Dimensiunea Economica a Educatiei

Capitolul 2. Dimensiunea economică a educației

Conform anumitor opinii, economia, abordarea economică este acuzată de imperialism intelectual întrucât demersul economistului este din ce în ce mai mult utilizat de cercetători pentru a analiza fenomene și comportamente situate în afara acestui domeniu: educația, birocrația, politica, istoria. Faptul că abordarea economică în explicarea comportamentului uman este extrem de fertilă este dovedit de performanțele în cercetare ale laureatului Nobel pentru economie Gary S. Becker care, după o laborioasă activitate afirma: „….am ajuns la concluzia că abordarea economică este atotcuprinzătoare, aplicabilă la întregul comportament uman, fie el un comportament ce implică prețuri în termeni monetari sau prețuri umbră atribuite, decizii repetate sau rare, decizii importante sau minore, scopuri emoționale sau mecanice, persoane bogate sau sărace, bărbați sau femei, persoane inteligente sau ignorante, pacienți sau doctori, oameni de afaceri sau politicieni, profesori sau studenți”.

Construirea unei abordări economice, încearcă să ofere un cadru cuprinzător pentru înțelegerea completă a comportamentului uman. Integrarea educației într-un model de abordare economică reprezintă deja o tradiție pentru economist. Luând în considerare caracterul empiric al studiilor destinate educației, majoritatea acestora folosesc date selecționate pe baza evoluțiilor din lumea reală, astfel încât efectele observate ale educației trebuie să reflecte comportamentul indivizilor educați. Toate teoriile științifice au la bază, implicit sau explicit, concepții despre comportamentul uman. Aceste interpretări s-au constituit pe baza extinderii ipotezei comportamentale denumite teoria alegerii raționale în majoritatea științelor sociale. Urmarea logică a definirii economiei ca știință a acțiunii raționale este că în orice spațiu social în care există acțiune rațională poate fi folosită metoda și teoria economică.

2.1. Teorii și modele privind legătura dintre educație și dezvoltarea economică

Dezvoltarea economică reprezintă o formă de manifestare a dinamicii macroeconomice care presupune atât în economie, cât și în educație și cercetare, în mecanismele și structurile organizaționale ale economiei, un ansamblu de transformări calitative, cantitative și structurale. Pentru că instituția de învățământ are ca principala funcție recrutarea și repartizarea individului sau a grupului de indivizi spre diferite poziții economice în interiorul structurii sociale, educația a devenit o variabilă cu profunde influențe în progresul societății umane, facilitând dar și împiedicând dezvoltarea economică. Orice ființă umană se naște și se dezvoltă în cadrul unei societăți, de aceea educația este esențială. Un efort coerent de analiză a educației în relațiile sale cu dezvoltarea economică și socială s-a conturat însă, relativ târziu, numai după cel de-al doilea război mondial, fiind determinat de marile transformări economice și politice de după război, de creșterea masivă a cererii sociale de educație, de reapariția pe prim planul preocupărilor a noțiunii de drept la educație, ca unul dintre drepturile fundamentale ale omului. Pe acest fond s-au intensificat preocupările pentru determinarea mai precisă a sensurilor, și modalităților posibile de evaluare (măsurare) a randamentului (eficienței) educației, a contribuției sale la progresul economic, social și uman contemporan.

În opinia unor economisti, creșterea economică este sinonimă cu dezvoltarea economică, și chiar cu progresul social economic. Majoritatea economiștilor consideră, însă, că noțiunile de creștere economică și dezvoltare economică nu trebuie opuse una alteia, dar nici nu se suprapun. Cele două noțiuni au unele elemente comune: ambele sunt procese evolutive; au la bază conlucrarea și utilizarea acelorași factori; finalitatea socială a ambelor procese o constituie îmbunătățirea calității vieții oamenilor. Indiferent de nuanțarea cu care se abordează problema, la modul unanim se admite că dezvoltarea este un concept multidimensional. În afară de aspectul economic, care te trimite concomitent la creștere și progres, la fel de importante sunt considerate, aici, și aspectele legate de social, politic, cultural, ambiental, științific, uman.

Dezvoltarea economică înseamnă mutații calitative ce țin de ansamblul vieții, astfel încât, ea să se traducă ¨în faptul că oamenii se hrănesc mai bine, se îngrijesc mai bine și capătă o mai bună cunoaștere¨. Pentru a-și atinge dezideratele trebuie concepută ca fiind ¨ansamblul schimburilor de structuri mentale și de comportamente sociale care permit creșterea produsului real global și care transformă progresele particulare într-un progres social generalizat. Luând în considerare această definiție de referință a lui P. Guillaumont, afirmăm că progresul social generalizat reprezintă scopul suprem al dezvoltării. Iar progresul social generalizat înseamnă atingerea unor obiective precum:

promovarea progresului economic prin eliminarea disparităților intolerabile de avere și poziție socială;

eliminarea sărăciei și asigurarea unui nivel de trai decent pentru întreaga populație;

ridicarea standardului de viață prin creșterea generală a veniturilor, asigurarea unui nivel cât mai înalt de ocupare a forței de muncă, o mai bună educație și un mai mare acces la valorile culturale și umane.

îmbunătățirea performanței factorilor de producție și a producției însăși;

Din experiența economiilor din submodelul nordic în implementarea acestor reforme se pot trage următoarele învățăminte:

investiția în educație;

majorarea productivității contribuie la reducerea inegalității veniturilor;

politicile active pe piața muncii determină diminuarea timpului de căutare între slujbe și, implicit, scăderea ratei șomajului pe termen lung;

flexibilitatea pieței muncii și securitatea socială nu sunt obiective contradictorii;

pregătirea permanentă și dezvoltarea competențelor salariaților sunt condiții esențiale pentru existența unui nivel de adaptabilitate ridicat la schimbare al forței de muncă;

creșterea ratei de participare pe piața muncii constituie o modalitate de a diminua presiunea generată de evoluțiile demografice.

Impactul educației superioare asupra dezvoltării socio-economice

Având în vedere că educația reprezintă o prioritate națională în formarea potențialului uman, intenționăm identificarea modului de implicare a educației în dezvoltarea social – economică, prin prisma componentei umane, investigațiile realizate fiind poziționate în aria de interferență a mediului educațional, social și economic. Caracteristicile cantitativ-calitative ale sistemului de resurse economice este constituit dintr-o diversitate de componente precum instituțiile politice, legislația, educația, mediul cultural, structurile pieței, mediul tehnologic.

Figura nr. – Impactul educației asupra dezvoltării economice naționale

Sursa: adaptare după Bucoș Tatiana, (2014) Educația – factor important în valorificarea potențialului economic național, teză de doctorat, Chișinău, p.69

Conform figurii nr. 1-8, educația contribuie la dezvoltarea economică prin intermediul individului ancorat demersului educațional, cercetările de interferență subliniind dihotomia impactului educației asupra dezvoltării sociale și economice:

formarea abilităților productive rezultate din relația educație și dezvoltare economică;

formarea mediului de valorificare a dezvoltării economice, prin promovarea diferitelor insituții și comportamente sociale rezultate din relația educație – instituții sociale – dezvoltare economică.

În vederea cuantificării impactului economic al educației, în următoarele analize vom aplica un șir de categorii de variabile, prin intermediul cărora pot fi măsurate sau inflențate, rezultatele funcționării sistemului educațional:

Nivelul venitului individual.

Raportul “Education at a glance 2012” (OECD) evidențiază faptul că în timpul recesiunii, diferențele salariale între persoanele cu educația superioară, și cele cu educație liceală s-au adâncit. În 2008, în medie, la nivelul țărilor member OECD, un bărbst cu studii superioare se putea aștepta să câștige cu 58% mai mult decât omologul său absolvent doar de studii liceale.

Până în 2010 diferența a crescut ajungând la 67%. În prezent țara cu cele mai mari diferențe înregistrate între câștigul absolvenților de învățământ superior și a celor de învățământ liceal este Brazilia, unde se ajunge ca acestea să fie de aproape trei ori mai mari, decât media întâlnită în țările OECD. Dorința de continuare a studiilor generate de diferențele salariale este evidentă, conform aceluiași raport, mai ales în cazul tinerilor din țări cu economii emergente. Printre țările cu cel mai mare procent de indivizi cu vărsta de 15 ani, care aspiră la cariere ce presupun o înaltă calificare se enumeră Brazilia, Indonezia și Federația Rusă. În legătură cu această teorie, opiniile cu privire la astfel de diferențe salariale nu sunt întotdeuna convergente. Autori precum A. Weiss consideră nerealistă explicarea variațiilor salariale ale persoanelor care au absolvit niveluri de învățământ diferite și au un număr de ani diferit de experiență profesională, doar prin prisma educației. El este de părere că angajații cu niveluri de educație au comportamente diferite, ceea ce influențează performanța lor la locul de muncă.

2. Găsirea și păstrarea unui loc de muncă.

Se apreciază că nivelurile superioare de educație oferă un semnal pe piața muncii, ceea ce înseamnă o creștere a probabilității de angajare a indivizilor cu educație superioară. În plus, se spune că educația superioară conferă indivizilor o mobilitate sporită privind schimbarea profesiei și creșterea veniturilor. Conform „Education at a glance 2014” realizat de OECD, studiile superioare au fost cele care i-au ajutat pe indivizi în perioada recesiunii să păstreze sau să aibă posibilitatea de a-și schimba locul de muncă. De exemplu, între 2008 și 2010, rata șomajului în medie, în țările membre OECD a sărit de la 8,8% la 12,5% pentru persoanele care nu au urmat o formă de învățământul secundar superior, iar pentru persoanele cu o educație secundară superioară de la 4,9% la 7,6%. Prin contrast, rata șomajului pentru persoanele cu studii superioare a rămas mult mai mică, ea crescând de la 3,3% la 4,7% în cursul aceleiași perioade. În plus, pentru țările OCDE, rata șomajului în anul 2010 a fost cu aproximativ o treime mai mică pentru bărbații cu studii superioare decât în cazul bărbaților cu studii secundare superioare, iar pentru femeile cu educație superioară, a fost cu mai puțin două cincimi mai mică.

3. Nivelul de sănătate al indivizilor.

Legătura dintre educație și starea de sănătate a fost adesea studiată în literatură privind economia educației, însă majoritatea studiilor s-au axat pe beneficiile pe care un nivel superior de educație le aduce indivizilor educați sau membrilor familiilor lor. Putem afirma că educația poate îmbrăca două roluri, distincte, în determinarea stării de sănătate. În primul rând, nivelul de educație dintr-o gospodărie îmbunătățește longevitatea membrilor săi, deoarece ’’educația influențează factorii cruciali, precum înțelegerea tratamentelor medicale, a riscurilor la care se supun cei cu un comportament nesăbuit și asigurarea unei diete sănătoase pentru copii’’. În al doilea rând, nivelul agregat al educației dintr-o economie îmbunătățește calitatea serviciilor medicale oferite într-o țară. Aceasta presupune o capacitate mai bună de a adopta tehnologii și idei noi, o înțelegere mai bună a progresului științific medical.

4. Percepția asupra timpului liber.

Prin efectul asupra salariului, și respectiv a venitului, educația schimbă valoarea pe care indivizii o acordă timpului liber și, implicit, cantitatea de timp liber pe care o aleg. “Creșterea salariului asociată cu un an de școală în plus conduce la o creștere, atât marginală, cât și unitară a orelor de timp liber, ceea ce înseamnă că și bunăstarea economică provenită din această sursă va tinde să crească.” Valoarea pe care indivizii o acordă timpului liber contează în estimarea rentabilității totale a educației deoarece nivelul de educație determină numărul de ore lucrate, ceea ce influențează câștigul individului iar diferențele de câștig reprezintă baza estimării beneficiilor aduse de o educație superioară.

5. Democratizarea.

Importanța democrației în dezvoltarea social – economică este scoasă în evidență de către sociologul Dewey în abordarea căruia educația, prin promovarea valorilor democratice, are menirea de a stimula indivizii să-și definească interesele proprii în conexiune cu preocupările comunității. După Lipset, educația se transformă în una din condițiile definitorii ale democrației, contribuind la extinderea viziunilor politice ale indivizilor, la perceperea nevoii de a respecta normele de toleranță, la abținerea de la aderarea la diverse mișcări extremiste și la creșterea probabilității deciziilor electorale raționale. Unele argumente empirice ale impactului educației asupra instaurării valorilor democratice au fost obținute de către Bucoș Tatiana, în teza de doctorat Educația – factor important în valorificarea potențialului economic național, în urma corelării Indicelui Democrației, calculat de către organizația Economist Intelligence Unit, în baza a 6 grupe de indicatori, cu Indicele de Speranță la viața școlară, calculat de către The United Nations Statistics Division (UNSD). Aceasta sugerează existența unei flexibilități sporite a democrației la nivelul educației, caracteristic țărilor lumii. Țările, ce ocupă primele poziții în top-ul țărilor cu democrație completă, sunt caracterizate de nivele înalte ale educației. Ca și concluzie, suntem de părere că importanța corelării nivelului de educație cu democrația caracteristică lumii, derivă din capacitatea democrației de a crea premise favorabile dezvoltării, și stabilității social-economice pe termen lung, importanța acestor analize fiind primordial țărilor în tranziție care tind către instaurarea unui stat democratic.

