. Dimensiunea Estetica a Magiei
CUPRINS
REZUMAT
INTRODUCERE……..………………………….1
CAP. I MAGIA – ARTĂ ……………………….4
CLASIFICĂRI TEORETICE ALE MAGIEI……5
CONCEPTUL DE MANA……………………….8
CLASIFICĂRI ALE MAGIEI ÎN RENAȘTERE..9
CAP. II MAGIA – RELIGIE….………………12
CAP. III MAGIA – ȘTIINȚĂ……….…………21
CAP. IV ESTETICĂ ȘI MAGIE.……………..29
,,NEBUNII,, MAGICIENI AI ARTEI……………29
ELEMENTE ESTETICE ÎN MAGIA VECHE….32
MAGICUL ÎN LITERATURĂ…………………..36
POVESTE, LEGENDĂ ȘI MIT………………….39
VISUL……………………………………………40
MELOS ȘI MAGIE………………………………41
MOTIVE MAGICE ÎN ORNAMENTICĂ………42
CONCLUZII…………………………………….44
BIBLIOGRAFIE………..………………………46
BIBLIOGRAFIE
BLAGA LUCIAN ,,Eonul dogmatic,, Opere,vol VIII Ed. Minerva Buc.1983
BLAGA LUCIAN ,, Despre gândirea magică,, Ed. Humanitas, Buc.1998
CULIANU IOAN PETRU ,,Eros și magie în Renaștere 1484,, Ed.Nemira Buc.1994
DRIMBA OVIDIU ,,Istoria culturii și civilizației,,Ed.Saeculum Vestala Buc.1998
ELIADE MIRCEA ,,Istoria credințelor și ideilor religioase,,Ed. Universitas Chișinău 1992
ELIADE MIRCEA ,,Sacrul și profanul,, Ed. Humanitas Buc. 1992
ELIADE MIRCEA ,,Aspecte ale mitului ,, Ed. Univers Buc. 1978
ELIADE MIRCEA ,,Ocultism, vrăjitorie și mode culturale,, Ed. Humanitas Buc.1997
EVSEEV IVAN ,,Dicționar de magie, demonologie și mitologie românească,, Ed.Anarcord Timișoara 1998
FRAZER J.G. ,,Creanga de aur,, Ed. Minerva B.P.T. Buc.1980
GEANĂ GH. ,,Sacrul și creația umană,, Viața românească, Oct.1985,nr.10
VAN GENNEP ARNOLD ,,Rituri de trecere,, Ed. Polirom, Iași 1998
VAN GENNEP ARNOLD ,,Formarea legendelor,, Ed. Polirom,Iași 1997
JUNG C. G. ,,Psihologie și alchimie,, Ed. Teora Buc. 1996
HERSENI TRAIAN ,,Literatură și civilizație,, Ed. Univers Buc. 1976
MAUSS M. și HUBERT H. ,,Teoria generală a magiei,, Ed. Polirom Iași 1997
MAUSS M. ,,Eseu despre dar,, Institutul European Iași 1993
MAUSS M. și HUBERT H. ,,Eseu despre natura și funcția sacrificiului,, Ed.Iași Polirom 1998
MUCHEMBLED ROBERT ,,Magia și vrăjitoria în Europa,, Ed. Humanitas 1997
PAVELESCU GH. ,,Mana în folclorul românesc,, Sibiu 1994
SĂHLEANU VICTOR ,,De la magie la experimentul științific,, Ed. Șt.și Enc. Buc.1978
TOFFLER ALVIN ,,Șocul viitorului,, Ed. Politică Buc. 1973
VIANU TUDOR ,,Estetica,, Ed. Orizonturi Buc. 1997
LECTURI ADIACENTE:
ALBERT BEGUIN ,,Sufletul romantic și visul,,
TH.W. DANZEL ,,Magie et sciences secretes,,
GILBERT DURAND ,,Structurile antropologice ale imaginarului,,
MIRCEA ELIADE ,,Cosmologie și alchimie babiloniană,,
MIRCEA ELIADE și I.P. CULIANU ,,Dicționar al religiilor,,
MIHAI EMINESCU ,,Opere,, vol.VIII pp.285
,,FILOSOFIA GREACĂ P~NĂ LA PLATON,, 1979
GOETHE ,,Poezie și adevăr,, 1955 pp.385-387
JACQUES LEGOFF ,,Imaginarul medieval,,
MICHEL MESLIN ,,Știința religiilor,,
NIETZSCHE ,,Știința voioasă,, 1994 cartea II pp.93-95, cartea IV pp.181
MARCEL SENDRAIL ,,Înțelepciunea formelor,,
RUDOLF STEINER ,,Creștinismul ca fapt mistic și misteriile antichității,,
CUPRINS
REZUMAT
INTRODUCERE……..………………………….1
CAP. I MAGIA – ARTĂ ……………………….4
CLASIFICĂRI TEORETICE ALE MAGIEI……5
CONCEPTUL DE MANA……………………….8
CLASIFICĂRI ALE MAGIEI ÎN RENAȘTERE..9
CAP. II MAGIA – RELIGIE….………………12
CAP. III MAGIA – ȘTIINȚĂ……….…………21
CAP. IV ESTETICĂ ȘI MAGIE.……………..29
,,NEBUNII,, MAGICIENI AI ARTEI……………29
ELEMENTE ESTETICE ÎN MAGIA VECHE….32
MAGICUL ÎN LITERATURĂ…………………..36
POVESTE, LEGENDĂ ȘI MIT………………….39
VISUL……………………………………………40
MELOS ȘI MAGIE………………………………41
MOTIVE MAGICE ÎN ORNAMENTICĂ………42
CONCLUZII…………………………………….44
BIBLIOGRAFIE………..………………………46
REZUMAT
Această lucrare intitulată ,,Dimensiunea estetică a magiei,, își propune o viziune de ansamblu din punct de vedere antropologic cultural și estetic, asupra fenomenului magic. Sistematizată în patru capitole mari, lucrarea urmărește în primul rând, influențele pe care elementele magice le-au avut asupra dezvoltării culturii și civilizației umane de-a lungul timpului cât și relaționarea acestora cu elementele religioase și științifice. Bineînțeles, aceste lucruri au constituit subiectul unor studii imense și aprofundate ale unor mari gânditori ai filosofiei și antropologiei, iar lucrarea de față nu își asumă decât un statut de sinteză ideatică restrânsă, deoarece spațiul și condițiile doar atât ne permit în abordarea acestui vast domeniu.
Primul capitol ,,Magia – artă,,(artă în sens general de meșteșug) încearcă o expunere a clasificărilor fenomenului magic, pe care mari antropologi cum ar fi Frazer, Tylor, Van Gennep, le-au conceput teoretic-inductiv pe baza cercetărilor de teren efectuate în societățile semi-civilizate. Marile ramuri ale magiei stabilite de către gânditorii de mai sus au fost stabilite conform principiilor prime ale fenomenelor magice și anume: principiul similitudinii și cel al contagiunii care fundamentează magia simpatetică – homeopatică și respectiv, cea contagioasă. De asemenea, în acest capitol a fost analizat conceptul de mana care se dovedește a fi un concept principal și universal al magiei (prezent în toate culturile magice majore). Mana este o asociere de factură magică între substanță și putere care dădea însuflețire și contiguitate lucrurilor, o forță supranaturală imanentă, lipsită de superioritate și transcendență, amestecându-se cu obiectele pe care le pătrunde dar neidentificându-se cu ele. O altă modalitate de clasificare a fenomenelor magice, de această dată bazată pe criterii de relaționare intersubiective (între vrăjitor și vrăjit), este cea din Renaștere, pe care I.P.Culianu o expune în lucrarea ,,Eros și magie în Renaștere 1484,, gânditorul fundamentându-și ideile pe scrierile și analizele lui Marsilio Ficino și ale lui Giordano Bruno.
În al doilea capitol ,,Magia – religie,, se are în vedere relaționarea celor două fenomene culturale cât și natura acestei relații. Frazer susține că la începuturile ei, societatea umană era una de tip pur magic (argumentând teoria prin observarea triburilor semi-civilizate actuale), pentru ca Arnold Van Gennep să-l contrazică, în parte, spunând că cele două, magia și religia au coexistat dintotdeauna. Pentru M. Mauss magia și religia sunt, ambele, de aceeași natură iar principiile lor sunt stabilite după judecăți de valoare date de colectivitate. Mircea Eliade nu este de acord cu existența unei faze prereligioase, și susține că față de religie care e o adorare, magia e o desăvârșire a individului prin desăvârșirea naturii, o imitare a actului creator. În orice caz ideea principală a acestui capitol este că în timp ce magia constrânge, obligă, religia imploră, roagă cu umilință.
Al treilea capitol ,,Magia – știință,, pune în balanță două orientări diferite și anume: una care susține că magia precede știința și respectiv, cea care susține că cele două s-au dezvoltat în paralel cu interferențe specifice în istoria culturii și civilizației. Conflictul dintre știință și magie a fost de natură informațional psihologică; știința și-a asumat veridicitatea prin experiment, lucru pe care magia nu și l-a putut pretinde, rămânând la principiul ,,crede și nu cerceta,,.
Capitolul patru și cel mai important, ,,Estetică și magie,, pune în evidență multitudinea de aspecte magice pe care arta, în general, le-a moștenit din magie. Atât motive, teme cât și metode magice au fost preluate de către artă și asimilate cu cizelările de rigoare, având un rol important în stabilirea principiilor estetice. Universul artistic, poate că este singurul domeniu care păstrează constant însușiri magice, iar numai termenul de inspirație ca motor prim al creației poate sta ca argument hotărător pentru această afirmație, fiind de asemenea, recunoscută capacitatea unei opere de artă veritabilă să vrăjească și să încânte pe receptorul său. Marii poeți, muzicieni sau plasticieni au, în toate ariile de cultură, o aură mitico-magică nedezmințită, operele lor fiind resimțite ca un vast încântec capabil să inducă stări inexplicabile prin analiză rațională, întocmai ca o vrajă propriu-zisă. În ceea ce privește ritualurile magico-religioase, se poate observa că ele cuprind elemente din sfera artistică, astfel desenul, sculptura, dansul, pantomima, interpretarea dramatică și chiar design-ul vestimentar sunt manifestări magice devenite în timp estetice.
În epocile timpurii arta nu avea statut autonom, ci slujea unor scopuri exclusiv magice. Însă acest lucru nu împiedica omul să-și dezvolte gustul pentru frumos și în perioada aceea de paleolitic târziu – neolitic timpuriu, au fost stabilite unele principii fundamentale ale artei : principiul realismului senzorial, vizual (pentru ca actul magic să aibă efect era necesară o asemănare perfectă între desen și obiectul lui), apoi intervenția simbolului ca formă sau imagine ce traduce unele însușiri și forțe invizibile ale naturii. Apariția simbolului a atras după sine și nevoia de simplificare și generalizare, de a crea tipuri prin abstractizare, și astfel realismul senzorial devine realism conceptual, iar prin apariția și repetiția figurilor geometrice stilizate se manifestă voința de ordine și armonie, chiar principiile simetriei și ale paralelismului în decorațiuni.
În sfera semantică și literară s-au păstrat cele mai multe teme și metode ale magiei timpurii, limbajul magic pătrunzând în cel literar cu o putere deosebită; spre exemplu, termenii de farmec, încântare, descântare, facere, făcătură(poeio gr.), chiar dacă au ca fundament primar practicile magice au fost acaparate de planul estetic și asimilate ca proprii lui. Figurile de stil cum ar fi metafora, hiperbola, personificarea, litota ș.a., iar alegoria însumându-le pe toate, au ca principii de sine stătătoare aceleași principii ale magiei simpatetice homeopatice (imitativă) și contagioase. În ceea ce privește temele și motivele din sfera artistică putem spune că ritualurile magico-religioase și miturile, legendele aferente lor, au stat ca preliteratură, căpătând autonomie estetică odată cu conștientizarea creației propriu-zise de produse artistice având amprente individuale, proprii creatorului. Astfel temele și motivele magice sunt exploatate la maxim în arta cultă, exemplul motivului faustic fiind relevant în acest sens. Romantismul a fost curentul artistic cel mai influențat de elementele magice, atât în formă cât și în conținut, propunând trăirea ocultului în stare de vis și stare extatică, ca propice inspirației romantice, mergând pe această linie estetică până la dicteul automat al suprarealiștilor.
DIMENSIUNEA ESTETICĂ A
MAGIEI
=== l ===
INTRODUCERE
Fiecare timp, fiecare eră își are magia ei.Discutând despre magie și căutându-i manifestările în toată istoria lumii, observăm că ea nu lipsește nicăieri și nicând; este una dintre constantele umane și constituie o dimensiune paralelă care irumpe în lumea noastră ori de câte ori îi dăm voie, conștient sau nu. Gândirea și trăirea mitico-magică sunt răspunsul unor necesități spirituale umane, relaționate direct cu un anume simț al tanscendenței specific omului de pretutindeni și din totdeauna. Problema magicului apare mereu în interesul gânditorilor, transformându-se în ultimul secol într-un important subiect al antropologiei generale.
Ceea ce își propune această lucrare nu este neapărat un studiu antropologic, ci mai degrabă o încercare de a descoperi fundația rezistentă pe care o oferă universul magic pentru cultura umanității. În primul rând trebuie să înțelegem și să distingem clar ce semnifică termenii de magic, vrăjitorie, ocult, pentru a nu face confuzii și intercalări de sensuri pe parcursul lucrării. Este de dorit să se facă această distincție, cel puțin după părerea mea, între magie ca forma primară de concepere a supranaturalului și chiar formă primară de existență în sens ontologic în societățile semi-civilizate, și magia-vrăjitorie care apare în Evul mediu ca un soi de curent antireligios care avea drept principiu adularea și manipularea forțelor malefice în interesul unui grup restrâns de inițiați. Bineînțeles, noi ne vom ocupa de amprenta pe care și-a lăsat-o în cultură magia, din ambele puncte de vedere enunțate mai sus.
Dacă vorbim astăzi despre magie altfel decât despre un interesant subiect antropologic, riscăm cel puțin două lucruri: În primul rând dezaprobarea sau măcar ironia unora dintre oamenii de știință care o consideră nu mai mult decât o pseudo-știință,pseudo-religie, pseudo-artă, apărută și dispărută odată cu ignoranța științifică a umanității, iar al doilea risc care se asumă este acela de a trezi un interes exagerat al celor care încearcă disperat prin mijloace oculte să-și astâmpere setea de transcendent și sentimentul de dezamăgire față de știință care nu a putut să descopere, incă, răspunsurile la problemele fundamentale ale vieții.
Magia, în sens antropologic cultural, nu trebuie confundată cu tentațiile sporadice ale misterului, deoarece, toți cei ce își caută destinul în cartomanție, chiromanție, necromanție sau horoscop, nu fac alceva decât să asimileze unui orizont ezoteric principiile recente ale științei și să găsească altfel de înțelesuri și de suporturi psihologice in fenomene scăpate din pozitivismul demonstrativ al fizicii sau chimiei. Aceștia procedează inductiv, dar greșit, în baza unei logici răsturnate a armoniei contrariilor, extrăgând un principiu universal din fapte particulare, foarte depărtat de ceea ce înseamnă magia ca sistem de semne, ca energie acțională și practică efectivă.
Magia este un fenomen pe cât de vast pe atât de greu de definit și de interpretat. Limitele sale nu sunt cunoscute și se pierd în umbrele înșelătoare ale unui cosmos nebulos atât cât și în abisurile întunecoase ale eului. Prinderea lui într-o definiție este iluzorie, desprinzându-se imediat de orizontul înțelegerii și alunecând în cea mai nebănuită sferă de sensuri. Intenția lucrării nu este aceea de a judeca și de a o analiza, cuprinzându-i contururile într-un inventar de forme teoretice, ci dimpotrivă, de a construi o punte de legătură între câteva repere stabile din manifestările ei și influența lor în formele culturii și civilizației.
