Dimensiunea DE Mediu A Securitatii Nationale. Gestionarea Riscurilor DE Mediu
SERVICIUL ROMÂN DE INFORMAȚII
ACADEMIA NAȚIONALĂ DE INFORMAȚII „MIHAI VITEAZUL”
PROGRAMUL DE STUDII UNIVERSITARE DE DOCTORAT
Doctorand:
Ninel Peia
TEMA TEZEI DE DOCTORAT
“DIMENSIUNEA DE MEDIU A SECURITATII NATIONALE. GESTIONAREA RISCURILOR DE MEDIU”
CONDUCĂTOR DE DOCTORAT:
General bg.rz. prof. univ. dr. ONIȘOR CONSTANTIN
BUCUREȘTI
– 2015 –
CUPRINS
Introducere
Cap.I DIMENSIUNEA DE MEDIU A SECURITATII NATIONALE
Conceptul de securitate în studiile contemporane
Mediul de securitate – paradigme și abordări ale securității internaționale
Riscuri și amenințări la adresa securității României
Securitate mediului relația dintre securitatea mediului și securitatea umană
Influența globalizării asupra sistemelor de apărare, ordine publică și siguranță națională cu misiuni in zona mediului
Complexitatea și dinamismul mediului de securitate.
Repere de securitate privind modificarile climatice
Cap. II TENDINȚE NAȚIONALE ȘI INTERNAȚIONALE ÎN DOMENIUL MANAGEMENTULUI MEDIULUI SI MANAGEMENTULUI INFORMATIEI
2.1 Managementului mediului din perspectiva evoluțiilor
2.2. Impactul problematicii de mediu în managementul organizațiilor economice
2.3. Politici de securitate colectiva
2.4. Autorități și structuri cu atribuții în domeniul siguranței naționale
2.5. Specificul activităților informative derulate de structurile informative
2.6. Personalitatea umană. Temperamentul și caracterul – componente ale personalității umane. Importanța acestora în contextul activității de informații
2.7. Rolul analizei strategice în activitatea de informații
2.8. Organizarea, planificarea și controlul activităților informative
2.9. Comunitatea Națională de Informații
2.10. Cooperarea interinstituțională în activitatea de informații
2.11. Comunicarea eficientă în activitatea de informații
Cap.III FORTE NECESARE ÎN COMBATEREA INFRACTIUNILOR ÎMPOTRIVA MEDIULUI
3.1. Forme de manifestare a infracțiunilor împotriva mediului
3.2. Metode de analiză în domeniul infracțiunilor împotriva mediului
3.3. Criza de mediu– caracteristici generale și forme de gestionare
3.4. Forțe necesare în combaterea infracțiunilor împotriva mediului
3.5. Apărare și securitatea domeniului de protecția mediului
Cap. IV INVESTIGAREA CORUPȚIEI – BAZĂ COMBATERII RISCURILOR DE MEDIU
4.1 Locul șl rolul activităților de informații șl investigații în combaterea corupției din domeniul mediului
Metode șl tehnici speciale utilizate în activitatea de informații șl investigații pentru obținerea probelor necesare în combaterea corupției din zona mediului
Aspecte ale cooperării internaționale șl în activitatea de informații și în investigarea cazurilor de corupției pe domeniul mediului
Respectarea drepturilor șl libertăților fundamentale ale omului în activitatea de informații șl investigații în scopul obținerii de probe pentru combaterea corupției în zona mediului
Obiectul (ținta) investigării, (activități, evenimente, fapte persoane fizice, juridice, grupări organizate, fenomene, etc.)
Scopul investigării (clarificarea unor împrejurări, stabilirea responsabilităților)
Clasificarea investigației
Cap. V GESTIONAREA RISCURILOR DE MEDIU
5.1. Riscuri si amenințări contra naturii ca aspect de securitate a mediului
5.2 Amprenta ecologică a României
5.3 Evaluarea impactului asupra mediului
5.4 Conceptul de calitatea vieți
5.5. Impactul modificărilor genetice asupra biodiversității
Cap. VI MIJLOACE ȘI METODE PROCEDURALE DE INVESTIGARE A INFRACȚIUNILOR IMPOTRIVA MEDIULUI
Considerații generale
6.1 Particularități ale cercetării infracțiunilor împotriva mediului
6.2 Legislația in domeniul tehnicilor de anchete speciale
6.3. Livrarea supravegheată în legislația internațională
6.4 Investigatorul acoperit și informatorul (colaboratorul acestuia)
6.5 Accesarea și supravegherea sistemelor de telecomunicații sau informatic
6.6 Protecția martorilor
6.7 Alte mijloace și metode de investigare a infracțiunilor împotriva mediului (supravegherea operativă-filaj, ridicarea de documente sau înscrisuri, investigații medicale, ridicarea-repunerea etc-vezi Legea Siguranței Naționale)
Cap. VII PROPUNERI SI CONCLUZII
7.1. Posibile soluții de perfecționare a activității de informații și investigații în scopul obținerii de probe pentru combaterea infracțiunilor împotriva mediului.
7. 2 . Observații și propuneri (Lege Ferenda) la proiectul de lege privind Agenția Națională de Integritate.
BIBLIOGRAFIE
Introducere
M-a inspirat în alegerea temei pentru teza de doctorat, discuțiile avute cu dl. prof. univ, dr. Constantin Onișor referitor la securitatea și interesul național. Prin această lucrare ne-am propus să facem câteva considerații cu privire la unele proceduri ale activității de informații, în special cu privire la protejarea mediului înconjurător și a investițiilor din această zonă.
Alegerea lucrării are loc și în urma unui înaintării unui proiect de lege „Producția și comercializarea produselor care conțin Organisme Modificate Genetic", propunerea legislativă avută înca din 2013 ca deputat în Parlamentul României.
Prin aspectul vast de documentare teoretică și practică, dar mai ales prin priceperea în alegerea și studierea metodelor și procedeelor de culegere a informațiilor necesare în dimensiunea de mediu a securității naționale până la identificarea riscurilor de mediu și gestionarea lor, va reprezenta o realizare de cercetare științifică nouă și necesară".
Nevoia de a supraviețui a omenirii, nevoia de a învăța din greșeli, nevoia de a evolua personal, în meserie și carieră, nevoia de recunoaștere socială și satisfacția obținută din rezolvarea unor probleme concrete sau imaginate ; competiția.
În elaborarea lucrării ne-am propus ca obiectiv, tratarea teoretică cât și practica a temei alese. Am prezentat doctrina mediului de securitate internațional și național. Apoi am prezentat câteva considerații generale referitoare la monitorizarea riscurilor de mediu.
Pentru această monitorizare, structurilor de securitate națională din România trebuie sa definească ce este securitatea ecologică si care sunt tipurile de risc ecologic.
Securitatea ecologică este una dintre componentele de bază ce țin de asigurarea securității generale a statului, care în mod plenar și eficient contribuie la dezvoltarea durabilă a României.
Necesitatea asigurării securității ecologice a României, impune garantarea dreptul fiecărui om la un mediu înconjurător neprimejdios din punct de vedere ecologic pentru viață și sănătate.
De exemplu, guvernele României de după 2007 nu au reușit să aducă la buget decât 10% din suma pe care ar fi putut-o obține din vânzarea certificatelor de emisii de dioxid de carbon, astfel încât România a pierdut miliarde de euro.
Pentru fiecare tona de dioxid de carbon, Romania ar fi primit, începând cu 2007, câte un certificat de emisie și pentru că cea mai mare parte din industrie a dispărut, Guvernul ar fi putut vinde (350 de milioane de unități ale cantității atribuite (AAU)) certificatele de care țara noastră nu avea nevoie celorlalte țări care au niveluri crescute de poluare.
Banii obținuți de România în acest fel vor fi folosiți pentru finanțarea unor proiecte care vizează tehnologii curate, reabilitarea termică a clădirilor, construcția de grupuri energetice noi, precum și modernizarea și reabilitarea grupurilor energetice existente, promovarea surselor de energie regenerabilă, evitarea sau recuperarea gazelor de haldă provenite de la depozitarea deșeurilor, reducerea emisiilor de GHG provenite din transporturi și din agricultură și împădurirea unor suprafețe de teren (inclusiv terenuri agricole degradate).
Sperăm că am reușit să prezentăm o teză de doctorat care se înscrie în totalitatea ei în parametrii etapei pe care o parcurgem, a consolidării statului de drept, a eforturilor de integrare definitivă în Uniunea Europeană, de aliniere a întregului sistem legislativ la normele comunitare și de pe acest edificiu, de definire corectă a cadrului legal .organizarea puterii judecătorești în țara noastră.
Obiectivul lucrării este dat de necesitatea de a prezenta aspecte legate de fenomenul degradării mediului, pe de o parte la nivel internațional, iar pe de altă parte în context național. Pentru atingerea acestui obiectiv, voi aduce în atenția profesorilor din A.N.I. câteva aspecte legate de problematica securității mediului, care a dat naștere unor dezbateri și controverse cu privire la strategiile pe care le elaborează țările în acest domeniu, la măsurile pe care le aplică în vederea asigurării unei bune guvernanțe în acest domeniu.
Pentru dezvoltarea carierei mele îmi propun ca obiectiv general ca și in continuare să fac cercetare științifică, să contribui la elaborarea de studii ce cercetare la un înalt nivel științific, să rămân și să-mi intensific prezența în spațiul virtual rezervat științei, în special pe domeniul mediului, pentru a face rezultatele cercetărilor cât mai vizibile pe plan național și internațional.
Evaluarea impactului propus ca obiectiv la finalizarea tezei, impune atingerea obiectivelor de mai sus. În funcție de ceea ce am reușit să realizez, si de volumul de studii parcurs și bine documentat asupra diverselor aspecte ale criminalității împotriva mediului, în genere și asupra securității mediului, în special, iar din analiza trăsăturilor specifice ale fenomenului, am reusit sa prezint modul cum acționează autoritățile cu misiuni în acest domeniu.
Impactul estimat asupra competențelor pe care le-am dobândit îmi folosesc la continuarea activității științifice și în comunitatea internațională a protectorilor mediului, participând la conferințele organizate sub egida programelor de protecție a mediului, atât cu prelegeri interdisciplinare de mediu – integrarea europeană, cât și cu studii de cercetare individuale care să evidențieze importanța cunoașterii particularităților disciplinelor de specialitate, în special ale securității mediului și în rândul specialiștilor în vederea unirii eforturilor în acțiunile individuale sau organizate la nivel instituțional în scopul prevenirii și combaterii infracționalității împotriva mediului.
Astfel, importanța lucrării în rândul parlamentarilor (dar si a populației acestei țări în cazul elaborării unor legi bune) poate fi reliefată și prin faptul că evident voi trece la o nouă etapă de lucru, o nouă abordare de folosire a metodelor, tehnicilor și procedeelor folosite pentru culegerea, verificarea, evaluarea și valorificarea informațiilor sunt într-o continuă perfecționare și adaptare în funcție de evoluția și dinamica fenomenului infracțional în domeniul mediului.
Evident accentul va fi pus pe informație, văzută de mine ca o armă teribilă de luptă împotriva fenomenului infracțional din zona mediului înconjurător, informația este prezentă în arsenalul tuturor forțelor din serviciile de informații, indiferent de tipul statului în care acestea prestează serviciul.
Cap.I DIMENSIUNEA DE MEDIU A SECURITATII NATIONALE
1.1. Modele de siguranță în cercetarea contemporană
Cercetările „mai generoase” sau „mai concentrate” asupra siguranței mondiale au reliefat restricțiile abordărilor proprii etapei Războiului Rece dominate de tematica nucleară și militară. Manifestarea dimensiunilor economice și de mediu în anii ’70 și a celor legate de delictele transnaționale și rivalităților etnice au inclus noi cunoștințe pe agenda siguranței mondiale manifestând caracterul circumscris al acelor explicații care puneau accent mai mult pe motivul militar și economic. În concluzie, o suită de politologi au indicat cerința extinderi peisajului de dezbatere pentru a integra noile vanități la adresa siguranței. In acest context, două orientări vitale s-au impus în peisajul ideilor asupra siguranței.
Explicația conservatore aștern accentul pe mediu militar în mod decisiv și pe cel tehnologic-financiar în subsidiar. Caracteristica fundamentală pentru problematica siguranței este ciocnirea militară. „Mediu structurant al dezbateri strategice impune să fie potențială folosirea puteri….–afirmă Chipman- Desfășurarea non-militară a siguranței poate lua mai mult din timpul unui strateg, dar necesitatea locuitorilor, popoarelor, statelor ori alianțelor de a garanta, derula, angaja ori de a retrage forțele militare, impune ca aceasta să rămână scopul primar al dezbaterilor …”. Stephen Walt oglindește în maniera cea mai clasică caracteristica orientării tradiționale în materia cercetări de siguranță. El pretinde că acestea se preocupă cu manifestarea războiului, cu cercetarea amenințării, folosirea și inspecțiea forței militare. În opoziție cu cei care cred că tematica studiilor de siguranță ar trebui lărgită, Stephen Walt accentuează impactul negativ al extinderi materiei cu problematici cum sunt, poluarea, bolile sau recesiunea financiară asupra coerenței intelectuale și capacității de a oferi răspunsuri acestor chestiuni deosebite.
Dezvoltarea și evoluția serviciilor de informații are loc într-un context național și mondial pe care nu-l poate evita, mai ales când una din cele mai importante misiuni ale României în următoarea perioadă se referă la prevenire și combatere infracțiunilor împotriva mediului.
Așadar, se poate spune ca trăim în prezent într-o "eră informațională și o societate informațională", caracterizată printr-o nevoie acută de informare și comunicare.
Conceptul de societate informațională presupune o societate în care informația joacă rolul pe care altădată, în societatea industrială, îl aveau bunurile materiale adică putem vorbi despre o societate „în care cele mai importante avantaje sociale, economice și de producție se leagă de prelucrarea informațiilor și de comunicații”.
Distingem câteva perspective asupra societății informaționale:
– structura economică – se referă la deplasarea forțelor de muncă dinspre sectorul industrial spre cel al serviciilor informatizate
– consumul de informații – sunt indicatori și criterii după care se poate preciza gradul de informatizare al unei societăți
– infrastructura tehnologică – numărul disponibil de rețele digitale, unde există suficiente rețele digitale, șansele de dezvoltare a unei societăți interconectate (Wired society) sunt evidente.
– demers critic – termenii de „societate informațională” sau de „revoluție informațională” sunt suspectați a nu fi decât un slogan comercial, vizând cifre sporite la vânzarea de hardware și software. Prin apelul la viitorul spectaculos, se încearcă o înfrumusețare a imaginii pe care o are societatea contemporană.
– demers multidimensional – relațiile dintre aspectele economice, sociale, politice, culturale și tehnologice. Nu se poate vorbi despre un unic tip de societate informațională. Dacă utilizarea tehnologiei informaționale poate conduce într-o anumită țară sau societate, la întărirea mecanismelor coercitive, aceeași tehnologie, într-o altă societate, poate avea numai avantaje comerciale.
S-a trecut de mult de dilema „Societate industrială vs. societate informațională”. Astfel, conceptul de societate postindustrială (folosit în anii ‘90), este termenul care stă la baza societății informaționale. Această societate care are cinci caracteristici:
trecerea de la o activitate economică axată pe producerea de bunuri materiale la o economie orientată spre servicii informatizate;
preponderența, în structura populației active, a clasei profesionale și tehnice;
importanța decisivă a cunoștințelor teoretice ca sursă de inovație și management (principiu director);
orientarea spre implementarea și deprinderea tehnologiei (technology assessment);
apariția unei noi „tehnologii intelectuale”
În contrast cu societatea industrială, societatea postindustrială (societate informațională) se bazează pe cunoaștere (să ne reamintim „miracolul Japoniei” cu roboții industriali) și nu pe muncă. Știința devenind un mijloc de producție.
În societatea actuală există o preocupare susținută pentru perfecționarea volumului și calității informațiilor utilizate, pentru stăpânirea și manipularea informațiilor, pentru cunoașterea procesului de obținere și prelucrare a acestora.
Societatea actuală este caracterizată prin profunde mutații în toate planurile, iar nevoia de informație, informare și mai ales comunicare este covârșitoare, Mulți experți consideră ca suntem in "Eră a informațiilor". Valoarea informației este dată de cel puțin două dimensiuni: calitatea și cantitatea informației. Acestea circulă printr-un flux continuu, prin multe procedee (aranjament, discuție) obținându-se cunoștințe noi. Plecând de la date (care reprezintă fapte brute ale existenței înconjurătoare), prin prelucrarea acestora se pot obține informații cu valoare. Inclusiv pentru protejarea mediului înconjurător.
Sub raport etimologic, cuvântul informație provine din latinescul informeo, informare al cărui sens inițial era acela de a instrui, a face, a plănui, a-și închipui, a da conținut unei idei. Informația reprezintă formula scrisă sau verbală capabilă de a aduce cunoștințe noi și poate fi percepută ca o măsură a ordinii. Cu alte cuvinte informația este invers proporțională cu incertitudinea, când avem informație puțină, incertitudinea este mare.
În ultima perioadă se discută pe scară largă de un management al informației care se ocupă de definirea, descrierea, transmiterea, receptarea, stocarea, prelucrarea, regăsirea și utilizarea eficientă a informației în scopul creșterii eficacității, economicității și eficienței acțiunilor umane de diverse tipuri.
Producerea informației pentru protecția mediului înconjurător e un proces continuu și nelimitat, informația este practic inepuizabilă și are caracter de unicat. Dar ceea ce este prețios, important în acest moment, poate deveni mâine lipsit de valoare, deci practic informației îi dispare calitatea de a fi informație.
Trebuie făcută diferențierea între conceptul de date și acela de informații. Datele necesită o prelucrare ulterioară pentru a se transforma în informații iar informația presupune conștientizare umană. Pentru ca anumite elemente sa fie considerate informații, ele trebuie sa prezinte interes pentru primitor și să-i sporească acestuia gradul de cunoaștere. În epoca actuală, informația ca rezultat al creației intelectuale a omului este una din principalele surse care asigură desfășurarea eficientă a activităților în orice domeniu.
Orice ipostază a realității poate fi transpusă în informație. Realitatea e informațională în măsura în care este perceptibilă, inteligibilă sau devine receptoare ca suport al sensurilor existențiale umane.
Realitatea nu constituie sursă a informației doar în sensul de izvor din care ea curge, ci poate fi ea însăși convertibilă în informație de către om.
Producerea informației pentru protecția mediului înconjurător se realizează prin activități de cercetare științifică, de cunoaștere sau de specializare pe culegerea și producerea de informații. Societatea actuală se caracterizează prin creșterea competitivității prin informație în toate domeniile de activitate.
Sintetizând, se poate afirma că informațiile au următoarele caracteristici:
reprezintă o resursă vitală,
nu se consumă prin utilizare, ci se multiplică,
informația poate fi privită ca o ‘‘marfă specială”, volatilă și ecologică,
informația este concentrare de valoare maximă în volum minim.
Analiza informațiilor permite clasificarea acestora în informații simple și informații compuse(complexe). Informația simplă este un fapt unic, referitor la starea unui sistem. De regulă, informația simplă necorelată cu alte informații are o semnificație săracă. Compunerea informațiilor se realizează prin procedeele de coordonare și subordonare. Informația compusă prin coordonare este aceea care rezultă prin îmbinarea într-o ordine oarecare a informațiilor elementare pe componente.
Informația despre infracțiunile împotriva mediului este compusă prin subordonare si poate sa îmbine elementele legate intre ele într-un mod precizat de limbaj sau în ordinea în care sunt enunțate. Fiecare element joaca un rol în ansamblu, iar permutarea a două elemente sau suprimarea unuia denaturează informația.
Afirmăm că informația poare fi definită ca”o marfă specială” și în consecință se poate vorbi de o piață a informațiilor. Aceasta se detașează la ora actuală ca fiind una dintre cele mai importante și mai dinamice piețe. În acest context, se impune cu necesitate ideea de protecție a proprietății intelectuale prin legi și regulamente specifice.
Informațiile circulă, se transmit și această circulație este asigurată prin: Internet, sesiuni de comunicări științifice, târguri și expoziții, publicații de specialitate, documente tehnice, bănci de date.
Dezvoltarea pieței informaționale depinde în mare măsură de mediul informațional alcătuit din: presa scrisa și audio-vizuală, reviste de specialitate, brevete de invenții sau inovații, expoziții, târguri și reuniuni științifice, Internet, comunicări directe, afișe, anunțuri.
Informația înseamnă putere iar manipularea acesteia trebuie făcuta în scopul realizării plusvalorii.
A combate (a lupta) prin investigarea crimelor împotriva mediului înseamnă în primul rând a avea “informație putere”.
Informația trebuie protejată și securizată. În acest sens, un moment foarte dificil în întormirea lucrării l-a reprezentat găsirea acelor prevederi ce pot fi prezentate public, protejând acele informații cu caracter clasificat pe baza cărora structurile de informații își desfășoară activitatea de culegere a datelor și informațiilor necesare combaterii criminalității referitoare la mediu înconjurător.
Mediul de securitate – paradigme și abordări ale securității internaționale
Școala de la Copenhaga (Barry Buzan , Ole Waever, Bjorn M.ller, Jaap de Wilde etc.) a întrebuințat tabloul analitic al realiștilor și globaliștilor, lans\nd ideea că grupările/comunitățile umane trebuie să fie actori ai securității, ceea ce a condus la conceptul de securitate societală: abilitatea unei societăți de a-și menține caracterul său esențial în fața unor condiții diferite provocându-i identitatea și cadrul cultural. De fapt, această „școală" oferă parțial răspunsul dezbaterii dintre Mearsheimer și Wendt, nu întâmplător teoreticienii ei fiind sau realiști neoclasici sau constructiviști. Acești autori au reevaluat și conceptul de securitate umană, acoperind aspecte religioase, etnice, de gen, de mediu etc. O bună parte din conceptele cu care operează „Școala de la Copenhaga" le-am definit în introducerea lucrării noastre, așa încât nu considerăm necesară repetarea lor. Se poate spune că „Școala de la Copenhaga", dar și alte școli scandinave de studiu al relațiilor internaționale (ne referim în special la cele de la Oslo si Stockholm) încearcă principala replică în studiile de securitate la dezbaterea structură-agenție care a dominat anii '90.
Barry Buzan sintetizează în lucrarea sa People, States andFear… (1983, 1989) care sunt principalele domenii ale securității în viziunea școlii de la Copenhaga. Astfel, în viziunea lui, securitatea colectivităților umane este afectată de factorii din cinci sectoare majore: militar, politic, economic, societal și de mediu (ambiental) . Aceasta abordare sectorială a securității s-a regăsit în dezbaterile sale ulterioare cu teoreticienii de la Copenhagen Peace Research Institute, al căror rezultat concret a fost un număr de cărți esențiale pentru cercetătorii interesați de studiile de securitate contemporane, unele menționate în eseul bibliografic din introducerea acestei lucrări.
În viziunea școlii globaliste, agenda securității este extinsă, justificându-se acum utilizarea termenului de securitate globală, deși accepțiunea utilizată de globaliști nu diferă foarte mult de cea a școlii instituționalist-liberale, identificând „securitatea internațională" cu cea mai vastă expresie a securității . Securitatea poate fi considerată globală astăzi însă nu prin raportare la instituții, ci prin raportare la agenda comună a securității și percepțiile comune ale amenințărilor.
Barry Buzan identifică trei dintre cauzele pentru care s-a ajuns la adoptarea unei asemenea agende astăzi (atât în studiile de securitate, cât și în documentele de lucru ale organizațiilor internaționale): schimbarea priorității între problemele de securitate, cauzată de creșterea densității; calitățile politice utile ale conceptului; și calitățile sale intelectual integrative . Creșterea densității (sistemului internațional) creează un puternic joc combinat între anarhie și interdependență (autorul combină două concepte aparținând paradigmelor analizate mai sus).
Aceeași creștere a densității schimbă profilul amenințărilor și vulnerabilităților care definesc problema securității. Statele mai dezvoltate își pierd tot mai mult temerea față de atacuri militare externe, în parte și pentru că ele sunt cuprinse în „comunități de securitate" – rezultate în urma unor transformări a normelor sociale, percepțiilor politice și intereselor economice. Totodată, crește gradul de conștientizare al amenințărilor non-militare sau non-teritoriale (financiare, comerciale, societale, ecologice), iar aceste amenințări cresc în influenta fără a ține seama de scăderea celor militare.
Școala de la Copehaga a introdus noțiunea de „securitizare" – ridicarea unor probleme de securitate deasupra politicii, făcându-le să fie acceptate și împărtășite de întreaga societate. Ole Waever este autorul acestui termen. Waever remarca faptul că identificarea problemelor de securitate a fost și este un privilegiu de care se bucură statele națiuni prin intermediul elitelor care le guvernează. Doar statele pot reclama folosirea instrumentului securitizării unei probleme pentru a dobândi controlul asupra ei. Însă de cele mai multe ori tendința statelor este de a militariza problemele în timp ce le securitizează (evident aceasta reclama costuri care uneori pot depăși beneficiile unui asemenea curs de acțiune). Soluția lui Waever este aceea a desecuritizării, adică îndepărtarea progresivă a problemelor de pe agenda de securitate, lăsându-le doar pe cele militare. Scopul final al acestei desecuritizări ar fi demilitarizarea vieții politice . O altă noțiune, amintită mai sus, este cea de „complex de securitate regională".
Acest concept ilustrează poate cel mai bine fuziunea între două abordări teoretice atât de distincte cum este neorealismul și constructivismul. Este exact ceea ce își propun adepții RSCT , Barry Buzan și Ole Waever, atunci când afirma: „TCSR folosește un amestec de abordări materialiste și constructivi ste. În partea materialistă folosește idei legate de teritorialitate și distribuția de putere care sunt apropiate de cele ale neorealismului (…), dar contrazice tendința analizei neorealiste de a se concentra puternic pe structura nivelului global. În partea constructivistă, TCSR construiește pe teoria securitizării stabilită în lucrări anterioare (…), care se concentrează pe procesele politice prin care problemele de securitate sunt construite".
Această analiză a studiilor de securitate contemporane este departe de a fi exhaustivă. Alături de teoriile, paradigmele și abordările pe care le-am menționat mai sus, există un numar imens de autori și lucrări ce abordează problematica securității contemporane și care își revendică apartenența la alte programe de cercetare. Menționăm aici behaviorismul, feminismul, post-modernismul sau post- structuralismul. Unii teoreticieni sunt catalogați sau se auto-cataloghează ca „teoreticieni critici", făcând parte din așa-zisa critical theory, dar pot fi încadrați și ca globaliști sau constructiviști. În esența, toate aceste teorii se opun paradigmelor dominante din studiile de securitate și în special realismului și neorealismului. Analiza lor depășește obiectivele acestei lucrări. Ceea ce am încercat să indicăm este faptul că definirea securității este o întreprindere dificilă și ca „împrumuturile" teoretice sunt necesare spre a putea face lumina în acest univers intelectual.
Oricum, remarcăm că dacă am confrunta aceste abordări teoretice cu realitatea, ar deveni mai evident faptul că, indiferent de polemicile intelectuale, avem de-a face cu două perspective opuse: una tradiționalistă, stat-centrică, axată pe aspectele de putere și interes (corespunzătoare studiilor de securitate) și una critică, axată pe o definiție mai amplă sau mai aprofundată a securității. Dincolo de aceste aspecte, fiecare dintre abordările menționate are o contribuție majoră la clarificarea
conceptuală a securității: realitatea confirmă faptul că statul-națiune este un actor esențial al securității, dar nu și unicul; interdependența în materie de securitate face ca statele să fie mai favorabile cooperării decât conflictului, datorită câștigurilor relative implicate și costurilor induse de starea de conflict; este necesară o abordare comprehensivă a securității (o perspectivă sectorială). Securitatea poate fi gândită în continuare în termeni de actori (de pildă statul ca referent analitic), interacțiuni/ tranzacții (interdependențe, sensibilități, vulnerabilități), efecte sistemice (globalizarea, fenomenele transnaționale).
Așadar, diversele teorii cu privire la securitate ne-au ajutat să stabilim nivelele de analiză relevante pentru lucrarea de față. Este însă util să raportăm Politica Externă și de Securitate Comună a UE la teoriile integrării, nu numai la teorii generale cu privire la securitate. De ce? În primul rând, teoriile integrării au ca obiect tocmai actorii, instituțiile și procesele. În al doilea rând, deși fac parte din paradigma instituționalistă, ele au fost influențate si de celelalte paradigme din studiile de securitate. Tema integrării politice europene a atras mulți apologeți, dar și mulți critici.
Riscuri și amenințări la adresa securității României
Conceptele de pericol, amenințare, risc și vulnerabilitate au fost definite de diverse teorii și abordări doctrinare implicite și explicite din domeniul securității, însă consensul nu pare a fi realizat. în studiul nostru ne-am propus și clarificarea conceptuală a termenilor cu care vom opera în analiza riscurilor și amenințărilor la adresa securității României, însă fară a ne limita la simpla trecere în revistă a definițiilor existente.
Pericolul ar putea fi definit drept caracteristică a unei acțiuni sau inacțiuni de a aduce prejudicii valorilor unei societăți, persoanelor sau bunurilor acestora. în cazul pericolului, sursa, adresa, scopul, obiectivele și efectele sunt probabile. Amenințarea, în schimb, are indicatori mult mai concreți, reprezentând o declarare a unei intenții de a pedepsi sau a răni o persoană, în special în cazul în care aceasta nu dorește un semn sau o avertizare asupra unui posibil necaz, pericol etc. Din punct de vedere militar, analiza amenințării poate avea în vedere procesul continuu de compilare și examinare a tuturor informațiilor disponibile referitoare la, de exemplu, potențiale activități teroriste. O astfel de analiză va evidenția atât factorii existenței grupărilor teroriste, capacitățile, intențiile, istoria și țintele acestora, cât și mediul de securitate în care operează forțele proprii.
Cu cât amenințarea este mai specifică, cu atât țintele și sursele sale sunt mai clare. Conform analistului Barry Buzan, modelul explicativ ce relevă tipul și intensitatea amenințării este următorul:
Natura specifică a amenințărilor și amenințarea, în sine, pot fi înțelese numai în relație cu caracterul particular al obiectului de referință. Viața umană variază în funcție de cadrul în care se desfășoară și, din acest motiv, pe baza aceluiași criteriu, se poate vorbi și despre domenii diferite în care trebuie studiate tipurile de amenințări: politic, economic, social, militar, de mediu ș.a.
în domeniul politic, amenințările sunt definite, în mod tradițional, în termeni de suveranitate, independență și integritate teritorială. Obiectele de referință pot fi entități politice atât naționale, cât și supranaționale. De exemplu, suveranitatea este amenințată de punerea la îndoială a recunoașterii, legitimității sau autorității guvernării, iar la nivel supranațional, structurile internaționale sunt amenințate de situații ce subminează regulile, normele și instituțiile ce le constituie.
Amenințările la adresa domeniului economic sunt dificil de identificat, fiind constituite de factori ce subminează regulile, normele și instituțiile sale componente, iar obiectele lor de referință sunt reprezentate, ca și în cazul anterior, de o gamă largă de entități: de la regimurile economice specifice la piața globală. Amenințările de natură economică sunt cu atât mai greu de identificat, cu cât multe din manifestările lor aparțin competiției economice acceptate, realităților economiei de piață, disproporțiilor economice firești și nu sunt îndreptate în mod direct împotriva instituției-stat. în același timp, economiile naționale fac parte, într-un anumit fel, din structura statului și constituie fundamentul acestuia.
Obiectul de referință, în cazul domeniului social, este format din identități colective la scară largă, ce pot funcționa independent de stat (ex.: națiunile, religiile). Ele includ elemente ce se identifică, de obicei, cu componenta sociopsihică a puterii. întrucât natura acestui obiect de referință este complexă și specială, ierarhizarea amenințărilor în funcție de importanță și intensitate reprezintă o sarcină dificilă. Oricum, ele se întind de la gradul de acceptare socială a obiectivelor politice, până la conștiința de sine a unui popor. Societatea și identitățile sociale se află în permanentă schimbare, ca răspuns la dezvoltările interne și externe, astfel că unele dintre schimbări pot fi reprezentate de subiecți diferiți, cu interese diferite, ca amenințări sau ca evoluții pozitive.
În domeniul militar, obiectul de referință este, de obicei, puterea militară a statului, deși se poate vorbi și despre alte entități politice. Pentru multe dintre democrațiile avansate, apărarea statului a devenit funcția unică a forțelor armate, iar studiile tradiționale de securitate tind să considere toate problemele de natură militară ca fiind amenințări la adresa securității.
De asemenea, se poate vorbi și despre amenințări în domeniul mediului înconjurător, unde gama obiectelor de referință variază de la entități relativ concrete (supraviețuirea anumitor specii sau menținerea anumitor tipuri de habitat) la probleme generale ale planetei și ale omenirii. Trebuie subliniat faptul că majoritatea acestor obiecte de referință au la bază preocuparea referitoare la relația dintre specia umană și restul biosferei în contextul atingerii unui nivel înalt de dezvoltare civilizațională. Este tot mai evident, de asemenea, că marile amenințări de natură ecologică nu mai pot fi rezolvate de un singur actor, ele impunând o colaborare internațională tot mai pregnantă (de exemplu, Tratatul de la Kyoto).
Amenințările, conform anumitor autori, pot fi definite și în raport cu riscurile, reprezentând factori de risc ce evoluează către concret, către existența reală, iar într-un anumit context sau mediu favorabil capătă și direcție și intenție. Strategia de securitate națională a României definește factorii de risc drept „acele elemente, situații sau condiții, interne sau externe, care pot afecta, prin natura lor, securitatea țării, generând efecte contrare sau de atingere a intereselor noastre fundamentale". Același document identifică principalii factori externi de risc la adresa țării noastre, asupra cărora vom reveni pe larg în următoarele capitole: posibile evoluții negative în plan subregional; proliferarea armelor de distrugere în masă; proliferarea și dezvoltarea rețelelor teroriste, a crimei organizate transnaționale, a traficului de droguri; migrația clandestină și apariția unor fluxuri masive de refugiați; acțiunile de incitare la extremism, intoleranță, separatism sau xenofo- bism; decalaje între nivelurile de asigurare a securității și gradul de stabilitate ale statelor din proximitate; limitarea accesului statului român la unele resurse și oportunități regionale, importante pentru realizarea intereselor naționale. Carta Albă a securității și apărării naționale completează seria factorilor de risc cu: acțiuni individuale sau colective de accesare ilegală a sistemelor informaționale, de dezinformare și manipulare a informațiilor; riscuri generate de producerea unor dezastre ecologice în regiune, precum și de efectele potențiale ale unor procese naturale la nivel global.
În ceea ce privește riscul, în sens larg, se poate afirma că se concretizează în discrepanța dintre „așteptarea pozitivă" și „evenimentul negativ", ce se poate produce, și prin probabilitatea sa de a se produce. Riscul este cauzat de nedeterminare, de imposibilitatea de a cunoaște cu certitudine evenimentele viitoare, reprezentând o stare potențială, care, în anumite condiții, poate deveni efectivă. Sociologia definește riscul drept o expresie fie a nedeterminării structurale a realității (caracterul probabilist obiectiv al evenimentelor), fie al incertitudinii, al insuficienței cunoștințelor noastre despre procesele reale. în același timp, psihologia socială accentuează latura subiectivă a riscului, definindu-1 astfel: fenomen psihologic complex rezultând din raportul dintre probabilitatea reușitei și cea a eșecului unei acțiuni îndreptate spre atingerea unui anumit obiectiv („câștig") cu semnificație individuală sau socială.
Riscurile ce afectează securitatea națională pot fi clasificate în funcție de: domenii de activitate; entități comunitare și religioase; arie geografică; timp; volum; importanță (interes, gravitate); probabilitate:
Analiza de risc investighează, în principal, riscurile la adresa sistemelor naturale sau tehnice și are ca scop principal determinarea funcțiilor și domeniilor ce pot fi afectate de riscul respectiv. întrebarea esențială, ce se naște de aici, se referă la relația dintre riscuri și vulnerabilități. în opinia noastră, vulnerabilitatea poate fi definită, pe larg, drept rezultatul combinării riscurilor existente la adresa unei societăți cu capacitatea acesteia de a face față și de a supraviețui situațiilor de urgență internă și externă
Atât pericolele, cât și riscurile și vulnerabilitățile pot fi analizate, la fel ca în cazul amenințărilor, în funcție de natura surselor sau de domeniul în care se manifestă, rezultând mai multe categorii, dintre care, în prezentul studiu, ne vom opri asupra celor politice, sociale, economice, militare, culturale și de mediu.
Sfârșitul Războiului Rece a reprezentat momentul declanșării unor transformări fundamentale în zonele care reprezintă spații de manifestare ale României, ca actor ce participă, prin dialog și cooperare, cu ajutorul instrumentelor democratice, la eforturile regionale și internaționale de construcție durabilă a stabilității.
În acest context, fară a încerca să impunem o taxonomie, suntem de părere că natura riscurilor și amenințărilor la adresa României poate fi: reziduală și de percepție, cele din a doua categorie putând fi considerate o consecință firească a unor categorii de riscuri și amenințări asimilate primei categorii.
Vom considera drept riscuri și amenințări reziduale acele riscuri și amenințări care au ca sursă procese inițiate sau derulate în plan regional în perioada Războiului Rece. Traseul evolutiv al regiunii a suferit, în perioada post Război Rece, mutații multiple, ce au angrenat o serie întreagă de schimbări, inclusiv modificări în sferele de influență ale principalilor actori internaționali, pentru că încheierea Războiului Rece nu a adus cu sine doar evitarea unui eventual conflict la scară largă între cei doi actori "principali", SUA și URSS, ci și încetarea bipolarității, care caracteriza, în opinia majorității cercetătorilor fenomenului, sistemul relațiilor internaționale.
Etapa care a urmat bipolarității a fost numită de specialiști „uni-multi- polaritate", „unipolaritate" sau „multipolaritate", toate aceste încercări de caracterizare fiind de fapt o expresie a proceselor desfășurate într-un cadru marcat de două tendințe majore, aparent antagoniste: tendința de fuziune, caracterizată de un nivel înalt de interconectivitate și tendința de fisiune, aceasta din urmă demonstrată de apariția multitudinii de blocuri și organizații regionale și subregionale. Tendințele au impus un mediu de securitate internațional caracterizat de un grad ridicat de fluiditate și o variabilitate din ce în ce mai pregnantă a rezultantei relațiilor/interacțiunilor diverșilor actori pe scena globală. Acest caracter variabil este justificat în multe dintre cazuri, cel puțin la nivel regional, de reacțiile anumitor actori, reacții rezultate din modul de percepere a acțiunii celorlalți actori. Nu de puține ori aceste percepții sunt greșite, ceea ce face ca reacțiile ce le preced, dacă nu urmează calea civilizată a dialogului și cooperării, să devină surse de tensiuni și chiar crize ce pot afecta în mod semnificativ starea de stabilitate existentă la un anumit moment dat în diferitele nivele ale mediului de securitate. Iau naștere astfel riscuri și amenințări a căror natură poate fi numită de percepție.
Astfel, riscurile și amenințările, a căror natură este una de percepție, apar ca urmare a procesului de transformare ce se manifestă în plan global sau, pentru a fi mai preciși, a efectelor acestui proces, și au drept sursă modul în care acestea sunt percepute de o anumită categorie de actori, sau de fiecare actor în parte.
Ambele tipuri de amenințări pot influența în mod negativ realizarea obiectivelor de securitate ale României, întârziindu-le sau împiedicându-le, cu consecințe atât în planul intern cât și în cel extern, asupra diferitelor paliere ale securității (politic, economic, militar, cultural, de mediu).
Securitate mediului, relația dintre securitatea mediului și securitatea umană
Relația dintre securitatea mediului și securitatea umană
Relația dintre mediu și securitatea umană este cu siguranță una stransă și complexă. O mare parte din ceea ce înseamnă securitatea umană se referă la accesul individului la resurse naturale și vulnerabilitatea la schimbarea mediului.Recent, a devenit mai mult decât clar că interacțiunea dintre societate și natură este foarte importantă pentru o dezvoltare durabilă. Riscurile, amenințările și oportunitățile pentru dezvoltarea durabilă – nu converg în mod obligatoriu la nivel global sau local, ci la scală intermediară unde particularitățile și similaritățile unor locuri se aseamănă. Dezvoltarea durabilă este cel mai des obținută prin acțiuni ce se referă la schimbările imediate bazate pe un plan pe termen lung.In mod cert între securitatea mediului și dezvoltarea durabilă există o serie de legături, punând accentul pe importanța naturii36.
Știința dezvoltării durabile se concentrează mai ales pe modul în care omul își face simțite acțiunile asupra biosferei, dar și legătura dintre om și mediul înconjurător. Noțiunea de securitate apare în contextul dezvoltării durabile, ca fiind vulnerabilitățile la care este supusă o parte din sistemul ce creează obiectul unei dezvoltări durabile. Securitatea umană și știința dezvoltării durabile pun accentul pe condiția umană, securitatea umană însă nu poate fi înțeleasă fără a analiza cine face acțiunile în mod general și particular și ce efecte au acțiunile acestea asupra vulnerabilităților dezvoltării durabile.
Știința dezvoltării durabile are în vedere și bunurile necesare asigurării unui trai corespunzător dezvoltării durabile. Mijloacele de trai durabile se referă la un întreg sistem: mijloacele de existență active (capital uman, social, financiar) influențate de vulnerabilități ajung să fie transformate de structuri (sectorul privat, guvernul) și procese (legi) având ca scop strategii
pentru a obține mijloace de trai durabile (bunăstare, scăderea vulnerabilităților).
Securitatea umană este cea care îi amintește dezvoltării durabile, pe principiul echității generațiilor, să nu sacrifice nicio generație; scopurile ar trebui alese în așa fel încât acțiunile și progresul propus să respecte bunăstarea, demnitatea, nevoile și drepturile omului.
Totuși eforturile pentru a asigura securitatea umană cât și dezvoltarea durabilă vor avea un rezultat mult mai bun dacă se vor baza pe interdependență și pe o perspectivă dinamică a lumii, ce va reuși să înlocuiască amenințările continue ale mediului la adresa securitații umane cu oportunități. Astfel într-un viitor, poate că termenul de securitate umană va fi înlocuit cu termenul de securitate durabilă.
Dezvoltarea umanității nu poate fi realizată fără asigurarea securității umane. Securitatea umană implică de obicei o condiție în care oamenii își pot exercita opțiunile în siguranță și libertate, fără teama că oportunitățile de care se bucură astăzi vor fi pierdute sau retrase mâine. Securitatea înseamnă că beneficiile pe care le-au atins oamenii în extinderea oportunităților lor și perfecționarea capabilităților sunt protejate de aranjamentele curente sociale, economice, politice. Securitatea se bazează pe o acceptare socială largă – bazată pe instituții durabile – a drepturilor și obligațiunilor oamenilor .