6. Infracționalitatea.

Un nivel de educație superior va conduce la creșteri de salariu, ceea ce va crește costul de oportunitate al activităților ilegale. Persoanele cu educație superioară vor avea, pe lângă un salariu potențial ridicat, mai multe oportunități de angajare, un risc redus de șomaj, deci beneficii mai mari de-a lungul vieții, ceea ce va descuraja participarea la infracțiuni.

7. Deciziile individului atunci când se găsește pe piață în calitate de consumator.

Se presupune că prin educație, individul are acces la date, informații și idei care îl pot ajuta în luarea unor decizii de consum mai eficiente. Studiul întreprins de R. T. Michael cu privire la relația dintre educație și consum sugerează că o creștere a numărului de ani de școală modifică alocările bugetare ale consumatorilor în același mod ca venitul, deci contribuția la bunăstarea familiei este asemănătoare unei creșteri a bugetului familial.

8. Nivelul de poluare

Educația în general, indiferent de nivel, creează premisele pentru respectarea mediului înconjurător. Influența educației superioare asupra mediului înconjurător este o problemă controversată, întrucât un nivel ridicat de educație reprezintă baza pentru progresul tehnic și pentru o exploatare intensă a resurselor, unii autori fiind de părere că din acest punct de vedere ar putea conduce la creșterea gradului de poluare. Într-un studiu realizat de Appiah și McMahon se evidențiază că o creștere cu 2 puncte procentuale a sumelor investite în educație, determină o reducere cu 0,3% a ratei cu care pădurile sunt distruse în Africa.

9. Progresul tehnologic

Setul de competențe format în cadrul sistemului educațional are ca obiectiv atât formarea potențialului productiv, cât și a celui de consum, care vor determina performanțele micro și macroeconomice ale unei țări. Competențele informaționale, tehnologice și media vor asigura atât capacitatea integrării factorului uman în procesul productiv, factorul uman fiind complimentat cu capitalul real, care devine din ce în ce mai tehnologizat, sofisticat, cât și formarea condițiilor favorabile pentru comercializarea produselor de consum asociate cu tehnologii noi. La rândul său, competențele pentru viață și carieră asigură încadrarea eficientă a individului pe piața muncii, și formarea unui cadru favorabil existenței sociale. Un rol primordial în modelul dat revine competenței inovaționale și competenței de a învăța, care vor determina vectorul dezvoltării economiilor naționale, crearea și difuzarea inovațiilor, determinând ritmul dezvoltării social-economice în economia bazată pe cunoaștere. Educația formează potențialul uman capabil de a asigura atât dezvoltarea și difuzarea noilor tehnologii, cât și eficientizarea gestiunii resurselor materiale, financiare și de timp. Respectiv educația, prin implicarea sa în formarea setului de competențe, asigură crearea condițiilor favorabile de integrare eficientă a componentei umane în sistemul de resurse economice și de extindere a potențialului întregului sistem de resurse economice, grație dezvoltării mediului tehnologic.

10. Migrația

Un aspect controversat este și fenomenul de brain drain, deoarece persoanele cu un nivel ridicat de capital uman părăsesc țara de origine, unde nu au posibilități de câștig pe măsura competențelor lor și migrează în țările dezvoltate. Beneficiarul în această situație al unui nivel crescut de educație superioară este țara gazdă, în timp ce țara de origine care a antrenat costuri cu pregătirea indivizilor, nu are posibilitatea de recuperare a acestora.

11. Creșterea gradului de cultură și multiplicarea capitalului uman

Pe baza analizelor empirice privind corelațiile dintre educație și caracterul complex al capitalului uman, s-a evidențiat impactul multidimensional al educației asupra dezvoltării economice a unei țări. Productivitatea individului în producerea de capital uman crește direct proporțional cu nivelul de educație al acestuia. Persoanele educate vor fi mai dispuse să acumuleze noi cunoștințe chiar după terminarea școlii, prin participarea la training-uri, cursuri de perfecționare în domeniul de lucru, sau prin informarea în domenii ce țin de dezvoltarea lor personală. Educația are sarcina de a promova valori culturale comune, care au menirea de a diminua decalajul social dintre indivizi, această funcție fiind primordială în societățile eterogene.

12. Coeziunea socială

Educația contribuie la schimbarea comportamentelor și la o atitudine mai deschisă față de grupurile dezavantajate, favorizând incluziunea și coeziunea socială a acestora. Rolul investiției în educație poate fi abordat atât din punctul de vedere al potențialului generator de venituri viitoare crescute pentru individ și a satisfacției proprii, a flexibilității alegerii unui loc de muncă, a statului social ridicat, cât și din perspectiva contribuției la dezvoltarea socio-economică a investițiilor în educație realizate într-o abordare macroeconomică. În opinia noastră, educația implicându-se în aprofundarea gradului de coeziune socială, contribuie la formarea condițiilor favorabile de valorificare a potențialului economic atât la nivel de individ, cât și la nivelul economiei naționale.

Analizele realizate în acest subcapitol ne-au permis evidențierea avantajelor pe care educația le integrează în mecanismul de valorificare a potențialului uman, notiunea fiind, așadar, un factor fundamental al dezvoltării și creșterii economice. Atât statutul educației, drept unul dintre pilonii importanți în formarea capitalului uman, cât și caracterul multidimensional de influență al factorului uman asupra dezvoltării socio – economice, impun ideea de subordonare a educației intereselor naționale. “Un sistem riguros de educație – preciza Platon – oferă celor mai dotați posibilitatea de a studia gimnastica (între șaptesprezece și douăzeci de ani), apoi teoria numerelor (între douăzeci și treizeci de ani), în fine, teoria ideilor (între treizeci și treizeci și cinci de ani). Individul, astfel format va putea ocupa orice funcție activă de la treizeci și cinci de ani la cincizeci de ani. Apoi, indivizii educați se pot întoarce la studiile lor, pe care le pot continua până la moarte”.

Educația și economia – în viziunea modelelor de creștere economică

Literatura, axată pe analiza creșterii economice, abordează educația prin prisma capitalului uman, educația fiind considerată drept cel mai important input în producerea acestui tip de capital, care, la rândul său, constă din "stocul competențelor și a experiențelor ce contribuie la creșterea productivității factorului uman". Impactul educației asupra creșterii economice este demonstrate de un șir de studii empirice. T. Schultz subliniază că aproximativ 60% din venitul național obținut de SUA în perioada 1929-1956 nu puteau fi justificate prin aplicarea modelelor existente ale creșterii economice, din care 36 – 70 % era un rezultat al creșterii nivelului educație forței de muncă. Efectuând o analiză comparativă a venitului național pe cap de locuitor, a înzestrării cu resurse naturale și a nivelului educației, pentru diferite țări, J. K. Norton denotă corelația pozitivă dintre nivelul educației și venitul național pe cap de locuitor, indiferent de înzestrarea țării cu resurse naturale.

Observăm că traiectoria privind percepția rolului capitalului uman la creșterea economică este una sinuoasă, deci abordarea nu este unanim acceptată în rândul economiștilor fapt ce mă conduce la necesitatea focalizării analizei critice pe factorii săi constituienți, în cazul meu de interes fiind educația. Analiza corelației educație – creștere economică are o istorie îndelungată. Adam Smith, A. Marshall, T. Schultz apreciază cheltuielile în educație drept investiție. Începând cu „Avuția națiunilor” a lui Adam Smith, capitalul uman este tratat drept stoc ce participă la crearea tuturor bunurilor, respectiv la crearea avuției națiunii. Acest subiect cunoaște o rezonanță semnificativă în lucrările lui Ricardo, Malthus, Marx, Harrod și Domar, constituind bază pentru formalizarea de mai târziu a capitalului uman în teoriile contemporane ale creșterii economice. Teoriile actuale ale creșterii economice presupun utilizarea de modele econometrice, capabile de a cuantifica efectele diverselor variabile asupra rezultatelor macroeconomice.

Abordarea impactului capitalului uman asupra creșterii economice este realizată fie prin intermediul extinderii modelului neoclasic de tip Solow, fie prin intermediul modelelor endogene ale creșterii economice care îi au ca promotori pe Romer și Lucas.

Tabelul nr. – Modele exogene ale creșterii economice

Sursa: adaptare după literatura de specialitate.

Modelele exogene ale creșterii economice apărute în anii 60 fac o primă încercare de modelare a rolului educației în creșterea economică. Trăsătura comună a acestor modele constă în faptul că creșterea economică rezultă din îmbunătățirea productivității forței de muncă, care, la rândul său, este un rezultat al investițiilor în educație.

Un prim model în acest sens este modelul Uzawa, care se bazează pe două ipoteze: 1) forța de muncă se divizează în două categorii: angajată în producție LP și angajată în educație LE, unde doar LP este considerat un input în producție; 2) între productivitatea factorului munca și numărul educatorilor ce revine unui angajat din producție există o dependență funcțională crescătoare, neliniară. Funcția educației propusă de către Uzawa are forma:

(4)

unde LE este numărul de persoane angajate în educație iar E= LE + LP, este dimensiunea forței de muncă angajată în ambele ramuri ale economiei.

Se consideră că eficiența forței de muncă va crește pe măsura creșterii cotei de angajare a forței de muncă în sectorul educațional

(5)

Respectiv productivitatea muncii va crește în aceeași proporție cu creșterea cotei populației antrenate în educație, dar mai lent decât raportul forța de muncă încadrată în educație / forța de muncă totală.

În modelul elaborat de R. Nelson și E. Phelps, educației îi revine rolul de a facilita fluxul de informații tehnologice. În acest model, educația este tratată drept procesul de instruire a actorilor productivi pentru a atrage și transmite informațiile tehnologice către sectoarele economiei. Nivelul tehnologic la etapa t, R(t), exercită un rol important în model. În cazul în care toate cele mai bune practici tehnologice sunt disponibile pentru toți agenții economici: A = R, unde, A indică gradul de accesibilitate a tehnologiilor. Dacă A < R, funcția educației în acest model este:

(6)

în care h este stocul de educație ( ). Rata de creștere a nivelului tehnologic este o funcție crescătoare de nivelul educației, fiind proporțională decalajului (R-A). Bazându-se pe ipoteza lui Schumpeter, conform căreia invențiile nu depind de alte variabile economice, adică sunt o variabilă exogenă, se constată că R are un ritm constant de dezvoltare.

Modelul elaborat de către K. Shell este unul ce implică planificarea educațională, care necesită resurse limitate dedicate sectorului educațional în scopul stimulării nivelul educației h. Acest model poate fi considerat ca o sinteză a modelelor Nelson-Phelps și Uzawa. În această abordare, legea creșterii nivelului tehnologic al unei societăți este redată prin relația:

(7)

Nivelul educațional al societății (h) este o variabilă aflată în dependență funcțională de rata forței de muncă ocupată în sectorul educațional în numărul total al forței de muncă.

(8)

unde, u este cota forței de muncă angajată în producție.

În relația (8) funcția educației este caracterizată printr-un randament descrescător în raport cu eforturile actuale. Aceasta înseamnă că o creșterea economică accelerată poate fi atinsă prin creșterea nivelului educațional al forței de muncă. În același timp, similar sectorului productiv, efortul educațional este supus legii randamentelor descrescătoare. Bazându-se pe constatarea precedentă, Shell identifică echilibrul economic în perioada lungă, egalând derivatele capitalului fizic și a capitalului uman cu zero, adică echilibrul macroeconomic pe termen lung va fi atins în condițiile de maximizare a funcțiilor capitalului fizic și a capitalului uman:

(9)

În anii 90 au fost realizate un șir de tentative de a reabilita modelul Solow, prin modificarea ecuației fundamentale din acest model. Are loc extinderea modelului exogen Solow prin includerea în inputuri a capitalului uman. Un model important, în acest grup, este cel propus de către economiștii Mankiw, Romer și Weil (în continuare MRW) în lucrarea “A Contribution to the Empirics of Economic Growth” (1992). În acest model educația apare ca un input privat, ce este remunerat în funcție de productivitatea marginală. În analiza PIB-ul pe cap de locuitor (de vârsta activă în 1985) pentru 98 de țări ne-producătoare de petrol, Mankiw, Romer și Weil au dedus următoarele: coeficientul acumulării capitalului uman este semnificativ, ceea ce înseamnă că, împreună cu acumularea de capital fizic, acumularea de capital uman determină creșteri ale PIB-lui pe cap de locuitor. În modelul MRW se presupune că există două tipuri de muncă – instruită și neinstruită. Cota populației instruit este dată de cota forței de muncă cu studii medii. Ca rezultat al analizelor efectuate, ei modifică funcția de producție Solow astfel:

(10)

unde, H este stocul de capital uman.