Este de recunoscut faptul că magicul a avut și încă mai are o funcție importantă în viața cotidiană a oamenilor. Pentru dovedirea acestor lucruri stau mărturie numeroasele cercetări antropologice elaborate și studiate de către specialiști în întreaga lume – acolo unde științificitatea nu a reușit să acapareze gândirea omului cu totul – fenomenul magic este încă privit cu mare încredere și se apelează la el ori de câte ori este nevoie. Trecând peste uimitoarele similitudini între credințe și practici magice răspândite pe intreg pământul, este de remarcat faptul că, în ciuda unei lupte acerbe declanșate împotriva magiei prin toate mijloacele de persuasiune ale științei, există semne clare că prestigiul său nu a apus deloc, ci chiar cunoaște o înviorare în acest secol XX, adăpată de acea stare nevrotică de sfârșit de mileniu care îndeamnă la căutarea și regăsirea ezotericului și a ocultului. Aceste lucruri raportate la considerațiile teoretice asupra magiei, emise de atâtea mari personalități în domeniul etnologiei, filosofiei, psihologiei și științelor pozitive care nu s-au lăsat antrenați de curentul pozitivist ce marchează gândirea modernă, resuscită mereu aceeași întrebare fundamentală: care este mecanismul ce ține în acțiune perpetuă niște credințe și practici, despre care rațiunea noastră nu poate da seamă nici în momentele de maximă concentrare? Tudor Pamfile – un mare cercetător al fenomenului magic românesc spunea că ,,veacurile cu nici un chip nu puteau consfinți ceva spre paguba omului,,(Pamfile 1911:6) astfel încât dacă n-ar fi avut o motivație mai adâncă bazată pe convingeri și experiențe de ființă, magia și-ar fi găsit de mult apusul printre fenomenele cu caracter vremelnic ale istoriei.
Am ales un drum care mi se pare a fi mai onest și mai prolific pentru a evidenția ceea ce și-a propus această lucrare, și anume: studiul magiei ca artă populară sau meșteșug, studiul relațiilor dintre magie și religie, magie și știință, dar în special relațiile dintre magie și estetică, astfel încât vom încerca să descoperim în straniul și pitorescul din riturile sau practicile magice ceea ce este frumosul, urâtul sau sublimul în artă; să descoperim temele , motivele, stilistica și nu în ultimul rând simțirea pe care magicul le-a donat manifestărilor artistice culte. Ce și-a însușit literatura, teatrul, dansul? Ce anume a împrumutat pictura, sculptura? De unde s-a inspirat muzica? Cum reușesc toate să ne vrăjească ,să ne farmece?
Acestea sunt câteva din întrebările la care , lucrarea de față încearcă să găsească răspunsuri.
CAPITOLUL I
MAGIA – ARTĂ
MOTTO: ,,Magia este născută în om, ea nefiind decât exteriorizarea unei dorințe de care îi este plină inima. Înainte de a filosofa omul trebuie să trăiască. Adevărul este că ea vizează acțiunea și dacă se găsește la primitivi în mod real puțină filosofie, aceasta e mai mult trăită decât gândită.,,
Henri Bergson
Pentru a putea intra mai bine în subiect și pentru a înțelege magicul, trebuie să ne referim în primul rând la om. Mircea Eliade vorbea în lucrarea ,,Sacrul și Profanul,, despre ,,două moduri de a fi în lume,, ale omului: cel mitic (anistoric, primitiv),adică existența în sacru, și cel istoric care, pierzând valoarea timpului reversibil (reînnoit anual prin rituri specifice), s-a consolat cu ideea de curgere nesfârșită, de râu în care individul uman e o neînsemnată picătură agitându-se între valuri, cu atât mai îndepărtate și mai incerte cu cât istoria acumulează date și fapte noi (Eliade 1992). Această ipostaziere diacronică este pe deplin demonstrată și argumentată de către ilustrul istoric al religiilor și nu o putem contrazice, dar putem adăuga încă un mod de a fi al omului, ținând seama de rapidele și substanțialele schimbări ale lui homo historicus în ultima vreme. Pentru o mai bună înțelegere vom încerca să caracterizăm câteva categorii raportate la aceste trei moduri de existență. Dacă pentru omul arhaic timpul este ciclic, regenerabil anual, spațiul este neomogen, concentric în jurul unei axis mundi, sacralizat, sacrul este entitetic, universal activ, morala este imitatio dei, telurizată, esteticul este inconștient, aspirațiile principale sunt consacrarea prin sărbătoare, regenerarea ciclică, cultura este magică prin excelență, indistinctă de religie și civilizație, religia este animistă, totemică, magică, naturală, iar civilizația este primitivă, neconștientizată. Dimpotrivă, pentru omul istoric al societății tradiționale timpul este liniar, recuperabil prin veșnicie, epifanic, spațiul este parcelat în ,,lumi semnificante,, neomogen, sacralizat, sacrul este distinct de profan, imanentizat, ipostaziat în nuclee hierofanice, morala este categorială, hristică, legică, generată de imperativul ,,așa se cade,, esteticul este implicat în util, aspirațiile principale sunt subzistența prin muncă, salvarea prin tradiție, integrarea socială, cultura este populară, formativă, normată de tradiție, religia este ritualizată, instituționalizată, dogmatizată, civilizația este lent progresivă, adecvată necesităților, tradițională. Dacă acest om istoric mai posedă, încă unele repere mitico-magice, justificate axiologic, omul modern (cu adaosul de postmodernism de la sfârșitul mileniului) și-a schimbat total raportarea la categoriile de mai sus, având unele reminiscențe dispersate ale magicului, dar cu totul altfel înțeles (distractiv sau profitor). Pentru omul modern, spre deosebire de cel arhaic și de cel istoric timpul este infinit, ireversibil, irecuperabil, spațiul este infinit, omogen și profan, sacrul este subiectivizat, personalizat, la discreția liberului arbitru, morala este nietzscheană, pragmatică și revoluționară, esteticul este formalizat , individualizat, inutil, aspirațiile principale sunt viața lungă, confortul individual, parvenirea socială, cultura este recreativă, informativă, modulară, hedonică, religia este personalizată, eshatologică, sectară, iar civilizația este excesivă, supertehnicizată, stresant-angoasantă.
După cum am observat, despre magic și influența lui în cultură și în estetic, se poate vorbi mai ales în cazul omului arhaic și într-o oarecare măsură, în cazul omului istoric (cu preponderență al celui medieval). Dacă pentru omul mitic, zeul era uneori, aproape impregnat în obiectele sau fenomenele din jurul lui, pentru cel tradițional și-a mutat existența în cer, pentru ca în accepțiunea omului modern, să capete trăsături de deus otiosus, să dispară cu totul, sau dimpotrivă, să ia înfățișări ciudate și amenințătoare, cum se întâmplă în cazul numeroaselor secte.
Pentru omul arhaic, toate categoriile sunt impregnate de magic și de aceea, antropologii și cercetătorii l-au preferat în studiile lor cu privire la dezvoltarea umanității, a culturii și civilizației, profitând de existența triburilor încă în stadiu primitiv din Australia, Noua Zeelandă, Melanezia, Africa și alte părți ale globului rămase încă virgine, neatinse de răsuflare profană a modernității, au trăit printre ei încercând să înțeleagă modul lor de viață și apoi l-au descris și teoretizat. Aceste studii s-au înfăptuit în vederea explicării antropologice a dezvoltării civilizației umane.
CLASIFICĂRI TEORETICE ALE FORMELOR MAGIEI
James George Frazer în lucrarea ,,Creanga de aur,, analizează dintr-o perspectivă clasică fenomenul magic din lumea arhaică fiind, pe lângă Tylor, Malinovski, Lang și alții, primul care instituie astfel de studii antropologice. Teoria lui Frazer, subscrisă celei lui Tylor, pleacă de la ideea că toate rasele civilizate au pornit de la un stadiu sălbatic asemănător cu cel al populațiilor primitive actuale, admițând existența unei etape a vieții umane fără religie, în care mentalitatea era pur magică. Prin analiza principiilor aflate la baza gândirii mitico-magice, Frazer ajunge la concluzia că acestea se reduc la două și anume, că prin imitație similarul produce similarul iar efectul se aseamănă cauzei sale și în al doilea rând, că prin contagiune lucrurile care au fost odată în contact direct continuă să acționeze reciproc și chiar la distanță și în timp după ce contactul fizic a luat sfârșit. Primul principiu stă ca fundament pentru legea similitudinii prin care ,,magicianul deduce că poate provoca orice efect dorit pur și simplu imitându-l,, (Frazer1980:30), iar al doilea principiu stă la baza legii contagiunii, prin care ,,magicianul deduce că orice face cu un obiect material, acțiunea sa va avea , deasemenea, efect și asupra persoanei care a fost odată în contact cu obiectul, fie că acesta făcea sau nu parte din corpul ei.,, (Frazer1980:30) Autorul denumește magie homeopatică sau imitativă vrăjile bazate pe legea similitudinii și respectiv magie contagioasă cele bazate pe legea contagiunii. În cazul celei imitative, magicianul are credința că aceleași principii pe care el le aplică în ,,practica artei sale,, sunt valabile și în cadrul naturii -,,el presupune în mod tacit că legea similitudinii și a contactului se aplică universal și nu sunt limitate la acțiunile umane,, (Frazer1980:31). De aici se deduce ideea că magia nu este altceva decât un fals sistem de lege naturală, o știință falsă, și o artă neîmplinită. Magia este teoretică dacă o considerăm drept formulare a legilor naturii, sau practică (aspect sub care e cunoscută de primitivi) dacă o considerăm ca ansamblu de precepte respectate pentru îndeplinirea anumitor scopuri. Frazer spune că pentru omul arhaic magia este întotdeauna o artă (în sens de meșteșug) și niciodată o știință pentru că ,,adevărata idee de știință lipsește din mintea sa nedezvoltată,, (Frazer1980:31). Deci se poate constata că cele două mari principii ale magiei sunt doar aplicări greșite ale asociației de idei. Magia imitativă greșește prin credința în asemănarea lucrurilor și succesivitatea în raporturile cauzale, iar cea contagioasă greșește prin credința în păstrarea influenței dintre lucrurile care s-au aflat în contact fizic, iar în practică, de cele mai multe ori acestea suportă combinări, în același ritual fiind folosite ambele genuri de magie.
Frazer le include sub termenul general de magie simpatetică ,,deoarece amândouă presupun că lucrurile acționează unele asupra altora la distanță printr-o simpatie secretă, impulsul este transmis de la unele la celelalte prin ceea ce ne-am putea imagina ca un fel de eter invizibil, asemănător cu cel postulat de știința modernă pentru un scop similar, și anume pentru a explica cum pot lucrurile să se influențeze unele pe celelalte printr-un spațiu care lasă impresia de a fi gol.,,(Frazer1980:32-33)
În sistemul magiei simpatetice, pe lângă preceptele pozitive (zise ,,fă așa și așa,,), sunt cuprinse și un număr mare de precepte negative, adică interdicții, deci acest sistem nu ne spune numai ce trebuie făcut ci și ce nu trebuie întreprins. Frazer numește preceptele pozitive -vrăji iar pe cele negative – tabuuri. Vrăjile au ca scop producerea efectului dorit iar tabuurile evitarea unui eveniment nedorit. Însă, Frazer este de părere că întocmai cum efectul dorit nu este înplinit în mod real de către observarea unei ceremonii magice, nici consecința care înspăimântă nu rezultă în mod real din violarea unui tabu – ,,Dacă răul presupus ar rezulta în mod real din încălcarea unui tabu, tabuul n-ar mai fi tabu, ci precept de morală sau de bun simț.,,(Frazer1980:47) Frazer recurge la o schematizare a teoriei sale pentru mai buna înțelegere a ei, astfel magia are două deschideri: una teoretică (magia ca pseudo-știință) și practică (magia ca pseudo-artă); la rândul ei cea practică se împarte în magie pozitivă sau vrăjitorie și magie negativă sau tabu.
În ceea ce privește profesiunea de magician, se aduce în discuție magia publică în societățile primitive unde vrăjitoria era practicată în interesul intregii comunități, iar magicianul încetează a mai fi un practician privat și ajunge un adevărat ,,funcționar public,, ceea ce are o importanță majoră pentru evoluția politică și religioasă a acelor societăți, pentru că el capătă o mare influență și reputație câștigând adesea autoritatea unui conducător. Cel mai des profesiunea de magician presupunea, în primul rând o anumită inteligență mai mare, oricum, față de ceilalți membri ai tribului, dar în al doilea rând presupunea credința lui în propriile puteri atât cât și credulitatea celorlalți în ceea ce privește capacitățile sale. ,,Așadar, în măsura în care profesiunea magiei a influențat constituția societății primitive, ea a tins să încredințeze controlul treburilor publice în mâinile celui mai capabil: ea a transferat puterea de la mulți la unul; ea a substituit democrația cu monarhia sau mai degrabă cu oligarhia bătrânilor.,, (Frazer1980:102)
Arnold Van Gennep, vorbind despre riturile magico-religioase în societățile semi-civilizate în lucrarea sa ,,Riturile de trecere,, distinge două clase de rituri și anume: simpatetice și contagioniste. Spre deosebire de Frazer, la care termenul de simpatetic era general, Van Gennep îl reduce la credința acțiunii similarului asupra similarului, dând magiei contagioniste autonomie. Autorul observă că în antropologie a luat naștere un dublu curent care a lăsat să se constate că pe lăngă riturile simpatetice cu bază animistă există și rituri pe baze dinamiste (impersonale), rituri contagioniste care se fundamentează pe noțiunile de materialitate și transmisibilitate. Autorul observă, însă, că riturile simpatetice nu sunt cu necesitate animiste, iar cele contagioniste nu sunt cu necesitate dinamiste. Prin acțiunea directă a unui rit se are în vedere virtutea lui eficientă, nemijlocită, fără intervenția agentului autonom, iar prin rit indirect se înțelege ceremonia prin care se dă un impuls inițial care pune în mișcare o putere sau o serie de puteri autonome sau personificate.Deci, dacă efectul ritului direct este automat, cel al ritului indirect este prin ,,recul,,. Asemeni lui Frazer, Van Gennep distinge riturile pozitive de cele negative denumite tabuuri, dar susține că tabuul nu poate deține autonomie ca ritual propriu-zis, ci există în combinație cu riturile pozitive. Astfel, concluziv, antropologul francez este de părere că un rit magic poate fi inclus simultan în patru categorii, existând, deci, șaisprezece posibilități de a clasifica un singur rit, iar Van Gennep dă și exemple pentru mai buna înțelegere a acestui fenomen de clasificare:,,Astfel, pentru o femeie însărcinată, a nu mânca dude întrucât faptul l-ar marca pe copil, înseamnă a executa un rit dinamist, contagios, direct, negativ; pentru un marinar care a fost în pericol de moarte, a oferi ca ex-voto o corăbioară Sfintei Fecioare reprezintă un rit animist, simpatetic, indirect, pozitiv.,,(Arnold Van Gennep1998:21) Bineînțeles că aceste clasificări comportă și dificultăți, mai ales în ceea ce privește interpretarea ritului și integrarea lui într-una din cele două categorii animistă sau dinamistă, deoarece într-un ansamblu de ceremonii dedicate aceluiași eveniment, deși majoritatea riturilor aparțin unei singure categorii, există în contrapondere și rituri din cealaltă categorie.
