Dimensiunea Informationala In Contextul Globalizarii

Dimensiunea informațională

în contextul globalizării

CUPRINS

Introducere

Capitolul 1. Comunicarea. Informația.

Conceptul de comunicare. Tipurile comunicării.

Informația. Istoria transmiterii informației.

Evoluția comunicării. Limitele informării în spațiul virtual.

Capitolul 2. Globalizarea

2.1. Globalizarea – când a început, ce reprezintă și încotro se îndreaptă

2.2. Rolul internetului în ceea ce privește globalizarea. Rolul globalizării în evoluția informației.

2.3. Libertatea de exprimare. Limite juridice în spațiul public și în spațiul virtual.

Capitolul 3. De la informare la dezinformare. Tehnici.

3.1. Zvonul. Persuasiunea. Propaganda. Intoxicarea.

3.2. Manipularea. Tehnici de manipulare. Tipologia manipulatorului.

3.3. Rolul presei în manipulare. Combaterea efectelor manipulării.

Concluzii

Introducere

Comunicarea – iată una din datele definitorii ale lumii contemporane.

O comisie specială desemnată de UNESCO să studieze amploarea și structura fenomenului informațional pornește de la încercarea de a explica mai întâi de ce și prin ce comunicația reprezintă o problemă-cheie, un nerv vital al zilelor noastre.

De ce?

Prin principiile, parametrii și evoluția sa, comunicația a rămas, într-o serie întreagă de țări, ca și pe plan internațional, în urma schimbărilor, a aspirațiilor din câmpul de forțe politico-social.

Comunicarea este legată de subiectele la care omul meditează mai mult ca oricând, cu neliniște – datele ce condiționează supraviețuirea rasei umane, coexistența pașnică și cooperarea, înțelegerea reciprocă, reducerea inegalităților, folosirea rațională și echitabilă a resurselor planetei, explozia demografică. Poziția comunicației, vizavi de aceste chestiuni, este bivalentă: prin dependență de soluționarea lor și în același timp prin posibilitatea de a-și aduce contribuția de substanță în acest sens. Nevoia de cunoaștere, exercitarea dreptului de a informa și de a fi informat, mijloacele specifice au suportat efectele mecanizării și automatizării. În acest fel, un factor decisiv al dezvoltării individuale și colective se află sub incidența trăsăturilor specifice industrializării, așa cum se exprimă ea în diferite părți ale lumii. Să nu uităm: de peste jumătate de secol, importante speranțe au fost legate de comunicație în domeniul politic, social, cultural. Impactul său real, exact, este dificil de măsurat, iar limitele se dovedesc imprecise. Pe termen scurt, dimpotrivă, pare considerabil.

Comunicațiile sociale îmbracă forme diferite. Unele se localizează la nivelul interpersonal, altele sunt instituționalizate. O parte dintre ele se desfășoară direct, altele apelează la mass-media. Uneori comunicația rezultă spontan, alteori este organizată special, conștient.

Geografia comunicațiilor indică o seamă de elemente particularizatoare. În multe din țările în curs de dezvoltare, comunicația tradițională și-a conservat valoarea și bogăția inițială în condițiile specifice, în mediul caracterizat îndeosebi de persistența analfabetismului, având un rol important în procesul instructiv-educativ. Aproape toate țările în curs de dezvoltare prezintă un amestec de comunicație modernă și tradițională, între care se manifestă o constantă și reciprocă influență, metodele tradiționale predominând în zonele sătești, retrase, dar ele, fiind prezente, sub diferite forme, și în localități urbane. Așa de pildă, în țările africane, în Asia și America Latină orice acțiune sau creație culturală poate fi prezentată prin discursuri, cântece, bătăi de tobă, dansuri, glume, strigături, povestiri, existente și în aria orașului, se infiltrează în programele radiofonice, de televiziune și în producția de film. În vecinătatea transformărilor provocate de explozia tehnologică, peisajul socio-cultural se modifică. Una din principalele probleme rămâne consolidarea relațiilor dintre cele două forme de comunicare, cu dublu scop: să nu provoace distrugerea rădăcinilor tradiționale și, totodată, să încurajeze tendința spre modernitate. Scoase din contextul uzual, comunicațiile, în sensul lor istoric au fost folosite pe larg în cursul evenimentelor desfășurate pe scena politică a lumii. În India, în China, de exemplu. Ele și-au dovedit utilitatea în timpul campaniilor de integrare politică și culturală din țările africane sau latino-americane.

Care este situația în țările industrializate? Despre vestigii ale formelor tradiționale se poate vorbi în mică măsură și atunci doar în porțiuni izolate, în forme reținute de folclor și reiterate în haine moderne. Mai ales teatrul se arată a fi un vehicul folositor în prezervarea comunicației tradiționale. Acolo unde mass-media nu s-a dezvoltat foarte puternic, cântecul itinerant, trupele de dans și teatru, spectacolele de păpuși constituie și astăzi, și aici, canale prime de comunicare.

În cursul spectacolelor sunt transmise informații, idei care pot influența atitudinea și comportamentul. Același lucru este valabil și în cazul activităților sportive, al carnavalurilor. Festivalurile organizate anual în toată lumea adună la un loc sute și mii de persoane, sub pretextele cele mai diverse – sport, teatru, muzică, film, cu diferite grade de cuprindere: național, regional, internațional.

Să ne gândim la categoria de activități a organizațiilor guvernamentale și neguvernamentale a grupurilor de afaceri, a asociațiilor profesionale. În fiecare an, cam două milioane de oameni de știință, tehnicieni și specialiști participă la congrese internaționale. Dacă luăm în seamă întâlnirile științifice și naționale probabil am depăși cifra de cinci milioane.

În fiecare țară, sute de mii de cluburi și grupe de tot felul își organizează întâlniri de rutină. Rapoartele, cuvântările, dezbaterile sunt forme concrete ale comunicării. Sistemul de educație este bazat în esență pe comunicația interpersonală. Ea cunoaște o amplitudine deosebită pe seama dezvoltării pe plan local a mass-media – stațiile de radio, ziarele, televiziunea prin cablu, audio și videocasete. O formă cuprinzătoare de comunicare interpersonală spontană sau organizată rămâne discuția între indivizi prin viu grai cum am spune noi, în familie, pe stradă, în grupuri profesionale.

Din dicționarul Oxford, reținem: ,,Comunicare – împărtășirea, exprimarea, și schimbul de idei, cunoștințe – prin viu grai, în scris prin semne’’. Din Enciclopedia Columbia: ,,Transfer de gânduri și mesaje, spre deosebire de transportul de bunuri și persoane. Formele principale ale comunicării sunt semnele – vizuale – și sunetele – auditive’’. Shannon explică ,,Termenul implică în sens foarte larg toate procedeele prin care o idee este influențată de alta. Se cuvin prin urmare luate în considerație nu numai scrisul și discursul, ci și alte mijloace – muzica, pictura, teatrul, baletul.’’

,,Cunoscând ce s-a spus până atunci, Schramm procedează el însuși la descifrarea lucrurilor. Informația trebuie definită într-un sens mai larg, fără a o limita doar la lucrurile învățate în clasă ori existente în cărți. Ea include obligatoriu emoții, opinii. Tăcerea ca atare conține informații. Ideea mai veche a transferului de cunoștințe de la un individ la altul cedează locul. Se dovedește mai convenabilă definirea comunicării interumane ca reprezentând diferite persoane, apropiindu-se de informație altfel, fiecare cu propriile dorințe și intenții, utilizand-o într-un mod specific.’’

CAPITOLUL 1. COMUNICAREA. INFORMAȚIA.

1.1. Conceptul de comunicare. Tipurile comunicării.

Comunicarea este un domeniu care se regăsește în întreaga societate. Mai mult, dezvoltarea tehnologiei de transmitere a informației se desfășoară într-un ritm alert, iar actul comunicațional reprezintă interacțiunea umană de zi cu zi.

Rolul teoriei comunicării în cadrul științelor umaniste din lumea contemporană este esențial. Factorii economici, politici și culturali au fost cei care au generat o analiză detaliată a proceselor de comunicare din viața socială. Mai mult, în ,,secolul comunicării’’ suntem martorii unui proces de globalizare mediatică, ceea ce face ca domeniul comunicării să-și piardă delimitările, îndreptându-se către discipline precum semiotica, sociologia, teoria culturii, psihologia de masă.

Semnificațiile conceptului de comunicare sunt multe și acest lucru permite utilizarea lui în diverse domenii: biologie (comunicarea între celule), neurologie (comunicarea creierului cu alte organe), informatică (comunicarea om-calculator), lingvistică (comunicarea în vorbire), sociologie (comunicarea în societate).

Etimologia cuvantului ,,comunicare’’ are la bază latinescul ,,communicare’’ (=a face la comun, a fi în relație cu). Termenul îți face apariția prima dată în limba franceză, în secolul al XIV-lea, având înțelesul de ,,comuniune’’, ,,împărtășire’’, ,,participare’’. La începutul secolului al XVII-lea, termenul de ,,comunicare’’ devine sinonim cu cele de ,,acces’’, ,,trecere’’. Acest lucru a fost generat de o puternică dezvoltare a căilor de comunicație (drumuri, șosele, canale, mijloace de transport). Datorită dezvoltării instrumentelor moderne de comunicare (trenul, telegraful) generate de progresele tehnologice ale secolului XIX, termenul primește un nou sens, acela de ,,transmitere’’, care se impune treptat. Însă abia în secolul XX termenul a fost asociat mijloacelor de informare în masă.

O primă definiție a comunicării ar putea fi aceea că ea permite stabilirea unei relații între persoane, între obiecte sau între persoane și obiecte. Ceea ce se comunică ține fie de informația materială (documente, date), fie de imaterial (idei, gânduri, sentimente). Transmiterea și schimbul de informații sunt realizate printr-un sistem de semne și necesită prezența unui emițător, a unui mesaj și a unui receptor.

Actul comunicațional poate avea loc la mai multe niveluri și în diverse contexte și situații. Se fac trei distincții majore și anume: comunicarea verbală/non-verbală; comunicarea intrapersonală/interpersonală; comunicarea de grup/comunicarea de masă.

Comunicarea verbală este cea care folosește vorbirea și scrierea. Comunicarea non-verbală are la bază gesturile, mimica ce țin de limbajul trupului și care traduc emoțiile și reacțiile noastre. Comunicarea intrapersonală are loc la nivelul introspecției, al dialogului cu sinele. Comunicarea interpersonală presupune existența a cel puțin două persoane care realizează un schimb informațional și funcționează într-un număr mic de indivizi (cerc restrâns), având rezultate cu atât mai favorabile, cu cât legătura dintre persoanele implicate în acest proces este mai strânsă. Comunicarea de grup este un tip de comunicare interpersonală care se extinde la un număr mai mare de indivizi. În acest caz, gradul de implicare a participanților variază, unii fiind activi, iar alții manifestând pasivitate. Comunicarea de masă este dată de faptul că un emițător (individual sau colectiv) difuzează mesaje cu ajutorul unui dispozitiv tehnic (text tipărit, ecran, microfon) spre unul sau mai mulți receptori.

Comunicarea reprezintă fundamentul structurilor sociale, după cum afirma omul de știință Paul Watzlanick, care definea comunicarea drept „condiția sine qua non a vieții omenești și a ordinii sociale”. Alți autori privesc procesul comunicațional ca fiind o premisă funcțional necesară pentru orice sistem social, precum și un proces social de bază. Astfel, societatea poate fi definită ca fiind sistemul format din toate trăirile și acțiunile comunicate. Sistemele sociale se pot alcătui și pot dăinui doar dacă persoanele care le definesc sunt legate unele de altele prin czi. În acest caz, gradul de implicare a participanților variază, unii fiind activi, iar alții manifestând pasivitate. Comunicarea de masă este dată de faptul că un emițător (individual sau colectiv) difuzează mesaje cu ajutorul unui dispozitiv tehnic (text tipărit, ecran, microfon) spre unul sau mai mulți receptori.

Comunicarea reprezintă fundamentul structurilor sociale, după cum afirma omul de știință Paul Watzlanick, care definea comunicarea drept „condiția sine qua non a vieții omenești și a ordinii sociale”. Alți autori privesc procesul comunicațional ca fiind o premisă funcțional necesară pentru orice sistem social, precum și un proces social de bază. Astfel, societatea poate fi definită ca fiind sistemul format din toate trăirile și acțiunile comunicate. Sistemele sociale se pot alcătui și pot dăinui doar dacă persoanele care le definesc sunt legate unele de altele prin comunicare, căci acțiunile comune ale indivizilor au la baza lor participarea la semnificație, care este transmisă prin mesaje comunicaționale.Pentru definirea conceptului de comunicare, unii autori consideră că există sinonimul „interacțiune”, deoarece, în procesul comunicațional, funcționează mecanismul de declanșare a unei reacții. Conceptele de „comunicare” și „comportament” au, din această perspectivă, același înțeles, iar „interacțiunea” reprezintă desfășurarea alternativă de comunicație în relațiile interpersonale. Transmiterea și perceperea mesajului individual constituie, în acest caz, procesul de comunicare.

Comunicarea presupune o relație. Între două persoane, între o persoană și un grup, între grupuri. Animalele comunică între ele și oamenii comunică cu animalele. Oamenii comunică cu mașinile și chiar acestea între ele. Relațiile de comunicare sunt în mod obișnuit încorporate în anumite relații sociale, care contribuie la folosirea și interpretarea informațiilor. Comunicarea, ne-am obișnuit cu acest lucru, poate fi făcută față în față sau mediată. Și într-un caz și în celălalt ea presupune mai multe elemente esențiale: cel ce comunică, mesajul, cel ce primește. Emițătorul aranjează într-un anume mod semnele, sperând să obțină astfel efectul dorit. Receptorul selecționează din stimulii disponibili și interpretează. Este al doilea act al procesului. Două momente diferite ale comunicării, reunite prin colecția de semne denumite mesaj. Acesta poate avea o existență proprie, independent de emițător și receptor.

Propunându-și să lumineze diferitele fețe ale comunicării, Schramm inventariază mai multe situații. Acestea sunt exemplele date de el: Individul vorbește cu el însuși – monologul interior cu care ne întovărășim adesea drumurile solitare. Cineva iși salută vecinul de apartament întâlnit pe scară. Vecinul nu află nimic în plus, i se oferă prilejul unui mesaj prietenesc. Citind ziarul dimineața, ne informăm. În același timp ne pregătim, într-un anume fel, pentru ziua care abia începe. ,,Doriți o țigară?’’ – întrebare adresată cuiva, demascând interes pentru discuția cu cel sau cu cea invitată. ,,Curbă periculoasă!’’ – informație avertisment, cu reacție sigură din partea celui atenționat. În clasă se citește o povestire istorică. Prilej de informare, de educație patriotică.

Văzută din punctul de vedere al emițătorului, obiectivul comunicării presupune informare, învățătură, plăcere, propunere, convingere. Din punctul de vedere al receptorului, ea vizează înțelegere, cunoștințe, distracție, dispoziție, decizie.

În principal, procesul comunicării impune orientarea către anumite semne. Clasic, a fost adoptat modelul comunicării între doi indivizi.

Wendell Johnson descrie astfel comunicarea: -1- s-a întâmplat ceva… care stimulează simțurile lui A și, ca rezultat… -3- impulsurile nervoase ajung la creier și de aici la mușchi și glande, crește tensiunea, apar stări speciale… pe care A începe să le traducă în cuvinte… -5- selectează ori abstractizează, pe unele le așază după o metodă anume și atunci… -6- folosind unde sonore sau luminoase, A se adresează lui B… -7- ai cărui ochi și ale cărui urechi sunt stimulate; ca rezultat… -8- impulsurile nervoase traversează creierul lui B și de aici ajung la mușchi și glande, provocând stări speciale… -9- B începe să le traducă în cuvinte…-10- selectează ori abstractizează, le așază într-un anume fel și atunci B vorbește ori acționează, așa cum a fost stimulat de A. Și astfel procesul comunicării continuă…

Osgood a schematizat acest proces, subliniind că fiecare participant – codificator, interpret, decodificator – primește și transmite în același timp mesaje, codifică și decodifică mesaje, le interpretează.