În modelul MRW capitalul uman este o variabilă independentă a creșterii economice, iar analizele empirice au permis autorilor să concluzioneze: ”educația este un factor major al creșterii economice” . Mankiw, Romer și Weil presupun posibilitatea deprecierii capitalului uman, ei consideră că capitalul uman se depreciază în aceiași proporție ca și capitalul fizic, iar rata de creștere a capitalului uman este determinată prin aceeași funcție de acumulare.

Conform modelului MRW, capitalul uman nu este o constantă, variația lui este în funcție de diferența capital uman creat – capitalul uman depreciat, în perioada de analiză. Studiile efectuate în acest domeniu au demonstrat deprecierea capitalului uman în condițiile progresului tehnologic, gradul de depreciere a capitalului uman corespunzând uzurii morale a capitalului uman. Dacă progresul tehnic va genera uzura morală a cunoștințelor și competențelor dobândite în școală, atunci ratele înalte de inovare tehnologică vor determina rate înalte de uzură morală a capitalului uman. În aceste condiții creșterea economică poate fi asigurată doar prin menținerea productivității factorului uman, ceea ce poate fi realizat grație investițiilor în educația continuă. În abordarea exogenă, capitalului uman, fiind un produs al educației, este caracterizat de un randament marginal non-proporțional. Un șir de investigații evidențiază randamente marginale sporite ale investițiilor în capitalul uman pentru nivelele inferioare ale educației și randamente marginale scăzute pentru nivelele superioare.

Către mijlocul anilor 80 ai sec. XX, începând cu lucrările lui Romer (1986) și Lucas (1988), are loc o creștere explozivă a numărului cercetărilor realizate asupra creșterii economice endogenă. Noile modele de creștere economică încearcă să se debaraseze de postulatele de bază ale abordărilor neoclasice, conform cărora creșterea economică este ancorată la rata exogenă a progresului tehnic. Promotorii acestor modele explică creșterea economică prin prisma factorilor endogeni, uneori transformând progresul tehnico – științific din factor exogen în unul endogen.

Modelele endogene sunt fundamentate pe ipoteza non-descreșterii randamentului capitalului uman. Abordarea endogenă a creșterii economice incorporează tehnologiile în modelele de creștere și recunoaște că modificările tehnologice rezultă din deciziile agenților economici în raport cu investițiile în educație. Creșterea economică endogenă înseamnă, că aceasta este direct dependentă de forțele pieței și se opune din acest punct de vedere teoriei clasice a creșterii exogene, ce susține că fenomenul este independent de aceste forțe. Modelele endogene au fost extreme de utile pentru înțelegerea implicațiilor creșterii asupra politicilor publice, precum cea comercială, fiscală, educațională.

Principalele modele, ce reprezintă noile abordări ale creșterii economice în care investițiile în educație au rolul de generator al creșterii economice, sunt:

Modelul AK;

Modele bazate pe cercetare și dezvoltare (R&D);

Modelul acumulării de capital uman. 


Promotor al modelului acumulării capitalului uman este Robert Lucas (1988). Ideile de bază ale modelului se reduc la următoarele:

creșterea economică este în funcție de calitatea capitalului uman;

capitalul uman este atât factor complementar, cât și factor substituibil al progresul tehnic;

stocul de capital uman este în funcție de deciziile indivizilor de a investi în educație;

investițiile în capitalul uman au un randament marginal nedescrescător care va asigura creștere economică nelimitată;

interesul de a investi în capitalul uman este non-descrescător.

În modelul Lucas coexistă două sectoare – sectorul productiv și sectorul educațional. Primul produce bunuri de capital fizic și o parte a capitalului uman, care, conform lui Lucas poate fi acumulat, cu caracter non-descrescător sau, cel puțin, cu productivitate marginală constantă. În al doilea sector capitalul uman se formează și se acumulează prin acea parte a capitalului uman, care nu este utilizată în sectorul productiv.

Modelele endogene de tip AK sunt introduse de către economistul Sergio Rebelo (1990). În aceste modele producția este descrisă prin funcția Yt=AtKt , unde At este o constantă cu valoare pozitivă care reflectă nivelul tehnologiei aplicate în producție în perioada t, iar K reprezintă capitalul agregat utilizat în producție în aceiași perioadă t, ce include capitalul fizic, financiar, capitalul uman și alte forme de capital. În acest model creșterea economică este una endogenă, care are un caracter de lungă durată, datorată factorului capital ce necesită timp pentru a deveni productiv. În literatura de specialitate această ipoteză poartă numele de „time to build” (timp pentru a construi). W. Stanley Jevons (1871), a fost unul dintre primii economiști care a subliniat necesitatea de a asocia capitalul cu factorul timp. pre deosebire de modelul Solow, în care sunt prezentate două variabile ce determină creșterea economică, în modelele AK apare o singură variabilă K, factorul munca utilizat în producție fiind reprezentat de stocul de capital uman, care este o parte integrantă a capitalului agregat. În același timp, capitalul fizic, asociat cu o anumită tehnologie, poate crea bunuri doar fiind complementat prin capitalul uman ce corespunde exigențelor tehnologiilor aplicate. Calitatea capitalului uman și gradul de corespundere a acestuia exigențelor tehnologice sunt „construite” prin intermediul procesului educațional.

Creșterea economică derivă din ameliorarea tehnologiilor, a capitalului fizic sau uman, acestea fiind complimentare. Modificările produse în unul din ele vor provoca modificarea celorlalte. Imboldul către modificare este apreciat diferit de către autorii modelor. Astfel, King și Rebelo (1990) consideră drept imbold acumularea de capital uman, Barro (1990) – tehnologiile care rezultă din investițiile guvernamentale în sectorul cercetare și dezvoltare, iar Romer (1986) – acumularea de capital fizic care va determina îmbunătățirea capitalului uman, grație fenomenului de learning-by- doing. În accepțiunea fiecărui model de tip AK, educației îi revine un rol important, astfel capitalul uman care constă din cunoștințele, abilitățile formate în cadrul procesului educațional, rezultatele investițiilor în sectorul cercetare și dezvoltare sunt în funcție competențele cognitive ale persoanelor antrenate în acest domeniu, iar fenomenul de learning-by-doing este determinat de t.

Modele bazate pe cercetare și dezvoltare (R&D) explică creșterea economică în perioadă lungă prin prisma progresului tehnico-științific care rezultă din activitățile de cercetare și dezvoltare (R&D). Promotori ai modelului sunt Romer (1990), Aghion și Howitt (1992), Grossman și Helpman (1991). Romer (1990) susține că dacă ideile și cunoștințele sunt abordate drept bunuri publice, caracterizate prin non-rivalitate și non-exclusivitate, progresul tehnic va fi lent, ceea ce nu va permite atingerea unei creșteri economice endogene. Doar în condițiile de concurență imperfectă, în care firmele obțin profit economic, vor fi făcute învestiții în cercetări. Existența rentei de monopol va mobiliza agenții privați către investiții în cercetare, care vor rezulta în crearea de noi produse și tehnologii.

Creșterea economică endogenă poate fi asigurată doar în condițiile externalizării rezultatelor precedente ale activităților de R&D, capabile de a asigura creșterea productivității factorilor de producție. Autorii modelului presupun în perioada t, PIB-ul (Yt) este produs prin utilizarea capitalului uman (Ht) și capitalului fizic (Kt), în conformitate cu funcția Cobb-Douglass:

(11)

unde, A1, – nivelul tehnologic folosit în economie, δ- elasticitatea tehnologiei, α- cota capitalului. Evoluția nivelului tehnologic al unei țări are loc în conformitate cu următoarea ecuație:

(12)

unde, – rata de amortizare a tehnologiei; – partea capitalului uman angajat în sectorul R&D la momentul t; – tehnologiile aplicate de țările aflate la frontieră care vor apreciate drept factor exogen, – parametrii tehnologiei; – elasticitatea stocul de tehnologii utilizate în sectorul R&D, de productivitate, – caracterul descrescător ce revine eforturilor depuse în sectorul R&D, – sensibilitatea diferențelor tehnologice. Ecuațiile de mai sus reflectă complementaritatea dintre tehnologie și capital uman, respectiv un nivel mai ridicat al capitalui uman permite lucrătorilor de a utiliza mai eficient ideile existente, iar ca rezultat crește viteza de absorbție a tehnologiilor.

Acumularea capitalului uman are loc prin educația formală, care joacă un rol primordial în acest model. Pornind de la ideea ca educația și tehnologiile sunt complementare, lipsa de forță de muncă educată nu va fi un obstacol în calea adoptării tehnologiilor din exterior, dar va reduce randamentul acestora, cât și viteza de absorbție. În același timp, ineficiența sistemului educațional face imposibilă dezvoltarea tehnologiilor proprii. În baza analizei modelului dat putem concluziona: educația determină capacitatea unei economii de a dezvolta sau adapta tehnologii noi, iar înclinația firmelor de a face investiții în R&D sunt în funcție de nivelul educației, deținut de către populația țării.

Considerăm că un sistem educațional ineficient va direcționa economia națională către dezvoltare în baza tehnologiilor atrase din exterior, care, fiind aplicate cu un grad redus de eficiență, vor reduce considerabil competitivitatea economiei naționale. În aceste condiții prezintă interes nu atât nivelul educației exprimat în cote și ani de școlarizare, cât rezultatele procesului educațional exprimat în competențe cognitive și abilități creative.

Figura nr. – Relația dintre educație- capital uman – creștere economică în modelele endogene

Sursa: adaptare după literatura de specialitate

Modelele endogene analizate demonstrează capacitatea sistemului economic de a menține pe termen lung tendința de creștere economică ca rezultat al investițiilor în educație, aceste abordări formând fundamentul metodologic al investigațiilor noastre din continuare. Conform celor relatate mai sus, transmisia rezultatelor fenomenului educațional asupra economicului este condiționată de existența unor canale ce permit valorificarea diferitor dimensiuni ale factorului uman, acestea din urmă impulsionând evoluția pozitivă a indicatorilor macroeconomici- figura nr.2-4.

Între modelele endogene și exogene ale creșterii economice există un șir de criterii de divergență (vezi tabelul nr. 2-4). Multitudinea de modele ale creșterii economice, ce tratează educația drept factor al creșterii economice, demonstrează extinderea rolului educației asupra economiei în a doua jumătate a sec. XX, iar divergențele conceptuale ale educației în modelele de creștere economică demonstrează dificultatea cuantificării efectelor educației asupra economicului.

Tabelul nr. – Criterii privind modelele endogene și exogene

Sursa: adaptare după literature de specialitate

Modelele de creștere economică analizate reliefează legăturile existente între educație și performanțele macroeconomice. Deoarece indicatorii macroeconomici sunt, de fapt, un rezultat al valorificării resurselor economice disponibile, intenționăm delimitarea metodele de cercetare utilizate de către promotorii diferitor modele de creștere economică în vederea identificării metodologiei, ce va fi aplicată în investigațiile noastre din continuare. Indiferent de aprecierea dată modului de influență a educației asupra performanțelor macroeconomice, educația fiind considerată factor exogen sau endogen al creșterii economice, corelațiile dintre performanțele macroeconomice și indicatorii de măsurare a educației sunt formalizate în modele matematice. Multitudinea de modele econometrice, ce abordează impactul educației asupra creșterii economice, poate fi explicată de inexistența unui indicator comun de măsurare a nivelului educației, modelele econometrice identificând corelațiile existente între diferiți parametri de măsurare a nivelului educațional și evoluția PIB, anexa 2.

În baza tabelului din anexa 2 putem concluziona: 1) randamentele educației în modelele de creștere economică sunt exprimate prin modificările intervenite în indicatorii de tip PIB pe cap de locuitor sau PIB ce revine unei persoane economic active; 2) cuantificarea impactului capitalului uman asupra dinamicii variabilelor macroeconomice are loc în baza indicatorilor stocului sau a fluxurilor de capital uman, identificat de către cercetători prin intermediul ratelor de școlarizare, în general, sau divizate pe sexe, alteori prin structurarea populației după gradul de instruire în funcție de nivelele educaționale posedate (primară, secundară, terțiară), prin durata medie de înrolare în sistemul educațional, exprimată în numărul mediu de ani de instruire ce revine unei persoane în general sau divizat pe nivele educaționale. Indicatorii de măsurare a volumului de capital uman posedat pot fi cuantificați în raport cu numărul total al populației sau a persoanelor economic active. Considerăm prioritară utilizarea în analize a indicilor educației referitori la numărul total al populației, analizele axate pe educația posedată de către persoanele economic active, ignorând ideea existenței unor externalități ale educației, care, după cum vom arăta în subcapitolele viitoare, au efecte considerabile asupra rezultatelor macroeconomice.