CONCEPTUL DE MANA
Conceptul principal al universului magic care era perceput de către omul primitiv ca o totalitate, într-un model holistic, în strădaniile lui de integrare într-o realitate simțită la tot pasul drept contradictorie, era conceptul de mana – o asociere de factură magică între substanță și putere, care dădea însuflețire și contiguitate lucrurilor și intra în coordonare cu spiritul uman printr-o relație de tip empatic.Totul era viu, totul vorbea (comunica) într-un sistem semiotic al cărui cod era însăși logica magicului. Ideea de mană este universală și se întâlnește în toate culturile, când drept noțiune de forță impersonală, când drept personalitate individuală cu caracter sacru; ea este orenda la irochezi, wakanda la tribul Dakotas din populația Sioux, manitowa la Algonchinii din America de Nord, kami în Arhipelagul japonez, brah-man în India, baraka la Musulmani. (Pavelescu1944:11) Peste tot mana este o forță supranaturală imanentă, lipsită de superioritate și transcendență, amestecându-se cu elementele pe care le pătrunde dar neidentificându-se cu ele. Ea poate fi adăugată atât zeilor și spiritelor cât și oamenilor și celorlalte ființe însuflețite sau nu, având rolul de potențial de activitate eficace în raporturile ființelor pe același plan ontologic. Despre mană, Gh.Pavelescu spune în lucrarea ,,Mana în folclorul românesc,, că acest agent magic are trei grade diferite: conservatorul de mană – orice om care practică anumite ritualuri pentru a-și păstra integritatea obiectelor și ființelor al cărui posesor este, vrăjitorul de mană – acea persoană specială cu calități supranturale care fură mana și aducătorul de mană sau ,,descântătorul,, care operează magic în cadrul unor ritualuri bine stabilite și în condiții foarte stricte privind curățenia lui, locul, timpul și obiectele întrebuințate în cadrul ceremoniei, bazate pe aceleași principii de contiguitate, analogie și contrast.(Pavelescu1944:94) Există deasemenea o multitudine de alte valori cum ar fi sacrul, curatul, singularul, fecundul care sunt ,,aderente,, la valoarea manei, dar și alte valori ,,diferente,, cum ar fi impurul, păcatul, contrastul. De asemenea mana este în strânsă legătură cu reprezentările de totem și tabu apărând în cele mai multe din culturile primitive și folcloriste. Mana creează prin latura ei magică un fel de lume internă și specială totul petrecându-se prin voința ei, nici o lege fizică neputându-i-se opune:,,Mana posedă adesea și însușiri omenești: se rătăcește în pădure, adoarme în câmp de flori, se sperie de amenințările magicianului, se miră de cântecul cucului, e atrasă de sunetul buciumului, sau poate rămânea lângă izvor. Ea este o substanță activă care se înfrățește cu orice activitate din natură. Mana nu e abstractă și impersonală, ea caută fără încetare să îmbrace forme personale este, după expresia lui D.Essetier, o <matiere d âme> care caută un corp, un subiect, un suport. Desigur, prin aceste caracterizări, natura manei apare paradoxală, dar aceasta nu e decât rezultatul originii sale emoționale.,,(Pavelescu1944)
CLASIFICAREA MAGIEI ÎN RENAȘTERE
În încheierea acestui capitol care încearcă să expună sistemul magiei ca artă-meșteșug, atât cât și exemplificarea și clasificarea riturilor ca manifestare a fenomenului magic la omul arhaic, facem un salt de la antropologia axată pe cercetarea de teren către o altfel de abordare a acestui fenomen la omul istoric și anume prin prisma lui Ioan Petru Culianu în lucrarea ,,Eros și magie în Renaștere,,. El pleacă de la faptul că omul modern are o idee foarte stranie despre magie, concepând-o ca pe o îngrămădire de metode și rețete care țin de o viziune primitivă, neștiințifică despre natură. Autorul vrea să îndrepte aceste idei, ocupându-se în primul rând de magie ca știință a imaginarului pe care îl explorează cu mijloacele ei proprii, ca manipulare a fantasmeor imaginației umane, bazându-se în special pe opera lui Marsilio Ficino și a lui Giordano Bruno, după care metoda magică de control a individului și a maselor presupune o cunoaștere profundă a pulsiunilor erotice personale și colective. Operațiunile fantastice din Renaștere sunt complexe, dar cea mai importantă este cea a erosului care se manifestă în natură, fără voința umană, magia fiind doar un eros aplicat, dirijat, provocat de operator sau de agentul magic. Lui Culianu, magia erotică a lui Bruno I-a permis să înțeleagă consecințele la care putea să ajungă identitatea de substanță și operațiuni între eros și magie și să concluzioneze că aceasta reprezintă ,,gradul zero al oricărei magii,,. Această idee se aplică prin faptul că orice operațiune spirituală este în același timp și magică, iar activitatea spiritului cea mai naturală și mai simplă este erosul, deci toate fenomenele erotice sunt în același timp și magice, unde individul joacă un rol de manipulator sau chiar de instrument de manipulare. Relațiile interumane sunt reglate după ,,criterii erotice,, (în sensul cel mai larg al cuvântului) și astfel societatea în toate nivelele sale este o întreagă magie în acțiune.
Culianu aduce în discuție clasificarea magiei pe care cercetătorul D.P.Walker o face; magia este subiectivă (care operează asupra subiectului însuși) și tranzitivă (care operează asupra lumii înconjurătoare). Această magie tranzitivă, numită de către Culianu și intersubiectivă, când este folosită asupra unor ființe umane, coincide, după părerea gânditorului, cu psihologia practică, în timp ce magia subiectivă este o formă preliminară a oricărei magii, având în vedere transformarea spiritului individual astfel încât să poată acționa magic asupra lui însuși. Pornind de la premisa că în magia subiectivă operatorul își este propriul pacient, Culianu concluzionează că criteriile de clasificare ale lui Walker duc la o schemă a formelor magiei care este, relativ, puțin complexă, spunând că orice magie este prin esență tranzitivă, chiar dacă acțiunea ei are loc în cerc închis. Pe de altă parte, magia intersubiectivă nu poate acționa eficient la nivelul regnurilor inferioare decât dacă printr-o corecție a principiilor sale fundamentale, aceste regnuri ar putea fi înglobate într-o teorie generală a magiei. Această diferență, bazată pe absența producției fantastice la ființele inferioare, duce la o clasificare a formelor magiei mai complexă decât cea a lui Walker, și anume: magia generală (prin esență tranzitivă) se împarte în magie intersubiectivă (ce presupune o analogie spirituală între operator și pacient) și magie extrasubiectivă (ce acționează asupra ființelor inferioare, fără a fi nevoie de o analogie spirituală). La rândul ei, magia intersubiectivă cunoaște cazul special al magiei intrasubiective (subiectiva lui Walker) în care operatorul își este propriul pacient. Culianu spune despre această formă că atunci ,,când se aplică la vindecarea unui organism psihofizic dereglat, ea primește numele de medicină, în timp ce dacă acționează asupra unui obiect colectiv, propunându-i o orientare generală a existenței și niște reguli speciale de conduită, ea se confundă cu religia.,,(Culianu1994:162)
Culianu numește magia spirituală din timpul Renașterii – magie pneumatică (pneuma-spirit), avându-l pe Marsilio Ficino drept principal reprezentant și teoretician. Această formă de magie pleacă de la ,,principiul simpatiei pneumatice universale,, și îI dă omului puterea de a-și imprima schimbări voluntare în propria fantezie, în virtutea continuității pneumei în obiectele și ființele vizate de operator. Acest fenomen, susține autorul, este natural fără a fi o manipulare conștientă din partea emițătorului sau receptorului și cunoaște ,,un grad zero de autoconștiință,, care este erosul. Ficino cultivă magia spirituală, apelând la la așa numiții demoni, însă nu o aprofundează ,,temându-și viața,,(Culianu1994:215) și rămâne mai mult în cadrul celei natural-spirituale.
O altă interesantă clasificare a formelor magiei este cea a lui Giordano Bruno care desprinde din corpul magiei, nouă categorii: sapientia, magia naturalis (medicina, chymia), praestigiatoria, o nouă formă de magie naturală, mathematica sau occulta philosophia, o magia desperatorum, care este demonomagia, numită și transnaturalis sau methaphysica sau încă theourgia, necromantia maleficium și divinatio sau prophetia. (Bruno,De Magia III:397-400). Schema aceasta, destul de bogată de altfel, se poate reduce astfel: primele patru feluri de magie sunt mijloace naturale , magia matematică este intermediară, iar ultimele patru sunt mijloace extra, supra sau transnaturale. Bruno spune că ,,procedeele celui de-al cincilea fel de magie sunt cuvintele, formulele, rațiunile, numerelelor și ale timpilor, imaginile, figurile, pecețile, simbolurile sau literele. Această magie este intermediară între magia naturală și magia extra sau supranaturală. Numele ce i se potrivește este acela de magie matematică sau mai curând de filosofie ocultă.,,(Bruno,De MagiaIII:358)
CAPITOLUL II
MAGIA – RELIGIE
MOTTO:,,Desfășurându-și munca în spații largi, omul are prilejul să-și trimită gândurile cu norii, în nemărginire, spre tainele veșnice. Dar în adâncul evlaviei crește monstruoasă flora submarină a miturilor printre care Dumnezeu și sfinții își încrucișează în bună prietenie, căile cu fantomele păgâne ale basmelor.,,
Nechifor Crainic
În comunitățle tradiționale magia avea o legătură specială cu religia, dar în sfera culturală a Occidentului european ea se separă din ce în ce mai mult de ritualul religios (în care fusese integrată până la identitate în societățile primitive) pentru ca în cele din urmă să se constituie drept concepte contradictorii.
J.G.Frazer în ,,Creanga de aur,, spune că pentru a aborda relația dintre magie și religie trebuie, în primul rând, să-și construiască o concepție asupra naturii religiei: ,,Probabil nu există nici un alt subiect în întreaga lume în legătură cu care opiniile să difere atât de mult ca în cazul naturii religiei și a formula o definiție mulțumitoare pentru toată lumea este evident cu neputință.,, (Frazer1980:109) Frazer înțelege prin religie o ,,îmblânzire,, sau o ,,împăcare,, a puterilor superioare omului, despre care se crede că dirijează și controlează cursul naturii și al vieții omenești, constând în două elemente: unul teoretic – credința în puteri superioare și unul practic – o încercare de a le mulțumi și ,,îmblânzi,,. Cele două coexistă și se completează reciproc. Frazer consideră că religia, în măsura în care consideră că lumea e condusă de agenți conștienți care pot fi abătuți de la scopurile lor prin persuasiune, se află într-un antagonism fundamental atât cu magia cât și cu știința, ambele socotind că mersul naturii este determinat nu de către pasiunile și capriciile unor ființe supreme, ci de acțiunea unor legi imuabile (în cazul magiei defectuos înțelese) care acționează mecanic. Magia presupune că toate ființele personale umane sau divine, sunt, în cele din urmă supuse forțelor impersonale care controlează toate lucrurile, dar care pot fi valorificate de orice inițiat prin ceremonii și vrăji adecvate. Antropologul dă exemple din Egiptul antic unde magicienii pretindeau că au puterea să silească zeii pentru îndeplinirea cererilor și chiar îi amenințau cu nimicirea dacă s-ar fi dovedit încăpățânați, și în India unde însăși trinitatea Brahma, Vishnu, Shiva se află sub dominația vrăjitorilor, care cu ajutorul farmecelor, obligă cele mai puternice zeități să execute orice porunci date de ,,stăpânii,, lor magicienii. (Frazer1980:113) Frazer explică, prin acest conflict de principii dintre religie și magie și ostilitatea preotului față de magician de-a lungul istoriei, faptul că dacă magicianul își ajungea sieși, fiind mereu semeț și sfidător față de puterile supraumane, preotul trăia, dimpotrivă, sentimentul puterii divine prosternându-se în fața ei și era ferm convins că pretențiile și comportamentul magicianului nu era decât o blasfemie a prerogativvelor lui Dumnezeu. Frazer remarcă, de altfel,că acest antagonism a apărut relativ târziu în istoria religiei, în epoca arhaică funcțiile preotului și cele ale vrăjitorului erau combinate între ele sau chiar confundate, îndeplinind simultan ritualuri religioase și magice prin implorarea divinităților sub forma incantațiilor. Pentru a exemplifica astfel de confuzii, Frazer amintește de practicile melanezienilor, dar și de cele din India, Egipt și chiar de ,,țărănimea europeană din zilele noastre,,. Autorul îl citează pe egiptologul francez G.C.Maspero care observa că ,,nu trebuie să legăm de cuvântul magie ideea degradantă care apare inevitabil în mintea unui om modern. Vechea magie a fost adevăratul fundament al religiei. Credinciosul care dorea o favoare de la zeu nu avea șanse să atingă un asemenea rezultat revelat, decât ținându-l pe zeu la strânsoare și această înstăpânire nu putea fi realizată decât cu ajutorul unor ritualuri, sacrificii rugăciuni și cântece pe care zeul însuși le-a revelat și care îl obligă să facă ceea ce i se cere.,,(Frazer1980:115) Frazer observă că același amestec dintre religie și magie apare și în păturile ignorante din Europa care mai cred încă în puterea secretă și de neînvins asupra elementelor pe care o dețin preoții ce pot shimba și interveni în desfășurarea fenomenelor meteorologice.
În opoziție cu faptul că magia și religia se contopesc adeseori, Frazer are argumente pentru a demonstra că această fuziune nu s-a produs de la început și că a fost un timp în care omul credea numai în magie pentru satisfacerea vrerilor sale ce depășeau dorințele instinctuale imediate. Analizând noțiunile fundamentale ale magiei și religiei nu putem să facem altceva decât să presupunem că magia este mai veche decât religia în istoria omenirii. Magia, în viziunea lui Frazer este o aplicare greșită a celor mai simple și mai elementare procese ale minții și anume asociația de idei în virtutea similitudinii sau contiguității, iar religia presupune acțiunea unor agenți conștienți și personali, superțiori omului, dincolo de paravanul vizibil al naturii, deci este cât se poate de clar că această teorie despre religie implică un grad mult mai mare de inteligență și de reflecție decât ideea succesiunii lucrurilor în baza similitudinii sau a contiguității. Pentru a exemplifica acest lucru, Frazer spune că și animalele au simțul asociației și succesiunii naturale, fără de care nu ar putea supraviețui, dar nu dispun de credința în forțe superioare lor. Astfel, dacă magia ,,este o eroare în care mintea cade aproape spontan, religia se bazează pe concepții pe care cu greu am putea presupune că inteligența pur animală le-ar putea avea, și devine plauzibil că în evoluția rasei noastre magia apare înaintea religiei, și că omul a încercat să supună natura dorințelor sale numai prin forța vrăjilor și a farmecelor înainte de a se strădui să convingă și să potolească o zeitate timidă, capricioasă sau irascibilă prin rafinata lingușire a rugăciunilor și sacrificiilor.,, (Frazer1980:119) Toate aceste considerații sunt susținute inductiv de către starea indigenilor australieni, și anume cea mai primitivă stare în epoca actuală, în care magia este practicată universal, în timp ce religia în sensul de împăcare a zeităților, pare a fi necunoscută. Acolo orice inițiat poate fi magician dar nimeni nu este preot. Astfel, dacă în cea mai înapoiată societate umană cunoscută astăzi se constată prezența clară a magiei și absența religiei, Frazer concluzionează că și rasele civilizate ale lumii au trecut printr-o fază similară: ,,la fel cum în ceea ce privește latura materială a culturii omului a existat pretutindeni o Epocă a pietrei, de ce n-ar fi existat pretutindeni,în ceea ce privește latura mentală, o Epocă a magiei?,, (Frazer1980:120) Frazer susține, astfel, universalitatea credinței în eficacitatea magiei, comparând-o cu un ,,adevărat catolicism,, sistemul magiei simpatetice rămânând în toate timpurile și locurile substanțial același în principiile și practica, pe când sistemele religioase se deosebesc nu numai în țări diferite, ci chiar pe teritoriul aceleeași nații. Date fiind aceste idei, este cât se poate de firesc să se ivească și un semn de întrebare: în care circumstanțe și din ce cauze majoritatea omenirii a reușit să părăsească magia ca principiu al credinței și să o înlocuiască cu religia? Frazer încearcă să răspundă la această întrebare, recunoscând riscul pe care și-l asumă dezvoltând o astfel de ipoteză: el sugerează că recunoașterea târzie a ineficacității și sterilității magiei a îndemnat mințile mai agere și mai luminate să găsească o teorie mai plauzibilă a naturii și o metodă mai rodnică de folosire a resurselor ei. Această recunoștere a fost începutul unei revoluții radicale dar și lentă, prin constatarea faptului că omul lua drept cauze lucruri care nu erau așa și că toată sforțarea lui de a folosi aceste cauze imaginare era în van. Frazer recunoaște că această schimbare a avut nevoie de epoci îndelungate și de minți clarvăzătoare, omul neputând fi deconectat printr-un singur gest de dominația sa închipuită. Astfel, religia tinde, odată cu înmulțirea cunoștințelor, să se consolideze devenind mărturisirea dependenței totale și absolute a omului față de divinitate. În această situație omul trebuie să renunțe din ce în ce mai mult la comportamentul său liber și să-l schimbe într-o atitudine de supunere și ,,ploconire,, în fața puterilor superioare. Frazer este de părere că acest simț al religiei afectează mai mult mințile inteligente, cu vederi largi pentru înțelegerea infinității universului și a nimicniciei omului, iar cele mărginite, deși se pot ridica cu greu până la religie, se lasă totuși manipulate spre o conformare exterioară față de preceptele religioase, însă nu renunță la puternica legătură cu vechile superstiții magice care pot fi interzise sau dezaprobate dar nu eradicate din structurile și constituția mentală a majorității omenirii. De aici pleacă toate acele ritualuri de astăzi care îmbină idei religioase cu manifestări magice străvechi păstrate mai ales în mediile rurale unde există încă rituri de inițiere, de naștere, căsătorie, moarte sau rituri agrare și solare. Această îmbinare pitorească ne duce cu gândul exact la ideea lui Frazer de mai sus, și putem cita un pasaj de mare valoare artistică care ilustrează întreaga teorie a ilustrului antropolog despre trecerea de la magic la religios: ,,Pierzând tărâmul unde găsea un loc sigur de acostare, părăsit în voia valurilor pe un ocean de îndoieli și nesiguranțe, cu vechea și fericita încredere în sine însuși, și în puterile sale zguduite din temelii, filosoful nostru primitiv trebuie să fi avut un tragic simțământ de descumpănire și de frământare până să ajungă să se odihnească ca într-un port liniștit după o călătorie bântuită de furtuni, într-un nou sistem de credință și de practică ce părea să-I ofere o soluție pentru îndoielile ce-l hărțuiau și un substitut, deși precar, pentru suveranitatea exercitată asupra naturii, de la care abdicase cu multă părere de rău.,,(Frazer1980:125)
De la o teorie antropologică generală despre magie și religie, cum este cea alui Frazer, trecem la teorii mai specificate din cadrul antropologiei culturale și a istoriei religiilor oprindu-ne, din nou, la Arnold Van Gennep care la început de secol XX a produs opere importante în perimetrul etnologiei și folcloristicii, însoțite de cercetări interesante despre rituri, legende și mituri în societățile semi-civilizate. În cel mai de seamă studiu al său ,,Les rites de passage,, din 1909 el expune, în esență, universalitatea pattern-urilor, a structurilor mentale și sociale concretizate în rituri cu o secvențialitate fixă, indusă de o funcționalitate unică. Deși continuator al lui Frazer, Van Gennep are o viziune puțin schimbată despre relația dintre magic și relgios, nediferențiindu-le total, ci expunându-le ca două fațete ale aceluiași fenomen, iată de ce autorul nu folosește în studiile sale cei doi termeni singuri, ci împreună. Încercării celor mai mulți dintre contemporanii săi de a extrage legi generale din situații particulare, Van Gennep îi opune efortul de a înțelege procesele în raport cu structurile generate de un anumit mod de gândire, de anumite ,,baze ideologice,,. Pentru trecerile puternic marcate ritualic în cvasitotalitatea societăților umane, aceste ,,baze ideologice,, se găsesc în dihotomia fundamentală operată la nivelul orcărui tip de mentalitate, sacru – profan. La semi-civilizați sacrul domină asupra profanului, fiind prezent în orice fază a vieții individului: ,,Orice schimbare în viața unui individ comportă la ei acțiuni și reacțiuni între sacru și profan, acțiuni și reacțiuni care trebuiesc reglementate și supravegheate astfel încât societatea generală să nu sufere nici lezări nici deteriorări.,,(Van Gennep 1998:16) Van Gennep susține ideea ,,pivotării noțiunii de sacru,, explicată și de către Eliade, această reprezentare și (riturile care îI corespund) având caracteristic faptul că este alternantă – sacrul nu constituie o valoare absolută, ci una care indică anumite stări și după locul în care acestea se situează în societatea generală există o deplasare continuă a ,,cercurilor magice,,. Van Gennep observă, precum și Robertson Smith în ,,Die Religion der Smiten,, că individul, în cursul vieții sale, trece prin asemenea alternative și se află la un moment dat prin chiar jocul concepțiilor și al clasificărilor în situația de a pivota în jurul propriei axe, având astfel ocazia să privească lucrurile din perspectiva sacrului în locul celei profane și invers. Cum am mai spus, Van Gennep nu face o diferențiere netă între magic și religios, pentru el religia fiind teoria generală care cuprinde: teoria impersonalistă a manei și teoria personalistă animistă, în care puterea personificată ar fi un suflet unic sau multiplu, o putere animală sau vegetală (totem), antropomorfică sau amorfă (zeu), iar magia este partea practică sau tehnică (ceremonial, ritual, cult) a fenomenului magico-religios. Antrpologul suține că cele două sunt indisolubile, teoria fără practică devenind metafizică, iar practica fondată pe alte teorii poate deveni mai mult sau mai puțin știință.