Mesajul este la un moment dat complet separat atât de emițător cât și de receptor. Stă în puterea noastră să codificăm un mesaj ce poate fi citit și interpretat, la mare distanță în timp și spațiu de locul și momentul comiterii actului propriu-zis. Majoritatea comunicațiilor au această caracteristică: mesajul se separă atât de emițător cât și de receptor. Capacitatea omului de a emite semne ce pot fi transmise la mare distanță îl diferențiază de necuvântătoare.

Informația care revine la emițător, privind propriul mesaj, se încadrează în noțiunea de feed-back. Acest semnal întors poate orienta emițătorul în procesul comunicației ulterioare. El spune emițătorului cum a fost primit mesajul său.

Un mesaj poate fi viciat. Cauza distorsiunii – zgomotul – însumează tot ceea ce apare pe canalul de comunicație fără dorința emițătorului. Zgomotul capătă importanță în măsura în care poate deteriora mesajul, înainte ca el să fie decodificat și interpretat de receptor.

Privind lucrurile din punct de vedere al relațiilor sociale, se cer luate în considerație mai multe situații.

Tipurile comunicării, după Schramm, sunt, esențialmente, patru: informativă, instructivă, persuasivă, distractivă, fără a exista o netă departajare între ele. Încercând o grupare a funcțiilor la nivelul celor două elemente aflate în legătură, emoțător-receptor, el definește mai multe atribuții.

În cazul comunicării informaționale, emițătorul este creditat cu o sumă de sunoștințe. De altfel, în legătură cu persoanele existente în cadrul de referință al informației a fost introdusă noțiunea de ,,contract’’, cerință obligatorie la adresa ,,părților’’. La transmiterea oricărei informații, emițătorului i se pretind cunoștințele de rigoare, acuratețe, corectitudine în interpretare. Receptorul este dator să manifeste atenția necesară. În cazul comunicării informative, scopul relației dintre cei doi rămâne pentru emițător transmiterea informațiilor, iar pentru receptor cunoașterea, testarea realității într-o durată scurtă de timp. Contractul cultural privește emițătorul ca pe un bun reporter iar pe receptor îndeajuns de atent. Locul comunicării poate fi, în cazul interpersonal, oricare. În presă, locul tradițional – rubrica de noutăți. Efectele pot fi diverse sub aspectul reacției, de la interesul deosebit la dezinteresul total și al schimbărilor, influențând comportamentul celui în cauză.

Comunicarea instructivă are ca punct de plecare – drept emițător – profesorul. El se preocupă să transmită informații, să stimuleze activitatea de pregătire, în timp ce receptorul își propune să învețe ce i se cere, de regulă într-o perioadă mai lungă de timp. Contractul cultural impune profesorului o bună informare și o experiență îndelungată. Receptorul trebuie să dovedească înclinarea spre studiu, atenție, putere de înțelegere. Locul, în cazul comunicației interpersonale poate fi școala ori alt grup de instrucție. Altfel, asemenea informații își găsesc cea mai potrivită poziție în cărți, în rubricile instructive ale ziarelor și revistelor, la radio și televiziune. Efectele, ca și în alte cazuri, se pot măsura prin creșterea interesului pentru studiu suplimentar, acumularea de informații necesare într-o perspectivă mai îndelungată.

Traseul comunicării instructive a fost divizat esențialmente în patru trepte, patru obstacole ce trebuie învinse, patru cerințe de îndeplinit: să atragi atenția receptorului, sa-ți fie acceptată informația transmisă, să fie interpretată, să fie reținută pentru a servi mai târziu.

Cum rezolvă, cum survolează emițătorul aceste praguri?

Cei din universul comunicației încearcă să aducă mesajul într-o formă atractivă, încadrând informația în nevoia și interesul audienței. În plus, gazetarii vor apela la titluri mari, la litere și fotografii color, cei de la radio și televiziune vor inunda canalele cu știrile respective. Ei sunt preocupați să elimine zgomotul și interferențele cât mai mult posibil. Un accesoriu des folosit – redundanța. Dacă în compunerile școlare se recomandă evitarea repetării lor, în procesul comunicării oamenii se folosesc de repetare, punând astfel mesajul la adăpost de zgomot și interferențe. Redundanța se practică în toate limbile. În engleză ea are însă o pondere aparte. ,,Există convingerea că dacă un cititor primește prima literă, primele două, trei ori patru litere ale unui mare număr de cuvinte dintr-un paragraf redactat în engleză, el va putea prevedea, în 50 la sută din cazuri, litera următoare. Pierzând o literă sau chiar un cuvânt întreg, strecurând erori de tipografie, cititorului îi rămâne încă șansa să înțeleagă totuși sensul. Pe de altă parte, se susține că dacă engleza ar avea 80 la sută redundanță, rebusul n-ar mai fi câtuși de puțin atractiv deoarece răspunsurile ar fi prea ușor descoperite. Dacă însă limba ar prezenta un procent de numai 30 la sută redundanță, ar deveni facilă construcția unor jocuri de cuvinte încrucișate tridimensional.’’

Receptorul va da atenție mesajului în raport cu gradul de interes pentru el. Dacă îl urmărește, se va decide sa-l accepte ori nu, preluându-l interpretându-l. Dacă acceptă mesajul, îi va da o interpretare în sensul în care poate deveni folositor.

Deosebirea esențială dintre procesul comunicării instructive și cel de informare constă în necesitatea de a organiza în primul caz activități suplimentare la sfârșitul lanțului comunicațional. Specialiștii de la Universitatea Stanford, S.U.A., au studiat eficiența utilizării televiziunii în sprijinul procesului de învățământ. Profesorii care au urmărit cursurile televizate au învățat foarte mult. Vizionarea în grup urmată de discuții profesionale a fost mai folositoare. Randamentul cel mai substanțial s-a înregistrat însă când grupurile de studiu au avut și un îndrumător de seminar. Aceleași observații au apărut în cazul grupelor de copii puse să urmărească lecții transmise la televiuziune. Comunicația instructivă presupune, la rându-i, contractul între profesor și elev, de tipul comunicării informative. Pe de o parte, profesorul se angajează să ofere sistematic elevului o sumă de cunoștințe folositoare. Copilul se angajează să aibă încredere în îndrumările profesorului, să manifeste dorința de a învăța susținut. El trebuie să vrea să învețe. Profesorul, la rându-i, trebuie să motiveze tot timpul această necesitate. Ca și în comunicarea informativă, se cere atenție, interes, acceptare, interpretare adecvată și pentru mai bună instruire, un contract special între emițător și receptor. Dar, ca în orice activitate cu obiective de lungă durată, se simte nevoia unor activități adiționale de partea receptorului.

Comunicarea instructivă și cea informativă urmăresc să învețe. Comunicarea persuasivă solicită bunăvoința. Primele două tipuri de comunicare își propun să asigure trecerea mesajului peste numeroase piedici, deja menționate. Persuasiunea necesită, de asemenea, elemente psihologice în stare să determine receptorul la acceptarea punctului de vedere susținut de emițător. Între emițător și receptor nu există un contract anume. Emițătorul lucrează pe cont propriu. El poate alege informațiile și le poate transmite sub diferite forme, atrăgând atenția prin ceva distinctiv cu ajutorul reclamelor, afișelor uriașe, folosirea numelor mari, a evenimentelor deosebite.

Receptorul este pregătit să se apere. El s-a pregătit să fie sceptic. El a făcut și altă față persuasiunii și se întreabă: ce ar putea să conțină acest mesaj pentru mine? El vine cu o seamă de necesități pe care dorește să și le satisfacă, cu o serie de credințe și atitudini, unele flexibile, dar și unele, nu puține, pe care e hotărât să le apere. El se simte independent în judecata lui. Are o seamă de prejudecăți, pe care nu simte nevoia să le schimbe decât pe seama unei evidențe stricte. Situația persuasivă îl găsește în starea de cumpărător și nu în cea de vânzător.

Divertismentul presupune aceleași trepte. Apelând la nevoia și interesele audienței, el trebuie să evite hazardul zgomotelor și interferenței. Trebuie să atragă atenția, trebuie să fie acceptat, sa fie interpretat. Feed-back-ul se dovedește la fel de important ca și în celelalte categorii ale comunicării, dacă nu crucial. Actul artistic lipsit de audiență reprezintă inevitabil un eșec. Emițătorul, în acest caz, este preocupat mult mai mult de formă decât în comunicarea informativă. Felul în care scrie, vorbește, se mișcă trebuie să facă plăcere, să fie mai degrabă imaginativ decât utilitar, să fie mai repede bogat decât clar, să spună istorii interesante, să facă o treabă de expert în construcția frazei și a scenei.

Receptorul, de partea cealaltă, trebuie să dorească să se indentifice cu unul sau mai multe personaje, să se pună pe el însuși în pielea lor, să se simtă asemeni lor. Întrebarea, așteptată, sună astfel în fața oricărei opere – ce înseamnă era pentru mine?

Schramm spunea: ,,Comunicațiile reprezintă o piață pentru cumpărători. Spre noi sosesc mult mai mulți stimuli decât suntem capabili să primim. Un bun prilej pentru noi să considerăm că explorăm mediul ambiant ca pe un index, selectând și concentrându-ne atenția asupra semnelor asociate reperelor ce ne atrag’’.

Ascultăm radioul, lăsat, din diverse motive, la un nivel scăzut. Este de-ajuns un nume binecunoscut ca să ne atragă atenția. Artist, sportiv, scriitor.

Indexul poate influența decodificarea mesajului. Un stimul intervine, interacționează cu predispoziția receptorului. Rezultatul unei asemenea integrări a mesajului complex în cadrul de referință individual este precipitarea sensului mesajului către persoana respectivă.

Poate fi influențată percepția de către indexul verbal? Evident! Simpla substituire a cuvântului ,,rece’’ cu ,,fierbinte’’ într-o serie de mai multe adjective s-a dovedit în măsură să altereze impresia personală asupra descrierii respective. Diferite experimente au convins că folosirea diferențiată a a unor verbe în mai multe cazuri de desen ambiguu au determinat natura reproducerii desenului. S-a demonstrat chiar că evaluarea estetică a picturilor a fost influențată vizibil de referirile la valoarea lor comercială.

Actul comunicării, susține Laswell, răspunde la numeroase întrebări: Cine spune? Ce spune? Pe ce căi? Cui? Cu ce efect?

Propunând această asociere interogativă, el face mai multe precizări. Studiile în jurul primei întrebări ,,Cine?’’ privesc evident spre cel ce comunică, inițiatorul și dirijorul comunicării. Specialiștii preocupați de ,,ce se spune’’ realizează în fapt analiza conținutului. Prin studiul presei, radioului, televizorului, filmului etc. se asigură analiza canalelor de comunicație. Când obiectul atenției îl reprezintă personajele ce utilizează aceste canale, studiul vizează audiența. Analiza impactului mijloacelor de comunicare în masă asupra audiției delimitează efectele acestora. Orice proces, spune Laswell, poate fi analizat din două puncte de vedere: al structurii și al funcției.

1.2. Informația. Istoria transmiterii informației.

Plecând de la definiția cumunicării, care înseamnă transmitere de informații de la un emițător spre un receptor, se impun câteva considerente privitoare la etimologia și evoluția termenului de informație.

Cuvântul ,,informație’’ este derivatul verbului ,,a informa’’ care provine din latinescul ,,informare’’ (=a da o formă). Termenul a apărut în secolul al XIII-lea și a fost utilizat mai ales în domeniul dreptului, fiind sinonim cu o ,,anchetă cu depoziția scrisă a martorilor’’. În preajma Revoluției Franceze și odată cu apariția primelor gazete, termenul de ,,informație’’ primește și accepțiunea de ,,a (se) informa’’, a căuta date’’. În secolul al XIX-lea, când revoluția industrială generează o dezvoltare bruscă a presei scrise, sensul termenului este acela de ,,a se face public, a aduce oamenilor la cunoștință ceva’’.

Apariția radioului și a televiziunii au generat termenului accepțiunea pe care o are în prezent. Informația este, așadar, o entitate specifică, este o componentă esențială a procesului comunicațional. Ea reprezintă un stoc de date (mesaje, semnale, simboluri), care se transformă prin procesul de comunicare și generează noi semnificații și interpretări.

Vorbind despre informație, și trebuie să recunoaștem că subiectul este adus în discuție la tot pasul, voci autorizate o enumeră printre nevoile fundamentale ale omului, precum aerul, apa, hrana, adăpostul. În preocuparea de a-i găsi locul locul adecvat în existența noastră, statuând-o ca o necesitate vitală, apar definiții care privesc informația ca o nevoie a creierului, formă de bază a nutriției psihice. Schimbul de informații în societate a fost considerat la fel de important ca și respirația pentru corpul uman. Prin urmare, el reprezintă o condiție a existenței și dezvoltării organismului social, determinându-i cursul, supraviețuirea și acțiunile. Definiții ambițioase, cu pretenții să acorde galoane de mareșal unui soldat vechi de când lumea, reușind să treacă prin civilizații ajungand unde l-au ajutat puterile și situat, de ce să n-o spunem, pe un loc nu chiar de ignorat în zilele noastre.

Încercarea de a influența opinia publică prin folosirea ,,noutăților’’ și comunicării ,,evenimentelor’’ sunt la fel de vechi ca și organizarea politică. Temistocle transmitea informații despre armatele sale, folosind pietrele de pe marginea râurilor, în locuri pe unde știa că va trece flota inamică. Alexandru cel Mare a dezvoltat primul ,,serviciu aerian’’ stabilit pentru a influența opiniile celor de acasă privind mersul operațiunilor militare. O serie de mesageri din Persia către Macedonia purtau vești despre isprăvile lui Alexandru. Frederick al II-lea, conducător al Sfântului Imperiu Roman, a consolidat în secolul al XIII-lea tehnica lui Alexandru, dezvoltând transmisia pe mai multe canale. El apela la serviciile unui grup de experți în relații publice puși să redacteze fluxul de documente ce alcătuiau corespondența împăratului în bătălia cu Papa. Aceste destul de amestecate comunicații erau astfel concepute încât să șocheze când se citeau cu voce tare – lucru important în era analfabetismului. Se apela mult la repetiție și contraste, pentru a facilita o rememorare ușoară. Mai târziu, același Frederick a mobilizat un mare număr de trubaduri care comunicau știrile în formă lirică, străbătând în lung și-n lat Sfântul Imperiu Roman.

În timpul Războiului de 30 de ani, când dascălul lui Frederick Palatinul, care avea documentele cancelariei, a ajuns în mâinile Împăratului Sfântului Imperiu, documentele respective au fost imediat făcute publice. Când hărți secrete privind negocieri între împărat și regele Spaniei au parvenit protestanților, aceștia le-au difuzat ca ,,noutăți’’. În mod evident, controlul rețelei de comunicații se afla în puterea celui care deținea informațiile. Un exemplu interesant al acestei puteri este folosirea latinei de către politicienii și intelectualii de elită din Europa timp de 1500 ani. Drept rezultat, în timp ce comunicația elitei interstatale a fost ușurată, majoritatea europenilor erau ignoranți cu privire la multe evenimente politice importante ale timpului lor.

Informația orală este cea care a dat naștere celor mai vechi profesioniști în materie de comunicații. O scrisoare adresată lui Cicero ne aduce la cunoștință că persoane bine informate stăteau în umbra tribunelor situate lângă forum, pentru a răspunde, în schimbul unei remunerații, întrebărilor curioșilor. Mult mai târziu vor apărea ,,les nouvellistes’’ sau redactorii de ,,nouvelles à la main’’, cu veștile imediate, care, lucrând pentru vreun particular bogat sau o clientelă limitată, sepublică, vor practica în mod profesional ceea ce alții făceau pe gratis și spontan. Existența acestor ,,nouvellistes’’ ar fi fost semnalată în Anglia prin secolul al XIII-lea. Începând din secolul al XV-lea dezvoltarea comerțului și a diplomației au creat în Germania și la Veneția necesitatea informării la zi, datorită vieții sociale tot mai complexe, care amplifica nevoia de cunoaștere. În Franța de pildă, aducătorii de știri se vor îmmulți în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea într-atât încât tocmai existența de necotestat a acestor știri cu caracter imediat va fi cea care, la începutul secolului al XIX-lea, va împinge lucrurile până la înființarea primelor agenții de informații.