Probabil că cel mai important aspect este modul în care este perceput raportul dintre dezvoltarea durabilă și securitatea umană. Ințelegerea corectă a acestuia va conduce la o serie de măsuri legate între ele, măsuri politice, economice și sociale, toate având ca scop crearea securității și dezvoltării, în centru fiind omul.
Amenințările mediului, conflicte violente și securitatea statului
Diferite concepte de securitate ale mediului s-au format în ultimele două decenii. Una dintre aceste definiții pune accentul mai ales pe resursele naturale ale mediului, datorită importanței acestuia pentru guverne. O a doua definiție pune accent pe schimbările de mediu și pe amenințările violente la adresa guvernelor, aici intră războiul pe apă, migrația cauzată de mediu, accesul la energie etc.
De asemenea se pune problema dacă războiul poate avea în vedere și protecția mediului. Totuși impactul negativ al războaielor este ușor de indentificat la nivelul siguranței statului, cum a fost de exemplu în Războiul din Golf când practic peste noapte pentru că infrastructura Irakului a fost distrusă, populația nu mai avea acces la apă potabilă.
Avem totuși și o serie de amenințări din partea mediului la adresa securității umane. Aceste amenințări sunt în cele mai multe cazuri direct proporționale și direct legate de lupta omului pentru supraviețuire, pentru confort, în principiu pentru daunele pe care le face mediului și care se întorc apoi împotriva sa. Aceste amenințări pot fi individuale, dar pot fi și pentru unele grupuri sociale, pentru societăți întregi, sau pentru arii geografice extinse. Un exemplu clar este cel al apei potabile: în prezent aproximativ 2 miliarde de oameni locuiesc în zone sensibile din acest punct de vedere, dar acțiunile lor (de poluare a surselor de apa, de exemplu), vor duce la o creștere a numarului celor ce nu au un acces facil la rezervele de apă potabilă la jumătate din populația globului. Chiar și marile corporații vor fi nevoite să plătească mai mult pentru a folosi apa, dacă nu își vor controla modul, adesea defectuos, în care o folosesc, eliberând-o de cele mai multe ori uzată.
Există totuși și oportunități din partea mediului pentru securitatea umană, și luând în calcul aceste oportunități putem vorbi atât despre o dezvoltare durabilă, dar mai ales despre o securitate durabilă.41 E ușor să găsim exemple de cum protejarea mediului duce la o mai bună securitate umană, dacă privim lucrurile în profunzime. De exemplu în problema apei potabile, dacă vorbim de o descentralizare a problemei, oamenii se vor responsabiliza în ceea ce privește poluarea apei și atunci vom avea avea un cost minim pentru asigurarea apei potabile, în plus omul va realiza cât de important este mediul pentru securitatea sa și va realiza și oportunitățile pe care acesta i le oferă, prin diferite metode de filtrare naturală a apei ce nu pot fi luate în considerare într-un plan global, dar ce funcționează, de când lumea, la nivel local.
Legătura dintre om, natură și economie este indisolubilă când ne uităm la securitatea mediului și la amenințările pe care mediul le poate aduce securității umane. Dorința de securitate și dezvoltare a individului trebuie să aibă în vedere și protejarea mediului.
Amenințări la adresa biodiversității globale
Prognoze științifice privind evoluția habitatelor
Pământul va fi mai sărac cu mii de specii de animale și plante, dacă efectele încălzirii globale nu vor fi contracarate.
Până în anul 2050 vor dispărea aproximativ un sfert din speciile care populează în prezent planeta, anunța un studiu publicat de revista Nature. Principalul vinovat este schimbarea climei, a cărei influență negativă s-a transformat într-o amenințare serioasă pentru fauna și flora Pământului. Semnalele de alarmă trase de biologi anunță că efectele încălzirii globale au repercusiuni mai drastice asupra anumitor specii, decât despăduririle masive, mergând până la extincția totală a celor mai puțin adaptabile.
După ce mass-media mondială a început o campanie masivă de informare a populațiilor asupra problemelor grave cu care se confrunta planeta, mergând până la scenarii apocaliptice, oamenii de știință au realizat numeroase studii pentru a evalua modul în care habitatele reacționează la schimbări. Concluziile nu au fost deloc optimiste: efectele negative ale încălzirii planetei s-au extins asupra faunei și florei, cauzând extincțiile habitatelor mai sensibile și mai greu adaptabile. Un studiu realizat în 2003 confirmă continuarea acestor extincții în următorii 100 de ani.
Dacă oamenii reușesc cu ajutorul informației și tehnologiei să lupte împotriva schimbării climatului, majoritatea speciilor nu evoluează destul de repede pentru a se adapta noilor condiții, șansele supraviețuirii lor diminuându-se considerabil.
Primul studiu amănunțit al efectelor pe care încălzirea planetei le are asupra faunei a fost efectuat de către Dr. Camille Parmesan, profesor asociat de biologie integrată. Dr. Parmesan a consultat peste 800 de studii despre efectele intervenției umane asupra faunei.
Cele mai afectate habitate sunt cele din zonele reci ale planetei, adaptate la condiții climaterice scăzute, care trebuie să se lupte cu temperaturile din ce în ce mai ridicate. Speciile rare care locuiesc în habitate fragile vor dispărea sau vor migra de îndată ce nu vor mai găsi aici condițiile necesare supraviețuirii. Acestea sunt deja afectate și se așteaptă ca acest lucru să continue.
„Petele" de biodiversitate însumează aproximativ un procent din suprafața Terrei, și în același timp, 44% din speciile vertebrate terestre și 35% din speciile de plante. Aceste habitate sensibile reprezintă un bun indicator al speciilor globale care vor fi afectate de ridicarea nivelului dioxidului de carbon din atmosferă.
O altă direcție a studiului a relevat faptul că speciile cu o durată foarte mică de viață, cum ar fi insectele, au început să se adapteze noilor condiții, dar nu într-o măsură atât de mare încât să evite extincția.
Dr. Camille Parmesan crede că pentru a se transforma îndeajuns încât să supravietuiască noilor condiții climaterice, acestora le-ar trebui aproximativ un milion de ani. "Schimbarea nu se va petrece în câteva sute de ani, iar la finalul transformărilor este posibil să nu mai vorbim de aceleași specii", este de părere Dr. Parmesan.
Vestea bună este că foarte multe exemplare ale faunei au început să înfrunte modificările climatice, încercând să răspundă în consecință noilor cerințe, ceea ce înseamnă că au început deja să își dezvolte abilitățile de adaptare. Aceste specii reușesc să se adapteze mai repede decât s-ar fi așteptat cercetătorii, mergând până la ocuparea unor noi teritorii într-un timp foarte scurt.
Oamenii de știință nu pot prezice cu exactitate ce specii vor reacționa cu bine la schimbările climaterice bazându-se doar pe structură biologică a organismului. Atât în faună, cât și în flora există exemple de învingători și de învinși.
„Indiferent dacă este vorba de pești, copaci sau fluturi, veți vedea unele specii care răspund foarte bine și altele care rămân stabile, dar în fiecare grup, veți vedea cel puțin jumătate dintre specii care răspund pozitiv noilor provocări climaterice. Este un fenomen deja răspândit", conchide Dr. Camille Parmesan
2010 a fost confirmat de către NASA ca fiind cel mai cald an, la nivel global, din istoria înregistrată a planetei, la egalitate cu 2005. Iar tendința de încălzire a Pământului pare să continue.
„Dacă trendul de încălzire va continua, așa cum este de așteptat, dacă emisia de gaze cu efect de seră va continua să crească, recordul stabilit în 2010 va fi depășit în scurt timp"42, avertizează James Hansen, șeful institutului GISS, organism al NASA care studiază clima și schimbările planetare.
Orașele cele mai sărace ale planetei, aflate în Africa sub-sahariană, vor deveni mai aglomerate și mai instabile. Vor avea loc secete masive, din ce în ce mai des. Însă nu toate țările vor avea de suferit.
Previziuni privind încălzirea globală
Optimismul profesorului ar putea fi, însă, nefondat. De-a lungul istoriei, populațiile indigene nu au avut de câștigat atunci când alte țări le-au dorit resursele naturale.
Defrișarea pădurilor
Cele mai mari păduri ale lumii sunt în grav pericol. Jumătate din suprafața originală de pădure a fost distrusă și lucrurile sunt pe cale să se înrăutățească dacă rata actuală de deforestare nu este încetinită. În fiecare minut 26 de hectare de pădure sunt pierdute. Acest lucru ar fi catastrofic nu numai din pricina faptului că multe specii de animale își au habitatul în pădure ci și datorită faptului că pădurile joacă un rol important în reglarea climei planetei.
Cândva, Pământul era acoperit în majoritate de păduri, dar odată cu creșterea populației umane acestea au trebuit să fie tăiate. Acest lucru este foarte adevărat în special în Marea Britanie unde agricultura a avut un rol foarte important și a redus pădurile la câteva pâlcuri împrăștiate, însă pădurea tropicală a avut de suferit mai ales secolul trecut, la începutul sec. 20 era 1,5 miliarde de hectare față de cele 700 de milioane rămase.
Rata de deforestare în Africa este foarte îngrijorătoare: 4 milioane de hectare pe an, iar 45% din pădurea originală a dispărut.
Cauzele defrișării
Nevoia de lemn, defrișarea pentru a face loc terenurilor agricole, drumuri și căi ferate, incendii, mine, combustibilii sunt toate cauze legate de deforestare
Oamenii au trăit în preajma pădurilor ecuatoriale de mii de ani, luând ce era necesar de la natura fără să intervină în echilibrul natural. Însă, în ultimele două secole populația s-a înmulțit fiind din ce în ce mai multă nevoie pentru spațiu de construit și agricultură. Împreună cu intensificarea comerțului de lemn, au adus o degradare fără precent asupra pădurilor.
Cele mai importante cauze ale deforestării sunt mutarea culturilor și comerțul cu lemn. În trecut indigenii practicau agricultura în pădure doborând copaci pentru a face loc culturilor și pajiștilor pentru animale și mutându-se când solul devenea nefertil. Acest proces nu e un pericol pentru pădure dacă este făcută cu grijă și pădurii îi este dat suficient timp pentru a-și regenera spațiile defrișate. Probleme apar când solului nu-i este oferit destul timp de regenerare și agricultura intensivă duce la degradarea definitivă a acestuia. Aceasta este situația prezentă, din cauza creșterii populației; unele surse spun că mutarea culturilor este cauza a peste 70% din defrișările pădurii.
La fel ca și mutarea culturilor, tăierea copacilor pentru folosirea lemnului în scopuri comerciale, poate fi implementată cu efecte minore asupra mediului. Atunci când numărul copacilor căzuți este mai mare decât al celor produși, tăierea lemnului devine o problemă serioasă. Înainte ca tăierea intensiăa să ia locul celei vechi cu topoare și animale comerțul cu lemn avea o influență nesemnificativă asupra pădurii, însă apariția drujbelor, tractoarelor, drumurilor și căii ferate au avut un impact mult mai mare. Zone înainte inaccesibile au devenit principalele ținte pentru companiile de tăiere, iar managementul prost a dus la pierderi fără precedent.
Efectele defrișării
Zona pădurilor ecuatoriale este o zonă fascinantă, plină de mister și promisiuni pentru mulți oameni care trăiesc în zona temperată. Așa că ar fi un dezastru ca aceasta să dispară. O dată distrusă pădurea, solul, care se acumulează într-o perioadă de peste 1000 de ani, ar dispărea într- o singură decadă ducând la inundații nemai întâlnite.
Defrișarea pădurii îi lasă pe oamenii care trăiesc în pădure fără adăpost și fără hrană, duce la dispariția unui stil de viață care a existat neschimbat pentru mii de ani. Însă efectul cel mai dezastruos pe care l-ar putea avea defrișarea este impactul asupra climei planetei. Cu toții am auzit de pericolele încălzirii globale și a efectului de seră, cauza principală a acestor fiind acumularea de dioxid de carbon în atmosferă. Copacii și alte plante verzii absorb dioxidul de carbon și produc oxigen prin fotosinteză, în timp ce animalele consuma oxigenul și expiră dioxid de carbon. Distrugerea pădurii ecuatoriale ar produce un imens dezechilibru în cantitatea de dioxid de carbon produs și reciclat lucru care ar duce la acumularea acestuia în atmosferă și schimbării majore de clima. În plus mulți copaci tăiați pentru a face loc agriculturii au fost arși sau lăsați să putrezească eliberând astfel mult mai mult dioxid de carbon în atmosferă. Toată natura este un sistem vast care acum există într-un stadiu mai mult sau mai puțin balansat. Jucându-ne cu factori de o importanță majoră cum e pădurea ecuatorială am putea cauza dispariția lumii cum o știm noi.
O altă consecință a defrișării are legătură cu posibilitățile științifice care ar putea fi pierdute o dată cu pădurea. Este estimat că doar o mică parte din plantele și animalele care trăiesc în pădurea ecuatorială au fost identificate iar majoritatea cercetătorilor sunt de acord că acestea ar putea reprezenta cheia descoperiri unor leacuri pentru unele dintre cele mai mortale bolii cunoscute omului. De exemplu, Institutul American al Cancerului a catalogat peste 3000 de plante cu proprietăți anticancer, 70% dintre acestea se găsesc în pădurile tropicale. Cine știe ce alte secrete ascunde pădurea ecuatorială.
Soluții împotriva defrișării
Soluția evidentă ar fi oprirea defrișării pădurilor și astfel oprirea deteriorării. Dar este acesta singurul răspuns? Comerțul mondial cu lemn a ajuns o afacere de cel puțin 5 miliarde dolari așa că stoparea acesteia ar fi întâmpinată cu multă ostilitate. Dar poate că nu e nevoie oprirea completă a tăierii. Scheme pentru defrișarea pădurilor cu un plan se desfășoară în toată lumea cu accent pentru conservare. Acestea permit desfășurarea defrișărilor însă urmărind un plan astfel încât efectele negative asupra mediului să fie minimalizate.
Printre organizațiile care se implica în minimalizarea efectelor exploatării forestiere se numără și Forest Stewardship Council (FSC). Aceasta este o organizație non-profit care a fost înființată în 1993 pentru a oferii o certificare a lemnului provenit din păduri exploatate corect. Cu o marcă cunoscută internațional, lansată în 1996, FSC permite cumpărătorilor cu conștiința să identifice lemnul provenit din surse bune. La o scară globală peste 8 milioane de hectare au fost însemnate ca acceptând standardele FSC.
Regiuni din pădurea ecuatorială care au fost catalogate ca fiind prea sensibile chiar și pentru defrișări raționale au fost marcate ca zone protejate și împreună cu legislații bine puse la punct acestea pot fii o apărare eficientă împotriva problemelor care afectează pădurea tropicală.
Probabil însă că cel mai important pas este educarea și informarea acelor oameni a căror decizii influențează direct sau indirect soarta pădurilor. Indigenii pot fi ajutați de organizațiile militante pentru conservare pentru a face cel mai bine uz de resursele lor naturale. La celalalt capăt al firului, consumatorii din țările dezvoltate trebuie să înțeleagă impactul negativ pe care îl are cumpărarea produselor din pădurile ecuatoriale. De aceea organizațiile de conservare încearcă să-i educe să cumpere alternative asupra acestor produse și îi încurajează să facă decizii informate asupra stilului lor de viață. Numai în acest fel putem opri și eventual întoarce degradarea pădurilor ecuatoriale.
Poluarea apelor
Cererea de apă potabilă este în creștere continuă cât timp populația globului crește. Din anul 1942 până în anul 1990 preluarea apei potabile din râuri, lacuri, rezervoare și alte surse a crescut de patru ori. Din totalul apei consumate în Statele Unite în 1995, 39% a fost pentru irigație, 39% a fost pentru generarea de curent electric, 12% a fost folosită pentru alte utilități; industria și mineritul au folosit 7% și restul a fost folosită pentru animalele domestice și în scopuri comerciale.
Apa menajeră, apa industrială și produsele chimice folosite în agricultură, cum ar fi îngrășămintele și pesticidele sunt principala cauză a poluării apelor. În Statele Unite, 37% din lacuri și estuare și 36% din râuri sunt prea poluate pentru practicarea pescuitului sau înotului în cea mai mare parte a anului. În țările în curs de dezvoltare, mai mult de 95% din apa menajeră este aruncată în râuri și golfuri, creând un risc major pentru sănătatea umană.
Îngrășămintele chimice cum ar fi fosfații și nitrații folosiți în agricultură sunt vărsate în lacuri și râuri. Acestea se combină cu fosfații și nitrații din apa menajeră și măresc viteza de dezvoltare a algelor. Apa poate să ajungă „sufocată" din cauza algelor care sunt în descompunere și care epuizează oxigenul din ea. Acest proces, numit eutrofizare, poate cauza moartea peștilor și a altor forme de viață acvatice. La sfârșitul anilor '90 în apele dintre Golful Delaware și Golful Mexic au murit mii de pești din cauza dezvoltării unei forme toxice de alge numită Pfisteria piscicida. Se crede că motivul pentru dezvoltarea acestei specii toxice de alge a fost saturarea cu apă a terenului agricol, excesul de apă ajungând în râuri și apoi în mare, fosfații și nitrații ajutând dezvoltarea algelor. Inundațiile duc pesticidele toxice și deșeurile urbane și industriale în lacuri și râuri.
Eroziunea contribuie și ea la poluarea apelor. Pământul și nămolul duse de apă de pe dealurile defrișate, pământurile arate sau de pe terenurile de construcție pot să blocheze cursul apelor și să omoare vegetația acvatică. Chiar și cantități mici de nămol pot să elimine unele specii de pești. De exemplu, când defrișările îndepărtează învelișul de plante al versanților dealurilor, ploaia poate să ducă pământ și nămol în râuri, acoperind pietrișul din albia unui râu unde păstrăvii sau somonii își depun icrele.
Pescăriile marine naturale suportate de ecosistemul oceanului sunt o sursă esențială de proteine, mai ales pentru oamenii din țările în curs de dezvoltare. Totuși, poluarea din golfuri și estuare amenință rezervele de pește care și așa sunt aproape epuizate din cauza pescuitului excesiv. În 1989, 260.000 barili de petrol s-au vărsat din petrolierul Exxon Valdez în Strâmtoarea Prince William din Alaska, un vechi și bogat loc de pescuit. În 1999 s-au raportat 8.539 accidente petroliere în apele și în jurul apelor Statelor Unite, vărsându-se 4,4 miliarde de litri de petrol.
Situația este agravată și de creșterea nivelului mării.. Pădurile de mangrove sunt ecosisteme foarte productive din zonele inter-mareelor tropicale pe multe linii de coastă. Ele nu oferă doar lemn pentru comunitățile locale, dar, de asemenea, acționează ca zone de pepinieră pentru o gamă largă de specii valoroase de pești și a stocurilor de crustacee capabilă să acționeze ca energie vitală. Distrugerea barierelor, conduce la protejarea stabă a comunităților de coastă și la formarea furtunilor de tip offshore. FAO estimează că aproximativ o cincime a mangrovelor din lume, acoperind 36000 km pătrați, s-au pierdut între 1980 și 2005. În anii 80, o medie de
Poluarea cu nutrienți (azot și fosfor) și din alte surse este o amenințare continuă și în creștere a biodiversității terestre, a apelor interioare și a ecosistemelor de coastă. Procesele moderne industriale, cum ar fi arderea combustibililor fosili și a practicilor agricole, în special utilizarea de îngrășăminte, au dublat cantitatea de azot reactiv, (în forma în care este disponibil pentru a stimula creșterea plantelor) în mediul înconjurător față de perioada pre- industrială. În ecosistemele terestre, cel mai mare impact îl crează nutrienți în medii sărace, în cazul în care unele plante susținute cu nutrienți concură multe alte specii și provoacă schimbări semnificative în compoziția plantelor. Depunerea de azot este deja constatată a fi un factor major de schimbare a ecosistemelor în care trăiesc diferite specii.
Mari zone din America Latină, Africa și din Asia, sunt proiectate a se confrunta cu niveluri crescute în depuneri de azot pentru următoarele două decenii. Deși efectele au fost studiate în principal pe plante, depunerea de azot afectează biodiversitatea, compoziția hranei disponibile și a subproduselor de origine animală. În apele interioare și a ecosistemelor de coastă, acumularea de fosfor și azot, în principal, stimulează creșterea algelor și a unor forme de bacterii, care amenință prețioasele servicii de corali datorită deărecierii calității apei. De asemenea, creează "Zone moarte" în oceane, în general, în cazul în care rauri majore ajunge la mare. Zone mari moarte raportate , practic lipsite de viață s-au dublat la fiecare zece ani începând cu 1960. În timp ce creșterea volumului de nutrienți chimici generează cele mai semnificative schimbări de mediu, politicile regionale rărspund doar sub presiune și control. Printre măsurile cele mai cuprinzătoare de combatere a poluării cu nutrienți este Directiva Uniunii Europene privind nitrații.
Concluzii:
Efortul de asigurare a calității mediului se dovedește a fi una dintre cele mai de seamă investiții făcute pentru ridicarea bunăstării omului și a capacității sale productive, o investiție cu unul din cele mai mari și complexe efecte propagate în economia și viața societății.
Protecția reală și eficientă a mediului sub toate formele lui presupune elaborarea în acest sens a unui program complex de lungă durată ca parte componentă a prognozei și planificării economice și sociale pe termen lung. Aprecierea calității vieții presupune, obligatoriu, pe lângă analiza unui sistem corespunzător de indicatori economici și sociali, și examinarea unui set coerent de indicatori ecologici care să pună în lumină:
măsura exploatării naturii de diferitele activități;
gradul de normalitate a ciclurilor ecologice de reînnoire a resurselor regenerabile
Conștientizarea epuizării și capacității de regenerare a resurselor naturale impune redefinirea și elaborarea de strategii de mediu solicitând colaborarea autorităților publice locale cu organizațiile nonguvernamentale pentru protecția mediului. Acest lucru va ridica nivelul de conștientizare a opiniei publice, stimulând schimbările de atitudine în sensul unor alternative viabile.
Elaborarea unor strategii forestiere și turistice este un proces complex care implică un matur spirit ecologic, economic și social din partea tuturor actorilor publici și privați care intervin în etapele procesului decizional de inițiere, adoptare și aplicare a programelor de acțiune care reflectă la modul pragmatic, strategia. Caracterul complex nu poate fi acoperit decât printr-o colaborare interministerială sub dezideratul aplicabilității la efectul scontat.
Obiectivul general este, ca printr-o gestionare pe baze durabile, pădurea, mediul înconjurător în general, potențialul turistic natural și antropic să aibă de câștigat în ideea prezervării și dezvoltării de o manieră ecologică, durabilă. Obiectivele generale configurează măsuri particulare, grupate pe diferite niveluri de acțiune: natural, economic, administrativ, tehnic, social și politic.
Strategiile dezvoltării durabile în sectoarele forestier și turistic trebuie să țină cont nu numai de indicatorii cantitativi, ei trebuind să acorde o atenție sporită acelor valori mai puțin cuantificabile în unități de măsură și care reprezintă adevărate patrimonii, integrând astfel conservarea resurselor genetice forestiere, conservarea biodiversității.
„Nimeni nu știe câte ne va aduce noul secol. Și, din neferecire, tendințele sinergetice — cum sunt cele menționate — sunt adesea ireversibile. Natura nu are un buton de resetare."46
Pământul, la începutul mileniului al treilea este în cumpănă.Omul, prin activitatea sa economică, trebuie să-și dimensioneze strategia pentru un mediu aproape de echilibru, să corecteze printr-o activitate conștientă dezechilibrele.
Spiritualitatea Pământului trebuie înțeleasă de cel care locuiește și este tolerat de mediu. Politica ecologică trebuie să justifice, în viitor, conștientizare și o ecologie rațională a gestiunii economice în contextul durabilității.
1.5. Influența globalizării asupra sistemelor de apărare, ordine publică și siguranță națională cu misiuni in zona mediului
1.5.1. Globalizarea și dimensiunile securității
Noțiunea de globalizare apare în discursul public internațional contemporan din ce în ce mai des. Globalizarea este privită întotdeauna ca motivul principal pentru care un fenomen se manifestă, indirect și pe cale cauzală, în diferite părți ale lumii, generând valuri de repercusiuni; această realitate determină, printre altele, intensificarea relațiilor de interdependență dintre state.
Agenții activi care promovează globalizarea, subiecții acestui proces, pot fi state, organizații internaționale sau chiar mari corporații ori companii cu reprezentare pe plan mondial, inclusiv aparținând segmentului mass-media, entități angajate în îndeplinirea finalităților constituționale sau, după caz, statutare. Diversitatea calităților subiecților activi ai globalizării, precum și numărul mare al acestora, demonstrează anvergura substanțială a acestui proces și semnificația sa în actualul context mondial, conferindu-i toate atributele unei importante teme de cercetare științifică.
Având în vedere că globalizarea reprezintă, înainte de toate, un proces al interdependențelor, o realitate care aduce în același plan de interacțiune subiecți de drept internațional din diverse zone ale globului, elemente care, până nu demult, nu erau considerate ca făcând parte din același sistem de ecuații, statele au început să- și adapteze în consecință modalitățile naționale de cunoaștere și gestionare a procesului în speță, inclusiv a punctelor de prim-contact existente la nivelul sistemelor proprii de apărare, ordine publică și siguranță națională.
În cadrul unei abordări integrate și specializate, apreciem că sistemele naționale de apărare, ordine publică și siguranță națională (și, în interiorul lor, instituțiile componente) constituie primele puncte de contact ale statelor în raport cu majoritatea repercusiunilor globalizării. În anumite cazuri, acestea chiar determină și/sau dirijează efectele globalizării, fiind responsabile de valorificarea oportunităților sau contracararea efectelor negative ale acestui proces, precum și de menținerea riscurilor și amenințărilor la adresa planului securitar național la un nivel rezonabil. Pentru a servi cât mai bine statul aparținător, opinăm că sistemele naționale de apărare, ordine publică și siguranță națională, inclusiv componentele acestora, trebuie să parcurgă un traseu permanent de adaptare la provocările acestui proces mondial. Astfel, dinamicității vulnerabilităților, riscurilor, pericolelor, amenințărilor și agresiunilor la adresa securității naționale ar trebui să îi fie opuse de state sisteme, la fel de dinamice și de flexibile, de apărare, ordine publică și siguranță națională. Apare utilă, în consecință, punctarea câtorva modalități naționale de adaptare, ținând cont de rolul statului în derularea proceselor sociale, ariile sale de interes și de responsabilitate, necesitatea și anvergura promovării unor modele de globalizare în concordanță cu interesele fundamentale ale actorilor acestui proces, precum și de procedeele naționale de exploatare a oportunităților/contracarare a amenințărilor sau de abordare a noilor provocări ale mediului internațional securitar.
Intensificarea relațiilor comerciale între state a determinat, pe parcursul secolului al XX-lea, interconectarea, pe plan mondial, a tuturor economiilor naționale. Dacă din perspectiva cooperării economice între state, organizații internaționale și/sau companii ori corporații, începutul mileniului al III-lea a deschis noi perspective de dezvoltare, constatăm că lumea de astăzi înregistrează o serie de aspecte negative asociate globalizării ce se traduc în provocări redutabile la adresa securității, cum ar fi: dezvoltarea criminalității organizate transfrontaliere, internaționalizarea terorismului, intensificarea demersurilor de proliferare a armelor de distrugere în masă sau extinderea rapidă, fără precedent, la nivel mondial, a unor crize economico – financiare locale.
Raportat la cele de mai sus, în cadrul acestui capitol ne-am propus să relevăm că globalizarea nu are o dezvoltare constantă, ritmul evolutiv intern devenind tot mai susținut. Am apreciat că acest aspect este unul esențial în condițiile în care asistăm astăzi la apariția unei curse permanente între protagoniștii globalizării pentru fructificarea oportunităților generate de aceasta sau pentru dirijarea/combaterea altor efecte, clasificate ca inoportune/indezirabile. Am arătat, de asemenea, că fiecare etapă ce marchează derularea procesului de globalizare relevă pentru actorii internaționali oportunități (promovarea utilizării la scală largă a unor descoperiri științifice, procedee și valori; evoluții economice favorabile pe plan local, național, regional sau global; acceptarea drept etalon în diferite domenii a unor monede naționale; standardizarea în jurul anumitor echipamente existente etc.) și efecte negative (extinderea fără precedent a fenomenului terorist și a criminalității organizate transfrontaliere; impunerea obiectivă, la nivelul țărilor, a unor realități economice care generează pierderi la nivel național; scăderea coeziunii între cetățenii unui stat etc.).
Am punctat, de asemenea că, la nivel de ansamblu, derularea globalizării excedează controlului oricărui stat, acesta putând, cel mult, percepe și aborda doar secvențe ale acesteia. În context, în vederea atingerii unor rezultate superioare, actorii internaționali de calibrul organizațiilor interguvernamentale sunt înzestrați cu competențe și capabilități sporite menite a completa demersurile naționale. În context, ne-am propus să demonstrăm că, dintre toți actorii politici, economici și/sau militari ai globalizării, organizațiilor interguvernamentale le revine rolul decisiv în modelarea acestui proces. Spre deosebire de state, organizații internaționale neguvernamentale, media, corporații și trusturi, precum și de operatori economici naționali cu relevanță pe mai multe piețe de desfacere, organizațiile interguvernamentale dețin legitimitatea și capacitatea deplină de a acționa pe plan mondial în vederea declanșării unor efecte ale globalizării, sau, după caz, de a preveni apariția acestora.
Nu în ultimul rând, în cadrul acestui prim capitol, am stabilit că evoluția procesului de globalizare a determinat orientarea către exterior a statelor, creând, totodată, premisele gândirii globale ca izvor de amplificare a sinergiilor rezultate din diversele forme de cooperare internațională. Pe cale de consecință, într-o lume din ce în ce mai interconectată, asigurarea securității globale a devenit un imperativ pentru orice actor internațional semnificativ. Astfel, am arătat că soluția optimă de asigurare a securității internaționale în condițiile creșterii dinamicii globalizării, o constituie găsirea căilor și modalităților de cooperare extinsă și complexă între toți actorii jocului social uman la nivel mondial.
1.5.2. Dinamica securității în era globalizării
Procesul globalizării generează reverberații semnificative la nivelul întregului mediu internațional de securitate. Am demonstrat, în cadrul acestui capitol, că procesul în cauză produce și va produce în viitor, într-un ritm din ce în ce mai accelerat, modificări semnificative asupra securității în toate sferele de manifestare – economică, socială, financiar – bancară, culturală, de mediu, informațională, cibernetică etc. În etapa actuală, cele mai vizibile sunt cele referitoare la apărarea individuală sau colectivă, ordinea publică și siguranța cetățenilor și/sau a colectivităților, precum și la sfera relațiilor dintre subiecții de drept internațional, a actorilor statali și nonstatali participanți la procesele regionale și continentale.
În cuprinsul acestui capitol, ne-am propus să punctăm, de asemenea, că globalizarea, proces cu derulare inexorabilă, sculptează mediul internațional de securitate definindu-i noi fațete, fiecare apărută ca rezultantă a activităților convergente în materie, sau, după caz, divergente derulate de actorii mondiali, regionali, locali și individuali. În condițiile în care toate părțile implicate conștientizează că globalizarea nu poate fi oprită, am reliefat că, concursul dintre acestea se desfășoară pentru potențarea anumitor tendințe generate de globalizare, orientarea anumitor activități dezvoltate de acest proces și, implicit, fructificarea oportunităților, sau, după caz, pentru transformarea/estomparea/suprimarea altor aspecte conexe evaluate ca nedorite.
În fața noilor provocări cu specific securitar ale globalizării, am demonstrat că Organizația Tratatului Atlanticului de Nord și Uniunea Europeană sunt obligate să se transforme/evolueze astfel încât să-și mențină caracterul de actualitate pentru membrii săi, evitând astfel desuetudinea și să-și continue parcursul de consolidare a relevanței pe scena internațională.
Am constatat și expus, deopotrivă, că deschiderea generată de globalizare, precum și constrângerile financiare omniprezente, au determinat extinderea sferei de acoperire a conceptului de externalizare și asupra domeniului securitar, fiind aplicată din ce în ce mai mult delegarea unor activități secundare către operatorii economici specializați din cadrul mediului privat.
În condițiile în care apariția și derularea procesului de globalizare a mai permis realizarea unei premiere, anume proiectarea și dezvoltarea modelului securității globale, ne-am propus să reliefam, în cuprinsul acestui capitol, că acest tipar se realizează în mod complementar securității naționale cu scopul de a realiza, la nivel mondial, consolidarea stabilității și predictibilității. În esență, echilibrul global propus de securitatea omonimă reprezintă un echilibru pozitiv al echilibrelor naționale.
Nu în ultimul rând, am stabilit că, pentru a ieși în întâmpinarea oportunităților generate de globalizare și pentru a contracara evenimentele negative de ordin securitar inerente acestui proces, sistemele statale de securitate trebuie acordate consecvent, în profunzime și nu doar declarativ, la noile realități. Am demonstrat, de asemenea, că schema de adaptare flexibilă a componentelor acestora, fără suprapuneri, trebuie să aibă în vedere o concepție unitară, care să asigure atât o interacțiune optimă în cadrul sistemului, cât și deschidere către cooperare externă.
1.5.3. Apărarea, ordinea publică și siguranța națională în era globalizării
Conceptul generic de securitate a fost dezvoltat de oameni pentru oameni. Indiferent că vorbim de securitate națională, regională, planetară, umană, a cetățeanului, sau de dimensiunile sale generale, respectiv securitatea socială, a mediului, politică, economică și militară, ori de componentele acesteia, anume apărarea, ordinea publică și siguranța națională, constatăm lesne că aceste noțiuni au fost teoretizate pentru a oferi o privire de detaliu asupra a ceea ce trebuie făcut pentru a securiza existența oamenilor și colectivităților, pentru a garanta progresul și prosperitatea acestora. Am arătat în consecință că, în contextul evoluției procesului de globalizare, pentru a-și păstra consistența, relevanța și finalitatea, atât securitatea în ansamblul său, cât și componentele sale, trebuie să se adapteze la noile provocări apărute la scară națională și/sau mondială și să fie, totodată, capabile să ofere un răspuns prompt, ferm și credibil la acestea.
Ne-am propus să demonstrăm, în continuare, că dezvoltarea și studiul setului de concepte securitare este de natură a furniza răspunsuri concrete care, odată transpuse în politici și strategii și puse în aplicare de instituții specializate care utilizează infrastructură specifică, constituie reacții prompte, pertinente și eficiente la provocările mediului intern și internațional de securitate, orientate atât spre individ, cât și spre colectivitățile din care face parte acesta.
În condițiile în care apărarea reprezintă o componentă esențială a securității naționale, regionale sau globale, am demonstrat că, și pe această dimensiune securitară, globalizarea a produs efecte ce determină reacții de adaptare din partea statelor lumii. În cursa de consolidare a apărării naționale, statele au identificat și au căutat să opună unor provocări globale soluții bazate pe cooperare internațională, fundamentate, la rândul lor, pe buna – credință a participanților.
Astfel, pe de o parte, fenomene precum terorismul internațional sau proliferarea armelor de distrugere în masă reclamă, în vederea realizării unei abordări eficiente, eforturi internaționale comune, iar, pe de altă parte, globalizarea securității pe dimensiunea de apărare determină crearea și consolidarea unor echilibre securitare prin intermediul unor entități supranaționale.
Având în vedere că ordinea publică reprezintă, alături de apărare, esența securității naționale a unui stat, ne-am propus să stabilim, în cadrul acestui capitol, că, în absența instaurării, în cadrul unui sistem de referință, a unei stări de echilibru social, politic și economic, membrii acestuia trec de la contestare la abandon, părăsind entitatea. Am punctat, în context, că imposibilitatea asigurării ordinii publice implică în mod automat dezagregarea sistemului. Această realitate este confirmată și de faptul că evoluția fenomenului de globalizare s-a reflectat și pe dimensiunea ordinii publice, pe fiecare palier a acesteia, în mod subtil ori chiar vizibil.
1.6. Complexitatea și dinamismul mediului de securitate
Dinamica strategiilor de securitate în mediul international contemporan
Dinamica mediului de securitate contemporan și globalizarea accentuată a vieții internaționale impun abordarea colectivă a conceptelor de securitate în domeniile militar, politic, economic, social și de mediu deși fiecare definește un aspect esențial în cadrul problematicii de securitate a unei națiuni și poate fi o cale de ordonare a priorităților.
Analiza evoluțiilor înregistrate în dinamica strategiilor de securitate contemporane trebuie să țină cont de principalele evenimente care au avut un impact major asupra mediului internațional și modului în care acestea s-au reflectat în politicile principalilor actori internaționali respectiv Statele Unite ale Americii și Uniunea Europeană.
I. Strategia – o opțiune determinată de putere
Conceptul de strategie este strâns legat de conceptul de putere, definită ca abilitatea și capacitatea de a produce efectele dorite. In lumea contemporană această capacitate se bazează în principal pe doi piloni – puterea militară și puterea economică. Într-o accepțiune mai largă putem considera că informația, resusele, tehnologia, cultura și educația precum și alte elemente de bază care crează fundamentele puterii se subscriu sau depind într-o măsură diferită de pilonul economic.
Dat fiind faptul că există situații în dinamica mediului de securitate intern și internațional, când puterea, așa cum am definit-o mai sus, nu poate răspunde într-un mod eficient provocărilor, problemelor care apar în mediul de securitate sau pur și simplu nu asigură îndeplinirea intereselor unei națiuni, este rolul strategiei de a organiza componentele puterii, de a distribui optim resursele pentru a atinge obiectivele propuse într-un anumit domeniu.
Calitatea strategiilor și valoarea lor practică depind în mare măsură de capacitatea factorilor decidenți ai unei națiuni de a înțelege și anticipa dinamica situațiilor interne sau externe, factorilor care influențează folosirea eficientă a puterii într-un anumit sens. Strategia este o problemă de opțiune. Cele mai valoroase strategii sunt cele care anticipează în mod corect evoluțiile și stabilesc măsuri juste în raport cu acestea. Dinamica pozitivă ca și cea negativă trebuie prevenite cu măsuri corecte fie pentru a stimula eficienta fie pentru a dimniua efectele negative. Strategia reuneste un set de optiuni pentru a raspunde intr-un anumit mod unei situatii sau unui cumul de situatii.
Transformarea este un proces care decurge firesc din adaptarea continuă a strategiilor în raport cu dinamica evenimentelor urmărind constant atingerea obiectivelor într-un anumit domeniu.
II. Evenimente cu impact major asupra dinamicii mediului contemporan de securitate
Evenimentele care au marcat sfârșitul secolului trecut pe plan mondial au provocat schimbări profunde în toate domeniile existenței sociale, în special în mediul internațional de securitate, caracterizat de instabilitate, complexitate, incertitudine și modificări dinamice ale situației în plan politico-militar.
Natura și dinamica evenimentelor cu impact internațional au determinat transformarea arhitecturii și strategiilor de securitate la nivel regional și global cu implicații directe asupra sistemului de raporturi internaționale. Dispariția de pe scena securității internaționale a unor actori globali de securitate a avut ca urmare trecerea de la sistemul bipolar de securitate la cel unipolar – după unele opinii, sau multipolar – după altele.
Situația actuală în care unul sau mai mulți actori internaționali, exercită diferite tipuri de putere, la nivele diferite, în interiorul unor alianțe diferite a căror interese se întrepătrund este în opinia noastră mult mai volatilă și mai periculoasă pentru securitatea mondială decât cea determinată de sistemul bipolar existent înainte de încheierea războiului rece.
Dintre evenimentele importante care au influențat major dinamica mediului de securitate contemporan ne-am oprit pentru o analiză succintă la colapsul sistemului comunist european, dezvoltarea terorismului Ui declanșarea războiului antiterorist, deschiderea către noi membri a Alianței Tratatului Atlanticului de Nord și continuarea procesului de lărgire a Uniunii Europene.
Colapsul sistemul comunist din Europa, având principal actor Uniunea Sovietică a însemnat asumarea și parcurgerea de către fostele state socialiste a unui proces de transformare profundă a instituțiilor, relațiilor dintre acestea, vieții sociale și politice în sensul democratizării acestora. Schimbările de fond sau produs la nivelul relațiilor de producție, care au fost înlocuite cu cele ale economiei de piață și la nivelul vieții politice unde s-a trecut de la partidul unic, comunist, la pluripartitism.
Desființarea Tratatului de la Varșovia și dispariția bipolarității au determinat statele foste membre ale acestei alianțe militare să se reorienteze către noi aranjamente de securitate care să le garanteze apărarea intereselor vitale.
Sfârșitul secolului XX și începutul secolului XXI a găsit continentul European într-un proces complex de transformare caracterizat de încercarea tinerelor democrații de a-și consolida cât mai rapid o poziție în cadrul sistemului economic de piață și structurilor de securitate europene și euro-atlantice. Democrațiile consolidate europene au căutat un răspuns adecvat la situația creată dezvoltând o politică de integrare economică și structurală capabilă să asigure tranziția acestora la regulile guvernării democratice și sistemul economiei de piață.
Dinamica balanței de putere a fost determinant influențată de evoluția evenimentelor de pe continentul european, marcată de destrămarea sistemului comunist, totalitar, din această parte a lumii.
La începutul mileniului trei, Europa nu mai reprezintă zona principală de trasare a aliniamentelor de securitate. Dacă în secolul trecut evoluțiile politico-diplomatice și militare din Europa influențau starea de securitate a întreagii lumi, se remarcă din ce în ce mai mult creșterea influenței altor zone în ecuația balanței de putere. Astfel, constatăm că evenimente care au loc în Asia sau Orientul Mijlociu afectează, uneori în mod negativ, stabilitatea sistemului de securitate european și chiar relația transatlantică.
Colapsul sistemului comunist european a diminuat substanțial pericolul unei confruntări militare deschise în Europa între cei doi poli de putere, respectiv blocul comunist sovietic și blocul occidental, transatlantic, ceea ce a permis accelerarea și extinderea procesului de globalizare cu efecte chiar mai complexe în domeniul securității statelor. Limitarea formelor de manifestare a suveranității, porozitatea frontierelor și interesele transnaționale ridică noi provocări la adresa securității individuale și colective.
Extinderea Organizației Tratatului Atlanticului de Nord și a Uniunii Europene
Evoluțiile înregistrate în dinamica mediul internațional de securitate și procesul de globalizare accelerată pe plan mondial au determinat extinderea Organizației Tratatului Atlanticului de Nord și a Uniunii Europene, două evenimente care au determinat transfomarea profundă a strtegiilor de securitate la începutul mileniului al treilea.
