma obiceiurile

unor popoare aflate la mii de kilometri departare. În realitate, cetatile si satele fortificate din

Transilvania au fost ridicate în secolul al XII-lea de catre imigranti veniti din zona vaii

149 Petru Poanta, Cercul literar de la Sibiu. Introducere în fenomenul originar, Cluj-Napoca, Ed. Clusium, 1997,

p. 24.

Moselle, cunoscuti sub numele de saxoni. Au fost adusi aici de catre regii Ungariei si au

primit numeroase drepturi si avantaje în schimbul ca acestia sa ajute la apararea tinutului

împotriva atacurilor tatarilor si turcilor. Saxonii au creat „tinutul celor 7 cetati”, 7 orase

fortificate precum si numeroase sate în care au ridicat biserici fortificate în care se adaposteau

în caz de atac.”153

„Sibiu/Hermannstadt este perceput ca fiind un oras al artei si culturii, putând fi

considerat pe buna dreptate ca fiind capitala culturala a României datorita traditiilor seculare

si patrimoniului cultural artistic pe care orasul si zona din marginime îl detine.

Operele unor artisti cum ar fi Andreas Lapicida, Sebastian Hann, Johann Martin Stock si

Frans Neuhauser, se mai pot vedea si astazi vizitând diferite locuri din oras.”154

„Sibiul este locul unde s-a deschis primul muzeu de pe actualul teritoriu al României,

Muzeul Brukenthal, la 25 februarie 1817. A fost al doilea muzeu deschis în Europa si poarta

numele fostului guvernator de Transilvania, Samuel von Brukenthal, care si-a donat vastele

colectii personale de arta si o impresionanta biblioteca pentru a se înfiinta acest muzeu care

este gazduit în fosta lui resedinta. Dintre operele care se gasesc în Galeria de Arta a muzeului,

amintim lucrari semnate de Antonello da Messina, Lorenzo Lotto, Alessandro Magnasco,

Albrecht Dürer, Rubens, Botticeli, Jan van Dyck si Titian.”155

„Complexul National Muzeal ASTRA156 include pe lânga Muzeul Civilizatiei Populare

Traditionale ASTRA din Dumbrava Sibiului, care este cel mai mare muzeu în aer liber din

Europa si Muzeul de Etnografie Universala Franz Binder (deschis în 1993 în Piata Mica nr.

12) si noul Muzeu de etnografie saseasca Emil Sigerus, deschis în 1997, care din anul 2006

functioneaza în noul sediu din Piata Mica nr. 21 (Casa Artelor).”157

„Telegraful Român este ziarul cu cea mai lunga existenta din istoria presei românesti si

este ziarul cu cea mai lunga aparitie din aceasta parte a Europei. Primul numar a aparut la 3

ianuarie 1853 sub îndrumarea lui Andrei Saguna, episcop devenit din 1864 mitropolit al

Transilvaniei pâna la moartea sa în 1873.”158

„Revista Transilvania a aparut la Sibiu începând cu ianuarie 1868, sub conducerea lui

George Baritiu, ca organ al Asociatiunii Transilvane pentru Literatura Româna si Cultura

Poporului Român. Transilvania ramâne si astazi una dintre cele mai importante reviste de

cultura din România.”159

Orasul ofera locuitorilor si celor care îl viziteaza o atmosfera unica si atractiva si le

acorda posibilitatea de a experimenta viata culturala a unui oras din Transilvania. Prima

societate muzicala s-a constituit în 1818, iar pe scenele sibiene au concertat nume celebre ale

vremii cum ar fi Franz Liszt sau Johann Strauss. Sibiu/Hermannstadt are o Filarmonica care

sustine concerte saptamânale de muzica clasica si care organizeaza, de asemenea, trei

festivaluri importante.

„Sibiu/Hermannstadt are o istorie teatrala veche de doua secole care se regaseste în cele

doua teatre din prezent: Teatrul National Radu Stanca si teatrul Gong. Ambele teatre prezinta

spectacole atât în Româna cât si în Germana. Opt centre culturale (Centru Cultural Municipal,

Centrul Cultural Judetean, Centrul Cultural Studentesc, Centrul Cultural Frederich Teutsch,

Centrul Cultural al Academiei trupelor de Uscat, Centrul Cultural German, Casa Ille et

Villaine, Centrul european de poezie si dialog est-vest), Asociatia Scriitorilor, Uniunea

Artistilor Plastici si multe alte asociatii sportive si culturale, ofera un program bogat în

evenimente”.160

3.2.Sibiu- capitala culturală europeană

Sibiul/Hermannstadt este primul oras de pe teritoriul României care a fost nominalizat

drept Capitala Culturala Europeana în 2007, prin decizia Consiliului European 2004-654-CE

din 27 mai 2004[49].