Considerăm importante pentru cercetarea noastră din continuare a următoarelor concluzii, făcute în baza modelelor de creștere economică, grație aplicării metodelor econometrice: aportul adus de către diferite nivele educaționale este în funcție de nivelul de dezvoltare a unei țări (impactul educației secundare este mai mare în țările în curs de dezvoltare decât în țările OCDE, pe când educația terțiară va avea efecte mai mari în țările OCDE, în comparație cu țările în curs de dezvoltare); educația generează beneficii indirecte creșterii economice (stimularea investițiilor în capitalul fizic, ameliorarea procesului de dezvoltare și adaptare a tehnologiilor); calitatea educației, precum și eficiența cu care resursele sunt alocate la diferite nivele ale sistemului educațional sunt foarte importante pentru dezvoltarea ulterioară a țărilor.

Construirea de modele ale creșterii economice, în baza metodologiilor econometrice, a permis evidențierea dependenței directe dintre nivelul educației și performanțele macroeconomice. În același timp, în cadrul diferitor modele gradul de elasticitate a indicatorilor macroeconomici la creșterea nivelului de instruire a populației este diferit, astfel, în modelul Barro (1991) creșterea ratei de înrolare în școala primară și secundară cu un procent, asigură creșterea PIB-lui pe cap de locuitor cu 2,5-3 puncte procentuale, aceeași creștere a ratei de înrolare va avea un efect de 0,3% asupra PIB-lui în modelul MRW (anexa 2). Considerăm că diferența dintre rezultatele obținute în aceste modele este un rezultat a unor probleme cu caracter metodologic, cum ar fi corelarea variabilei PIB cu variabile diferite în construcția regresiilor din aceste două modele.

Dezavantajele metodelor econometrice de cercetare, utilizate în modelele de creștere economică, rezidă din mecanismul lor de aplicare care presupune analiza datelor statistice într-o perioadă lungă de timp și pe un eșantion larg de țări. Dacă ne vom referi la datele expuse, observăm că în analiză sunt implicate date statistice pe perioade de 20-30 ani, numărul țărilor implicate în analiză apropiindu-se de cifra o sută, doar în aceste condiții rezultatele analizei vor fi relevante din punct de vedere econometric. În opinia noastră, rezultatele acestor cercetări permit identificarea legităților care sunt importante din punct de vedere al științei teoretice însă au o importanță practică scăzută din următoarele considerente: 1) analiza datelor statistice pe o perioadă lungă are un caracter ex-post, rezultatele fiind puțin importante în constituirea politicilor educaționale ale guvernului, dat fiind caracterul dinamic al vieții economice și sociale; 2) realizarea analizei pe un eșantion de 70 – 90 de țări permite evidențierea legităților generale referitoare la impactul economic al educației, ignorând impactul educației la nivel național.

Cercetările econometrice, realizate în baza unui eșantion larg de țări, au tendința de a include țări cu nivele foarte diferite de dezvoltare în scopul de a extinde eșantionul, astfel rezultatele obținute sunt o medie făcută în baza datelor caracteristice unui număr mare de țări foarte eterogene, ale căror sisteme educaționale variază foarte mult în termeni de conținut, succesiune și calitate. Există dovezi considerabile cu privire la existența unui grad avansat de eterogenitate a parametrilor aplicați în regresiile de creștere economică, caracteristice diferitor țări. Considerăm nejustificată extrapolarea rezultatelor obținute în cadrul analizelor de acest gen asupra economiilor naționale în vederea formulării recomandărilor în materie de politică educațională. Divizarea eșantionului de țări, în funcție de nivelul de dezvoltare, arată în mod clar impactul diferit al educației pentru țările incluse în diverse sub-eșantioane. În același timp, atunci când estimarea se face în baza unui grup omogen de țări (de exemplu, OCDE), rezultatele trebuie să fie interpretate cu grijă din cauza dimensiunilor reduse ale eșantionului.

Un alt neajuns în utilizarea metodei regresiilor econometrice ale creșterii economice, constă în faptul că metoda dată nu permite diferențierea sistemelor educaționale ale țărilor implicate în analiză. Astfel, în evaluarea impactului unui an suplimentar de educație asupra performanțelor economice, se presupune că un an de educație secundară în Statele Unite ale Americii este echivalent cu un an de educație secundară în Mexic. Considerăm parțial greșită o astfel de abordare a educației, or organizarea educației la nivel național își are specificul său, respectiv performanțele obținute de economia națională ca rezultat al modificării gradului de instruire a populației vor fi diferite de la o țară la alta. Astfel, abstractizarea de la diferențele caracteristice sistemelor educaționale este una nejustificată, ceea ce va determina o interpretare eronată a impactului economic al educației în diferite țări, iar recomandările de politici educaționale formulate în baza acestor concluzii fiind ineficiente.

O încercare de reabilitare a metodologiei date de cercetare este întreprinsă de către cercetătorii Hanushek și Kim (1995), care încearcă să se îndepărteze de la estimarea impactului educației prin aplicarea exclusivă a metodelor cantitative. Deoarece sistemele educaționale ale diferitor țări diferă în termeni de resurse, organizare, durată și finalități, ele încearcă cuantificarea diferențelor de calitate a educației prin includerea în model a aptitudinilor cognitive formate în cadrul sistemului educațional, interpretarea cărora se face în baza rezultatelor testelor de evaluare școlară. Modelul propus de către Hanushek și Kim presupune corelația rezultatelor educaționale cu performanțele macroeconomice ale țărilor, rezultatele educaționale rezumându-se în special la aptitudinile formate în cadrul disciplinelor exacte.

Dat fiind caracterul multidimensional al educației, considerăm necesară combinarea metodelor cantitative pe care se fundamentează cercetarea econometrică cu metodele calitative de analiză a obiectului de cercetare. În același timp, considerăm necesară implicarea în cercetare și a unor elemente considerate tradițional obiect de cercetare a pedagogiei (capacitatea educației de a forma valori, aptitudini, competențe), ceea ce va permite înțelegerea corelației dintre fenomenul educațional și performanțele economice ale unei economiei naționale. În investigațiile noastre, această corelație va fi realizată prin prisma participării educației la formarea elementelor de potențial economic național.

2.2. Educația – costuri și beneficii

În opinia lui H. Simon, laureat al Premiului Nobel, în încercarea de a înțelege complexitatea dinamicii mondiale, cunoașterea ca produs al educației, devine „componenta numărul unu a dezvoltării economice”. În acest context, devine evident că prin accelerarea difuzării cunoștințelor în economia mondială, principala forță a competiției mondiale este calitatea resurselor umane. În orice caz, calitatea resurselor umane, precum și abilitățile dobândite de indivizi, depind de calitatea cunoștințelor acumulate în perioada studiilor. Accesul la educație, mai ales la studiile superioare este deseori îngreunat de costurile ridicate pe care le presupune. Consumatorii de educație fac calcule de eficiență înainte de a lua decizia investiției în propria lor formare, deoarece orice individ în momentul în care decide ceva pentru sine, urmărește satisfacerea unor nevoi sau dorințe pentru a-și ameliora condiția, pentru a evolua și pentru a atinge un anumit prag al dezvoltării personale.

Studiile empirice din literatura de specialitate, ce abordează educația în ecuația dezvoltării economice, se împart în două categorii: cele ce studiază de fapt relația de cauzalitate dintre nivelul de educație și venitul individual obținut pe de o parte, și pe de altă parte, cele care studiază corelația existentă între educație și productivitate. Rezultatele acestor studii variază, acestea demonstrând în esență că există o relație pozitivă între nivelul de educație a unui individ, productivitatea lui și câștigurile sale.

Modelul teoretic beckerian pleacă de la următoarele ipoteze referitoare la educația universitară:

Pe parcul școlarizării studenții nu sunt plătiți, cu excepția situației în care sunt angajați în activități lucrative înainte/ după ore sau pe parcursul vacanțelor.

Câștigurile aferente acestor posibile activități în care sunt angrenați sunt inferioare celor pe care le-ar obține dacă nu ar fi înscriși la universitate deoarece ar avea o implicare mai mare la locul de muncă respectiv.

Diferența dintre ceea ce s-ar câștiga și ceea ce se câștigă reprezintă un cost indirect al școlarizării dat de costul de oportunitate.

Taxele de școlarizare materialele necesare studiului, cheltuielile de transport și chirie realizate în mod punctual necesare școlarizării reprezintă costuri directe.

Câștigurile nete sunt diferența dintre câștigurile potențiale și costurile totale. Câștigurile nete obținute pe parcursul școlarizării sunt date de identitatea:

(13)

unde: – producția marginală ce ar fi putut fi primită

– producția marginală efectivă, egală cu câștigurile

k – costurile directe

C – suma costurilor directe și indirecte

Pe baza acestei relații ce exprimă costul școlarizării Becker estimează costurile educației și ulterior calculează rata de rentabilitate a investiției în educație prin punerea în ecuație a valorilor actuale ale câștigurilor nete.

Vom prezenta un exemplu simplificator. Fie o activitate care oferă unei persoane un șir de câștiguri nete, în perioada 0, în perioada 1 până la în ultima perioadă analizată. Valoarea actuală a șirului câștigurilor nete Y va fi dată de relația:

(14)

unde: i – rata scontului pe piață, presupusă identică la început pentru simplificare.

Dacă X este o altă activitate căreia îi revine un șir de câștiguri nete cu o valoare actuală atunci valoarea actuală a câștigului datorat alegerii activității Y ar fi dat de relația:

(15)

În acest mod, costul investirii în capitalul uman este egal cu câștigurile nete anticipate, atunci când se preferă investiția în locul unei activități care nu necesită investiții. Dacă activitatea Y necesită o investiție numai în perioada inițială și dacă X nu necesită nici una, costul alegerii activității Y în locul lui X reprezintă numai diferența dintre câștigurile nete în perioada inițială, iar profilul total ar fi dat de valoarea actuală a diferenței dintre câștigurile nete în ultimele perioade.

Pornind de la acest raționament, Becker îmbogățește modelul investiției în capitalul uman și aplică această abordare și altor variabile, precum formarea profesională, informații privind șansele favorabile de obținere a unui loc de muncă, asistența medicală sau sprijinul moral, considerând că „analiza pregătirii la locul de muncă conduce la rezultate generale și se pot aplica și altor tipuri de investiții în capitalul uman.”

Pe baza acestui studiu se pot desprinde o serie de factori specifici:

Investiția în capitalul uman este considerată nesigură datorită unor factori cum ar fi: durata vieții, evenimente imprevizibile.

La educație vor avea acces cu precădere familiile cu veniturile ridicate; se preferă finanțare investițiilor în tipuri de formare specifice în detrimentul celei generale, deoarece cunoștințele de specialitate sunt mai importante pentru companii decât cele generale.

Spre deosebire de o situație investițională materială investitorul în capitalul uman se confruntă cu presiunea de a nu întârzia momentul investiției, din cauza costului de amânare definit ca reducerea perioadei de câștig în funcție de momentul inițierii investiției în educație.

A investi în capitalul uman este o formă de a acumula inputuri. Indivizii renunță la consumul actual pentru a-și crește veniturile în viitor. Specific pentru domeniul investiției în oamenii este faptul că, deoarece indivizii investesc în ei niveluri diferite de educație, o oră de muncă ca și input nu are aceeași valoare pentru toți angajații. Modelul beckerian se întemeiază pe premisa creșterii productivității marginale a celor instruiți care alături de creșterea veniturilor salariale este principalul factor care determină cererea de educație.

Cercetările sale sunt importante și în ceea ce privește teoria distribuției, Becker concentrându-se inclusiv pe distribuția intergenerațională a veniturilor. Din acest punct de vedere teoria capitalului uman poate fi considerată o teorie distribuțională deoarece explică distribuția câștigurilor între membrii societății pe baza diferențelor de productivitate determinată la rândul său de educație, de asemenea și calcul ratei interne de rentabilitate a investiției în educație își are fundamentele teoretice în studiile lui Becker asupra capitalului uman, în care nivelul de participare la educație este o decizie de optimizare a investiției în școlarizare. Se presupune faptul că indivizii se vor educa până în acel punct în care valoarea prezentă a beneficiilor așteptate o egalează pe cea a costurilor directe și indirecte ale educației. Prin mecanismul școlarizării se așteaptă ca educația să crească productivitatea indivizilor în consecință aceștia să poată solicita venituri mai mari pe piața muncii.

În opinia autorilor Vadim Cojocar și Călin Făuraș, în lucrarea Educația, în abordarea economică, (2006) decizia de a investi în propria educație are la bază bunăstarea indivizilor – ce constă, de fapt, într-un set unic de finalități, ce pot fi atinse prin intermediul bunurilor furnizate de sistemul economic și social.

Ipotezele de bază ale investițiilor în educație se bazează pe următoarele considerente:

Se presupune că individul este rațional, își maximizează bunăstarea pe tot parcursul vieții și are un comportament constant în timp;

Creșterea nivelului educației conduce la o creștere a nivelului productivității care, la rândul său, se traduce printr-o creștere corespunzătoare a veniturilor;

Efectele educației sunt în special de natură privată.