În ultimile două decenii liderii Alianței Nord-Atlantice au promovat o politică de deschidere față de toate statele europene care și-au manifestat intenția de a adera la valorile și principiile
Tratatului și dezvoltă capabilități în măsură să contribuie la gestionarea mediului de securitate din zona de interes a Alianței. Un element important în promovarea acestei politici de extindere a Alianței, îl constituie inițierea de către statele membre a unui program de parteneriat, menit să pregătească aderarea la Alianța Nord-Atlantică a statelor aspirante. Parteneriatul pentru Pace reprezintă un cadru de cooperare în domeniul militar, asigurând dezvoltarea interoperabilității și pregătirii în vederea acționării în comun în situații de criză și s-a dovedit o pârghie importantă în procesul de pregătire a candidaturilor la NATO, astfel că, în numai zece ani de eistență a acestei structuri, zece state partenere au devenit membri ai Alianței.
Organizația Tratatului Atlanticului de Nord a luat ființă la 4 aprilie 1949 prin semnarea Tratatului de la Washington care instituia un regim de securitate comun bazat pe un parteneriat între 12 țări: Belgia, Franța, Olanda, Anglia, Luxemburg, Statele Unite ale Americii, Canada, Danemarca, Islanda, Italia, Norvegia și Portugalia.
De-a lungul timpului la Organizația Tratatului Atlanticului de Nord au aderat: Grecia și Turcia în anul 1952, Republica Federală Germania în anul 1955, Spania în anul 1982, Republica Cehă, Polonia și Ungaria în anul 1999, Bulgaria, Lituania, Letonia, Estonia, România, Slovacia Di Slovenia, în anul 2004.
Rațiunea fundamentală a promovării active de către Alianță a "politicii ușilor deschise" derivă din necesitatea securizării zonei euroatlantice. Strategia de "Proiectare a stabilității" a devenit o necesitate a asigurării securității euroatlantice și din această perspectivă comunitatea aliată traversează un amplu proces de reconfigurare a rolului și locului NATO în arhitectura de securitate internațională.
La baza constituirii și funcționării Alianței se află prevederile tratatului, la care statele au aderat în mod liber, după dezbatere publică și ratificare de către parlamentele naționale. Tratatul cuprinde drepturile și obligațiile pe care le au statele membre, în conformitate cu documentele Organizației Națiunilor Unite, și are drept scop: apărarea libertății popoarelor lor, moștenirea și civilizația comune, bazate pe principiile democrației, libertățile individuale și supremația dreptului; favorizarea bunăstării și stabilității în regiunea Atlanticului de Nord; unirea eforturilor pentru apărarea colectivă și pentru apărarea păcii și securității internaționale.
Statele membre se obligă să-și creeze capacități individuale și colective de rezistență împotriva unui atac armat, să se consulte între ele de fiecare dată când se consideră amenințată integritatea teritorială, independența politică sau securitatea uneia dintre părți și convin asupra faptului că un atac armat împotriva uneia sau mai multora dintre ele va fi considerat drept atac îndreptat împotriva tuturor părților semnatare și, în consecință fiecare dintre ele va acorda ajutor părții atacate întreprinzând orice acțiune pe care o crede de cuviință, inclusiv folosirea forței armate pentru a restabili și asigura securitatea în regiunea Atlanticului de Nord.
În urma hotărârilor luate de șefii de stat și de guvern ai țărilor alianței în cadrul reuniunilor la vârf de la Londra (1990), Roma (1991), Bruxelles (1994), Madrid (1997) și Washington (1999), Praga (2002), Istanbul (2004) Riga (2006) și București (2008), NATO și-a adaptat continuu strategia sa globală în raport cu schimbările produse în mediul politico-militar și de securitate.
Politica de extindere a Uniunii Europene a determinat noile democrații din centrul și sud- estul Europei, apărute ca urmare a colapsului sistemului comunist, să-și exprime dorința de a adera la comuniunea de valori sociale, culturale, economice și de securitate promovate în Uniunea Europeană.
Trei valuri de extindere, succesive, au transformat radical înfățișarea Uniunii Europene, ca întindere, populație, economie și arhitectură de securitate.
Strategia de securitate europeană precizează în preambul faptul că Europa nu a fost niciodată atât de unită și prosperă iar sfârșitul secolului XX a deschis calea spre o perioadă de pace și stabilitate, fără precedent în istoria sa.
Extinderea și consolidarea instituțiilor Uniunii Europene a dus la transformarea relațiilor dintre state, a vieții cetățenilor europeni și a influențat modificarea arhitecturii de securitate la nivel regional și global. Politica europeană de consolidare a unor capabilități militare proprii și de implicare în gestionarea mediului de securitate la nivel regional și global afirmă Uniunea Euopeană ca un factor de bază în definirea și modelarea arhitecturii de securitate contemporane.
3. Terorismul și declanșarea războiului antiteroist în lumea contemporană
Terorismul este o problemă reală de securitate care influențează, sub diferite forme, toate statele lumii. Deși această modalitate violentă de a atrage atenția opiniei publice asupra unor probleme individuale sau de grup are o istorie îndelungată, epoca contemporană, caracterizată de industrializare, diversificarea tehnologiilor și armamentelor oferă posibilități diverse și dificil de controlat, de comitere a unor acte criminale cu impact mediatic. De-a lungul timpului terorismul a rămas un act de violență comis individual sau de un grup restrâns de oameni având în principal două scopuri: inducerea unei stări de teamă și nesiguranță asupra unei colectivități sau corelarea unor revendicări politice, sociale, etc, cu impactul mediatic al unui eveniment violent provocat de către aceștia.
Clasificând actele de teorism, în funcție de diferite criterii de analiză a acestui fenomen, identificăm câteva grupe majore:
după spațiul de desfășurare: terorismul internațional; terorismul intern;
după motivție: terorism politic, terorism etnic și terorism religios;
după natura și modul de susținere a participanților: terorism organizațional, practicat în mod deosebit de grupuri mici, omogene, transnaționale; terorismul practicat de insurgenți, structurați în organizații rebele pe criterii politice, etnice sau religioase; terorismul sponsorizat caracterizat prin susținerea directă de către unele state ale lumii.
Cel mai amplu atentat terorist din istoria omenirii a avut loc în dimineața zilei de 11 septembrie 2001, când o serie de atacuri sinucigașe, coordonate în timp și spațiu, au lovit teritoriul Statelor Unite ale Americii.
Atentatele de la 11 septembrie 2001 au însemnat sfârșitul unei perioadei „post război rece" de aproximativ 12 ani, a cărei început a fost marcat de colapsul sistemului comunist european, și debutul într-o nouă eră caracterizată de transformarea bruscă și radicală a caracteristicilor mediului de securitate internațional. Atacurile asupra Centrului Mondial de Comerț și Pentagonului au avut un efect comparabil cu cel ce a urmat atacului de la Pearl Harbor, din 7 decembrie 1941. Dintre multitudinea măsurilor luate de Statele Unite în urma acestor atacuri se remarcă adoptarea unei noi strategii de securitate, centrată pe promovarea acțiunilor de prevenire a terorismului și proliferarea armelor de distrugere în masă. „Doctrina Bush" materializată în strategiile de securitate națională ale Statelor Unite ale Americii, publicate în anul 2002 și respectiv 2006, exprimă fără echivoc necesitatea actiunilor „pre-emption", care să garanteze cetățenilor SUA și statelor aliate faptul că vor trăi într-un mediu de securitate stabil și sigur.
După nazism și comunism, terorismul a căpatat dintr-o dată forma celei de-a treia mari provocări la adresa lumii democratice.
1.7. Repere de securitate privind modificarile climatice
I. Elemente de transformare în conținutul strategiilor privind modificarile climatice Uniunii Europene și Statelor Unite ale Americii
Principalele repere ale transformării sistemelor de securitate, reflectate în politicile Uniunii Europene și Statelor Unite ale Americii relevă abordarea extinsă a conceptului de securitate, după modelul prezentat de către autorul Barry Buzan, în lucrarea People, States, and Fear, în contextul redefinirii conceptelor de „amenințare" și „vulnerabilitate". Ideea că securitatea trebuie să fie redusă la „studiul amenintărilor, utilizarii si controlului forțelor militare" (Stephen Walt), definiția clasică, nu mai corespunde realităților secolului XXI.
1. Transformarea strategiei europene de securitate
La sfârșitul anului 2003, a fost lansată Strategia de Securitate Europeană, document ce are ca punct de pornire premisa că răspunsul la riscurile, pericolele și amenințările la adresa securității europene trebuie adaptat fiecărui tip al acestora, aplicându-se o strategie multifațetată și o abordare comprehensivă. Strategia Solana, așa cum mai este denumit acest document, identifică unele amenințări și vulnerabilități la adresa Uniunii Europene.
Strategia identifică drept vulnerabilități și riscuri: încălzirea globală și dependența energetică a Europei, sărăcia, foametea, eșecul creșterii economice, etc.
În ceea ce privește amenințările, acestea sunt: terorismul internațional, proliferarea armelor de distrugere în masă, statele eșuate, crima organizată, atitudinea ostilă față de expatriații europeni, atacurile împotriva principalelor linii de comunicații, atacurile împotriva forțelor europene de menținere și/sau reconstrucție a păcii etc. Unele vulnerabilități și amenințări pot afecta întregul sistem internațional, însă altele vizează doar nivelurile zonal și regional.
Strategia de Securitate Europeană, își definește clar principalele obiective: lupta împotriva terorismului, a proliferării armelor de distrugere în masă, crimei organizate, conflictelor violente și instabilității din vecinătatea Uniunii; combaterea sărăciei extreme, foametei și bolilor endemice; crearea unui „cerc de bună guvernare" în perimetrul Mediteranei și al frontierelor estice.
Concepția europeană asupra securității este subliniată și în Declarația Comună pentru Integrarea Apărării Europene din anul 2004, unde se precizează faptul că rolul cooperării și consensului în realizarea și conservarea securității.
Principalele instrumente ale politicii europene utilizate în domeniul managementului securității sunt cooperarea si integrarea economică, ajutorul pentru dezvoltare, asistența în procesul de democratizare și construcție a statului de drept, dialogul, consultarea si concertarea politică, precum si parteneriatul general sau în diverse domenii.
Scopul principal al politicii de securitate europene este acela de a evita excluderea țărilor adiacente zonei economice europene si crearea de noi linii de demarcație în "Marea Europa". Strategia de securitate europeană vizează, de asemenea, realizarea unei armonizări de sisteme politice și a unei interoperabilitați economice si sociale între Uniunea Europeană si statele din vecinătatea sa estică si sudică, susceptibile a se integra unui concept larg de spațiu cultural european. În aceste țări Uniunea Europeană încurajează reformele în domeniile politic, economic si social, rezolvarea disputelor bilaterale pe calea negocierilor si cu respectarea dreptului international, cooperarea transfrontalieră, implementarea standardelor europene în domeniul institutiilor democratice, statului de drept si a drepturilor omului.
Conceptele fundamentale promovate, în strategia de securitate a Uniunii Europene sunt: "securitatea democratică", potrivit căruia dezvoltarea democrației exclude razboiul dintre statele care o adoptă ca sistem de organizare și cel al "securității prin dezvoltare", potrivit căruia stabilitatea și securitatea statelor crește direct proporțional cu nivelul lor de dezvoltare economică. Strategia de securitate europeană se bazează pe "solidaritatea de interese", care este aplicată prin dezvoltarea de proiecte comune. La acestea se adaugă principiul potrivit căruia consolidarea securității trebuie operată exclusiv în condițiile respectului pentru drepturile omului iar nu pe seama limitării libertăților civile.
Strategia de Securitate Europeană a clarificat modul de organizare și cooperare concretă cu NATO, în sensul accesului Uniunii Europene la infrastructura comandamentele și alte resurse ale Alianței pe baza acordurilor între NATO și UE, cuprinse în pachetul « Berlin plus ».
În cadrul Politicii Europene de Securitate și Apărare (PESA) statele membre au decis dotarea Uniunii Europene cu mijloacele și capabilitățile necesare pentru a-și putea asuma responsabilitățile reieșite din implicarea în gestionarea mediului de securitate contemporan. După Summit-ul de la Nisa, complementar Forței de Răpuns a NATO (NRF) a fost creată Forța de Reacție Rapidă a Europeană, constituită dintr-un număr de grupuri tactice cu aproximativ 1500 de oameni fiecare și termen de intervenție 15 zile.
2. Dinamica strategiei de securitate a Statelor Unite ale Americii
Dispariția Uniunii Sovietice a creat în anii ''90 un gol în strategia de securitate americană. Dispariția lumii bipolare a determinat strategii americani să reconfigureze sistemul national de securitate aproape omnidirecțional. Această stare a fost întreruptă în mod violent de atentatul devastator din 11 septembrie 2001, când golul lăsat de dispariția amenințării blocului sovietic a fost umplut de pericolul acțiunilor teroriste și declanșarea războiului împotriva terorismului, concentrat în principal pe grupurile militante islamiste și indivizi asociați sau bănuiți că fac parte sau au legături cu rețeaua Al-Qaeda.
Strategia de securitate americană contemporană este bazată pe doctrina acțiunilor preventive "doctrine of pre-emption". Această doctrină introdusă de președintele american George W. Bush, după atentatele din septembrie 2001, a marcat una dintre cele mai importante schimbări la nivelul strategiei americane după încheierea războiului rece. Adoptarea acesteia a marcat sfârșitul și în același timp eșecul doctrinei de apărare, care și-a dovedit limitele împotriva acțiunilor teroriste. Președintele american G. W. Bush a prezentat în fața poporului american necesitatea unor acțiuni preventive îndreptate împotriva statelor de pe „axa răului", pentru a diminua posibilitatea de a se repeta atacuri de genul celor din septembrie 2001. De asemenea un alt pilon al strategiei americane de securitate este bazat pe reducerea riscului de proliferare a armelor de nimicire în masă. Doctrina Bush a fost pusă în aplicare, testată împotriva Irakului, acțiune justificată ca o necesitate de a preveni proliferarea armelor de distrugere în masă și de a nu da posibilitatea lui Sadam Husein să susțină organiziile teroriste, în mod deosebit Al-Qaeda și ca o măsură de a proteja Statele Unite împotriva terorismului global.
În privința managementului Strategiei de securitate a Statelor Unite, adoptate succesiv în anii 2002 și 2006, prioritară este contracararea rețelelor teroriste la nivel global. Toate celelalte ținte sunt subordonate acestui obiectiv. Strategia de securitate se bazează pe conceptele unipolarismului, unilateralismului – în cele două variante ale sale si anume „singuri, daca se poate, împreună dacă este necesar" (opțiunea Bush) sau „împreună, dacă se poate, singuri, dacă este necesar" (opțiunea Clinton) – și al atacurilor preventive, destinate neutralizării unei agresiuni sau amenimDări iminente și acțiunilor anticipative, destinate excluderii oricărei posibilități de agresiune.
Formula americană de management a sistemului de securitate pune în evidență faptul că eficiența este criteriul legitimității si justeții actiunilor internaționale, transformările democratice fiind terapia de recuperare după șocul intervenției în forță, iar nu soluția care conduce spre obiectivul de securitate globală urmărit.
Securitatea globală, descrisă ca acțiune de eliberare sau democratizare este privită de către SUA ca o misiune de care se simte direct responsabilă și care implică atât inițiativa lor unilaterală cât și instaurarea unei ordini americane care să-i garanteze succesul.
Filozofia care a stat la baza edificării mediului internațional de securitate în secolul trecut a cunoscut o transformare profundă. Accelerarea fenomenului de globalizare a condus la multiplicarea oportunităților de dezvoltare și cooperare la nivel mondial dar și la creșterea exponențială a numărului de entități ce acționează pe scena globală. În acest context procesul de luare a deciziilor în politica externă și de securitate a statelor și în cadrul organizațiilor internaționale a devenit din ce în ce mai complex.
Apariția pericolului acțiunilor teroriste oriunde în lume și declanșarea războiului antiterorist au determinat repoziționarea actorilor din mediul internațional de securitate în funcție de interesele proprii unii acționând deschis pentru combaterea acestui fenomen iar alții tolerând sau încurajând acțiunile teroriste.
Globalizarea vulnerabilităților, riscurilor, amenințărilor, pericolelor și agresiunilor ai căror vectori purtători nu mai sunt doar actorii statali, ci și grupuri sau chiar indivizi organizați în rețele internaționale, au determinat reconfigurarea strategiilor de securitate și adaptarea acestora pentru a oferi un răspuns eficient provocărilor din mediul contemporan de securitate.
Cap. II TENDINȚE NAȚIONALE ȘI INTERNAȚIONALE ÎN DOMENIUL MANAGEMENTULUI MEDIULUI
2.1 Managementului mediului din perspectiva evoluțiilor actuale
Mileniul III, pune în fața instituțiilor numerose problematici, dar foarte puține răspunsuri și de aceea, marii experți contemporani, au preocuparea cu privire la aceste aspecte. Ele nu se poate face decât prin inovare – prin schimbarea ideilor, într-o marfă perpetuă, cu performanțe noi. Ecoinovația – tehnologică și netehnologică, noi produse și servicii, precum și noi practici de afaceri – conduce la crearea de noi oportunități și la efecte favorabile asupra mediului prin prevenirea sau reducerea impactului asupra acestuia sau optimizarea utilizării resurselor, inclusiv a energiei. Ecoinovația este strâns legată de dezvoltarea și utilizarea tehnologiilor de mediu, precum și de conceptele de ecoeficiență și de industrie ecologică. Scopul comun este de a contribui la obținerea unei producții și a unor modele de consum sustenabile.
Pentru a semnala importanța acestor jaloane, nu numai pentru construcția conceptuală a referatui de teză, ci și pentru structurarea acesteia, redăm, doar unele dintre acestea:
problematica mediului în lumea contemporană;
managementul mediului ca subsistem al managementului general;
stadiul actual al cunoașterii în managementul mediului;
globalizarea problematicii mediului și a managementului acestuia;
globalizarea efectelor ecologice și impactul lor în management;
impactul globalizării afacerilor și internaționalizării firmelor asupra managementului mediului;
degradarea mediului și impactul ei în perfecționarea managementului general și al managementului mediului în special ;
organizația ca poluant și ca obiectiv major al managementului mediului ;
relația tehnologie – mediu și impactul ei în management;
managementul mediului: concept, componente, funcții și principii specifice;
funcții și neofuncții ale managementului general din perspectiva managementului mediului ;
componentele sistemului de management al organizației și specificitatea lor în managementul mediului;
managementul strategic și rolul lui determinant în managementul mediului; managementul strategic – globalizarea afacerilor – schimbarea;
schimbarea – caracteristica dominantă a secolului XXI și impactul acesteia în management;
implicațiile economiei, organizației și managementului bazate pe cunoștințe în managementul mediului;
impactul problematicii de mediu în managementul riscului în organizații în contextul evoluțiilor mediului ambiant ;
cadrul normativ general al problematicii mediului : reglementări, norme și standarde naționale și internaționale, realități și cerințe;
impactul necesar al reglementărilor de mediu în toate structurile de învațământ și pregătire a personalului ;
sisteme, metode și tehnici de management generale și specifice de management în
problematica generală a mediului;
evaluarea performanței de mediu a organizației;
managementul prin obiective, analiza diagnostic, ca metode și tehnici de managementul mediului;
Reingineria proceselor de afaceri și impactul ei în managementul mediului;
Balanced Scorecard ca instrument al managementului strategic, pentru implementarea dezvoltării durabile în organizații;
rolul Benchmarking-ului în implementarea celor mai bune practici de mediu;
cerințe și perspective de ansamblu în managementul mediului;
preocuparea pentru rezolvarea problemelor și protejarea mediului – o ștachetă a performanței managementului organizațiilor; specificitatea sistemelor de managementul mediului;
validarea conceptelor, soluțiilor opiniilor prin cercetarea științifică selectivă privind percepția specialiștilor și practicienilor asupra stadiului actual al managementului mediului și cerințele de modernizare ale acestuia, derivate din schimbare și globalizare.
Aceste obiective ne-au facilitat construirea unei structuri a referatui de teză cu o tematică distinctă, actuală și de largă perspectivă. Conținutul referatui de teză ne-a permis o abordare actuală și cât mai apropiată de necesitatea reală a tematicii complexe a viitoarei teze de doctorat.
Am încercat o abordare coerentă a obiectivelor prin îmbinarea aspectelor teoretice cu cele practice, obținute în cadrul cercetării științifice selective efectuate, pe baza obiectivelor stabilite. Ne-am propus, să conturăm o imagine unitară a stadiului cercetării științifice selective din domeniu și a realităților aferente tematicii cercetate, precum și tendințele previzibile în lumea contemporană. Acest mod de lucru ne-a permis validarea conceptelor și soluțiilor, precum și racordarea acestora la practica de specialitate.
Managementului mediului din perspectiva evoluțiilor actuale este fundament pe următoarele obiective:
OBIECTIVUL 1 : „Problematica mediului în lumea contemporană ", a fost ales ca un corolar al întregului referat de teză, pornind de la realitatea lumii contemporane care avea deja probleme mari de mediu și anterior crizei actuale, iar criza, cum vom arăta pe întreg parcursul lucrării a amplificat aceste probleme, creând și altele noi. Obiectivul a fost abordat, și nu necesită nici un argument în plus, decât gravitatea și actualitatea problematicii. Amenințările ecologice la nivel global pun sub semnul întrebării însăși existența omenirii. Omenirea se confruntă în prezent cu o presiune extraordinară generată de epuizarea resurselor, creșterea temperaturilor, fenomene meteorologice extreme, topirea ghețarilor, creșterea nivelului mării, moartea recifelor de corali, dispariția speciilor, a pădurilor, erodarea solului, degradarea pășunilor, extinderea deșerturilor, urbanizarea excesivă, managementul deșeurilor, fenomene cu repercursiuni directe asupra managementului tuturor organizațiilor economice.
OBIECTIVUL 2: „Managementul mediului ca subsistem al managementului general", a fost ales, întrucât este premisa unei abordări științifice a managementului ca sistem, coerent, poziție argumentată științific, fără replică, în lucrările de specialitate ale unui distins specialist în management, din lucrările căruia, în care abordează acest aspect, cităm doar una. Orice segment de management trebuie să aibă ca bază de pornire, de fond, obiectul managementului general, componentele sale generale și cele ale sistemului de management al organizației, funcțiile managementului general și funcțiunile organizației, toate particularizate apoi la specificul segmentului de management creat și completate, eventual, cu elementele conceptuale de noutate pe care managementul general nu le are.
Aceasta este și motivația faptului că am abordat managementul mediului și problematica acestuia, pe parcursul referatui de teză prin prisma componentelor managementului general și a cerințelor acestuia. Astfel, implicațiile problematicii de mediu și particularitățile managementului mediului sunt evidențiate prin analiza proceselor de management în cadrul organizației. De asemenea, am avut în vedere și am prezentat succint, din rațiuni privind spațiul tipografic al lucrării, componentele generale, sistemul informațional, organizațional, decizional și metodologic al managementului, evidențiând impactul acestora asupra problematicii de mediu, funcțiunile organizației și componenta de mediu a activităților aferente, considerând necesară completarea acestora cu funcțiunea de protecție a mediului organizației.
OBIECTIVUL 3: „Degradarea mediului și impactul ei în perfecționarea managementului general și al managementului mediului în special " s-a fixat, plecând de la realitatea că starea corespunzătoare a mediului este o condițe esențială a dezvoltării economice și a desfășurării afacerilor. Caracteristicile economice ale ultimelor decenii – argumente cum sunt: profitul și bunăstarea – au susținut puternic activitățile economice a căror desfășurare a contribuit în mod semnificativ la apariția fenomenelor de degradare a mediului. Consecințele degradării mediului periclitează securitatea alimentară, care la rândul său conduce la insecurități sociale și în multe cazuri, violență. In contextul schimbărilor climatice există trei provocări cheie asupra securității: deficitul de apă, penuria de alimente și accesul la resurse minerale strategice, cum ar fi petrolul.
Toate aceste consecințe determină un impact considerabil asupra perfecționării managementului general și al mangementului mediului, evidențiate pe tot parcursul lucrării și pregnant. Cercetarea științifică selectivă a evidențiat că cea mai importantă măsură pe care organizațiile o au în vedere în scopul perfecționării managementului mediului și implicit a eficientizării managementului organizației constă în accentuarea locului și rolului managementului mediului în managementul general al organizației.
OBIECTIVUL 4: „ Organizația ca poluant și ca obiectiv major al managementului mediului" a fost ales, cum credem că rezultă în mod implicit, datorită faptului că organizațiile economice sunt cele care, dacă nu au un management performant al mediului, sunt cel mai agresiv și periculos agent poluant. Obiectivul este subiectul care debutează cu definirea conceptelor de poluare și impact asupra mediului (rezultat al poluării), alături de prezentarea tipologiei impactului de mediu. Abordarea obiectivului identifică și prezintă impactul activitățiilor economice asupra mediului, din faza extragerii materiei prime până la faza de deșeu. De asemenea, sunt evidențiate principalele ramuri industriale cu impact major asupra mediului și sunt prezentate sub formă tabelară principalele tipuri de emisii din anumite sectoare ale industriei, cu impact notabil asupra factorilor de mediu. Bineânțeles, controlul tuturor activităților umane care au un impact semnificativ asupra mediului, în special activitățile de prevenire și combatere a poluării sunt și unele dintre obiectivele principale ale managementului mediului.
OBIECTIVUL 5 : „Relația tehnologie – mediu și impactul ei în management", a fost ales, întrucât atrage atenția asupra impactului evoluției și cunoașterii în domeniul tehnologiei, asupra mediului și nivelului de poluare al acestuia. Stabilirea obiectivului a plecat de la premisa că progresul tehnico-științific este esențial în prevenirea, combaterea și controlul poluării mediului, pregnant prin dezvoltarea de tehnologii "curate ". În acest context, managerului trebuie să țină seama de influența progresului știintei, evoluției tehnologiilor, a performanțelor echipamentelor, a calității materiilor prime și a produselor finite, care să crească randamentul producției, însă nu în detrimentul mediului, ce ar induce alte costuri. Orice inovație tehnologică va trebui să fie evaluată în dimensiunea ei ecologică. Desigur, tehnologia nu anulează în niciun caz rolul și importanța managementului, așa cum arată R. Farmer: „Importul de cunoștințe de management poate fi mai productiv decât importul de tehnologie."
OBIECTIVUL 6: „Managementul mediului: concept, componente, funcții și principii specifice " a fost ales, întrucât el reprezintă, în general, titlul referatui de teză, esența acesteia. Obiectivul confirmă abordarea științifică a managementului mediului, ca subsistem al managementului general. Astfel, sunt prezentate opinii ale unor autori străini și autohtoni privind conceptul de management, mediu ca și componente fundamentale ale managementului mediului, alături de încercarea unei definiri a conceptului de managementul mediului. De asemenea, sunt determinate și prezentate funcțiile și principiile specifice managementului mediului, desigur pornind de la funcțiile și principiile managementului general, care își păstrează valabilitatea și rolul în managementul mediului.
În prezentarea completă a obiectivului nu puteam omite opiniile emblematice privind menirea managementului, exprimate de părintele managementului modern, Peter Drucker : "managementul este principala cale de creștere economică " și ,,nu există țări bogate și țări sărace, există țări bine conduse și țări prost conduse", opinii confirmate pe deplin de starea actuală a economiei naționale și mondiale.
OBIECTIVUL 7: „Funcții și neofuncții ale managementului general din perspectiva managementului mediului " a fost ales, pentru că deschide seria obiectivelor care surprind implicațiile problematicii de mediu asupra managementului organizației. Debutul în tratarea obiectivului a fost realizat prin prezentarea componentelor proceselor de management și a tipologiei conținutului proceselor manageriale ecologice. Fixarea obiectivului a fost determinată de faptul că, esența managementului o reprezintă funcțiile sau atributele sale, având caracteristici specifice sub impactul problematicii de mediu. Redăm, așadar, câteva dintre aspectele semnalate:
în realizarea previziunii, managerii trebuie să țină seama de noua componentă a misiunii firmei, care, impune un nou tip de informații, privind protecția mediului și cunoștințe mult mai complexe. Obiectivele generale și obiectivele specifice vor conține angajamentul de prevenire a poluării, corespunzător cu politica de mediu. Scopurile fundamentale vor reflecta concepția de dezvoltare durabilă, iar componente sociale, ca de exemplu: controlul poluării mediului, aspectele de etică în afaceri, mai puțin luate în seamă, devin determinante în afirmarea și succesul organizației;
organizarea ca funcție și subsistem al mangementului mediului trebuie să operaționalizeze anumite principii : economia de resurse umane, economia de materiale, economia de utilaje, economia de spațiu, alături de principiul reducerii incertitudinii și a riscului ecologic în cadrul organizației. Are un caracter inovativ, pe lângă eficiență, eficacitate, trebuie să asigure organizației flexibilitatea necesară;
coordonarea problematicii de mediu impune un proces eficient de comunicare a politicii de mediu de către manager, a cerințelor, obiectivelor, pentru îmbunătățirea performanței organizației prin implicarea tuturor angajaților ;
esența acțiunilor de antrenare o formează motivarea personalului, adică împletirea armonioasă a intereselor organizației cu cele ale personalului, confirmând afirmația ,, Obiectul principal al managementului trebuie să fie asigurarea maximei prosperități pentru patron, împreună cu maxima prosperitate pentru salariat" (Frederick W. Taylor), dar și motivarea pentru îndeplinirea sarcinilor privind protecția mediului, ca prioritate;
funcția de control-evaluare cuantifică finalitatea modului de realizare a celorlalte atribute ale actului managerial, având faze, forme și funcții specifice.
Funcțiile managementului prezentate anterior, se completează și integrează cu cele derivate din conceptele de economie, organizație și management bazate pe cunoștințe: evaluarea cunoștințelor accesibile firmei, previzionarea necesităților și surselor de cunoștințe, obținerea cunoștințelor necesare firmei; gestionarea, utilizarea și dezvoltarea cunoștințelor; valorificarea cunoștințelor; protejarea cunoștințelor organizației.
Considerăm necesară o componentă de mediu a fiecărei funcții manageriale, care să se regăsească, de asemenea, și în cadrul neofuncțiilor derivate din conceptele de economie, organizație și management bazate pe cunoștințe.
Fixarea OBIECTIVUL 8: „Componentele sistemului de management al organizației și specificitatea lor în managementul mediului " s-a făcut din rațiunile arătate și are ca reper principal, faptul că orice segment de management, cum este și managementul mediului, are ca bază de pornire managementul general, cu adaptările la specificul domeniului studiat. Operaționalizarea componentelor managementului general într-un subsistem de specialitate a managementului, cum este și managementul mediului, nu este o operațiune simplă. Ea presupune cunoștințe solide, suficiente, de management general și cunoștințe specifice de managementul mediului.
În condițiile erei actuale a informațiilor, a continuării schimbărilor revoluționare în domeniul informaticii, sistemul informațional devine din ce în ce mai important și condiționant pentru supraviețuirea și performanțele organizațiilor în toate domeniile, deci și în ceea ce privește mediul. Toate firmele, indiferent de natura lor, sub impactul schimbării, își perfecționează continuu sistemul informațional, pentru a-l adapta noilor condiții. Sistemul informațional al organizațiilor este într-un proces continuu de perfecționare și adaptare. Un rol important, îl deține în previziunea mangerială, deoarece firma și-a schimbat misiunea, are o misiunea diferită, nouă, care impune un nou tip de informații, de regulă mult mai complexe, și structuri organizatorice și funcționale noi.
Sistemul informațional nu este un scop în sine, ci el trebuie să asigure managerilor datele și informațiile necesare fundamentării, adoptării, operaționalizării și urmăririi deciziilor. În tratarea obiectivului un rol important dețin componentele sistemului informațional al managementului mediului (datele, informațiile, circuitele si fluxurile informaționale, procedurile informaționale, mijloacele de tratare a informațiilor de mediu). Pornind de la sistemele de monitorizare a factorilor de mediu, sistemul informatic elaborează documente de sinteză în managementul mediului, analize, situații necesare aprecierii performanțelor de mediu ale fiecărei organizații economice.
De asemenea, în completarea abordării obiectivului sunt prezentate opinii ale unor personalități privind definirea conceptului, componente, caracteristici și etape ale procesului decizional de mediu. Este de reținut faptul că lipsa unor informații referitoare la evaluarea resurselor, a capitalului natural, incapacitatea de a controla fenomenele naturale sau socio-economice, face ca deciziile să fie adoptate în condiții incerte. Decidentul trebuie să ia în calcul, atât problemele privind prevenirea poluării, cât și pe cele referitoare la utilizarea rațională a resurselor naturale. Pentru a lua decizia corectă, managerii trebuie să dispună de informații relevante, care reduc incertitudinea și sunt utile pentru scopul propus.
De asemenea, am avut în vedere și conceptul de economie, organizație și management bazate pe cunoștințe (cea mai modernă abordare în management) și în mod special, esența acestui concept – cunoștințele, tendințele în sistemul informațional – decizional al firmei, urmare acestei mutații, precum și cerințele adaptării sistemelor globalizării afacerilor și internaționalizării firmelor. Pentru a fi cu adevărat utili, pentru a contribui la creșterea performanțelor organizaționale, este important ca angajații să poată partaja și disemina cunoașterea la nivelul întregii organizații și să o poată valorifica corespunzător, integrând-o armonios în produsele/serviciile oferite. În acest context, sistemul informațional, bazat pe noua tehnologie informațională, deține un rol vital.
În condițiile actuale ale evoluției mediului ambiant și a caracterului global al problematicii de mediu, stabilirea OBIECTIVUL UI 9: „Managementul strategic și rolul lui determinant în managementul mediului" nu are nevoie, credem, de nicio justificare. Managementul strategic accentuează caracterul previzional, anticipativ, preventiv al managementului mediului, esențial în gestionarea problematicii de mediu a organizației, problematică amplificată de efectele globalizării.Totodată, asigură adaptarea acesteia la dinamica mediului său ambiant și creșterea performanței organizației. Managementul strategic oferă mecanismul potrivit prin care strategia de mediu se implementează continuu și concomitent, se reactualizeză în funcție de evoluțiile endogene și exogene organizației.
OBIECTIVUL 10 : „Managementul strategic – globalizarea afacerilor – schimbarea " a fost ales, în principal, din aceleași rațiuni și se regăsește pe tot parcursul lucrării, cu elemente concrete. Este un obiectiv ancorat profund în realitățile societății contemporane .
În contextul actual, al trăsăturilor definitorii ale lumii contemporane, schimbarea, globalizarea afacerilor, internaționalizarea firmelor, intensificarea concurenței, revoluția cunoștințelor, criza economico-financiară mondială etc. o provocare majoră pentru supraviețuirea organizațiilor este abilitatea acestora de a se adapta mediului lor, aflat în permanentă schimbare și de a valorificara oportunitățile și a reduce riscurile generate de aceste fenomene. Nu trebuie, însă – spun specialiștii – căutată o firmă ideală, ci una modelată după scopuri, oameni și culturi. Este nevoie de o firmă reconfigurabilă, care poate trece, continuu, de la o strategie la alta, iar structurile organizatorice trebuie să urmeze strategiile. Numai așa, strategiile pot deveni motor al schimbării și performanței, și nu să devină o frână.
Referatul de teză nu putea fi concepută, fundamentată și realizată fără OBIECTIVUL 15: „Schimbarea – caracteristica dominantă asecolului XXI și impactul acesteia în management" deoarece, așa cum am arătat, realitatea evidentă a zilelor noastre, la început de secol și de mileniu este schimbarea, care marchează evoluția societății și sfera tuturor activităților umane. Implicațiile schimbării asupra organizațiilor și managementului acestora este urmărit pe tot parcursul lucrării. Pentru a supraviețui și pentru a reuși, fiecare organizație va trebui să se transforme într-un agent al schimbării. A ține pasul cu ritmul rapid al schimbărilor, constituie una dinte cele mai mari provocări pentru managerii secolului XXI.
Nu avem, însă certitudini privind modul în care vor arăta societatea și organizația viitorului. Marele savant Peter Drucker, contrar convingerii majorității oamenilor, susține că „în viitor nu va exista o expansiune, nu vor exista piețe libere așa cum am ințeles noi piețele libere, respectiv ca piețe destinate schimbului de bunuri și servicii. „Piața liberă " de mâine este echivalentă cu circulația informațiilor nu cu schimburile comerciale. Iar din acest punct de vedere, în viitor va exista cu adevărat o piață mondială liberă "
OBIECTIVUL 11 : „Implicațiile economiei, organizației și managementului bazate pe cunoștințe în managementul mediului" este impus de realitatea zilelor noastre, cunoștințele au devenit factori cheie, de succes, iar obținerea de performanțe economice este condiționată, în primul rând, de existența și utilizarea capitalului de cunoștințe. Generarea, achiziționarea și folosirea cunoștințelor sunt extrem de importante pentru obținerea profitului și totodată asigurării sustenabilității firmelor și economiei pe termen lung, în contextul analizat.
Chiar dacă principala resursă a noii economii sunt cunoștințele – resurse intangibile- resursele tangibile, care sunt limitate, nu trebuie depreciate, ci dimpotrivă, cunoștințele trebuie folosite pentru a identifica noi modalități de protecție și conservare a resurselor mediului. Noua economie, economia ecologică, promovează creșterea economică în condiții de protecție sporită a mediului, accelerând reducerea consumului fizic, în favoarea valorificării informației și a cunoașterii, deplasând centrul de greutate de la investiții în mijloacele fixe, la investiții în capitalul uman.
2.2. Impactul problematicii de mediu în managementul organizațiilor economice
Pot fi evidențiate doua tipuri de problematicii atitudinale fata de mediul înconjurător:
întâiul este dat de o poziție reactiva a organizației față de mediul ambiant, caracterizata in 'așteptarea' producerii modificărilor in cadrul acestuia si tentativa de acomodare prin înnoire la astfel de provocări. Este tipul de comportament predominant la majoritatea organizațiilor din toate statele. Din punct de vedere al conducerii, această varietate, provoacă numeroase repercusiuni negative la nivelul funcționalității si performantelor organizațiilor.
al doilea este reprezentat de poziție proactivă față de mediul înconjurător, in înțelesul anticipării schimbărilor produse in cadrul acestuia si preîntâmpinării apariției unor disfuncționalități majore – generate de astfel de schimbări – asupra funcționalității, eficientei si eficacității organizației. Condiția vitală a reușitei acestui soi de comportament o constituie existența unei conduceri cu adevărat profesionist, anticipativ, exercitat de manageri profesioniști.
Relațiile dintre mediu, organizație si managementul sau sunt ilustrate in figura de mai jos.
Fig. Relațiile dintre mediu, organizație si management
Principalele mutații economice in mediul ambiant al organizației Românești
Managementul si evoluțiile actuale si viitoare ale organizațiilor din Romania, ale tuturor agenților economici au o foarte puternica determinare contextuala, superioara situației din majoritatea celorlalte state, ca urmare a tranziției la o nouă structură financiar, politic si public. In concluzie, punctarea, fie si laconică, a unor modificări prin care se face economia de piața in Romania reprezentă șansa de la care trebuie pornit in stabilirea configurației si funcționalității societăților comerciale, a firmelor in general, in înțelegerea si perfecționarea conduceri acestuia.
Economia de piață este o structură economică apreciată prin faptul că scopul economic urmărit de agenții financiari, majoritari la nivel național, este maximizarea câștigului, managementul și funcționarea întreprinderilor se obține folosind preponderant pârghii economice, piața are rolul hotărâtor in consultarea si funcționarea economiei naționale, iar proprietatea particulară este preponderentă.
Principalele direcții de realizare a economiei de piața sunt:
Instituirea unui sistem de protecție sociala;
Descentralizarea sistemului de management al economiei nationale;
Elaborarea si aplicarea unei strategii de reforma economica;
Liberalizarea utilizării pârghiilor economice;
Privatizarea economiei naționale;
Atragerea capitalului străin;
Remodelarea sistemului fiscal;
Restructurarea sistemului vamal;
Formarea unei piețe a capitalurilor;
Realizarea convertibilității leului;
Dezvoltarea pieței muncii;
Implementarea managementului profesionist;
Economia de piața prezintă, așa cum s-a arătat, o complexitate deosebita si ca urmare, construirea si funcționarea sa, nu se poate realiza fără o strategie cuprinzătoare și practică. Un motiv demonstrativ îl constituie faptul ca toate statele dezvoltate își administrează economia pe baza de strategii, unele – cum ar fi Franța – neezitând in unele etape să aibă un departament cu acest profil. România simte necesitate de o strategie economica atotcuprinzătoare, profesionistă și structurată.
Agenții financiar sunt persoane sau grupuri de persoane fizice sau juridice care, in calitate de participanți la viața economica, îndeplinesc roluri si au comportamente economice similare.
Gruparea agenților economici se face pe baza mai multor criterii: subiecți de proprietate, forme de organizare si folosirea factorilor de producție, sfera sau domeniul de activitate etc.
Tipologia firmelor
Firmele se pot grupa după o structură complexă de elemente:
I. După forma de proprietate:
întreprindere particulara, individuala, personala sau familiala;
întreprindere particulara in asociații;
întreprindere publica;
întreprindere a administrației centrale;
întreprindere a administrației locale;
întreprindere mixta (particulara si publica, autohtona si straina).
Firmele economice de domeniu public se constituie si funcționează sub formă de regii autonome sau societăți comerciale.
Factorii ecologici, respectiv, resursele naturale, apa, solul, clima, vegetația, fauna, esențiale pentru populație si pentru agenții economici. In condițiile actuale, când criza de materii prime si resurse energetice îmbracă noi dimensiuni, interdependentele dintre factorii ecologici si unitățile economice se multiplica si diversifica, reclamând un efort deosebit pentru cunoașterea si valorificarea lor de către conducerea microeconomică. Mijloacele de rezervă început să fie luate in seamă la valoarea lor concretă si integrate intr-o structură împreuna cu alte subsisteme, ca populația, investiția de capital, poluarea, producția de alimente, calitatea vieții, toate fiind privite in evoluția lor pe termen lung si in intercondiționarea lor reciproca.
Totalitatea elementelor exogene organizației, de natura ecologica, care influențează direct si indirect funcționalitatea si performantele constituie factorii naturali. In păstrarea echilibrului ecologic, in asigurarea unor condiții favorabile dezvoltării economice, firmele si, îndeosebi, conducerea acestora au un rol prețios. Dar in derularea unui astfel intervenții impune imbricarea si celorlalte diviziuni de factori ai mediului înconjurător.
In anexa nr. 1 prezentam câteva situații de trafic cu animale si pasari din țările exotice care fac trafic cu aceste animale.