„Un punct care a cântarit mult în decizie a fost parteneriatul special cu Luxemburg-ul în

organizarea programului pentru 2007, coordonarea evenimentelor între cele doua orase, cât si

multiplele parteneriate si programe de colaborare europeana dezvoltate de Sibiu cu Landshut,

Rennes, Klagenfurt, Deventer”.162

„Programul Capitala Culturala Europeana a fost initiat de Consiliul de Ministri ai

Culturii ai Comunitatii Europene în anul 1985, la initiativa Melinei Mercouri, ministrul grec

al culturii. Programul a fost conceput «cu scopul de a apropia popoarele Europei» si de a

celebra contributia oraselor la dezvoltarea culturii[50]. Procedura de nominalizare se ghideaza

dupa principiul rotatiei, ceea ce înseamna ca fiecare din tarile membre ale Uniunii Europene

pot propune una sau mai multe capitale culturale în anul stabilit pentru fiecare în parte, prin

rotatie. Nominalizarile sunt examinate de un juriu independent format din experti în domeniul

cultural. Juriul este compus din doi membri nominalizati de Parlamentul European, doi numiti

de Consiliul Europei, doi reprezentanti ai Comisiei Europene si un membru nominalizat de

Comitetul Regiunilor” [50].

Din anul 1985 pâna astazi, 32 de orase, printre care capitale de tari ca Atena, Amsterdam, Berlin, Paris, Lisabona, sau orase mai mici, încarcate cu istorie ca Weimar,

Bergen, Graz, au fost onorate cu acest titlu european. S-a stabilit ca dupa anul 2007, în fiecare

an sa fie cuplate câte un oras din tarile Europei occidentale cu un oras din tarile central si est

europene.

„În plan european, Sibiul este unul dintre cele mai valoroase si mai bine conservate

orase medievale, pastrator al unui ansamblu de piete unice, cu o varietate infinita de

aglomerari de volume construite, cu scari, pasaje si denivelari spectaculoase, ce leaga Orasul

de jos cu Orasul de Sus, cu numeroase monumente, strazi si fortificatii de un pitoresc

aparte”[52].

„Sibiul poate fi considerat pe buna dreptate capitala culturala a României datorita

traditiilor seculare si patrimoniului cultural artistic pe care Sibiul si zona din marginime îl

detine. Prima societate muzicala s-a constituit în anul 1818 iar pe scenele sibiene au concertat

nume celebre ale vremii cum ar fi Franz Liszt sau Johann Strauss. În Sibiu exista în momentul

de fata o puternica baza culturala formata din 2 teatre, o filarmonica, 1 cinematograf, 5

biblioteci, 5 centre culturale, 6 institute culturale diverse precum si 10 muzee ”[52].

„Începuturile activitatii teatrale în Sibiu îsi au bazele înca din secolul al XVI-lea, când

elevii dadeau doua reprezentatii scenice pe an, iar la 15 februarie 1582 s-a desfasurat în aer

liber prima punere în scena a unei batalii. Începând cu anul 1756 spectacolele teatrale aveau

loc în casa baronului von Möringer, actuala Casa Albastra din Piata Mare. Interesul pentru

teatru era atât de ridicat încât la 1778 s-a început editarea unei publicatii teatrale, Theatral

Wochenblatt. În anul 1789 s-a ajuns la primul teatru cu sediu stabil în Turnul Gros deschis de

Martin Hochmeister, iar în anul 1923 a luat fiinta un prim teatru românesc. Actualul teatru,

Teatrul National «Radu Stanca», a fost înfiintat, alaturi de Teatrul pentru copii si tineret «Gong» si Filarmonica de Stat, în 1949. Sectia germana a teatrului a fost deschisa în anul

1956. Anual la Sibiu se desfasoara Festivalul International de teatru si Festivalul Teatrului

Studentesc, importante manifestari culturale.” 166

„În Sibiu se gaseste si o importanta biblioteca, Biblioteca Astra, înfiintata în anul 1861.