În demersul de față, vom avea în vedere un exemplu concret ilustrat mai sugestiv prin intermediul Figurii nr. 2-5.

Figura nr. – Analiza cost-beneficiu în cazul deciziei de a investi în educație

Sursa: Suciu, M., C., (2000, pp.66-69), apud Avram E. (2012) Marketing Universitar – Abordare din perspectiva consumatorului de educație superioară, teză de doctorat, ASE, București, pp. 19-20.

Educația continuă implică unele costuri atât pentru studenți, cât și pentru părinții acestora; costul acestei acțiuni măsoară “câștigul obținut” prin “pierderea” celei mai bune alternative (variante sacrificate) și reprezintă o decizie bazată pe metoda cost-beneficiu, adică a evaluării și comparării, care sunt privite în termenii costurilor de oportunitate. Acestea din urmă, relevă câștigurile pe care individul scontează că le-ar fi putut obține, dacă ar fi optat pentru intrarea pe piața muncii, în locul deciziei de continuare a studiilor. Comparația grafică a acestor variabile, poate fi reprezentată prin mărimea câștigurilor absolvenților instituțiilor de învățământ superior, care intră pe piața muncii la vârsta de 19 ani (curba AA’), a costurilor și câștigurilor absolvenților instituțiilor de învățământ superior, care intră pe această piață la 22 de ani (curba MM’), adică după finalizarea studiilor superioare.

Curba AA’ reprezintă „profilul câștigului corespunzător deciziei de a intra pe piața muncii imediat după terminarea liceului, la vârsta de 19 ani.” Curba MM’ reprezintă profilul câștigului corespunzător deciziei de a intra pe piața muncii imediat după absolvirea ciclului de licență, adică la vârsta de 22 de ani.

Aria 1 din schemă reprezintă costurile directe, generate de continuarea studiilor, iar aria 2 – reflectă costurile indirecte, respectiv veniturile la care se renunță în favoarea frecventării universității. Cele două arii 1 și 2 constituie costul total, adică sumele investite în vederea parcurgerii studiilor universitare. Aria 3 reprezintă creșterea brută a veniturilor în condițiile obținerii unei diplome universitare, iar aria 4 reflectă câștigul obținut în situația deținerii unei diplome de masterat (în jurul vârstei de 24 de ani). Ariile 3 și 4 reprezintă venitul suplimentar, posibil de realizat pe parcursul vieții active în muncă, considerată a fi între 22 și 65 de ani, în situația obținerii diplomelor de licență și de dizertație, comparativ cu venitul aferent obținerii diplomei de bacalaureat.

Vadim Cojocaru susține că prin adoptarea unei decizii raționale cu privire la eficiența investiției în educația universitară, trebuie să ținem cont de faptul că perioada studiilor universitare variază de la 3 la 5 ani, în timp ce veniturile suplimentare vor fi obținute pe întreg parcursul vieții active. În consecință, devine aplicabilă metoda de actualizare a beneficiilor viitoare legate de continuarea studiilor.

În opinia acelorași autori, Vadim Cojocaru și Călin Făuraș, suma obținută peste 1 an (V1) poate fi evaluată recurgând la relația:

V1 = Vp(1+i), (16)

unde Vp este valoarea prezentă, iar i este rata dobânzii. Cu ajutorul acestei relații calculăm valoarea prezentă a unui venit ce se obține peste un an (deci anul viitor):

Vp = (17)

Pentru a obține o imagine de ansamblu asupra costurilor și veniturilor educației într-o perioadă de timp (5-6 ani pentru unele specializări – medicină, arhitectură), se recurge la o extensie a formulei anterioare:

Vp = + + … + (18)

unde E1, E2, … En sunt creșterile de câștig scontat pentru fiecare an de studiu; n – speranța individuală pentru o viață activă; i – rata dobânzii.

În acest caz, veniturile corespunzătoare celor 5 ani de studii universitare (E1, E2, E3, E4, E5) vor reprezenta costurile directe și indirecte corespunzătoare fiecărui an de pregătire universitară.

Într-o situație în care dorim să știm, dacă investițiile făcute de individ se justifică în formarea sa educațională, vom folosi rata internă de recuperare a investiției (r), numită și randament privat al investiției în capitalul uman; este rata de actualizare, pentru care valoarea actualizată netă a investițiilor în capitalul uman este zero:

Vp = + + + + = 0 (19)

unde E1, E2, E3, E4, E5, sunt costurile directe și indirecte corespunzătoare celor 5 ani de studii universitare.

r – cea mai mare rată a dobânzii care poate fi plătită de cineva pentru finanțarea investiției în capital educațional.

Adoptarea unei decizii adecvate presupune compararea lui i cu r. Astfel, dacă r > i, atunci investiția este profitabilă. În situația, în care r < i investiția în educație nu este profitabilă. Prin urmare, va fi profitabil să se investească doar până la limita în care r = i. Analiza efectuată pe varianta ciclului 1 de studii universitare (3 ani) a demonstrat că r > i, caz în care investiția este profitabilă.

Rata de recuperare a investiției în capitalul educațional variază în funcție de ciclurile de învățământ. La nivelul de masterat și doctorat costurile alternative sunt ridicate, rata de recuperare a investiției în capitalul educațional este mai mică în comparație cu rata pentru învâțământul mediu obligatoriu, iar costurile alternative pentru acest nivel sunt nule (cea mai înaltă rată de recuperare). În urma aspectelor menționate anterior, am ajuns la concluzia că odată cu creșterea nivelului de educație sau a numărului anilor de studiu, evoluția ratei de recuperare a investiției în acest domeniu este descrescătoare.

Conform estimărilor, în SUA, în perioada postbelică, fiecare an de instruire în instituția superioară de învățământ aducea un „supliment formațional” la veniturile anuale de 5 – 15%, în timp ce rata medie a profitului pe capitalul real constituia doar 4%. Acest considerent a determinat ca, în sistemul de nevoi sociale ale populației americane, instruirea să ocupe primul loc. Trebuie menționat faptul că pentru diferite nivele de învățământ, rata recuperării investiției în capitalul educațional este diferită. Cea mai înaltă este pentru învățământul mediu, deoarece costurile alternative pentru acest nivel sunt nule, învățământul mediu fiind obligatoriu. Cea mai mică rată este pentru nivelul masterat și doctorat, costurile alternative fiind înalte.

Figura nr. – Profitul investițiilor pe niveluri de educație

Sursa: adaptare după Psacharopoulos G. and Patrinos H. A., „Returns to Investment in Education: A Further Update Education Economics, Vol. 12, No. 2, (August 2004), pg. 15.

http://elibrary.worldbank.org/doi/pdf/10.1596/1813-9450-2881

Psacharopoulos (1973, 1985, 1994, 2004) oferă un studiu internațional al ratelor de rentabilitate în educație. Rata de rentabilitate convențională prezintă învățământul superior într-o lumină mai puțin favorabilă decât învățământul primar și secundar. Psacharopoulos și Patrinos au analizat 98 de studii de țară și au constatat că ratele sociale de rentabilitate a investițiilor în învățământul primar sunt cele mai mari (18,9%), urmate de învățământul secundar (13,1%). În învățământul superior sunt cele mai puține (10,8%). Acest model cu privire la ratele private de rentabilitate, este mai mult sau mai puțin adevărat. Aceste dovezi sunt utilizate pe scară largă pentru a descuraja investițiile publice în învățământul superior și concentrarea exclusiv pe învățământul primar.

Tabelul nr. – Profiturile din investiții în educație în funcție de nivel, în anul 2004, mediile pe cap de locuitor (%)

Sursa: adaptare după Psacharopoulos, G. and Patrinos H. A., “Returns to Investment in Education: A Further Update Education Economics, Vol. 12, No. 2, (August 2004), pg. 15. http://elibrary.worldbank.org/doi/pdf/10.1596/1813-9450-2881

Rata de rentabilitate a învățământului superior este mai mică decât cea a învățământului primar, trebuie totuși remarcat faptul că învățământul superior descrie o rată atractivă de a reveni la societate (peste 10%), precum și la individ (19%), așa cum se arată în Figura 10. Veniturile în funcție de țară sunt prezentate în Tabelul nr. 2-5. Cele mai mici profituri sunt înregistrate în rândul țărilor cu venituri mici și medii.

Tabelul nr. 2-6 prezintă rata de revenire corespunzătoare învățământului superior în funcție de mediile regionale (%). Există variații majore ale ratelor de rentabilitate între țări. Pe ansamblu ele arată că investițiile în învățământul superior au efecte pozitive în rândul indivizilor și a societății în general. În mai multe țări, ratele sociale de rentabilitate sunt ridicate, peste 10% care pot fi considerate o rată alternativă de întoarcere. Ratele declinului rentabilității de-a lungul timpului nu sunt valabile în toate țările. De exemplu, în unele țări din Asia, rata de rentabilitate este în creștere. Acest lucru poate fi cauzat de creșterea rapidă a cererii de forță de muncă educată.

Tabelul nr. – Rata de revenire a învățământului superior

Sursa: adaptare după Psacharopoulos, G. and Patrinos H. A., „Returns to Investment in Education: A Further Update Education Economics, Vol. 12, No. 2, (August 2004), pg. 15.

http://elibrary.worldbank.org/doi/pdf/10.1596/1813-9450-2881

Ratele de rentabilitate reprezintă, din punct de vedere statistic, relația dintre câștigurile pe viață și costurile de învățământ. După ajustarea costurilor directe asociate cu nivelurile corespunzătoare de învățământ (de exemplu, taxele de școlarizare) și ținând cont de faptul că, valoarea unei anumite sume de bani poate varia în funcție de momentul în care este cheltuită sau primită, diferența poate fi exprimată în costuri reportate. Ratele de rentabilitate sunt considerate private, în cazul în care acestea se bazează pe diferențele dintre banii de acasă și costurile de școlarizare, care provin de la studenți și familiile acestora.

După ce ratele de rentabilitate private și sociale se calculează, este ușor de observat diferența dintre aceste tarife și modalitatea în care societatea beneficiază de ele. Această diferență oferă o justificare economică pentru acțiunile guvernului. În cazul în care returnarea socială depășește beneficiul privat, aceasta ne arată că funcționarea nestingherită pe piețele private (așa-numita „laissez-faire”) va face, ca educația să nu mai fie atât de apreciată din punct de vedere al societății. (Acest lucru se datorează faptului că piețele private se bazează pe profit, iar societatea se bazează pe deciziile privind datele sociale.) De asemenea, în cazul în care rata socială de a reveni la școala primară depășește pe cea a învățământului superior, evidențiază faptul că școala primară este o investiție socială mai rentabilă decât învățământul superior. Prin întreprinderea acestor analize s-a concluzionat că diferența a fost mai mare în învățământul primar decât în învățământul superior și, prin urmare, acțiunea guvernamentală a fost mai justificată în primul decât în cel din urmă. Beneficiile învățământului superior se extind mult, dincolo de câștigurile suplimentare obținute de indivizi.

Efectele educației în economie

Investiția în educație influențează procesul dezvoltării economice într-un mod specific. Modalitatea în care factorul educațional se integrează în desfășurarea procesului economic este una holistică, nu se poate preciza că un anumit volum de educație – privit ca număr de ani de școlarizare sau ca bani cheltuiți pentru instruirea indivizilor implicați în proces activ- este necesar pentru desfășurarea unui act economic. Același volum de educație are manifestări diferențiate de la individ la individ, de la un proces economic la altul. O parte a beneficiilor realizate de către această investiție pot fi măsurate, altele nu, asta neînsemnând că sunt mai puțin importante. Deciziile instituționale sau individuale de a investi în educație generează atât beneficii private, cât și sociale. Investițiile în educație vor aduce venituri nu doar purtătorului de capital uman, dar și întregii societăți, care va beneficia de pe urma creșterii ofertei forței de muncă și a numărului de cetățeni cu un nivel ridicat de educație, acestea purtând numele de externalități. În acest context, amintim concluziile lui Milton Friedman: “o societate stabilă și democratică este imposibilă fără acceptarea pe scară largă a unui set comun de valori și fără un grad minim de alfabetizare și de cunoștințe din partea majorității cetățenilor. Beneficiile din educația unui copil se vor răsfrânge nu numai la acest copil sau la părinții săi, dar și la alți membri ai societății… prin promovarea unei societăți stabile și democratice.”

Conform studiului OECD: Highlights from Education at a Glance 2009, cercetările evidențiate cu privire la câștigurile indivizilor raportate la nivelul lor de educație, sunt următoarele:

câștigurile tind să crească proporțional cu nivelul de educație al indivizilor;

prima de câștiguri aferentă nivelului terțiar de educație este substanțială și depășește cu 50% în mai mult de jumătate din numărul țărilor studiate;

avantajul câștigurilor pentru cei cu un nivel superior de educația sporește odată cu vârsta însă se reduce pentru cei cu un nivel de educație inferior învățământului superior.