Marcel Mauss critică pe Frazer arătând că acesta nu face o analiză completă a magiei ci se mărginește la o teorie a artelor simpatetice, neținând cont de situațiile frecvente în care riturile magice sunt amestecate cu cele religioase pe care le consideră apariții târzii din faza religioasă. Pentru Mauss magia e un fapt de tradiție, forma riturilor magice e transmisibilă prin generații ca și credința obligatorie în eficacitetea ei. Făcând analiza elementelor magiei, el deosebește: agentul adică magicianul, actele magice care sunt ritul, reprezentările adică ideile și credințele corespunzătoare actelor. Aceste elemente sunt doar teoretice deoarece în realitate ele se confundă, sunt date simultan. Fiecare rit magic cuprinde o formulă, o incantație fiind considerat ca având un caracter formalist și de predeterminare colectivă. Mauss spune că magia nu este definită prin forma ritului, ci mai degrabă prin condițiile în care ele se produc și care arată locul pe care acesta îl ocupă în ansamblul practicilor sociale. Actele magice nu sunt goale de sens ; orice rit este un limbaj care traduce o idee. Cel mai adesea sunt reprezentări ale efectelor magiei dar și o relație între magician și subiectul ritului său. Magia implică o confuzie de imagini; magicianul, ritul și efectele lui se confundă, imaginile fiind indisociabile. Ideea fundamentală a acestui fenomen este eficacitatea lui imediată, între dorință și realizare neexistând nici un interval. Se deosebesc două perspective la Mauss: unitatea sistemului, magia fiind o masă vie, informă, ale cărei părți componente nu au nici loc nici funcție fixă. Spre deosebire de religie, ritualul aici nu este autonom față de mitologie, în magie sunt inseparabile neexistând reprezentări pure. Adoua perspectivă este aceea că elementele magiei sunt create și calificate în totalitate de societate. Din acest punct de vedere, magia se deosebește de știință, pentru că nu are criterii individuale, raționale, de progres. Ea se distinge, însă, de religie care este considerată ca un fenomen colectiv în care totul se face sub presiunea grupului. Credințele sunt obligatorii și nu se admite nici o inițiativă individuală; totul e dat prin revelație. Marce Mauss introduce noțiunea de forțe colective ca fiind fundamentală pentru magie, ea manifestându-se în credința a priori în eficacitatea magiei. Credința precede experiența și o condiționează, credința magicianului se bazează pe a celorlalți, cum spunea și Levi-Strauss că eficiența actului magic este efectul unei credințe generalizate. Magia e crezută nu observată, rămânând misterioasă și pentru magician, ea este adeziune la o idee, deci o stare sentimentală și act de voință. Această forță supremă de potențialitate magică presupune un mediu special în care se desfășoară, un mediu în care distanța nu se opune contactului, o lume spirituală în care noțiunile de forță și substanță sunt inseparabile și care scapă categoriilor noastre abstracte ale limbii și rațiunii.
Pentru Mauss conceptul de mana este un fel de a patra dimensiune pierdută prin civilizație, o categorie fundamentală, universală pentru orice gândire primitivă. Mana este atât magică cât și religioasă, fiind de același tip cu sacrul. Religia și magia sunt create de sentimente și judecăți de valoare date de colectivitate. Riturile magice au un mod de reprezentare care este diferit de al celor religioase, ele sunt considerate ca anormale, fără obligații morale sau de cult organizat ierarhic. În timp ce religia tinde spre metafizic, spre abstract, magia se apropie de concret, ea e o artă de a face, un domeniu al producției, asemănându-se uneori cu tehnica pentru că înlocuiește realitatea prin imagini. Concluzionând, pentru Mauss noțiunea fundamentală a oricărui ritual este cea de sacru. Rațiunea de a fi a magicului se găsește în mediul în care acesta se desfășoară, mediu care este identificat în categoria colectivă a sacrului.
În ,,Tratat de istorie a religiilor,, Mircea Eliade arată că oamenii și obiectele posedă mana pentru că au primit-o de la anumite ființe superioare, deci în măsura în care participă la sacru. Spre deosebire de Mauss, Eliade crede că mana nu poate fi un mediu pentru manifestarea forțelor colective ci este o hierofanie simplă, o manifestare a sacrului. Tot în contradicție cu Mauss, Eliade afirmă că rațiunea de mana nu e universală, deci nu poate fi o categorie. În plus el combate și existența unei faze prereligioase dominate exclusiv de magie. Deși întîlnită peste tot ea nu apare decât însoțită de religie, nu domină pretutindeni viața spirituală a socetății primitive ci, contrar lui Frazer, se dezvoltă mai dominant în societățile mai evoluate. Eliade avertizează și asupra înțelegerii magiei contagioase ca fiind creația unor conștiințe prelogice, o aplicație greșită a ideilor fundamentale ale gândirii. Experiențele de psihometrie sau criptestezie pragmatică, care constau !n recunoaștera unei persoane și a activității ei prin intermediul unu obiect care a fost în contact cu ea duce la confirmarea concepției magice a existenței unui fluid simpatic între om și obiectele din jurul lui. Apare deci posibilitatea ca magia să fie legiferarea unei observații repetate ale unui adevăr. În ,,Cosmologie și alchimie babiloniană,, cercetătorul propune o teorie (contrară celor evoluționiste) a involuției mentalităților omenirii față de sensurile prime ale vieții. Astfel istoria vieții mentale a omenirii nu e o necontenită evoluție ci o degradare a intuițiilor fundamentale. În timp se pierde sensul tradițional, se transpune semnificația originară într-o altă întrebuințare și la orice populație primitivă se întâlnește conștiința participării prin orice experiență la marea viață cosmică. Weltanschauung-ul primitiv e întemeiat pe omologia perfectă dintre cer și pământ ceea ce implică o serie de corespondențe magice între toate domeniile existenței. Și Eliade găsește un sens social pentru rit, acesta având scopul să dezindividualizeze, să solidarizeze pe individ cu colectivitatea, cu viața organizată, cu un cosmos viu. Sensul primordial al unui simbol sau rit era unul cosmic care treptat se pierde fiind înlocuit cu sensul magic care la început nu avea decât rol secundar. În ,,Solilocvii,, Eliade se apropie oarecum de poziția lui Frazer față de magie. Pentru magician Grația nu e necesară, pentru el asceza e o forță ce poate fi îndreptată și împotriva zeului. Atitudinea magului față de zeu nu e niciodată una de adorare, ea e îndreptată spre creație, spre satisfacerea unor nevoi (ca la Mauss), sensul unei magii este de a obține perfecțiunea și autonomia folosind exemplul și forțele cosmosului. Spre deosebire de religie care e o adorare magia e o desăvârșire a individului prin desăvârșirea naturii, o imitare a actului creator.
Din clipa în care mintea omenească a ajuns la ideea de supranatural, nimic nu a fost mai ușor decât apariția unor preocupări foarte intense față de acest domeniu, care prin însăși esența lui este nu numai fascinant dar și plin de mistere, de surprize și primejdii iminente. Fără să-și dea seama, mintea ahraică a omului a construit pur imaginar o lume absolut nouă, umea supranaturală așezată ca un etaj fantastic peste lumea naturală, convinsă, însă, prin procese complexe de alienare, că este vorba de o lume absolut reală mult mai importantă și mai semnificativă decât cea naturală, influențând puternic emisfera simbolică și creativă a umanității. Odată statuată și admisă, existența unei lumi supranaturale cu o putere nelimitată asupra vieții arhaicului (creație până la distrugere), omul n-a altceva de făcut decât să caute o cale de coexistență și cooperare cu ea pentru a putea ajunge la o relație convenabilă. Acest lucru a fost încercat după modelul relațiilor umane reale-pe două căi, probabil simultane, sau probabil succesive cum susține Frazer, dintre care una a constat din stabilirea unor mijloace de captare și manipulare a supranaturalului – ceea ce a dus la magie; iar cealaltă cale a constat în aflarea unor metode de a- i câștiga bunăvoința și de a-l face inofensiv sau eventual aliat – ceea ce a dus la religie. În formele cele mai specifice, magia constrânge, prin procedee considerate ca adecvate, forțele supranaturale să facă ceea ce doresc oamenii; pe când religia face apel a bunăvoința lor, e roagă , le imploră, le adoră, le elogiază și ascultă. De aceea magia este un act îndrăzneț, demn de triburile de vânători care căutau să subjuge aceste forțe, pe când religia, dimpotrivă, chiar de la originile ei este un act de renunțare, de abdicare, de supunere și resemnare. Ea s-a născut din sentimentul tragic, perfect explicabil pentru primele timpuri ale neputinței omenești în fața unor forțe de neînțeles, din sentimentul unei iremediabile inferiorități, dintr-o imensă și clocotitoare disperare existențială.
Închegate ca un răspuns diferit, dar față de aceleași forțe supranaturale, magia și religia nu s-au separat integral niciodată. Mai exact-cu excepția unor religii cu totul moderne, apărute de la Reformă încoace- nici una din religiile vechi nu este lipsită de importante și numeroase aspecte magice. Vechiul și Noul Testament, deci atât mozaismul cât și creștinismul primar, sunt pline de minuni săvârșite de oameni investiți cu oarecare puteri , după principii cu totul străine de realitate, care nu pot fi considerate decât ca acțiuni magice. De altfel, cum precizează unii antropologi culturali, minunea este o trăsătură fundamentală, dintre cele mai vechi și mai spectaculoase atât ale magiei cât și ale religiei.
Totuși există există o magie deprinsă de religie, uneori ca o adevărată contrareligie. Magia neagră, de exemplu, nu se limitează la acțiuni potrivnice omului ci chiar se aliază cu forțele răului împotriva celor divine. Emile Durkheim distinge, astfel magia de religie și după alte criterii, magia fiind de regulă o activitate individuală, desfășurată în secret, cu un caracter antisocial pronunțat, pe când religia este dimpotrivă o activitate colectivă, desfășurată la lumina zilei, ca orice activitate socială. Prin această distincție, Durkheim idealizează și absolutizează lucrurile având în vedere exclusiv magia neagră, și nu ia în seamă formele de magie albă care sunt practicate pe față ca o activitate instituționalizată de mai toate bisericile din lume (ex.exorcizarea). Esențial este faptul că există totuși o magie independentă sau chiar potrivnică religiei, dar până de curând nu a existat nici o religie fără aspecte magice mai mult sau mai puțin dezvoltate.
Antropologia culturală distinge, astfel, două concepții fundamentale ale omenirii primitive despre supranatural sau despre planul minunilor, transmise apoi prin tradiție și stadiilor culturale mai avansate. Ruth Benedict în ,,General Antropology,, rezumă această problemă spunând că supranturalismul are două formulări diferite: o variantă pleacă de la experiența cu lucrurile neînsuflețite și consideră supranaturalul ca un atribut al acestora, cum ar fi greutatea sau culoarea, neimplicând personificarea, iar cealaltă variantă are ca bază experiența în relație cu sine însuși și cu semenii săi, încât atribuie și supranaturalului aceleași trăsături umane, adică îl personifică, îl antropomorfizează. Aceste două formulări au avut consecințe diferite în dezvoltarea religiei, chiar dacă ele nu se disting întotdeauna în chip clar. Prima a dus la animatism sau credința în mana – elanul vital al lucrurilor, iar a doua la animism sau credința în spirite. Ele au influențat încă de la origini cultura umană devenind, ca atâtea din concepțiile și practicile magico- religioase adevărate procedee artistice sau figuri stilistice folosite neîncetat în artă.
CAPITOLUL III
MAGIA-ȘTIINȚĂ
MOTTO:,,Credeți oare că științele ar fi apărut și ar fi crescut mari, dacă magicienii, alchimiștii, astrologii și vrăjitoarele n-ar fi alergat în fruntea lor drept înaintași, drept aceia care prin preziceri și amăgiri trebuiau mai întâi să trezească setea, foamea și plăcerea gustului pentru puteri ascunse și interzise?,,
Nietzsche
Argumentarea problematicii relației dintre magie și știință pleacă de la întrebarea: de ce a abandonat omul viziunea mitico-magică drept sistem motivațional, dacă ea își avea totuși rațiunile ei de existență ca fenomen pozitiv în fața omului? Răspunsul este că ea s-a risipit în timp ce un nou model existențial I-a luat locul, și anume revoluția tehnco-științifică. După ce vreme de multe milenii, magia conviețuise armonios nu numai cu știința dar și cu filosofia și religia, odată cu raționalismul ce a urmat Renașterii ea s-a văzut pusă în situația de a-și demonstra nu doar utilitatea dar și existența ca fenome antropologic. Cu toate că a rămas în atenția unor categorii de cercetători, aceștia s-au ocupat în special de motivația sa psihologică și etnologică, și de relația sa cu diverse orientări ale științei. Opiniile sunt împărțite: după unii magia a precedat și a deschis drum științei (astrologia-astronomiei, divinația onirică- psihanalizei, alchimia-chimiei, etnoiatria-medicinei), după alții, ele sunt considerate ca fenomene paralele, contradictorii sau complementare întâlnite în orice tip de siocietate și, în fine, sunt opinii după care magia nu ar fi decât o amăgire periculoasă față de care știința trebuie să ia în orice moment măsuri de evitare și prevenire. Aceste opinii s-au ridicat și au apus de-a lungul istoriei dar niciodată nu s-a putut face o separare netă între știință și magie cum nu s-a produs nici între știință și filosofie, între aceasta și mit, teologie, istorie, psihologie și alte manifestări ale spiritului. E imposibil să delimitezi domeniul științei de al magiei cu mijloace istoriste din credințele și practicile desfășurate de-a lungul timpului pentru cunoașterea omului, a universului și penntru justificarea filosofică a vieții. Mulți magicieni erau convinși că prin experimentele lor fac știință, după cum mulți fizicieni, chimiști, biologi sau medici s-au înclinat spre zvonurile ce veneau din zona straniului și a fascinantului.