Numarul volumelor a crescut în timp ajungând astazi la peste 750000, al revistelor la 48000 si

al manuscriselor la 12000. Biblioteca ASTRA detine în patrimoniul sau o serie de carti rare

dintre care amintim cea mai veche carte aflata în fondul Bibliotecii – Papa Bonifacius VIII:

«Sexti libri decretalium…», MDXI, 1511, precum si cea mai veche carte româneasca:

«Sbornicul slavonesc» – tiparita de Coresi la Sas-Sebes în anul 1580. De asemenea, printre

cartile rare aflate în fondul Bibliotecii „ASTRA” se numara si Hieronymus sanctus: „Vitae

patrum” – tiparita la Venetia (Veneetis) în anul 1512, «De re militari» – Flr. Vergetius si

«Strotagemata» – Frontinus – tiparita la Paris în anul 1534”.167

„În ceea ce priveste activitatea cinematografica, festivalul international de film

documentar si antropologie vizuala de la Sibiu este unul dintre cele mai interesante, valoroase

si cautate festivaluri de gen din Europa. La acest festival vin regizori si producatori de

documentar de pe toate continentele. Festivalul de film de la Sibiu are un public european,

preponderent tânar, iar studentilor din România li se alatura colegi de la universitati din

Polonia, Ungaria, Germania, Serbia-Muntenegru, Bulgaria, Italia etc. Festivalul de la Sibiu e

un punct de atractie pentru iubitorii documentarului din toata Europa. Festivalul are un format

care îi asigura anvergura internationala, fara a neglija specificul local si regional.”168

Printre locurile istorice care pot fi întâlnite în capitala culturala europeana este demna

de amintit Piata Mare „care a fost prima data mentionata în anul 1411 ca piata de cereale.

Începând cu secolul al XVI-lea piata a devenit centrul vechii cetati, iar toate executiile publice

si adunarile publice aveau loc aici. Timp de sute de ani a fost denumita Grosser Ring sau

Grosser Platz; între cele doua razboaie mondiale s-a numit Piata Regele Ferdinand.

Comunistii au denumit-o Piata Republicii, iar din anul 1990 s-a revenit la denumirea initiala.

Piata are o lungime maxima de 142 m, iar în latime 93 m, fiind una dintre cele mai mari din Transilvania.”169

„Cladiri medievale pastrate în forma originala si numeroase obiective de interes turistic

se gasesc în Piata Mica. În evul mediu în aceasta piata (cunoscuta în documente si sub numele

de «circulus parvus») existau casele de locuit si atelierele mestesugarilor sibieni. Aici se gasesc câteva din cele mai importante atractii ale orasului, poarta de urcare în Turnul Sfatului,

Podul Minciunilor, Muzeul Franz Binder, Muzeul Emil Sigerus, Muzeul Farmaciei, Casa

Luxemburg, numeroase terase si cafenele.”

„Piata Huet se desfasoara în jurul Catedralei Evanghelice care domina locul. Pe acest

loc a existat prima incinta de fortificatii a orasului. Pe locul actualului Liceu Brukenthal exista

o scoala înca din secolul al XIV-lea. Actuala constructie dateaza din anul 1786.”

Cultura îi dezvolta omului spiritul creator si îi dezvaluie universuri nebanuite. Îi ofera

posibilitatea de a experia nobletea sufleteasca a înaintasilor. Toate aceste lucruri sunt fapte de

necontestat. Dar atunci când vine vorba de comunicarea dintre doua sau mai multe spatii

culturale intervin dificultatile. În momentul în care întâlnesti pe celalalt, daca nu exista

deschidere, comunicarea se poate solda cu esec. Comunicarea ne arata si ne învata cum se

realizeaza un proces comunicational, ne face constienti ca în orice act comunicational exista

un initiator sau sursa, asa cum este numita de specialisti, si un interlocutor sau receptor.

Aceste lucruri sunt deosebit de importante de stiut, pentru ca în momentul în care nu sunt

constientizate, pot reprezenta bariere în calea comunicarii. Cunoscând modul în care se

realizeaza comunicarea, faptul ca exista un mesaj codat de catre sursa, daca tinem seama de

spatiul cultural al initiatorului atunci când încercam sa decodam mesajul, sansele de a-l

recepta corect sunt foarte mari.

Trebuie sa fim constienti ca traim într-un secol al vitezei. Dezvoltarea tehnologica este

într-o continua ascensiune. Populatia globului creste din ce în ce mai mult. Situatia

economica la nivel global începe sa joace un rol tot mai hotarâtor în ceea ce priveste întâlnirea

cu cultura celuilalt. Asadar, indiferent daca ne dorim sau nu, suntem în contact permanent cu

celelalte culturi. Fie ca deschidem televizorul si urmarim un film documentar sau o emisiune

de stiri, fie ca deschidem calculatorul si discutam cu prietenul care se afla în Australia, fie ca

întreprindem o calatorie într-o tara straina, suntem în contact cu cultura celuilalt. Devenind

constienti de faptul ca acest contact este inevitabil, ramâne întrebarea: ce sa facem ca acest

contact/dialog sa fie eficient? Cum pot comunica eu cu un om care a trait si a învatat într-un

univers cultural cu totul diferit de universul meu cultural? Raspunsul la aceste întrebari nu

este unul simplu. Comunicarea interculturala încearca sa gaseasca modalitatile care sa rezolve

„prapastia” dintre culturi, mijloacele prin care sa devenim constienti ca individualitatea

fiecaruia trebuie respectata chiar daca este diferita de a mea.