Se observă, că există o legătură puternică și pozitivă între dobândirea nivelurilor de educație și câștigurile medii obținute. Absolvenții învățământului de nivel terțiar au câștigat mai mult per total, decât absolvenții învățământului de nivel mediu, în toate țările vizate de studiul OECD. În același context, rata ocupării forței de muncă în general, crește odată cu sporirea nivelului de educație al indivizilor. Mai mult de 40% din numărul indivizilor cu un nivel inferior de educație celui secundar, nu au un loc de muncă.

Cercetările relevă faptul că deciziile individuale de a investi în educație, la nivelul statelor membre OECD, sunt determinate în mare măsură de faptul că:

recompensele pentru indivizii ce au absolvit forme de învățământ superior sunt de obicei mai mari, decât în cazul celor ce au absolvit niveluri inferioare de educație;

învățământul superior aduce recompense substanțiale în majoritatea țărilor, generând câștiguri financiare nete de peste 100.000 USD pe parcursul unei vieți active în muncă în: Republica Cehă, Ungaria, Irlanda, Italia, Polonia, Portugalia și SUA;

exceptând Australia, Danemarca, Coreea, Norvegia, Spania și Turcia, în cazul femeilor, recompensele pentru investiția individuală în educația superioară sunt de obicei mai reduse.

Potrivit raportului OECD (2009), beneficiile pe care investiția în dobândirea unor niveluri superioare de educație le generează, nu se limitează doar la nivelul individului, ci se regăsesc și la nivelul societății în ansamblu, iar în acest sens rezultă că:

în medie la nivelul statelor membre OECD, valoarea totală prezentă a investiției publice necesare pentru ca un bărbat să dobândească o calificare superioară este de 28.000 USD;

beneficiul public net aferent unei asemeni investiții publice depășește 50.000 USD;

la fel ca și în cazul beneficiilor individuale și beneficiile aduse societății sunt mai mari în contextul în care indivizii au absolvit o formă de învățământ superior comparativ cu cei care au absolvit doar o formă de învățământ mediu.

Figura nr. – Canalele de efect ale învățământului superior la creșterea economică

Sursa: D. Bloom, D. Canning, and K. Chan, (2006, pg.15-16) apud Ozsoy Ceyda (2008) The Contribution of Higher Education to Economic Development, Publishing Global Conference on Business & Economics, Italy.

Cadrul prezentat în Figura nr. 2-7 sugerează mai multe posibile trasee, prin care învățământul superior poate ajuta la creșterea economică atât în mediul privat, cât și în cel public. Beneficiile persoanelor fizice constau în perspective mai bune de angajare, salarii mai mari și o mai mare capacitate de a economisi și a investi. Aceste beneficii duc la îmbunătățirea calității vieții permițând persoanelor fizice să lucreze mai eficient pe o perioadă mai lungă de timp, consolidând astfel câștigurile pe durata vieții.

Beneficiile publice sunt mai puțin recunoscute pe scară largă, ceea ce explică indiferența guvernelor, în ceea ce privește învățământul superior ca un vehicul pentru investițiile publice. Câștigurile mai mari ale persoanelor fizice cu educație superioară pot spori veniturile din impozite, finanțând astfel statul. Aceasta se traduce printr-un consum mai mare, de care beneficiază indivizii din toate mediile educaționale.

Ake (2009) susține că investiția în educația superioară este costisitoare, presupune eforturi financiare substanțiale iar beneficiile acesteia nu pot fi observate imediat, totuși îmbrățișează ideea că această investiție va favoriza sporirea substanțială a venitului. În modelul propus de autor, cu privire la investiția în educație, funcția de utilitate a acesteia presupune a fi concavă și derivabilă de cel puțin două ori. Conform autorului, veniturile ce s-ar putea obține odată cu intrarea pe piața muncii s-ar diminua sau chiar vor dispărea odată cu întoarcerea spre o anumită formă de educație.

O relație de cauzalitate între educație și venituri a fost identificată și în studiile empirice ale lui Card (2001), astfel creșterea anilor de studiu ca urmare a unei forme de educație superioară conduce la sporirea veniturilor. Pentru mulți indivizi, este recunoscut faptul că, educația reprezintă o rampă de lansare în viață, o oportunitate în a găsi un loc de muncă mai bun și de a obține un nivel al venitului mai mare. Având în vedere cele prezentate anterior, se naște deseori întrebarea dacă este eficient să investim în educație?

În cazul specific al educației s-au constatat două abordări a efectelor educației: externalități non-pecuniare și externalități pecuniare. Referitor la externalitățile non-pecuniare, Jane Jacobs (1986) și R. Lucas (1988) demonstrează că efectele externe ale educației vor acționa prin prisma schimbului de idei, imitații, learning by doing, și nu prin prisma prețurilor. Un alt punct de vedere exprimă că într-o regiune, în care nivelul mediu al educației populației este ridicat, determină ritmul progresului tehnologic. În modelul lui Lucas, externalitățile generate de capitalul uman, și cunoștințele posedate de firmă și comunitate, sunt capabile de a asigura creșterea productivității, și implicit creșterea veniturilor, datorită capacității forței de muncă de a asimila tehnologiile existente.

Modelul Lucas este un model ce explică creșterea economică prin prisma capitalului uman ca factor endogen, acumularea capitalului uman având un caracter endogen. Lucas va relata: ”acumularea de capital uman este un proces social, care implică grupuri de oameni într-un mod ce nu corespunde modelului de acumulare a capitalului fizic”. Caracterul social al acumulării de capital uman este un efect al externalităților educației.

Similar modelului Lucas, Romer arată dependența PIB-lui pe cap de locuitor de capitalul uman, acesta fiind în funcție de stocul de capital uman antrenat nemijlocit în sectorul Cercetare și Dezvoltare (R&D), acesta din urmă facilitând inovațiile. În acest model, nivelul tehnologic nu este o constantă, ci o variabilă care depinde de nivelul educației posedat de populația unei țări. Concluziile făcute de către Romer sunt relevante pentru țările OCDE care dețin poziția de lideri tehnologici (așa cum este arătat de către Griliches, 2000), însă teoria eșuează în raport cu țările ce se află în curs de dezvoltare. Pentru aceste țări este relevant accentul pus de către Lucas pe nivelul mediu al educației populației ce facilitează difuzia tehnologiilor.

Externalitățile pecuniare au fost descrise inițial de către A. Marshall, care a demonstrat că creșterea concentrării factorilor specializați într-o anumită regiune va asigura concentrarea geografică a industriilor în această zonă. Acest tip de externalități au fost redescoperite de către P.Krugman în lucrarea ”History and Industry Location: The Case of the Manufacturing Belt” (1991), după care există o dependență directă între nivelul mediu al educației, și localizarea activității economice. Cu cât este mai ridicat nivelul educației forței de muncă într-o regiune, cu atât firmele vor investi mai mult în capitalul fizic, educația generând externalități pecuniare, materializate în extinderea proceselor de cercetare.

Studiile axate pe impactul economic al educației determină efecte private ale educației cu caracter monetar sau non-monetar (teoria capitalului uman) sau efecte externe ale educației prin prisma impactului asupra PIB-ului, acestea având și ele caracter monetar. În figura nr.18 prezentăm externalitățile educației asupra creșterii PIB-ului și externalitățile ce influențează dezvoltarea economică prin diferite modalități de influență.

Figura nr. – Externalitățile educației ca bun public

Sursa: elaborare autor

Beneficiile non-economice private, centralizează o varietate de efecte potențiale ale educației, care influențează bunăstarea individului. Indivizii înalt educați se pot adapta mult mai bine condițiilor variate ale desfășurării vieții și mai mult pot adapta aceste condiții pentru a răspunde preferințelor individuale. În ceea ce privește individul, educația suplimentară pare să fie relaționată cu o stare de sănătate mai bună și cu o creștere a speranței de viață. Un beneficiu suplimentar de care se bucură indivizii mai bine educați se concretizează sub formă de cunoștințe și competențe superioare în ceea ce privește operațiunile și tranzacțiile de piață. Acest beneficiu este denumit ”eficiența consumatorului”. Hanushek scoate în evidență următoarea constatare: o persoană cu un an suplimentar de școlarizare este mult mai eficientă în calitate de consumator, fapt ce se datorează și veniturilor suplimentare. Această eficiență vine, pe de o parte, de la consumul de bunuri normale sau chiar superioare datorită veniturilor ridicate, iar, pe de altă parte, de la nivelul de informare în actul de consum al individului. Capacitatea de a realiza asocieri eficiente pe piața forței de muncă și reducerea timpului petrecut pentru căutarea unui loc de muncă sunt și ele componente caracteristice ale acestui beneficiu. În plus, angajatorii pot obține avantaje, prin plasarea eficientă a indivizilor cu nivel mai bun de educație în cadrul forței de muncă. Asocierea eficientă a angajaților cu locurile de muncă ocupate determină reducerea unei varietăți de costuri suportate de angajatori (costurile de formare, costurile de recrutare), precum și pierderea productivității în timpul tranziției angajaților. (Anexa 3)

Meulemeester J. L. și Rochat D. subliniază faptul că alegerea de a urma o anumită formă de educație va continua să predomine în cadrul necesităților și cerințelor investiționale, pentru a asigura o creștere economică mai rapidă. Investiția în educația superioară este la fel de importantă ca orice altă investiție, întrucât conferă beneficiarilor ei, numeroase avantaje pe termen scurt și lung, la nivelul individual, organizațional și social după cum se poate observa în Tabelul nr. 2-7.

Tabelul nr. – Beneficii ale investiției în educație la nivel individual, organizațional, social

Sursa: Avram, E., (2012), Marketing universitar – Abordare din perspectiva consumatorului de educație superioară, Teză de Doctorat, ASE, București

Un statut social mai înalt, o rată de angajabilitate mult mai mare și un set mai larg de beneficii culturale, sunt câteva dintre avantajele absolvenților de studii superioare de învățământ. Un argument, ce stă la baza principiului “cine beneficiază trebuie să-și plătească” pledează pentru finanțarea privată a studiilor superioare.

În consecință, de multe ori, gratuitatea determină un consumatorism irațional și risipă, ceea ce ar reprezenta un al doilea argument pentru investiția personală în educația superioară. Cererea excesivă pentru învățământul superior, ar putea fi o cauză a nivelului generos al subvenționărilor de stat în învățământul superior, peste optimul economic. Dacă ne referim la rezultatele sugerate de literatura de specialitate, cu privire la avantajele oferite de investiția personală în educația superioară, suntem de părere că toate acestea ajută instituțiile de învățământ superior să atragă mai mulți studenți de valoare în universități, optând pentru servicii de calitate în vederea asigurării succesului pe termen lung și pentru o colaborare cât mai eficientă cu piața muncii, prin oferirea de specialiști în toate domeniile de activitate.

Concluzii:

Din perspectivă macroeconomică, acumularea de capital uman prin educație îmbunătățește productivitatea muncii, facilitează inovațiile tehnologice, sporește randamentul capitalului și determină o creștere economică mai sustenabilă care, la rândul său, susține reducerea sărăciei. Astfel, la nivel macro, capitalul uman este privit ca un factor de producție cheie.

Din perspectivă microeconomică, educația sporește probabilitatea de a fi ocupat pe piața muncii și îmbunătățește capacitatea de câștig. Astfel, capitalul uman este luat în considerare prin componenta sa ca educație care contribuie la creșterea productivității muncii și câștigurilor, fiind în același timp un factor important al producției firmei. Cu alte cuvinte, capitalul uman se referă la abilitatea și eficiența oamenilor de a transforma capitalul fizic și materiile prime în bunuri și servicii, iar consensul este cel potrivit căruia aceste abilități sau calificări pot fi învățate în sistemul educațional.

În opinia mea, o analiză riguroasă a educației ca vector al dezvoltării socio-economice, reprezintă un demers dificil și confuz, iar finalitatea rezultatelor diferitelor cercetări amintite, este puternic influențată de o serie de factori: metodologia utilizată, acuratețea datelor, definirea corectă a indicatorilor utilizați, interpretarea corectă a datelor ținând seama de eventualele erori precum și de limitele modelului utilizat.

Generalizândnd, menționăm că:

Elaborarea teoriei capitalului uman a presupus o încercare de a evalua modificările reale în economia țărilor dezvoltate aduse de Primul val al Progresului Tehnico-Științific. Adepții ei au elaborat o nouă abordare a rolului omului în dezvoltarea socială. (anexa 4)

Odată cu apariția teoriei capitalului uman, tratarea capitalului doar ca activ fizic este extinsă ca un activ care include și capitalul uman, cu posibilitatea să genereze un flux viitor de venituri.