2.3. Politici de securitate colectivă
În zilele noastre, statele trebuie să fie conștiente de noile aspecte ale securității, mai ales dacă avem în vedere faptul că soluția bazată pe intelligence nu mai poate fi utilizată decât într-un număr relativ mic de probleme, și în nici un caz pentru problemele noi cu care se confruntă umanitatea, și ținând cont de faptul că riscurile nonmilitare sunt mult mai periculoase și mai numeroase în lumea contemporană. În literatura de specialitate se poate observa un accent deosebit pus de către cercetători pe dimensiunile securității, și mai ales pe dimensiunile nonmilitare ale securități. Pot fi astfel menționate ca dimensiuni ale securității următoarele: dimensiunea economică, dimensiunea socială si dimensiunea ecologică. Vom analiza în cele ce urmează acesta dimensiunea ecologică a securității subliniind în același timp cele mai importante riscuri și pericole pe care le adresează aceasta.
Dimensiunea ecologică a devenit în perioada post-Război Rece una dintre cele mai importante dimensiuni ale securității, putându-se chiar considera că problemele ecologice sunt probabil cele mai complexe atât datorită efectelor cât și datorită imposibilității de a găsi soluții simple și individuale pentru rezolvarea unor astfel de probleme. Mai mult decât atât, uneori devine evident faptul că unele probleme ecologice sunt legate în lanț și foarte adesea aceste pericole și probleme nu sunt strict ecologice ci aflate în strânsă legătură cu celelalte dimensiuni ale securității. Probleme ecologice pun în evidență cel mai puternic caracterul transnațional al amenințărilor și pericolelor cu care se confruntă umanitatea. Dintre problemele ecologice cele mai grave care amenință securitatea la nivel mondial amintim: poluarea, încălzirea climei, epuizarea resurselor naturale, distrugerea pădurilor. În ceea ce privește Organizația Națiunilor Unite, forumul tuturor statelor, este semnificativ a analiza pericolele la adresa securității identificate de către aceasta în documentele oficiale. Astfel, în Raportul ONU intitulat „O lume mai sigură: responsabilitatea noastră comună”, sunt enumerate următoarele amenințări la adresa securității internaționale: terorismul internațional; proliferarea armelor de distrugere în masă; conflictele interetnice și interreligioase; rețelele crimei organizate; problemele privind mediul; adâncirea periculoasă a decalajelor de dezvoltare dintre Nord și Sud.
În dimensiunea ecologică nu putem să nu amintim și conceptul de securitate individuală, dezvoltat în perioada post-Război Rece. Dacă în perioada clasică a securității accentul se punea pe stat ca actor care trebuie să ofere dar și să beneficieze de securitate, în analiza contemporană accentul se mută tot mai mult pe individ ca beneficiar principal al securității și ca punct de referință. Globalizarea practic a crescut semnificația indivizilor ca obiecte ale securității. Conceptul a apărut prima dată în raportul din 1994 al Programului Națiunilor Unite pentru Dezvoltare, unde se propunea o schimbare de accent de la securitatea nucleară la securitatea umană, care poate fi definită drept „siguranța fizică și psihică a persoanelor, bunăstarea lor economică și socială, respectul demnității și a valorilor lor, prin protecția drepturilor și libertăților fundamentale”. Raportul Programului Națiunilor Unite pentru Dezvoltare subliniază șapte dimensiuni ale securității umane: securitatea economică, securitatea hranei, securitatea sănătății, securitatea de mediu, securitatea personală, securitatea comunitară și securitatea politică, și identifică șase principale amenințări la adresa securității umane: creșterea necontrolată a populației, disparități în oportunitățile economice, presiunile migrației, degradarea mediului, traficul de droguri, și terorismul internațional
Experiența politică din ultimele trei decenii, combinată cu explozia tehnologică, a condus la asocierea tot mai pregnantă, în teoriile geopolitice, a mai vechilor concepte de „globalism” și „mondializare” cu acela al „lumii fără stăpân”, potrivit căruia, după prăbușirea Zidului Berlinului, se conturează linii de conflict dispersate și instabile, care, indiferent de intensitatea lor, scapă din ce în ce mai mult logicii confruntărilor tradiționale între state.
Potrivit unuia dintre cei mai importanți analiști ai teoriei globalizării, Ulrich Beck, este nevoie ca unele dintre acele concepte fundamentale ale societății moderne -casă, familia, clasa, democrația, dominația, statul, economia, sfera publică, politica – să fie eliberate de fixațiile naționalismului metodologic și redefinite, reconceptualizate în contextul cosmopolitanismului metodologic.
Înțelegerea și practicarea politicii de securitate colectivă se transformă, pe mai multe planuri, strâns corelate astfel :
– globalizarea politică (în contextul creșterii rolului organizațiilor internaționale, guvernamentale și neguvernamentale), are loc o anume îndepărtare de politica pură spre una mai complexă, de guvernare globală, multistratificată;
– identitatea europeană (practic, în ordinea/dezordinea mondială, sistemul interstatal este tot mai mult înrădăcinat în rețelele politice regionale și globale);
– în același timp, asistăm la un proces în care „non-statul” atacă statul, lucru de neconceput acum câteva decenii; noul inamic devine tot mai fluid, cu forme din ce în ce mai amorfe și imprecise, care evită cu ușurință mecanismele defensive obișnuite ale statelor naționale;
– globalizarea militară (în doctrină și strategie în egală măsură);
– vizează modul de organizare și administrare a securității apărării, producția și achizițiile în domeniul apărării, politicile de securitate națională;
– comerțul global și piețele globale (se dezvoltă o rețea complexă de legături comerciale care funcționează și creează condiții de existență a piețelor globale);
– sistemul global al finanțelor (piețele financiare naționale și centrele semnificative ale lumii sunt înrădăcinate tot mai mult într-un ansamblu mondial, astfel că puține economii se pot izola de funcționarea pieței financiare globale, iar actuala criză financiară a demonstrat că volatilitatea acestora poate avea consecințe economice interne majore);
– puterea corporatistă și rețelele globale de producție (au dobândit un rol fundamental pentru organizarea, amplasarea și distribuirea puterii productive în economia mondială; dezvoltate din firme naționale, corporațiile multinaționale folosesc investițiile internaționale pentru a exploata propriile avantaje competitive, urmărind în primul rând profitabilitatea globală);
– migrațiile internaționale explozive, in curs de desfășurare (autonomia statelor naționale este redefinită de impactul migrației legale din trecut și impactul permanent al migrației ilegale, iar capacitatea statelor de a-și proteja frontierele și de a-și supraveghea populația nu mai este adecvată);
– cultura și destinul națiunilor (fluxurile uriașe de informații, imagini și persoane care circulă în jurul lumii schimbă contextul în care trebuie dezvoltate proiectele naționale);
– contrapondere la proiectele de tip național apare din partea unui cosmopolitism cultural care creează o provocare la ideea de națiune.
Abordări de securitate În „societatea globală”, asigurarea securității presupune un efort comun între serviciile de informații, mediile academice și organizațiile neguvernamentale. Exemplele în acest sens sunt numeroase: în contextul emergenței riscurilor la adresa securității cibernetice, un serviciu de informații poate fi eficient doar în cooperare cu zona privată, de business și de cercetare pe protecția infrastructurilor informatice; evaluarea percepțiilor asupra unor evoluții geopolitice ar fi mai profundă în urma organizării unor dezbateri publice în domeniul analizei de risc; fundamentarea academică a domeniului intelligence conferă un potențial sporit de adaptare controlabilă la schimbările socio-politice viitoare, prin sinteza dintre inovarea tehnologică și cea socială.
Toate aceste aspecte au devenit critice în actualul context de criză economică, suprapunându-se provocărilor generate de problemele obișnuite cu care se confruntă structurile de intelligence: managementul unui volum considerabil de informații; eficientizarea comunicațiilor intra și inter-instituționale; identificarea și urmărirea priorităților; perfecționarea factorului uman (recrutare, pregătire, creșterea calificării, motivare); ajustarea dinamicii interne, sub impactul noilor tehnologii; proiectarea unei relații active cu beneficiarii, în sensul transformării feed-back-ului într-un instrument de îmbunătățire a performanței. În acest context, instituțiile naționale cu atribuții în sfera securității au acordat o atenție sporită adaptării la dinamica mediului de securitate intern și internațional.
Cele mai importante reforme ale structurilor de intelligence au fost operate la nivelul comunității de informații din Statele Unite. Pentru a face față provocărilor actuale, autoritățile americane (Office of Director of National Intelligence) au pus accent pe perfecționarea capacității de analiză și a calității evaluărilor, pe fluidizarea schimbului de informații și aplicarea celor mai bune metode de recrutare și formare a personalului.
Ca efecte, s-a reușit implementarea unor măsuri ce au îmbunătățit cooperarea dintre palierul analitic și cel al colectării, informațiile extrase fiind distribuite la o scară mai largă și mult mai sensibile la input-ul analiștilor, sporindu-se colaborarea inter și intra-servicii. Referitor la politicile interne privind protecția surselor și metodelor, eliminarea barierelor tehnice și culturale și transformarea comunității de informații într-un spațiu informatic colaborativ, cu ajutorul noilor tehnologii, au permis diseminarea cunoștințelor într-un mod integrat, pentru îndeplinirea unui scop comun.
La rândul său, Marea Britanie a revizuit Strategia de securitate, punând accent pe intensificarea colaborării între politic, servicii și opinia publică și, în general, pe participarea tuturor reprezentanților societății „pentru a dezvolta o înțelegere comună a provocărilor de securitate cu care se confruntă Marea Britanie și ceea ce va întreprinde pentru a le combate”. În acest scop, s-a urmărit „stabilirea unui forum național de securitate, format din persoane din cadrul administrației locale și centrale, spectrul politic, academic, sectoarele private și altele, precum organisme și persoane cu experiență în domeniul securității”.
În România, Serviciul Român de Informații a demarat, în 2007, un amplu proces de reformă, axat deopotrivă pe debirocratizare și flexibilizare structurală și îmbunătățirea capacităților analitice și evaluativ-predictive, sprijinite de o infrastructură informatică integrată, fiabilă și eficientă. Modernizarea SRI se axează pe: creșterea profesionalismului cadrelor, inclusiv prin atragerea de expertiză din afara sistemului; restructurarea componentei operaționale, tehnice și logistice astfel încât să se dezvolte capacități adecvate pentru îndeplinirea misiunilor specifice; definirea unei structuri suple și rapid adaptabile, care să permită abordarea unei palete largi de operațiuni; cooperare cu partenerii naționali și internaționali; promovarea și consolidarea valorilor democratice prin dezvoltarea unei înțelegeri comune a provocărilor și oportunităților în domeniul securității naționale la nivelul statului și societății românești.
Se remarcă faptul că, în reformele derulate în SUA, Marea Britanie și România, accentul a fost pus pe eficientizarea palierelor de colectare și analitic, a schimbului de informații, pe identificarea unor modalități eficiente de diseminare a produselor informaționale către beneficiari, pe dezvoltarea managementului resurselor umane și intensificarea colaborării cu mediile academice, fie că este vorba despre expertiza oferită de specialiști în diverse domenii de activitate, fie despre angrenarea universităților în cercetarea și studiul aspectelor legate de intelligence și analiză.
Principiile activității de informații in domeniul mediului
Activitatea dificilă și diversă prin care statul român își exercită dreptul său de culegere si exploatare a informațiilor, precum și întregul arsenal de metode, tehnici și procedee de acțiune folosite de organele sale priceperea să pună în folosire acest drept, se calează în limitele unor informații de bază prevăzute de legi, ordine, instrucțiuni și metodologii interne.
Principiile activității informative reprezintă acele orientări generale care călăuzesc și pe care se fundamentează întreaga activitate a instituțiilor specializate in munca de informații, în vederea îndeplinirii misiunilor stabilite de actele normative în vigoare. Ele sunt reguli de conduită de maximă generalitate și stau la baza organizării și funcționării unităților și formațiunilor de informații. Valoarea lor de principii de bază rezultă din faptul că aceste informații își găsesc consacrarea expresă sau implicită în Constituție și în celelalte legi organice ce reglementează activitatea organelor de informații. Din această cauză ele sunt opozabile tuturor, cu forța juridică față de orice alte reglementări
Principiul planificării
Activitatea informativă este orientată strategic prin Planul de Căutare a Informațiilor (PCI), care se elaborează pe o perioadă de 3 ani, se actualizează anual sau ori de câte ori situația operativă o impune și se transpune în practică prin activitățile de supraveghere informativă și urmărire informativă.
Planificarea muncii în cadrul urmăririi informative este necesară, deoarece obiectul acesteia îl formează cauze deosebit de complexe și persoane care prezintă un grad de pericol social ridicat, oferind în permanență stadiul în care se află executarea măsurilor prevăzute. Permite, de asemenea, folosirea rațională a procedeelor și tehnicilor activității informativ-operative și asigură îmbinarea logică a activităților ce se întreprind.
În faza de planificare a activității de informații, ofițerul investigator întreprinde următoarele activități:
– studiază toate datele și informațiile obținute informativ, existente cu privire la subiectul investigației. În realitate, această activitate determină datele suplimentare care ar trebui obținute în urma investigației.
– recunoaște persoana, obiectivul, locul sau mediul cu privire la care urmează a fi efectuată investigația și stabilește particularitățile acestora. Este evident că o investigație efectuată într-un mediu de afaceri are alte coordonate decât o investigație în mediul rural sau într-un mediu locuit preponderent de persoane cunoscute cu preocupări pe linia săvârșirii de infracțiuni.
– determină felul informațiilor ce se impune a fi căutate cu ocazia cercetări, aspect care determină complexitatea (cercetări) investigației. Pe de altă parte, trebuie avută în vedere și posibilitatea ca în urma efectuării investigației să poată fi punctată o persoană care ulterior să asigure ca informator încadrarea domiciliară sau la locul de muncă a suspecților ce fac obiectul investigației.
– verifică în bazele de date ale SRI persoana ce urmează a fi investigată.
– determină sursele de care se folosește pentru a obținerea datelor și informaților necesare. În cadrul acestei activități ar fi ideal dacă anterior realizării investigației, ar putea fi determinate persoanele din obiectivul, mediul sau anturajul în care se va realiza investigația, care au trecut infracțional și implicit, ar putea avea o conduită refractară la contactul cu ofițerul investigator care își declină calitatea de polițist.
– determină tipul investigației ce trebuie realizată; dacă este complexă sau simplă, conspirată sau semiconspirată. Stabilirea tipului de investigație prezintă utilitate în ipoteza în care există suficiente indicii credibile că datele necesare nu pot fi obținute printr-o singură investigație, sau că mediul prezintă circumstanțe ce conduc la concluzia că în urma investigației poate fi realizată o colaborare informativă cu persoana de contact investigativ.
– elaborează legenda operativă pe baza căreia va efectua investigația. Legenda utilizată trebuie să fie adecvată mediului, în sensul că nu trebuie să facă referire la problematicile de maxim interes ale mediului, însă să nu se refere nici la teme aflate în mare discordanță cu acesta. Spre exemplu, o investigație semiconspirată efectuată într-un cartier cunoscut ca zonă în care se face trafic de droguri, nu va avea la bază o legendă legată de traficul de droguri, după cum nu se poate baza nici pe o legendă referitoare la traficul de materiale nucleare, care ar prezenta riscul lipsei totale de credibilitate.
– atunci când este cazul își procură legitimația de acoperire a calității pe care și-o va declina cu ocazia efectuării investigației. Referitor la acoperirea calității de polițist sau investigator al structurilor cu atribuții pe linia siguranței naționale, cu ajutorul unor legitimații de acoperire, atragem atenția că acestea pot fi utilizate în concordanță strictă cu prevederile legale și ordinele de linie incidente. Utilizarea sau fabricarea de legitimații false de acoperire de către ofițerii operativi poate atrage consecințe penale.
Principiul anticipării si previzionării
Activitatea de informații implică inteligență, spontaneitate, creativitate, tenacitate, perseverență, evitarea șabloanelor și a rutinei, dar și o disciplină liber consimțită. Nu există contradicție între aceste caracteristici și principiul planificării. Fără caracterul organizat, sistematic și planificat al activității de informații s-ar produce haos. În primul rând, planificarea culegerii și valorificării informațiilor reprezintă o componentă esențială a managementului activității informativ-operative de realizare a securității naționale, prin care se asigură obiectul, direcția, sensul și finalitatea acestuia.
Fenomenele și problemele operative de securitate națională trebuie anticipate și, în raport de evoluțiile lor, se impun măsuri de control adecvate, pentru ca în nicio împrejurare să nu fie posibilă surprinderea. Or, toate acestea reclamă organizare, sistematizare și planificare. În al doilea rând, pentru decelarea integrală și corectă a amenințărilor la adresa securității naționale, în limitele cadrului normativ legal și tehnico-metodologic al activității de informații, întregul efort de culegere și valorificare a informațiilor presupune o temeinică organizare, instituirea unui flux informațional, a structurilor care să-l asigure, a regulilor după care să se realizeze scopul și finalitatea activității. În al treilea rând, valorile implicate de starea de securitate națională sunt fundamentale și, drept consecință, apărarea lor nu poate fi concepută decât în cadrul unui sistem planificat, ceea ce înseamnă planuri și programe care se actualizează permanent, în funcție de evoluția situației operative.
Doctrina națională a informațiilor pentru securitate precizează că anticiparea și previzionarea „constituie principiul hotărâtor în dobândirea și menținerea inițiativei și controlului în activitatea de informații și obligă la evaluarea completă și corectă a situației operative, a tendințelor acesteia și a evoluției prognozate a amenințărilor și consecințelor lor, precum și la stabilirea cantitativă și calitativă a resurselor informaționale necesare pentru cunoaștere, control și prevenire/contracarare/înlăturare”. Principiul anticipării poate juca un rol hotărâtor pentru orizontul și finalitatea activității informative, precum și în asigurarea inițiativei și controlului în fiecare acțiune informativă în parte.
Oricărei noi măsuri inițiate trebuie să-i fie anticipate consecințele, precum și contramăsurile în raport cu implicațiile determinate. În măsura în care anticiparea și previzionarea sunt edificatoare ori se săvârșesc erori de dirijare ce conduc la deconspirări, există riscul real ca adversarul să poată determina sensul măsurilor, înțelegându-se scopul și simulând o conduită care să ne ofere aparențele de control din partea noastră.
O asemenea situație creează pericolul dezinformării și al intrării în jocuri operative conduse de serviciile și agențiile de informații adverse. Succesul previziunii este asigurat de câțiva factori, între care: valoarea integrală, sigură și precisă a informațiilor; cunoașterea principiilor generale ale previziunii; competența și cunoașterea profundă în domeniul problemei de rezolvat; calitățile personale ale ofițerului de informații.
În cadrul acestui principiu sunt incluse acele activități și demersuri care vizează proiectarea misiunilor unității de informație în timp, asigurarea unei stabilități și dinamici care să corespundă comenzii sociale pe perioade de timp scurte, medii și lungi. Activitățile incluse aici le-am numit proiective.
Dinamica schimbărilor mediului face obligatorie o aplecare către activități proiective, prin care unitatea de informații să-și stabilească obiectivele și să găsească modalități de eficientizare a activității. Problemele pe care le-am inclus aici sunt legate de: stabilirea obiectivelor; predicție; planificare; planul; analiza mediului extern.
Stabilirea obiectivelor – reprezintă cea mai importantă activitate în cadrul predictibilității schimbărilor de mediu. Întreg procesul previzional nu ar avea logică dacă nu ar începe cu obiectivele. Pentru organizație, obiectivele sunt ținte formale stabilite pentru a ajuta organizația să-și atingă scopul. Ofițerul de informații trebuie să parcurgă trei etape importante pentru a stabili obiectivele: să determine existența unei tendințe de mediu care ar putea să influențeze semnificativ operațiunile organizației, să stabilească o serie de obiective pentru organizația ca întreg și să stabilească o ierarhie a obiectivelor. Predicția este definită drept anticipare a producerii unui eveniment sau fenomen, a unei interacțiuni, acțiuni sau relații pe baza cunoașterii disponibile. Alături de descriere și explicație, predicția este o funcție principală a teoriei științifice. Strâns legată de termenul predicție este folosit și cel de prevedere, definit ca acea activitate prin care ofițerii de informații caută să evalueze viitorul, încercând să surprindă tendințele, conjuncturile probabile în care vor acționa factorii de influență asupra organizației.
Cu referire la unitatea de informații putem spune că predicția cuprinde un ansamblul de decizii și acțiuni prin care se determină obiectivele unității de informații și ale colectivelor care o alcătuiesc, se conturează modalități de realizare, se dimensionează resursele ce urmează a fi angajate. Planificarea este un proces de elaborare și urmărire a realizării unui plan. Aceasta include măsuri și mijloace de urmărire a implementării precum și modalitățile concrete prin care pot fi atinse obiectivele planului. Lucrările necesare planificării sunt, în general, următoarele:
elaborarea prognozelor normative;
elaborarea planurilor executorii;
desemnarea competențelor de aplicare a planurilor;
măsuri de verificare-evaluare.
Planul – este o acțiune specifică menită să ajute organizația să-și îndeplinească obiectivele. O parte esențială a gestionarii schimbărilor de mediu constă în conceperea planurilor logice și apoi parcurgerea etapelor pentru transpunerea în practică a acestor planuri. Caracteristicile de bază ale unui plan sunt: repetitivitatea, timpul, sfera și nivelul. Planurile pot fi permanente sau cu o singură utilizare. Instrumentele planului sunt prognoza și programarea. Analiza mediului extern include acele activități prin care se cercetează impactul agenților exogeni (externi) asupra unității de informații. Aceștia pot fi politici, economici, mass-media sau sociali. Se are în vedere analiza complexă a raporturilor unității de informații cu: factorii politici; comunitate, societatea civilă; mass-media; magistratură – procurori, judecători, avocați; autorități locale. Relațiile cu mediul extern sunt extrem de importante deoarece în urma derulării lor se structurează imaginea SRI în cadrul realității sociale, prestigiul ei. Profesiunea de ofițer de informații are profunde implicații în societate. O imagine pozitivă a SRI în rândul opiniei publice poate rezolva, de fapt, multe din problemele cu care se confruntă ofițerii de informații.
Principiul informării exacte, corecte si oportune a factorilor de decizie
Rațiunea de a fi a oricărui serviciu de informații este informarea exactă, corectă și oportună a factorilor de decizie, cu date și informații ce conturează amenințări la adresa securității naționale. Această activitate este premisa adoptării unor măsuri de prevenire, contracarare și înlăturare eficiente. În domeniul securității naționale nu trebuie să se ajungă în nicio împrejurare la consumarea amenințării!
Acest principiu presupune că orice informație trebuie riguros analizată de sine stătător și/sau în context ori în conexiune cu alte date, chiar dacă la prima vedere nu este pusă în evidență relevanța sa de securitate națională. Pe de altă parte, nu este permis ca plecând de la o informație, intuind evoluția sau tendința unui fenomen sau a unei stări de fapt, să adăugăm noi elemente care să-i sporească substanța operativă, fără a avea suportul necesar. În ambele situații există pericolul dezinformării și pe cale de consecință adoptarea unor decizii în necunoștință de cauză, de natură a crea prejudicii în planul securității naționale. Acest principiu este în directă conexiune cu profesionalismul operatorilor de informații, ceea ce presupune: cultură generală, rigurozitate, acuratețe, scrupulozitate, perseverență, creativitate și, nu în ultimul rând, asumarea responsabilității.
Obiectivul informării exacte mai presupune și tăria de caracter a cadrelor de informații în sensul că ele trebuie să stabilească „adevărul adevărat” și nu „adevărul de conjunctură”, adică cel dorit sau impus de cineva, indiferent de puterea sau presiunea pe care o exercită. Din această perspectivă putem recomanda dictonul atât de drag istoricilor: „fără ură și părtinire”, unde datele și informațiile, faptele și stările de fapt la care acestea se referă, se realizează prin raportări obiective la criteriile de stabilire a adevărului, fiind interzise subestimările și supraestimările. .
Activitatea secretă de informații constituie „alt tărâm” al realității social-istorice, rămase prea puțin cunoscute marelui public. Am putea spune că este firesc să fie așa, pentru că orice activitate secretă este mărginită doar la un cerc restrâns de inițiați și mărginită de măsuri de protecție. De aici și dificultatea pentru publiciștii sau comentatorii neinițiați de a reuși să dezvăluie mecanismul de funcționare al serviciilor secrete de informații.
Obiectivul fundamental al serviciilor de informații, așa după cum demonstrează din plin istoria contemporană, îl constituie: apărarea valorilor supreme ale unui stat, integritatea teritorială, suveranitatea națională, independența politică, indivizibilitatea statală. Tot epocile modernă și contemporană au evidențiat necesitatea respectării drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, valori supreme înscrise în constituțiile naționale și preluate ca principii ale dreptului internațional. Prin urmare, activitatea serviciilor secrete de informații a fost canalizată pentru apărarea acestor drepturi câștigate uneori după lungi așteptări sau conflicte sângeroase.
În primele decenii ale „secolului exploziei informaționale absolute”, la începutul sec XXI, s-a confirmat că „în societatea actuală resursa strategică este informația”. Acest lucru înseamnă că serviciile de informații care culeg, verifică, stochează și valorifică informații din domeniul apărării și siguranței statului, au rol strategic la fel de important ca și resursele economice, umane, culturale și politico-militare. Deci, sintagmele cunoaștere – informație, putere – informații constituie cheia existenței civilizației contemporane. Activitatea de informații constituie, prin urmare, o parte a organizării sociale moderne.
Pe cât este de necesară activitatea de informații, este cel puțin în aceeași măsură supusă criticilor și contestărilor. Aceasta, chiar și în țările în care se bucură de mare respect. Critica și contestarea activității serviciilor secrete este determinată, în special, de imposibilitatea practicării de către acestea a unei suficiente transparențe. O transparență satisfăcătoare cu privire la activitatea serviciilor de informații nu este niciodată posibilă. Abdicarea de la principiul secretului anulează activitatea oricărui serviciu de informații.
Activitatea secretă de informații este preponderent ofensivă, constă în obținerea datelor și informațiilor necesare cunoașterii, prevenirii și înlăturării factorilor externi de risc ori a amenințărilor de distrugere a mediului, respectiv la adresa securității și siguranței naționale.
Noțiunea de culegere de informații are mai multe înțelesuri:
structură organizatorică destinată culegerii de informații;
informații colectate.
Finalitatea activității de informații, deci eficiența ei, depinde în cea mai mare măsură de factorul decizional, politic și militar, deoarece activitatea secretă de informații nu este singura pe care se fundamentează măsurile inițiate de factorul decizional de stat.
Spectrul informațiilor culese în secret privește în principal obiectivele prin care se realizează securitatea națională. Pentru celelalte obiective, factorilor de decizie le parvin informații prin mai multe canele. Șansa oricărui serviciu secret de informații este de a obține date și informații care să poată fi evaluate corect.
In culegerea secretă de informații apar și greșeli cauzate de:
insuficienta informare;
carențe de competență;
dezinformarea;
supraestimări sau subestimări;
prejudecăți etc.
Greșelile mari conduc la surprindere; surprinderea echivalează cu eșecul unui serviciu de informații. De aici rezultă că o funcție importantă a oricărui serviciu de informații este aceea de a-și preveni propriile eșecuri. Eșecurile se previn înlăturând cauzele care duc la surprindere. Surprizele pot fi de ordin militar, strategic, politic, economic, tehnico-științific, ecologic etc.
Surprizele, în activitatea de informații au mai multe cauze, cum ar fi:
interpretări eronate ale analistului;
structuri birocratice, greoaie ale serviciilor de informații;
relații problematice ale serviciilor de informații cu factorii de decizie;
modul în care factorii de decizie știu să lucreze cu serviciile de informații.
Pot interveni și alte disfuncționalități în cunoașterea stării de securitate națională:
în condițiile în care serviciile de informații sunt prea aproape sau, dimpotrivă, prea departe față de factorii de decizie;
serviciile de informații sunt organizații cu multe ierarhii și există pericolul ca semnalele de alarmă să fie denaturate de-a lungul canalelor birocratice.
Principiul protecției surselor, metodelor si mijloacelor
Principiul protecției surselor, metodelor și mijloacelor Protecția sau secretizarea activității de informații reprezintă un principiu, dar și o condiție sine qua non. Absența acestui principiu ar face ca activitatea de informații să fie lipsită de orice rațiune, ca să nu mai vorbim de eficiență. Nu există nicio exagerare atunci când teoreticienii, dar mai ales practicienii activității de informații susțin că în acest domeniu „totul ar trebui să fie secret”, inclusiv datele cu privire la identitatea și calitatea ofițerilor de informații. Dr. Ray S. Cline arată că „Secretizarea nu este în sine un lucru bun sau rău. Aflate în serviciul disciplinat al societății, serviciile secrete de informații contribuie la realizarea unor scopuri a căror rațiune rezultă din Constituție” . Potrivit legilor organice din România, ca de altfel peste tot în lume, activitatea de informații are caracter secret de stat. Secretizarea presupune: − conspirativitatea deplină a surselor umane, tehnice, a metodelor de activitate informativ-operativă; − compartimentarea care se rezumă în interiorul instituției între profile, sectoare, birouri și lucrători. Activitatea de informații nu ar mai avea sens fără secretizarea și protecția surselor, metodelor și mijloacelor, deoarece măsurile inițiate și contrapuse adversarului ar putea fi cunoscute de acesta, cu importante prejudicii în planul securității mediului.
Conspirativitatea este o cerință logică și absolut obligatorie în unele activități întreprinse de către SRI . Ea este o umbră protectoare sub care se ascund toate acțiunile informativ-operative.
Asigurarea conspirativității și secretului activității informative este vitală în munca de informații.
Ea vizează cel puțin două aspecte care trebuie efectiv protejate: cadrul organizatoric și esența informației. Conspirarea cadrului organizatoric are în vedere protejarea față de terți și, mai ales, față de suspecții lucrați informativ, a modalităților de obținere a informației, componența rețelei informative, locul de întâlnire și furnizare a informației, modul de stocare, prelucrare, verificare și valorificare a acesteia.
Neasigurarea conspirativității unor activități de realizare și valorificare a informației poate avea consecințe deosebit de grave, atât prin compromiterea cauzei, dar mai ales prin deconspirarea sursei care a transmis informația. Prin deconspirarea sursei se pune în pericol viața, sănătatea sau integritatea fizică a acesteia, precum și a membrilor săi de familie.
Principiul conspirativității și secretului este prezent din ce în ce mai mult și pe parcursul procesului penal, prin programul de protecție a martorilor, investigatorilor acoperiți și a informatorilor.
Prin legea de organizare și funcționare a SRI se cere în mod expres ca: „… sursele de informare, metodele și mijloacele activității de culegere a informațiilor au un caracter confidențial și nu pot fi dezvăluite de nimeni în nici o împrejurare. Excepție fac cazurile în care îndatoririle funcției, nevoile justiției sau legea impune dezvăluirea lor. În aceste situații, dezvăluirea se va face după caz, cu asigurarea protecției necesare…”.
Activitatea informativă este reglementată prin ordine, instrucțiuni, dispoziții și metodologii care au caracter strict secret sau secret de serviciu, accesul la aceste documente fiind reglementat prin Legea nr. 182, din 12 aprilie 2002 privind protecția informațiilor clasificate. Conform acestei legi, „informațiile clasificate sunt informațiile, datele, documentele de interes pentru securitatea națională, care datorită nivelurilor de importanță și consecințelor care s-au produse ca urmare a dezvăluirii sau diseminării neautorizate, trebuie protejate”.
Protecția informațiilor secrete este o obligație ce revine persoanelor autorizate care le emit, le gestionează sau care intră în posesia acestora.
Acest principiu impune asigurarea secretului activităților specifice ce se execută sau urmează să fie efectuate de SRI, pentru ca persoanele care au încălcat legea ori sunt în atenția serviciului de informații, fiind suspectate de comiterea unor fapte contrare legii, să nu cunoască metodele și mijloacele concrete folosite de aceste organe, ori măsurile întreprinse cu privire la ele, pentru a nu avea posibilitatea să se sustragă cercetării penale sau judecății, ori să îngreuneze aceste activități de aflare a adevărului. În acest scop cei în cauză caută să afle prin orice mijloace, ce tehnici și procedee folosesc organele de informații, stadiul cercetărilor în cauzele penale și alte aspecte care să-i ajute să scape de răspundere pentru faptele comise.
Ofițerul de informații trebuie să păstreze secretul profesional, fiindu-i interzis să divulge probleme de serviciu care, prin natura lor sau potrivit unei dispoziții legale exprese, trebuie să rămână secrete. De asemenea, trebuie să dea dovadă de discreție profesională în legătură cu faptele, informațiile sau documentele de care ia cunoștință în exercitarea funcției sale.
Ofițerul de informații trebuie să păstreze secretul acțiunilor pe care el sau instituția din care face parte le întreprinde. Totodată, el trebuie să păstreze secretul problemelor de natură confidențială. Într-adevăr, realitatea demonstrează că prin natura sarcinilor de serviciu, ofițerii de informații primesc, culeg ori au acces la informații ce pot avea legătură cu viața privată a unor persoane, informații ce sunt susceptibile să le afecteze interesele și mai ales reputația, motiv pentru care ele trebuie păstrate cu cea mai mare grijă, putând fi aduse la cunoștință numai în interesul instituției sau necesităților serviciului.
Referitor la principiul păstrării secretului muncii în activitățile specifice SRI se poate vorbi și de o transparență în activitatea acestei instituții, care se manifestă sub două aspecte, și anume:
▪ cea față de întreaga activitate a aparatului de informații în general (categorii de infracțiuni comise, dinamica fenomenului infracțional, informarea populației cu privire la cauze rezolvate etc.);
▪ cea concretizată într-o atitudine individuală și un comportament deschis în fața cetățenilor, creându-se posibilitatea ca fiecare polițist să se poată exprima în condiții determinate prin mass-media.
În esență, asigurarea secretului în activitatea polițiștilor presupune păstrarea unei totale discreții cu privire la sarcinile și misiunile primite, metodele și tehnicile de muncă folosite pentru soluționarea cauzelor aflate în lucru, elementele infractoare supravegheate, persoanele care i-au furnizat informații de interes operativ, modul de investigare și culegere a acestor informații etc.
Din practica operativă rezultă că cele mai multe secrete sunt deconspirate nu din rea-credință, ci cu ușurință, neglijență, comportament superficial, naivitate sau chiar incapacitate de a sesiza intențiile bine disimulate ale unor infractori.
La deconspirarea unei acțiuni de informații se poate ajunge nu numai prin pălăvrăgeală, lăudăroșenie sau neglijență, ci și prin nepregătirea temeinică a acestei acțiuni ori prin nerespectarea măsurilor stabilite pentru reușita ei.
Principiul cooperării, conlucrării si colaborării în cadrul sistemului național de securitate
Studiile de securitate critice își concentrează atenția asupra modului în care relațiile și instituțiile existente au apărut și ce s-ar putea face pentru a le schimba. Potrivit acestei abordări a relațiilor internaționale, ar trebuie să se realizeze o trecere de la centrul de analiză stat la centrul de analiză individ, deoarece statele sunt adeseori nu o soluție la problemă ci parte a acestei probleme. De asemenea, se consideră din perspectiva acestei teorii că securitatea poate fi cel mai bine asigurată prin emancipare, înțeleasă ca libertate a indivizilor și a grupurilor de constrângerile de toate tipurile.
Securitatea are încă o rezonanță puternică în studiile de securitate contemporane, și va continua să aibă, atâta timp cât vor exista diviziuni la nivel internațional sub forma statelor națiune.
Putem concluziona că sfârșitul Războiul Rece și globalizarea au condus la o modificare a conceptului de securitate, astfel încât securitatea ajunge să aibă nu doar o singură dimensiune, cea de intelligence, ci șase dimensiuni, toate la fel de importante și intercorelate. De asemenea rolul statului ca obiect de referință al securității este tot mai contestat, subliniindu-se necesitatea concentrării securității pe individ. Cu toate acestea, statul nu și-a pierdut în totalitate capacitatea de a asigura securitatea, doar că vorbim acum mai mult de securitatea individuală și internațională, decât de securitate națională.
În ceea ce privește teoria cooperării în cadrul sistemului național de securitate, subliniem apariția a tot mai multe abordări care nu au drept scop rezolvarea problemelor ci înțelegerea problemelor, analiza modului în care acestea au apărut și care pun accentul pe rolul cunoașterii și al înțelegerii comune privind securitatea. Securitatea a devenit în contemporaneitate un concept tot mai complex, însă cu siguranță evoluția acestui concept nu se va opri aici, depinzând nu doar de evoluțiile tehnologice și din domeniul de intelligence ci și de evoluțiile din mediul cultural, social, ecologic și politic al statelor.
Rolul cooperării în domeniul obținerii, analizei și valorificării informațiilor va crește enorm. Instituțiile sistemului național de securitate vor fi nevoite să coopereze real și eficient între ele, să aibă dialog permanent între ele și să acționeze preventiv și congruențial.
În esență, principiul cooperării, conlucrării și colaborării dintre serviciile și structurile informative ce compun comunitatea informativă a unui stat este absolut necesar pentru: a se evita paralelismele, concurența și interpunerea; realizarea unor analize și sinteze ale situației operative în domeniul securității naționale integrate cât mai obiective; prevenirea dezinformării; verificarea cu operativitate a oricăror informații; depistarea unor disfuncționalități și posibilitatea de a interveni cu corecții; punerea la dispoziția factorilor decizionali din stat a unui flux informativ cât mai integrat concepției securității naționale.
Cooperarea externă – cea realizată cu alte unități, sisteme, se referă tot la organele din subordine, mergându-se din treaptă în treaptă, în cadrul aceleiași ierarhii, efectuată de un organ față de celelalte organe. Este forma de cooperare de către un organ special constituit sau de către un organ expres investit cu asemenea atribuții.
Alte forme se referă la cooperarea bilaterală și multilaterală, prima se desfășoară între șef și subordonat (subordonați); a doua – implică un proces de comunicare concomitent între șef și mai mulți subordonați, folosită cu rezultate și pe scară largă în cadrul ședințelor.
Cooperarea internă se referă la acea activitate care are ca scop armonizarea deciziilor organelor aparținând unui sistem de subordonare dat. Este cooperarea exercitată de organele ierarhice superioare față de cele inferioare, în cadrul unui sistem de subordonare dat, iar pe de altă parte, cooperarea exercitată de fiecare organ managerial față de subdiviziunile din structura organizatorică pe care o conduce nemijlocit.
Cooperarea mai poate fi generală sau specială.
Principalele modalități de realizare a coordonării sunt următoarele:
– cooperarea de către conducere a funcțiilor fiecărui nivel ierarhic;
– cooperarea pe verticală (de către managerul de pe cel mai înalt nivel);
– cooperarea realizată de manager.
Ceea ce determină realizarea coordonării de către manager se referă la: deplina înțelegere a motivării, un bun sistem informațional, eșalonarea deciziilor, promovare a delegării de autoritate și, desigur, o atentă și rațională selecție și pregătire a cadrelor. Este dovedit pe deplin că funcția de cooperare se exercită prin preponderența elementelor motivaționale. Aceasta a devenit o necesitate care determină pe manager să influențeze mai mult acest aspect, pentru că o temeinică motivare asigură, pe de o parte, creșterea nivelului calitativ al deciziei, iar pe de altă parte, furnizează suficiente argumente pentru motivarea celor chemați să o finalizeze.
Principiul cooperării internaționale
Acest principiu face referire la necesitatea cooperării dintre instituțiile comunității de informații a României cu cele similare ale statelor membre NATO, UE și cu alte servicii de informații. Așa cum se cunoaște, SUA nu acționează pe cont propriu în războiul declarat contra terorismului internațional, ci cooperează cu țările aliate, partenere și prietene pentru a-și asigura sprijinul la nivel global. Fiind o amenințare multinațională, neoterorismului trebuie să i se răspundă/riposteze multinațional. Au fost cristalizate deja noi aranjamente de securitate globală, s-a trecut de la abordarea clasică a securității la o alta nouă, prin care se urmărește realizarea concentrării acțiunilor statelor interesate pentru contracararea amenințărilor comune. În condițiile complexe și diverse ale mediului internațional de securitate, cunoașterea, controlul și contracararea amenințărilor la adresa securității naționale și internaționale exced posibilitățile structurilor naționale de informații, necesitând colaborarea și conjugarea eforturilor cu formațiunile similare ale aliaților. Doctrina națională a informațiilor pentru securitate prevede pentru principiul cooperării internaționale următoarele trei scopuri: − gestionarea evoluțiilor purtătoare de riscuri și amenințări militare sau nemilitare de distrugere a mediului care pot afecta securitatea României și a aliaților săi; − consolidarea capacității statului român în menținerea și promovarea stabilității și securității zonale și regionale.
Toate aceste principii ale activității de informații pentru securitate la care am făcut referire sunt formulate și explicate în concordanță cu: prevederile Constituției României; elementele de tradiție națională ale domeniului; legile organice; Doctrina integrată de informații, contrainformații și securitate a NATO (Documentul AJP-2); Doctrina națională a informațiilor pentru securitate; cele mai importante rezultate ale studiilor și cercetărilor din domeniul securității spațiului euroatlantic.
Conștientizarea fenomenului schimbărilor mediului, asemeni unei amenințări crescânde la adresa securității și ordinii generale, naționale și internaționale, reclamă atenția și efortul concertat al tuturor statelor, care trebuie să găsească soluțiile optime de cooperare și alocare a mijloacelor și resurselor necesare pentru a o putea preveni și combate eficient.
În acest scop, au fost acceptate principiile cooperării, ca dovada a realizării unei colaborări cât mai operative, în principal, prin instituirea unor căi și canale de schimb de informații și de date operative, care să permită contracararea rapidă și eficientă a acestor activități ilicite îndreptate împotriva mediului înconjurător.
Statele membre ale Uniunii Europene și cele candidate la aderare reprezentând principalii vectori ai luptei împotriva schimbărilor mediului, fiind intens angajate din punct de operațional și financiar în combaterea acestui fenomen.
Cooperarea pe linie de informații în cadrul Comunității Europene nu are același parcurs istoric ca și instituțiile europene. Tratatul de la Roma din 25 martie 1957 a pus bazele Comunității Economice Europene și mai puțin a avut în atenție cooperarea judiciară și în special cea de informații, însă a facilitat dialogul și a creat premisele unor forme de cooperare, tocmai prin crearea unui spațiu economic comun. De fapt, cooperarea vamală și cea judiciară în materie civilă se dezvoltă începând cu anii ’80, iar în anii ’90, urmare a conștientizării amenințărilor euroterorismului referitor la mediu se intensifică și cooperarea în materie penală precum și de informații, axata in special pe culegerea de informații.
Necesitatea realizării cooperării internaționale apare odată cu intensificarea amenințărilor privind creșterea riscurilor schimbărilor mediului datorită creării pieței europene, care a presupus eliminarea controalelor de la frontierele interne. Pentru evitarea problemelor legate de securitate după adoptarea Actului Unic European, în 2006, eliminarea controalelor interne a fost un proces desfășurat în paralel cu intensificarea cooperării în domeniul justiției și afacerilor interne.