De când există comunicația umană există și persoane, organizații, locuri destinate să servească drept centre de colectare și difuzare a informației. Călătorii, profesorii, comercianții fac parte din această categorie. Piața, clubul, instituția guvernamentală de asemeni. Coloanele pline de semne ale Egiptului, buletinele de orice fel, afișele. Toate, în felul lor, au avut și au capacitatea de a reține și distribui informație. Apariția mașinii pe fluxul informațional n-a provocat schimbări spectaculoase decât într-un singur sens: cel dimensional. Diferențe doar de cantitate și organizare.

Ce este informația? Una dintre definițiile interesante este aceea dată de Robert Burton pe vremea lui Iacob I: ,,Aud știri în fiecare zi, zvonuri obișnuite despre război, molimi, incendii, inundații, miracole, furturi, asasinate, masacre, meteori, comete, spectre, dispariția unor orașe cucerite, a unor cetăți asediate, parade și pregătiri militare zilnice, pe care aceste vremuri furtunoase le înregistrează, bătălii crâncene, atâția și atâția oameni măcelăriți, naufragii, piraterii și bătălii navale, păci, alianțe, stratageme și din nou alarme… Apoi vin știrile despre nunți, mascarade, bufonerii, distracții, jubilee, misiuni, turniruri, trofee, triumfuri, divertismente, sporturi, jocuri. Apoi spargeri, ticăloșii de toate felurile, funeralii, înmormântări, moartea ducilor’’. Listă mare, dar evenimente de felul celor enumerate figurează tot atât de bine ca și acum câteva secole printre știrile de astăzi. Nu mai sunt turniruri, dar locul lor a fost ocupat de cursele de cai, box, fotbal, tenis și multe alte sporturi relatate atât de amplu în ziarele din întreaga lume.

Informația a reprezentat, după cum se vede, de multă vreme un subiect la ordinea zilei. Astăzi, ea este mai în actualitate ca oricând. Cum rezolvăm, în prezent, ecuațiile procurării și transmiterii informației? Cum vom reuși să le rezolvăm mâine?

Cel mai vechi și răspândit mijloc de comunicare, presa, s-a născut în zodia tiparului. Prin gestul său, Johannes Gutenberg contura portalul unei epoci. Atunci, la mijlocul veacului cincisprezece, se fixează borna noii civilizații. Pașnic în aparență, pașnic în esență, procesul nou lansat deschide anotimpul unor prefaceri spectaculoase.

Puține sunt noutățile ce vor colora progresul tiparului în următoarele secole. Va fi introdusă presa metalică – 1798 – cu mari posibilități de amplificare a formelor. Productivitatea orară ajunge la 250 de imprimări în 1827. Înainte de sfârșitul secolului, tehnica permitea 18 000 de copii la oră.

Curând mașinile preiau operația culegerii textelor. Suntem în 1886.

Timpul trece în favoarea tiparului. Nu se va întâmpla nimic senzațional timp de jumătate de secol, dar noutățile nu vor absenta în cele din urmă. Linotipul se simte bine în vecinătatea computerului. Banda perforată preia sarcinile operatorului, căruia îi rămâne doar funcția supravegherii.

Pe acest ecran, conturat sumar, se derulează dezvoltarea presei, ,,ochiul ager al spiritului’’, cum o numea Marx.

Ziarul a pornit la drum solitar. Cine putea să-i prevadă arborescența ulterioară? În 1609 este semnalată în Germania ceea ce am numi azi cota zero a presei scrise. Nu se cunoaște numele editorului, nici al proprietarului, nici măcar locul tipăririi din acel îndepărtat început de secol. Bremen ar fi o ipoteză. Un alt ziar e semnalat la Strasbourg, tot în 1609. Un altul, la Köln în 1610. Amsterdam revendică paternitatea primelor gazete în limba franceză și engleză (1620) înainte de Londra (1621) și Paris (1631). Cel mai vechi ziar în limba suedeză, ,,Ordinarii Post Tijdender’’, datează din 1645. Genova avea o gazetă a ei cu apariție repetată, dar mai înainte și Veneția și Florența aveau deja centre de informații.

Se știe, de pildă, că în 1566, Magistratura Venețiană ordonase întocmirea unor relatări privind războiul din Dalmația, care să fie citite în locuri publice. Persoanele interesate plăteau o mică taxă numită ,,gazetta’’ pentru avantajul de a le obține. Circa 30 de volume ale acestor ,,gazete’’ au fost păstrate de Biblioteca Maggliabechi din Florența. Rădăcinile sunt mult mai vechi în Peninsula italică. Înainte de era noastră, în anul 59, binecunoscuta ,,Acta Diurna’’ se distribuia doritorilor din Roma.

În timp ce Europa își număra anii pe răbojul Evului Mediu, China își afișa prezența pe eșichierul tipăriturii. În anul 868, Dang Chien a publicat o carte. Fragmente din ea se mai păstrează și azi, privite drept ceea ce reprezintă: cea mai veche carte tipărită. Primul aparat de tipărit mobil aparține altui chinez, Pi Sheng, în jurul anului 1045. Încercările de a preciza contribuția meseriașilor chinezi la dezvoltarea metodelor de tipărire sunt timide și pline de dificultăți. Se știe însă cu certitudine că Marco Polo despre ele la întoarcerea sa din Extremul Orient la Veneția. În aceeași zonă s-a apelat pentru prima oară la hârtie în procesul tipăririi.

În Anglia, prima tipografie a fost instalată la 1476. Numele inițiatorului: William Caxton. Dar ca englezii să beneficieze de o presă de succes va trebui să mai treacă timp îndelungat. Abia în vara anului 1621, un secol și jumătate după acreditarea tiparului în arhipelagul britanic de către Caxton, mugurii ies la iveală. Pe străzile Londrei încep să circule foile cu noutăți de peste graniță – corrantos. Primele buletine de știri interne datează de la 1628. Le editau funcționarii parlamentului. Tipăriturile de acest fel câștigă teren mai ales în timpul luptelor dintre rege și parlament. Subiectele de comentat nu lipsesc nici ele.

Prima gazetă pe pământ american s-a tipărit în Noua Anglie. Cel dintâi editor american de ziare a fost, cum se poate ușor presupune, un englez. Harris a deprins gustul gustul tipăriturii la Londra. Acolo își scotea gazeta. Asta se îmtâmpla în 1679. Acolo avea sa clacheze în meseria aflată în epoca începutului. Niște certuri cu autoritățile îl privează de libertate. Dar și în celulă gândurile gazetărești îi dau târcoale. Editează revita chiar în aceste condiții. Când acuzația de subversivitate se repetă, șansele supraviețuirii sunt reduse la un singur sens: exilul. În Bostonul anului 1690, la 25 septembrie, vede lumina tiparului noua publicație având pe manșetă numele știut: Benjamin Harris. Cuprindea patru pagini de mărimea caietului de dictando. Tipărite erau doar trei. A patra rămânea la discreția cumpărătorului, pentru adnotări. Nenorocul i-a luat urma și peste ocean editorului, întreprinzător de altfel, și norocos, cel puțin pe alocuri. ,,Publick Occurrences’’, subtitrată ,,Both Foreign and Domestick’’, avea să stopeze după primul număr. Cearta cu oficialii și tipărirea fără licență suprima din fașă prima gazetă scoasă în colonii. Treapta următoare va necesita nu mai puțin de 14 ani…

Când zburda mai în voie, când litera tipărită se simțea mai în largul ei pe bulevardele tăiate cu generozitate spre interesul consumatorului de informație, sub balcoanele acestuia din urmă s-a auzit, timidă, unda radiofonică.

Marconi se născuse la Bologna, în aprilie 1874. Simte de timpuriu pulsul celebrității. Demonstrează, în Italia fiind, posibilitatea semnalizării fără fir. Mijlocul de comunicație îl reprezentau undele hertziene. Primește suport financiar câțiva ani mai târziu, în Anglia. În 1899 este lansat primul semnal peste Canalul Mânecii.

Marconi sosește în America în septembrie 1899, unde angajează lucrători în profitul marinei și armatei. Întâia comunicație la distanță era deschisă.

,,American Marconi Wireless Telegraph Company’’ ia ființă în 1899. Prima întreprindere de transmisie fără fir formată Statele Unite. Când Radio Coporation of America prelua compania fondată de Marconi, peste douăzeci de ani, comunicația fără fir avea deja o răspândire universală. Multe alte organizații de trafic și-au făcut apariția pe acest teritoriu. ,,America Marconi’’, singură, supraviețuise întreaga perioadă.

În epoca de dinaintea anului 1876, telegraful, sub diferite forme, a îndeplinit funcția de principal transmițător, rapid, de știri. Introducerea telefonului, în 1876, a forțat posibilitatea de comunicare, provocând numeroase și diverse consecințe de ordin economic și social. Se putea comunica în ambele direcții. Se putea comunica fără a avea nevoie de un cod anume. Cărămizile care pavau drumul către acest an , memorabil în felul lui, fuseseră așezate în timp. Diverse experimente preliminare vizaseră transmisia tonurilor muzicale. La Expoziția centenară din Philadelphia, în 1876 deci, demonstrațiile lui Alexander Graham Bell au fost încununate cu succes. A urmat expansiunea în diferite țări ale lumii. În Europa, în America. Avansul nu se grăbea însă să fie de parte Lumii Noi. În 1877 o transmisie telefonică avea loc între New York și Saratoga Springs din statul cu același nume, folosind tehnica dezvoltată de Edison. Programe muzicale au fost ascultate accidental la Boston.

Alternatorul de înaltă frecvență, necesar transmisiilor radiofonice, va purta semnătura lui Reginald Fessenden. Thomson și Tesla se ocupaseră de același lucru. Fessenden este primul care îl aplică în radiocomunicații.

Prima stație de radio în America cu program permanent începe să emită în 1920. Peste 40 de ani vor fi de trei ori mai multe stații de radio și televiziune decât cotidiane. Este perioada în care cititorul a trebuit să învețe să asculte, să privească.

Între 1895 și 1900, Marconi pusese la punct sistemul cunoscut universului: transmiterea mesajelor la distanță prin intermediul undelor electromagnetice. În 1907, serviciul transatlantic este așezat în slujba ziarului ,,New York Times’’. Mai ieftin decât cablul comercial, telegraful este preferat de publicația newyorkeză care rezervă săptămânal câteva pagini întâmplărilor relatate din Europa. Primul Război Mondial va încuraja extinderea sistemului fără fir, ca, în cele din urmă, marile gazete să-și amenajeze stații proprii de conversație transatlantică. Începutul îl va face tot ,,New York Times’’ în 1924, urmat curând de ,,Chicago Tribune’’.

Primele emisiuni cotidiene sunt transmise la Detroit în 1920. Programele erau difuzate din clădirea ziarului ,,Detroit News’’, sub administrația ziarului. Ideea de mariaj înte radio și ziar s-a născut. Exemplul va prolifera, vor proceda la fel Kansas City Star, Milwankee Journal, Dallas News, Chicago Daily News. În 1927, statistica reține 48 de stații în proprietatea ziarelor și alte 97 de gazete care apelau la mijloace radiofonice pentru a-și prezenta știrile. Un mijoc suplimentar în favoarea vânzării publicației.

Mai presus decât ziarele, la propulsarea noului venit pe coordonatele dezvoltării contează marile companii industriale. Radioul însemna o binecuvântare pentru expansiunea lor. ,,Westinghouse’’ lărgește rețeaua transmisiilor, difuzând, alături de discursuri politice, meciurile de baseball. ,,General Electric’’ și ,,American Telephone Telegraph’’ își amenajează stații puternice în New York.

Anii 1919 marchează un moment de anvergură în evoluția radioului. Cele mai mari companii interesate în promovarea transmisiilor la distanță strâng laolaltă intențiile și drepturile de folosință a patentelor existente. Ia ființă ,,Radio Corporation of America’’, acțiune stimulată de guvern, de ofițeri ai marinei militare.

Radioul a început ca mijloc de comunicare cu publicul. A continuat prin a viețui ca o filială a industriei. Și nu una oarecare. Implicit un domeniu al concurenței.

Marconi a intuit posbilitățile de exploatare comercială oferite de transmisia mesajelor la distanță fără fir. Rezultatul concret n-a întârziat să apară: la 20 iulie 1857 era fondată prima societate comercială de radio.

Parisul avea să vadă curând puieții crescuți în solariile lui Marconi. La 5 noiembrie se stabilește legătura telegrafică între Turnul Eiffel și Pantheon, pe o distanță de 4 kilometri.

În Anglia ia naștere, importantă pe atunci și la fel de importantă azi, British Broadcasting Company. Stațiile sunt deschise la Londra, Manchester și Birmingham. Danemarca, Argentina și U.R.S.S. inaugurează servicii radiofonice. În Statele Unite sunt deschise 60 de stații la începutul anului 1922, până la finele lui cifra se ridică la 670. În 1923 apar pe lista posesorilor de emisiuni radiofonice Germania, Belgia, Finlanda, Norvegia, Suedia și Cehoslovacia, în 1924 – Africa de Sud, Australia, Spania, Italia, Țările de jos și Suedia. În 1925 – România, Ungaria, Polonia și Japonia.

Conviețuirea dintre radio și ziar se dovedește viabilă. Până în puctul în care unul vede în celălalt un competitor greu de dominat. Reacția ziarelor la apariția radioului n-a întârziat. În 1927 erau 40 de publicații având în proprietate stații de radio, 69 susțineau programe la posturi ce nu le aparțineau, alte 97 își difuzau știrile și prin aer. Mai bine de jumătate din studiourile de radio notabile aveau afiliate diferite gazete. Programele de radio stimulau vinderea ziarelor, iată realitatea. Ceea ce n-a împiedicat apariția metodelor discriminatorii. ,,Associated Press’’ hotărăște, în 1924, să difuzeze rezultatele alegerilor prezidențiale doar pentru presa scrisă. Radioul urcase însă prea mult să poată fi incomodat. Patru ani mai târziu, asociațiile de presă vor prefera, la același capitol, stațiile radio. O înțelegere între cei ce furnizează notațiile caută să tempereze rapiditatea radioului. Difuzarea prin radio se va face prin buletine scurte de știri, astfel încât să stimuleze interesul pentru lectura ziarelor. La un moment dat, pericolul secetei de știri este iminent. Răspunsul stațiilor de radio nu întârzie: procurarea noutăților prin efort propriu. Curând se va naște o nouă meserie – corespondentul de radio. Companiile găsesc sistemul de informare prea scump. Editorii privesc fără plăcere la cei care caută a se ține singuri pe picioare. Este dorită o soluție de mijloc și se găsește: ia naștere biroul pentru presă și radio. Sarcina lui constă în a furniza zilnic materia primă pentru buletinele de știri radiofonice. În schimb, studiourile de radio promit să se mulțumească cu atât, lăsând restul pe seama gazetelor. Când noua organizare se va dovedi falimentară și nu va fi nevoie pentru prea multă vreme, drumul o să fie deschis cu generozitate agențiilor de presă. United Press International și Asociated Press cuceresc și domină piața știrilor. Atât pentru radio cât și pentru televiziune. Corespondenții de radio își conturează definitiv identitatea în anii celui de-al doilea război mondial. Succesul transmisiilor radiofonice, din punctele fierbinți ale planetei, a însemnat o mână întinsă de importanță fundamentală în favoarea radioului. Sub masca nevinovată a încercărilor se ascundeau gânduri de concurență acerbă.

S-a spus că televiziunea a semnat certificatul de deces al radioului. Timpul s-a grăbit să afirme că se găsește loc pentru amândouă în aceeași cameră.

Televiziunea bate la fereastra amatorului de informații punând în eprubetă două tehnici diferite: sunet și imagine. Thomas Edison inventase kinescopul în 1889 cu ajutorul căruia, în 1903, fusese proiectat primul film de acțiune. Filmul sonor apărea la ,,Warner Brothers’’ în 1926. Filmul color debuta în 1935. Din acei ani datează și obiceiul filmării subiectelor de actualitate.

Televiziunea își trăiește vârsta copilăriei prin anii ’20. O primă transmisie între New York și Philadelphia era semnalată în 1923. WGY, proprietatea lui General Electric, funcționa regulat în 1928. Zece ani mai târziu existau 17 stații experimentale. Transmisiile comerciale încep în 1941. Războiul întârzie proliferarea dar nu și producția de instalații. În 1950 rețeaua televiziunii cuprinde aproape o sută de stații.