Creșterea nivelului educației este studiată în calitate de mijloc de repartiție echitabilă a veniturilor respectiv și a posibilităților economice.

Capitalul uman a fost inclus în componența avuției națiunilor, iar investițiile în capitalul uman sunt studiate ca fiind necesare și importante din punct de vedere social.

Teoria capitalului uman a introdus conceptul de investiție în individ la diferite nivele microeconomic, mezoeconomic, macroeconomic și mondoeconomic.

Am observat pe parcursul acestui capitol că școlarizarea determină beneficii numeroase și substanțiale atât private, cât și publice. S-a demonstrat faptul că un nivel mai bun de educație poate determina consolidarea coeziunii sociale și poate permite o adaptare adecvată la schimbările tehnologice și sociale.

În următoarele capitole vom întări prin caracterul tehnic al acestei abordări, viziunea noastră asupra educației ca vector al dezvoltării economice, aspect întâlnit în majoritatea studiilor ce ancorează educația la bunăstarea unei țări.

Ecuația minceriană a relației dintre nivelul de educație și evoluția veniturilor salariale

Relația dintre nivelul de educație și evoluția câștigurilor individuale se regăsesc în studiile microeconomice ale literaturii economice. Din acest motiv, cea mai mare parte a literaturii economice dedicate acestei teme este eminamente una tehnică, dominată de modele econometrice, pe baza cărora sunt testate diferite ipoteze prin utilizarea datelor empirice. Jacob Mincer este considerat însă pionierul calculelor ce leagă direct, nivelul de educație atins și câștigurile salariale la nivel individual, în faimoasa ecuație minceriană. Accentuarea acestei relații are la bază: percepția potrivit căreia anii petrecuți în școală reprezintă o sursă viabilă de creștere a productivității, și în consecință, a câștigurilor beneficiarului educației formale, respectiv gradul facil de accesare a datelor necesare pentru testarea acestei corelații. În esență, acesta utilizează două ipoteze: 1) absolvirea unui an suplimentar de studii generează numai costul de oportunitate al timpului alocat în acest sens; 2) creșterea proporțională a câștigurilor datorată unui an în plus de școlarizare se păstrează în timp. În baza acestor ipoteze, Mincer desprinde concluzia că există o relație pozitivă între creșterea câștigurilor individuale și numărul anilor de școlarizare. Caracteristic acestui model este faptul că timpul petrecut în școală este considerat a fi determinanta cheie a câștigurilor, aspect relevat în rândurile ce urmează.

Ecuația salarială minceriană este un model binecunoscut de analiză a modului în care educația și experiența unui individ afectează salariul:

(20)

unde: – este logaritmul salariului pentru individul „i”

– anii de școlarizare

– valoarea reziduală

– alți factori care influențează veniturile, diferiți de numărul de ani de școlarizare.

Motivul, pentru care coeficientul școlarizării este considerat rata de discontare, este acela că deciziile de școlarizare sunt luate prin egalarea a două valori actualizate, calculate una pentru nivel al educației mai mare, iar cealaltă pentru un nivel inferior. Având în vedere faptul că acest model percepe educația ca o investiție în capitalul uman individual, oamenii optează pentru un anumit număr de ani de școlarizare, urmărind maximizarea valorii prezente a câștigurilor obținute pe parcursul vieții. În acest context, se substituie întrebarea: Poate educația să determine salarii mai mari în detrimentul altora?

Potrivit rezultatelor lui Jurajda (2003), în urma analizei efectuate pe baza datelor valabile pentru Cehia în 2002, beneficiile unui an de școală reprezentau aproape 10 % pentru tânăra generație cu vârste între 24 și 44 de ani, respectiv 8,7% pentru generația mai mare din grupa de vârstă între 45-61 ani.

Harmon (2003) a încercat utilizând datele programului internațional de cercetare (International Social Survey Program – ISSP, 1995), să stabilească o conexiune între timpul petrecut cu studiile și veniturile salariale. În cazul Bulgariei, autorii au constatat o diferență anuală de aproximativ 4,96% la bărbați și 6,24 % la femei. Aceste calcule indică existența unui nivel extrem de limitat de beneficii financiare directe pentru cei ce nu părăsesc timpuriu școala, și finalizează învățământul secundar. Pe de altă parte, această analiză nu ia în calcul și alte variabile precum: rata șomajului, prestațiile sociale, generarea de impozite, efectele asupra sănătății, care pot fi factori esențiali.

În toate țările OECD, conform datelor din anexa nr.5, persoanele cu studii superioare câștigă mai mult decât cele cu studii liceale, care la rândul lor au un venit mult mai mare față de cei care nu se încadrează în această categorie. În multe țări, educația liceală reprezintul startul de unde viitoarele studii și traininguri implică câștiguri relativ crescute. Cu alte cuvinte reprezintă punctul de referință de unde câștigurile legate de nivelul de educație pot fi măsurate. Odată cu creșterea considerabilă a costurilor cu investițiile private în studiile liceale, în majoritatea țărilor, câștigurile crescute sunt un important stimulent pentru oameni să investească timp și bani în educație. Diferențele de venituri între cei cu educație superioară, și cei cu studii liceale sunt de obicei mai pronunțate, decât diferențele dintre cei cu studii liceale și restul nivelelor de pregătire. Persoanele care au studii superioare de tip A (de cercetare-academică) sau sunt implicați în cercetare avansată, câștigă cu aproximativ 70 % mai mult, comparativ cu persoanele care au studii liceale, și au venituri provenite din angajare, la polul opus situându-se cei fără acest tip de studiu, având un câștig cu 20% mai puțin față de absolvenții cu studii liceale. Chile, Brazilia, Ungaria, Turcia și SUA au cea mai mare diferență în veniturile legate de nivelul de educație. În Brazilia, Turcia și SUA cei care nu au studii liceale finalizate sunt cei mai penalizați, și câștigă cu cel puțin 35% mai puțin decât cei care au aceste studii, Figura nr.3-2.

Figura nr. – Câștigurile relative ale persoanelor, în funcție de nivelul educației și grupa de vârstă

Sursa: OECD (2014), Education at a Glance 2014: OECD Indicators, OECD Publishing, pp.134-136. http://dx.doi.org/10.1787/eag-2014-en.

În Chile, Brazilia și Ungaria, cei care au studii superioare sunt cel mai bine stimulați, comparativ cu persoanele cu mai puțină educație, ei câștigând mai mult decât dublul venitului unei persoane doar cu studii liceale.

La nivelul țărilor OECD, câștigurile sunt influențate de nivelul de educație din diferite etape ale educației. Figura nr. 3-3 arată că în media țărilor OECD, nu există diferențe foarte mari în legătură cu nivelul de educație obținut pe sexe, în ceea ce privesc câștigurile relative obținute de persoane din angajare. Un bărbat sau o femeie câștigă cu aproximativ 70% mai mult decât o persoană de același gen care are doar studii liceale. Totuși există și diferențe majore între țări. În Chile și Brazilia (atât pentru femei cât și pentru bărbați), în Grecia, Ungaria sau Slovenia (pentru bărbați), și în Irlanda (pentru femei), persoanele cu educație superioară câștigă mai mult decât dublu față de cei cu studii liceale, Figura nr. 3-3.

În Australia, Estonia, Irlanda, Israel, Japonia, Coreea, Spania, Elveția și Regatul Unit, venitul relativ al femeilor este cu 10% mai mare decât cel al bărbaților, în timp ce în Chile, Cehia, Danemarca, Finlanda, Franța, Grecia, Ungaria, Italia, Luxemburg, Polonia, Slovacia, Slovenia și Suedia, veniturile sunt cu mai mult de 10% mai mari, decât al femeilor. În ambele cazuri diferențele sunt legate de câștigurile membrilor de același gen care au studii liceale, și care au venituri din angajare. Atunci când sunt comparate genurile, există tendința de aproximare a faptului că există o diferență mai mare între câștigurile obținute.

Figura nr. – Câștigurile relative ale lucrătorilor, în funcție de nivelul de studii și de gen,

Sursa: OECD (2014), Education at a Glance 2014: OECD Indicators, OECD Publishing, pp.134-136. http://dx.doi.org/10.1787/eag-2014-en.

O altă analiză complexă, care confirmă rezultatele raportului OECD, este cea efectuată de biroul de statistică a muncii al Statelor Unite ale Americii, (BLS Reports, 2014) – Highlights of women’s earnings in 2013, prezintă câștigurile actuale la nivelul populației ocupate, în urma aplicării unui sondaj național, lunar, pe aproximativ 60.000 de gospodării. Rezultatele sunt certe, câștigurile medii săptămânale variază semnificativ în funcție de nivelul de educație. În rândul tuturor angajaților de peste 25 de ani, veniturile săptămânale ale celor fără diplomă de bacalaureat au fost de 472$, reprezentând două cincimi din rândul celor care au diplomă de bacalaureat, sau chiar mai mult, având un venit de 1.194 în 2013. Pentru angajații care au diplomă de bacalaureat, dar care nu au frecventat facultatea, veniturile medii au fost de 651$, cu puțin peste jumătate, comparativ cu veniturile absolvenților de studii superioare, iar pentru cei cu diplomă de colegiu sau cu un grad asociat, câștigul a fost de 748%, reprezentând aproximativ două treimi din venitul celor cu studii superioare.

Pentru fiecare nivel de educație, femeile au un destin mai fericit decât bărbații în ceea ce privește creșterea veniturilor. Atât bărbații cât și femeile fără diplomă de bacalaureat au simțit scăderea veniturilor din cauza inflației, încă din 1979. Pe baza ajustărilor inflației, veniturile femeilor care au o diplomă de licență sau cu un grad superior, s-au mărit cu 32 % din 1979, în timp ce ale bărbaților s-au mărit în aceeași perioadă de timp cu doar 18%.

Patrenostru (1999), utilizând datele Anchetei Integrate în Gospodării 1994 realizate în România, observă că o creștere a beneficiilor educației și experienței este invariabil semnificativă, atât pentru bărbați cât și pentru femei, în urban și în rural. Mai mult, în mediul rural, în special pentru femei, beneficiile educației sunt mai mari decât cele înregistrate în mediul urban.

Pentru a analiza factorii determinanți ai veniturilor salariale obținute de bărbăți și de femei în sectorul public și privat, lucrarea lui Skoufias (2003) utilizează date individuale în structuri transversale preluate din aceeași Anchetă Integrată în Gospodării 1994. În sectorul public, este elocventă asocierea dintre nivelurile educației și rata marginală a beneficiilor educației, care este mai scăzută comparativ cu bărbații. În sectorul privat, aflat în curs de dezvoltare la momentul analizei, studiile medii generează o rată marginală a beneficiilor mult mai mare în rândul femeilor decât al bărbaților. Diferența de salarizare între sexe este mai mare în sectorul privat decât în cel public (24,9%, respectiv 15,4%).

Studiile de specialitate în care figurează România, Ion (2013), Voinea (2011), Andren (2005), estimează impactul anilor de școală asupra veniturilor lunare în perioada 1950 – 2000, la o valoare aproape constantă de 3-4% în perioada socialistă, coeficientul anilor de studiu din ecuația de regresie a câștigurilor salariale a crescut continuu de-a lungul anilor “90, ajungând la 8,5% în 2000. Aceleași constatări concordă cu estimările obținute pe baza datelor macroeconomice la nivelul Europei de Est, cum că un an în plus de școală crește veniturile salariale cu 8,5%.

În pofida celor prezentate, studiile recente insistă tot mai mult asupra necesității ca relația dintre nivelul de educație și evoluția câștigurilor să fie privită ca fiind una cu implicații mai degrabă calitative, decât bazată pe imputuri cantitative. Relația dintre educație și performanțele individuale pare foarte clară, rămâne totuși ambiguu modul în care educația determină creșterea veniturilor. Provocarea la care trebuie să răspundă economiștii vizează următoarele aspecte: modul în care resursele alocate cu scopul educării se transformă în efectele de o anumită calitate în căștiguri. Cea mai dificilă sarcină este, fără îndoială, aceea de a măsura calitatea outputurilor educaționale, manifestate sub forma abilităților dobândite de indivizi, ca rezultat al educării în sistemul formal. Cu toate acestea, unii autori sugerează ca posibil instrument util în acest demers, evaluările obținute la teste de către elevi.

Figura nr. – Ratele câștigurilor asociate numărului de ani petrecuți în școală

Sursa: Hanushek, Eric, A., Wossmann, L., (2007) The Role of Education Quality in Economic Growth, World Bank Policy Research Working Paper 4122, p.15

Figura nr. 3-6 evidențiază estimările privind evoluția câștigurilor pe baza ecuației Mincer (coloanele graficului), respectiv modul cum sunt ajustate aceste estimări ca urmare a luării în calcul și a rezultatelor testelor IALS – International Adult Literacy Survey. De exemplu, cea mai performantă țară în ceea ce privește calitatea educației în matematică și știință este Finlanda, ceea ce confirmă rezultatele de la testele PISA (Programme for International Student Assessment).