Dacă am spus că o separare netă între magie și știință nu este posibilă, cel puțin să insistăm asupra deosebirilor dintre cele două. Deosebirea esențială constă în atitudinea față de dimensiunea necunoscută și misterioasă a unui fenomen. În vreme ce magia și-o asumă ca punct central al gândirii și practicii sale, valorizând-o ontologic și gnoseologic, știința operează o reducție a detaliilor neexplicate.(Bachelard 1986,I:205-207) și își desfășoară demonstrația dincolo sau dincoace de ea. Luând în considerare ultimele descoperiri în domeniul științific, vom vedea că însuși conceptul de informație, gândit ca o a treia dimensiune a universului (alături de substanță și energie) apropie gândirea științifică de cea magică la fel ca și conceptul de entropie. Între expresia lui Paracelsus-,,lucrurile tind să redevină ceea ce au fost înainte de creație, adică nimic,,- și teoria fizicii despre creșterea entropiei până în punctul unde redevine necesară resorbția universului în vidul originar, nu e decât o deosebire de expresie.
Încă de la începuturi magia a fost în sincretism cu știința, arta, religia, primele ei urme datând din paleolitic și puse de către cercetători în legătură cu practica vânătorii și influența misterioasă a Lunii și a astrelor. Primele cunoștințe științifice sunt de natură inițiatică, magii Antichității – egipteni, caldeeni, persani- erau în același timp ,,oameni de știință,, filosofi, divinatori după cum universul li se înfățișa ca un compex de fenomene raționale dar și oculte. O eclipsă de soare era un eveniment magic în măsura în care era interpretat ca o abatere de la normalitatea cosmică, sau științific, pentru că putea fi prevăzut prin calcule, sau mistic, pentru că reprezenta un semn ceresc adresat oamenilor de către divinitate. Piramidele egiptene, aztece și mayașe sunt o sinteză de ritmuri, proporții, calcule matematice, dar și o rețea de simboluri numerice și imagistice, de analogii cu tentă magică. Aceste construcții, care la bază au avut drept funcție principală concentrarea de forțe astrale și de ,,loc,, în care puterile magice se manifestau cel mai bine, au avut o importanță majoră în dezvoltarea arhitecturii și tehnicii construcției pentru epocile următoare.
În magia antică, divinația și aritmosofia se îmbinau cu astronomia și geometria, riturile de conascrare cu diferite forme de etnoiatrie, incantațiile și descântecele cu studierea efectelor terpeutice ale pietrelor și metalelor rare, ale amuletelor și talismanelor. Spiritul grec, deschizătorul drumurilor în știință și filosofie nu s-a rupt în esența lui de viziunea magică asupra realității. Textele rămase de la Thales, Anaximene, Anaximandru, Pitagora și alții abundă în referiri la fenomene oculte, transformări magice ale materiei și forțe ezoterice stăpânind principiul originar al lumii. Celebrul pantha rei a lui Heraclit, pe lângă expresie dialecticii științifice, trebuie înțeles și ca simbol al alunecării senzațiilor și reprezentărilor noastre peste imaginea lucrurilor din natură spre a elibera intuiția unei realități mai adânci sugerată de eterna alternanță a luminii cu întunericul (Filosofia greacă până la Platon,I:357-362) Ezoterismul pitagoreic, la care se recurge și astăzi în ocultismul numerologic, a avut pentru prima dată intuiția unei științe holistice în care cunoașterea nu deținea doar o funcție gnoseologică ci și existențială și soteriologică.(M.Eliade1981: 191) Și Empedocle a fost un inițiat în puterile magice, spunând că elementele sunt părți dintr-o ființă primordială sfâșiată la începutul lumii, care deși rămân aceleași ,,aleargă-ntreoaltă și se preschimbă unul în altul,, animate de cele două forțe Philia și Neikos (Filosofia greacă până la Platon,I:480) Poate că expresia cea mai înaltă și mai abstractă a inițierii de tip ezoteric sunt dialogurile lui Platon , pe care R.Steiner le consideră a fi ,,forme literare a celor petrecute în lăcașuri de misterii,, frecventate de genialul filosof (R.Steiner1993:67) Daimonul lui Socrate este prin excelență un agent magic; maieutica este un madel de trezire în discipol a puterilor ascunse prin care să înțeleagă Adevărul, Binele Frumosul.
Și perioada elenistică a cunoscut o sinteză semnificativă între magie, știință, filosofie și teologie când au apărut într-o nouă structură pitagorismul, misterele orfice, magia egipteană, alchimia, fatalismul astral și altele. Scrierile hermetice perpetuate prin gnosticism și prin alte curente de gândire ocultă până în pragul epocii moderne, sunt o subtilă combinație de științe ale naturii transmise prin secrete inițiatice de la învățător la discipol, de revelație divină considerată sursă a cunoașterii și de practici ezoterice cu finalitate soteriologică. Sub influența lor a început să se dezvolte alchimia occidentală – o stranie sinteză între cercetarea științifică și gândire magică de care s-au lăsat fascinate generații întregi de căutători ai absolutului. Tot atunci s-au cristalizat ideile despre ,,sufletul universului,, ierarhiile cosmologice, unitatea internă a spiritului și materiei, doctrina analogiilor, ideologia dualistă și alte concepte aflate la granița dintre cunoașterea științifică și revelație.
Raționalismul cartezian, criticismul, pozitivismul și alte curente de gândire înclinate spre scientism și spre valorificare senzației, sprijinite și de prima etapă a evoluției tehnico-științifice s-au străduit să desfacă sinteza magie știință. Entuziasmați de descoperirile în lanț, despre care se credea că vor duce în scurt timp la fericire și îndestulare, promovând idealul cuceririi libertății prin cunoaștere, gânditorii secolelor XVII-XX au marginalizat fenomenul magiei.Dezvoltatea științificității a condus nu doar la o accelerare a progresului tehnic, ci și la ruperea verigii magice prin care se realiza transferul de tehnologie de la zei la oameni, astfel încât epoca noastre poate fi definită ca una ,,a primei civilizații ce nu e inițiatică, deci trebuie să fie neîncetat inventivă,, cum spunea Noica (Noica1990:394). Dacă invenția naște invenție cercul se închide închide în sine însuși pentru că ,, tehnica se hrănește cu propria ei substanță, tehnica face posibilă mai multă tehnică ,, (Toffler1973:35)
Prin polemică, știința și magia nu doar s-au discreditat dar s-au și stimulat și potențat reciproc. Pe măsură ce datele științifice ale universului sporeau unele teorii și experimente în care miracolul era subiectul de bază se dezvoltau în toată splendoarea lor ezoteric. Mai ales la sfârșitul secolului trecut, ocultismul a cunoscut în paralel cu știința, o perioadă de incontestabilă glorie. Teosofismul, spiritismul, magia ritualică, divinația, hipnoza, numerologia, parapsihologia, poltergeistul, radiestezia și altele izbucnesc în conștiința populației cu o forță incontrolabilă. Numeroși scriitori, savanți se lasă captivați de studiul fenomenelor oculte, determinând înființarea a numeroase societăți de profil și apariția unei literaturi destul de bogate în care transcrierea unor experiențe reușite se îmbina cu rețete magice și pledoarii pentru promovarea spiritualismului în existența umană. Nume ca Swedenborg, W.B.Yeats, R.Steiner, C.G Jung, A.Huxley, A.Breton apar printre adepții diverselor forme de ocultism. Chiar și Goethe se lasă prins de tentații. Nu numai că în copilărie i-a recunoscut bunicului său talentul de prezicător, dar cum mărturisește în ,,Poezie și adevăr,, el însuși a făcut o profeție care s-a adeverit. În adolescență și-a construit despre univers o imagine cu nimic deosebită de cea a teosofiei clasice (Goethe1955:387-389) și a încercat cu sora lui experiențe alchimice. Nici ideile și experimentele sale referitoare la fenomenul originar , la identificarea unor arhetipuri biologice ale speciilor nu sunt stăine de o viziune magică asupra lumii, ca să nu mai vorbim despre faptul că ,,Faust,, este revendicat de ocultismul modern ca o operă ilustrând prin excelență evantaiul experiențelor teosofice ,,un fel de enciclopedie a ocultismului,, cum o numește E.Schure (Schure1928:487)
În mod similar, într-un timp mai apropiat de zilele noastre, un savant de talia lui Jung ,,marele schismatic al psihanalizei,, e mai prezent în conștiința oamenilor drept un filosof ocult decât un psiholog științific. Conflictul dintre știință și magie a fost, însă, exclusiv de natură informațional psihologică (spre deosebire de cel dintre magie și religie care a căpătat uneori accente instituționalizate) și s-a desfășurat în vastul perimetru al ,,rațiunii,, și al bunului simț. Dar ,,armele,, folosite au fost nu numai inegale sub raportul demonstrației, ci și complet incompatibile la nivelul conceptelor. Pe măsură ce știința și-a asumat prin experiment evenimente naturale ce țineau până atunci de sfera magică, argumentele s-au adunat în favoarea ei și oamenii au dat din ce în ce mai puțin crezare fenomenelor oculte. Aici au contribuit și filosofii raționaliști și pozitiviști care s-au trezit din somnul dogmatic, cum spunea Kant, și au devenit încrezători în dstinul de excepție al omului în univers, în posibilitățile lui de a se autoperfecționa și autoconduce. Oamenii de știință și cultură întrevedeau șansa de a se elibera prin ei înșiși și prin datele de cunoaștere experimental de frica în fața cosmosului necunoscut, de povara elementelor și de agresiunea spiritelor rele, de a deveni astfel, proprii lor stăpâni.
Atunci când omul, prin experiment, și-a dat seama că unele fenomene ale naturii și ale vieții umane pot fi explicate pe calea calculului științific, el s-a lăsat cucerit de ideea că gândirea mitico-magică, atribuită arbitrar unui stadiu subdezvoltat al existenței umane, poate fi alungată ca inutilă sau chiar dăunătoare evoluției speciei. Argumentarea se baza pe întrebările: dacă nașterea universului poate fi gândită științific ca o condensare a prafului cosmic sau ca imensă explozie de materie și energie acumulată într-un nucleu originar, ce nevoie mai este de complicatele și ridicolele cosmogonii mitologice care se contrazic una pe alta? Dacă medicina a evoluat, ce nevoie mai avem de naivele practici magice vindecătoare? Dacă prognoza meteorologică poate fi stabilită prin intermediul sateliților de ce mai e nevoie de divinația empirică asupra stării timpului?
Magia, însă, a pierdut teoretic bătălia cu știința și datorită propriilor ei inadvertențe interioare. Faptul că substanța și puterea magică nu pot fi dovedite experimental a ruinat în conștiința omului contemporan conceptul de veracitate , primordial în abordarea fenomenelor ezoterice și a fost suficient un cât de mic eșec al unei practici magice pentru ca întregul sistem să se clatine.
În lucrarea ,,Magie et science secretes,, a lui T.W.Danzel, autorul trece în revistă cunoștințe importante cu privire la magia preistorică ca știință secretă în antica Americă de Sud, în civilizația asiro-babiloniană, a Egiptului, a Chinei, Indiei, în cabală și alchimie, și sintetizează câteva concluzii privind aspectele lor universale punându-le în opoziție cu aspectele civilizațiilor contemporane. Danzel găsește ,,zece caracteristici alei artei divinatoare ,, aflate în antinomie cu ,,știința noastră,, cum spune el.
1.Dacă știința operează direct cu lucrurile, magia nu le utilizează decât în măsura în care le dă semnificații, considerându-le ca expresii ale unor puteri supranaturale;
2. În magie, spre deosebire de știință, interpretarea s-a făcut în stare de extaz, de călătorie astrală, autoprovocată, ducând la dezvăluirea unor lumi și viziuni deformate ce nu puteau fi descifrate decât imaginar și subiectiv;
3.Dacă știința face eforturi de înțelegere și coroborare a cunoștințelor, magia operează în acțiuni complet independente unele de altele;
4.Dacă știința s-a dezvoltat prin eforturile cognitive ale unor indivizi, magia are un caracter colectiv, comunitar și se îmbină cu multe alte activități mitico-religioase;
5.Dacă știința acționează cu un grad mare de obiectivitate prin reflexiune, magia acționa direct asupra vieții modificată pe căi simbolice;
6.Dacă știința se bazează pe analize critice și experiment riguros, magia se bazează pe credulitate, pe ideea ,,crede și nu cerceta,, ;
7.Dacă știința distinge clar subiectivul de obiectiv și realitatea de ideație, magia operează cu fenomene globale, neanalizate și nedeosebite în cadrul cărora cosmologia și psihologia se îmbină neîncetat ;
8.Dacă știința are un caracter secular, perfect profan, spune Danzel, magia a avut întotdeauna unele implicații religioase, sacrale, rituale;
9.Dacă știința operează cu gândirea logico – rațională, magia folosește intuiția, revelația, clarviziunea, natura ei fiind extatică, onirică si iratională;
10.Dacă știința e producție exclusiv cerebrală, magia e o manifestare a ființei umane în totalitatea sa intelectuală și afectivă, conștientă și inconștientă.
Savanții, istoricii și etnologii care, înarmați cu ,,noile instrumente,, ale cunoașterii s-au aplecat asupra fenomenului magic au făcut-o dintr-o perspectivă antropologică supusă unei prejudecăți: aceea că el este o reminiscență a unei gândiri prelogice ori a unei greșite aplicări a legilor cauzalității de către populațiile semi-civilizate.
Excesul de informație ocultă și de stângăcie a prezentării ei în ultimele decenii nu este decât o formă disimulată de cenzură asupra ezotericului, o modalitate prin care misterul își apără hotarele.Cert este că domeniul ocultistului rămâne în esență refuzat de cunoașterea rațională, neglijat în genere de către purtătorii de opinie ai mentalității curente, refulat în păienjenișul unor societăți secrete care își ascund experiențele și ideile de restul oamenilor. Obișnuința noastră de a gândi lumea în funcție de datele furnizate de cele cinci simțuri, într-un spațiu cu trei dimensiuni, nu poate admite realitatea unor evenimente rebele, în contradicție cu modelul standard al gândirii ștințifice. Fenomenele care nu pot fi puse în ecuație nu se supun repetabilității, nu pot fi studiate după nici una dintre metodologiile clasice și nu se integrează unei epistemologii curente, nu pot primi certificat de existență în perimetrul realității. Experimentarea care guvernează de la un timp încoace gândirea umană, refuză orice compromis cu ipoteza paralogică și respinge orice axiomă care nu se supune judecății sale matematice și exigențelor existenței noastre într-un spațiu euclidian și într-un timp omogen, liniar, ireversibil cărora le corespunde un anume model de cercetare științifică. De aceea numeroși savanți au căutat să găsească pentru fenomenele paranormale (cărora nu le pot nega exitența, după dovezi certe de manifestare) explicației în sfera științelor experimentale. Au fost încercări de înglobare a fenomenelor paranormale într-o rețea noetică adecvată modelelor de gândire rațională, de a le conferi un statut ontologic în cadrul celor patru forțe dtectate în univers (electromagnetică, tare, gravitațională, slabă) ori măcar de a intui o forță încă necunoscută, dar pasibilă de a se supune în cele din urmă experimentului ștințific. S-au construit multe teorii pentru înlăturarea vălului care ocrotește taina aceasta, cele mai multe sprijinindu-se pe ipoteza electromagnetică sau pe acțiunea încă ocultă a bioplasmei consubstanțială a organismelor vii. Altele admit, pe baza relativismului ensteinian, posibilitatea existenței unui univers cu patru sau mai multe dimensiuni, a unor universuri paralele generate de alte legi decât cele fizico-chimice și biologice specifice lumii noastre. În fine, alte teorii pun fenomenele paranormale pe seama capacităților latente ale psihicului uman, a dimensiunilor sale încă necunoscute a haosului din inconștient capabil să deformeze raportul dintre conștiința individuală și realitatea obiectivă a lucrurilor.