Televiziunea color a fost autorizată în 1953 după startul grăbit, cu trei ani mai devreme, propus de CBS. Costul ridicat al receptoarelor va amâna succesul de public al noului sistem: în 1961 nu existau decât 600 000 de proprietari.

Când radioul și-a făcut apariția, succesul lui s-a întemeiat pe experiența unora din veteranii presei. Când televizorul a intrat în scenă, radioul a fost constrâns să renunțe la numeroși combatanți. Cândva condeiele deveniseră voci. Acum vocile devin chipuri. Edward Murrow devine vicepreședinte al CBS în 1946. Emisiunea sa de succes ,,Hear it Now’’ devine la fel de interesantă sub titlul ,,See it Now’’.

În 1948 începe primul program regulat de televiziune. La ora 7,30 seara, ,,CBS-Tv News’’ transmite cu Douglas Edwards. Anul următor se lansează ,,NBC Newsreel’’, decalajul orar fiind minim: 7,45. ABC nu va rămâne pe dinafară, difuzând programul propriu de activități. Până în 1963, când CBC și NBC și-au dimensionat emisiunile la 30 de minute, acestea aveau de regulă un sfert de oră. ABC a adoptat durata mărită în 1967. Titlurile programelor au fost împrumutate din titlurile gazetelor.

Teoretic, televiziunea sau măcar ideea de televiziune există din 1875. În practică, din 1926. Drumul dintre cele două date constituie traseul devenirii procedeului folosit astăzi. Fusese mai întâi scoțianul Alexandru Bain în 1842 cu procedeul său de realizare a facsimilelor pe cale electronică. Cinci ani mai târziu, englezul Bakewell propunea telegraful de copiat. Progresul se definea prin posibilitatea de a transmite impulsuri simultan folosind un singur circuit. Bain avea nevoie de mai multe – pentru fiecare contact unul. Întâmplarea a decis ca un telegrafist, englezul May, să observe proprietatea fotorezistivă a seleniului. Plecând de aici, în 1873 apare o invenție de mare importanță în istoria televiziunii. Un ansamblu de celule de constituie în sistemul capabil de a arăta obiecte animate. Era un început. Noutățile se vor succede, ca și în alte domenii, cu repeziciune. În 1890 își face apariția prima celulă electrică. Germanii Frankenstein și Jaworski propun un sistem de transmisie color. Astfel încât începutul de secol gâfâia sub greutatea noutăților. Telefonul, fonograful, radioul își puneau atenția publicului. Un moment totuși neavantajos financiar care își lăsa amprenta și asupra tehnicii de transmisie. Pentru televiziune cel puțin, perioada 1890-1920 este privită de către unii ca un spațiu cvasi-nepopulat.

Data deprinsă în calendar se numește 27 ianuarie 1926. Atunci, englezul John Baird izbutește transmisia primei imagini de televiziune. Demonstrația are loc public și deschide fereastra spre lumea necunoscută încă a micului ecran. Cine să știe ce va urma? Deocamdată, radioul își exercită cu autoritate și nu sunt semne că ar putea fi detronat. Nici acum, nici mai târziu. Așa gândește publicul și acționează în consecință.

În SUA, pe firmamentul televiziunii la început de drum apare numele lui Jenkins. El difuzează primul film folosind sistemul radio. Baird apelase la cablu. Charles Jenkins nu întârziase decât câteva luni în amenajarea sistemului său mecanic. Baird va continua ambiționat să-și lege pe mai departe numele de soarta televizorului. El a transmis imagini în întuneric, pentru prima oară, folosind razele inflaroșii. Tot el a fost cel care a demonstrat posibilitatea televiziunii color. A reușit pentru prima dată să facă o înregistrare de televiziune.

Sigur, sistemul propus de Baird n-are pretenția concurenței. Sub haina de atunci nu puteau fi ascunse nici dimensiunea pantagruelică, nici zgomotul deranjant, nici atâtea alte incoveniente. Televizorul de azi, gătit cu fireturile electronicii, are motive până una alta să privească superior.

Evoluția comunicării. Limitele informării în spațiul virtual.

Cuvântul ,,comunicare’’ a devenit un însoțitor al celor mai tulburătoare experimente intelectuale, un concept atrăgător, utilizat cu o frecvență de invidiat care poate ,,înghiți’’ orice. Potrivit cercetătorului James Lull, ,,comunicarea este terenul de întâlnire conceptuală unde se intersectează relațiile interpersonale și inovațiile tehnologice, stimulentele politico-economice și ambițiile socio-culturale, divertismentul ușor și informația serioasă, mediile ambiante locale și influențele globale, forma și conținutul, substanța și stilul’’.

Orice structură culturală, orice act individual care ține de comportamentul social implică, într-un sens implicit sau explicit comunicarea. Comunicarea este un proces de transmitere a informațiilor între indivizi sau grupuri sociale. De aceea, relațiile umane pot fi interacțiuni comunicaționale, astfel încât conceptul de comunicare a devenit în epoca noastră unul universal și cuprinzător deoarece totul, absolut totul comunică.

În zilele noastre, studiul rolului mass-media în cadrul societății capătă pregnanță, sociologi, psihologi, ziariști, lingviști specializându-se în acest nou domeniu captivant care promite să aibă o pondere tot mai mare în cercetarea contemporană.

Înaintea apariției tiparului în societățile occidentale care l-au adoptat cu frenezie ca instrument ce a contribuit substanțial și profund la evoluția omenirii, au existat și alte mijloace de comunicare pe care le urmărim în termeni generali numindu-le principalele etape din istoria comunicării umane.

Din mai multe propuneri de apatizare a evoluției comunicării umane, am optat pentru cea operată de Melvin L. DeFleur și Sandra Ball-Rokeach urmărind în termeni generali cele șase etape, numite de autori și ,,epoci’’:

Epoca semnelor și a semnalelor, unde acum două milioane de ani și respectiv un milion și jumătate de ani, strămoși ai noștri au descoperit focul ca semnal și topoare cioplite din piatră cu care făceau semnele. Semnalele erau de fapt mârâieli, de asemenea era prezent limbajul corpului, semne făcute cu brațele și mâinile. Mesajele erau, așadar, simple și transmise într-un ritm alert.

Epoca vorbirii și a limbajului. Vorbirea a apărut acum 35000-40000 de ani, iar oamenii care o puteau folosi erau asemănători fizic celor de astăzi. Sunt opinii că oamenii din Neanderthal au dispărut pentru că nu au putut trece granița epocii semnelor și a semnalelor. Această epocă se întinde până în anul 5000 î.Hr.

Epoca scrisului. pictograme convenționalizate, scrierea fonetică, importanța mijloacelor portabile (se remarcă perioada descoperirii papirusului din trestie de către egipteni și a scrierii pe scoarță de ficus tratată, de către mayași, în jurul anului 2500 î.Hr.).

Epoca tiparului. Presa și caracterul mobil – Prima carte din lume a fost Diamond Sutra, în China, în anul 868 d.Hr. În 953 d.Hr., operele lui Confucius sunt imprimate pe plăci de lemn gravate în relief. Apoi, în 1038, chinezul Pi Shang inventează tipografia în care fiecare semn apare în relief pe un suport. Caracterele descoperite de Gutenberg dupa mai multe experiențe, vreme de 20 de ani, au fost unice; el a realizat o ștanță de oțel pentru fiecare literă, apoi a ștanțat imaginile literelor într-un metal mai moale (alamă), în jurul acestor imprimări a făcut matrițe din lut iar în ele a turnat plumb topit, obținând pentru fiecare literă mulajul ei.

Răspândirea educației – Următorul secol al descoperirii lui Gutenberg a fost marcat de febra apariției cărților în toate limbile europene, care puteau fi citite doar de cei ce știau carte. Tot în secolul al XVI-lea se naște și ideea presei.

Epoca mijloacelor comunicării de masă. Mijloacele comunicării de masă au accelerat ritmul vieții umane, de altfel și comunicarea. Presa, cinematograful, radioul și televiziunea au produs mutații culturale, sociale, politice și economice de o complexitate care constituie obiectul de interes pentru numeroase studii. În anii 70, televiziunea a atins nivelul de saturație, iar radioul același nivel cu un deceniu și jumătate mai înainte.

Epoca mijloacelor de comunicare cumputerizate. Multiplicarea computerelor pe întreg globul a făcut să se vorbească de multă vreme despre o ,,societate a informațiilor’’.

Sunt opinii care susțin că zvonurile reprezintă cel mai vechi mijloc de informare în lume. Din majoritatea definițiilor care au avut ca obiect zvonul, s-au evidențiat patru caracteristici esențiale ale acestuia: obiectul zvonului îl costituie un eveniment recent de interes public; zvonul este colportat din om în om, de obicei pe cale orală; destinația principală a zvonului este aceea de a fi crezut; imposibilitatea verificării datelor furnizate de zvon.

Ziarele au preluat elemente culturale specifice epocilor istorice care le-au premers, începând cu cele mai vechi. Ca orice nou mijloc apărut, ziarul nu a omis nimic din ceea ce îi putea servi dezvoltarea și evoluția. Memoria culturală a omenirii a slujit și slujește în continuare proceselor de comunicare, oricare ar fi acestea. Primele periodice (anuale) au fost almanahurile iar în 1448, la Mainy, s-a tipărit primul calendar.

Sistemul de poștă a apărut pe teritoriul Franței în 1464, iar în Anglia în 1478. Dacă în Occident calul era esențial pentru a acoperi distanțele, în lumea musulmană a fost folosit dromaderul, iar apoi porumbelul.

Istoriografiile radioului sunt numeroase. Ca de multe ori în acest domeniu, ele au căutat să stabilească cui îi aparține într-adevăr paternitatea invenției. Astfel, marile enciclopedii atribuie acest merit unor cinci inventatori. Hertz este părintele radioului, după Lexicon der Deutschen Buchgemeinschaft; pentru Malaia Sovietskaia Entsiklopedia, el este Popov. Nuova Enciclopedia Sonzogno păstrează primul loc, evident, pentru Marconi, iar Encyclopedia Britanica îl alege pe Lodge.

Dezvoltarea industriei înregistrărilor la începutul secolului al XX-lea poate fi oglindită și de evoluția cinematografului și a fotografiei. În jurul anului 1890, se găseau pe piață 3 dispozitive capabile să înregistreze și să reproducă sunete: fenograful (inventat de Edison în 1877, „mașina vorbitoare” uimitoare în epocă, alcătuită dintr-un cilindru învelit într-o foiță de staniol, care putea conserva sunete), grafofonul (invenția concurentului direct al lui Edison, C. Bell care a înlocuit staniolul cu un cilindru de ceară) și gramofonul (dispozitiv creat de E. Berliner în 1887, deosebit prin înlocuirea cilindrului cu un disc).

Radioul se adresează unor audiențe mai mult sau mai puțin lărgite, dar întotdeauna „deschise”, fiind anonime sau eterogene. Acești receptori beneficiază de un acces liber la mesajele difuzate, spre deosebire de presa scrisă care presupune ,,un act de cumpărare sau o intenție de lectură”, notează Guy Lochard & Henri Boyer, evidențiind transformarea dinamică a radioului în mijloc de comunicare publică (și de masă).

Pentru ca radioul să devină un adevărat sistem mass-media, se impunea lansarea pe piață a unor aparate ieftine și ușor de manevrat, gândindu-ne la aparatele anterioare care cereau o mână sigură, multă răbdare și cunoștințe electronice. Accesul către audiență a fost ușurat și de perfecționarea tehnică a radioului, o astfel de perfecționare tehnică este reprezentată de sistemul de transmisie inventat de E. Armstrong, cercetător la Columbia University. Într-un experiment în New Jersey din 1939, el folosește modulația de frecvență (FM). Sistemul FM de transmitere a sunetelor cu ajutorul undelor diferă de mai vechea modulație de amplitudine (AM). Mai târziu, continuându-și cercetările, Armstrong va inventa și sistemul FM stereo cu două piste sonore, câte una pentru fiecare ureche, sistem ce creează impresia ascultării live.

Ce este multimedia? Multimedia reprezintă conținutul și media, ce folosesc o combinație a diferitelor forme de conținut, cum ar fi date vizuale, audio, text, formate lingvistice, etc. codificate. Termenul poate fi folosit drept substantiv (un mediu cu multiple forme de conținut) sau ca adjective, descriind un mediu ce are multiple forme de conținut. Termenul este folosit în contrast cu media, ce utilizează numai ecrane de calculator rudimentare, cum ar doar cele redare-text, sau formele tradiționale de material produs manual sau printat. Multimedia include o combinație de text, audio, imagine, animație, video, sau forme de conținut interactive. Din punct de vedere al istoriei, primul mijloc de comunicare a fost vocea umană, urmată de publicațiile tipărite care reprezintă primul mijloc de comunicare în masă, apoi comunicația prin radio și-apoi televiziunea.

Mediile de prezentare a informației și componentele implicate în aplicațiile multimedia sunt:

• Textul este mediul tradițional de comunicare și prezentare a informației; el poate fi un mijloc lent și monoton solicitând multă atenție și concentrare. Este un mediu de tip static.

• Imaginea poate echivala cu mai multe pagini de text. Dezavantajele graficii (imaginii) față de text sunt dificultatea de a comunica cu exactitate date abstracte și costurile prea ridicate pentru crearea și obținerea ei. Este mediu de tip static.

• Elementele de animație sunt utilizate atunci când se dorește atragerea atenției asupra unei porțiuni din aplicația multimedia. Animația este un mediu de tip dinamic.

• Sunetul este cel mai vechi mediu de comunicare, este folosit pentru a atrage atenția utilizatorului. Efectele sonore sunt incluse pentru a îmbogăți și a completa conținutul prezentării și pentru a accentua idei particulare din aplicație. Este un mediu de tip dinamic.

• Video-producțiile reprezintă singurul mediu complet de prezentare. Acestea încorporează toate celelalte medii de prezentare, bazându-se pe afișarea de imagini dinamice, al căror cost este foarte mare, astfel reprezentând un dezavantaj major.Video-producțiile sunt medii de tip dinamic.

• Interactivitatea este facilitatea prin care utilizatorul poate interveni și modifica derularea aplicației după propria dorință.

Una dintre cele mai fascinante invenții ale lumii occidentale este tiparul lui Johann Gutenberg. Pe exemplarele primei Biblii tipărite rămâne imprimat anul 1456, iar Gutenberg după zece ani părăsește această lume rămânând în istorie ca o personalitate de prim rang, neimaginându-și că invenția sa va triumfa în fața concurenței pe care i-o făceau lucrurile scrise manual.

Importanța acestei descoperiri a fost evidențiată într-un mod strălucit și memorabil de către McLuhan în lucrarea sa ,,Galaxia Gutenberg’’: ,,Odată cu Gutenberg, Europa intră în faza tehnologică a progresului, fază în care schimbarea însăși devine normă arhetipală a vieții sociale. Tipografia a tins să transforme limbajul dintr-un mijloc de percepție și explorare, într-un bun de consum transportabil. Tiparul nu este numai o tehnologie, ci el însuși este un izvor de materie primă sau o materie primă, ca bumbacul, lemnul sau radioul; ca orice materie primă, el structurează nu numai raporturile intersenzoriale ale individului, ci și modelele interdependenței colective”.

Microfoanele ocupă un loc de frunte între dispozitivele de captare și transmitere a informației. Ele sunt singurele aparate electroacustice capabile să capteze oscilațiile sonore naturale, iar din acest motiv sunt denumite și surse de semnal primare. Microfoanele captează semnalele produse în spațiul înconjurător, transformând oscilațiile acustice (mecanice) în oscilații electrice, obținându-se la bornele acestora semnale electrice de audiofrecvență.

Într-o zi, de 14 februarie 1876, la Washington, Alexander Graham Bell și Elisha Gray depun o cerere de brevet pentru invenția telefonului. Istoria oficială a telefonului reține numele lui Bell dar, în fond, nu se știe dacă Gray nu a avut el primul ideea telefoniei. Toți cercetătorii care au cochetat cu ideea telefoniei au avut la bază cunoștințe despre telegraf.

Încet, încet, telefonul leagă diferite sectoare ale activității economice, devenind un instrument de schimb intersectorial, cum se spune în limbajul economic actual. În 1910, Herbert Casson scria: ,,este un instrument rapid de civilizare care mărește eficacitatea socială. Este un simbol al cooperării naționale”.