Studiul PISA 2012 a evaluat peste 510.000 de elevi din 65 de țări la matematică, lectură și științe. Accentul a fost pus pe matematică, potrivit OECD, care precizează că toate competențele din zona matematicii sunt un predictor puternic al rezultatelor pe care le vor înregistra elevii ca tineri adulți, deoarece abilitățile elevilor în domeniul matematicii influențează capacitatea lor de a urma o formă de educație după liceu, precum și veniturile viitoare. În anul 2009, la testarea tip PISA, România s-a plasat pe locul 49 din 65, iar în anul 2006 am ocupat locul 47 în rândul celor 57 de țări testate. Țările din Asia au cea mai performantă educație din lume, iar România ocupă locul 45 la matematică din 65 de țări și economii studiate, în creștere cu aproape 5 puncte de la ultima evaluare, potrivit studiului PISA, întocmit de Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OECD) și publicat pe 3 decembrie 2013. În urma evaluării PISA 2012, cele mai bune rezultate le-au înregistrat elevii din Shanghai – China și Singapore – care sunt în top la matematică. Elevii din Shanghai au un nivel echivalent cu aproape 3 ani de școlarizare peste majoritatea țărilor OECD, potrivit organizației. Hong Kong, Taipei, Coreea de Sud, Macao, Japonia, Liechtenstein, Elveția și Olanda urmează în grupul celor mai performante țări.

Scorul României la PISA 2012 este de 445 de puncte (cu 4,9 puncte peste scorul de la ultima evaluare) față de 494 – scorul mediu al țărilor OECD, și față de 613 – scorul cel mai bun înregistrat anul acesta de Shanghai – China. Sub România, cu scoruri mai mici la Matematică se află Cipru, Bulgaria, Emiratele Arabe Unite, Kazahstan, Thailanda, Chile, Malaiezia, Mexic, Muntenegru, Uruguay, Costa Rica, Albania, Brazilia, Argentina, Tunisia, Iordania, Columbia, Qatar, Indonezia și Peru. La matematică, România se află în grupul țărilor cu rezultate statistic „semnificativ sub media OECD”. La citire/lectură, România a înregistrat 438 de puncte (față de 496 media țărilor OECD), ceea ce ne plasează pe locul 50 din 65 (cel mai bun scor l-a înregistrat tot Shanghai). Cu un nivel sub România sunt Bulgaria, Kazahstan, Malaiezia, Mexic, Munetengru, Uruguay, Albania, Brazilia, Argentina, Tunisia, Iordania, Columbia, Qatar, Indonezia și Peru. Din totalul elevilor români testați la citire/lectură, 37,3% dintre rezultate au fost slabe. La științe, România se află pe locul 49, cu 439 de puncte (față de 501 puncte media țărilor OECD).

Acest gen de evaluări reprezintă un progres evident în ceea ce privește identificarea unor modalități care să asigure o mai bună înțelegere a modului în care sunt corelate, de fapt, educația și creșterea veniturilor. Cu toate acestea, opinăm că tipul acesta de evaluări, comportă anumite limite insurmontabile. Accentul fiind pe calitatea educației, considerăm că evaluarea acesteia pe baza unor teste simplificate și generalizate nu este susceptibilă să explice evoluția, și diferențierea câștigurilor pe piața muncii. Faptul că anumite activități necesită anumite abilități specifice, care nu fac obiectul evaluării pe baza testelor menționate, reprezintă un motiv suficient în acest sens. Mai mult, anumite activități generează venituri superioare tocmai ca urmare a experienței acumulată la locul de muncă, și probată în condițiile competiției pe piață.

Concluzia este că, deși educația școlară nu este singurul factor determinant al abilităților adultului, ea este categoric cel mai important vector. Investiția în buna educație a elevilor aduce beneficii mai târziu, în formarea unei populații adulte cu abilități superioare, ceea ce la rândul său contribuie la creșterea productivității și a creșterii economice. Cu alte cuvinte, absolvenții de educație formală, de doctorat, master, licență, au câștiguri mult mai mari în comparație cu cei care participă la forme ale învățării pe tot parcursul vieții, sau alte cursuri de formare de competențe specifice în cadrul job-ului, rezultate de altfel semnificative.

Traiectoria educație – venit – productivitate a fost adesea studiată în literatura economică de specialitate, datorită rolului pe care îl are în realizarea prosperității economice a unei națiuni. Standardul de viață al unei națiuni este determinat de productivitatea economiei, măsurată ca valoare a producției de bunuri și servicii obținute pe o unitate de resurse (cunoștințe, capital, resurse umane, resurse naturale). Putem astfel spune, că productivitatea determină standardul de viață pentru o regiune sau o țară prin venituri, profituri de capital sau alte resurse. Scopul ce se dorește a fi atins de orice societate modernă se realizează doar prin crearea unei economii avansate prin străduința, și pregătirea factorului uman de a utiliza cât mai productiv fiecare resursă naturală, umană și financiară. Măsurile de productivitate constituie indicatori de bază în analiza performanței unei economii sau a unui sector, iar evidențierea influenței progresului tehnic reprezintă în mod frecvent principalul motiv pentru care se fac astfel de calcule. Eficiența reprezintă cuvântul cheie al implementării celor mai bune practici în domeniu. Cu alte cuvinte, prin eficiență se înțelege cantitatea maximă de produse ce poate fi obținută în condițiile tehnologice actuale, și cu un nivel minim al costurilor. Aceasta depinde în mare măsură de calitatea forței de muncă, a factorului uman. În acest context, actualizarea permanentă a calificării și a educației la un nivel superior, reprezintă condiția esențială pentru utilizarea eficientă a resurselor umane. Cercetările, făcute în ultimul timp, au pus în evidență existența unei corelații foarte strânse între nivelul de educație și productivitatea muncii. Conceptul de calitate a muncii în construcția unei economii competitive, este unul multidimensional ce cuprinde: nivelul de educație, calitatea locului de muncă, învățarea pe tot parcursul vieții, sănătatea, egalitatea de gen, incluziunea și accesul pe piața muncii, coeziunea socială și performanța.

Oamenii cu aptitudinile și deprinderile lor, cu experiența și cunoștințele dobândite sunt producătorii tuturor bunurilor economice.

Figura nr. – Educație, venit, productivitate

Sursa: adaptare după Nelson și Phelps

Nelson și Phelps sunt susținătorii afirmației, că o forță de muncă educată elimină barierele tehnologice existente, și implicit, ajută la creșterea productivității. În economiile dezvoltate, există legături puternice între educație și productivitate, educație și salarii, salarii și productivitate și, ca urmare, între productivitate și creștere economică. Educația, în această traiectorie vine să explice motivația, pentru care persoanele cu mai mulți ani de școlarizare câștigă venituri mai mari. Această afirmație este susținută din perspectiva a două puncte de vedere: pe de o parte, persoanele cu studii superioare tind să fie compensate pentru anii petrecuți în școală, iar pe de altă parte, persoanele educate demonstrează o capacitate de a folosi cât mai eficient resursele dintr-o economie pentru a produce beneficiu.

Într-un studiu elaborat de către organizația americană Partnership for 21st Century Skills, constituită din instituții educaționale, fundații, reprezentanți ai business-ului din SUA, s-a creionat profilul absolventului de studii superioare, tratat drept output al sistemului, în conformitate cu exigențele economiei secolului XXI. În realizarea acestui model, pe primul plan în succesul economic al individului, a fost calitatea output-ului sistemului de educație, care este corelat cu setul de cunoștințe și competențe acumulate de către aceștia rapotate la standarde, curriculum-ul, obiectivele dezvoltării profesionale și calitatea mediului educațional.

Figura nr. – Adaptare după modelul output-ului sistemului educațional SUA,

Sursa: 21 st Century Skills, Education & Competitiveness, A Resource and Policy Guide, (2008), www. 21stcenturyskills.org. p.13, accesat la data de 10.08.205

Conform modelului prezentat în Figura nr. 3-8, setul de competențe formate în cadrul sistemului de educație are ca obiectiv atât formarea potențialului productiv, cât și a celui de consum, care vor determina performanțe micro și macroeconomice ale unei țări. Educația prin implicarea sa în formarea setului de competențe, asigură crearea condițiilor favorabile de integrare eficientă a componentei umane în sistemul de resurse economice, și de extindere asupra productivității întregului sistem economic, datorită dezvoltării mediului tehnologic, Figura nr. 3-9.

Figura nr. – Competențe formate de sistemul educațional și productivitate

Sursa: elaborat de autor

Studii empirice, (Bucoș, 2014) demonstreză legătura statistică dintre productivitatea muncii și rezultatele medii ale testărilor PISA (2000-2009), pe un eșantion de 18 țări, grupate în 3 blocuri, în funcție de mediul social-economic de dezvoltare. În acest context, creșterea PIB-ului în condițiile creșterii rezultatelor PISA este explicată prin creșterea productivității factorului muncă, care rezultă din competențele formate în sistemul educațional, dependență profilată de către datele statistice. Dependența pozitivă existentă între acești indicatori, sugerează existența unor căi de transmisie a competențelor cognitive, formate la nivel de educație asupra productivității agregate muncii, chiar dacă coeficientul de corelare este amplasat în zona corelațiilor medii (r=0,41), un prim canal de transmisie traversând activitatea inovațională. Datele statistice, conform anexei nr.7 demonstrează existența corelației pozitive între rezultatele testărilor PISA și performanțele inovaționale. Același studiu demonstrează corelația pozitivă dintre indicatorii macroeconomici, și rezultatele testelor PISA, dezvoltarea economică, fiind astfel subordonată calității educației formale. De asemeni, corelarea rezultatelor PISA cu investițiile în Cercetare și Dezvoltare demonstrează că rezultatele foarte bune ale testărilor PISA sunt asociate cu cote înalte ale investițiilor în cercetare și dezvoltare, ceea ce reliefează tendința de descreștere a randamentului investițiilor de acest gen, pe măsura descreșterii competențelor cognitive formate în sistemele educaționale naționale.

Și nu în ultimul rând, rezultatele înalte ale testărilor PISA sunt asociate și cu un număr mare de cereri depuse pentru patentare, per milion persoane, ceea ce va influența productivitatea muncii la nivel național. Pentru a evidenția dependențele date, s-a realizat o corelare a acestor rezultate cu productivitatea muncii prin intermediul numărului de cereri pentru patentarea invențiilor în domeniul tehnologiilor de vârf. Această analiză scoate în evidență, existența unui grad înalt de sensibilitate a cererilor depuse pentru patentare la capacitatea sistemului educațional de a crea competențe cognitive, rata de flexibilitate evidențiată în cadrul regresiei liniare fiind de 57%. La rândul său, cota înaltă a cererilor de patentare a invențiilor în domeniul tehnologiilor de vârf, va asigura creșterea productivității muncii la nivel național, cu o rată de sensibilitate estimată la nivel de 22,5 %.

Hanushek (2000) constată de asemeni că există o relație strânsă, constantă și stabilă între calitatea forței de muncă și creșterea economică. În acest sens, valoarea estimată a coeficientului abilităților cognitive sugerează că o creștere cu 1 deviație standard la rezultatele la teste (sau cu 100 puncte pe scala PISA), generează o rată anuală de creștere economică de 1,74 puncte procentuale. Explicația, a ceea ce înseamnă îmbunătățirea cu 100 de puncte a performanței PISA, își are originea în calculul realizat de OCDE, conform căruia 39 de puncte sunt echivalente cu un an de școală. Estimările arată că dacă România atinge media OCDE (500 de puncte), poate crește PIB-ul cu 0,95%.

În opinia noastră, principala cale de autovalorificare și dezvoltare a factorului uman, de valorificare superioară a potențialităților creative și anticipative ale omului, reprezintă procesul de pregătire și perfecționare, cumulat și propagat pe termen lung și pe mai multe planuri. În ordinea priorităților: ridicarea nivelului de educație, cultură și cunoștințe, a pregătirii tehnico-profesionale în concordanță cu nevoile de muncă ale sistemului de economie și cu aptitudinile resurselor umane ale societății. Analizând aceste aspecte dintr-un alt punct de vedere, unele țări sunt axate pe a produce oameni cu înaltă calificare, cu un procent ridicat de absolvenți de studii superioare, dar care nu răspund concret la cerințele pieței din cauza unor politici greșite. Toate abilitățile dobândite de persoanele educate nu merg în locurile potrivite: inginerii lucrează ca șoferi de microbuz sau migrează în țările bogate, contabilii-economiști ca agent de vânzări, economiștii ca vânzători în magazine și lista continuă. Acest aspect implică mult mai multe probleme legate și de angajarea axată pe anii de experiență acumulați, în detrimentul celei axate pe studiile absolvite, diferențele mici între veniturile obținute de o persoană cu studii superioare, și una cu studii liceale, din acest motiv lăsăm loc de completări ulterioare în capitolele ce urmează.