Descoperind comunicarea interculturala descoperi un univers foarte vast. Nimic nu

poate fi mai provocator decât întâlnirea cu o cultura care îti arata ca exista diversitate.

În aceasta lucrare am decis sa descriu pe scurt ceea ce reprezinta cultura, fara pretentia

de a afirma ca am acoperit acest concept foarte complex. Un lucru este de retinut: diversitatea

este starea fireasca a culturii. Deoarece aceasta cercetare se refera la spatiul european, este

demn de mentionat ca în cazul culturii europene avem de-a face cu o „unitate care se

manifesta în câmpuri”, unitate ce se diversifica si se multiplica pe sine.

Pentru a putea întelege cultura celuilalt trebuie mai întâi sa învatam sa comunicam cu el.

De aceea, întelegerea culturii se poate realiza doar prin comunicare. Comunicarea este

elementul primar prin care oamenii interactioneaza, fac schimb de mesaje. Pentru ca un

proces de comunicare sa fie eficient trebuie sa fie respectate mecanismele care alcatuiesc acel

proces comunicational. Mesajul fiind codat de catre sursa cu un anumit cod, trebuie facut un

efort din partea receptorului pentru a-l decoda, efort care tine de pozitia culturala dar si de

ceea ce se numeste zgomot de fond si care poate îmbraca mai multe forme. Acest proces

comunicational nu reuseste întotdeauna, din diferite motive. Esecul este datorat barierelor

comunicationale care pot fi de mai multe feluri: de limbaj, de mediu, bariere ce tin de pozitia

emitatorului si a receptorului, bariere de conceptie. Indiferent de forma pe care o îmbraca,

aceste bariere trebuie sa fie constientizate pentru a putea fi evitate, si aceasta constientizare

vine dintr-o foarte buna cunoastere a lor.

Indiferent de forma pe care o poate îmbraca comunicarea interculturala (interrasiala,

interetnica, internationala, intraculturala, interreligioasa sau intercivilizationala), constatam ca

fenomenul a luat proportii în ultimul timp datorita globalizarii. Asa cum am afirmat mai sus,

schimbarile demografice, dezvoltarea tehnologica si dezvoltarea economica sustinuta au

accentuat aceste schimburi interculturale. Prin contactul cu cultura celuilalt observam laturile

care sunt nefamiliare tocmai datorita acestei diferente. Existând deschidere pentru ceea ce este

diferit de mine exista posibilitate de dialog intercultural. Atunci când nu acceptam cultura

celuilalt doar prin simplul fapt ca este diferita de a mea, dialogul intercultural este blocat.

Acest dialog intercultural mai poate fi blocat si de tendintele etnocentriste ale popoarelor care

au exacerbat sentimentul national. Ele au tendinta de a-si suprevalua capacitatile proprii si de

a se socoti superioare fata de celelalte culturi.

În aceasta epoca tehnologica, în care comunicam din ce în ce mai mult dar ne întelegem

din ce în ce mai putin, trebuie sa avem grija de modul în care ne construim mesajele.

Dezvoltarea rapida a tehnologiei are o consecinta directa în ceea ce priveste transmiterea

mesajelor, si anume, timpul insuficient de a construi mesaje specifice codului cultural al

receptorului. Deoarece aceste mesaje sunt transmise în mare masura prin mass-media,

prejudecatile, stereotipurile si rasismul pot afecta continutul mesajelor.

Având la baza aceste elemente care te pot ajuta sa faci un prim pas spre întâlnirea cu

celalalt, am considerat necesar sa analizez diferitele teorii cu privire la modul în care se

manifesta evolutia culturii române, care au fost culturile care au influentat-o si care au fost

elementele care i-au dat specificitate.

Contrar teoriilor care afirma ca o cultura este doar rodul influentelor, Lucian Blaga

afirma ca orice om se înscrie în interiorul unei matrice stilistice care este inconstienta. Aceasta

matrice stilistica imprima creatiilor, în mod inconstient, pecetea originalitatii.

Opozitia culturilor majore si minore contra culturilor mici si mari ne releva doua moduri

de a privi evolutia unei culturi. Astfel, pentru Blaga, cultura poate fi de tip popular sau minora

si de tip urban sau majora. Acestea sunt doua moduri de a fi ale specificului cultural si pot fi

întâlnite din Antichitate si pâna în epoca moderna. Trecerea de la cultura minora la cea majora

nu reprezinta o pierdere a identitatii, ci o reconfigurare a ei pe alte suporturi.