Așa se face că și magia (integrată de toată lumea în sfera științelor oculte) s-a retras încetul cu încetul spre cotloanele existenței pentru ca în cele din urmă să dispară din prinplanul preocupărilor și credințelor omenești. Dar a dispărut nu ca realitate existențială pentru că cercetând mentalitatea omului modern putem observa că ea este tot atât de impregnată de gândire magică pe cât era și cea a omului arhaic. Ea a dispărut ca sistem de referința ontologică și gnoseologică. Ea și-a retras din existența umană energia acțională îndată ce îndoiala asupra veracității și eficenței ei s-a generalizat. Dar magia își are timpul ei, cadrul ei, mijloacele ei de manifestare și acțiune și așa trebuie să o cercetăm noi: prin prisma propriului context fenomenologic, șu nu a rațiunii noasre contemporane. S-a susținut cu vehemență că ,, magia precede știința,, așa cum alchimia ar precede chimia și astrologia ar precede astronomia. În realitate ea este un fenomen distinct de știința experimentală, pozitivistă, după cum alchimia este cu totul altceva decât chimia atât ca principiu cauzal cât și ca finalitate, iar astrologia altceva decât astromomia chiar dacă sferele lor se interferează și nu de puține ori. Despre aceste lucruri Mircea Eliade spunea că alchimia nu întrebuințează procedee ștințifice, ci unele de natură magică, elaborate prin analogie cu transformările materiei la intrvenția unei puteri oculte. Chimistul care examinează aceste tratate încearcă aceeași impresie ca și zidarul care ar vrea să găsească informații practice intr-o lucrare francmasonică (Eliade 1986, II: 294). Gilbert Durand observă la rândul său că ,, operația alchimică nu e doar o transmitere obiectivă, e subiectiv o încântare ce se manifestă cu toată pompa,,(Durand 1997:194) precum remarcă și Rene Guenon că ,,adevărata alchimie era în esență, o știință de ordin cosmologic aplicabilă în același timp și la nivel uman, în virtutea analogiei dintre microcosmos și macro cosmos . Nu alchimia a dat naștere chimiei moderne – cu care nu are, în fond, nici o legătură – ci o deformare a sa, o deviere în sensul cel mai strict al cuvântului, deviere ivită, poate, încă în Evul mediu prin lipsa de înțelegere a unor oameni care, incapabili de a pătrunde adevăratul sens al simbolurilor au interpretat totul literal ,, ( Guenon 1993 :93)
CAPITOLUL IV
ESTETICĂ ȘI MAGIE
MOTTO:,,Dacă arta, în primul rând arta literară: poezia, romanul – cunoaște în zilele noasre o nouă Renaștere, aceasta se datorează redescoperirii funcției miturilor, a simbolurilor religioase și a comportamentelor arhaice (…) s-ar putea ca într-o zi cercetările mele să fie considerate drept o tentativă de a regăsi izvoarele uitate ale inspirației literare,,
Mircea Eliade-,,Jurnal,,
De la ideea acestui motto pornim în încercarea de a studia câteva din motivele, temele și influențele pe care magicul, extaticul și ritualul le-a dăruit artei și esteticului în general. Mircea Eliade , în ,,Le Chamanisme,, spunea de asemenea că ,,este foarte probabil că o mare de ,,subiecte,, sau de motive epice, ca și multe personaje, imagini și clișee ale literaturii epice, sunt în ultimă analiză, de origine extatică, în sensul că ele au fost împrumutate din povestirile șamanilor, relatând călătoriile și aventurile lor în lumile supranaturale,, (…). Actul poetic cel mai pur se străduiește să recreeze limbajul plecând de la o experiență interioară, care, echivalentă în această privință cu extazul sau cu inspirația religioasă a primitivilor, relevează însuși fondul lucrurilor (…) euforia pre-extatică a construit una din sursele lirismului universal,, (deci nu numai ale epicului).
,,NEBUNII,, MAGICIENI AI ARTEI
Arta presupune întotdeauna creație, iar creația presupune trăire și simțire prin care se investesc lucrurile cu sensuri și determinații noi. Sacrul este acela care investește aceste funcții spiritului ale spiritului pentru a transforma obiectul după propria simțire. Deci decurge,de fapt, că această creație nu e o schimbare totală a datului ci mai degrabă o re-creație, o re-producere așa cum scria Eliade în ,,Solilocvii,, că arta nu-I decât o magică transcendere a obiectului, proiectarea lui în altă dimensiune…,, Sacrul adăugat lucrurilor ca o nouă dimensiune prin prisma subiectivității artistului, le poate investi cu noi, (și de fiecare dată altele ), înțelesuri și valori. Magicul din lucruri este tocmai această putere de a fi întotdeauna altceva, de a fi recreat și revalorizat orice fapt din viața omului. Universul artistic, poate că este singurul care mai păstrează această însușire magică și de aceea trebuie lăsat în libertate să manifeste și să exprime sentimentele primordiale născute în sacralitate.
Există, fără îndoială, o relație de condiționare reciprocă între mijloacele magiei și cele ale artei, care transpare spontan la cea mai sumară analiză artistică. Blaga observa că ,,efectele din cele mai sigure și mai irezistibile se obțin prin mijloace care sunt de natură magică. Magicianul recurge involuntar la mijloace poetice, poetul recurge involuntar de mijloace magice,, ( Blaga 1983:167). Însuși termenul de inspirație ca motor al creației artistice (muzele vrăjitoare) are o vădită coloratură magică. Majoritatea ariștilor recunosc că li se dictează sau li se revelează operele, uneori într-o stare de transă pe care nu și-o pot explica. De aici și preeminența formei asupra materiei informaționale, ideea că o creație artistică de geniu trebuie repetată ca un șoc al perfecțiunii magice și asimilată prin senzorii oculți ai percepției urmând ca sensul să-i fie descifrat și interpretat ulterior de către receptor, chiar și împotriva mesajului pe care l-ar fi intenționat inițial autorul. Nu întâmplător Andre Breton, propovăduitorul suprarealistului dicteu automat, s-a recunoscut și ca magician, interesat fiind de procesele alchimice. Sensibilitatea artistică, fiind completată de o natură meditativă și concentrată constituie cea mai bună condiție pentru dezvoltarea facultățiilor spiritual, și tot ea este cea care are adevărata putere de a pătrunde dincolo de aparențe direct în sfera misterului lucrurilor. Similitudinea cea mai pregnantă între artă și magie ce constituie deasemeni și un liant între ele, constă în ceea ce se numește îndeobște incantația. Este recunoscut faptul că unei opere de artă i se recunoaște capacitatea de a vrăji, de a încânta pe degustătorul ei. Câți oameni au rămas ore în șir fermecați în fața Giocondei, sau cu ochii fixați pe pereții Capelei Sixtine, câți nu s-au lăsat purtați în extaz pe fondul muzical al unui Bach sau Beethoven, s-au care dintre noi nu intră într-un univers cu totul vrăjit când deschide filele unui Shakespeare sau Eminescu? Orice poezie frumoasă, orice melodie inspirată provoacă în spiritul receptorului stări similare, chiar identice cu cele induse de acțiunea magică propriu-zisă. ,,Orice incantație (cele două cuvinte reprezintă două nuanțe ale aceleiași entități verbale privite când ca acțiune când ca efect rezultant), extazul, eliberarea sau chiar vraja lato sensu este un fenomen pe care cu drept cuvânt îl putem numi magic,,(Matila Ghyka 1981:166)
Dorința dintotdeauna a artiștilor veritabili a fost de a-i vrăji cu mijloace oculte și nu conștient artizanale pe cei cărora se adresează, și nu rareori o operă adevărată e asociată uniunii mistice și magice dintre autor și receptor. Dacă la baza creației artistice stă cum spune Freud, un impuls sexual, pe care noi îl numim nu fără conotații magice iubire, nu putem explica ușor similitudinea dintr-o creație artistică și o vrajă de dragoste. Ambele vizează ,,intrarea în rezonanță, punerea în fază a celor două ființe a ritmului celor două ființe sau, dacă vreți, acordului lor ( un acord cu timbru special) (M. Ghyka 1981:166). Noțiunea de iubire trebuie extinsă ca sens până la asimilarea ei cu philia presocraticilor, principiul unic al activismului cosmic, cel care leagă între ele elementele și le încorporează în structuri acesibile simțurilor.
Lărgirile și restrângerile de sens (metonimia și sinecdoca), ca și metafora, simbolul, alegoria, personificarea, transferul de personalitate, sunt procedee deopotrivă magice și artistice. Orfeu e în același timp poet și magician, cântecul lui vrăjind (la propriu) nu numai natura, dar are rezonanțe și dincolo de lumea sensibilă. Nu întâmplător, poate ascendența lui ca și a altor figuri reprezentative ale mitologiei și artei, e fixată de către grecii antici în fabuloasa lume tracică, unde descântecul și vraja sunt la ele acasă, unde Herodot consemnează realitatea unor practici magice fascinante și unde Platon descoperă existența descântecelor pentru ,,vindecarea sufletului,,. Dar nu numai anticii puneau semn de egalitate între magie și artă. Marii poeți, muzicieni sau plasticieni au în toate ariile de cultură, o aură mitico – magică nedezmințită, opera lor fiind resințită ca un vast desântec capabil, asemeni celui din practica magică propriu-zisă, să inducă stări inexplicabile prin analiză rațională. Să amintim că descântecul rostit cu voce înceată, incantatorie, sugestivă, de către performerul său, creează acea atmosferă capabilă a dinamiza și transmite la distanță un mesaj ocult prin intermediul ondulațiilor extrasenzoriale ale cosmosului în tocmai ca și o mare operă de artă. Dacă analizăm din dublă perspectivă (magică și poetică) ,,Sburătorul,, lui Eliade Rădulescu de pildă, observăm că nu numai în intenția poetului ci și în predispoziția psihică a celui care receptează versurile în codul lor original, magia și poezia stau în aceeași coajă de percepție ca încântec sau descântec. Aceeași senzație ne prodoce poezia lui Eminescu sau a lui Nichita Stănescu a cărui inspirație de factură misterică a fost chiar verificată nu odată prin mărturiile celor care îi transcriau versurile rostite într-o stare de veritabilă transă, de fertilitate emoțională proprie magiciamului aplecat asupra vrăjii sale. Sculpturile lui Brâncuși (pe care magia inspirației l-a orientat spre esențele invizibile ale lucrurilor), muzica lui Mozart ( ,,copilul divin,, legănat între virtuțile ezoterice ale sunetului) sau pictura lui Țuculescu, încărcată de viziuni oculte, simbolice, onirice – într-un cuvânt magice – produc aceeași impresie. Lucian Blaga spunea undeva, că ,,cei mai mulți mari poeți gândesc în creațiile lor într-o formă arhaică magică sau mitică oricât s-ar fi dezbărat pe podișurile conștiinței, de aceste moduri,,
Se știe că nu rare ori geniul artistic cât și cel magic este asociat unui comportament cu vădite accente patologice sau, în orice caz, cu atitudini ciudate, improprii oamenilor de rând. Chiar neținând seama că unii artiști erau atinși de o veritabilă nebunie (uneori atestată clinic), se poate constata că starea de transă, înțeleasă la propriu și la figurat, tulbură nu numnai spiritul (prin acțiunea puternică a inspirației) ci și, prin translție, dimensiunea psiho-motorie a organismului, rațiunea supunându-se în astfel de cazuri unei instațe superioare irevelabile. Luând tot exemplul lui Eminescu, cel care ne e mai apropiat nouă, așa cum aflăm din mărturiile unor contemporani ai săi (consemnate de Călinescu în ,,Viața lui Mihai Eminescu,,) exhiba manifestări și comportamente care nu o dată reușeau să-i scandalizeze pe cei din jur prin anormalitatea lor. Tot Eminescu lansează, în ,,Arhaeus,, supoziția tulburătoare care ar putea da de gândit tuturor exponențiilor etichetei sociale convenționale: nu se știe dacă nu cumva noi oamenii normali suntem nebunii, iar cei copleșiți de manifestări patologice, adevărații purtători de sensuri profunde ale lumii; ,,cu ce drept modul nostru să fie cel adevărat și al lui cel fals , pentru ce nu veceversa? Suntem noi nebuni ori el e nebun, asta-i întrebarea,, (Eminescu ,,Opere,,VII:285). Geniul, fie el artistic sau magic, nu se distribuie nici după criterii obiectivabile la nivel social, moral sau politic, nici după cantitatea de rațiune cu care e dotat un individ anume, ci adesea dimpotrivă , unor indivizi pe care oamenii normali nu îi pot înțelege și pe care rațiunea suficientă cu greu ajunge să-i accepte drept ceea ce sunt. Există artiști și magicieni care își trăiesc destinul excepțional cu o putere interioară ce pune în umbră viața lor cotidiană făcându-i nu o dată să se identifice cu structurile imaginate de ei, așa cum se identifică magicianul cu fluxul de substanță energetică trimis spre primitorul vrăjii.
ELEMENTE ESTETICE ÎN MAGIA VECHE
Spicuim câteva din ritualurile pe care J. G. Frazer le descrie atât de pitoresc, cu detalii fine și tulburătoare, în ,,Creanga de aur,, ritualuri de magie simpatetică homeopatică cum le numește el, surprinse în societățile semi-civilizate care își păstrează intacte de mii de ani tradițiile. Indienii nord-americani desenează figura persoanei nesuferite în nisip, cenușă sau lut apoi o înțeapă cu un ac sau cuțit fiind sigur că dușmanul lui va suferi același lucru, indienii peruvieni modelau statuete din untură amestecată cu grăunțe imitând viitoare victimă și le ardeau în drum, la batakii din Sumatra când o femeie își dorea un copil ea sculpta în lemn o imagine de copil și o purta în poală până ce dorința i se îndeplinea. Pe principiul lui ,, a-te-face-să-crezi,, Diodorus ne spune că în clipa când Zeus a convins-o pe geloasa sa soție Hera să-l adopte pe Hercule, zeița s-a culcat în pat și strângându-l la piept pe voinicul erou l-a împins pe sub veșmintele ei, lăsându-l să cadă la pământ și imitând o naștere reală,, (Frazer 1980:37) – procedeu practicat pentru adopție mai de toate popoarele arhaice. În clanurile totemice ritualurile de înmulțire a respectivului totem ce asigura hrana tribului erau prezente sub forma unui spectacol complex: la populația warramunga căpetenia totemului cacadu purta o efigie a păsării și dansând îi imita țipătul stident, la populația arunta înmulțirea totemului larvei witchetty era asigurată prin ceremonia care consta într-o pantomimă reprezentând insecta ieșind din crisalidă și se construiește din ramuri o imitație a învelișului ei unde bărbații șed și cântă despre insectă în diferitele ei stadii. Când un vânător cambodgian nu a prins nimic în capcane, interpretează el însuși rolul vânatului dzbrăcându-se în pielea goală, îndreptându-se în tihnă spre capcană ca și când n-ar zări-o, se lasă să cadă în ea și strigă :,,Hei! Ce-i asta? Mi-e teamă că am fost prins.,, Astfel de reprezentări teatrale mai joacă și astăzi vânătorii împătimiți pentru atragerea magică a vânatului.
Acestea sunt doar o infimă parte din ritualurile prezentate de Frazer, dar sunt grăitoare exemple pentru ceea ce avem noi de demonstrat. Observăm că fiecare ritual cuprinde câte un element care face parte din sfera artistică. Astfel desenul, sculptura, dansul, pantonima, interpretarea dramatică sunt manifestări magice devenite în timp manifestări artistice, păstrându-și însă, câte o fărâmă din înțelesurile primordiale. Imitația are și ea un rol important în dezvoltarea esteticii, a artei, fiind un principiu (mimesis la Aristotel) pe lângă acel ,, a -te-face-să-crezi,, care încă mai stă ca fundament rezistent pentru universul artistic. Iluziile, distorsionările de sensuri, imaginile răsturnate ale unor evenimente și-au transformat scopul originar – utilitar (în ritualurile magice arhaice) pentru un scop mai nobil și anume cel estetic. În plan istoric, primele manifestări artistice datate în paleoliticul superior nu aveau nimic de-a-face cu estetica, ci dețineau preponderent o funcție exclusiv magică. Omul paleolitic se simțea într-un raport direct și permanent cu natura , pe care o vedea animată, căreea îi atribuia un suflet, lumea prezentându-i-se ca o unitate, omul considera că între el și regnul animal există o analogie de esență, dacă nu chiar o unitate funciară, de aceea în paleolitic arta era una de reproducere realistă, concretă, direct legată de experiența practică, pentru a deveni în neolitic, când au apărut ideile de suflet, irealitate, de viață de dincolo, de strămoși și spirite, o artă conceptuală, stilizată și abstractă. În reprezentările picturale (executate pe pereții grotelor și mai ales în părțile greu accesibile, parcă anume rezervate acestui scop) figurile animale și umane aveau o semnificație și o funcție magică, la fel și statuetele de argilă sau os, cât și urmele de mâini, contururile de palme deschise, traducând ideea de posedare – act prin analogie magică în unele ritualuri de inițiere. Gândirea magică a omului acorda imaginilor efectul realității iar uciderea și distrugerea lor însemna chiar uciderea victimei (credință care se mai întâlnește și astăzi la vrăjitoarele voodoo în America de Sud). Bine înțeles, că frumusețea și finețea picturilor rupestre întâlnite în grote ca Altamira, Lascaux, Font-de-Gaume, Combarelles, Trois-Freres și altele nu ne permit să spunem că acei oameni erau cu totul lipsIți de impuls artistic, magia doar folosindu-se de artă pentru a se manifesta. Artiștii epocii preistorice, fără îndoială că au fost oameni deosebiți de respectați de comunitățile lor atât pentru că operele lor erau legate de credințele lor religioase dar și pentru iscusința activității lor prin care procurau celorlalți satisfacții estetice. Ei știau să deseneze și porțiuni separate din corpul animalelor ca adevărate studii anatomice dar și opere finite care impresionau atât sub raport estetic cât și sub planul gândirii magico-religioase. Acum, în perioada aceasta putem spune, au fost stabilite și unele principii fundamentale ale artei de mai târziu: principiul realismului senzorial,vizual (pentru ca actul magic să funcționeze era necesară o asemănare perfectă între desen și obiectul lui), apoi intervenția simbolului, ca formă sau imagine ce traduce unele însușiri și forțe invizibile ale naturii (fecunditatea exprimată vizual prin statuetă de femeie gravidă). Apariția simbolului a atras după sine și nevoia de a simplifica și generaliza, de a crea tipuri prin abstractizare și astfel realismul senzorial devine realism conceptual, mai mult decât atât, prin apariția ornamenticii, prin repetiția liniilor și figurilor geometrice stilizate se manifestă dorința de ordine și chiar primele principiile ale simetriei și ale paralelismului în decorațiuni. Chiar dacă aceste prime realizări artistice sunt foarte rudimentare se întrevede, totuși, modalitatea în care arta a intrat în posesia unor elemente definitive.