Inițial, telefonul funcționa datorită unor semnale electrice numite ,,analogice”, deoarece reproduceau fidel sunetul vocii. Acest sistem are inconvenientul că ocupă mult spațiu pe liniile telefonice. De aceea, datorită progresului informatic și a digitalizării, telefonul folosește tot mai mult semnale digitale care ocupă mai puțin spațiu.

Până nu demult, folosirea cabinelor telefonice era singurul mod de a telefona din afara casei. Astăzi, putem telefona din mașină, din tren sau de pe stradă, cu ajutorul telefoanelor mobile. Când un abonat iși pornește telefonul mobil, acesta este conectat la o antenă de emisie-recepție care centralizează apelurile venite din zonă. De acolo, apelul se transmite spre o centrală de tranzit care îl dirijează pe rețeaua telefonică până la persoana căutată. Teritoriul acoperit de o antenă de emisie-recepție este numit ,,celulă”. Din acest motiv, telefoanele mobile se numesc și telefoane ,,celulare”.

După epoca presei scrise și cea a radiodifuziunii, cea de-a treia epocă a comunicării se înscrie și ea pe traseul mutațiilor tehnice generate de electronică. Apariția informaticii ca sistem de comunicare se face urmând tipicul deja cunoscut acum al celorlalte media: telegraful, radioul, televiziunea.

Informatica a fost nevoită să își găsească, înainte de toate, propria definiție, să se înțeleagă pe sine ca fiind altceva decât un simplu dispozitiv de calcul lipsit de orice caracter iminent.

Originile Internetului se găsesc în 1963 la Ministerul de Apărare din SUA, în rețeaua ARPANET. Pentagonul construiește rețeaua pentru contracte militare și pentru schimb de informații cu universitățile care se ocupau de cercetări militare. Crearea rețelei civile, activitate costisitoare și riscantă va atrage curând tot mai multe instituții și tot mai mulți utilizatori, mare parte din ei având deja rețele interne proprii. Astfel, NSF devine un conector pentru mii de alte rețele, numele de Internet apărând ca perfect justificat în contextul următoarei definiții: Internetul= colecție întinsă de rețele de calculatoare care cuprinde întregul glob, conectând la un larg sistem electronic de servicii, resurse și informații, atât instituții guvernamentale, militare, educaționale și comerciale, cât și persoane fizice; se utilizează o serie de convenții și instrumente pentru a crea imaginea unei singure rețele, deși calculatoarele din rețea se bazează pe platforme hard și soft diferite.

Internetul a apărut aproape simultan în Europa și pe alte continente. Internetul care cunoaște o creștere de 10% -15% pe lună a devenit unealtă de comunicație fundamentală a întregii comunități de învățământ superior, cercetare și dezvoltare tehnologică, publică și privată, precum și în industrie.

La originea Internetului au stat două procedee fundamentale, care după sociologul francez D. Wolton, trimit la mize de diferite: protocolul american IP, concentat pe transport, WEB-ul-protocol HTTP, modele europene concepute inițial pentru navigare documentară, utilă în hipertext.

Volumul de date și informații disponibil pe Internet poate fi structurat astfel după același sociolog francez D. Wolton:

• Informații-știri (informations-news)-tot ce se referă la politică, istorie, economie, divizate pe sectoare: informații generale, respectiv specializate,

• Informații-servicii (informations-services)-în plină expansiune în ultimii o sută de ani, informații utile, de interes practic și care se situează la intersecția dintre informație-valoare (information-valeur) și informație-marfă (information-marchauddese),

• Informații-divertisment (information-loisirs), în creștere, industria de divertisment fiind prima industrie ca importanță a lumii,

• Informația-cunoaștere (information-connaissance) care trece prin anumite bănci de date, mai mult sau mai puțin profesional.

Comunicarea prin noile media prezintă mai multe avantaje în comparație cu cea realizată prin mijloace clasice. Aceste avantaje reies din transmiterea concomitentă a informațiilor către un număr mare de receptori la orice oră și din orice loc. În sistem clasic, informația avea efect asupra unui areal retrâns, pe când în sistem virtual, dimensiunile spațiale sunt imense.

Capitolul 2. GLOBALIZAREA

2.1. Globalizarea – când a început, ce reprezintă și încotro se îndreaptă

La sfârșitul anului 1989, o editură din New York publica, sub semnătura lui Zbigniew Brzezinski, un volum de mare succes intitulat ,,Marele eșec – nașterea și moartea comunismului în secolul XX’’, în care autorul analiza în profunzime eșecul primei tentative a umanității de a-și planifica viitorul în urma confruntării culturale, ideologice, economico-științifice și militare dintre comunism și capitalism, dintre marxism-leninism și liberalism. Imediat după aceasta, unul dintre exponenții de frunte ai mediului universitar american, Francis Fukuyama, lansa la rândul său o lucrare, ,,Sfârșitul istoriei și Ultimul om’’, menită să zguduie din temelii curentele tradiționale de gândire ale establismentului occidental. În esență, Fukuyama continua în plan ideologic traiectoriile economice și sociologice ale post-industrialismului, vestind apariția unei noi epoci de dezvoltare a omenirii ce s-ar caracteriza prin supremația absolută și definitivă a liberalismului și dispariția conflictelor ideologice de orice natură. În anii imediat următori, un alt gânditor important, Samuel Huntington, va aduce o nouă contribuție la fundamentarea a ceea ce va deveni paradigma de gândire a Occidentului, odată cu lucrarea sa ,,The Clash of Civilisations’’ prin care noua așezare a țărilor și popoarelor lumii avea în vedere nu ideologiile împărtășite și nici regimurile politice adoptate, ci partenența la anumite culturi, credințe și civilizații.

Această ,,sfântă treime’’ universitară americană – Brzezinski, Fukuyama, Huntington – a stat, la cumpăna secolelor XX-XXI, la originea tuturor mutațiilor doctrinare menite să confere o direcție celui de-al treilea mileniu creștin al umanității. Adulați și contestați în egală măsură, cei trei autori s-au aflat în prima linie a celor care au pus bazele teoretice ale celui mai provocator proces, încă puțin înțeles în toată profunzimea și complexitatea sa, din întreaga istorie a civilizației umane: globalizarea.

Globalizarea reprezintă procesul de transformare a unui fenomen local sau regional într-unul cu conținut global. Poate fi definit ca un proces de amestec sau de omogenizare prin care populația lumii este unificată, funcționând ca un sistem omogen.

,,Globalizarea este un proces de interacționare și integrare al populațiilor, companiilor și guvernelor diferitelor națiuni, un proces condus prin tratate, investiții și acces la informația tehnologică. Acest proces are efecte asupra mediului, culturii, sistemului politic și economic, asupra dezvoltării și prosperității, asupra dezvoltării și stării psihice sociale din întreaga lume’’, este definiția furnizată de Globalization101.org.

Un futurolog de renume, Alvin Toffler, prezicea intrarea umanității în epoca celui ,,de-al patrulea val’’. Astfel, dacă primul val fusese provocat de revoluția agricolă, cel de-al doilea de industrializare, iar al treilea val de societatea post-industrială, al patrulea val, definitoriu pentru viitorul nostru, este caracterizat de unicitatea de destin a tuturor tendințelor, noi toți devenim Unul și, deci, alegem să creăm împreună. Mulți analiști au văzut în această viziune a lui Toffler punctul de plecare al ideii lui Fukuyama cu privire la sfârșitul istoriei. În esență, Fukuyama constata că întreaga istorie a umanității este clădită pe conflicte nesfârșite, conflicte care, odată cu triumful liberalismului, al drepturilor omului și al economiei de piață, încetează să mai joace un rol pe scena devenirii umane, consacrând dispariției istoriei violente în favoarea unui viitor al cooperării prin ,,statul omogen universal’’. Această viziune avea să fie amendată mai întâi de Samuel Huntington care a arătat că proeminența societății liberale de tip occidental nu poate fi valabilă pentru întreaga omenire din cauza apartenenței la alte civilizații a credințelor religioase și a culturilor locale nu doar diferite, ci adesea antagonice. Dar, dincolo de ,,amenda’’ huntingtoniană, ,,sfârșitul istoriei’’ avea să fie contestat vehement mai ales de apostolii a ceea ce se va numi ,,a treia cale’’. Aceștia refuză, în primul rând, să consacre triumful liberalismului, subliniindu-i limitele și devoalându-i nedreptățile și suferințele pe care le provoacă. Apoi, în al doilea rând, admit eșecul ideilor socialiste, al comunismului și chiar al social-democrației care s-au dovedit incapabile să gestioneze corespunzător atât economia, cât și drepturile și libertățile findamentale ale ființei umane. Așadar, nici dreapta, nici stânga, ci o a treia cale. Care anume să fie aceasta?

Pentru a respecta adevărul istoric, trebuie spus că, pentru prima oară, s-a vorbit despre ,,a treia cale’’ în contextul confruntărilor din perioada războiului rece și al încercărilor de emancipare ale lumii a treia de sub tutela celor două sisteme – capitalism și comunism – aflate în dispută. Sfârșitul acestui veritabil al treilea război mondial, destrămarea sistemului comunist internațional și consacrarea supremației ideologice și economice capitaliste au creat însă un rol fertil pentru reexaminarea și înnoirea ideii de ,,a treia cale’’. Încercările de a o contura au unit, în mod paradoxal, experiențele de stânga din țările scandinave, mai ales cele din Suedia, cu răspunsul elaborat de creștin-democrație în a doua parte a secolului trecut, în special în Germania Federală. Ideea centrală este cea a costruirii unei societăți care să limiteze drastic suferința umană prin intermediul unei economii sociale de piață. Nimic nu se face fără Dumnezeu, nici statul, nici economia – acesta ar fi mesajul unui demers care își are originea în politicile sociale ale Bisericii Catolice. Astfel, dacă liberalismul ar presupune absența lui Dumnezeu din construcția socială, a treia cale este menită să readucă morala, dreptatea și întrajutorarea înapoi în viața oamenilor, mizând pe scânteia de dumnezeire care animă ființa umană. Cuvintele lui Malraux – ,,Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc’’ – au devenit astfel profetice. Suprinzător, mesajul social creștin a fost bine primit și de social-democrații occidentali, mulți dintre ei protestanți, dar și de foștii comuniști est-europeni care au descoperit astfel ideea echității sociale, justificatoare pentru destinul comun vreme de mai bine de jumătate de veac.

Și, totuși, întrebarea fundamentală rămâne: spre ce fel de viitor ne îndreptăm? Și, mai ales, care va fi locul nostru în această lume care deja se plămădește?

Studenții de astăzi, intelectualii de mâine, sunt chemați să străbată un drum lung și dificil în căutarea răspunsurilor. În particular, viitorii jurnaliști au datoria să se înarmeze cu instrumente care să le permită, în pofida unui neîncetat bombardament informațional, să-și păstreze luciditatea și sensul drumului către un progres al umanității. Care sunt, deci, ideile politice ce animă mersul omenirii? Și, până la urmă, încotro se îndreaptă lumea în care trăim?

Într-o lume aflată într-o atât de profundă schimbare, a încerca să înțelegem unde anume ne aflăm noi, atât ca indivizi cât și ca națiune, reprezintă o miză deloc lipsită de importanță. Uneori, acest tip de cunoaștere poate face diferența dintre avangarda și ariergarda Istoriei. Iar noi, românii, trebuie să ne asumăm moștenirea pe care ne-au lăsat-o părinții-fondatori ai națiunii: o Românie mare și modernă, o națiune civilizată, tolerantă și unită.

Haosul cu care ne confruntăm astăzi derivă din faptul că, pornind de la dezvoltarea tehnologică și economică, un număr important al activităților umanității se situează pe o scală și un orizont atât de mari, încât au depășit granițele naționale, în limitele cărora statele suverane își exercită dreptul la guvernare. Pe măsură ce numărul activităților umane se extinde dincolo de reglementările statului, legalitatea și regulile au devenit prea strâmte.

Globalizarea aduce schimbări radicale în comunicații și economie, în reconfigurarea piețelor interne, în sistemul instituțional, în modul de viață, în relațiile și mentalitățile umane, induce o nouă morală.

Globalizarea ca proces constituie dincolo de obiectivitatea extinderii comunicației și a revoluției informaționale, o problemă politică cu implicații în toate domeniile de activitate, inclusiv militar. Dimensiunea politică este cea care stabilește politica globalizării, direcțiile și strategiile, treptele de realizare a societății globale.

Globalizarea apare astfel ca cea mai mare sfidare și provocare a noului secol dar și ca o amenințare. Intensificarea, amplasarea și întinderea spațială a proceselor integraționiste implică armonizarea deciziilor statelor participante, a programelor și proiectelor comune în promovarea celor mai importante obiective, strategii și priorități economice și sociale, politice și militare pentru o zonă dată. Aceste măsuri și eforturi comune conduc la o nouă dimensiune a cooperării internaționale, la crearea unei noi stări de spirit decurgând din promovarea relațiilor de tip regional, comunitar și global.

În condițiile obiectivizării acestui proces, în care economiile, piețele, capitalurile nu vor mai avea frontiere, în care competivitatea, concurența și eficiența devin factori de referință, crește definitoriu rolul individului, al educației, al profesionalismului și pragmatismului, al inteligenței și ingeniozității sale, al puterii de adaptare la o lume din ce în ce mai mobilă.

Dezvoltarea umană durabilă rămâne principala dimensiune sau cale care asigură dezvoltarea în general, democratizarea societății, demnitatea umană, solidaritatea, participarea la decizii, distribuirea echitabilă și nu în ultimul rând, protejarea mediului înconjurător.

2.2. Rolul internetului în ceea ce privește globalizarea. Rolul globalizării în evoluția informației.

România a desfășurat în perioada 1965-1985 un mare program tehnologic, unul dintre cele mai mari ale țării, pregătit în anii 1965-1967 aprobat de conducerea țării de atunci în anul 1967 și realizat pas cu pas. A fost un program pentru microelectronică, calculatoare electronice și informatică, singurul program de mare amploare din aceste domenii pe care țara noastră l-a realizat până acum. Din nefericire, în anul 1985 și chiar cu câțiva ani mai înainte, din cauza temerilor determinate de consecințele social-politice ale revoluției informatice, care amenințau să infirme o ideologie din secolul XIX bazată pe efectele primei revoluții industriale, conducerea de atunci a țării a trecut la frânarea acestor domenii, în special a informaticii, mergând până la desființarea Institutului Central de Informatică. A fost blocată realizarea unei rețele de calculatoare și de transmisii de date la scara întregii țări, deși aceasta fusese aprobată prin decret, iar construcția ei începuse cu succes. S-a dat în 1985 o lovitură cumplită unei societăți informatice în pregătire.

În secolul XX, cel mai mare eveniment tehnologic și social în același timp a fost apariția internetului. În domeniul Științei și Tehnologiei Informației, mari evenimente tehnologice cu importante consecințe sociale au fost descoperirea tranzistorului, a circuitului integrat și a calculatorului electronic. Internetul nu este numai un fenomen tehnologic, ci și unul social prin participarea utilizatorilor, din ce în ce mai numeroși, la structurarea lui actuală.

,,Deoarece Internetul a fost și rezultatul unei interacțiuni sociale, dintre specialiști, instituții, state și un extrem de mare număr de utilizatori din întreaga lume, și numai în acest context el a fost posibil, ca o invenție tehnologică și socială, numai în acest context el a căpătat forma sa de astăzi, este normal să gândim că și globalizarea, ca efect al Internetului să ia forma la care să participe toți participanții la globalizare. Aceasta este lecția Internetului, care s-a dovedit un mare succes în istoria tehnologică și socială a omenirii, arătând și calea pe care trebuie s-o urmeze procesul de globalizare, aceea a participării tuturor în moduri care urmează a fi generate în mare măsură de utilizatorii globalizării. Ca și Internetul, globalizarea nu va putea fi strict ierarhică pentru a fi o reușită a omenirii. Dacă Internetul nu este ierarhic, nici globalizarea, în mod firesc, nu va putea fi ierarhică, asigurându-se, ca și în cazul Internetului, forme de coordonare generală care să stabilească reguli de comportament acceptate de toți, ceea ce ar putea fi posibil numai într-o societate a cunoașterii și poate a conștiinței.’’