Spre deosebire de Blaga, care vede cele doua moduri de a fi ale specificului cultural ca

fiind asemenea traditionalului si modernului, Cioran vede istoria desfasurându-se prin

dinamismul culturilor mari. Potrivit lui Cioran culturile mici nu se reconfigureaza pe alte

suporturi ca o consecinta a procesului de edificare culturala, asa cum spunea Blaga despre

cultura minora, ci evolueaza doar daca au la baza un prototip, adica o cultura mare drept

model. Cioran spune ca exista o predeterminare a culturilor. Doar culturile mici

predeterminate spre saltul istoric reusesc sa se salveze. Deci, nu orice cultura mica poate face

acest salt.

Înca de la începuturile ei, cultura româna se aseamana cu un deal si o vale. Dealul poate

fi asemuit cu cultura de tip major, istoric, iar valea cu cultura de tip minor. Astfel, înca de la

începuturi a existat potentialul pentru populatia din Dacia Traiana de a dezvolta o cultura de

tip major. Însa, împrejurarile nefavorabile au determinat populatia respectiva sa coboare spre

vale, spre cultura de tip minor, dar nu ca o retragere definitiva, ci ca un model de salvare.

Împrejurarile favorabile au dovedit ca românii pot reveni la cultura de tip major. Dar si acum

intervin diferite împrejurari care determina populatia sa se retraga „în scoica sa”. Toate aceste

suisuri si coborâsuri fac parte din evolutia culturii române si este demn de subliniat ca prin

aceasta retragere românii si-au pastrat specificitatea. Chiar daca Cioran spune ca stramosii

nostri nu ne-au iubit destul pentru ca nu au varsat destul sânge pentru noi, pentru ca nu ne-au

aruncat în istorie, trebuie sa subliniem ca aceasta retragere a avut ca rezultat pastrarea

specificului, în conditiile în care alte popoare nu si l-au putut pastra.

Odata cu evolutiile sale sinuoase, cultura româna a fost influentata de celelalte culturi

europene. Potrivit lui Blaga, cultura franceza si cultura germana ar fi influentat pe cea

româna. Cultura franceza a fost de o influenta modelatoare deoarece ea solicita celorlalte

culturi sa o accepte drept model. În schimb, cultura germana a avut o influenta catalitica

deoarece ea îndeamna la dezvoltarea propriilor particularitati. Exemple edificatoare de

influenta modelatoare si catalitica sunt marile nume din cultura româneasca. Astfel, potrivit

lui Blaga, scoala germana a format pe Gheorghe Lazar, Titu Maiorescu, Mihai Eminescu,

George Cosbuc si Mihail Kogalniceanu. Ei stabilesc o linie de inductie catalitica. Inductia

modelatoare este reprezentata de Alexandrescu, Bolintineanu, Alecsandri si Macedonski.

Legat tot de evolutia culturii românesti este teoria lui Titu Maiorescu despre formele

fara fond. Maiorescu spune ca noi am împrumutat formele fara a avea fondul. Teza lui este ca

o societate trebuie sa se dezvolte de la fond spre forma. Totusi, formele împrumutate nu

trebuie desfiintate, ci trebuie armonizate cu fondul.

Eugen Lovinescu spunea ca societatea româneasca este produsul legii sincronismului, adica evolutia sa este doar rodul sincronismelor, al influentelor celorlalte culturi. Ca reactie la aceasta teorie a aparut teoria protocronista care sustine ca pe lânga influentele inerente, o cultura se dezvolta si prin elemente originale. Sunt acele elemente de care vorbea Blaga, si anume de ceea ce produce matricea stilistica inconstientă.

În spatiul transilvan, spatiu marcat de o populatie eterogena etnic, se remarca orasul

Sibiu, plin de traditii si creatii culturale si artistice unice în Europa. Din acest motiv, Sibiul a

devenit capitala a culturii în anul 2007. Acest oras reprezentativ pentru România a constituit

un centru unde mai multe nationalități au gasit modalitatea de convietuire. Viata românilor s-a

împletit cu cea a sasilor, germanilor si a altor nationalitati, imprimând fiecare în creatiile ce se

gasesc în oras o doza din specificul propriu. Modul în care aceste nationalități au convietuit

poate constitui un exemplu de comunicare interculturala.