După cum aflăm din lucrarea lui Ovidiu Drimba ,,Istoria culturii și civilizației,, dacă în paleolitic domina pictura rupestră ca element grăitor pentru manifestările magico-religioase, mai târziu, în neolitic, au apărut construcțiile megalitice, cimitirele și statuetele-idoli ca obiecte pentru cultele magice. Actele rituale se transformă astfel încât, dacă până în mileniul VI î. Ch., făceau parte din viața privată a fiecăruia, ele se extind și devin comunitare – sunt ridicate construcții cu caracter sacral, adevărate temple grupate două sau mai multe la un loc. Aici se oficiau ceremoni și sacrificii umane sau animale. Sacrificiiile se făceau adesea la fundația unor locuințe sau construcții noi și apoi victimele se îngropau sub ele ca un simbol de rezistență și prosperiate a celor ce trăiau acolo. Aceste ritualuri sunt atestate și la noi în țară, la Traian, Trușești sau Hăbășești, unde la temelia locuințelor neolitice fuseseră sacrificate animale și puse vase de lut (Drimba 1998:52). Iată o rădăcină putem spune, a mitului Meșterului Manole, ale cărui imagini apar și în multe basme populare. În timp s-a renunțat la sacrificii și s-a pus pe acoperișul caselor doar imaginea animalului sacrificat, lucru pe care îl putem observa și astăzi pe casele din Ardeal. Cele mai grăitoare locuri pentru explicarea ritualurilor sunt cimitirele, în multe morminte găsindu-se statuete, mai multe figurine, umane sau animale, care aveau o funcție magică de amulete întrucât omul era încredințat că forța supra naturală se întrupa în animal, drept pentru care încerca să-i atragă bunăvoința modelând și purtându-i forma în jurul gâtului, a abdomenului sau a membrelor.
Sacrificiile se făceau în cadrul unor practici ritualice care aveau și alte manifestări cultice adiacente:ceremonialuri, vrăji, dansuri sau doar simple gesturi ritualice, imitarea unor deprinderi sau mișcări ale animalelor, se foloseau instrumente muzicale rudimentare cum ar fi fluierele și tobele, se cânta și se intonau cadențat formulele magice – ceea ce a dus la rugăciunea de mai târziu; se credea în puterea spirituală a obiectelor – animismul, în puterea magică de protecție și hrană oferite de un animal – totemismul sau în însușirea unor obiecte (în special pietre prețioase, scalpuri ale dușmanilor, uneori cu tot cu cap, oase sculptate sau doar colți de animale) de a proteja individul sau comunitatea în luptele pentru supraiețuire – fetișismul. Importante erau, deasemenea, riturile legate de ideea de fertilitate și magia fecundității din cauza formei de viață preponderent agrară. Cele mai multe statuete descoperite reprezintă femei stilizate, cu unele detalii anatomice bine conturate sau chiar exagerate evidențiind funcția lor de mamă cu rol bine determinat în cultele de fertilitate. Aici putem aminti sculpturile ,,Venus din Malta,, sau ,,Zeița de la Vidra,, care prezintă semne de steatopigie și adipozitate, iar ultima are drept caracteristică definitorie stilizarea în forme tronconice a capului sau picioarelor ceea ce ne duce cu gândul la faptul că important era doar pântecul care procrea și sânul care alăpta. Sculptura era realizată în materiale ca piatră, fildeș, os sau argilă, iar reprezentative pentru neolitic sunt statuile-menhiri care se asortează și cu principala formă de arhitectură și anume cea megalitică. Aceste sculpturi adesea stilizate la maxim aveau același rol magic însă, nu erau lipsite nici ele de artisticitate și simț estetic. Pictura este prezentă, în special cea ornamental-geometrică de pe vase monocromă sau bicoloră, iar cea ritualcă de pe pereții grotelor se realizează fără contururi grafice dar cu ample compoziții figurative unde apare și omul însă, nu singur ci în grup sau chiar în scene de viață. Compoziția este elegantă și armonioasă, uneori nici cele mai mici detalii nu sunt uitate, iar simțul proporțiilor și echilibrul estetic se fac remarcate imediat, deși toate aveau o funcție magică și făceau parte din ceremonialul unui cult, este evident faptul că cel care realiza urmărea și efectul plăcerii estetice. În perioada aceasta se întâmplă acea mutație în conștiința omului, care își dă seama de superioritatea sa în fața celorlalte specii, mutație care are loc și în inspirația sa artistică. Adevărul e că arta neolitică a funcționat ca un câmp roditor în care toată cultura umanității și-a înfipt rădăcinile și s-a hrănit îndelung. Ea este o artă de observație a mișcării omului, vivacității, a activității grupului, o artă de realism vizual dar și de realism logic; ea știe să renunțe la asemănarea exterioară în beneficiul ideii abstracte pentru a obține efecte bazate pe sugestivitatea senzație frapante. (Drimba 1998,I:26-72)
MAGICUL ÎN LITERATURĂ
După cum am observat, istoric vorbind, ritul magic chiar dacă nu a stat ca născător al simțului estetic, el existând a prioric în conștiința omenească, el totuși a avut un rol important în dezvoltarea sa. Literatura este o ramură artistică ce a avut numai de câștigat de la magie și de la univesalitatea formelor ei. Traian Herseni în lucrarea ,,Literatură și civilizație,, trage câteva paralele între temele literare și cele magice. El începe prin a distinge între o emisferă reală a tehnicii lingvistice și o emisferă simbolică. Cea reală servește pentru scopuri palpabile de comunicare, iar cea simbolică pentru deschiderea posibilității de situare într-o lume conceptuală, pur imaginară, acestei emisfere îi aparține și magia care are eficiență numai asupra zonei imaginației a conștiinței. În universul simbolic se ajunge ,,la un exces de semnificante,, care nu au decât ,,semnificate,, imaginare la situația în care ,,forma depășește conținutul, înțelesurile sunt mai bogate decât realitatea constituindu-se astfel o lume foarte încărcată de simboluri,,(Herseni 1976:114). Acest univers este asemeni celui literar care abundă de ficțiune, de simboluri care se simbolizează în primul rând pe ele însele. Claude Levi-Strauss spune că există o condiție intelectuală a omului, care constă în faptul că universul nu semnifică niciodată destul și că gândirea dispune totdeauna de prea multe semnificații pentru cantitatea de obiecte cărora le poate atribui. Dezbinat între aceste două sisteme de referință, ale semnificantului și semnificatului, omul cere gândirii magice să-i furnizeze un nou sistem de referință în cadrul căruia să se poată integra date care până atunci au fost contradictorii (Levi-Strauss ,,Antropologie structurală,,:202-203). Limbajul magic cuprinde pe lângă cuvinte și gesturi, sunete articulate, operații, dar graiul datorită capacității sale de expresie a stărilor iraționale în forme mai limpezi, ocupă un loc privilegiat. Traian Herseni formulează câteva idei reprezentative asupra fenomenului literar din practicile magice: el spune că fiecare text magic este și unul literar chiar dacă cele două aspecte sunt nediferențiate și că elementul literar contribuie prin verbalizarea ritului magic, deci în transpunerea lui pe plan mental. Esența acestor elemente verbal-literare ale magiei, constă în posibilitatea de participare a celorlalți prin ascultare, imaginație și trăire interioară. ,,Magia mistico-religioasă și-a încheiat înflorirea ei istorică, dar magia cuvântului s-a păstrat și are un rol primordial, de natură structurală, mai ales în literară,,(Herseni 1976:119). Th.W.Danzel împarte ființele umane în două tipuri fundamentale: unul artistic – omul de imaginație și unul reflexiv – reprezentat de analizatorul critic de cunoștințe obiective. Magicienii și artiștii fac parte din primul tip bazându-se pe imaginar și pe interpretare. Dar Tudor Vianu spune că, chiar dacă literatura a apărut încă din cele mai vechi timpuri ea nu a fost o literatură în sensul unanim acceptat, pentru că ea era lipsită de ceea ce în zilele noastre se numește autonomie, de aceea Traian Herseni categorizează toate formulele magice ,,incantații și decantații,, ca făcând parte dintr-o preliteratură. Același lucru se petrece și în cazul teatrului care deși avea un rol practic prin imitarea și exersarea unor gesturi necesare în activitatea tribului are și o frumusețe dramatică în sine care place și dincolo de semnificația sa utilitară. Danzel spune că sensul originar al acestor obiceiuri este că omul având nevoie să-și reprezinte scopul prin semne și imagini, își găsește în ele forță și curaj prin influența lor asupra stării sufletești. Elementele magice ale primelor timpuri s-au păstrat sub forme secularizate, însă complet desacralizate până azi în forma poeziei și dramei din literatura cultă. În greaca veche cuvântul poeio însemna ,,a face,, iar în limba română cuvântul acesta are cele mai vechi semnificații magice:,, a face farmece sau vrăji cuiva, a face inimă rea,, sau ,,făcătură, făcut, a desface,,. Dacă primele au caracter vătămător desfacerea apare ca o contramagie și are o acțiune reparatoare. Acești termeni conțin ideea clasică a luptei dintre bine și rău, idee de bază în literatură și celelalte manifestări ale spiritului. Aceleași semnificații le au și cuvintele ,,a lega și a dezlega,, preluate și de religie (dezlegările la post ), din a căror familie de cuvinte face parte și substantivul legământ, numai că acesta are un aspect de angajare și dezangajare într-o lume considerată de cei implicați sacră, pe când a face indică un dinamism, o acțiune și reacțiune în sfera magică. Astfel, se trasează o analogie prin cuvinte cu faptele reale folosind procedee subtile de idealizare, proprii și literaturii. Traian Herseni spune că ,,legăturile simbolice sunt mai grave, mai puternice și mai semnificative( valoric semnificative) decât cele materiale.,,(Herseni 1976:125). De asemenea termenii de a cânta și de a descânta au aceleași origini în fenomenul magic dar și legături cu poezia, muzica pentru că în limba română cântecul este poezie intonată, cântată, iar termenul de a încânta și-a pierdut sensul dintâi păstrând din efectul magic pozitiv inducerea de bucurie și plăcere. Literatura conservă această proprietate de încântare și influențare simbolică a receptorului. Din însuiI cuvântul magie limba română și-a derivat o bogată familie semantică: ,,a amăgi, amăgire, amăgitor,, dar și opusul a ,,dezamăgi,, însă această opoziție nu are aceeași natură cum este cea dintre ,,a face și desface,, ci, atât amăgirea cât și dezamăgirea au un rol negativ creând stări psihice de dezechilibru. De asemenea, termenii ,,a fermeca și farmec,, proveniți din latinescul pharmacum și-a extins înțelesul originar de la magia farmaceutică a plantelor la sensul de astăzi de încântare prin frumos, căci poezia poate încânta și fermeca în același timp.
Bronislaw Malinowski în lucrarea ,,Coral Gardens and their Magic,, din 1935, expune o interesantă teorie a cuvântului magic:,,funcția principală a limbajului nu este să exprime gândirea, nici să dubleze procesele mentale, ci mai degrabă să joace o parte activă, pragmatică în comportamentul uman. În felul acesta în funcția lui primordială, limbajul este una din forțele culturale de căpetenie și un adjunct al activităților corporale (Malinowski 1935:7). Malinowski subliniază faptul că pragmatismul aparține deopotrivă graiului de toate zilele, dar și manifestărilor verbale din etapele arhaice ale umanității cum sunt narațiunile, formulele magice sau maximele juridice și morale. Aceste narațiuni prezintă un început al genului epic, un strămoș al literaturii de astăzi. Traian Herseni susține că primele forme de poezie majoră sunt reprezentate de formulele magice în ansamblurile lor rituale, de esență dramatică, ,,ceea ce înseamnă că poezia și magia sunt congenitale,, (Herseni 1976:136). Dacă magia a decăzut la un anumit moment poezia și-a continuat evoluția devenind literatură. Această ,,congenitalitate și coexistență primară a poeziei cu magia, nu au rămas, însă, fără urme, cele două activități s-au contaminat reciproc, iar la despărțire poezia a luat cu ea și a dezvoltat mai departe numeroase aspecte magice sau cel puțin de origine magică,,(Herseni 1976:137). Figurile de stil prezente în literatură, care nu sunt altceva decât folosirea cuvintelor cu alt înțeles decât cel propriu, au aceeași natură cu practicile magice în care, chiar dacă suportul material rămâne același senmificațiile i se schimbă după cum cere ritualul. Metafora, ca figură de stil în literatură, reprezintă o comparație nedezvoltată ci numai sugerată din care lipsește termenul comparat (Dicționar de terminologie poetică) Herseni crede că metafora ține de mecanismele originare ale transfigurării, ale proceselor de simbolizare din riturile magice în care obiectele își împrumutau în cadrul ceremonial semnificațiile, deci este vorba despre magia homeopatică teoretizată de Frazer bazată pe credința că similarul provoacă similarul. Metonimia și sinecdoca sunt figuri de stil prin care se înlocuiește un termen cu altul pe baza raporturilor cauză-efect prezente și în magia contagioasă ca mijloc de acțiune între elementele care continuă să se influențeze după ce contactul fizic a luat sfârșit. Această metodă este folosită în literatură prin redarea ideii unui lucru doar menționându-i cauza, sau doar efectul, nedistingând clar particularul de general și întregul de parte. Hiperbola prin care se exagerează trăsăturile unei ființe sau obiecte este un procedeu foarte utilizat în tehnica magică pentru a da dimensiuni monstruoase unor lucruri care trebuie să impresioneze ,,muritorul de rând,, sau dimpotrivă, se încearcă o metodă de protecție față de spiritele rele numindu-le cu diminutive sau eufemisme cum ar fi ,,ielele, zânele, fumoasele,, Litota este o figură de stil cu un adânc sens magic, acela de a exprima o idee prin negarea contrariului ei, așa cum se face și astăzi pentru a nu atrage invidia celor care deoache. Antonomaza ca varietate a metaforei este la origine un procedeu bine cunoscut de individualizare și personificare ale unor forțe sau principii prin numirea lor și invocarea acestor nume în ritualuri; astfel au rămas în vocabular cuvinte precum ,,satanic,, sau ,,veneră,,. Toate aceste figuri de stil se îmbină armonios în alegorii complexe întocmai cum elementele magice corespunzătoare lor se îmbină în ceremonialul vrăjitoresc. Prin alegorie poetul încearcă să sugereze un lucru cu ajutorul unei serii de procedee stilistice, utilizând faptele pentru a explica noțiuni abstracte. Alegoria apare pentru prima oară în ritualurile și procesiunile cu măști care stau, fără îndoială la baza teatrului pentru că aceste fenomene magico-religioase se prezentau sub forma unor spectacole în care fiecare rol avea o însemnătate și se cerea a fi interpretat dramatic. Traian Herseni susține că ,,poezia a găsit aceste procedee deja închegate și n-a făcut decât să le preia și, bineînțeles să le ducă mai departe, după nevoile ei proprii, adică preponderent estetice,, (Herseni1976:138-144)
POVESTE, LEGENDĂ ȘI MIT
Arnold Van Gennep în cartea ,,Formarea legendelor,, surpinde altă ipostază a intervenției magicului în fondul literar universal. El distinge două clase de povestiri: cele care au o valoare pur estetică (de divertisment) și cele care au o valoare pur utilitară(în cadrul ritualurilor magico-religioase). Povestirile se clasifică de asemenea și după temele, credințele și calitatea personajelor. Astfel, în societățile totemice predomină fabula în care personajele animale sunt dotate cu însușiri omenești, iar în celelalte societăți rolurile sunt jucate de eroi civilizatori sau chiar divinități, luând naștere ceea ce noi numim poveste, legendă sau mit.Dacă povestea e o narațiune în care locul nu e delimitat iar personajele nu sunt individualizate, în legendă locul e indicat cu precizie, iar personajele sunt indivizi determinați cu însușiri eroice, faptele lor având un fundament ce pare a fi istoric. Mitul are caracterul cel mai sacru și uneori nu se ,,recită,, decât în ceremonii speciale și numai de către inițiați, fiind de cele mai multe ori o legendă localizată în regiuni și timpuri situate în afara atingerii umane, personajele fiind divine. ,,Recitarea,, lui este adesea însoțită și de o dramatizare, un fel de retrăire a aventurilor cosmogonice ale divinităților respective, în vederea înnoirii timpului, reîntoarcerii la origini și purificării spirituale. Van Gennep consideră că izvorul tuturor formelor literare se află în ceea ce numea el canto-fabulă ,,o proză recitată și versuri cântate, însoțită de dansuri și pantomime sacre,,(Van Gennep1997:149) cu evidente utilizări magico religioase. În aceste canto-fabule magice autorul vede însuși nucleul de unde au rezultat simultan, prin diferențiere, poemul religios și dramatic, cântul epic (balada) epopeea și corul care acompaniază recitatorul reluând refrenul, repetând o formulă, răspunzând unor întrebări. Temele acestora au fost găsite în numeroase regiuni ale pământului și aceasta se explică prin teoria difuziunii: în mii de ani grupuri și societăți puternice au fost distruse sau dezmembrate, triburi de rase, limbă sau civilizații diverse s-au alăturat și combinat împrumutându-și temele și motivele din mitologiile proprii. De exemplu, motivul faustic, tema pactului cu diavolul și a vrăjitorului datează, prin formele lor de început dintr-o epocă îndepărtată probabil anterioară celei creștine. Nu există vrăjitor sau șaman care să nu încheie, fie în timpul inițierii, fie chiar în momentul când își începe incantațiile, un pact cu una din puterile supranturale, pact al cărui preț este un comportament isteric și o soartă deosebită în lumea de dincolo. De la protectorii supranaturali magicienii obțin cunoștințele și puterile lor speciale în ,,schimbul sufletului,,.Motivul literar al personajului care deja bine înzestrat dar dornic de o putere și mai mare, are rădăcini adânci, datând din primele epoci intelectuale ale umanității. În acest motiv au căutat Calderon, Goethe și alții o idee pe care au singularizat-o, complicând psihologia eroilor în conformitate cu propria lor trăire.