Internetul a cunoscut în ultimii ani o evoluție ,,fulgerătoare’’, datorată în primul rând evoluției sistemelor de calcul, dar și a rețelelor de telecomunicații. Procesoarele computerelor ,,au sărit’’ în numai doisprezece ani de la viteze de lucru de 3.5 Mhz (Intel XT) la 3020 de Mhz (Intel Pentium IV), astfel că un P4 este astăzi de apropae 1000 de ori mai rapid și mai ,,puternic’’ decât în anul 1990. Explozia se datorează fondurilor enorme alocate cercetării și dezvoltării acestui domeniu. Calculatorul este astăzi absolut necesar în orice activitate ce vizează ,,progresul’’ local sau global. Absolut toate procesele industriale de proiectare, tehnologice, bancare, de transporturi, medicale, de învățământ etc. sunt controlate și conduse cu ajutorul calculatoarelor. Informațiile de toate felurile sunt ,,digitalizate’’ pentru a fi putea prelucrate de computere. Ca atare, a fost nevoie să se descopere și implementeze tehnologii ultraperformate de transmisiuni și rețele de comunicații capabile să transporte la viteze mari cantități mari de informație. Astfel, de la banala linie telefonică inventată de Bell și dezvoltată de Ericsson, s-a ajuns astăzi la rețeaua digitală integrată (ISDN), la rețelele mobile GSM (Global Systems for Mobile) DCS (Digital Celular System) de generația a treia, capabile să transporte până și imagini TV. Tot așa, de la emisia radio decoperită de Marconi s-a ajuns la transmisiile radio prin vastele rețele satelitare care pot tranzita cantități enorme de informație. Această informație este extrem de diversificată, de la emisiuni radio și TV la postă electronică, de la telefonie clasică la video-conferințe, de la date meteo la tranzacții financiare, de la informație destinată pieței de consum la transmisii militare. Astfel, în Internet există concomitent o foarte mare cantitate de informație extrem de diversă. Dacă până la apariția și dezvoltarea internetului de vorbea de informatică, de știința calculatoarelor, de telecomunicații, de electronică și de automatizări ca domenii separate de studiu, astăzi diferențele dintre acestea tind să se anuleze, toate dizolvându-se, încet dar sigur, în colosul informațional și comunicațional, IT&C (Information Technology of Comunication), Tehnologia Informațiilor și Comunicațiilor (TIC).

Iar internetul a devenit suportul, din toate punctele de vedere al mondializării informaționale. Practic, orice aparat electronic, de la banalul telefon, televizor, computer de bord al mașinii sau chiar frigider, se proiectează deja în occident cu o interfață inteligentă care să-l conecteze la internet. În foarte multe țări, tranzacțiile comerciale și financiare se realizează prin intermediul rețelei. Nu mai există nicio instituție care să nu aibă propria adresă, de poștă electronică (e-mail) sau propriul site de internet (loc virtual) și să nu-și deruleze măcar un procent al activității sale prin această ,,industrie’’.

Din decembrie 2002, sprijit prin legi adecvate, internetul își face loc în viața fiecăruia, de la individ la națiune și lume în ansamblu, iar acest lucru se întâmplă pentru că în lumea virtuală a acestuia, posibilitățile sunt practic nelimitate. Oricine poate fi utilizator de internet, dar în același timp și creator al acestuia, pentru că dezvoltarea sa este nelimitată. Ce se poate face în internet? Răspunsul este: absolut orice, de la transmisii de date, voce, TV, până la discuții filozofice sau teologice, de la comunicarea personală interumană (e-mail, chat, I-phone) până la dezvoltarea și încheierea de afaceri, de la tranzacții personale (plăți electronice și comerț electronic) până la tranzacții la nivel de stat și internaționale (burse și licitații electronice). Utilizatorii lui pot fi în aceeași măsură oameni de știință care găsesc biblioteci și bibliografii impresionante și în absolut toate domeniile, de la știința pură la artă și sport, dar în aceeași măsură pot fi și psihopați sau maniaci, criminali sau perverși, care găsesc și aceștia totul aici, de la pornografie la posibilitatea unor acte criminale organizate. Fiecare poate adăuga ceva în vasta rețea. Toate sistemele educaționale pregătesc tinerii în mod obligatoriu pentru folosirea internetului, și dacă mai acum câțiva ani se vorbea se vorbea de posibilitate în acest sens, azi toată lumea vede în acesta o necesitate, viața tinde să nu mai poată fi concepută în absența sa. Cele mai bune locuri de muncă sunt cele din tegnologia informației. In lumea occidentală (înțelegând prin aceasta sistemul capitalist al economiei de piață și nu o anumită poziție geografică) inginerii de telecomunicații, programatorii și analiștii, dezvoltatorii și interogatorii de soluții IT, web-masterii (adică cei care proiectează, implementează și întrețin site-urile în internet) sunt cei mai căutați apreciați și bine plătiți profesioniști. ,,Oamenii sunt încurajați prin toate mijloacele, mai ales printr-o publicitate acerbă, să-și procure calculatoare sau sisteme și să folosească din plin resursele puse la dispoziție de internet. E mult mai comod să stai în fața calculatorului și să vizitezi toate muzeele mari ale lumii, să citești absolut tot ce-ți trece prin minte, să participi la evenimente culturale, sportive sau mondene, să înveți în biblioteci celebre sau să-ți tipărești manuale din orice domeniu, să-ți rezervi locuri la teatru, concert sau chiar la companii aeriene sau de căi ferate, să comanzi mâncare sau să-ți faci cumpărăturile la un e-store (magazin virtual), să plătești facturi restante sau să tranzacționezi împrumuturi, toate acestea în mod simplu, apăsâns taste, în lumea virtuală a internetului, decât să le faci în lumea reală, cu efort stres, timp pierdut etc.’’ Succesul internetului se bazează în primul rând pe nevoia de a rezolva totul simplu și fără efort.

Resursele imense disponibile în rețea nu sunt rele în sine. De asemenea, posibilitatea comunicării aproape gratuite între oameni aflați la zeci de mii de kilometri distanță este absolut fantastică. Dar nu reprezintă toate acestea, oare, un mod subtil de a virtualiza, de a superficializa viața?

Internetul este deosebit de util. Omul poate beneficia de avantajele acestuia și fără a deveni dependent de ele, însă acest lucru este astăzi, mai ales în rândul adolescenților, din ce în ce mai greu, și asta pentru că asemenea unui curent în artă, literatură sau modă, internetul modelează conștiințele, ceea ce duce la implicații în plan moral, atât la nivel individual cât și la cel de grup. ,,Încă nu se poate vorbi în mod clar de o etică a rețelei, de o cyber-morală, însă așa cum se vorbește de cyber-spațiu sau cyber-relație, până la cyber-morală respectată de toți internauții nu mai este decât un pas.’’

Iată o realitate definitorie a lumii comtemporane: mijloacele moderne de comunicație, de la telefon la radio, televiziune și internet, conectează oameni aflați la mari distanțe geografice și le dau posibilitatea să interacționeze la scară planetară. Aceasta este globalizarea informațională, care a dus la răspândirea în întreaga lume a valorilor, standardelor și modului de viață occidental. Și aceasta, deoarece standardul de viață al occidentalului este cu mult mai ridicat, stilul său de viață mai atractiv (în comparație cu sărăcia și munca în condiții mizere a oamenilor din alte părți ale globului), iar concepțiile sale mai tolerante și mai liberare ( ceea ce nu de puține ori a dus, totuși, la o condamnare a Occidentului de către oamenii aparținând unor culturi cu o morală tradițională și o concepție de viață tributară unor valori mai intransigente). Consecința este o puternică aculturație care se defășoară dinspre Occident spre restul planetei la nivelul culturii de masă, ceea ce a dus la acuzații de occidentalizare forțată și chiar de neocolonialism. Aceasta ar fi globalizarea culturală, care o însoțește pe cea informațională și pare a fi o consecință directă a acesteia.

2.3. Libertatea de exprimare. Limite juridice în spațiul public și în spațiul virtual.

Libertatea de exprimare este libertatea politică de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. Libertatea de exprimare a fost unul din lucrurile cele mai de preț câștigate după Revoluția din decembrie 1989, alături de ideea de libertate în sine.

Articolul 10 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale prevede:

,,Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societățile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.

Exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restringeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.’’

În România, libertatea de exprimare este garantată prin Constituție. Articolul 30 al Constituției proclamă:

,,Libertatea de exprimare’’

(1) Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credințelor și libertatea creațiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public sunt inviolabile.

(2) Cenzura de orice fel este interzisă.

(3) Libertatea presei implică și libertatea de a înființa publicații.

(4) Nicio publicație nu poate fi suprimată.

(5) Legea poate impune mijloacelor de comunicare în masă obligația de a face publică sursa finanțării.

(6) Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine.

(7) Sunt interzise de lege defăimarea țării și a națiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură națională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violență publică, precum și manifestările obscene, contrare bunelor moravuri. De asemenea, Codul Civil reglementează abuzul de drept: ,,Niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe.’’ Astfel, s-a deschis drumul posibilității sancționării acelor persoane care ar abuza de drepturile lor, folosindu-le într-un alt sens decât cel pe care legea îl recunoaște. În speță, atunci când în numele libertății de exprimare, o persoană urmărește să aducă atingeri imaginii sau reputației unei alte persoane, se încalcă limitele liberei exprimări. Legea română recunoaște un drept numai dacă este exercitat în scopul de a satisface interesele personale, materiale și culturale, în acord cu interesul comunitar, potrivit legii și regulilor de conviețuire socială.

(8) Răspunderea civilă pentru informația sau pentru creația adusă la cunoștință publică revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune în condițiile legii. Delictele de presă se stabilesc prin lege.

Libertatea, libertatea de exprimare, libertatea de exprimare în mediul online, toate acestea reprezintă accepții extrem de controversate. Dar ce înseamnă, de fapt?

Termenul ,,libertate’’ provine din limba latină – ,,Libertas’’, zeița romană care întruchipa libertatea, dar dincolo de etimologia termenului, conceptul a stârnit intrigi în fiecare domeniu, mai ales din punct de vedere politic, filozofic, social și legal. Libertatea se opune servituții sau coerciției și se definește, în mod negativ, drept absența constrângerii exterioare. Dar până unde? Are libertatea o limită? Unde se termină libertatea și cui se supune? Primează libertatea morală ori libertatea legii? Jean Paul Sartre afirmă că omul este condamnat să fie liber, condamnat pentru că, în viziunea acestuia, există atâta libertate cât există și responsabilitate. Abraham Lincoln consideră că libertatea se supune atât uzanțelor morale cât și legilor – ,,Libertatea nu este dreptul de a face ce vrem ci de a face ce se cuvine’’. O altă definiție a libertății este conferită de Jean-Jacques Rousseau care opinează că ,,Libertatea nu constă în faptul că oamenii pot face tot ce doresc, ci în faptul că ei nu trebuie să facă ce nu doresc’’.

Libertatea de exprimare, în accepția propagării de informație, avea un număr limitativ de pârghii pentru a se răspândi, ușor de urmărit și reglementat. Acest lucru s-a schimbat odată cu apariția internetului, mai ales odată cu explozia de canale de comunicare pe care acesta le pune la dispoziție, s-au ridicat nenumărate probleme de ordin juridic. Spațiul online este greu sau chiar imposibil de reglementat, pentru că ar echivala cu însăși reglementarea libertății de exprimare. Internetul nu este altceva decât un instrument prin care comunicarea convențională a omului se extinde, datorită mijloacelor necesare. Chiar dacă nu există reglementări în bloc cu privire la conținutul de internet, în particular, fiecare instrument poate fi reglementat în funcție de specificul său (de exemplu, conținutul pornografic din mediul online beneficiază de o reglementare strictă). Dar acest lucru nu echivalează cu reglementarea internetului în sine, așa cum este cazul televiziunilor, spre exemplu.

Libertatea de exprimare de care o persoană beneficiază se extinde și la nivelul mediului online. Astfel că, ce este permis a fi spus în public, este permis a fi spus și în mediul online, mediu care în funcție de caracteristicile sale, este de cele mai multe ori considerat că fiind tot public.

Mediul online este un spațiu ce poate fi controlat foarte greu ori chiar deloc, unde eventualele prejudicii cauzate propriei persoane și imagini, ori, mai grav, a imaginii celuilalt, sunt mult mai puternice tocmai din cauza incapacității de a controla evoluția unei propagări mondiale extrem de rapidă.

Limitele trasate de Constituția României cu vedere la libertatea de exprimare sunt foarte benefice, urmărind în mare măsură principiul de drept potrivit căruia ,,Dreptul tău se termină acolo unde începe dreptul meu’’. Pe cale de consecință, suntem în întregime responsabili de acțiunile noastre din mediul online, prin care trebuie să urmărim să nu prejudiciem niciun invidiv, ținând totuși cont că este imperios să asigurăm un just echilibru între libertatea de expresie, nevoia publicului de informare și respectarea vieții private.

Ar trebui să oferim o atenție sporită informațiilor pe care le oferim și publicăm pe mediile de socializare, fiind vorba despre un spațiu public, putând exista repercursiuni nedorite.

Mai presus de respectarea limitelor juridice ale libertății de exprimare, ar trebui să ținem cont de obligația noastră morală, de normele morale în sensul uman al acestora.

CAPITOLUL 3

DE LA INFORMARE LA DEZINFORMARE. TEHNICI.

3.1. Zvonul. Persuasiunea. Propaganda. Intoxicarea.

,,Zvonul este o informație prezentată drept adevărată fără a exista posibilitatea să i se verifice corectitudinea. Zvonurile sunt puse în circulație pentru că au o dublă funcție: de a explica și de a atenua anumite tensiuni emoționale. De exemplu, calomnierea unei persoane are ca efect atenuarea urii ce i se poartă.’’ Zvonul este totodată și produsul importanței și al ambiguității. Zvonul reprezintă încă din Antichitate cea mai veche metodă de a comunica, având un impact destul de major la capitolul manipulare.

Zvonul este ,,o informație sau relatare care se transmite de la o persoană la alta și care se răspândește astfel (…) Zvonul influențează mai mulți indivizi cu pregătire superioară, tinerii, mediile de muncă, decât muncitorii, persoanele în vârstă, locurile particulare ori de loisir.’’

În același timp, zvonul apare ca ,,emergența și circulația informațiilor în corpul social, fie încă neconfirmate de sursele oficiale, fie dezmințite de acestea <<Se spune>> este ceva <<nespus>>, fie pentru că zvonul devansează sursa oficială, fie pentru că i se opune’’.

O definiție mult mai apropiată de lumea media, în care zvonul apare drept ,,un fenomen defnit prin sursă (neoficială), proces (difuzare în lanț) și conținut (știre despre un fapt de actualitate). Cel mai adesea, mijloacele de comunicare în masă acreditează zvonurile și grăbesc propagarea lor, dar pot, de asemenea, în anumite cazuri, să le dezmintă’’.

Zvonurile apar ca urmare a întrebărilor pe care și le pune opinia publică cu privire la un anumit eveniment care nu a fost suficient de bine înțeles. De asemenea, zvonurile pot rezulta și din înțelegerea eronată/greșită a unei știri despre un eveniment major al zilei/momentului.

Există 3 legi de transmitere a zvonurilor:

1. Legea sărăcirii și a nivelării: pe măsură ce el circulă, devine mai scurt, mai ușor de înțeles și relatat.

2. Legea accentuării: întărirea acelor detalii spectaculoase, atractive, care dobândesc astfel un loc central în semnificațiile zvonului.

3. Legea asimilării: conservarea și reorganizarea conținutului în jurul unei teme centrale.

Zvonurile se împart în alte 3 categorii:

1. Cele care iau dorințele drept realitate (optimiste)

2. Cele care exprimă o teamă sau anxietate (pesimiste)

3. Cele care provoacă disensiuni (separatiste)

Temele preferate sunt: otrava ascunsă, complotul, crizele, teama față de străini, răpirea copiilor, bolile conducătorilor, viciile, problemele sentimentale etc.

Persuasiunea este, ca și argumentarea, o formă de comunicare instrumentală. Cei care argumentează sunt, în egală măsură, persoane care încearcă să ne convingă de ceva.