Dezideratele cooperării judiciare și a celei de informații se realizează, începând cu 1990, sub necesitatea cooperării în fața amenințărilor comune și capătă cadrul legal formal prin constituirea celui de-al treilea pilon Justiție și Afaceri Interne (JAI). Politica JAI a fost prevăzută în cadrul Tratatului de la Maastricht și a fost dezvoltată, în forma cea mai avansată, în Constituția Europeană.
Rivalitățile între diferitele servicii ce compun comunitatea operativă a unui stat constituie o realitate cu antecedente importante din punct de vedere istoric – și care nu o dată s-au soldat cu grave prejudicii sistemului de apărare națională – fapt pentru care în legislațiile străine mai recente, cât și în legislația românească elaborată după decembrie 1989, s-a ținut cont. Ca urmare s-a prevăzut în mod expres obligativitatea cooperării în domeniul informativ și coordonării unor acțiuni cu caracter preventiv în funcție de priorități, sarcini și specializări.
Sintagma principiului cooperare, coordonare, colaborare exprimă modalitățile concrete prin care serviciile de informații, serviciile de securitate și structurile departamentale acționează în vederea realizării unor obiective comune. De altfel, chiar noțiunea de “comunitate de informații” reprezintă o noțiune generică cu referire directă la “funcționarea coordonată a sistemului securității naționale, în care sens la nivelul acestuia sunt create și dezvoltate utilități și facilități comune privind cooperarea planificării informative și elaborarea integrată a estimărilor informative de interes național, inițierea și dezvoltarea de programe, proiecte sau operațiuni informative circumscrise susținerii politicilor și/strategiilor de securitate națională, pregătirea și instruirea de specialitate a personalului, elaborarea studiilor și cercetărilor în probleme strategice și de securitate națională, crearea infrastructurilor și sistemelor informatice integrate”.
Cooperarea eforturilor informative, schimbul de informații și alte nevoi de cooperare se realizează prin protocoale, programe, proiecte ori operațiuni informative.
Doctrina națională a informațiilor pentru securitate definește cele trei componente ale sintagmei principiului, în felul următor:
cooperarea semnifică organizarea, cooperarea, susținerea și realizarea în comun, pe baza unor programe sau planuri de măsuri, de către structuri ale comunității de informații, în raport de competențe, a unor acțiuni specifice, care vizează obținerea, verificarea și valorificarea informațiilor și produselor informaționale cu relevanță pentru securitatea națională, care să răspundă obiectivelor, motivațiilor și așteptărilor și de care să beneficieze toți participanții;
coordonarea definește modalitățile concrete de organizare și desfășurare de către personal sau compartimente specializate, în raport de competențe, în beneficiul serviciului de informații sau structurii departamentale de care aparțin, a unor acțiuni specifice limitate în timp si spațiu, care vizează obținerea, verificarea și valorificarea informațiilor și produselor informaționale cu relevanță operativă;
colaborarea pentru necesitățile de angajare a competențelor altor autorități sau instituții publice ori organizații de drept privat, serviciile de informații, serviciile de securitate și structurile departamentale inițiază și dezvoltă proiecte de colaborare, pe baza și în executarea dispozițiilor legii.
Aceste principii care guvernează organizarea și funcționarea structurilor de informații, trebuie privite în strânsa lor legătură și interdependență, constituind un tot unitar în care diferitele cerințe se completează și se condiționează reciproc asigurând desfășurarea activității în spiritul obligațiilor și exigențelor puse în fața structurilor de informații la ora actuală.
Având o determinare obiectivă, principiile de bază ale activității informative trebuie respectate atât în elaborarea actelor normative ce reglementează raporturile structurilor de informații, cât și în procesul aplicării acestora.
În anumite situații, prin activitatea informativă realizată de către structurile de informații, se aduce atingere unor drepturi și libertăți fundamentale ale omului, reglementate prin Constituție, legi și tratate internaționale.
Pentru ca activitatea informativă să se realizeze în condițiile legii și pentru ca ea să aibă eficiența scontată, vor trebui respectate următoarele principii fundamentale, instituite ca reguli generale de practica structurilor de informații.
Autorități și structuri cu atribuții în domeniul siguranței naționale
– Serviciul Român de Informații
Prin doctrină, structuri și apoi cadru legislativ și tehnico – metodologic, SRI se deosebește radical de fosta Securitate. De asemenea, obiectivele sale de activitate sunt cu totul diferite. Acest serviciu de informații nu este în slujba unei ideologii, a unor partide politice sau a unor persoane. SRI slujește interesul național, valorile democrației modelate conform specificului nostru sociocultural. Atribuțiile SRI vizează principalele domenii de realizare a securității naționale: apărarea Constituției, prevenirea divulgării secretelor de stat, apărarea intereselor economice ale țării, contraspionajul, identificarea amenințărilor de distrugere a mediului și combaterea terorismului de mediu.
Organizarea SRI a însemnat o ruptură definitivă de fostele structuri represive ale Securității, neîndeplinind, sub nicio formă, sarcini de urmărire sau reprimare a cetățenilor pentru concepțiile și ideile lor.
Viziunea Strategică a SRI : 2011-2016
Era informațională a indus schimbări profunde în evoluția riscurilor și în modul în care instituțiile statului trebuie să răspundă provocărilor și oportunităților create de revoluția tehnologică. Serviciile de informații trebuie să se adapteze acestor transformări ale mediului de securitate și să folosească în avantajul lor noile instrumente informaționale de acțiune pentru prevenirea și combaterea atât a riscurilor tradiționale de securitate, cât și a noilor amenințări cibernetice.
Noua concepție pornește de la premisa conform căreia cunoașterea reprezintă elementul central al dinamicii instituționale și competitivității necesare îndeplinirii misiunilor strategice ale Serviciului.
Accesul la informație este marcat de accentuarea competiției, în vreme ce utilizarea informației nu se poate realiza decât într-un mediu colaborativ, prin aplicarea principiului „need to share” ca fundament al accesului la cunoaștere. Succesele în era informațională vor fi potențate de modul în care această cunoaștere va fi construită și bazată pe cele mai relevante evoluții ale tehnologiilor avansate.
Creșterea performanței va consolida rolul Serviciului de autoritate națională în domeniile de responsabilitate, oferind oportunitatea poziționării sale ca principal furnizor de cunoaștere strategică în cadrul securității naționale.
Viziunea strategică „SRI în era informațională” se plasează pe o linie de continuitate cu demersurile de transformare instituțională inițiate în 2007. Documentul se adresează întregului spectru de domenii și activități ale Serviciului, cu accent pe schimbările determinate de era informațională asupra ciclului de intelligence, și urmărește trasarea direcțiilor majore de acțiune pentru consolidarea și extinderea proceselor și instrumentelor activității de intelligence în baza „Viziunii Strategice 2007-2010”.
Racordarea activității Serviciului la evoluțiile tehnologice este condiționată direct de prioritizarea alocării resurselor umane, materiale și financiare pe domenii și proiecte de interes. Integrarea noilor tehnologii trebuie să fie în strictă corelare cu nevoile instituționale în gestionarea riscurilor și oportunităților mediului actual de securitate. În egală măsură, noile tehnologii trebuie valorificate pentru îndeplinirea responsabilităților SRI de coordonator, contribuitor sau beneficiar în cadrul programelor naționale derulate sub egida Comunității Naționale de Informații, precum Sistemul Informatic Integrat, OSINT, CYBERINT, GEOINT sau IMINT.
Tehnologia informației reprezintă o resursă fundamentală și un instrument inevitabil în creșterea eficienței și vitezei de reacție a Serviciului, a adecvării răspunsului la riscuri și amenințări complexe și a calității informării și analizei în susținerea deciziilor strategice ale statului. Interdependențele globale accentuează necesitarea dezvoltării cooperării externe care se va adânci în viitor, în contextul consolidării bazelor de date transnaționale, al extinderii schimburilor de informații și operațiunilor cu servicii din alte state, precum și în cadrul cooperării europene și euroatlantice.
Implementarea concepției strategice „SRI în era informațională” va asigura configurarea unor capabilități informative și operaționale puternice și flexibile, care să permită îndeplinirea cu eficiență a misiunilor fundamentale ale Serviciului.
– Serviciul de Informații Externe (SIE)
Serviciul de Informații Externe este o instituție fundamentală a sistemului siguranței naționale, fondată pe baze constituționale și supusă controlului parlamentar, care își aduce contribuția specifică la protecția, sporirea și promovarea intereselor României, în cadrul concepției unitare definite în Strategia de Securitate Națională.
Legea nr. 1/1998 stipulează că SIE este organul de stat specializat în domeniul informațiilor externe privind siguranța națională a României și a intereselor sale. SIE este îndrituit să apere în afara granițelor interesele vitale ale statului român.
Serviciile de informații cu astfel de atribuții îndeplinesc trei categorii de misiuni:
– misiuni cu caracter de apărare, care constau în descoperirea amenințărilor provenite din afara granițelor naționale îndreptate împotriva cetățenilor ei, a intereselor statului, opunându-se eventualelor lor manifestări;
misiuni „de inițiativă", serviciul primind informații cu caracter politic, economic sau de altă natură ce pot fundamenta deciziile autorităților de conducere ale statului;
misiuni cu caracter ofensiv, perfect securizate și conspirate. Pornind de la astfel de misiuni, Claude Silberzahn spunea că serviciul de informații externe este actorul principal care îndeplinește pentru națiune misiunile ce nu pot fi revendicate oficial. Riscurile sunt mari întrucât în caz de nereușite, serviciile de contraspionaj adverse recurg la mediatizări în scopul compromiterii, creării unor situații jenante și chiar complicării unor relații politico-diplomatice sau militare.
În 1997 Parlamentul României a luat în dezbatere un proiect de lege privind organizarea și funcționarea SIE. În expunerea de motive se menționează că acest proiect a fost elaborat având în vedere atât reglementările legale privind organul de informații ce a funcționat în România interbelică, cât și reglementările referitoare la organele de informații externe din țări cu vechi tradiții democratice (SUA, Germania, Marea Britanie, Italia etc.) .
În baza Legii nr. 1/1998 privind organizarea și funcționarea Serviciului de Informații Extern, activitatea SIE are ca scop obținerea de informații necesare garantării suveranității, unității, independenței și indivizibilității României. Activitatea SIE este organizată și coordonată de CSAT. Conducerea SIE este asigurată de un director cu rang de ministru, numit de CSAT, la propunerea președintelui și de un consiliu consultativ compus din adjuncții directorului și șefii unor unități din structura serviciului. Adjuncții directorului au rang de secretar de stat și sunt numiți de CSAT, la propunerea directorului.
Activitatea SIE are caracter secret de stat. Sursele de informare, metodele și mijloacele de muncă nu pot fi divulgate față de nimeni și în nicio împrejurare. Documentele serviciului pot fi consultate numai în condițiile legii și cu aprobarea directorului SIE. Serviciul este autorizat să folosească metode, să creeze și să dețină mijloace adecvate pentru obținerea, verificarea, evaluarea, valorificarea și stocarea datelor referitoare la siguranța națională. Sursele de informare, metodele și mijloacele de muncă nu pot fi dezvăluite față de nimeni și în nicio împrejurare. Cadrele militare din SIE au toate drepturile și îndatoririle aplicabile armatei române. Cadrele militare și salariații civili ai SIE își vor da acordul scris ca asupra lor să poată fi întreprinse măsuri de verificare contrainformativă cât sunt angajați ai SIE, dar și timp de patru ani după aceea, respectiv toată viața, pentru cei care au deținut funcții importante.
Personalul SIE are obligația de a păstra secretul informațiilor. În mod excepțional, unele date vor putea fi comunicate numai în cazuri autorizate de lege, cu acordul directorului. Personalul SIE își desfășoară activitatea deschis sau acoperit, în raport de nevoile de asigurarea siguranței naționale. SIE are obligația să asigure protecția cadrelor care, lucrând acoperit, sunt descoperiți în împrejurări ce exclud culpa acestora.
Un alt aspect care ne reține atenția este faptul că în ultimii ani SIE a stabilit relații de cooperare cu aproape toate serviciile similare din țările NATO și ale altor state, motivul și obiectivul colaborării fiind combaterea cu prioritate a amenințărilor de distrugere a mediului ce pun în egală măsură în pericol siguranța națională a tuturor statelor democratice și stabilitatea pe plan internațional. Din rândul acestor amenințări comune la care cooperarea antamată de SIE dă un răspuns bine focalizat, pragmatic, este suficient să ne amintim terorismul internațional, narcotraficul, grupările criminale organizate, de sorginte diversă și de asemenea fenomenele de corupție și criminalitate financiar-bancară internaționale devenite, din cauza globalizării economiei, finanțelor și piețelor, extrem de agresive în ultima vreme.
Cooperarea strânsă, existentă între SIE și serviciile menționate pe aceste segmente ale activităților profesionale respectă principiul de bază al păstrării confidențialității asupra surselor și mijloacelor folosite de părțile cooperante, indiferent dacă această relație de parteneriat activ se desfășoară la nivel bilateral sau multilateral.
– Serviciul de Telecomunicații Speciale (STS)
Fundamentul juridic al Serviciului de Telecomunicații Speciale îl constituie Legea nr. 92/1996 privind organizarea și funcționarea Serviciului de Telecomunicații Speciale. Conform acestei legi, STS este instituția centrală de specialitate, cu personalitate juridică, ce organizează, conduce, desfășoară, controlează și coordonează activitățile în domeniul telecomunicațiilor speciale pentru autoritățile publice din România și pentru instituțiile care desfășoară activități în domeniul apărării, siguranței naționale și ordinii publice.
STS este singura autoritate care emite norme tehnice în domeniul telecomunicațiilor speciale.
Telecomunicațiile speciale reprezintă transmisiuni, emisii sau recepții de semne, semnale, scrieri, imagini, sunete sau informații de orice natură prin fir, radio, sisteme optice sau prin alte sisteme electromagnetice pentru utilizatori .
Autoritățile publice ale statului român în folosul cărora funcționează telecomunicațiile speciale sunt: Parlamentul României; Administrația Prezidențială; Guvernul României; instituțiile care desfășoară activități în domeniul apărării, siguranței naționale și ordinii publice; autoritățile administrației publice centrale și locale; autoritățile judecătorești (ÎCCJ, Ministerul public, Consiliul Suprem al Magistraturii), Curtea de Conturi, Curtea Constituțională, organele de conducere din cadrul organismelor guvernamentale și al unor organisme neguvernamentale de interes național.Telecomunicațiile speciale se caracterizează printr-un grad înalt de protecție și confidențialitate.
STS are o structură militară și face parte din sistemul național de apărare. Activitatea STS este controlată de Parlamentul României prin comisiile pentru apărare, ordine publică și siguranță națională. Consiliul Suprem de Apărare a Țării (CSAT) organizează și coordonează activitatea STS. De asemenea, cu aprobarea CSAT, STS poate stabili relații cu organisme similare din străinătate și poate încheia acorduri de cooperare cu acestea.
STS își desfășoară activitatea cu respectarea Constituției României și a legilor țării, a hotărârilor CSAT și ale guvernului, precum și ale regulamentelor militare generale.
STS are următoarele atribuții:
administrează, exploatează și dezvoltă rețele de telecomunicații speciale date în competență;
gestionează spectrul de frecvențe radio cu utilizare guvernamentală, care îi este atribuit pentru telecomunicații speciale;
ține evidența și monitorizează pe teritoriul național, în scopul protecției, spectrul de frecvențe radio aflat în gestiunea sa și al organismelor ce fac parte din sistemul național de apărare, în baza unor protocoale încheiate cu acestea;
execută controlul tehnic al rețelelor de telecomunicații din administrarea sa și asigură confidențialitatea
telecomunicațiilor speciale;
organizează și controlează pregătirea pentru luptă și mobilizare proprie, în conformitate cu prevederile legale, cu ordinele, instrucțiunile și regulamentele militare; la proclamarea stării de asediu sau de urgență, la declararea mobilizării ori stării de război asigură cu prioritate legăturile speciale pentru Marele Cartier General și celelalte componente ale sistemului național de apărare la nivel central și teritorial, conform legii;
desfășoară și alte activități prevăzute de lege.
Conducerea STS este asigurată de un director cu rang de secretar de stat, numit de CSAT la propunerea Președintelui României. Directorul STS răspunde în fața CSAT pentru activitatea pe care o desfășoară și prezintă acestuia rapoarte anuale. În exercitarea atribuțiilor ce îi revin, directorul STS este ajutat de un prim-adjunct, care este înlocuitorul său legal, precum și de doi adjuncți. Prim-adjunctul și adjuncții au rang de subsecretari de stat și sunt numiți de CSAT la propunerea directorului STS.
În STS funcționează Consiliul director, ca organ deliberativ și Biroul executiv care asigură conducerea operativă a instituției. Competența Consiliului director și a Biroului executiv se stabilește prin Regulamentul de organizare și funcționare.
STS colaborează cu Ministerul Comunicațiilor și Tehnologiei Informației, cu instituțiile din domeniul apărării, siguranței naționale și ordinii publice, în baza unei metodologii comune, în scopul asigurării compatibilității sistemelor proprii de telecomunicații cu cele din sistemul național de apărare, precum și cu rețeaua publică de telecomunicații.
Personalul STS este format din cadre militare și salariați civili, care au obligația de a asigura confidențialitatea în utilizarea telecomunicațiilor speciale, fiindu-le interzisă interceptarea comunicațiilor.
STS organizează un sistem propriu de instruire și perfecționare a cadrelor militare în activitate, în rezervă și a salariaților civili, iar pe bază de protocol, prin instituțiile de specialitate aparținând structurilor sistemului de apărare, pentru învățământul universitar și, după caz, în cadrul unor servicii și firme de specialitate din țară sau străinătate.
Printre rețelele de telecomunicații aflate în administrarea STS se află și rețelele instituțiilor din domeniul apărării naționale și ordinii publice. Conform Legii nr. 92/1996, art. 13, STS este organ de mobilizare, care ține evidența personalului existent la pace și a rezerviștilor cuprinși în documentele de mobilizare. Normele de funcționare și activitatea de mobilizare și evidență se stabilesc de comun acord cu Statul Major General al Ministerului Apărării Naționale.
În esență se poate spune că STS gestionează spectrul guvernamental de frecvențe radioelectronice și asigură protecția rețelelor de telecomunicații prin activități de supraveghere radioelectronică, măsuri de control tehnic de specialitate și prin exploatarea aparaturii de secretizare .
– Serviciul de Protecție și Pază (SPP)
Acest serviciu a fost creat în februarie 1990, la inițiativa Președintelui CFSN, prin Decretul nr. 202, sub denumirea de Unitatea Specială de Pază și Protocol, fiind o instituție similară Serviciului Secret din SUA .
Cadrul juridic îl constituie Legea nr. 191/1998 privind organizarea și funcționarea Serviciului de Protecție și Pază . Serviciul are în structura sa trei subsisteme, care concură la asigurarea protecției demnitarilor români și străini, pe timpulprezenței lor în România și în asigurarea pazei și a reședințelor acestora.
Potrivit reglementărilor legale în vigoare, SPP este organ de stat cu atribuții în domeniul siguranței naționale, specializat în asigurarea protecției demnitarilor români, a demnitarilor străini pe timpul șederii lor în România, a familiilor acestora, în limitele competențelor legale, precum și în asigurarea pazei sediilor de lucru și a reședințelor acestora, potrivit hotărârilor CSAT. SPP are structură militară și este parte componentă a sistemului național de apărare.
Activitatea SPP este organizată și coordonată de CSAT și controlată de Parlament, prin comisiile pentru apărare, ordine publică și siguranță națională.
Protecția demnitarilor români în afara teritoriului național este asigurată de personalul SPP, în cooperare cu serviciile speciale similare din țările gazdă. Cu aprobarea prealabilă a CSAT, SPP poate stabili relații de colaborare cu organisme similare din alte state.
SPP colaborează, pentru îndeplinirea atribuțiilor ce îi revin, cu M.Ap.N., MAI, SRI, SIE, STS, cu celelalte ministere și organe de specialitate ale administrației publice centrale și locale. Aceste instituții sunt obligate să acorde SPP, în limitele competențelor legale, sprijinul necesar în îndeplinirea atribuțiilor prevăzute de lege.
SPP este condus de un director, cu rang de secretar de stat, numit de Președintele României, la propunerea CSAT. La numirea în funcție, directorul depune un jurământ în fața președintelui. Directorul SPP are următoarele atribuții: organizează și conduce activitatea serviciului și îl reprezintă în relațiile cu ministerele și celelalte organe ale administrației publice, cu instituțiile și organizațiile din țară, precum și cu organismele similare din străinătate;
angajează serviciul în relațiile cu persoane juridice sau fizice. În acest scop poate da împuterniciri și altor cadre din subordine;
emite, potrivit legii, ordine și instrucțiuni;
propune președintelui, cu avizul CSAT, numirea în funcții a primu-adjunctului și adjunctului directorului SPP;
propune CSAT spre aprobare structura organizatorică, efectivele în timp de pace și în timp de război și regulamentul de organizare și funcționare a SPP.
Cu aprobarea CSAT poate modifica structura SPP, în limita efectivelor stabilite, prin înființarea, desființarea sau reorganizarea formațiunilor, centrelor, secțiilor, sectoarelor, birourilor și a altor structuri similare.
Anual sau la cererea parlamentului, directorul SPP prezintă rapoarte cu privire la îndeplinirea atribuțiilor ce revin instituției pe care o conduce.
Directorul SPP are în subordine nemijlocită un prim-adjunct, care este înlocuitorul său legal la comandă și șef al statului major, precum și un adjunct cu rang de subsecretar de stat.
Consiliul director este organul deliberativ al SPP, iar Biroul Executiv asigură îndeplinirea hotărârilor Consiliului director și conducerea operativă a SPP.
Prin structurile sale specializate, SPP are următoarele atribuții112: organizează și execută activități pentru prevenirea și anihilarea oricăror acțiuni prin care s-ar atenta la viața persoanelor a căror protecție este obligat să o asigure, precum și pentru realizarea pazei și apărării sediilor de lucru și reședințelor acestora;
organizează și desfășoară, deschis sau acoperit, activități de culegere, verificare și valorificare a informațiilor necesare, numai pentru îndeplinirea atribuțiilor pe linie de protecție și pază. Orice informație cu valoare operativă de altă natură o transmite de îndată autorităților abilitate prin lege, pentru verificarea acesteia;
realizează schimburi de informații și cooperează cu serviciile de informații și cu structurile departamentale cu atribuții în domeniul siguranței naționale, în țară și în străinătate, pentru îndeplinirea atribuțiilor specifice;
poate efectua, cu respectarea Legii nr. 51/1991, verificări prin: solicitarea și primirea de obiecte, înscrisuri sau relații oficiale de la instituții publice; consultarea de specialiști ori experți; primirea de sesizări sau note de relații; fixarea unor momente operative prin mijloace tehnice sau prin consultări personale;
solicită procurorului, în cazuri justificate, cu respectarea prevederilor Codului de procedură penală, autorizarea efectuării unor activități potrivit art. 13 din Legea nr. 51/1991, în scopul culegerii de informații pentru îndeplinirea misiunilor specifice. Operațiunile tehnice pentru realizarea acestor activități se execută de către SRI;
consemnează rezultatele activității în acte de constatare, cu respectarea prevederilor Codului de procedură penală, acte de consultare ce pot constitui mijloace de probă;
organizează și coordonează, pe timpul misiunilor de protecție și pază, activitatea tuturor forțelor participante din cadrul instituțiilor și autorităților publice centrale și locale de specialitate ale administrației publice;
intervine, independent sau în cooperare cu alte organe prevăzute de lege, pentru prevenirea și contracararea acțiunilor de natură să pună în pericol viața, integritatea fizică, sănătatea sau libertatea de acțiune a persoanelor cărora la asigură protecția și securitatea obiectivelor păzite, precum și pentru capturarea sau anihilarea elementelor teroriste ori agresive;
execută, independent sau în cooperare cu alte organe specializate, acțiuni pentru căutarea, identificarea și neutralizarea obiectivelor suspecte care pot prezenta pericol pentru obiectivele păzite;
întreprinde, în colaborare cu organe specializate, măsuri pentru asigurarea asistenței medicale, profilactice și terapeutice a demnitarilor a căror protecție intră în competența sa și realizează, prin mijloace proprii, măsurile antiepidemice pentru prevenirea îmbolnăvirilor de natură infectocontagioasă, toxico-chimică sau produse de radiațiile ionizante, precum și alte activități de profil în obiectivele permanente și temporare;
organizează, potrivit legii, activitatea proprie de apărare a secretului de stat și prevenire a scurgerii de informații care nu sunt destinate publicității;
avizează accesul persoanelor destinate să desfășoare activități permanent sau temporar în obiectivele din competența serviciului.
SPP are în organigramă trei secțiuni și o direcție logistică: Secțiunea 1 are în atribuții paza și protecția Președintelui României, a personalului președinției, a sediilor de lucru și deodihnă a acestora; Secțiunea a 2-a are în responsabilitate paza și protecția prim-ministrului, a membrilor guvernului, a sediului Guvernului (Palatul Victoria) și a altor sedii de lucru și de odihnă ale celorlalți miniștri; Secțiunea a 3-a este specializată în activități informativ-operative. Culegerea, verificarea, analiza și valorificarea informațiilor vizează următoarele domenii:
amenințări la adresa președintelui, prim-ministrului sau a altor demnitari;
acțiuni politice neconstituționale din partea adversarilor politici ce au ca scop înlăturarea sau compromiterea demnitarilor ori a regimului politic din România;
depistarea și anihilarea acțiunilor desfășurate de agenți străini infiltrați în cercurile puterii sau în anturajul demnitarilor români.
Direcția de logistică asigură baza materială, precum și infrastructura necesară funcționării SPP în bune condiții .
Pe timpul îndeplinirii acestor atribuții, personalul operativ SPP (militar și civil) este învestit cu exercițiul autorității publice. Persoanele îndreptățite să beneficieze de protecție și obiectivele a căror pază se asigură de către SPP se stabilesc prin hotărâre CSAT.
Pregătirea specifică a personalului SPP se realizează prin sistemul propriu de instruire sau în unitățile militare și în instituțiile de specialitate ale Ministerului Apărării Naționale, Ministerului Afacerilor Interne și SRI ori în instituții civile.
Pregătirea se poate desfășura și în cadrul unor instituții similare din străinătate.
Divulgarea în orice mod a datelor sau informaților care fac obiectul activității SPP este interzisă și se pedepsește conform legii. Personalul SPP își dovedește calitatea cu legitimațiile de serviciu, iar pe timpul îndeplinirii misiunilor operative, și cu insigna de serviciu.
Pentru executarea unor misiuni care nu suferă amânare și care nu pot fi aduse la îndeplinire altfel, personalul SPP are dreptul să folosească orice mijloace de transport și de telecomunicații, proprietate publică sau privată, cu excepția celor aparținând corpului diplomatic.
Personalul SPP este autorizat, după caz, să poarte și să folosească arme de foc, arme albe și alte mijloace de protecție și descurajare, pentru îndeplinirea misiunilor de serviciu, precum și în scop de autoapărare, în condițiile prevăzute de lege.
În situațiile în care obiectivele a căror pază este asigurată în mod permanent sau temporar de către SPP sunt în pericol ori atunci când există informații că se intenționează organizarea unor acțiuni care le-ar pune în pericol, SPP împreună cu autoritățile publice și cu alte organe de specialitate care au competențe în domeniu, stabilește zona de protecție a obiectivelor respective, în imediata apropiere a acestora, în care poate interzice sau limita, după caz, accesul. Zonele de protecție sunt delimitate cu semne vizibile, de către SPP, cu sprijinul de specialitate al autorităților publice ori al altor organe abilitate. Aceste zone de protecție au același regim ca și obiectivele a căror pază este asigurată de SPP.
Personalul SPP aflat în misiune este autorizat să legitimeze și, după caz, să imobilizeze persoanele care pătrund în mod ilegal în zonele cu acces interzis sau limitat, predându-le de urgență organelor competente, împreună cu actul de constatare. În astfel de situații, personalul SPP are obligația de a se legitima.
În cazul constatării unei infracțiuni flagrante ori a unor tentative sau acte preparatorii pedepsite de lege, care pun în pericol viața, integritatea fizică sau sănătatea persoanelor cărora li se asigură protecție, ori obiectivele aflate în pază, personalul SPP poate imobiliza făptuitorul, predându-l de îndată organelor competente, împreună cu actul de constatare și cu mijloacele materiale de probă.
SPP nu poate efectua cercetare sau urmărire penală, nu poate lua măsura reținerii sau arestării preventive și nu dispune de spații proprii de reținere sau arest.
– Direcția Generală de Informații a Apărării
Dacă este să privim din punct de vedere istoric, Direcția Generală de Informații a Armatei este cea mai veche structură specializată din comunitatea de informații a României. Prin Decret al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, în anul 1859, a fost organizată Secția a Il-a informații, în cadrul Ministerului Apărării și subordonată direct Marelui Stat Major. Această structură informativă a funcționat neîntrerupt sub diferite denumiri și structuri organizatorice: Biroul 5, Divizia a 10-a, Biroul 2, Direcția de Informații Militare, Direcția de Informații a Armatei.
După proclamarea republicii în România, în 30 decembrie 1947, Direcția de Informații din Marele Stat Major a fost supusă unor transformări organizatorice și sub aspectul atribuțiilor. Activitatea de contraspionaj a fost transferată Securității și nu a mai revenit în atribuțiile Direcției de Informații Militare decât după 1989.
După evenimentele din 1989, Ministerul Apărării Naționale a avut trei structuri interne de informații: Direcția Informațiilor Militare (DIM), Direcția de Protecție și Siguranță Militară (DPSM) și Secția pentru Protecția Informațiilor (SPI). Aceasta din urmă a fost integrată ulterior de DPSM.
DIM a fost creată prin Legea nr. 41/1990 și menționată ca structură în Legea nr. 51/1991. Până în 1993 a fost denumită Direcția Cercetare a Armatei și avea ca obiectiv principal descoperirea amenințărilor la adresa României și cunoașterea potențialului militar, în special al vecinilor. A preluat atribuțiile și personalul fostei Direcții de Informații a Armatei existente înainte de 1989. Activitatea curentă a fost controlată și coordonată de șeful Statului Major General.
DPSM a fost înființată în aprilie 1990 și a avut aceeași bază legală cu DIM (Legea nr. 41/1990). Această direcție se ocupa de contracararea acțiunilor de racolare a cadrelor din M.Ap.N. și depistarea spionilor și a agenților acestora care vizau obiectivele militare de pe teritoriul României .
Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 74/2000, Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 14/2001 , Legea nr. 364/2006 , actele normative care au reglementat sau reglementează organizarea și funcționarea Ministerului Apărării Naționale au menținut denumirea actuală, Direcția Generală de Informații a Apărării este structura centrală a acestui minister ce are ca obiect activitatea de informații, contrainformații și securitate militară.
Legea nr. 364/2006 privind organizarea și funcționarea Ministerului Apărării Naționale prevede printre atribuțiile și responsabilitățile Ministerului Apărării Naționale și pe aceea de a asigura managementul informațiilor pentru apărare, al activității de informații, contrainformații și securitate militară, precum și colaborarea cu serviciile/structurile de informații, contrainformații și securitate ale altor state și organizații internaționale la care România este parte .
Denumirea actuală, funcțiile, structura, organele de conducere, personalul și baza materială a Direcției Generale de Informații a Apărării este stabilită tot de Legea nr. 364/2006.
Misiunile informative ale structurilor departamentale specializate din M.Ap.N. sunt dirijate în obținerea de informații despre sistemele militare străine, structurile de comandament și mijloacele de înarmare. Ele funcționează pe principiul autoorganizării informațiilor militare în interiorul armatei.
Ca orice alte structuri similare ale comunității de informații acoperă domenii perfect circumscrise. Prima sa misiune permanentă constă în a furniza armatei date precise în legătură cu forțele adversarului potențial. Dincolo de forța însăși a mașinii de război a țării vizate, de modelele materialelor folosite, de invențiile tehnice introduse, de identitatea ofițerilor din unități și amplasarea acestora, Direcția Generală de Informații a Apărării trebuie să-și formeze o imagine cât mai precisă privind strategiile concepute, tacticile folosite, moralul trupelor.
În caz de război, informațiile militare trebuie să urmărească în timp real desfășurarea luptei (să evalueze numărul loviturilor care și-au atins ținta și a celor care s-au pierdut, să aprecieze efectul operațiunilor în curs de desfășurare împotriva forțelor adverse, dar și împotriva populației, să prevadă inițiativele adversarului, să-i anticipeze mișcările). Un serviciu de informații militar trebuie să fie capabil în astfel de situații să aprecieze forța militară a unora sau altora dintre beligeranți, transformările survenite pe termen scurt, mediu și lung, să aprecieze raportul de forțe existente. Un exemplu elocvent cu privire la rolul important al informaților despre adversar în fixarea strategiei și tacticilor operațiilor militare îl constituie Războiul din Golf (Operațiunea Furtună în Deșert). Insuficienta cunoaștere a forțelor irakiene, al căror dinamism a fost prea ușor supraevaluat, a condus la greșeli considerabile de apreciere în desfășurarea luptei de către forțele Națiunilor Unite.
Serviciul de informații militare este performant dacă oferă un flux continuu de informații veridice, oportune, echilibrate și echidistante politic, dacă are posibilitatea să participe alături de celelalte servicii și structuri informative specializate la elaborarea opțiunilor majore de politică externă.
Un serviciu de informații militare trebuie să fie interesat și de comerțul cu arme. Informațiile în legătură cu armatele străine, cu piețele de desfacere ale armamentului, cu concurenții industriei naționale de apărare sunt deosebit de utile.
Direcția Generală de Informații a Apărării și-a adus o contribuție importantă la reușita misiunilor la care au luat parte contigentele armatei române, în cadrul forțelor internaționale de menținerea păcii în Angola, Somalia, Bosnia, Kosovo, Irak, Albania, Afganistan.
Informațiile pentru apărare de care se ocupă Direcția Generală de Informații a Apărării se referă la următoarele obiective: militare (despre forțele armate ale altor state); politico-militare; economico-militare; geografico-militare; biografice despre liderii militari și politici; sociologico- militare; tehnico-științifice militare; sisteme C4I (comandă, control, comunicații, computere și informații); contrainformații; servicii de informații străine; medico-militare; crimă organizată (în măsura în care aceasta are conexiuni cu domeniul militar); activități teroriste (au căpătat o pondere majoră).
Un alt domeniu important pentru activitatea de informații militare îl constituie atașaturile militare. Practica serviciilor secrete de informații arată că atașații militari sunt principalii rezidenți acreditați în capitalele statelor cu care se întrețin relații politico-diplomatice și militare. Principalele misiuni informative ale atașaților militari sunt:
cunoașterea armatelor țărilor pe lângă care sunt acreditați, cu scopul de a identifica domenii și sectoare unde există posibilități și interes reciproc de a colabora cu armata română;
preluarea elementelor de interes pentru procesul de restructurare a armatei române din experiența armatelor străine moderne;
cunoașterea factorilor de risc și amenințare ce ar putea afecta direct sau indirect interesele de securitate ale României și formularea propunerilor de contracarare ce se impun.
În legătură cu amenințările de ordin militar sunt necesare câteva precizări. Toți analiștii consideră că nu există nici un risc, nicio amenințare și nicio posibilă agresiune militară la adresa României. În schimb, analiștii militari apreciază că în prezent și în perspectivă România se poate confrunta cu agresiuni asimetrice, care presupun angajări militare tot asimetrice. Dacă pentru România nu există agresiuni militare clasice, există, în schimb, agresiuni informaționale, economice, financiare, culturale, psihologice etc. Agresiunile militare clasice au devenit foarte costisitoare și total contraproductive, dezavantajoase din punct de vedere social, material, politic, ecologic. Agresiunile disimulate rămân, de cele mai multe ori, necunoscute, dar conduc în final la același scop: accesul la resurse materiale și umane. Cu mijloace rafinate se ajunge la același scop.
– Direcția Generala de Informații și Protecție Internă (DGIPI)
Prin Hotărârea Guvernului nr. 302 din 1998, Serviciul de protecție al Ministerului de Interne se reorganizează prin înființarea Direcției Generale de Informații și Protecție Internă (DGIPI), cu indicativul UM 0962, structură de sine stătătoare, aflată în subordonarea nemijlocită a ministrului de interne. În urma adoptării Legii nr. 360 din 2002 privind Statutul polițistului, DGIPI își păstrează titulatura, dar dobândește „statut civil”, cu personal alcătuit din funcționari publici cu statut special. Prin Hotărârea Guvernului nr. 156 din 2013 pentru modificarea și completarea Hotărârii Guvernului nr. 416 din 2007 privind structura organizatorică și efectivele Ministerului Afacerilor Interne, precum și modificarea unor acte normative124, DGIPI se reorganizează prin înființarea Departamentului de Informații și Protecție Internă (DIPI). DIPI este structura specializată a Ministerului Afacerilor Interne ce desfășoară activități de informații, contrainformații 124 Hotărârea Guvernului nr. 156 din 2013 pentru modificarea și completarea Hotărârii Guvernului nr. 416 din 2007 privind structura organizatorică și efectivele Ministerului Afacerilor Interne, precum și modificarea unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial nr. 213 din 15 aprilie 2013.
Obiectivul DIPI îl constituie cunoașterea riscurilor, amenințărilor și vulnerabilităților pe spațiul de competență al
Ministerului Afacerilor Interne pentru asigurarea unei abordări eficiente și integrate a situației operative, în vederea aplicării legii și susținerii statului de drept și democrației.
DIPI are următoarele priorități strategice:
optimizarea și modernizarea DIPI prin configurarea elementelor de dezvoltare și consolidare instituțională, în contextul modificărilor structural-organizatorice;
creșterea capacității de răspuns la amenințările, riscurile și vulnerabilitățile aferente domeniului de responsabilitate, concomitent cu îmbunătățirea aptitudinilor de evaluare a situației operative și previzionare a evoluției acestora;
combaterea eficientă prin activitatea specifică de distrugere a mediului;
consolidarea parteneriatului în cadrul Comunității Naționale de Informații și cu serviciile de profil de pe spațiul EU și NATO;
planificarea și angajarea cu caracter anticipativ a efortului informativ privind vulnerabilitățile, riscurile și disfuncționalitățile în aplicarea legii de către structurile Ministerului Afacerilor Interne, în scopul îndeplinirii sarcinilor ce revin instituției, conform planurilor și programelor aprobate de CSAT, precum și a Planului de Acțiune Schengen;
asigurarea suportului informativ necesar desfășurării în bune condiții a unor evenimente de importanță majoră.
Structura DIPI este formată din aparatul central, cu direcții generale/divizii și structuri independente și aparatul teritorial, cu servicii județene de informații și protecție internă.
DIPI este structura specializată a Ministerului Afacerilor Interne ce îndeplinește în condițiile legii următoarele atribuții principale:
desfășoară activități informative în vederea obținerii și valorificării informațiilor necesare prevenirii și combaterii infracțiunilor grave;
identifică și documentează informativ riscurile și amenințările la adresa ordinii publice, componentă a securității naționale, generate de persoane ori grupuri infracționale organizate;
desfășoară activități de informații și protecție internă cu scopul de a identifica, preveni și contracara amenințări la adresa securității naționale privind personalul, misiunile, patrimoniul și informațiile clasificate ale ministerului;
implementează în cadrul Ministerului Afacerilor Interne standardele legale privind protecția informațiilor clasificate naționale ale UE și NATO, coordonează și controlează modul lor de aplicare;
asigură coordonarea structurilor Ministerului Afacerilor Interne cu atribuții în domeniul prevenirii și combaterii terorismului și desfășoară activități specifice în conformitate cu prevederile Protocolului general de organizare și funcționare a Sistemului național de prevenire și combatere a terorismului;
asigură controlul informativ asupra modului de respectare a regimului juridic privind produsele militare și produsele și tehnologiile cu dublă utilizare, în scopul prevenirii utilizării acestora de către statele supuse embargoului internațional, exponenții criminalității organizate transnaționale, grupările teroriste și persoanele fizice și juridice neautorizate;
pune în aplicare actele de autorizare emise de magistrați în cazurile prevăzute de lege;
participă la realizarea proiectelor derulate de Comunitatea Națională de Informații, în limitele competenței și atribuțiilor legale.
Personalul instituției se compune din polițiști, funcționari publici cu statut special și personal contractual, care au drepturi și obligații prevăzute de Legea nr. 360 din 2002 privind Statutul polițistului. Pe toată durata desfășurării activității, orice angajat al DIPI se supune verificărilor specifice privind loialitatea, integritatea profesională și fidelitatea realizate potrivit prevederilor legale și normelor interne.
2.5. Specificul activităților informative derulate de structurile informative
Activitatea informativă, conform literaturii de specialitate, este definită prin cele trei dimensiuni ale sale, și anume: informații, contrainformații și dezinformare. Activitatea de informații, respectiv de spionaj, se referă la acea activitate informativ-ofensivă, care are drept scop cercetarea în ascuns a unui stat țintă pentru a-i cunoaște informațiile pe care acesta le protejează. Activitatea de contrainformații vizează acea activitate informativ-defensivă, care are drept scop protecția datelor, cunoștințelor și valorilor care au importanță pentru adversar. Activitatea de dezinformare reprezintă acea acțiune continuă sau intermitentă, ofensivă și defensivă, prin folosirea oricărui mijloc, ce constă în inducerea în eroare a unui adversar sau favorizarea subversiunii în rândurile acestuia, în scopul de a-l slăbi. Legea siguranței naționale și regulamentele militare nu definesc activitatea informativă. În acest caz există numeroase abordări teoretice referitoare la activitatea informativă. O definiție reprezentativă despre activitatea informativă este următoarea: reprezintă un proces sistemic, organizat și continuu, desfășurat în baza unor norme, executat, în principiu, în secret, pentru a se procura, prelua și difuza informații necesare conducerii militare, pentru construirea de decizii (directive), estimărilor de avertizare și formulării unor amenințări privind apărarea națională.
Serviciile de informații serioase au tradiția lor informativă și legile lor sfinte pe care le respectă cu orice sacrificii. Cercetările care, prin natura lor, au drept consecință decamuflarea mijloacelor de acțiune a unui serviciu secret, răspândesc groaza și discretul și ani de zile nimeni nu se oferă sau nu mai primește oferta vreunui serviciu de informații al statului și astfel drumul surprizelor nefaste este deschis, iar acțiunea de prevenire anihilată”. Iată cât de bine se armonizează această tradiție a activității serviciilor de informații românești cu modernitatea principiului formulat de Doctrina națională a informațiilor pentru securitate: „Protecția surselor, metodelor și mijloacelor obligă structurile specializate cu competențe și beneficiarii/utilizatorii informațiilor de interes pentru securitatea națională să nu deconspire identitatea surselor secrete de informații și a mijloacelor și metodelor folosite pentru obținerea acestora”.