Vizitând orasul Sibiu parca te reîntorci într-un trecut marcat de o istorie culturală fără

seaman. Esti întâmpinat de oameni primitori si de turisti dornici sa experimenteze întâlnirea

interculturala. De la declararea sa drept capitala cultural europeana, Sibiul a devenit un oras

întesat de turisti straini dar si de turisti români. Diferitele monumente din oras te aduc în

contact cu elementele culturale specifice ale tuturor nationalitatilor care au coabitat în acest

spatiu. Sasii, din ce în ce mai putini, sunt foarte apreciati de catre populatia locala datorita

seriozitatii de care au dat dovada în decursul timpului. Astfel, clopotul mare din Catedrala

Evanghelica, care bate doar de Craciun si de Paste, mai bate în cursul anului doar atunci când

un sas pleaca „în lumea celor drepti”.

Concluzii

Observând toate aceste elemente care dau specific culturii române putem concluziona ca

pentru realizarea unei comunicari interculturale eficiente sunt necesare mai multe elemente.

Dintre acestea amintim pe cele mai importante, si anume:

1. Trebuie studiată interactiunea socială si componentele simbolice ale acestei

interactiuni (cultura). Aceasta interactiune sociala se poate manifesta între

indivizi ai aceleiasi culturi sau între indivizi apartinând unor zone culturale

diferite.

2. Cunoasterea celuilalt si a culturii lui este un pas esential pentru a se putea stabili

un dialog. În caz contrar apar barierele interculturale.

3. Urmatorul pas ar putea fi reprezentat de „recunoasterea celuilalt”, adica

recunoasterea diversitatii culturale.

4. Trebuie studiate relatiile interculturale la diferite niveluri: individual, la nivelul

grupurilor sociale (familie, organizatii multiculturale), al institutiilor etc.

5. Crearea unui cadru legal ar conduce spre o comunicare formalizata prin norme.

Spre exemplu, introducerea în scoli a educatiei interculturale ar fi un factor

decisiv pentru comunicarea interculturala.

6. Pot, de asemenea, sa fie concepute diferite campanii , acolo unde este nevoie,

pentru promovarea comunicarii interculturale: în scoli, în institutii, în organizatii

etc.

7. Crearea de evenimente cu specific intercultural. Un exemplu edificator în acest

sens este reprezentat de catre orasul Sibiu care a devenit în anul 2007 centru de evenimente interculturale.

Bibliografia:

Abric Jean – Claude. Psihologia comunicări. Teorii și Metode. București: Polirom, 2002. 205 p.

Agee Warren K. Introduction to Mass Communications. London: Prince Hall, 1988. 321 p.

Beciu, Camelia, Politică discursivă. Iași: Editura Polirom, 2000.

Bishop Bill. Communication World. San-Francisco: Golden Gate, 1996. 128 p.

Buzărnescu, Ștefan. Sociologia opiniei publice.Timișoara:Editura de Vest, 2005.

Coman Cristina. Relațiile publice: principii și strategii. București: Polirom, 2009. 88 p.

Chomsky N., Peace. Propaganda & the Promised Land. New-York: Libress, 2004. 207 p.

Cutlip Scott M. Public Relations History. London: Lawrence Erlbaum Associates Inc, 1995. 285 p.

Dagenais Bernard. Campania de relaționist. Paris: Montchrestien, 1997. 151p.

Deacon Teren. The Symbolic Species. București: Codecs, 1988. 247 p.

Dennett Dan. Meme este o idee. București: Humanitas, 1999. 315 p.

Dinu, Mihai. Comunicarea – repere fundamentale. București: Editura Orizonturi, 2008.

Gheorghiță, Mădălina și Negulescu, Raluca, Ghid de comunicare publică, București; Editura Humanitas Educațional,2001.

Goddard Alex. Limbajul publicității. București: Polirom, 2008. 150 p.

Godin Seth. Terminologia markentigului. Chișinău: Vite-jesc, 2009. 147 p.

Goffmann, E. Viața cotidiană ca spectacol, București: Editura Comunicare.ro, 2007.

Gregory Anne. Planificarea și managementul campaniilor de relații publice. București: Polirom 2009, 369 p.

Habermas, J. Sfera publică și transformarea ei structurală, București: Editura Comunicare.ro, 2005.

Harrison Shirley. Public Relations: an introduction. Oxford: Routledge, 1995. 261 p.

Hendrix, Jerry A. Public Relations Cases. Stamford: Wadsworth Publisher, 2001. 191 p.

Jandt, Fred. An Introduction to Intercultural Communication. Identities in a Global Community, Fourth Edition, London:Sage Publications, 2003.309p.

Larson Charles U. Persuasiunea. Receptarea și Responsabilitatea. București: OSIM, 1987. 289 p.

Lohisse Jean. Comunicarea. De la transmitere mecanică la interacțiune. Chișinău, 2007. 350 p.