Persuasiunea reprezintă ,,activitatea de influențare a atitudinilor și comportamentelor unor persoane în vederea producerii unor schimbări care sunt în acord cu scopurile sau interesele agenției inițiatoare (persoane, grupuri, instituție sau organizație politică, socială, culturală, comercială etc.)’’.

Unii autori definesc persuasiunea ca pe un ,,proces modificator de atitudini, credințe, păreri sau comportamente ce are la bază existența cooperării între sursă și receptor’’. Plecând de la adevărul că persuasiunea este un proces de influențare, alți autori o definesc astfel: ,,persuasiunea este crearea împreună a unei stări de indentificare între sursă și receptor’’.

Sursa și receptorul cooperează pentru a crea un proces persuasiv. Ideea de a crea împreună procesul persuasiv înseamnă că ceea ce se petrece în mintea receptorului este la fel de important ca și intenția sursei sau conținutul mesajului. Dintr-un anume punct de vedere, orice persuadare permite autopersuasiune – arareori suntem persuadați dacă nu luăm parte efectiv la acest proces.

Deși persuasiunea cooperantă poate surveni în circumstanțe insolite (în timpul unei polemici aprinse, în timpul unei revolte etc.), trei împrejurări par a spori șansele de succes ca receptorii cu discernământ pe cale rațională și morală.

În primul rând, doar ,,dacă ambele persoane implicate au șanse egale de a persuada și dacă fiecare are are aproximativ aceeași abilitate, cât și acces la mijloacele de comunicare’’. În cazul în care se exercită o constrângere numai asupra unei dintre părți, în timp ce cealaltă are libertatea persuasivă, destinatarii vor împărtăși un punct de vedere unilateral și părtinitor.

În al doilea rând, ,,ambele părți trebuie să își dezvăluie scopurile pe care le urmăresc’’. Fiecare parte aduc ela cunoștința auditoriului adevăratele sale țeluri și felul în care intenționează să le atingă. De cele mai multe ori, acest criteriu este respectat numai parțial. Dacă cei persuadați nu ar recunoaște scopurile ascunse ale agenților persuasivi vor fi mai atenți la mesaj, se pun în gardă și devin receptori mai respunsabili.

În al treilea rând, ,,existența unor receptori critici’’ – receptori capabili să testeze afirmațiile făcute și probele prezentate. Aceștia culeg informații cât mai multe, din toate sursele, și se abțin de a trage vreo concluzie până când nu dețin date suficiente. Dacă ar exista astfel de receptori, primele două criterii ar fi minimale și s-ar putea ajunge la o persuasiune responsabilă. Astăzi, mai mult ca oricând, trebuie să învățăm să recepționăm critic toate mesajele care încearcă să ne convingă și să ne transforme în susținători ai vreunui oportunism interesat doar de câștigul material, de obținerea capitalului politic sau religios.

Persuasiunea operează atât la nivel afectiv, cât și la nivel rațional, în timp ce argumentarea operează numai la nivel rațional. Persuasiunea ste o activitate de convingere bazată pe o astfel de organizare a influențelor încât să ducă la adoptarea personală a schimbării așteptate, fiind opusul impunerii sau forțării unei opțiuni.

Propaganda este considerată de către specialiști precum Gustave le Bon drept ,, o activitate sistematică de transmitere, promovare sau răspândire a unor idei, doctrine sau teze de pe pozițiile unei anumite grupări sociale și ideologice, în scopul influențării, schimbării, formării unor concepții, atitudini, opinii, convingeri sau comportamente’’. Propaganda este un subsistem angrenat politicului, unui grup social sau al unui regim de guvernare. în epoca modernă se dezvoltă numeroase forme de propagandă (culturală, economică, tehnică, medicală etc.)

Sistemul de propagandă:

-structură instituțională specializată (aparat de conducere ierarhică, centre de organizare, centre de studiu, proiectare și difuzare de mesaje);

-ideologie și valori aflate în corespondență cu interesele și obiectivele grupării sociale pe care o reprezintă; acestea sunt luate ca referință pentru programarea și realizarea propagandei;

-mijloace și metode de transmitere a mesajului; studiul sociologic al acestora distinge următoarele grupuri mari de metode:

1. afectivă – constă în organizarea mesajelor astfel încât acestea să provoace trăiri și adeziuni colective, mai ales de timp emoțional. Mai întâi se indică consecințele negative ale unei opțiuni personale provocate de o agenție anume (afectarea intereselor, amenințare a poziției individuale, împiedicarea realizării unor obiective personale importante etc.) pentru a declanșa reacția afectivă negativă față de aceasta și apoi se prezintă o alternativă diferită care ar avea numai efecte pozitive. Accentul nu este pus pe argumentarea logică sau prezentarea unor fapte relevante, ci pe acele informații care au o profundă rezonanță afectică.

2. persuasivă – presupune aplicarea regulilor retorice de organizare a mesajului, prin utilizarea unor cuvinte saturate emoțional.

Specialiștii fac o distincție între propaganda tactică (proiectată pe termen scurt pentru obținerea unor efecte imediate) și propaganda strategică (pe termen lung, detinată formării sau modificării valorilor, atitudinilor de bază și concepțiilor proprii indivizilor și societății. Cea mai importantă formă de propagandă a fost considerată până în prezent propaganda politică. La nivel internațional, ea își propune să remodeleze psihologia celor cu care se află în competiție, în condițiile în care căile diplomatice, economice sau militare și-au atins limita de competență. Propaganda politică nu urmărește descoperirea unor adevăruri, ci convingerea interlocutorilor reali sau potențial de ,,un adevăr convenabil celui care dictează obiectul propagandei’’. În acest sens, autorul subliniază patru factori de convingere pe care îi integrează în ,,gramatica persuasiunii’’.

Predicatele principale ale propagandei sunt:

-prestigiul sursei sugestionează și impune respect;

-afirmația fără probe elimină discuția, creând totodată impresia documentării erudite a celor care reprezintă sursa mesajelor;

-repetarea face ca mesajul să fie acceptat de țintă ca fiind certă o afirmație compatibilă cu propriile sale obiective;

-influența mentală întărește convingerile individuale incipiente sau aparținând indivizilor fără personalitate.

Tipuri de propagandă:

-propaganda albă utilizează materiale din surse credibile, de regulă oficiale care conțin noutăți culturale, artistice, aparent inofensive, cum ar fi: stilul de viață, prezentarea unor personalități considerate exemplare pentru viața culturală, sportivă, muzicală, fără a aduce în discuție elementele care ar impune în discuție performanțele spațiului social din care provin personalitățile respective. Cercetările au demonstrat o eficiență mai mare a propagandei albe în rândurile tinerilor prin transmiterea unor emisiuni radiofonice de muzică tânără în alternanță cu scurte buletine de știri. Pe fondul perceptiv pozitiv creat de contextul muzical, remanența mesajelor din știri este mare. Propaganda se realizează neostentativ și creează impresia unui dialog între egali.

-propaganda neagră vehiculează, în general, materiale ,,fabricate’’ puse pe seama fie a unor instituții inexistente pe care ascultătorul/privitorul/cititorul nu le poate verifica, fie pe seama unor instituții care există, dar care au cu totul alte preocupări decât cele din știrile fabricate. Mesajele artizanale lansate în spațiul social pot surprinde prin noutatea lor și, astfel, pot genera un curent favorabil propagandistului.

-propaganda cenușie constă în combinarea informațiilor parțial reale cu cele integral false alcătuind știri cu aspect aparent precis, care însă nu pot fi verificate complet. Public care identifică episodic elemente pe care le cunoaște, poate fi ușor indus în eroare de asemenea fabricații, punând noutățile pe seama unor lacune personale de informație.

Intoxicarea constă în furnizarea de informații eronate menite să-l conducă pe adversar la abordarea unor decizii greșite, defavorabile. Termenul este sinonim cu ,,otrăvirea’’, iar ca neologism semantic, are origine militară. El este un sinonim al vicleșugului de război, al mistificării, diversiunii, trădării, minciunii și al altor trucuri. El se aplică tuturor acestora, numai că este rezervat doar unor planuri militare superioare: al tacticii generale, adică al folosirii combinate a armelor de pe teren în luptă; al strategiei, al desfășurării generale a războiului și al politicii interne, dar în special externe. Intoxicarea se raportează, așadar, la un adversar.

Intoxicarea nu este rezervată doar domeniului militar: un partid politic, o bancă, un fabricant poate profita de pe urma intoxicării concurenților. Spre deosebire de dezinformare, scopul ei este acela de a determina să găsească una sau mai multe persoane și nu o colectivitate.

Intoxicarea este o ,,acțiune insidioasă asupra spiritelor, tinzând să acrediteze anumite opinii, să demoralizeze, să deruteze’’.

Spre deosebire de dezinformare, intoxicarea vizează indivizi și nu grupuri largi de populație. Dezinformarea reprezintă orice intervenție asupra elementelor de bază ale unui proces comunicațional care modifică deliberat mesajele vehiculate, cu scopul de a determina la receptori (numiți ținte în teoria dezinformării) anumite atitudini, reacții, acțiuni dorite de un anumit agent social. Acesta din urmă nu trebuie să fie neapărat dezinformatorul, el poate fi o instituție, o organizație etc.

3.2. Manipularea. Tehnici de manipulare. Tipologia manipulatorului.

Manipularea reprezintă ,,acțiunea de a determina un actor social (persoană, grup, colectivitate) să gândească și să acționeze într-un mod compatibil cu interesele inițiatorului și nu cu interesele sale, prin utilizarea unor tehnici de persuasiune care distorsionează intenționat adevărul, lăsând însă impresia libertății de gândire și de decizie.’’

Spre deosebire de convingerea rațională, manipularea nu este preocupată de înțelegerea corectă și profundă a situației, ci urmărește inocularea unei înțelegeri convenabile, recurgându-se la inducerea în eroare cu argumente falsificate.

Apelul vizează cu precădere palierele non-raționale. Se remarcă și o altă diferențiere față de argumentația corectă: intențiile reale ale celui care transmite mesajul (manipulatorul) rămân insesizabile primitorului acestuia (ținta manipulării).

În Dicționarul de Media se vorbește despre manipulare ca fiind ,,o acțiune ce vizează reducerea libertății unei persoane, a unui grup sau a unei mulțimi, discutarea sau rezistența la ceea ce se propune, obligându-i să împărtășească o opinie sau să adopte un comportament specific’’.

Tot de aici aflăm că manipularea poate fi asemuită disimulării, ea fiind conexată propagandei și dezinformării care devin astfel componente de bază ale manipulării. Alți vectori importanți în propagarea acesteia sunt reprezentați, spune același dicționar, de media, publicitate.

Din această perspectivă manipularea apare drept ,,o formă de comunicare alterată, folosind în doze variabile argumentarea tendențioasă, minciuna, informația trunchiată, aranjată, pusă în scenă, inclusiv prin balon de încercare, zvon, diversiune aflată în proximitatea (sau în slujba) propagandei, îmbrăcând formele în Public Relations – în principal publicity – prin care se urmărește crearea la un individ, grup, clasă, a unor opinii eronate, fiind bazate pe informații incorecte, a unor atitudini, acțiuni contrare intereselor lor. Manipularea este o formă de înșelătorie’’.

Ce reținem în primă fază din definiție? Faptul că dincolo de toate, manipularea este o ,,comunicare alterată’’, o deformare a realității. Cu alte cuvinte, autorul/manipulatorul are intenția clar stabilită de a induce o percepție falsă în rândul opiniei publice cu privire la un fapt, fenomen, persoană ori idee.

Practic, manipularea nu poate fi privită ca o întâmplare. Nu presupune existența principiului de aleatoriu, ci mai degrabă intenție, finalitate, strategie bine elaborată și, evident tactici adaptate din procesul în sine.

Poate cea mai des întâlnită metodă în acest demers este cea a ,,balonului de încercare’’, caracterizată prin existența unei surse cunoscute, în principiu de acord cu menționarea ei în cuprinsul informației manipulative. O informație care nu se referă, după cum chiar termenul alăturat o spune, la un fapt concret, ci la un proiect, intenție, ipoteză de lucru. O astfel de informație este destinată evaluării reacției publicului cu privire la proiectul, intenția, ipoteza lansată, fapt ce poate duce la continuarea ideii de bază ori la abandonul acesteia.

Lingvistul nord-american Noam Chomsky a stabilit lista celor ,,Zece strategii de Manipulare’’ prin mediile de informare în masă. Evreu și de sensibilitate anarhistă, semnase o petiție pentru a apăra libertatea de exprimare a lui Robert Faurisson. Pentru Chomsky, ,,libertatea de exprimare este mai importantă decât orice versiune a faptelor susținută de ordinea stabilită, oricare ar fi raportul pe care aceasta îl întreține cu adevărul faptelor în sine.’’ Chomsky evocă diferitele tehnici de manipulare.

1. ,,A distrage în permanență atenția publicului, departe de adevăratele probleme sociale, captivată de subiecte fără importanță adevarată. A ține mereu publicul ocupat, ocupat, ocupat, fără niciun timp pentru gândire", scrie Chomsky.

2. A cauza probleme și-apoi a oferi soluții. Această metodă se mai numește și ''problema – reacție – soluție". La început se creează problema sau „situația" prevăzută pentru a suscita o anume reacție a publicului, pentru ca tocmai acesta să ceară măsurile mai dinainte stabilite pentru a fi acceptate. De exemplu: dezvoltarea intenționată a violenței urbane sau organizarea de atentate sângeroase, pretinse antisemite, pentru ca publicul să ceara legi represive, în detrimentrul libertății.

3. Strategia ,,în degradeu’’. Pentru ca publicul să accepte o măsură inacceptabilă, este de ajuns să fie aplicată în mod progresiv, în ,,degradeu’’, pe o durată de zece ani. În acest fel, au fost impuse condiții sociale și economice absolut noi din 1980 pâna în 1990. Șomaj masiv, imigrație – invazie, precaritate, flexibilitate, delocalizări, salarii care nu mai asigură un venit decent, iată schimbările care ar fi provocat o revoluție dacă ar fi fost aplicate în mod brutal.

4. Strategia acțiunii cu date diferite. O altă manieră de a obliga publicul să accepte o hotărâre nepopulară este de a o prezenta ca ,,dureroasă, dar necesară’’,obținând acordul publicului în prezent pentru aplicarea în viitor. Este mult mai ușoară acceptarea unui sacrificiu viitor decât al unuia apropiat. În primul rând, pentru că efortul nu trebuie făcut imediat, apoi, pentru că publicul are mereu tendința de a nădăjdui ,,totul va merge mai bine mâine’’ și că sacrificiul cerut va putea fi evitat. În fine, această manieră lasă publicului timp pentru a se obișnui cu ideea schimbării, pe care o va accepta cu resemnare la momentul venit. Exemplu recent: trecerea la Euro și pierderea suveranității monetare și economice, acceptate de țările europene între 1992 – 1995 și aplicate în 2002.

5. A se adresa publicului ca unor copii mici. Cea mai mare parte a publicităților destinate marelui public folosesc discursuri, argumente, personaje și un ton absolut copilărești, aproape debile, ca și cum spectatorul ar fi un copil mic sau un handicapat mental. De ce oare? ,,Dacă ne adresăm unei persoane ca și cum ar avea 12 ani, atunci aceasta, prin sugestibilitate și cu o oarecare probabilitate, va avea un răspuns sau o reacție tot atât de lipsită de simț critic ca a unui copil de 12 ani’’, analizează Chomsky.

6. A face apel mai mult la partea emoțională decât la gândire. Este o tehnică clasică pentru a opri analiza rațională și, deci, simțul critic al oamenilor. În plus, folosirea emoționalului deschide accesul la subconștient, pentru implantarea unor anumite idei, dorințe, spaime, pulsiuni sau comportamente.

7. Menținerea poporului în neștiință și prostie. A face în așa fel ca poporul să nu înțeleagă tehnologiile și metodele folosite pentru controlarea și robirea lui. Calitatea educației dată claselor inferioare trebuie să fie cât mai slabă, încât prăpastia de neștiință, care separă clasele de jos de cele de sus să fie și să rămână de neînțeles de cele dintâi.

8. A încuraja publicul să se complacă în mediocritate. A încuraja publicul să creada că e ,,bine’’ să fii prost, vulgar și incult. A-l îndopa cu seriale americane și emisiuni de tele-realitate, niște dobitocenii monstruoase.