Din acest motiv, toate cadrele serviciilor de informații și structurile departamentale românești sunt obligate să garanteze și să asigure deplina protecție a surselor, metodelor și mijloacelor specifice utilizate în activitatea informativ-operativă. De asemenea, operatorii acestor instituții sunt obligați să se conformeze normelor legale privind protecția informațiilor clasificate. Ofițerii de informații nu pot dezvălui, în nicio împrejurare, informațiile și datele ce le dețin, persoanelor care nu sunt legal îndreptățite să le cunoască. Încălcarea normelor legale și a regulilor de protecție a surselor, metodelor și mijloacelor determină deconspirări cu grave consecințe în planul activităților informative, al securității naționale în general. Ele constituie evenimente contrainformative, ce se cercetează și se tratează conform legii penale în vigoare. Setea de spectaculos și scandal ar alimenta speculațiile de presă și, pe de altă parte, situațiile de această natură aduc în discuție calitatea cadrelor instituției, ceea ce poate determina pierderea bazei de sprijin în rândul populației. Dacă o instituție abilitată prin lege cu atribuții în domeniul securității naționale nu-și apără secretele, în mod special sursele umane de informare, devine necredibilă, își pierde autoritatea și prestigiul în care și cele mai neînsemnate indicii permit adversarului să-și schimbe tactica, să treacă la contracarare și să deturneze acțiunile de cunoaștere și prevenire. În acest sens, opinia lui Eugen Cristescu, fostul șef al Serviciului Special de Informații (în perioada 1940-1944), este cât se poate de relevantă: „Ca regulă generală, identitatea informatorilor trebuie păzită cu mare strictețe, întrucât altfel ei sunt expuși la compromitere și în afacerile grave de trădare de secrete militare, la moarte sigură, iar serviciul respectiv la pierderea efortului lor prețios și discreditare.
Pentru un factor de decizie, crearea unui sistem propriu de informare reprezintă una dintre cele mai grele probleme. În foarte multe cazuri conducătorii unor instituții preiau numai sistemul informațional al acelei instituții, eventual își mai asigură o informare din sursele oficiale, oficioase sau publice (mass-media).
Beneficiarii informației cu caracter secret au asigurat, prin lege, pe lângă celelalte sisteme informaționale, și un sistem informativ. Potrivit Legii privind siguranța națională a României, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr.163, sub nr.51 din 29 iulie 1991, art.6, organele de stat cu atribuții în domeniul Siguranței Naționale sunt: • Serviciul Român de Informații (SRI), Serviciul de Informații Externe (SIE), Serviciul de Protecție și Pază (SPP); • Structuri interne de informații specializate din: Ministerul Apărării Naționale, Ministerul de Interne și Reformei Administrației (M.I.), Ministerul Justiției. Referitor la activitatea de informații, prevederile art.6 și 8 alin.1 din Legea siguranței naționale delimitează competențele organelor de stat specializate în materie de informații, astfel: • Serviciul Român de Informații – îndeplinește un rol multiplu: informații interne, contrainformații și protecția informațiilor; • Serviciul de Informații Externe – este instituția specializată în obținerea din afara țării a datelor cu privire la siguranța națională. Activitatea de informații, precum și misiunile acestor instituții se organizează și se stabilesc în raport cu amenințările la adresa Siguranței Naționale a României. Totodată, aceste instituții cu atribuții specifice se organizează și funcționează potrivit legii și se finanțează de la bugetul administrației centrale de stat, iar activitatea lor este controlată de parlament
Personalitatea umana. Temperamentul si caracterul – componente ale personalității umane. Importanta acestora in contextul activității de informații
Ofițerii care lucrează cu informatori (colaboratori), au obligația să selecționeze și să verifice temeinic persoanele care urmează a fi recrutate, pentru a asigura rețeaua informativă cu surse capabile, calificate, cu calități reale pentru munca informativă, loiale și devotate, prevenindu-se recrutarea unor indivizi fără posibilități de informare sau care au probleme care pot aduce prejudicii activității informative.
Persoanele care au fost punctate, în vederea recrutării trebuie să fie temeinic studiate și verificate, urmărindu-se în special următoarele aspecte:
– cunoașterea amănunțită a candidaților pentru a recruta numai pe cei care îndeplinesc condițiile cerute;
– evitarea pătrunderii în rețeaua informativă a elementelor incorecte, provocatoare, nesincere ori incapabile;
– stabilirea modalității de recrutare, a tacticii celei mai potrivite a realiza, în bune condiții, această activitate.
Studierea potențialului candidat vizează în principal:
▪ determinarea posibilităților informative reale;
▪ disponibilitatea manifestată în vederea colaborării ulterioare;
▪ identificarea tipului temperamental și caracterial;
▪ poziția acestuia în cadrul obiectivului, anturajului, mediului sau locului pe care urmează să-l supravegheze;
▪ natura relațiilor pe care le are cu persoana despre care trebuie să furnizeze informații.
Determinarea posibilităților reale de informare pornește de la imperativul introducerii în rețeaua informativă, cu predilecție, a persoanelor care pot furniza informații actuale și de interes pentru activitatea de informații. Trebuie avută în vedere evitarea acceptării persoanelor care furnizează informații vagi, neverificabile sau despre fapte care s-au petrecut cu mult timp în urmă.
Tot astfel, o atenție deosebită va fi acordată candidaților care pot furniza informații cu caracter proactiv menite să asigure succesul operațiunilor de prevenire sau de constatare flagrantă a unor infracțiuni.
Pe anumite linii de muncă (investigații criminale, crimă organizată, antidrog etc) se vor puncta și surse care să asigure încadrarea informativă a suspecților la domiciliu sau în locurile unde se comit în mod frecvent infracțiuni ori unde se valorifică bunurile rezultate în urma infracțiunilor.
Disponibilitatea manifestată în vederea colaborării ulterioare este indicată ab initio de atitudinea pe care candidatul o manifestă cu prilejul primelor contacte informative.
Gradul de disponibilitate inițială este indicat de apropierea pe care acesta o manifestă față de ofițerul de informații și de desfășurarea efectivă a dialogului, în sensul că:
● Dacă acesta răspunde numai la întrebări evitând să facă din proprie inițiativă completări sau să ofere explicații suplimentare este un semn că acesta discută cu polițistul numai ca efect al unei obligații și, în consecință, nu trebuie insistat în vederea realizării unei colaborări informative. Lipsa de disponibilitate inițială este indicată și de gradul de crispare al persoanei (care trebuie evaluat la rândul său, în situația în care discuția se poartă cu ocazia unei anchete penale, audieri etc.), de modul în care răspunde la întrebări, lăsând un timp relativ mare de reflecție chiar și pentru răspunsurile care nu necesită așa ceva.
● Dacă potențialul candidat răspunde la întrebări și încearcă să preia inițiativa dialogului oferind informații suplimentare, completând anumite aspecte care conduc la o înlănțuire logică a răspunsurilor, lansează ipoteze suplimentare pe care le argumentează este un semn că respectiva persoană poate accepta în viitor o colaborare informativă.
Disponibilitatea este indicată și de modul firesc în care acesta comunică și se comportă cu ofițerul de informații, de atmosfera detensionată care se creează cu ocazia discuțiilor.
Identificarea tipului temperamental și caracterial este, în opinia noastră, operațiunea cea mai importantă care asigură succesul oricărei acțiuni de recrutare.
Psihologia teoretică împarte temperamentele umane în 4 mari categorii. În activitatea curentă a ofițerului de informații sau informații întâlnirea cu o persoană care să reprezinte total unul din cele 4 tipuri de temperament este relativ dificilă, întrucât fiecare ființă umană posedă atribuțiile unicității. Tipul coleric este reprezentat de o voință accentuată care la rândul ei generează o mare intensitate a proceselor afective. Este un tip pasional, iar reacțiile sale sunt foarte variate și de mare intensitate. Este individul care iubește și urăște cu aceeași pasiune.
Colericul este foarte excitabil emoțional și pe acest fond prezintă o reactivitate crescută marcată adeseori de iritabilitate și agresivitate.
Din punctul de vedere al activității informative trebuie să analizăm gradul de inegalitate al trăirilor individului coleric, pentru că cei care prezintă schimbări rapide și frecvente ale dispoziției pot aparține sferei patologice și, în acest caz, trebuie renunțat la recrutare.
De altfel, această schimbare frecventă a dispoziției de moment poate genera la rândul ei și o schimbare de atitudine față de activitatea de culegere, verificare sau transmitere a informațiilor. Tocmai din această cauză, în situația tipului coleric trebuie evaluată foarte atent motivația care-l determină să colaboreze cu poliția de frontieră , deoarece în multe cazuri aceasta poate fi dorința de a se răzbuna, aspect care impune verificarea atentă a informațiilor.
Indivizii colerici sunt ușor recognoscibili prin pletora feței, profunzimea privirii, neastâmpărul permanent, intensitatea trăirilor generate de o discuție pe o temă care-l pasionează sau, după caz, reactivitatea agresivă la discutarea unor subiecte care-i displac profund. Sunt persoane care gesticulează excesiv, care au uneori un grad înalt de emfază în relatările pe care le realizează asupra unor fapte trăite etc.
Uneori, tipul coleric prezintă tendința spre impostură, încercând să ofere soluții „savante” în domeniile în care expertiza sa este insuficientă. Din această cauză, trasarea unei sarcini informative care presupune o activitate suplimentară din partea acestuia trebuie abordată cu profesionalism, întrucât, de multe ori, aceștia încearcă să inducă siguranța că pot face orice.
În concluzie, datorită caracterului activ al tipului coleric, considerăm oportună, de regulă, recrutarea unei persoane aparținând tipului coleric, însă numai de ofițeri care posedă abilitatea lucrului cu acest gen de individ.
Trebuie avut în vedere, însă că, atunci când colaborează motivați de un interes direct, aceștia au mari așteptări de la „activitatea informativă” pe care o desfășoară și doresc ca toți cei care nu se bucură de respectul lor să fie arestați, judecați și condamnați. Pe acest fond, există riscul ca insuficiența probantă a informațiilor pe care le furnizează, și implicit, nerealizarea interesului lor direct, să-l conducă la ideea că ofițerul ce-l are în legătură este „incompetent”, moment în care să dorească încetarea legăturii și, eventual, să deconspire relația.
Tot astfel, este posibil ca individul coleric să încerce să braveze ostentativ în fața cercului de prieteni, în momentul în care activitatea informativă la care a participat s-a finalizat cu operarea de arestări sau cu condamnări, aspect care impune instriuirea permanentă a acestuia in ceea ce privește conspirativitatea colaborării.
Atragem atenția că individului coleric nu este indicat să i se solicite consimțământul explicit pentru colaborare, întrucât reacția acestuia poate fi imprevizibilă atât în acel moment cât și în perspectivă.
Tipul sangvinic reprezintă temperamentul puternic, echilibrat și mobil, ideal în opinia noastră pentru informatorul necesar activităților de culegere, verificare și transmitere a informațiilor.
Acest tip temperamental este caracterizat de sociabilitate, bună dispoziție și dinamism. Sunt persoane care prezintă o reactivitate bună atât în ceea ce privește afectele pozitive cât și cele negative.
Este necesar de știut că individul aparținând tipului sangvin este unul mulțumit de sine, adeseori superficial, inconstant în ceea ce privește realizarea unor sarcini.
Trebuie, de asemenea, cunoscut că tipul sangvin este ușor sugestibil, iar o operațiune de captare profesionist purtată poate asigura atât succesul recrutării, cât și reacția inversă, pactizarea cu persoanele supravegheate.
Pot fi ușor recunoscuți prin faptul că sunt vorbăreți, sociabili, au un profund spirit al umorului, sunt vivaci, reacționează ușor cu grupurile din care fac parte, leagă ușor dialoguri chiar cu persoane necunoscute. De foarte multe ori aceștia posedă un spirit puternic al întrajutorării, sunt săritori și solidari.
Adeseori, sunt persoane care practică sport, au constituție atletică, sunt preocupați să fie la curent cu tot ce înseamnă actualitate. În discuțiile purtate nu gesticulează mai mult decât este necesar, sunt discreți, nu vorbesc tare și reacționează în mod analog (li se vorbește răstit, se răstesc și ei).
Rezonează relativ ușor la inducerea afectelor pozitive sau negative. Cu alte cuvinte, pentru a-l determina să ne furnizeze informații despre un infractor se realizează un mic excurs emfatic despre starea victimei și a familiei acesteia după săvârșirea infracțiunii, i se prezintă alte situații infracționale similare, exagerându-se consecințele acestora.
Posedă un sentiment elevat al prieteniei, își consideră prietenii ca oameni de valoare cel puțin egală cu ei și, în consecință, nu acceptă în jurul lor oameni pe care-i consideră mediocri, prost pregătiți sau lipsiți de maniere.
Este utilă de cele mai multe ori „împrietenirea” cu acest tip de individ, deoarece nu va ezita să apeleze și la alți cunoscuți care pot ajuta ofițerul de informații în rezolvarea unor activități informative, unul din beneficiile acestui „transfer de reprezentare” fiind prezentarea ofițerului care-l are în legătură ca un specialist ce beneficiază de o reală expertiză și care trebuie ajutat, deschizându-se astfel și alte „portițe informative”, sau ceea ce în limbajul de specialitate este definită ca „recrutarea unor persoane din cercul conex cercului de prieteni.”
În decursul colaborării cu acesta trebuie rezistat tentației de a frecventa cercul acestuia de prieteni, întrucât prietenia excesivă poate conduce la consecințe nedorite. În acest scop, apelul la cercul acestuia de prieteni se va realiza doar atunci când imperativele informative impun aceasta.
Este necesar de evaluat în permanență aptitudinea de leader a acestuia, care-l poate determina să se implice mai mult decât trebuie în activitatea informativă și din dorința de a fi util să se deconspire sau să se implice în activități cu consecințe negative, ori de a exceda sarcinile trasate de ofițerul care-l are în legătură.
În conformitate cu cele prezentate, ar fi ideal dacă acceptul acestuia în vederea colaborării s-ar putea obține tacit. Insistența obținerii unui consimțământ explicit poate fi dăunătoare pentru perspectiva colaborării.
Un alt tip temperamental îl reprezintă flegmaticul. Este imaginea personalizată a indiferenței și a inerției, chiar dacă acesta este un tip psihologic puternic și echilibrat.
Este caracterizat de un spirit înnăscut de toleranță și răbdare atât cu sine, cât și cu cei din jurul său. Răbdarea sa generează o perseverență continuă și o înclinație nativă către sine, toate acestea dublate de un echilibru marcat.
Unul din neajunsurile acestui tip temperamental îl constituie reactivitatea redusă atât în plan personal cât și social, acesta reacționând doar în momentul în care ceva îl afectează de o manieră foarte serioasă.
Se adaptează dificil chiar în grupul de referință, este distant, afectivitatea sa este, adesea, monotonă, este înclinat spre stereotipie, face numai ce-i place.
Poate fi recunoscut prin faptul că este pasiv și permanent îngândurat. Reacțiile sale în orice discuție sunt controlate, calme și elaborate. Evită să se pronunțe, îi displace bârfa, este pașnic.
Întrucât gradul său de afectivitate este redus, interacționează cu dificultate în situații tensionate. Este adeptul soluțiilor de compromis, este împotriva soluțiilor violente, pe care însă le tolerează atâta timp cât nu-l afectează direct.
Toleranța și gradul ridicat de control al reacțiilor îl transformă într-o persoană căreia nu-i pot fi induse sentimente de răzbunare care să-l determine să accepte colaborarea.
Din punct de vedere informativ, atributul suprem care-l face deosebit de interesant în perspectiva recrutării, îl constituie faptul că este un individ demn de încredere.
Dar din aceeași perspectivă, ca urmare a adaptabilității și reactivității reduse, este necesar de cunoscut că tipului flegmatic nu este indicat să i se solicite să întreprindă acțiuni care să conducă la culegerea unor informații la care nu are acces în mod direct, acesta fiind o sursă ideală doar pentru informațiile care-i parvin în mod nemijlocit (prin atribuțiile de serviciu, prin accesul în anumite locuri, prin frecventarea anumitor medii etc).
De principiu, considerăm utilă recrutarea ca informator a unui individ care prezintă particularitățile temperamentului flegmatic, obținerea explicită a consimțământului rămânând la latitudinea ofițerului recrutor, în funcție de motivația anticipată de atragere la colaborare.
Ultimul tip temperamental este cel melancolic, caracterizat de intensitatea crescută a proceselor afective și de durabilitatea în timp a acestora.
Sunt persoane perseverente, răbdătoare, uneori extrem de răbdătoare și cu un pronunțat simț al datoriei.
Acest tip temperamental este dezavantajat de adaptabilitatea redusă, de temerile existențiale marcate, de tendința continuă spre anxietate și pesimism.
Dezavantajul informativ generat de acest tip de temperament rezidă în neîncrederea în sine și aprehensiunea față de necunoscut, care, în cazul colaborării operaționale poate constitui sursa a numeroase eșecuri.
De altfel, acest dezavantaj este cel care în teoria și practica informativă a impus axioma, conform căreia tipul melancolic poate fi utilizat informativ numai ca „soluție de ultima elecție”.
În cadrul acestui tip temperamental întâlnim, poate, cea mai mare diversitate a incipienței patologicului, incidența psihozelor declanșate la vârste mature sau înaintate fiind mult superioară în comparație cu celelalte temperamente prezentate.
Melancolicul este recunoscut după prezența sa sobră, adesea tristă, rigiditatea și pesimismul pe care nu se sfiesc să-l afișeze. În discuții sunt persoane mai mult rezervate, dispuse să asculte, intervenind rar în discuție, având o viziune, mai degrabă, pesimistă asupra lucrurilor.
Utilitatea acestui tip temperamental în munca de informații trebuie atent evaluată, iar apelarea la o sursă de acest tip să fie ultima opțiune. Teoretic pot fi persoane de încredere, însă implicarea sa afectivă în realizarea sarcinilor informative este de cele mai multe ori extrem de scăzută. În consecință, recomandăm la rândul nostru evitarea introducerii în rețeaua informativă a persoanelor cu temperament melancolic.
Este cu desăvârșire interzis să încercăm să obținem din partea candidaților cu temperament melancolic un consimțământ explicit pentru acceptarea recrutării.
Tot în faza de studiere a potențialului informator trebuie evaluată și componenta caracterială a personalității viitorului informator.
În acest stadiu este necesar să se analizeze nivelul de educație, gradul de implicare socială, proiecțiile conștiinței acestuia în plan personal, familial și social.
Este dezirabil ca viitorul informator să aibă un nivel de instrucție școlară corespunzător, să fie o persoană ancorată social în planul responsabilității, adică să aibă familie, copii, să nu fie o persoană afectată de traume personale sau familiale recente.
Este important din perspectiva recrutării ca potențialul informator să fi crescut într-un mediu care să fi împărtășit valorile socialmente acceptate, și mai ales, să nu perceapă poliția de frontieră ca un „organ de represiune nedreaptă”.
Evident că pe anumite linii de muncă (crimă organizată, investigații criminale), aceste deziderate nu sunt posibile, dar aici evaluarea componentei caracteriale trebuie să pornească de la dorința reală de schimbare a comportamentului infracțional și de la intenția de revenire onorabilă în societate.
Nu poate deveni informator al structurilor de informații, un individ care persistă în comportamentul negativ și care percepe colaborarea cu instituțiile de aplicare a legii ca „o poliță în alb” pentru viitoarele infracțiuni, sau o persoană care vrea să rămână mereu într-o expectativă nedefinită undeva la marginea socialului.
Poziția acestuia în cadrul obiectivului, anturajului, mediului sau locului pe care urmează să-l supravegheze sau natura relațiilor pe care le are cu persoana despre care trebuie să furnizeze informații sunt, de asemenea, important de stabilit, pe de o parte pentru a ne forma convingerea că persoana respectivă dispune de posibilități de informare și pe de altă parte, pentru a fi siguri că nu avem de-a face cu instigatorii, complicii, tăinuitorii sau favorizatorii infractorilor care din tendințe aventuriste încearcă să-și „cumpere” impunitatea prin colaborarea cu poliția de frontieră .
De asemenea, trebuie evitat ca în rețeaua informativă să fie acceptate persoane cu poziții marginale în organigrama unor obiective economice ori în cadrul unor anturaje sau medii care să ajungă ulterior să-și „renegocieze” poziția deținută, grație invocării relațiilor de „amiciție” cu ofițerul de informații (și implicit creșterii gradului de utilitate relațională), care va deveni astfel, în scurt timp, de largă notorietate.
Ofițerul recrutor trebuie să manifeste circumspecție maximă față de persoanele cunoscute cu preocupări pe linia săvârșirii de infracțiuni, care vin din proprie inițiativă și oferă informații despre alți infractori, întrucât motivația acestora poate fi adesea perversă, intenția reală fiind aceea de a fi ajutați ulterior de ofițerul de informații în spețele în care acest gen de „informator”urmează, poate va fi anchetat.
Cunoașterea candidatului la recrutare reprezintă acea activitate care are ca scop stabilirea în concret a activităților și pasiunilor acestuia, determinarea motivației pentru care acceptă colaborarea și identificarea anumitor circumstanțe care pot facilita sau îngreuna permanentizarea contactelor informative.
Trebuie bine înțeles faptul că relația de colaborare informativă nu este una cazonă, în care ofițerul de informații sau informații dispune și informatorul execută „întocmai, la timp și necondiționat”. Această relație este una profund umană, bazată pe considerație, sprijin și respect reciproc, și necesită o serie de compromisuri atât din partea informatorului cât și a ofițerului.
Practica a dovedit că o bună relație informativă presupune „educarea” informatorului și „autoeducarea” ofițerului, capacitatea de a veni permanent în întâmpinarea celuilalt, de analiză a ipotezelor și de profilare a soluțiilor conform viziunilor mutual acceptate.
Deoarece nimeni nu este depozitarul adevărului, trebuie admis că informatorii nu sunt „superspecialiști” în domeniile lor de activitate sau profesioniști în materie juridică, economică, ș.a.m.d., că nu orice informație se transformă prin ea însăși în probă juridică.
Cunoașterea pasiunilor viitorului informator, a preocupărilor acestuia creează premisele unor discuții introductive interesante cu ocazia recrutării și întâlnirilor ulterioare, contribuind astfel în bună măsură la detensionarea acestora, aspect deosebit de important în perspectiva unor colaborări îndelungate și de substanță.
De asemenea, cunoașterea problemelor personale ale acestuia asigură o abordare corectă a tematicilor discutate la întâlniri și poate crea sentimentul că ofițerul este un veritabil „confident” al informatorului, un prieten care îi poate oferi consiliere pentru anumite probleme sau îl poate sprijini în limitele legale în rezolvarea acestora.
Practica serviciilor de informații a dovedit că se pot realiza cu real succes întâlniri informative la o partidă de biliard, la vizionarea unui meci de fotbal, la o partidă de pescuit, cu ocazia vizitării unui târg auto, la o cafea ș.a.m.d. Practic, posibilitățile de realizare a unor întâlniri detensionate și eficiente sunt nelimitate, dacă s-a realizat, în prealabil, o „radiografie” eficientă a pasiunilor și preocupărilor acestuia.
Fără îndoială, că este necesar să cunoaștem și competențele și atribuțiile profesionale ale viitorului informator, programul de lucru al acestuia, gradul de tensiune pe care-l presupune exercitarea respectivei funcții, în scopul determinării timpului optim pentru stabilirea întâlnirii ( în timpul programului, după orele de program sau în weekend).
Deosebit de importantă este stabilirea motivației pentru care acesta acceptă să colaboreze cu ofițerul de informații. Stabilirea corectă a motivației garantează succesul colaborării informative și trasează liniile directoare ale activității informative ulterioare pe care trebuie să o întreprindă ofițerul recrutor.
2.7. Rolul analizei strategice în activitatea de informații
Analiza strategică constituie, în esență, o abordare multisectorială și multisursă a fenomenelor cu impact major în sfera securității naționale (în plan politico- militar, economic, social), cu o consistentă dimensiune predictiv anticipativă.
Rezultatul acesteia se reflectă în evaluări, prognoze, estimări menite să fundamenteze adoptarea unor decizii strategice sau să constituie suport pentru gestionarea unor situații/evenimente cu impact major la adresa securității naționale.
Deși persistă încă tendința (eronată) de a asimila acest tip de analiză cu analizele pe termen lung, ca urmare a percepției potrivit căreia mutațiile strategice sunt, invariabil, rezultatul unui proces de durată, evoluțiile recente din mediul de securitate arată că schimbări majore (așa-numitele „surprize strategice”) pot interveni adesea „intempestiv”, consumându-se în intervale scurte de timp, cu impact similar celor cu o dezvoltare „istorică”, de lungă durată.
Termenul intelligence strategic a fost lansat de Sherman Kent în lucrarea „Strategic Intelligence for American Foreign Policy” (1949), fiind definit drept „cunoașterea pe care decidenții politici și militari trebuie să o posede pentru a asigura bunăstarea națională”.
În literatura de specialitate, majoritatea definițiilor accentuează rolul intelligence-ului strategic în fundamentarea strategiilor de securitate (la nivel național ori sectorial), respectiv identificarea modalităților de contracarare a amenințărilor, riscurilor și vulnerabilităților la adresa securității naționale.
Bruce Berkowitz și Allan Goodman – intelligence-ul strategic este destinat să ofere oficialilor imaginea de ansamblu a mediului de securitate și proiecții pe termen lung în scopul planificării unor măsuri de contracarare a amenințărilor la adresa securității naționale.
Este, deja, un fapt unanim acceptat că actuala eră – caracterizată prin globalizarea informației, disoluția monopolurilor asupra cunoașterii și circulației ideilor (din sfera privată, academică ori instituțională), multiplicarea fără precedent a datelor și informațiilor și accesul tot mai extins și mai rapid la acestea – impune cu necesitate reevaluarea paradigmei „clasice” de procesare a informației.
Tendința este acut resimțită îndeosebi de structurile de intelligence, care se confruntă cu un veritabil „diluviu” informațional, urmare a „exploziei” surselor deschise și a fluctuațiilor noului mediu de securitate.
Creșterea exponențială a ofertei informaționale (suprainformarea) tinde să redirecționeze eforturile dinspre căutarea informației către rafinarea instrumentarului de interpretare a acesteia.
În sens larg, analiza strategica reprezintă unul dintre mecanismele constitutive ale cunoașterii, desemnând totalitatea activităților conștiente/raționale care fac posibil orice demers gnoseologic, în cea mai generală accepțiune a acestuia. Într-o asemenea accepțiune, analiza este prezentă, practic, în orice proces de cunoaștere, atât în forma sa comună (esențialmente neconștientizată), cât și în cele specializate (în cadrul cărora actul cunoașterii parcurge un traseu sistematizat, predeterminat).
În temeiul acestor clarificări, analiza de intelligence poate fi definită drept un demers specializat de cunoaștere asupra unei problematici determinate – cea de securitate națională – în cadrul căruia sunt utilizate, în forme și modalități specifice, metode și tehnici consacrate, în scopul formulării de diagnoze, estimări și prognoze argumentate, utile în fundamentarea deciziei factorilor de autoritate în stat.
Astfel concepută, analiza reprezintă un element constitutiv sine qua non în activitatea generală de intelligence și o condiție obligatorie pentru obținerea unor răspunsuri obiective și conforme cu realitatea, reflectate în informații de securitate națională, în temeiul cărora destinatarii acestora să poată adopta decizii fundamentate.
Produse ale activității de intelligence, informațiile de securitate națională sunt cunoștințe noi în raport cu cele preexistente, referitoare la situații, fenomene, fapte ori stări de fapt care reprezintă sau pot deveni amenințări ori surse de risc la adresa securității naționale.
Conținutul nou de cunoaștere nu se rezumă la simpla inventariere, verificare și, eventual, sistematizare a datelor și informațiilor primare.
Transformarea acestora în informații de securitate națională se realizează în urma unui proces complex de evaluare analitică a relevanței și a utilității lor, activitate pe care o numim generic „proces analitic”.
Specificul informației de securitate națională în raport cu alte produse de cunoaștere este dat de următoarele caracteristici:
relevanța în planul securității naționale (se referă la un risc sau o amenințare la adresa securității naționale ori la oportunități de promovare și valorificare a unor interese de securitate);
aportul de noutate față de datele preexistente referitoare la fapte, fenomene, evenimente – care reprezintă ori pot deveni amenințări ori surse de risc pentru securitatea națională – sau la inițiatorii/purtătorii acestora.
Din acest punct de vedere, emitentul informației de securitate națională trebuie să cunoască nevoile de informare ale beneficiarilor, în scopul asigurării unei convergențe depline între interesul de cunoaștere al acestora și conținutul informației;
este un produs obținut prin mijloace speciale – instrumente secrete de investigare și modalități proprii de prelucrare a datelor.
Demersul analitic reprezintă o realitate ce se manifestă inclusiv pe palierul culegerii de informații, în cadrul căreia se desfășoară procesarea datelor și informațiilor factuale, rezultate din investigarea mediului de securitate intern sau internațional și cunoașterea profilurilor de risc. La acest nivel, analiza constă în evaluarea datelor primare din perspectiva îndeplinirii criteriilor cumulative pe care trebuie să le respecte informația de securitate națională.
Parametrii obligatorii de conținut ai informației de securitate națională sunt: subiectul (cine?), acțiunea (ce?), modul de operare (cum?), condițiile de loc (unde?) și timp (când?) și mobilul (de ce?).
Organizarea, planificarea și controlul activităților informative
Folosind informația ca bază a conducerii științifice, riguros prelucrată și verificată, fiecare șef și ofițer de informații trebuie să aibă ca punct de plecare în organizarea activităților specifice de informații, cunoașterea și analiza situației operative din zona de competență.
Situația operativă se definește ca fiind starea de fapt ce interesează poliția de frontieră la un moment dat, într-o anumită perioadă de timp (an, lună, trimestru etc.) pe teritoriul de competență.
O bună cunoaștere a tuturor aspectelor, a fenomenelor și împrejurărilor care ar putea furniza săvârșirea de fapte antisociale, oferă șefului de unitate sau formațiune precum și fiecărui ofițer de informații, posibilitatea orientării efortului în direcțiile de cea mai mare importanță pentru realizarea sarcinilor, îl ajută să aprecieze și să folosească eficient forțele și mijloacele proprii și cele atrase să organizeze activitatea de conlucrare și de cooperare cu celelalte organe și formațiuni ale SRI. și cu alte structuri ale statului de drept și societății civile de întărire a legăturilor cu cetățenii.
Cunoașterea situației operative este un proces cu caracter continuu, implică un complex de activități datorită, în special, mobilității în conținut a elementelor sale. Se poate cunoaște situația operativă din zona de competență, atunci când se dețin datele necesare cu privire la fiecare element component al acesteia.
Analiza situației operative trebuie să determine desprinderea unor concluzii care să conducă la întreprinderea unor măsuri corespunzătoare de organizare sau reorganizare a unor activități, de alegere a metodelor de acțiune cele mai eficiente, de planificare a muncii de redistribuire a forțelor și mijloacelor de care dispune etc.
A cunoaște situația operativă informativă, înseamnă a deține o serie de date cu privire la elementele componente ale acesteia care sunt:
1. Teritoriul de competență;
2. Populația;
3. Starea infracțională și contravențională;
4. Evenimentele și acțiunile cu caracter politico-social, economic, cultural, educativ, sportiv sau de altă natură;
5. Forțele și mijloacele proprii și capacitatea acestora, forțele atrase în sprijin, precum și posibilitățile de cooperare și de primire a sprijinului din partea altor organe, unități, cetățeni etc.
2.8.1. Teritoriul de competență
Teritoriul de competență este de regulă o unitate administrativ-teritorială (comună, oraș, municipiu, județ), pentru care a fost creată unitatea sau structurile de informații și presupune cunoașterea unor date referitoare la:
a) Așezarea geografică, reprezintă poziția pe care o ocupă în unitatea administrativ-teritorială a cărei parte componentă este, precum și ca zonă a țării, care sunt vecinii, cu ce probleme se confruntă în general unitățile de informații vecine.
Interesează, de asemenea, întinderea, limitele și specificul zonei ce delimitează teritoriul de competență. Acest aspect interesează pentru că în colaborare cu unitățile vecine pot fi organizate activități specifice pentru prevenirea unor fapte antisociale (prinderea persoanelor urmărite, patrulări comune, filtre de circulație, acțiuni etc.).
Este necesar să se cunoască suprafața în km a teritoriului de competență, localitățile componente, distanța dintre acestea, precum și distanța dintre ele și reședința unității ierarhic superioare.
b) Aspecte topografice, care se referă la formele de relief, poziția lor în teritoriul de competență, suprafața și ponderea lor pentru zona respectivă. Detalii de planimetrie, cu deosebire cele privitoare la: ape, păduri, parcuri, crânguri, stufărișuri, culturi înalte, poteci, puncte obligatorii de trecere etc.
c) Numărul și importanța obiectivelor economice, social-culturale, administrative, sediile partidelor politice etc. – în ce măsură acestea sunt asigurate cu pază și sisteme de alarmare și deci sunt vulnerabile la săvârșirea unor infracțiuni sau altor evenimente păgubitoare.
d) Densitatea, importanța, starea și natura căilor de comunicație: rutiere, feroviare, navale, fluviale și aeriene, măsură în care acestea influențează starea infracțională și activitățile de prevenire și combatere a faptelor antisociale.
e) Lucrări de artă sau de importanță socială deosebită (monumente istorice, muzee, colecții, case memoriale) obiective strategice ca: viaducte, poduri, tuneluri, baraje, lucrări hidrotehnice, rețele electrice, de gaze și carburanți etc.
f) Locurile în care prin natura, configurație și destinație se pot săvârși infracțiuni sau alte fapte antisociale (piețe, parcuri, târguri, străzi sau anumite porțiuni din acestea, cantine, localuri de alimentație publică, locuri virane, gări, autogări, zone neiluminate, obiective nepăzite, agenți economici tentanți, locuri de cazare în comun, ștranduri, zone de agrement etc.) ori unde se pot produce pericole deosebite (înzăpeziri, alunecări de teren, inundații, explozii, incendii etc.).
g) Numărul, importanța, așezarea, mărimea localităților aparținătoare. Se include în acestea, cătunele, satele, casele izolate, stânele, cabanele, traseele turistice, acelea în trafic internațional, puncte și zone de trecere a frontierei.
h) Caracteristicile localităților și zonele limitrofe precum și legăturile economico-sociale sau de altă natură pe care acestea le au cu teritoriul de competență.
Cunoașterea teritoriului de competență presupune studierea amănunțită a acestuia atât din punct de vedere al condițiilor și împrejurărilor care pot furniza săvârșirea de infracțiuni și alte fapte antisociale, cât și sub aspectul avantajelor și dezavantajelor pe care le poate oferi în activitatea de prevenire a infracțiunilor, descoperirea și prinderea infractorilor.
Cunoașterea teritoriului sub toate aspectele oferă posibilitatea să se știe în ce măsură acesta a influențat dinamica anumitor genuri de infracțiuni sau contravenții și oferă posibilitatea unei bune organizări și dispuneri a dispozitivelor pentru combaterea încălcărilor de lege.
Teritoriul de competență se analizează din punct de vedere al schimbărilor care au survenit în perioada analizată (apariția unor obiective noi, căi de comunicații, culturi, plantații etc.) și care pot influența temporar sau permanent starea infracțională, înlesnesc activitatea organelor noastre sau, dimpotrivă, pot îngreuna luarea unor măsuri (urmărirea unor infractori, deplasarea urgentă la fața locului, acoperirea tuturor zonelor cu forțele proprii etc.).
Cunoscând teritoriul de competență, pot fi luate următoarele măsuri cu caracter preventiv:
– întocmirea unor planuri de pază la obiectivele economice create, actualizarea celor vechi, efectuarea unor controale, acțiuni, pânde, patrulări și alte activități, menite să ducă la prevenirea infracțiunilor și a consecințelor acestora;
– se pot dispune măsuri adecvate pentru identificarea și prinderea urmăriților și a altor persoane care încalcă prevederile legale.
2.8.2. Populația
Este un element foarte important și dinamic al situației operative de informații. Cunoașterea populației reprezintă un atribut de esență al fiecărui polițist, este o activitate permanentă și nu se poate considera încheiată niciodată. În procesul cunoașterii populației se concentrează o serie de date și probleme importante ale vieții sociale cu implicații pentru munca de informații.
Prevenirea și descoperirea infracțiunilor, a altor fapte antisociale, apărarea avutului public și privat, a vieții și integrității corporale a cetățenilor, a drepturilor și libertăților lor, asigurarea ordinii și liniștii publice, a unui climat de siguranță civică, nu e pot realiza în mod eficient dacă nu se manifestă o preocupare intensă și continuă pentru cunoașterea populației ca element determinant al situației operative de informații.
Populația trebuie cunoscută în principal sub următoarele aspecte:
– numărul total al locuitorilor și dispunerea lor pe localități, structura și ponderea ocupațiilor, compoziția pe naționalități, etnii, pe sexe, religii, cetățeni străini stabiliți pe raza de competență, locuitori cu rude în străinătate, ori care călătoresc frecvent în străinătate etc.;
– numărul persoanelor aflate temporar pe teritoriul de competență (și-au stabilit reședința din alte localități) precum și al celor care sunt temporar plecate în alte zone ale țării, străinătate, numărul țiganilor nomazi, seminomazi sau cei stabiliți definitiv în anumite cartiere, cvartale de locuințe, sate;
– obiceiurile și tradițiile cu caracter local și măsura în care pot influența ordinea de drept;
– starea generală de spirit a populației, nivelul de trai, atitudinea față de muncă și față de măsurile întreprinse de organele de stat centrale și locale, eventuale stări conflictuale, modul cum sunt cunoscute și respectate legile țării.
Din punct de vedere informativ cunoașterea și studierea populației se reflectă în stabilirea:
a) locuitorilor care prin calităților lor, ocupațiile și funcțiile pe care le dețin sau prin gradul de conștiință, simț al datoriei ori răspunderea pe care o au față de patrie își pot aduce aportul la respectarea legii și, în consecință, pot sprijini activitatea ofițerilor de informații;
b) locuitorilor care, datorită unor carențe în educație, lipsa de cultură, stare materială precară și alte cauze sunt predispuși a comite infracțiuni ori alte fapte antisociale:
– elementele cu antecedente penale, vicioase, agresive, turbulente, care fac deplasări nejustificate în alte localități, inclusiv țiganii, bolnavii mintal, minorii problemă, gazdele de infractori;
– persoanele care duc un mod de viață parazitar, membrii familiilor dezorganizate sau care trăiesc într-un mediu de viață nociv;
– cele care fac cheltuieli ori și-au procurat bunuri a căror valoare depășește posibilitățile lor licite de câștig;
– persoane predispuse spre acte de violență, elemente protestatoare și cele aflate în stări conflictuale, șomerii etc.
Asemenea categorii de persoane pot face obiectul luării în atenție sau împotriva lor pot fi luate măsuri specifice de informații menite să prevină comiterea unor fapte cu pericol social sporit. Activitățile de informații care se în fiecare caz în parte, trebuie să aibă un grad sporit de eficiență atât în prevenirea cât și în identificarea autorilor unor infracțiuni.
Este foarte important să se cunoască bine zonele și țările spre care se îndreaptă sau dinspre care se pornește fenomenul migrator cu implicații asupra fenomenului infracțional din țara noastră.
Din punct de vedere al structurilor de informații, mișcarea populației prezintă interes în raport cu durata absenței din localitatea de domiciliu și trebuie să o cunoaștem sub aspectul de:
– mișcare migratoare cu schimbarea de domiciliu, deci mutarea dintr-o localitate în alta sau în altă țară;
– mișcarea migratoare flotantă, adică pentru o perioadă limită de timp.
Sub acest aspect întâlnim și mișcarea sezonieră, care reprezintă deplasarea populației dintr-o localitate în alta, în anumite perioade ale anului (sezonieri în agricultură, construcții, lucrări feroviare etc.).
– mișcarea migratoare pendulatorie, care reprezintă deplasarea zilnică a populației din localitatea în care își are domiciliul, în localitatea în care își exercită profesia și în sens invers, fenomen cunoscut sub denumirea de navetism.
Mișcarea populației, influențează evoluția și structura stării infracționale, metodele de comitere, modul de operare al infractorilor voiajori, constituirea de grupuri organizate cu raza largă de acțiune interjudețene sau internaționale.
Datele necesare cu privire la structura și mișcarea populației se obțin, în majoritatea lor, în procesul activității curente de serviciu cât și prin consultarea unor evidențe ale structurilor de informații Pot fi procurate și de la unitățile locale competente (direcțiile județene de statistică, oficiile de stare civilă, oficiile pentru probleme de muncă și protecție socială, asociații și organizații guvernamentale, instituțiile de învățământ și altele).
2.8.3. Starea infracțională și contravențională constituie domeniul de referință al întregii activități a unităților și structurilor de informații sub aspectul eficienței activității de prevenire și descoperire a infracțiunilor, contravențiilor și a celorlalte manifestări antisociale a căror combatere intră în atribuțiile structurilor de informații.
Prin starea infracțională, în sens mai larg, se înțelege totalitatea infracțiunilor, contravențiilor și a altor fapte antisociale, săvârșite într-o anumită perioadă de timp (lună, trimestru, an), pe un anumit teritoriu. Situația de fapt limitată numai la infracțiunile săvârșite este cunoscută sub denumirea de criminalitate.
Ideal ar fi ca toate infracțiunile și celelalte fapte antisociale ce se comit, să fie descoperite și făptuitorii lor să fie trași la răspundere. Există, însă diferența între starea infracțională cunoscută și înregistrată oficial de unitățile de informații sau alte organe judiciare și starea infracțională reală.
Cu cât diferența dintre starea infracțională reală și cea cunoscută este mai mică, cu atât activitatea unităților și formațiunilor de informații de descoperire și cercetare (sancționare) a faptelor antisociale este mai bine organizată și mai eficientă.
Pentru a avea o imagine de ansamblu și cât mai apropiată de starea infracțională reală este necesar să se studieze:
– datele statistice cu privire la activitățile proprii de constatare și soluționare a cauzelor penale și contravenționale;
– faptele comise care se găsesc în faza de documentare informativ-operativă, deci pentru care nu s-au efectuat încă acte de urmărire penală, precum și faptele rezultate din sesizările, reclamațiile cetățenilor, aflate în curs de verificare;
– faptele antisociale comise pe teritoriul de competență de care nu s-a ocupat poliția de frontieră , ci au fost sau sunt în curs de soluționare la alte organe ca: parchetul, instanțele judecătorești, organele gărzii financiare, protecției consumatorilor, oficiul concurenței, controlul financiar de stat, finanțele publice, organele vamale, controlul trecerii frontierei etc;
– faptele, împrejurările și aspectele care nu au caracter penal sau contravențional, dar care ar putea genera sau înlesni săvârșirea de infracțiuni ori contravenții și față de care unitățile noastre au întreprins unele măsuri cu caracter preventiv;
Analiza conjugată a tuturor datelor și informațiilor de care dispun unitățile și formațiunile de informații, trebuie să conducă la desprinderea unor concluzii clare asupra situației reale, atât în ceea ce privește faptele antisociale comise, cauzele care le-au generat și condițiile care le-au favorizat, cât și cu privire la posibilitatea săvârșirii în viitor, a unor asemenea fapte în anumite obiective, locuri și medii.