VISUL
E.B.Tylor a insistat îndelung asupra importanței visului în formarea credințelor și a temelor magico-religioase. În această stare onirică s-au creat și multe din scenariile unor ceremonii de inițiere magică la triburile arhaice. Starea de vis, transă, cea de halucinație, într-un cuvânt cea extatică stă și la baza literaturii, mai ales în romantism. Dumitru Țepeneag spune în prefața lucrării lui Albert Beguin ,,Sufletul romantic și visul,, că ,,adevărata justificare a visului este poezia,,. Visul în concepția romantică, dar și în aceea a psihanalizei lui Jung (legătura dintre vis și mit ), ne dezvăluie analogia universală a elementelor, corespondențele dintre lucruri. Limbajul visului este altul decât cel obișnuit pentru noi contemporanii secolului XX dar nu a fost întotdeauna așa, pentru că el era inteligibil pentru omul primitiv. Astăzi din vechiul limbaj universal nu au rămas decât frânturi sesizabile în vis- așa numitele arhetipuri universale ale lui Jung- și în poezie, taina lor pierzându-se sau rămânând împietrită în mituri. Pentru a restabili și a înțelege această conexiune universală, singura cale de re-creare a limbajului visului este calea poeziei. Schlegel și Novalis susțineau că trebuie să se afle din nou legătura dintre realitate și cuvinte, căci poezia cum va spune mai târziu Mallarme, se face cu cuvinte nu cu idei. Cuvintele încă nu și-au pierdut semnificația și forța de la origini și tocmai pentru a le reda această forță magică, romanticii au recurs la vis. Jean Paul, reprezentant de marcă al romantismului a formulat o estetică onirică spunând că ,,visul e o poezie involuntară. Adevăratul poet, când scrie, nu e decât auditorul nu și stăpânul personajelor sale; ca și în vis el le privește acționând, cu totul vii și le ascultă…,, Această idee este începutul teoriei inspirației care va fi la modă în a doua generație de romantici , e linia estetică ce duce până la dicteul automat al suprarealiștilor. Novalis spune că ,,o povestire e de fapt asemenea unui vis- fără coerență, întâmplări și lucruri minunate adunate împreună (…) povestirea devine o povestire superioară numai când, fără a-și pierde ce o caracteriza, primește o rațiune (coerență, semnificație),, (Beguin 1998). Pentru romantici, poezia nu se poate mărgini la o funcție estetică, poetul încearcă să scape din timp, din lumea aparențelor, pentru a atinge în sfârșit absolutul și realitatea ființei. ,,Ambianța poeziei romantice e să ajungă prin actul creației, la acea contemplare pură și inefabilă spre care se îndreaptă și misticul,,(Beguin 1998).
Uneori, în lucrările unui creator, inspirația se întâlnește cu o cunoaștere din interior a magicului, caz în care opera poate căpăta ea însăși virtuți inițiatice. Vasile Voiculescu este unul dintre acești creatori în spațiul românesc care a dat literaturii noastre câteva dintre cele mai importante povestiri cu substrat magic. Recursul lui la o realitate arhetipală, transistorică, depășind orizontul de înțelegere a omului de rând este un act de repunere în ființă a unor valori fundamentale ale relației om -natură-divinitate. Ideea magică, așa cum se prezintă la Voiculescu, nu are nimic de a face cu superstiția gratuită, nici cu fabulosul ci este ,,o concentrare în duh,, de care însuși autorul pomenește, acea disponibilitate de a recepta și valoriza mesaje inaccesibile omului specific civilizației obiectelor. Talentul lui Voiculescu așează însă, orizontul magic în straturi de percepție bivalentă, înclinând balanța când spre mister irevelabil, când spre explicația firească a fenomenelor.
MELOS ȘI MAGIE
Nu numai literatura dar și celelalte arte au fost influențate de gândirea magică. Muzica era încă de la începuturi un mijloc pe cât de eficient tot atât de plăcut pentru îmblânzirea spiritelor și însoțea întotdeauna formulele magice. Nietzsche vorbește despre importanța muzicii ritualice în ,,Știința voioasă,, oamenii erau încredințați că prin tic-tacul ritmic, prin sunetul tobelor sau al buciumelor se pot face auziți la depărtări dincolo de lumea aceasta. Ritmul era un fel de constrângere, de obligare a duhurilor, muzica era un aspect al vrăjii care prinde orice element la auzul ei, generând o dorință de alăturare, de comuniune în cor. Nu degeaba muzica, la pitagoreici, apărea ca o doctrină filosofică și i se acorda puterea de a descărca pasiunile sau a purifica sufletul.,, Când adevărata tensiune și armonie a sufletului erau pierdute, trebuia să dansezi în ritmul cântărețului – așa suna rețeta unei metode de vindecare. (Nietzsche1994:94) Cuvântul melos însemna efectul procesului de îmblânzire și astfel orice melodie are acest efect nu numai cântecul de cult ci și cântecul laic al celor mai vechi timpuri, exercita o putere magică în orice acțiune umană, fiind implicit legată de ajutorul spiritelor. Nietzsche spune că ,,se naște o întrebare: pentru vechea specie umană a existat oare ceva mai folositor decât ritmul? Cu el se putea face totul: accelerarea magică a unei munci, forțarea unui zeu să apară, să fie aproape, să asculte, croirea viitorului după propria voință, descărcarea sufletului de un preaplin oarecare, și nu numai a sufletului propriu ci și al celui mai rău demon – fără vers nu erai nimic, prin vers deveneai aproape zeu.,,(Nietzsche1994:95)
MOTIVE MAGICE ÎN ORNAMENTICĂ
Motivele ornamentale, și să vorbim mai ales de cele din ornamentica românească, sunt și ele reminiscențe din străvechi simboluri magice. Rozeta, de exemplu, unul dintre cele mai răspândite motive complexe are la bază un simbol solar universal uzitat (cultul soarelui fiind o constantă în comunitățile umane), interferându- se cu motivul crucii înscrise în cerc care e tot un simbol solar sugerând drumul astrului pe boltă în raport cu cele patru puncte cardinale sau anotimpuri dar și-a schimbat total semnificația odată cu adoptarea lui de către creștinism. Chiar și aici și-a păstrat un sens arhaic, acela de axis mundi pentru brațul vertical și cuprinderea lumii de divinitate pentru cel orizontal. Roata apare ca aspirație spre împlinire și perfecțiune, așa cum i s-a arătat omului prin intermediul unor elemente din natură, de la corola unei flori la imaginea orizontului și de la cercurile făcute în apă de pietre, la trunchiul copacilor. Poate de aceea roata sau cercul, desenate pe pământ, au fost asimilate de magie ca locuri sacre ce protejau, însoțite de anumite substanțe(cum ar fi sarea) și formule, de vrăjile și duhurile rele. Motivul cercului mandalic este și unul dintre cele mai importante simboluri arhetipale, evidențiate de către Jung, prin intermediul cărora conținuturile inconștiente invadează conștiința în starea de vis, mai cu seamă la omul contemporan. În ornamentica românească, soarele antropomorfic și rozeta sunt prezente constant, în interferențe specifice matricei stilistice românești fiind reflecția unei solidarități afective cu cosmosul, cu tainele naturii și ale vieții. Pomul vieții, în măsura în care e transpus cu conștiința semnificației sale într-o structură ornamentală, se confundă cu bradul, arbore cu vechi rădăcini în mitologia traco-getică și romană, ca simbol al transcendenței și perenității vieții. Funia răsucită este cu siguranță un motiv de veche autenticitate, nelipsită fiind de pe porțile maramureșene și nu numai, sugerând o structură care simbolizează infinitul, speranța, aspirația cosmică, legătura omului cu spațiul și timpul. Să nu uităm că funia era un obiect ritualic care nu lipsea din nici o ceremonie, rețetă sau inventar magic, deoarece ea era lucrul prin care se producea legământul. Dintre alte motive ornamentale, mai rar utilizate, am putea aminti șarpele, palma, pasărea, capul de cal, figura antropomorfă a păzitorului și încă altele care, de asemenea, ar putea da naștere la extinse comentarii. De pildă, problema dacă șarpele e o reminiscență a unei interpretări gnostice a simbolului păcatului originar (cu dublă conotație: spirituală și malefică), sau întruchiparea mitului despre șarpele casei (deci tot un simbol gardian); sau dacă palma e o reverberație a picturilor rupestre, un însemn al rugăciunii, sau al suveranității, ca în heraldica medievală – ca să nu mai vorbim despre bogatele conotații mitico-magice ale imaginii calului sau de sensurile transcendentale ale păsării suflet.
CONCLUZIE
Am expus numeroase teorii despre magie, despre ea ca fenomen singular studiat în antropologie, sau în relație cu celelalte fenomene, religioase, științifice și estetice. Însă observația care se poate face la prima vedere și cu ajutorul bunului simț, este că magia ,,se înțelege,, și se regăsește cel mai bine în estetic.
Arta este cea mai mare câștigătoare în acest sens, preluând atât motivele, temele cât și metodele magice cele mai frumoase și pitorești. Ea le modelează, le singularizează prin intermediul artistului care își lasă amprenta pe ele, și le redă lumii într-o formă cultă, mult mai ușor de înțeles și de asimilat de receptorii profani.
Chiar dacă nu am avut loc și timp să enumerăm toate influențele și ,,ramurile,, artei inspirate din gândirea magică, putem fi siguri că ele sunt foarte multe, și mai multe decât s-au descoperit până acum.
Adevărul este că omul a fost întotdeauna tentat și chiar inspirat de mister și de neînțelesul din jurul lui, lucru pentru care magicul (ce poate fi mai misterios decât, spre exemplu, taina magică a argintului viu sau a farmecului dat prin foc?) este prezent ca o constantă umană în toate timpurile și locurile. Nu te poți numi artist dacă nu resimți în tine filonul magic al secolelor de inițiați, srăbătându-ți sufletul ca o cometă pe cerul inspirației, și nu poți crea fără harul celest care vine de dincolo de lumea vizibilă, tocmai de la muzele vrăjitoare.
Un alt adevăr, mai puțin plăcut, este că omul sfârșitului de mileniu doi, a uitat fiorul veritabilei trăiri magice. Pentru el magicianul a devenit prestidigitatorul care, prin trucuri bine gândite și supertehnicizate fără urmă de trăire magică, reușește să-l distreze într-o sâmbătă seara la spectacol. Vrăjitoarele și ghicitoarele au linii telefonice proprii prin care acordă ședințe usturătoare pentru buzunarul credulilor . În ceea ce privește imaginile ființelor cu puteri magice cum ar fi zânele, balaurii, vrăjitoarele, vampirii sau vârcolacii, rămân împietrite în poveștile nemuritoare citite de fetițele romantice sau numai în filmele de groază (ce deformează deranjant realitatea unanim acceptată) sau doar ca simple simboluri arhetipale ale sinelui sau a nu știu cărei deviații psihice, în ședințele de psihoterapie unde oamenii stresați și angoasați de ritmul înfricoșător al vieții, vin să-și povestească visele și fantasmele.
În comparație cu omul contemporan, pentru cel al societății tradiționale, interferența planurilor invizibile era curentă, nu mira pe nimeni, era perceptibilă prin anumite organe psihice și spirituale ce lucrau la toți oamenii, astfel încât magia era privită drept ,,specie interioritas,,. Omul arhaic regenta planul de existență și orice gest, orice gând al lui, orice impuls volițional se transmiteau instantaneu întregului țesut, așa cum mișcările păianjenului fac să tremure întreaga pânză. Soidaritatea întregii ambianțe cu regentul, lipsa aproape totală și în natură și în om de pietrificări, de înțepeniri, îl sensibiliza într-atât, încât cel mai tainic proces mental al omului se obiectiva (în sfera basmului personajele existau în realitate chiar prin această obiectivare).
Omul postmodern a pierdut simțul magicului, acel organ pshic și spiritual i s-a atrofiat încetul cu încetul, refuzând să mai trăiască în două lumi deodată, cuibărindu-se în realismul și pragmatismul care nu impune individului decât trăirea obiectivă, confortabilă ,,eliberată,, de prezența fabulosului și a elementului magic. Ești bolnav? De ce să bei apă neîncepută, pe care oricum nu o găsești, când poți lua aspirine și antibiotice ? E secetă, e arșiță ? La ce bun să umblăm în mijlocul orașului cu ,,paparude,, ? Poate doar de dragul estetic al spectacolului, însă e mai ușor să dăm drumul instalației de aer condiționat și celei de irigat în grădină!
Omul postmodern trece printr-o fază cumpită de negare a laturii sale transcendentale, el preferă să trăiască într-o lume ,,aici și acum,, , să mai meargă din când în când la biserică sau la un teatru și să nu se întrebe niciodată conștient: ce mai este în viața mea fermecat, magic, vrăjit ? Însă el a uitat că de aceste lucruri nu poate scăpa, ele încă mai există acolo, undeva, refulate în abisurile spiritului, ieșind la iveală doar în momentul în care regina-iubire, cea care deține puterea de a roti sori și stele, îl copleșește, îl învăluie în aburi de vrajă; ieșind la iveală doar când rămâne extaziat în fața unei opere de artă, fermecat de simfonii în versuri, în culori sau note muzicale.
Magicul este esența artei, puterea sa de seducție, este poțiunea miraculoasă pe care omul o soarbe cu plăcere mereu reînnoită, lăsându-se prins în mrejele electrizante, impregnate de fabulos ale acestuia!
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: . Dimensiunea Estetica a Magiei (ID: 108442)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.