9. A înlocui revolta cu învinovățirea. A face omul să creadă că numai el singur este vinovat de propria-i nenorocire, din cauza unei inteligențe insuficiente, sau a capacităților și eforturilor necorespunzatoare. Astfel, în loc să se ridice împotriva sistemului, individul se subestimează și se învinovățește, ceea ce creează o stare depresivă, având ca efect abținerea de la acțiune. Și, fără acțiune, nu există revoluție!

10. Și, ultimul punct, a cunoaște oamenii mai bine decât se cunosc ei înșiși. În ultimii 50 de ani, progresele fulgerătoare ale științei au săpat o prăpastie crescândă între cunoștințele publicului și acelea deținute și folosite de elitele conducătoare. Mulțumită biologiei, neurobiologiei și psihologiei aplicate, ,,sistemul’’ a ajuns la cunoașterea avansată a făpturii omenești, fizic și psihic. Sistemul cunoaște individul mediu mai bine decât el însuși. Aceasta înseamnă că, în majoritea cazurilor, sistemul deține un control mai mare și o putere mai importantă asupra oamenilor decât ei înșiși.

În cartea sa, ,,Manipulatorii sunt printre noi’’, Isabelle Nazare-Aga încearcă să realizeze portretul robot al manipulatorului, identificând diversele ipostaze, măștile sub care acesta se prezintă în viața socială de zi cu zi.

Astfel, din perspectiva sa, ne putem întâlni pe stradă, la serviciu etc., cu unul din următoarele tipuri de manipulator: simpatic, seducător, altruist, cult, timid, dictator.

Cea mai răspândită și întâlnită formă de manipulator este cea a ,,simpaticului’’. Este acel individ deschis, săritor, agreabil, cu o imagine bine construită, care lasă impresia de siguranță. Manipulatorul de tip simpatic se ascunde foarte ușor sub masca unei persoane agreabile, problemele ivindu-se în momentul în care e vorba să își exprime propriile sentimente, încercând să îi determine pe cei cu care interacționează să ajungă acolo unde dorește el, la nivelul așteptărilor sale, evitând să își scoată la vedere opiniile, părerile proprii (spre deosebire de o persoană cu adevărat simpatică) căreia nu îi e teamă să-și exprime propriile convingeri, dorințe.

Manipulatorul seducător se folosește de toate atuurile posibile pentru a manipula: charisma, garderoba, accesoriile. Acest individ te pune adeseori în încurcătură prin cele spuse, dar, de fiecare dată evită să răspundă/să discute direct pe marginea subiectelor propuse de interlocutor.

Altruistul se folosește de cu totul alte metode în procesul de manipulare. Este tipul care dă totul, aparent fără a cere nimic în schimb. Un astfel de individ este foarte sigur de efectele acțiunilor sale, întrucât, prihologic vorbind, se bazează pe principiul reciprocității. În majoritatea cazurilor, persoanele cu care acesta interacționează, ajung să cedeze și să facă exact ce le cere altruistul.

Modelul de manipulator cult este alocat persoanelor cu un nivel al cunoștințelor destul de avansat, cu un dispreț vădit față de persoanele inferioare lui. Dorința lui clară este aceea de a fi tratat ca o adevărată stea, divă, reper, de către cei inferiori, aflați la un nivel mai jos decât el, de multe ori jignindu-i pe aceștia. Aceasta este și diferența dintre o astfel de persoană și una cu adevărat cultă și inteligentă.

Timidul este un ins aparent liniștit; o liniște/timiditate falsă. Un manipulator timid lasă impresia de analiză atentă a celor din jur, din grupul în care activează. Tot timpul, timidul se folosește de alții pentru a-și promova ideile, părerile și chiar de a dezbina grupul ori o posibilă structură relațională din cadrul acestuia. Aceasta este și diferența raportată la timidul clasic.

Dictatorul este tipul de manipulator cel mai ușor de recunoscut. Abuzează de poziția sa pentru a critica cu vehemență, de a ataca violent, neuitând să apeleze la diverse tertipuri lingușitoare pentru a beneficia de diverse servicii. Manipulatorul dictator induce teamă, este considerat pervers, cu un nivel al moralității undeva în zona îndoielnicului. El este cel care decide peste capul celorlalți, ce este mai bine pentru ei și pentru grupul din care fac parte.

3.3. Rolul presei în manipulare. Combaterea efectelor manipulării.

Studiile americane relatează despre existența unor preocupări pentru problemele de etică jurnalistică încă din anii 1689, când guvernatorul statului Massachusetts se plângea că ziarele timpului nu aveau alt scop decât acela de a tulbura pacea și de a crea diversiune. În 1690, primul ziar colonial, ,,Public Occurences, Both Foreign and Domestics’’ era închis după ce publicase un raport legat de aliații indieni ai englezilor care au abuzat de coloniștii francezi și știrea despre regele Franței care își sedusese fiica vitregă. Jurnalul a fost închis deoarece informațiile erau catalogate ca fiind ,,vulgare’’.

,,Populus vult decepi, decipiatus.’’ – ,,Oamenii vor să fie înșelați, așa că lasă-i să fie înșelați.’’ Nu știm dacă atunci când îi oferea Papei Paul al IV-lea această sugestie, cardinalul Carlo Caraffe se dovedea a fi cinic ori realist.

În Era Comunicării, în Era Globalizării, în Era manipulării, în tot acest timp numit și supraanalizat, manipulatorii ne captează atenția și viața și revenim la ei în mod constant.

Vorbim despre manipulare cu o frenezie și o vehemență rară, exhibându-ne toate spaimele ascunse, dar, în același timp, și cu o revoltă îndreptățită față de ceea ce descoperim că ne afectează deciziile, fără ca să ne ceară cineva permisiunea. Manipularea reprezintă tocmai un astfel de act, o acțiune subtilă exercitată asupra noastră când, de regulă, nu știm că nu se întâmplă ceva, că există cineva care influențează atitudinile și acțiunile.

Conotația negativă a termenului apare mai ales în relația cu mass-media sau cu politicul, cu economicul și publicitatea, iar sensul său, mai exact spus, metasensul, este clar acela de acțiune insinuantă, persuadantă, ce produce deservicii celui asupra căruia se exercită, fie și numai prin faptul că-i știrbește demnitatea și-i afectează acțiunile, ideile, comportamentul. Conotația negativă apare în momentul în care înțelegem că mass-media sunt folosite în mod deliberat pentru a modela sau controla reacțiile receptorului, în speță, ale publicului.

Cele trei concepte de persuasiune, manipulare și propagandă aparțin strategiilor ce urmărec convingerea. Limbajul oferă o importantă resursă pentru a influența atitudinea și comportamentul oamenilor. Faptele și logica, singure, sunt adesea insuficiente pentru a convinge. Ele trebuie adaptate (folosirea ,,mijlocului de persuasiune la îndemână’’ cum îl definea Aristotel) situației și celui care trebuie convins.

,,Manipularea constă în a intra prin efracție în mintea cuiva pentru a-i forma o opinie sau a-i provoca un comportament, fără ca el să știe că efracția s-a produs. Spre deosebire de violența fizică, instituind o interacțiune explicită, violența psihologică sau cognitivă pe care manipularea o implică își datorează întreaga eficacitate disimulării sale. Și mecanismele tehnice de construcție a mesajului manipulator relevă o dublă precupare: cea de a identifica rezistența care le-ar putea fi opusă și de a masca demersul în sine.’’

,,Influențarea opiniei publice printr-un ansamblu de mijloace (presă, radio, televiziune) prin care, fără a se apela la constrângeri, se impune acesteia anumite comportamente, cultivându-i-se impresia că acționează în concordanță cu propriile interese, poartă denumirea de manipulare.’’

O acțiune este manipulatoare atunci când conține intenția de a schimba opinii, nu are la bază utilizarea forței, lasă impresia libertății acțiunii celui care este manipulat, influențează opiniile sau comportamentele celui manipulat.

Manipularea informațională are loc atunci când Y acționează astfel încât să-i afecteze lui X cunoașterea alternativelor, alterându-i înțelegerea situației. Este destul de greu de separat manipularea informațională de cea psihologică.

O acțiune manipulatoare conform modelului standard consistă din cel puțin una dintre următoarele trăsături:

-Y îi oferă lui X informații false, relevante sentimentelor, gândurilor sale, acțiunilor sale;

-Y îi ascunde lui X informații relevante sentimentelor gândurilor sale, acțiunilor sale, în timp ce Y are acces la acestea;

-inhibarea uzului informat deliberat al capacităților morale sau raționale ale lui X de către Y.

Manipularea are două niveluri:

-primul nivel constă din tehnicile care vor să intervină asupra formei mesajului și ce acționează în mod esențial asupra efectelor;

-celălalt nivel este cel al tehnicilor care constituie o intervenție asupra fondului mesajului, mai specific, asupra structurii interne, a dimensiunii sale cognitive.

Tehnicile de persuadare pe care le posedă media sunt direct legate atât de tipul de media prin care se transmite mesajul, cât și prin capacitatea acestora de a se adresa inconștientului, subliminalului. Analizele minuțioase întreprinse asupra publicității s-au realizat asupra modului în care subliminalul este bombardat ,,în mod științific’’ tocmai pentru a crea nevoi, atitudini și în final comportamente asupra cărora, de fapt, voința individului nu mai are control.

De la momentul documentării asupra unui subiect, până la redactarea articolului și publicarea lui, există momente în care jurnalistul comite anumite judecăți de valoare și ia anumite decizii. Determinarea de a manipula informația, dar și modul de prezentare a ei țin ori de interesele jurnalistului (ziaristul crede că are un statut superior – aceasta este o mistificare motivată de tentația vedetismului, de publicitatea mascată, de fixația unghiului de abordare a unui subiect), ori de cutuma redacțională (regula nescrisă după care funcționează activitatea publicistică stabilită în funcție de modalitatea de conducere a organizației media), ori de interesele patronale, ori de relația cu concurența.

Fenomenul cel mai frecvent ce apare în mass-media este ceea ce se numește mimetismul mediatic. Mimetismul mediatic înseamnă că, la un moment dat, publicul ajunge să citească același tip de informație, chiar dacă el cumpără ziare diferite. Fetișizarea audienței, a ratingului – pârghii ce permit creșterea veniturilor prin publicitatea atrasă – nu face altceva decât să deturneze mass-media de la misiunea sa, de cele mai multe ori fără ca aceasta să fie conștientă de propria sa schimbare de comportament profesional. Aceasta înseamnă că avem de a face cu o manipulare media din chiar interiorul ei, ceea ce induce jurnalistului un cu totul alt comportament profesional, decât cel pe care ar trebui să-l aibă sau pe care l-a avut la un moment dat. Jurnalistul pe care-l receptăm, în calitate de public, ca fiind un manipulator, este, la rândul lui, manipulat. Jurnalistul manipulat din interiorul redacției poate avea, în baza comportamentului lui de subordonare, de derogare de responsabilitate, o prestație profesională viciată, dublu manipulatorie; prin mimetism și din neconștientizarea influențelor cărora este supus.

Interesele patronale sunt și ele responsabile de manipularea opiniei publice și reprezintă o formă a manipulării din interiorul media. Aici se regăsesc interesele politice mascate ale patronului sau acționarilor și restricțiile publicitare. În mod evident, în această situație, manipularea are un caracter ne-etic și mai puternic, pentru că ea se exercită de două ori: o dată, asupra jurnalistului, căruia i se cere să scrie într-un anumit mod, să atace sau să laude pe cineva, împotriva convingerilor sale, bazate pe corecta și obiectiva documentare. Pe de altă parte, patronul exercită presiune manipulatorie și asupra publicului, caz în care jurnalistul este un simplu instrument. De regulă, patronul, investitorul, finanțatorul va invoca întotdeauna considerente de ordin financiar, profitul, cotă de piață, publicitatea, când va dori să-și impună interesele sale. În numele acestora se cere redacției ori să-și schimbe unghiul de abordare al subiectelor, ori să-și restrângă activitatea, ori să abordeze anumite tematici, în detrimentul altora. Un aspect deosebit de grav apare atunci când aceste schimbări sunt realizate fără a se face precizări publice despre această intenție, într-un articol de fond legat de noua orientare.

Analiza manipulărilor (mai ales cele de mare anvergură) adusă la cunoștința cât mai multor oameni, nu are menirea doar de a avertiza individul asupra presiunilor de îi determină comportamentul și modul de gândire, dar poate oferi și soluții benefice în cazul unor situații de criză. Este vorba de soluții reale care să modifice structurile și sistemele sociale în așa fel încât să fie favorabile tuturor categoriilor de oameni, nu de acele rezolvări false, în interesul grupului aflat la putere, concretizate în reeducarea, pedepsirea, încarcerarea, discriminarea, excluderea sau execuția celor care nu se comportă în spiritul normelor impuse. În societățile moderne, cu adevărat democratice, acuzarea victimelor a devenit anacronică. Alcoolicii, săracii, șomerii nu pot fi făcuți vinovați în întregime de situația în care se află. În primul rând trebuie identificate cauzele sociale ale sărăciei, ale lipsei de locuri de muncă sau ale împrejurărilor ce îi determină pe oameni să bea sau să se drogheze. Doar acționând asupra cauzelor se poate diminua amploarea unor flageluri precum sărăcia, șomajul, alcoolismul sau consumul de droguri.

Unii agenți de manipulare fac parte dintr-un sistem instituționalizat, guvernat de reguli stricte, precum armata, cultele religioase, suprastructurile guvernamentale și administrative, instituțiile de învățământ, structurile de promovare a activităților comerciale, în timp ce alții acționează în mod empiric, conform unor reguli nescrise sau bazându-se pe propria lor experiență de influențare a indivizilor și chiar a maselor (profeți, cerșetori, escroci ș.a.m.d.).

Tehnicile de manipulare se întâlnesc permanent, chiar și în cele mai banale momente ale vieții. Fiecare dintre noi a utilizat cel puțin o dată în viață tehnica ,,trântitului-ușii-în-față’’, fără să știe că se numește astfel și că a fost studiată de colective întregi de psihologi. Iar efectul a fost același cu cel obținut de specialiști. Spre exemplu, în cadrul celei mai obișnuite târguieli de la piață, atunci când am dorit să cumpărăm un produs, vânzătorul ne-a ,,trântit’’ de la bun început un preț evident mai mare decât valoarea reală a produsului și, bineînțeles, decât am fost dispuși să plătim. La rândul nostru, i-am ,,trântit’’ un preț vizibil mai mic decât valoarea estimată. Jocul cererii și ofertei a continuat până la acordul asupra unui preț mediu care ne-a satisfăcut atât pe noi, cât și pe vânzător.

Copiii, și ei, aplică de multe ori, instinctiv, metoda ,,piciorului-în-ușă’’, cerând părinților să le ia un lucru minor, apoi altceva și iar altceva. Și nu doar copiii procedează așa. Deseori se întâmplă să avem senzația că i-am dat cuiva ,,un deget’’, pentru ca apoi respectivul să vrea ,,toată mâna’’. În astfel de situații și nu numai, am încercat senzații de nemulțumire, de disconfort psihic, ceea ce reprezintă tocmai manifestările specifice disonanței cognitive. Învățând să recunoaștem astfel de stări, știind cum să ajungem la cauzele lor intime, vom putea să rezistăm manipulărilor de orice fel. Sau majorității lor.

Care este cea mai bună metodă pentru a rezista manipulărilor? Omul este o ființă socială și nu se poate izola de societate. Marile sale împliniri se pot atinge numai în cadrul societății. Fiecare dintre noi dorește să experimenteze cele mai profunde sentimente, să aibă prieteni de nădejde, să poată acționa așa cum îi dictează inima, să-și trăiască viața din plin. Acest lucru poate fi realizat și fără a cădea victimă manipulărilor prezente în fiecare moment al existenței noastre, utilizându-se o alternare între stările de detașare și implicare, astfel încât perioadele de trăire la cote înalte să fie urmate de scurte intervale de detașare. Din când în când este bine să încercăm o detașare totală de problemele zilnice și să ne analizăm ,,la rece’’ acțiunile, sentimentele, alternativele alese într-o situație sau alta, pentru a găsi cele mai bune soluții pentru viitor. Oscilarea permanentă între acești doi poli (detașarea și implicarea) este singura modalitate de a evita, pe cât posibil, manipulările zilnice.

Concluzii