Asemenea analiză nu trebuie limitată la o simplă lecturare a datelor statistice ori a unor materiale de sinteză. Acestea trebuiesc comparate și apreciate cu datele și informațiile existente, faptele descoperite, reclamațiile cu A.N., persoanele aflate în atenția structurilor de informații în raport de către trebuie apreciată eficiența muncii de informații de stăpânire a stării de legalitate și asigurare a ordinii publice.
Starea infracțională se poate analiza sub mai multe modalități:
– analiza stării infracționale în general, deci a tuturor infracțiunilor, contravențiilor și altor fapte antisociale, comise pe teritoriul de competență, într-o unitate de timp;
– analiza stării infracționale pe formațiuni (criminalitatea economico-financiare, crima organizată, circulație, transporturi, structurilor de informații, poliție criminală, ordine publică, mediul urban și rural etc.);
– analiza stării infracționale pe sectoare ale criminalității economico-financiare cum ar fi: industrie, agricultură, comerț, unități privatizate etc.;
– analiza criminalității pe genuri de infracțiuni (de exemplu: omoruri, furturi în dauna avutului public și privat, corupție, speculă, infracțiuni săvârșite cu violență etc.);
– analiza stării infracționale în anumite obiective, locuri de interes operativ, sectoare sau medii;
– analiza stării infracționale în raport de valorile sociale care au fost lezate (proprietatea de stat, particulară, persoană – drepturile și libertățile acesteia, relațiile de conviețuire socială etc.);
– analiza stării contravenționale, secvențial sau pe toate liniile de muncă.
Indiferent de modalitățile sub care se analizează starea infracțională, în principiu, trebuie să e țină seama de aspecte ca:
– dinamica stării infracționale, respectiv creșterea sau scăderea numărului infracțiunilor și a altor fapte antisociale în perioada analizată;
– genurile de infracțiuni mai periculoase, datorită frecvenței și gravității lor, câte au rămas cu autori necunoscuți și cauza rămânerii în această situație;
– timpul și locul comiterii faptelor antisociale, condițiile sau împrejurările care le-au favorizat, metodele folosite, respectiv modul de operare al făptuitorului;
– modul prin care poliția de frontieră s-a sesizat despre săvârșirea infracțiunilor și a altor fapte (prin intermediul agenților din oficiu, plângeri și denunțuri etc.);
– cine sunt participanții la săvârșirea infracțiunilor, respectiv: numărul lor total, câți au antecedente penale, câți sunt minori și tineri, dacă și câți se aflau în atenția structurilor de informații, câți din afara localității sau județului, câți sunt cetățeni străini;
– apariția unor aspecte deosebite ca de exemplu: concentrarea elementelor infractoare în anumite obiective și locuri, constituirea unor grupe organizate de infractori, folosirea unor metode și moduri de operare deosebite;
– urmările produse prin infracțiuni și modul cum a fost restabilită situația anterioară;
– influența metodelor și mijloacelor de prevenire folosite asupra stării infracționale, operativitatea în constatarea și cercetarea infracțiunilor și sancționarea încălcării contravenționale;
– stadiul rezolvării mandatelor de executare a pedepsei, de arestare preventivă, a urmăririi persoanelor și bunurilor date în urmărire;
– starea contravențională, sub toate aspectele cu precădere dinamica pe principalele domenii de activitate: circulație, evidența populației, comerț, ordinea și liniștea publică etc., sancțiuni aplicate – amenda pe loc, amenda stabilită în procesul-verbal de constatare, propuneri de închisoare contravențională și măsuri administrative luate (valoarea bunurilor confiscate și a despăgubirilor pe bază de tarif), numărul permiselor de conducere reținute sau anulate și alte măsuri. Modul în care starea contravențională a influențat dinamica criminalității;
– aspecte ale stării de spirit a populației, cât și alte date pe care le deține poliția de frontieră și care au influențat sau pot influența starea infracțională.
În raport de modalitățile sub care se analizează starea infracțională, se studiază și alte aspecte particulare, relevante pentru atingerea scopului analizei respective.
Așa de pildă, când se analizează starea infracțională pe linia criminalității economico-financiare, pentru a se determina, mai precis, evoluția prejudiciului adus avutului public cât și din aceasta s-a recuperat, se face media prejudiciului pe infracțiune și apoi se compară cu cel din perioada luată ca etalon.
Temeinicia concluziilor desprinse în urma analizei stării infracționale și a măsurilor stabilite pentru îmbunătățirea activităților de prevenire și combatere a faptelor antisociale, este determinată, în principal de:
– realismul datelor care sunt analizate;
– profunzimea și discernământul cu care sunt analizate și sintetizate faptele antisociale;
– modul cum sunt stabilite și apreciate condițiile care au favorizat săvârșirea diferitelor fapte, legătura cauzată dintre acestea și cui se datorează;
– stabilirea și eficiența activităților de prevenire și combatere desfășurate cu forțele proprii în cooperare cu alte forțe și cu sprijinul cetățenilor.
Numai pe baza cunoașterii temeinice a dinamicii, evoluției și tendințelor fenomenului infracțional, a aprofundării cauzelor ce îl determină, precum și a condițiilor car înlesnesc ori favorizează producerea lui, pot fi luate măsuri de eficiență corespunzătoare.
2.8.4. Evenimentele și acțiunile cu caracter politico-social, de mediu sau de altă natură
Aceste evenimente sau acțiuni determină aglomerări de oameni pe un spațiu relativ mic, o intensificare a circulației pe anumite drumuri publice, concentrarea unor bunuri și valori importante în perimetre restrânse, deplasări spre locurile de organizare a unor persoane din alte localități, zone, inclusiv a unor elemente infractoare, creându-se astfel împrejurări și condiții care pot influența starea infracțională.
Este necesar să se cunoască din timp despre organizarea unor astfel de acțiuni, o documentare asupra lor, o analiză asupra modului cum au decurs alte evenimente asemănătoare, învățămintele desprinse din desfășurarea lor, aspecte pozitive și negative ale activității structurilor de informații în prevenirea și combaterea infracțiunilor de mediu, iar pe baza concluziilor să se întreprindă măsuri corespunzătoare printr-o prezență echilibrată a forțelor pe tot teritoriul de competență.
2.8.5. Forțele și mijloacele proprii și capacitatea acestora, forțele atrase în sprijin, precum și posibilitățile de cooperare și de primire a sprijinului din partea altor organe, unități, cetățeni etc.
În strânsă legătură cu celelalte elemente, forțele și mijloacele proprii constituie o latură deosebit de importantă a situației operative de informații de care trebuie să se țină seama în organizarea activităților de prevenire a infracțiunilor și descoperirea infractorilor și altor manifestări antisociale. Cu ocazia analizării situației operative de informații trebuie să se aibă în vedere aspecte ca:
– numărul cadrelor, nivelul lor de pregătire profesională, militară și de cultură generală, capacitatea lor de muncă, de mobilizare și de acțiune, experiența, vechimea etc.;
– moralitatea, starea de sănătate și disciplină;
– rezultatele obținute de polițiști în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu, a unor misiuni, în folosirea unor noi metode și mijloace de muncă, prestigiul și autoritatea de care se bucură cadrele informații;
– tăria, dotarea și capacitatea de acțiune a formațiunilor de asigurare a ordinii și liniștii publice, rezultatele obținute în folosirea militarilor din trupele de jandarmi, a gardienilor publici;
– nivelul de dotare, materiale, modul cum sunt întrebuințate și folosite mijloacele de transport și de transmisiuni, armamentul, aparatura criminalistică și celelalte bunuri din dotare;
– numărul, gradul de instruire, îngrijirea și eficiența folosirii câinilor de urmărire, însoțire.
În afară de forțele și mijloacele proprii, în realizarea atribuțiilor ce le revin unităților de informații se sprijină și pe alte forțe cum ar fi:
– agentura și alte surse de informare, care constituie un important mijloc de prevenire și combatere a infracțiunilor și a altor manifestări antisociale. Calitatea acesteia și dacă este suficientă pentru asigurarea informativă a locurilor favorabile și a elementelor aflate în atenția structurilor de informații;
– personalul din sistemele de pază, care potrivit legii, are obligația de a da concursul structurilor de informații la îndeplinirea misiunilor acestora. Cu ocazia analizei situației operative trebuie să se aprecieze aportul sistemelor de pază la apărarea avutului public și privat, deficiențele manifestate, cauzele acestora și măsurile ce se impun a fi luate;
– aportul cetățenilor în cadrul formelor organizate la activitățile desfășurate de structurile de informații pe linia combaterii faptelor antisociale, apărarea ordinii și liniștii publice;
– comandamentul trupelor de jandarmi, gardienii publici, formațiunile de pompieri, trupele M.Ap. (în situații deosebite), poliția sanitar-veterinară, finanțele publice, organele vamale, societatea detectivilor particulari, garda financiară etc.;
– sprijinul solicitat și primit de la organele locale ale puterii de stat, de la organele ierarhic superioare ale structurilor de informații, de la parchet, justiție, medicina legală.
Analiza situației operative din punct de vedere practic nu trebuie înțeleasă că un scop în sine, ci ca o activitate desfășurată pentru a se desprinde concluzii și stabili măsuri ferme de înlăturare a condițiilor și împrejurările ce ar putea favoriza comiterea unor fapte antisociale în obiective, locuri și medii de interes operativ, precum și pentru lichidarea unor stări de pericol potențiale.
În cadrul acestei operațiuni, fiecare din elementele situației operative se examinează atât separat, cât și în corelare cu celelalte, luându-se în considerare toate aspectele sub care se prezintă ele, precum și modul în care se condiționează și influențează reciproc.
2.8.6. Analiza situației operative de informații se impune de regulă în următoarele situații:
a) cu ocazia organizării și reorganizării unor activități ale unității, având ca scop creșterea eficienței activităților de prevenire și combatere a faptelor antisociale din care exemplificăm:
– întocmirea anuală sau reactualizarea planului de ordine și pază al localității ale agenților economici cu capital de stat, mixt și privat; organizarea acordării sprijinului de specialitate la posturile comunale arondate; realizarea unor activități specifice în sezonul estival; organizarea și desfășurarea unor controale, acțiuni, razii; întreprinderea unor măsuri de informații în situații deosebite (catastrofe, inundații, cutremure etc.) ori de câte ori este nevoie.
b) planificarea muncii – analiza îndeplinirii sarcinilor planificate și analizele periodice ale activității unității (formațiuni, colective, cadre de informații).
Având ca suport o analiză profundă a situației operative planurile de muncă vor fi mult mai realiste, constituind un instrument de muncă cu sarcini și obiective concrete, imediate și de perspectivă rezultate și din acte normative și ordine ale eșaloanelor superioare.
Analizele trebuie să se bazeze pe fapte și concluzii bine argumentate, cu individualizarea rezultatelor și a deficiențelor din activitatea unor cadre de informații și să se finalizeze cu măsuri concrete de eficiență în prevenirea și combaterea fenomenului infracțional.
Analiza situației operative nu trebuie să se confrunte cu analiza muncii, ea stă la baza acestei activități.
Datele și informațiile necesare unei analize a situației operative se obțin în principal, din următoarele izvoare:
– studierea statisticilor și evidențelor activității structurilor de informații, a unor materiale de analiză, sinteză, studii de caz etc.;
– consultarea statisticilor organelor de procuratură, instanțelor de judecată și altor organe care au sarcini pe linia asigurării respectării legii;
– legătura cu conducerea unor unități economice de stat sau particulare. Registrul comerțului și unele bănci;
– revederea materialelor întocmite în urma unor controale efectuate în cadrul unității de informații;
– solicitarea unor rapoarte, sinteze sau concluzii de la unii șefi de compartimente;
– studierea rapoartelor și sintezelor întocmite în urma executării unor misiuni, razii, descinderi, controale;
– observații personale, datele și informațiile obținute de la agentură, sesizări și reclamații etc.;
– exploatarea unor date obținute prin investigații, patrulări, pânde, cercetarea infractorilor.
Concluziile desprinse trebuie să se materializeze în luarea măsurilor de eficientizare a muncii de informații care acționează în slujba comunității.
2.8.7. Controlul activității de informații
Unul dintre cei mai relevanți indicatori asupra gradului de democratizare a unei societăți îl constituie existența unui control real asupra serviciilor secrete de informații. Eficiența unor asemenea instituții este condiționată, în mare măsură, de instituirea unui cadru riguros determinat, care să permită controlul societății civile asupra activității informative pentru apărarea siguranței naționale.
Suspiciunile privind echidistanța serviciilor de informații se regăsesc în toate statele în care au fost răsturnate regimurile totalitare și s-au creat instituții democratice, unde deprinderile de lucru cu serviciile secrete se capătă mai greu. Ceea ce nu înseamnă că în societățile cu un îndelungat exercițiu al democrației, schimbările în anumite funcții nu pun permanente probleme de adaptare în ceea ce privește relațiile serviciilor de informații cu factorii de putere.
În orice stat, fie democratic sau totalitar, serviciile secrete de informații rămân avataruri ale răului etern, dar necesar, diferența fiind că unele pot și sunt controlate prin pârghii democratice, în vreme ce altele se supun și sunt controlate doar de putere.
În legătură cu comunitatea informativă a României, se poate spune că, cu excepția SRI și SIE, care sunt supuse controlului parlamentar, asupra celorlalte servicii și structuri departamentale specializate, societatea civilă nu cunoaște modalitățile de control. Mai mult, bugetele lor, în afara SRI și al STS, nu se cunosc nici măcar cu aproximație.
Iată de ce societatea civilă este îndeobște mai mult sau mai puțin reticentă și suspicioasă, în funcție de o sumă de factori, în ceea ce privește activitatea serviciilor de informații cu atribuții în domeniul apărării siguranței naționale.
Libertatea individuală, ca bun de preț al democrației, se simte – într-o măsură mai mică sau mai mare – amenințată de autoritate, de organismele statale, în general, și de ceea ce este secret și lipsit de transparență, în special.
Secretul fiind rațiunea de a fi a serviciilor speciale de informații, este firesc ca activitatea lor să suscite mai ales în actualul context economic, politic, militar al unor transformări de esență, cerințe justificative în ceea ce privește asigurarea unor certe garanții că, creditul – cel mai adesea în alb – ce le este acordat acestor servicii nu este utilizat împotriva drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, a pluralismului politic, a demnității umane și democrației.
Efortul de a ține sub control sistematic activitatea de informații este de dată relativ recentă. Până la începutul anilor ’80, circa 12 democrații occidentale au asigurat într-o oarecare măsura desfășurarea unei supravegheri independente a comunităților lor informative, cel mai adesea prin legi organice.
Situații, în cele mai multe cazuri paralele sau chiar identice, au determinat dezvoltarea unei supravegheri a activității informative de o mai mare amploare în SUA și unele țări occidentale.
Deteriorarea consensului anterior privind politica externă și acuzațiile la adresa abuzurilor comise de agențiile de informații au sporit necesitatea exercitării unei supravegheri de o mai mare amploare în multe țări din vestul Europei. În același timp, însă, această tendință s-a restrâns pe parcurs, datorită îngrijorării crescânde, potrivit căreia supravegherea excesivă ar putea duce la periclitarea eficienței activităților informative.
Țările care au mecanisme de exercitare a supravegherii activității informative se împart în două categorii: prima grupează țările care dispun de structuri de supraveghere independente, cu statut legal, în afara executivului sau cabinetului ministerial; a doua include țările care au stabilit reglementări de supraveghere mai puțin oficiale, limitate la exercitarea controlului de către cabinetul ministerial, sau reunite la nivelul unei comisii parlamentare mai largi.
2.9 Comunitatea Națională de Informații
Reforma reală, de profunzime a sistemului informativ pentru securitatea națională, care să asigure o largă perspectivă de abordare a evoluțiilor mediului informațional de securitate, în condițiile accentuării interdependențelor economice și politico-sociale și a globalizării proceselor și activităților vitale pentru existența omenirii, este sever condiționată de actualitatea și pertinența legislației privind domeniul securității și activitatea serviciilor de informații pentru securitate.
Temporizarea adoptării legilor necesare reglementării sistemului informativ național secret pentru securitate, apărare, siguranță și ordine publică a generat, cel puțin în ultimul deceniu de încercări zadarnice de modernizare a legislației domeniului, serioase dificultăți adecvării concepției, modernizării structurilor și consolidării instituționale a serviciilor de informații și structurilor informative departamentale, astfel încât acestora să li se confere autoritatea legală necesară pentru a desfășură o activitate performantă, în deplină consonanță cu dinamica noilor provocări la adresa securității.
Rivalitățile între diferitele servicii ce compun comunitatea informativă a unui stat constituie o realitate cu antecedente importante din punct de vedere istoric – și care nu o dată s-au soldat cu grave prejudicii aduse sistemului de apărare națională – fapt pentru care în legislațiile străine mai recente, cât și în legislația românească elaborată după decembrie 1989, s-a ținut cont. Ca urmare s-a prevăzut în mod expres obligativitatea cooperării în domeniul informativ și coordonării unor acțiuni cu caracter preventiv în funcție de priorități, sarcini și specializări. Sintagma „comunitate de informații” exprimă modalitățile concrete prin care serviciile de informații, serviciile de securitate și structurile departamentale acționează în vederea realizării unor obiective comune.
De altfel, chiar noțiunea de „comunitate de informații” reprezintă o noțiune generică cu referire directă la „funcționarea coordonată a sistemului securității naționale, în care sens la nivelul acestuia sunt create și dezvoltate utilități și facilități comune privind coordonarea planificării informative și elaborarea integrată a estimărilor informative de interes național, inițierea și dezvoltarea de programe, proiecte sau operațiuni informative circumscrise susținerii politicilor și/sau strategiilor de securitate națională, pregătirea și instruirea de specialitate a personalului, elaborarea studiilor și cercetărilor în probleme strategice și de securitate națională, crearea infrastructurilor și sistemelor informatice integrate”. Coordonarea eforturilor informative, schimbul de informații și alte nevoi de cooperare se realizează prin protocoale, programe, proiecte ori operațiuni informative.
Cadrul legal în vigoare constituie, de mai multă vreme, o piedică în calea unei activități de informații cu un fundament juridic sănătos și modem, care să garanteze serviciilor capacitatea furnizării informației obiective, corecte și eliberate de orice alte considerații străine apărării valorilor și promovării intereselor de securitate ale națiunii, o înaltă profesionalizare, neutralitate și independență față de ingerințe politice ori presiuni de altă natură, competență și stabilitatea personalului.
Intr-o asemenea abordare „comunitatea de informații”, se impune nu ca o nouă structură, ci un factor integrator atât în planul conceptual al stabilirii și orientării direcțiilor de activitate ale serviciilor, cât și în planul practic-aplicativ al evaluării și valorificării informațiilor în decizii utile prevenirii drepturilor și libertăților cetățenilor, a fundamentelor societății și ale atributelor existențiale ale statului.
Comunitatea serviciilor de informații are nevoie de două organisme integratoare a proceselor inițiale și finale ale ciclului.
Pe lângă Consiliul Suprem de Apărare a Țării, Comitetul de Coordonare al Comunității de informații pentru securitatea națională, iar ca organism de lucru, se propune constituirea Oficiului Național de Planificare și Evaluare a Informațiilor, cu rolul de a asigura coerența orientării efortului informativ național, pe obiective strategice, precum și valorificarea integrată a rezultatelor culegerii de informații, subordonat fundamentării deciziilor strategice de securitate.
De asemenea, avându-se în vedere faptul că executivul este cel mai mare consumator de produse informaționale din partea serviciilor și structurilor informative, se are în vedere coordonarea Comitetului de coordonare a comunității de informații de vicepreședintele Consiliului Suprem de Apărare a Țării care este Primul ministru, a cărui principală menire va fi gestionarea eficientă a relațiilor cu sistemul informativ, în directă legătură cu necesitățile de informații necesare examinării atribuțiilor Guvernului, în general, și în domeniul securității, apărării, siguranței naționale și ordinii publice, în special.
Modelul integrator propus pentru comunitatea serviciilor de informații creează structurile necesare unei conlucrări planificate și eficiente în formule organizatorice relativ similare, un asemenea model fiind întâlnit în toate statele anglofone.
In condițiile începeri marilor migrații, care vor atinge vârful de sarcina după anul 2020, este nevoie de creșterea parteneriatelor și schimburilor care au loc între serviciile de informații datorită noilor tipuri de amenințări interconexate și pentru care granițele nu au altă relevanță decât găsirea de noi breșe datorate imperfectei interoperabilități dintre sistemele naționale de securitate. În același timp însă, identificarea și implementarea unor standarde comune în materie de intelligence devine esențială. Optimizarea managementului în sectorul de securitate european se va corela direct proporțional cu adecvarea cadrelor normative care să-i ofere limitele legale de acțiune.
În momentul de față, la nivel european, informația circulă oarecum dificil și doar în baza unor înțelegeri bilaterale între serviciile de informații din Europa. Cooperarea este una mai degrabă opacă, în care există foarte puține mijloace de control al cantității de date obținute și al modului de utilizare și de protejare a acestora. Aceste cooperări ar putea fi caracterizate drept unele strict punctuale. Odată atins obiectivul, acesta încetează și se revitalizează, poate, cu alte ocazii.
În prezent, cadrul de cooperare în scopul schimbului de informații la nivelul Uniunii Europene este reprezentat de Oficiul European de Poliție (EUROPOL) și Centrul Mixt de Evaluare (SITCEN). Uniunea Europeană, prin transformări și asimilări mai mult sau mai puțin fericite, dispune totuși de instituții europene care pot analiza produse informative obținute de serviciile naționale de informații. Dar, după cum funcționează sistemul în prezent, doar cooperarea la nivel bilateral este foarte bună, fluxul de intelligence către diferite niveluri ale organizațiilor europene nefiind încă relevant.
La nivelul UE se impune crearea unei comunități de informații, în mod deosebit, pentru asigurarea unui transfer rapid de intelligence și de analiză centralizată a informațiilor legate de teroriști, de traficul de stupefiante, de ființe umane, de armament etc. Toate acestea, într-un climat de transparență ce poate asigura astfel nevoia publică a cetățeanului de a se ști protejat.
La rândul lor, serviciile de informații au nevoie de nivelul lor de discreție pentru a nu-și compromite operațiunile. Va trebui găsită formula prin care comunicarea cu publicul, cu mass-media, să se situeze la un nivel care să dea o și mai mare încredere populației. În acest context, controlul parlamentar consistent este absolut necesar, dar nu suficient.
Elementul fundamental al constituirii unor astfel de structuri de intelligence la nivel european este crearea unei legislații care să răspundă în orice moment nevoilor generale, comune de securitate, și chiar mai mult decât atât: să fie capabilă ca, prin oferirea unor pârghii de control, să se poată replia rapid în funcție de modificarea riscurilor.
Conceperea și promulgarea unui pachet legislativ modern și eficient asupra activității serviciilor de informații și de securitate reprezintă o sarcină pe care trebuie să și-o asume, cu toată responsabilitatea, fiecare stat membru al UE (prin urmărirea a cel puțin două paliere: mai întâi, identificarea unor mecanisme de eficientizare a activității de intelligence, astfel încât acestea să se adapteze transformărilor amenințărilor survenite în ultimul timp; cel de-al doilea derivă din nevoia coordonării eforturilor de armonizare a acțiunilor în materie de securitate, atât la nivel național, cât și european).
În concluzie, instituționalizarea formelor de conlucrare dintre țările membre ale Uniunii Europene poate conduce la crearea premiselor importante, necesare unui demers de securitate comun: implementarea strategiei europene de securitate; proiectarea și dezvoltarea Agenției Europene pentru Informațiile de Securitate; crearea Comitetului Reunit al Parlamentului Europei pentru Informațiile de Securitate.
2.10. Cooperarea interinstituțională în activitatea de informații
Potrivit Legii nr. 51/1991, organele de stat cu atribuții în domeniul securității naționale sunt de două categorii:
– organe de stat specializate în materia informațiilor privind siguranța națională: Serviciul Român de Informații (SRI), Serviciul de Informații Externe (SIE), Serviciul de Pază și Protecție (SPP) și Serviciul de Telecomunicații Speciale (STS); ’
– structuri interne departamentale specializate din Ministerul Apărării Naționale și Ministerul Afacerilor Interne.
În baza Legii nr. 45/1994 privind apărarea națională a României, serviciile de informații ale statului sunt considerate forțe armate în structura sistemului național de apărare. În capitolul Atribuții se prevede că „serviciile de informații răspund de executarea măsurilor de apărare a țării, fiecare în domeniul său de activitate, potrivit legii" . Conducătorii acestora prezintă rapoarte cu privire la executarea atribuțiilor privind apărarea națională, după caz, Parlamentului, Guvernului, Consiliului Suprem de Apărare al țării, anual și de câte ori li se cere.
Cadrul normativ-juridic românesc interzice existența și activitatea altor servicii sau structuri informative.
Pe lângă serviciile și structurile specializate, comunitatea informativă românească mai cuprinde și alte instituții cu rol de conducere și control: Comisia Supremă de Apărare a Țării; Comisia comună permanentă a Camerei Deputaților și Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar asupra Serviciului de Informații Externe.
Un rol important îl au și instituțiile cu atribuții în domeniul monitorizării problemelor de securitate națională:
Oficiul Registrului Național pentru Informații Secrete de Stat (ORNISS) și cele trei componente: Agenția de Acreditare de Securitate (AAS); Agenția de Securitate pentru Informatică și Comunicații (ASIC); Agenția pentru Distribuirea Materialului Criptografic (ADMC);
Agenția Națională de Control al Exportului (ANCEx);
Comisia Națională pentru Controlul Activității Nucleare (CNCAN);
Agenția Română pentru Securitatea Alimentului (ARSA);
Agenția Națională pentru Deșeuri Radioactive;
Oficiul Național pentru Prevenirea și Combaterea Spălării Banilor.
Comunicarea eficientă în activitatea de informații
Se realizează prin distribuirea informației care a fost analizată, într-un mod oportun și prin procedurile adecvate. În timpul comunicării informației, prezentarea, în mod special, are o importanță deosebită. Experiența ne arată că dosarele voluminoase sunt citite greu, în timp ce o informație prezentată verbal cu ajutorul diapozitivelor poate fi transmisă mult mai ușor. Vom studia prezentarea mai în detaliu ulterior.
În această fază trebuie să ținem seama de următoarele condiții:
Oportunitatea: Este esențial ca informațiile difuzate să fie oportune, în special cele care se referă la terorism sau infracțiuni grave, datorită necesității de a reacționa cât mai repede posibil în fața unor situații de acest tip. Trebuie evitat ca orice persoană străină serviciilor de de informații să aibă acces la aceste informații, pentru că ar pune în pericol activitatea organelor și brigăzilor care le folosesc.
Este bine ca serviciile de analiza să dețină toate informațiile existente despre o anumita chestiune, în cel mai scurt spațiu de timp posibil pentru a câștiga în eficacitate și siguranța operativa.
Proceduri adecvate: Informația trebuie să fie pe un suport care să facă posibilă transmiterea sa (va putea fi verbală sau scrisă). În timpul comunicării informației, cum s-a arătat deja, prezentarea are o importanță deosebită. Întotdeauna când este posibil, se recomandă prezentarea verbală pentru că permite un contact direct cu auditoriul și posibilitatea stabilirii unei discuții între specialiști.
Arta relaționării interpersonale a ofițerului care lucrează pe linie de informații
O constatare cotidiană, banală, ne arată că pentru a se adapta eficient și a se integra armonios în mediul său social, orice om trebuie să fie ,,puțin psiholog, adică să cunoască și să țină seama de specificul personalității interlocutorilor, al relațiilor sociale dar și al moravurilor, etichetelor, tradițiilor și obiceiurilor culturale existente în colectivitate. Necunoașterea sau ignorarea acestor exigențe psihosociale, produce și eșecuri adaptative pentru individ, tensiuni și stări conflictuale în relațiile sociale din grupurile profesionale, familiale, civice etc.
Există însă numeroase profesii al căror obiect îl constituie chiar activitatea cu OMUL: medici, profesori, politicieni, comercianți, polițiști, ofițeri de informații etc. Metaforic spus aceștia trebuie să fie „de două ori psihologi”, buni cunoscători al oamenilor, capabili să „intuiască” ușor natura umană și să o folosească eficient.
Pentru ofițerii de informații „ bunul simț” și „empirismul” psihologic se cere depășit și completat printr-o pregătire psihologică complexă și calificată singura capabilă să facă plăcute, armonioase, profitabile și eficiente diversele lor relații interpersonale cu oamenii. În cazul activității lor secrete, crearea și utilizarea rețelei informative, precum și a altor relații operative, trebuie să aibă la baza capacitatea și priceperea ofițerului de a cunoaște, a capta simpatia și a influența în sensul dorit, persoana vizată.
Un astfel de obiectiv major, fundamental pentru activitatea de informații, trebuie să răspundă unor obiective operaționale concrete cum ar fi:
– închegarea ușoară, rapidă și cursivă a dialogului interpersonal;
– evitarea „impasurilor” și a momentelor critice din dialog: controverse, polemici tensionate, dialog fără posibilitatea de replica;
– deconectarea și buna dispunere a interlocutorilor;
– crearea unei imagini favorabile, pozitive asupra lucrătorului de informații: cult, inteligent, competent profesional, serios, integru, moral, plăcut, agreabil, convingător, „fascinant”;
– realizarea, în final, a ascendentului psihologic asupra interlocutorului și deci disponibilitatea convingerii și mobilizării sale pentru îndeplinirea sarcinilor trasate.
Realizarea acestor obiective concrete, cărora orice ofițer de informații le recunoaște ușor necesitatea și eficiența profesională, presupune însă punerea în practica a patru principii tactice de acțiune interpersonală eficientă:
Realizarea unei pregătiri multilaterale și complexe pentru dialogul interpersonal;
Aprecierea oamenilor așa cum sunt ei;
A face totul pentru a fi plăcut și util interlocutorului;
Nedegradarea, în nici un fel, a relației interpersonale;
Fiecare dintre aceste principii tactice comportă, la rândul lor, o diversitate de modalități operaționale capabile să le asigure eficiență.
Dialog (conversația) constituie principala modalitate psihosocială de închegare și promovare a unor relații interpersonale stabile, profunde, eficiente, astfel încât, recomandarea de mai sus nu se mai cere justificată sub aspectul utilității ei practice. Pregătirea ofițerului pentru dialogul interpersonal vizează însă două direcții:
– pregătirea generală a ofițerului de informații
– pregătirea specială, în funcție de personalitatea și preocupările concrete ale interlocutorului.
I. PREGATIREA GENERALĂ a ofițerului de informații cuprinde:
– cultura generală având astfel drept caracteristici diversitatea bogată și profunzimea.
Deseori, „candidatul” sau colaboratorul (sursa de informare) se poate dovedi superior din acest punct de vedere, față de ofițerul de informații, aspect ce nu este, neapărat, imputabil acestuia. Ce trebuie să facă ofițerul de informații într-o astfel de situație?
– să evite a face „gafe” de cultură generală, confuzii grave de natură să stârnească râsul, ironia și capabile să-l identifice tipologic pe acesta cu cadrele aparatului represiv din epoca dictatorială, interlocutorul dezvoltând față de el o atitudine în consecința: repulsie, dispreț, ostilitate;
– să-și corecteze, măcar parțial, prin studiul individual, carențele informaționale, mai ales cele din categoria vizată predilect de interlocutor;
– să-i lase interlocutorului impresia că este dornic să se informeze;
– să dovedească interlocutorului că este mai bine documentat în alte domenii, inclusiv în acele în care el este deficitar;
– informația curentă vizând evenimentele și procesele vieții politice, sociale, culturale, diplomatice, militare, sportive etc. din țară și străinătate.
– „colecție” de întâmplări diverse și „neobișnuite”, bancuri (satire social-politice), „în cazuri” din profilul structurilor de informații, al istoriei spionajului și terorismului, maxime, cugetări, vorbele de „duh”, proverbe etc. Funcțiuni psihosociale ce pot fi realizate prin evocarea acestor elemente în dialogul interpersonal:
– un banc bun pe gustul și pregătirea intelectuală a interlocutorului este capabil să-l amuze, să-l deconecteze pe acesta, să-i readucă buna dispoziție, să faciliteze începutul unui dialog (să „spargă gheața”) sau să-i comute, să-i reorienteze interlocutorului preocupările obsedante;
– prin utilizarea abilă a unuia sau altuia din elementele „colecției”, ofițerul de informații va evita momentele „critice” ale dialogului, polemicile și controversele pe teme politice, încercările de atragere în astfel de discuții etc.
– evocând cazuri cunoscute din politica contraspionajului, antiterorismului etc. ofițerul de informații va realiza atât instruirea interlocutorului cu astfel de probleme, cât și explicația cea mai convingătoare a activității sale și a instituției pe care o reprezintă.
Ofițerul de informații trebuie să cunoască atitudinea interlocutorului față de instituție (colaboratorul), activitatea și cadrele sale, aceste elemente psihologice fiind decisive pentru acceptarea sau respingerea colaborării secrete „a candidatului”, constituind, totodată, și elementul motivațional fundamental al colaborării ce trebuie cunoscut în prealabil și anticipat la persoana vizată pentru atragerea la colaborare.
Se cunoaște că nu există o profesie mai puțin înțeleasă și mai fals reprezentată în psihologia populației decât activitatea secretă de informații. Teama, taina, care generează, care înconjoară, în principiu aceasta activitate implică uneori frica, cât și povești romanțioase sau melodrame, ofițerul de informații fiind, de aceea, perceput uneori ca un sinistru și misterios.
Adăugând acestor constatări și efectele unor companii de presă, menite să discrediteze funcționarea socială a organelor de informații și să submineze activitatea lucrătorilor săi, rezultă imaginea falsă, deformată și defavorabilă a acestei instituții în psihologia populației.
De aceea, ofițerul de informații trebuie să aibă în atenție următoarele probleme:
– în procesul cunoașterii aprofundate, prealabile a „candidatului”, este obligatorie investigarea atitudini sale față de instituțiile statului, în general, cât și față de instituția de informații și cadrele sale, în special: ce știe și ce crede acesta despre ele? Se va putea anticipa astfel reacția și atitudinea interlocutorului față de calitatea oficiala a ofițerului și modalitatea adecvată atunci când ea va putea fi declarată;
– ofițerul de informații trebuie să aibă pregătită și să poată evoca ușor „o lecție” accesibilă dar, mai ales atractivă și convingătoare despre funcționarea socială a instituției pe care o reprezintă și cu care să poată răspunde convingător eventualei întrebări a „candidatului” cu ce se ocupă instituția dvs?
– în funcție de personalitatea „candidatului”, ofițerul de informații nu va aborda cu orice chip „masca” rigidității, misterului și tăcerii, ci din contră, utilizând elementele descrise ale colecției (umorul, maximele, „bancurile”, istoriile etc.) îl va face pe interlocutor să descopere că astfel de profesioniști sunt și ei oameni care știu să râdă, să fie veseli, să glumească, să lase o impresie plăcută, agreabilă, „fascinantă”.
– pregătirea generală pentru dialogul interpersonal are, de asemenea, menirea de a crea „candidatului” sau agentului o imagine pozitivă, favorabilă asupra ofițerului de informații și, în acest sens realizarea ascendentului psihologic al acestuia față de interlocutor. Oricât de bine intenționat s-ar dovedi acesta, dacă el nu reușește să convingă, să-și motiveze interlocutorul, să-i devină acestuia simpatic, agreabil, plăcut să-i îndepărteze teama și reținerile, relația de colaborare secretă este pândită de riscul ineficienței sau al destrămării rapide.
Tot pe linia pregătirii generale a ofițerului de informații în vederea contactelor și a dialogului interpersonal, se mai impune ca aceștia să-si dezvolte, să exerseze și să-și antreneze abilitățile de relaționare interpersonale. Oamenii, în general, dar și unii ofițeri de informații sunt reținuți, timizi, suspicioși, constrânși psihologic de normativele și interdicțiile morale, educaționale, culturale ale societății în fața unor persoane noi, necunoscute sau în contexte sociale inedite. Se întâlnesc situații dese în care un ofițer de informații a uitat să râdă, să glumească, să se manifeste deschis, spontan, „natural”, ci din contra se înfățișează ca oameni rigizi exclusiv de cenzurați și reținuți fie datorită temerii de a nu greși și a nu fi ridicoli fie datorita unei poziții noi ridicate și austere în ierarhia socio-profesională a instituției.
Se impune ca ofițerul de informații să încerce sa-si autoeduce stăpânirea și siguranța de sine, dezinvoltura și spontaneitatea în contactul și dialogul interpersonal ca elemente definitorii ale abilitații interpersonale. Anturajele și preocupările din timpul liber, activitatea extraprofesionala ca și concediul de odihna se pot constitui în tot atâtea prilejuri adecvate pentru exersarea și întreținerea abilitații generale de relaționare interpersonală.
II. PREGĂTIREA SPECIALĂ a ofițerului de informații se realizează în funcție de personalitatea „candidatului”( colaboratorul), de profesia și experiența sa socială, preocupările și hobby-urile sale din timpul liber, situația sa familială, problemele sale personale etc.
– în cazul unui „candidat” (agent) care este un „împătimit” microbist, aducerea în discuție a evenimentelor fotbalistice și a „cancanurilor” din acest domeniu va fi de natură să-l capaciteze pe acesta pentru dialog;
– în cazul unui bolnav sau ipohondru, dialogul privind tratamentul bolilor va avea același efect;
– în cazul unui religios autentic confesiunea asupra felului în care preceptele biblice ne-au schimbat modul de gândire și viața personală îi vor influența decisiv atitudinea față de noi;
– în cazul unui interlocutor care ni s-a confesat îngrijorat despre boala unuia dintre membrii săi de familie, este bine să ne arătam sincer interesați de situația descrisă și preocupați în a-l ajuta, sprijini;
– în cazul unei persoane puternic dominate de problemele sale socio-profesionale ale locului său de munca este bine să-i dăm de înțeles că suntem la curent cu multe din problemele acesteia, cu starea de spirit, nemulțumirile, competițiile și conflictele interpersonale existente acolo;
– în cazul „candidaților la colaborare (colaboratorul)” sau agenților aparținând diverselor minorități etnice și confesionale de mare importanță se poate dovedi cunoașterea limbii vorbite de aceștia, a istoriei, a tradițiilor și obiceiurilor naționale și religioase (sărbătorilor) inclusiv a bucătăriei (gastronomiei) specifice. Ofițerul prezentând aceste elemente ca indicii ale unei vechi și interesante civilizații aspect capabil să-i producă o puternică impresie pozitivă, favorabilă interlocutorului și să-l apropie efectiv de ofițer.
Colaborarea, în general, nu trebuie să se constituie pentru rețeaua informativă într-un factor psio-traumatizant, nevrotigen, capabil să îl neliniștească să îl tensioneze sau să îl înspăimânte. După astfel de situații repetate, sursa de informare, ca orice om, se va sustrage și va evita, mai devreme sau mai târziu, colaborarea secretă. Scăderea randamentului în colaborare sau abandonarea colaborării unor agenți trebuie căutată inclusiv într-o astfel de conduită a ofițerului de informați;
Referitor la atragerea „candidatului” la colaborare se recomandă să i se alunge teama, ca, acceptând colaborarea aceasta va trebui să își schimbe stilul și modul de viață de până atunci. O astfel de perspectiva îl va îngrozi pe oricine. Odată tras la colaborare, agentul va trebui angrenat treptat cu sarcini, astfel încât misiunile complexe, dificile și riscante să nu-l sperie și să nu-l îndepărteze.
Nedegradarea, în nici un fel, a relației interpersonale
O relație interpersonală profundă, apropiată și reciproc împărtășită se construiește greu, în timp, dar ea se poate degrada și destramă rapid. Există astfel infinite modalități, voluntare sau involuntare, conștiente sau inconștiente prin care o astfel de legătură afectivă intensă și stabilă poate intra ușor în „impas”, în „criză”, se poate degrada treptat sau încetează brusc.
În acest sens se impune ca ofițerul de informații să aibă în atenție următoarele:
– să nu jignească, să nu ofenseze, să nu batjocorească personalitatea, activitatea sau preocupările interlocutorului;
O astfel de recomadare „de bun simț”, aparent este binecunoscută. Ea se cere însă prelungită, dată fiind tentația unor oameni și, deci, a unor ofițeri de informații de a bagateliza și ironiza (persifla) fie profesia, ocupația altora, fie preocupările și pasiunile lor de timp liber (exemplu: colecționarii „împătimiți”). În cazul ofițerului de informații animat de puternice convingeri ateiste, „bagatelizarea” valorilor religioase și a ocupației „candidatului” ar conduce la efectul de ofensă și respingere interpersonală.
-să nu se pună în inferioritatea interlocutorului.
O astfel de recomadare constituie o regulă de bază a menținerii și promovării unei relații interpersonale, profunde, stabile, eficiente.
Posibilitățile prin care ofițerii de informații pot să-l pună în inferioritate pe interlocutor, sunt diverse, dintre ele amintind pe cele mai frecvente:
– „se dă mare” prin cultură, instruire etc.
– vorbește și se comportă „savant, „căutat”, „teatral”;
– manifestă în dialog o atitudine superioară, atotștiutoare, arogantă;
– polarizează dialogul, nu întreabă, nu cere părerea interlocutorului, nu îl ascultă și pe acesta;
– își complexează (pune în inferioritate) interlocutorul prin înfățișare și postură fizică sau prin ținuta vestimentară excesiv de elegantă, sclipitoare, modernă, pedantă.
De regulă, astfel de conduite caracterizează personalitățile autoritare, obișnuite să domine și să subordoneze orice interlocutor și situație socială, să-și impună cu orice preț punctul de vedere, opiniile, dorințele și interesele.
Cap. 3 FORTE NECESARE ÎN COMBATEREA INFRACTIUNILOR ÎMPOTRIVA MEDIULUI
3.1. Forme de manifestare a infracțiunilor împotriva mediului
Căile și metodele de prevenire și combatere infracțiunilor împotriva mediului este cel mai important pilon, deoarece celelalte instituții au o singura menire: furnizarea informației pentru îmbunătățirea luptei cu infracțiunile împotriva mediului.