Malița, Mircea.Zece mii de culturi, o singură civilizație.Spre geomodernitatea secolului XXI.București:Nemira,2001.368p.

Marcenac Alain Milon, Serge – Henri Saint Michel. Strategii publicitare. De la studiul de marketing la alegerea diferitelor media. București: Teora, 2007. 187 p.

Marconi Joe. Ghid practic de relații publice. București: Polirom, 2005. 334 p.

Maslow Abrham. The Psychology of Science.  Chapel Hill: Maurice, 1989. 420 p.

Mastecatu Simona. Relațiile publice din perspectiva internațională. București: Polirom, 2004. 187 p.

Marconi Joe. Ghid practic de relații publice. București: Nemira, 2009. 321 p.

McQuail, Denis. Comunicarea. Iași: Editura Institutul European, 2006.

McNair Brian N. Introducerea în comunicarea politică. New – York: Libress, 2002. 381 p.

Miclea Maria. Psihologia mulțimii. București: Nemira, 1999. 250 p.

Miege, Bernard, Societatea cucerită de comunicare, Editura Polirom, Iași, 2000.

Milo Katie. Introducere în relații publice. București: NIM, 1998. 321 p.

Moscovici Serge. Psihologia socială sau mașina de fabricat zei. Chișinău: Lavilat-Info, 2006. 287 p.

Mucchielli Alex. Comunicarea în instituții și organizații. Parris: Ancheus, 2004. 259 p.

Newsom Doug. Totul despre relațiile publice. București: Nemira, 2004. 411 p.

Oliver, Sandra M. Strategii de relații publice. București: Teora, 2006. 187 p.

Păuș, Viorica-Aura.Comunicare interetnică și interculturală.București:Ars Docendi,2010.312p.

Popescu, Silvia.Comunicare interculturală.Paradigmă pentriu managementul diversității. Iași:Institutul european,2013.398p.

Popescu, Luminița Gabriela. Comunicarea în administrația publică. București:Editura Economică, 2007.

Radu, Raluca-Nicoleta. Deontologia comunicării publice. Iași: Polirom, 2015.256p.

Rădulescu Corina.Comunicare și protocol. București:Editura Univ. din București, 2009.385p.

Samovar, Larry A., Porter, Richard E., Communication Between Cultures, Wardsworth Publishing Company, Belmont, California, 1991

Tran, V., Stănciugelu, Irina, Teoria Comunicării.București: Editura Comunicare.ro, 2003.

Vegheș Ruff I., Bogdan Grigore. Relațiile publice și publicitatea online. Chișinău: Lavilat-Info, 2012. 219 p.

Zémor, Pierre, Comunicarea publică, Editura Institutul European, Iași, 2003.

Zlate, Mielu, Leadership și management, Editura Polirom, Iași, 2004.

Webografie:

49.http://www.sibiu.ro/ro2/istorie.php (accesat la data de 24.04.2007).

50.http://www.sibiu2007.ro/ro3/sibiu.htm(accesat la data de 24.04.2007).

51.http://www.sibiu2007.ro/ro3/cultura.htm (accesat la data de 24.04.2007).

52.http://www.sibiu2007.ro/ro3/about.htm( accesat la data de 24.04.2007).

53.http://www.sibiu2007.ro/ro3/places.htm( accesat la data de 24.04.2007).

54.http://www.sibiu2007.ro/ro3/album.htm,(accesat la data de 18.05.2007).

Bibliografia:

Abric Jean – Claude. Psihologia comunicări. Teorii și Metode. București: Polirom, 2002. 205 p.

Agee Warren K. Introduction to Mass Communications. London: Prince Hall, 1988. 321 p.

Beciu, Camelia, Politică discursivă. Iași: Editura Polirom, 2000.

Bishop Bill. Communication World. San-Francisco: Golden Gate, 1996. 128 p.

Buzărnescu, Ștefan. Sociologia opiniei publice.Timișoara:Editura de Vest, 2005.

Coman Cristina. Relațiile publice: principii și strategii. București: Polirom, 2009. 88 p.

Chomsky N., Peace. Propaganda & the Promised Land. New-York: Libress, 2004. 207 p.

Cutlip Scott M. Public Relations History. London: Lawrence Erlbaum Associates Inc, 1995. 285 p.

Dagenais Bernard. Campania de relaționist. Paris: Montchrestien, 1997. 151p.

Deacon Teren. The Symbolic Species. București: Codecs, 1988. 247 p.

Dennett Dan. Meme este o idee. București: Humanitas, 1999. 315 p.

Dinu, Mihai. Comunicarea – repere fundamentale. București: Editura Orizonturi, 2008.

Gheorghiță, Mădălina și Negulescu, Raluca, Ghid de comunicare publică, București; Editura Humanitas Educațional,2001.

Goddard Alex. Limbajul publicității. București: Polirom, 2008. 150 p.

Godin Seth. Terminologia markentigului. Chișinău: Vite-jesc, 2009. 147 p.

Goffmann, E. Viața cotidiană ca spectacol, București: Editura Comunicare.ro, 2007.

Gregory Anne. Planificarea și managementul campaniilor de relații publice. București: Polirom 2009, 369 p.

Habermas, J. Sfera publică și transformarea ei structurală, București: Editura Comunicare.ro, 2005.

Harrison Shirley. Public Relations: an introduction. Oxford: Routledge, 1995. 261 p.

Hendrix, Jerry A. Public Relations Cases. Stamford: Wadsworth Publisher, 2001. 191 p.

Jandt, Fred. An Introduction to Intercultural Communication. Identities in a Global Community, Fourth Edition, London:Sage Publications, 2003.309p.

Larson Charles U. Persuasiunea. Receptarea și Responsabilitatea. București: OSIM, 1987. 289 p.

Lohisse Jean. Comunicarea. De la transmitere mecanică la interacțiune. Chișinău, 2007. 350 p.

Malița, Mircea.Zece mii de culturi, o singură civilizație.Spre geomodernitatea secolului XXI.București:Nemira,2001.368p.

Marcenac Alain Milon, Serge – Henri Saint Michel. Strategii publicitare. De la studiul de marketing la alegerea diferitelor media. București: Teora, 2007. 187 p.

Marconi Joe. Ghid practic de relații publice. București: Polirom, 2005. 334 p.

Maslow Abrham. The Psychology of Science.  Chapel Hill: Maurice, 1989. 420 p.

Mastecatu Simona. Relațiile publice din perspectiva internațională. București: Polirom, 2004. 187 p.

Marconi Joe. Ghid practic de relații publice. București: Nemira, 2009. 321 p.

McQuail, Denis. Comunicarea. Iași: Editura Institutul European, 2006.

McNair Brian N. Introducerea în comunicarea politică. New – York: Libress, 2002. 381 p.

Miclea Maria. Psihologia mulțimii. București: Nemira, 1999. 250 p.

Miege, Bernard, Societatea cucerită de comunicare, Editura Polirom, Iași, 2000.

Milo Katie. Introducere în relații publice. București: NIM, 1998. 321 p.

Moscovici Serge. Psihologia socială sau mașina de fabricat zei. Chișinău: Lavilat-Info, 2006. 287 p.

Mucchielli Alex. Comunicarea în instituții și organizații. Parris: Ancheus, 2004. 259 p.

Newsom Doug. Totul despre relațiile publice. București: Nemira, 2004. 411 p.

Oliver, Sandra M. Strategii de relații publice. București: Teora, 2006. 187 p.

Păuș, Viorica-Aura.Comunicare interetnică și interculturală.București:Ars Docendi,2010.312p.

Popescu, Silvia.Comunicare interculturală.Paradigmă pentriu managementul diversității. Iași:Institutul european,2013.398p.

Popescu, Luminița Gabriela. Comunicarea în administrația publică. București:Editura Economică, 2007.

Radu, Raluca-Nicoleta. Deontologia comunicării publice. Iași: Polirom, 2015.256p.

Rădulescu Corina.Comunicare și protocol. București:Editura Univ. din București, 2009.385p.

Samovar, Larry A., Porter, Richard E., Communication Between Cultures, Wardsworth Publishing Company, Belmont, California, 1991

Tran, V., Stănciugelu, Irina, Teoria Comunicării.București: Editura Comunicare.ro, 2003.

Vegheș Ruff I., Bogdan Grigore. Relațiile publice și publicitatea online. Chișinău: Lavilat-Info, 2012. 219 p.

Zémor, Pierre, Comunicarea publică, Editura Institutul European, Iași, 2003.

Zlate, Mielu, Leadership și management, Editura Polirom, Iași, 2004.

Webografie:

49.http://www.sibiu.ro/ro2/istorie.php (accesat la data de 24.04.2007).

50.http://www.sibiu2007.ro/ro3/sibiu.htm(accesat la data de 24.04.2007).

51.http://www.sibiu2007.ro/ro3/cultura.htm (accesat la data de 24.04.2007).

52.http://www.sibiu2007.ro/ro3/about.htm( accesat la data de 24.04.2007).

53.http://www.sibiu2007.ro/ro3/places.htm( accesat la data de 24.04.2007).

54.http://www.sibiu2007.ro/ro3/album.htm,(accesat la data de 18.05.2007).