Diferite concepte de securitate ale mediului s-au format în ultimele decenii. Una dintre aceste definiții pune accentul mai ales pe resursele naturale ale mediului, datorită importanței acestuia pentru guverne. O a doua definiție pune accent pe schimbările de mediu și pe amenințările violente la adresa guvernelor, aici intră războiul pe apă, migrația cauzată de mediu, accesul la energie etc.
In perspectiva apare o adevărată revoluție în domeniul energiei ar trebui să proiecteze dorința de a obține energie gratuita, ceea ce înseamnă o schimbare radicală a vieții pe Terra.
Legătura dintre om, natură și economie este indisolubilă când ne uităm la securitatea mediului și la amenințările pe care mediul le poate aduce securității umane. Dorința de securitate și dezvoltare a individului trebuie să aibă în vedere și protejarea mediului
Până în anul 2050 vor dispărea aproximativ un sfert din speciile care populează în prezent planeta, anunța un studiu publicat de revista Nature. Principalul vinovat este schimbarea climei, a cărei influență negativă s-a transformat într-o amenințare serioasă pentru fauna și flora Pământului. Semnalele de alarmă trase de biologi anunță că efectele încălzirii globale au repercusiuni mai drastice asupra anumitor specii, decât despăduririle masive, mergând până la extincția totală a celor mai puțin adaptabile.
La mijlocul lunii august 2015 pământeni au consumat resursele pe care planeta le poate produce fără a compromite procesul de dezvoltare durabilă. Viitorul planetei este amenințat !
De aceea se impune luarea unor masuri de protejare a mediului prin lupta. Noțiunea de lupta cu infracțiunile împotriva mediului cuprinde in sine si prevenirea și combaterea. In literatura de specialitate romana se folosește noțiunea de reacție sociala împotriva infracționalității, conceptul dat este mai larg decât cel a prevenire si combaterii, deoarece reacția sociala fata de combaterea infracțiunilor împotriva mediului este numai decât una negativa, deși uneori ea este una neutra, toleranta sau chiar pozitiva, aici ca exemplu al reacției sociale pozitive fața de criminalitatea este tocmai tara noastră. In SUA si Marea Britanie predomina conceptul de control asupra combaterii infracțiunilor împotriva mediului spre deosebire de lupta, controlul presupune o atitudine mai pasiva a statului fata de acest fenomen social negativ.
In SUA s-a analizat o lunga perioada de timp combaterea infracțiunilor împotriva mediului, sub unghiul ecologiei sociale, a fost adesea denumită „școala ecologică” din cauza preocupării sale de interacțiunile individului cu mediul (mai ales cel urban) . Ele au căutat explicații variațiilor spațiale ale criminalității mediului în organizarea diferențială a orașelor, prin intermediul proceselor ecologice și urbanistice. Orașul era văzut ca un microunivers de cunoștințe, un spațiu trăit, real, investit, destinat apropierii și excluziunii. Problema a fost abordată pe două căi. Prima, cunoscută sub denumirea de teoria segregațiunii teritoriale, consideră teritoriu ca fiind distribuit, din punct de vedere biologic, între clase economice, aflate în competiție pentru accesul la resursele orașului. Unii experți, încerca să determine influența orașului asupra psihologiei colective și a individului ca subiect al colectivității. Cea de-a doua cale a derivat din psihologia socială ori „dezorganizarea” socială. Potrivit acesteia, putem să identificăm natura și calitatea organizării sociale în „ariile naturale” și să prevedem consecințele individuale și colective ale expunerii lor la diferite stadii ale organizării sociale.
„Aria naturală” este un cartier ori un sector al orașului care îndeplinește o funcție specifică în spațiul urban. Școala ecologica, consideră orașul ca un laborator social în
care diferitele caracteristici sociale, culturale și morale pot să fie reperate prin teritoriile care se diferențiază prin specializarea lor. Diferite zonări și corelări socio-economice și culturale au fost efectuate în această perioadă de cercetătorii americani și vest-europeni. Studiile nord-americane asupra corelației dintre spațiu și criminalitate s-au organizat pe trei categorii. Cercetările comparative privind regiunile arătau că omorurile se concentrau in zonele rurale, furturile cu precădere în regiunile industriale.
Subcultura din rural ar fi explicat permanența distrugerii mediului, dar nici o teorie nu a valorificat asemenea date .
Al doilea nivel de abordare l-a constituit compararea criminalității dintre orașe, dar rezultatele cercetărilor din 62 orașe, în tentativa de a stabili o corelare între infracțiunile împotriva mediului și 24 de variabile cauzale nu au diferit de cele relevate în veacul al XX-lea: infracțiunile împotriva mediului par a merge mai ales alături de factorul economic.
Alte investigații au relevat factori de influență precum slaba rată a populației civilizate, care pare legată de crimele împotriva mediului. Această abordare rămânea însă la nivel macro și s-a dovedit incapabilă să aducă instrumente operante în lupta împotriva infracțiunilor împotriva mediului.
În fine, observarea pe arii mici apare în anii 1980-1990 și a avut ca obiect determinarea prezenței factorilor sociali statistici independenți, care pot să genereze situații infracționale de mediului. Ele au oferit rezultate contradictorii și inexploatabile.
Datorită numărului mare de metode și mijloace prin care se comit infracțiuni cu impact asupra mediului înconjurător, le vom prezenta în continuare pe cele mai importante, în funcție de actul normativ în care sunt reglementate și faptele penale. Astfel:
Infracțiunile cuprinse în Codul penal pot fi săvârșite prin următoarele metode și mijloace:
infectarea prin orice mijloace a surselor sau rețelelor de apă, dacă este dăunătoare sănătății oamenilor, animalelor sau plantelor;
producerea, deținerea sau orice altă operație privind circulația produselor ori substanțelor toxice fără drept;
primirea, deținerea, folosirea, cedarea, modificarea, înstrăinarea, dispersarea, expunerea, transportul sau deturnarea materialelor nucleare ori a altor materii radioative;
orice alte operațiuni privind circulația fără drept a materialelor nucleare ori a altor materii radioactive;
sustragerea ori distrugerea materialelor nucleare sau a altor materii radioative;
efectuarea oricăror operațiuni de import de deșeuri ori reziduuri de orice natură sau de alte mărfuri periculoase pentru sănătatea populației și pentru mediul înconjurător;
introducerea în orice mod sau tranzitarea acestora pe teritoriul țării fără respectarea dispozițiilor legale;
Pentru comiterea infracțiunilor prevăzute de Codul silvic, infractorii folosesc următoarele metode și mijloace:
tăierea sau scoaterea din rădăcini, fără drept, de arbori, puieți sau lăstari din fondul forestier național sau de pe terenurile cu vegetație forestieră;
ocuparea fără drept, în întregime sau în parte, a unor păduri, terenuri sau ape din fondul forestier național, precum și distrugerea, degradarea sau mutarea semnelor de hotar, a împrejmuirilor ori a reperelor de marcare;
furtul de arbori doborâți sau rupți de fenomene naturale, ori de arbori, puieți sau lăstari care au fost tăiați ori scoși din rădăcini, cu sau fără drept, din fondul forestier național sau de pe terenurile cu vegetație forestieră;
falsificarea ciocanului silvic de marcat sau folosirea acestuia fără drept sau contrar dispozițiilor legale;
distrugerea sau vătămarea, în orice mod, a jneperișurilor.
Infracțiunile prevăzute de Legea 192/2001 privind fondul piscicol, pescuitul și acvacultura se comit prin următoarele metode și mijloace:
pescuitul electric neautorizat, cu materiale explozive, cu substanțe toxice și narcotice de orice fel sau cu unelte înțepătoare și agățătoare;
reducerea debitului și a volumului de apă în amenajările piscicole și pe cursurile de apă, în scop de braconaj;
deschiderea, închiderea, obturarea, bararea cu garduri pescărești sau cu unelte de pescuit de orice fel a canalelor și a gârlelor de legătură cu lacurile, bălțile sau terenurile inundabile;
procurarea, transportul și comercializarea ilegală a peștelui, icrelor și produselor din pește;
furtul de pește prin orice mijloace și metode din amenajările piscicole.
În instrumentarea infracțiunilor cu impact asupra mediului sunt relevante două aspecte: unul legat de efectuarea unor constatări, determinări, analize de laborator sau alte verificări de specialitate și respectiv de luarea măsurilor de neutralizare a zonelor afectate, când situația o impune, și a stabilirii îndeplinirii obligațiilor de către toate autoritățile conform normelor legale în materie.
Din analiza cazurilor instrumentate de ofițeri de informații privind infracțiunile ce se comit în domeniul silviculturii, al exploatării și valorificării masei lemnoase, au rezultat următoarele concluzii:
Prin abuzuri, unii membrii ai comisiilor de aplicare a Legii 18/1991 au atribuit suprafețe împădurite unor persoane care nu aveau acest drept, iar dacă punerea în posesie acestea au recurs la tăierea masivă a pădurilor, aducând grave prejudicii fondului forestier.
Pe fondul deficiențelor care persistă în sistemul de pază al pădurilor se constată numeroase cazuri de tăieri ilegale și sustrageri de material lemnos.
Lipsa de preocupare și în multe cazuri implicarea unor factori de decizie din sistemul Regiei Naționale a Pădurilor, la săvârșirea unor fapte de natură penală, a condus la prejudicierea gravă a fondului forestier prin tăieri ilegale de arbori.
Pe fondul actelor de corupție, unii salariați cu atribuțiuni de administrare și control din sistemul Regiei Naționale a Pădurilor favorizează comiterea unor fapte cu consecințe păgubitoare patrimoniului silvic.
În perioada sărbătorilor de iarnă, continuă tăierile abuzive ale unor însemnate cantități de puiet de brad, constatându-se pe această linie la finele anului 2008 peste 14.685 infracțiuni silvice, fiind confiscați 52.700 pomi de iarnă ce au fost redați circuitului comercial legal.
În sectorul privat, de debitare și exploatare a lemnului, pe fondul unui cadru legislativ deficitar – Decretul nr. 257/1982 – s-au creat adevărate rețele și canale de scurgere a masei lemnoase, prin intermediul cărora unii agenți economici, puși pe căpătuială, valorifică cu deosebită rapiditate însemnate cantități de material lemnos pentru construcții, în special în zonele lipsite de păduri sau în străinătate.
Au luat amploare deosebită actele de evaziune fiscală prin care bugetul statului este prejudiciat cu importante sume de bani, ca urmare a neevidențierii în contabilitate a tuturor operațiunilor efectuate în legătură cu exploatarea, prelucrarea și comercializarea materialului lemnos.
În multe cazuri operațiunile de export sunt efectuate cu documente vamale false referitoare la cantitatea și calitatea materialului lemnos, în scopul diminuării taxelor vamale ori favorizării partenerilor externi și nerepatrierii valutei, cauzându-se prin contrabandă importante prejudicii bugetului de stat.
Unele societăți comerciale efectuează operațiuni de export cherestea folosind licențe false ori fără să respecte obligația de preluare a materialului lemnos de la agenții economici care au acordat avizul necesar obținerii licențelor.
Se mențin la un nivel ridicat infracțiunile de abuz în serviciu prin care se aduc pagube importante avutului public în domeniul prelucrării și comercializării lemnului.
În ansamblul activităților de prevenire și combatere a infracțiunilor, prin care se aduc prejudicii fondului forestier, generate în unele situații de aplicarea necorespunzătoare a prevederilor legii, s-au înscris și intervențiile structurilor de informații pentru dezamorsarea unor stări de conflict în care au fost angrenate grupuri mari de persoane implicate în distrugerea și degradarea suprafețelor împădurite cu repercusiuni negative asupra mediului și integrității fondului silvic.
În baza concluziilor desprinse au fost stabilite și transmise unităților teritoriale sarcini concrete pentru realizarea unui dispozitiv eficient și capabil să asigure cunoașterea și stăpânirea situației operative pe această linie.
Arii naturale protejate în România
Capitalul natural de care dispune România este unul deosebit de variat.
Pe teritoriul României s-au constituit numeroase arii naturale protejate, acestea însumând peste 7% din suprafața țării sau aproximativ 18% dacă sunt luate în considerare și siturile Natura 2000, iar în viitor se are în vedere lărgirea acestei rețele.
Spațiul românesc beneficiază atât de un cadru natural deosebit de variat, cât și de un potențial etnografic și folcloric de mare originalitate și autenticitate reprezentat prin valori arhitecturale populare, instalații și tehnici populare, meșteșuguri tradiționale, folclor și obiceiuri ancestrale, sărbători populare, la care se adaugă numeroase monumente istorice și de artă, muzee și vestigii arheologice care au în ceea ce privește potențialul ecoturistic al țării o mare însemnătate.
Gestionarea dezastrelor naturale
Dezastrul reprezintă o subminare masivă a funcționării unei comunități sau societăți, cauzând pierderi umane, materiale, economice sau ecologice la scară largă ce depășesc capacitatea comunității sau societății afectate de a le contracara cu resurse proprii. Un dezastru este o funcție de risc, rezultând din combinarea hazardului, condițiilor de vulnerabilitate și capacității insuficiente de a reduce consecințele negative potențiale ale riscului.
Alți teoreticieni definesc dezastrul drept un eveniment amenințător și reprezintă posibilitatea de apariție, într-o anumită perioadă, a unui potențial factor dăunător pentru om, pentru bunurile produse de acesta și pentru mediu. Deci, dezastrul este un fenomen natural sau antropic dăunător omului, ale cărui consecințe sunt datorate depășirii măsurilor de siguranță pe care orice societate și le impune.
Dezastrele naturale fac parte din mediul geofizic și geospațial de viață al oamenilor. Cauzele lor sunt complexe și greu previzibile, fapt ce nu schimbă natura acestora, nici impactul, ci le conferă doar calitatea de dezastru, adică de fenomen cunoscut, așteptat, dar fără să poată fi contracarat și gestionat.
Poluarea radioactivă
Poluarea radioactivă afectează toate componentele mediului înconjurător (atmosfera, apa și solul).
În ceea ce privește poluarea radioactivă a atmosferei, una din surse o constituie exploziile nucleare experimentale, ori cele accidentale, precum și scurgerile necontrolate radioactive de la diferite centrale atomo-electrice.
Poluarea radioactivă a apei, se datorează în mare măsură deșeurilor industriei nucleare. Acestea pot fi: solide sau lichide, foarte radioactive, care trebuie depozitate, deoarece dispersarea lor în rețeaua hidrografică reprezintă un risc foarte mare. O altă sursă de poluare a apelor constă în depunerile produșilor radioactivi, rezultați în urma exploziilor nucleare experimentale.
Poluarea radioactivă a solului constă în faptul că, unitățile miniere depozitează deșeurile minerale radioactive în vecinătatea acestora.
Legea cu privire la desfășurarea activităților în domeniul nuclear, reglementează regimul juridic al activităților în acest domeniu, stabilind în acest sens obligațiile ce revin factorilor responsabili pentru prevenirea depășirii limitei admise de radiații în mediul înconjurător.
3.2. Metode de analiză în domeniul infracțiunilor împotriva mediului
Nivelul de dezvoltare al unei societăți este strâns legat de angajamentul membrilor săi, ca orice individ să beneficieze de instrumente elementare de dezvoltare și de supraviețuire. Transpunerea în practică a acestor angajamente cu privire la bunăstarea membrilor societății se realizează prin intermediul politicilor publice.
Raportul intre prevenire si combatere impune elaborarea masurilor de prevenire si combatere a criminalității este scopul final al combaterii infracțiunilor împotriva mediului iar introducerea acestora in practica va demonstra apoi eficacitatea acesteia.
Măsurile de prevenire a infracțiunilor împotriva mediului
După nivelul structurii informative care investighează, masurile de prevenire si combatere a infracțiunilor împotriva mediului se divizează in:
Masuri sociale generale, aceste masuri constau in întreaga dezvoltare pozitiva a societății (ridicarea nivelului de trai, protecția sociala a paturilor vulnerabile, dezvoltarea economie naționale), prin intermediul acestor masuri printre altele se influențează si asupra cauzelor si condițiilor criminalității.
Contracararea patologilor sociale, prin patologie sociala se înțelege ( alcoolism, narcomanie, toxicomanie, prostituție, vagabondaj).
In criminologie este bine cunoscut faptul sa patologiile sociale sus numite au legături nemijlocite cu criminalitatea, spre deosebire de masuri sociale cu caracter general in care prevenirea criminalității nu se evidențiază aparte in cadrul masurilor ce țin de contracararea patologiilor sociale, prevenirea criminalității reprezintă in sine una din direcțiile de lucru, de lupta cu conducerea vehiculelor in stare de ebrietate.
Prevenirea specializata (criminologica), spre deosebire de celelalte niveluri prevenirea specializata tine de prevenirea cauzelor si condițiilor criminalității.
După volum prevenirea infracțiunilor se clasifica in:
Prevenirea generala care este îndreptata contra cauzelor si condițiilor criminalității, prevenirea generica are ca scop prevenirea cauzelor si condițiilor unor grupuri de infracțiuni asupra proprietății, violentei, contra ordinii publice.
Prevenirea individuala consta in lucrul profilactic cu persoana concreta, însănătoșirea mediului cu influenta negativa asupra subiectului sau scoaterea acestuia din mediul respectiv.
Aplicarea masurilor ce nu suferă amânare in caz ca influenta criminala este formata insa nu sa început realizarea acesteia
Etapele profilaxiei individuale:
Profilaxia anticipata in forma de ajutor social care consta in identificarea si lichidarea situațiilor criminogene, condițiilor negative de viata, constrângerea persoanelor cu nivel criminal sporit până când aceste situații si condiții nu au format pericolul social si orientarea antisociala a persoanelor.
Profilaxia anticipata sub forma îmbinării ajutorului social cu influenta prin corectare in categoriile când acțiunea condițiilor negative de viata asupra persoanei deja a adus la formarea anti-sociabilității acesteia si la comportamentul dezaprobat.
Profilaxia nemijlocita are loc atunci când comportamentul dezaprobant a persoanei sa transformat in comiterea sistematica a diferitor delicte si contravenții, caracterul acestora indica la posibilitatea reala de trecere a persoanei pe cale criminala.
Profilaxia pericolului nemijlocit de comitere a infracțiunii.
Acțiuni de contracarare la etapele de pregătire si tentativa care consta in masuri îndreptate spre urmarea crimei deja începute si neadmiterea consumării acesteia.
Masurile procesuale de constrângere precum si masurile îndreptate spre realizarea scopurilor prevenirii juridica penal.
Profilaxia recidivei penitenciare si post-penitenciare care consta in identificarea si neutralizarea condițiilor negative in timpul ispășirii pedepsei penale si in proces de resocializare după condamnare.
– Proprietățile mediului
Mediul contribuie prin proprietățile sale la generarea de bunuri și servicii care contribuie la satisfacerea nevoilor de existență ale sistemelor ecologice și antropice. În același timp, anumite proprietăți ale mediului la scară locală și regională sunt restrictive pentru dezvoltarea sistemelor ecologice și antropice.
Cunoașterea proprietăților mediului și a reacțiilor subsistemelor găzduite” reprezintă un demers important în analiza și evaluarea relațiilor care se stabilesc la nivel local, regional și global.
Mediul, la nivel local, regional ori global, evoluează prin internalitățile sale ca sistem funcțional natural și datorită presiunii exercitate de externalitățile naturale și mai ales antropice, tot mai diversificate spațial. A cunoaște starea mediului, mecanismele sale de funcționare, a evalua calitatea lui este azi o necesitate, căci nu-i putem înțelege altfel limitele de suportabilitate a inserțiilor antropice, ale artificializărilor diferitelor componente.
Armonizarea metodelor de colectare a datelor de mediu cu cele de prelucrare primară cu ajutorul indicatorilor și indicilor de mediu oferă nu numai posibilitatea cunoașterii calității anumitor componente, dar și pe cea a planificării corecte a perimetrelor de reconstrucție ori reabilitare a mediului.
Evaluarea corectă a incidențelor diferitelor activități economice asupra mediului, în cazul de față a calculului indicatorului de durabilitate amprenta ecologică, oferă un model pentru analistul de stare a mediului care trebuie să prognozeze și costurile de mediu nu numai riscurile de degradare a acestuia.
Proprietățile mediului reprezintă ansamblul caracteristicilor generale ce permit înțelegerea modului în care se comportă un anumit sistem natural sau socioeconomic. Aceste proprietăți ale mediului definesc contextul în care se înscrie un anumit sistem, elementele sale definitorii, precum și modul cum acesta interacționează cu alte sisteme din jur.
Fig. 1 – Proiecția proprietăților mediului la nivelul sistemelor sociale și economice
(prelucrare după Bossel 2009)
Putem să analizăm în acest mod o pădure, un cartier, un agrosistem, o comună, un oraș. Cunoașterea proprietăților definitorii ale acestora este foarte importantă pentru înțelegerea modului în care funcționează sistemul. Proprietățile oricărui sistem trebuie evaluate ca o individualitate.
– Colectarea datelor de mediu
Forțele de combatere a infracțiunilor împotriva mediului sunt cele mai importante, deoarece celelalte structuri de informații au o singura îndatorire: furnizarea informației pentru îmbunătățirea luptei cu infracțiunile la mediului.
Datele de mediu reprezintă fiecare dintre numerele, mărimile, relațiile etc. care servesc pentru rezolvarea unei probleme de mediu sau care sunt obținute în urma unei cercetări ori măsurători pe teren și urmează să fie supuse unor prelucrări. Dintre acestea, datele brute sunt acele categorii de date care nu au fost prelucrate pentru a fi utilizate.
Datele de mediu pot fi nominale (numerice sau bazate pe numere), ordinale (date nenumerice) și categorice (bazate pe o scară categorială).
Colectarea datelor de mediu constituie un proces complex, care depinde de eroarea acceptată, scara de abordare, obiectivele-țintă și disponibilitatea.
Scara de abordare influențează în primul rând densitatea rețelei de monitorizare și cantitatea de date necesare. Unii specialiști consideră că scara de abordare influențează modul de obținere a datelor în toate cele trei faze ale analizei de mediu, respectiv:
recunoaștere (evaluarea preliminară a condițiilor locale pentru stabilirea protocoalelor de obținere a datelor);
prospectare (obținerea ori producerea efectivă a datelor);
cartare detaliată (intepretarea datelor și analiza lor spațială și temporală).
Obținerea datelor de mediu
Datele de mediu pot fi obținute din surse externe (date de fluxul administrativ, studii și cercetări existente, hărți, fotografii) ori interne (colectate în timpul derulării studiului prin utilizarea unei metodologii proprii și adecvate).
Datele de mediu, pentru a putea fi prelucrate, trebuie să aibă specificate informații despre colectarea datelor – metadate (momentul, locația și caracteristicile acesteia, evaluarea factorilor de influență, persoana care a colectat informațiile, metoda de prelevare sau de măsurare utilizată, alte informații ce pot influența valoarea finală).
De acuratețea datelor brute depinde corectitudinea rezultatelor obținute. În acest context, sursa datelor brute de mediu devine foarte importantă în evaluarea calității mediului.
1.1 Tipuri de rețele de colectare a datelor de mediu
Rețelele de colectare a datelor se proiectează diferit funcție de scopul studiului, de acuratețea solicitată, de specificul componentei ce urmează a fi analizată, de scara spațială și temporală, de resursele disponibile etc. După frecvența de colectare a informațiilor rețelele de colectare a datelor pot fi permanente, periodice (multianuale, anuale, sezoniere, lunare, săptămânale, zilnice), momentane și aleatorii.
Unele analize de mediu presupun existența doar a unui punct de colectare a datelor, altele au nevoie de rețele complexe.
Cercetările de mediu pot fi totale (atunci când se analizează întreaga populație statistică) sau parțiale (când se analizează eșantioane din populații statistice, care sunt considerate reprezentative pentru întreaga populație).
O cercetare totală poate fi considerată numărarea câinilor fără stăpân dintr-un parc la un moment dat (numărarea acestora pe întreaga suprafață a parcului), evaluarea numărului de autovehicule care trec printr-o intersecție într-o oră (numărarea tuturor autovehiculelor care traversează intersecția analizată pe întreaga durată).
În cele mai multe situații însă, din cauza insuficienței resurselor materiale, umane sau de timp, se utilizează cercetările parțiale, adică extragerea unor eșantioane reprezentative din populațiile analizate (procese, fenomene etc.), prin a căror analiză se obțin rezultate ce pot fi generalizate.
Astfel, în această situație colectarea datelor trebuie să urmărească obținerea unor rezultate care pot fi considerate reprezentative pentru întreagă populație analizată, mai exact, rezultatele obținute se pot replica pentru oricare din situațiile date. În situațiile citate ca exemple de cercetări totale considerăm numărul câinilor din anumite eșantioane din parc reprezentative ori realizăm monitorizarea traficului doar pe un interval mai scurt. De asemenea, dacă dorim să evaluăm lungimea urechilor vulpii argintii și avem o populație totală de 1000 exemplare, selectăm un eșantion reprezentativ (să presupunem 30 de vulpi), iar prin măsurarea urechilor acestora putem obține informații care vor fi valabile pentru toată populația.
Se consideră că trebuie să se țină seama de toate obstacolele care pot apărea într-o cercetare, reținând între altele:
prezența proprietăților private ori a unor spații cu acces interzis sau restricționat (baze militare, arii protejate, zone de protecție specială, zone de frontieră etc.);
existența unor pericole (specii veninoase sau agresive, hazarde naturale, zone contaminate chimic sau biologic etc.);
convingerile populațiilor locale (simboluri ale comunităților locale etc.);
accesul dificil spre spațiile țintă.
Dintre sistemele de colectare parțială a datelor, cele mai întâlnite sunt: aleatoriu (randomizat), stratificat, sistematic și accidental, cu variantele lor combinate.
a. Rețeaua de colectare a datelor de tip aleatoriu (Fig. 2.1 – punctele de prelevare sunt evidențiate ca pătrate negre) se organizează folosind tabele de numere randomizate, pe baza cărora se selectează componentele populației statistice care urmează să fie analizate. Punctele în care urmează să fie realizate evaluări sunt alese aleator, fără a ține cont de nici un parametru de mediu. Acest model prezintă restricții legate de dimensiunea sitului analizat (nu este pretabil la suprafețe mari) și de faptul că nu sunt luate în considerație condițiile locale. Precizia nu este întotdeauna foarte ridicată, existând riscul de a nu identifica cu claritate zonele cele mai importante din arealul de studiu.
Rețeaua de colectare a datelor de tip randomizat poate fi aplicată cu succes în evaluarea impactului asupra mediului al surselor de degradare difuze (terenuri agricole, așezări umane etc.), în monitorizarea calității apelor subterane, a celor de suprafață ori a solului, evaluarea calității habitatelor, monitorizarea speciilor, evaluarea caracteristicilor fluxurilor de vizitatori în parcurile urbane, evaluarea percepției populației față de o anumită problemă de mediu.
În proiectarea unei astfel de rețele de colectare a datelor se impune a fi parcurse următoarele etape :
stabilirea dimensiunii populației statistice ce urmează a fi analizată (n) și acordarea unui număr unic de la 1…n, fiecărui membru al populației respective;
stabilirea dimensiunii eșantionului analizat din întreaga populație statistică;
utilizarea unui tabel de numere randomizate sau a unui program care generează astfel de numere;
alegerea oarbă a coloanei sau rândului din tabelul random de unde se începe citirea (prin aruncarea unui pix pe acel tabel, numărul de start fiind acela de la care va începe distribuirea) și stabilirea sensului de citire (de obicei este de la stânga la dreapta și de sus în jos);
alegerea numerelor din tabel, care corespund de fapt probelor ce vor fi analizate.
Fig. 2.1 – Rețeaua de colectare a datelor Fig. 2.2 – Rețeaua de colectare a datelor de tip aleator simplu de tip aleator stratificat
– Indicatorii de mediu
Indicatorii și indicii de mediu sunt mărimi cu ajutorul cărora cuantificăm o situație sau o tendință, importanța lor fiind proporțională cu capacitatea de a reproduce din realitate ceea ce ne este util la un moment dat sau ceea ce caracterizează o stare a mediului.
Indicatorii și indicii de mediu sunt valori calitative și cantitative rezultate din observații și măsurători directe, ce facilitează comunicarea, în cazul cercetării și evaluării stării mediului, printr-un limbaj referențial comun.
Un indicator este o măsură, în general cantitativă, care poate fi utilizată pentru a ilustra și comunica fenomene complexe, inclusiv tendințe și progresul în timp. "Un indicator oferă informații despre o problemă de importanță mare sau face perceptibilă o tendință sau fenomen care nu este detectabil imediat. Un indicator este un semn sau simptom, care face ceva cunoscut cu un grad rezonabil de certitudine. Un indicator arată și dovedește, iar semnificația sa se extinde dincolo de ceea ce este măsurat, la un fenomen de interes mai mare".
Societatea lucrează permanent cu indicatori, pentru a simplifica realitatea și a o raporta la o stare considerată normală sau de referință. Indicatorii asigură legătura noastră conștientă cu lumea. De la simpla valoare a temperaturii corpului uman până la viteza de deplasare a unui vehicul se folosesc conștient sau inconștient indicatori. Culoarea roșie a semaforului ne avertizează asupra riscului de accident la care ne expunem, valoarea ridicată a temperaturii corpului că suntem bolnavi, creșterea nivelului șomajului atrage atenția asupra problemelor sociale iminente. Sistemul politico-administrativ, cercetarea științifică, activitățile productive etc. fac apel la indicatori pentru:
și evalua performanțele;
a sesiza diferențele față de starea normală ori valorile așteptate;
a identifica evoluția spațială sau temporală a unor procese și fenomene;
a fundamenta deciziile;
a realiza prognoze sau strategii.
Indicatorii de mediu au un rol foarte important în monitorizarea progresului în implementarea politicilor de mediu. Relevanța lor pentru monitorizarea succesului politicilor de mediu este diferită, ea depinzând și de posibilitatea lor de a evidenția relația dintre mediu și societate. Legat de monitorizarea succesului politicilor de mediu, indicatorii de mediu pot avea trei mari scopuri:
să asigure informații legate de problemele de mediu, pentru a ajuta politicienii, companiile ori instituțiile să-și evalueze eficiența;
să asigure suportul pentru dezvoltarea politicilor și selectarea priorităților, prin identificarea factorilor cheie care influențează sau exercită presiune asupra mediului;
să monitorizeze efectele implementării politicilor de mediu.
În plus, indicatorii de mediu pot fi utilizați în acțiunile de conștientizare a problemelor de mediu și pentru stimularea implicării publicului în rezolvarea problemelor de mediu.
Sintetizând, putem afirma că indicatorii de mediu au două utilizări majore: a) de a genera informații vitale, referitoare la starea actuală ori viabilitatea unui sistem și b) de a genera informații suficiente, cu privire la rolul sistemului analizat în modificarea altora care depind de el.
Indicatorii de mediu pot fi clasificați funcție de dimensiunea fenomenelor și proceselor pe care încercă să le monitorizeze în: indicatori de mediu globali, naționali, regionali și locali. Fiecare dintre aceste categorii este utilă în abordările problemelor de mediu. De exemplu, cu cât este necesar un nivel mai ridicat de detaliu, cu atât importanța indicatorilor de mediu locali crește.
3.3. Criza de mediu– caracteristici generale și forme de gestionare
Societatea omenească reușește, în cel mai fericit caz, să gestioneze doar efectele acestor fenomene și să-și modeleze, în raport cu ele, comportamentul.
Evaluarea dezastrelor naturale și a vulnerabilității așezărilor contribuie la luarea unor decizii mai bine fundamentate referitoare la acțiunile de pregătire a populației, reducerea pagubelor și reabilitarea regiunilor afectate de fenomene extreme.
O încercare de a clarifica terminologia elaborată de Organizația Națiunilor Unite în 1992, a dus la imposibilitatea delimitării termenului de hazard/dezastru față de cel de risc. În Raportul ONU din anul 2014, sunt reluate aceste definiții după cum urmează:
hazardul/dezastrul reprezintă un eveniment fizic cu potențial distrugător, un fenomen sau o activitate umană care pot cauza pierderea de vieți sau rănirea, distrugerea de proprietăți, subminarea societății sau a economiei sau degradarea mediului. Hazardele includ condiții latente care pot deveni amenințări viitoare și pot avea origini diferite: naturale (geologice, hidro- meteorologice și biologice) sau induse de procesele umane (degradarea mediului sau hazardele tehnologice). În ceea ce privește originea și efectele, hazardele pot fi simple, secvențiale sau combinate. Fiecare hazard este caracterizat prin
localizare, intensitate, frecvență și probabilitate;
riscul constă în probabilitatea producerii unor consecințe dăunătoare sau a unor pierderi așteptate (deces, rănire, distrugerea proprietății, a stilului de viață, a economiei sau a mediului) ca urmare a unor interacțiuni între hazardele naturale sau produse de om și condițiile vulnerabile.
Chiar dacă dezastrul nu face parte nemijlocit din cunoaștere, ci, de regulă, este înțeles ca un eveniment, proces sau fenomen fizic, nu este o componentă intrinsecă a procesului de cunoaștere și nu se supune legilor logice ale cunoașterii, el are sens numai în reprezentarea și cunoașterea umană, în viața și activitatea oamenilor. El rezultă, practic, din limitele cunoașterii unui eveniment, unui proces sau unui fenomen, din dificultatea evaluării interdeterminărilor, din imposibilitatea prevederii tuturor conexiunilor și determinărilor.
Dezastrul se prezintă, deci, ca un eveniment fizic (natural sau provocat intempestiv și voluntar sau involuntar de oameni), dar și ca un eveniment, proces sau fapt de cunoaștere. El afectează, în final, mediul de viață al oamenilor, lovind în ceea ce au creat ei pentru propria lor bunăstare și securitate, în infrastructuri, și anume, în infrastructurile critice, care vor fi totdeauna vulnerabile la dezastre.
Așadar, dezastrele cumulează și generează seturi complexe de provocări, pericole și amenințări, în primul rând, la adresa infrastructurilor critice, dar și la sistemele și procesele care definesc, construiesc și regenerează normalitatea.
Conform definiției propuse de ONU, dezastrele naturale sunt procese sau fenomene naturale ce se petrec în biosferă și pot constitui un eveniment distrugător. Ele sunt caracterizate prin următoarele: sunt legate de procese cunoscute; apar într-un interval de timp scurt; efectele sunt imediate; efectele sunt neintenționate; apare o situație de urgență; constituie potențiale dezastre.
Dezastrele naturale pot fi împărțite în două categorii, în funcție de geneza lor, exogene și endogene.
Dezastrele naturale exogene sunt generate de factorii climatici, hidrologici, biologici etc., de unde categoriile de: dezastre geomorfologice (prăbușirile, surpările și căderile de pietre; eroziunea terenurilor și solurilor (de suprafață); alunecări de teren; avalanșele), dezastre climatice (furtuni; viscol; grindină; brumă, chiciură, polei; ceața; cicloni tropicali; tornade; cicloni extratropicali; secetă; deșertificare; incendii naturale), dezastre hidrologice/oceanografice (inundații; viituri; uragane; valuri puternice produse de furtuni; valuri de maree; tsunami-uri; iceberguri), dezastre biologice (epidemii; invazii de insecte) și dezastre astrofizice (impactul unui mare număr de comete, meteoriți și asteroizi cu Pământul).
Dezastrele naturale endogene sunt generate de energia provenită din interiorul planetei, în această categorie fiind incluse erupțiile vulcanice și cutremurele/seismele. În ceea ce privește dinamica dezastrelor naturale, analiza trebuie să aibă în atenție faptul că acestea sunt cuantificabile numai în măsura în care devin dezastre, în care afectează comunitatea umană.
Dezastrul tehnologic, în concepția ONU, este un pericol cu origine în accidente industriale sau tehnologice, proceduri periculoase, deteriorarea infrastructurii sau în activități umane care pot cauza pierderi de vieți sau răniri, distrugerea proprietății, dezordine socială și economică sau degradarea mediului. Acest tip de dezastru are ca sursă activitatea desfășurată de om, mai precis este legate de intervenția omului în natură, cu scopul de a utiliza elementele cadrului natural în interes propriu. Din toate aceste definiții, rezultă că dezastrele tehnologice includ amenințări latente care pot să se manifeste într-un anumit loc și sunt caracterizate printr-o anumită intensitate și probabilitate de apariție.
De altfel, în opinia noastră cea mai bună interpretare a conceptului este cea a lui Laurie Pearce , care susține că hazardele tehnologice rezultă din pierderea controlului, iar cele naturale din lipsa controlului. Prin urmare, putem spune că hazardele tehnologice survin atunci când se pierde controlul asupra tehnologiei și sunt în principal cauzate de importanța prea mare dată profiturilor industriale. Ele apar și atunci când controlul fluxului tehnologic, al tehnologiei și al activității de producție sau de altă natură este diminuat, neglijat, greu sau imposibil de efectuat.
Cea mai concisă clasificare a dezastrelor tehnologice pare cea elaborată de experții Centrului Belgian de Cercetare asupra Epidemiologiei Dezastrelor . Totuși, la schema utilizată mai sus credem că trebuie adăugat și accidentul în domeniul transportului prin conducte, astfel:
accident industrial cu subcategoriile: poluare chimică; prăbușiri; explozii; incendii; scurgeri de gaze; intoxicații/otrăviri; radiații; altele;
accident de transport cu subcategoriile: aerian; feroviar; rutier; pe apă; prin conducte;
accident de altă natură cu subcategoriile: prăbușiri; explozii; incendii; altele.
În viziunea lor, accidentul industrial reprezintă accidentul tehnologic care implică construcțiile industriale (de exemplu, uzine). Accidentul de transport este accidentul tehnologic care implică mijloacele mecanizate de transport și constă în patru categorii: accidente aviatice care implică avioane, elicoptere, dirijabile și baloane; accidente pe apă care implică ambarcațiuni cu pânze, feriboturi, crucișătoare, alte nave; accidente feroviare care implică trenuri; accidente rutiere care implică vehicule cu motor. Accidentul de altă natură este accidentul tehnologic care nu face parte din primele două categorii – industrial și de transport – ca de pildă locuințele. Identificarea dezastrelor tehnologice reprezintă o problemă foarte complicată, deoarece, de obicei, ele sunt descoperite după ce se transformă în catastrofe imense.
Reducerea vulnerabilităților și contracararea amenințărilor se pot realiza prin investiții în știință și tehnologie, pe fundalul unui cadru legislativ și decizional adecvat, care să îmbunătățească capacitatea de rezistență la dezastre tehnologice a comunității respective.
Provocările majore se referă la capacitatea autorităților de a:
furniza informații referitoare la dezastre și dezastre tehnologice acolo unde și când sunt necesare;
descifra și înțelege procesele antropice care declanșează dezastre tehnologice;
dezvolta strategii și tehnologii de diminuare a dezastrelor tehnologice;
identifica și reduce vulnerabilitățile infrastructurilor critice interdependente;
evalua rezistența la dezastru utilizând metodele standard;
promova așa-numitul „comportament de risc calculat".
Obiectivele principale in gestionarea dezastrelor ecologice:
conservarea mediului înconjurător și a biodiversității ecologice;
informarea, sensibilizarea și educarea comunităților locale privind chestiuni care privesc protecția mediului;
schimbarea mentalității românești și aducerea ei la standardele europene în privința problemelor de mediu;
reducerea intervenției nocive a omului în natura;
reconstrucția ecologică și promovarea dezvoltării durabile;
ecologizarea și înfrumusețarea unor zone publice;
promovarea colectării selective a gunoiului, a reciclării, a reducerii consumului de energie și a diminuării folosirii substanțelor dăunătoare mediului;
sesizarea problemelor de mediu autorităților acreditate.
Cel mai important lucru in gestiunea eficientă a dezastrelor naturale ține de educația oamenilor!
În concluzie, creșterea de la an la an a numărului de dezastre naturale și tehnologice cu pagube din ce în ce mai mari, inclusiv pe teritoriul României, impune diferitelor organisme și instituții naționale, regionale și internaționale să pună un mai mare accent pe educarea oamenilor pentru a face față diferitelor situații de criză generate de paleta tot mai largă de pericole care vizează cetățeanul și societatea în condiții de hazard și dezastru.
Principalele structuri de apărare, ordine publică și siguranță națională, împreună cu factorii abilitați, trebuie să elaboreze un sistem de criterii și indicatori de evaluare a dezastrelor naturale și tehnologice și a vulnerabilității infrastructurilor critice, care să contribuie și în procesul de educare al cetățenilor și de creare a unei culturii în domeniul intervenției, protecției și reconstrucției zonelor afectate de dezastre.
Forțe necesare în combaterea infracțiunilor împotriva mediului
În doctrină, investigarea tot mai profundă a fenomenului agresionării mediului se datorează, în primul rând, manifestărilor sale contemporane și riscurilor pe care le implică asupra ordinii publice și siguranței naționale.
Indiferent când si cum sunt săvârșite agresiunile împotriva mediului, la pace sau in situații de criza, intervenția pentru combaterea infracțiunilor este asemănătoare, diferența fiind făcuta doar de amploarea forțelor necesare la intervenție.
Pentru numeroși responsabili din cadrul serviciilor însărcinate cu aplicarea legii, respectiv cu combaterea infracțiunilor împotriva mediului, situațiile de criza pot fi comparate cu cele mai grave faptele de atac, respectiv cu terorismul. Știm cu toți ca fizionomia recentă a terorismului relevă un foarte mare interes pentru utilizarea armelor de distrugere în masă, precum armele biologice (agenți biologici sau toxine care să poată genera o catastrofă) . Este relativ ușor să procuri agenți biologici, armele biologice fiind un mijloc eficient pentru producerea unui sentiment generalizat de teamă în rândul populației. Numeroase crize de mediu s-au caracterizat prin utilizarea sau amenințarea cu utilizarea substanțelor toxice și a agenților patogeni, dispunând de elemente care demonstrează clar că anumiți indivizi și organizații teroriste au desfășurat recent cercetări referitoare la agenți biologici sau la toxine, sau au fost tentați să procure aceste substanțe.
Terorismul este aceea formă de criminalitate care constituie o amenințare reală și majoră la adresa securității globale. În context au fost analizate caracteristicile mediului internațional de securitate, cauzalitatea și dinamica evoluției terorismului la nivel mondial.
Analiza acțiunilor teroriste întreprinse la nivel internațional ne permite să anticipăm următoarele evoluții ale fenomenului:
Diversificarea modurilor de operare și selectarea după senzațional a țintelor vizate de teroriști.
Acțiunile teroriste vor produce crize majore la nivel global, având consecințe asupra tuturor statelor în plan economic, financiar, politic, militar și cultural.
Deraparea continuă a formelor terorismului clasic către megaterorism, prin utilizarea celor mai periculoase mijloace.
Creșterea frecvenței incidentelor teroriste de mare anvergură.
Toate aceste evoluții menționate vor impune reconsiderarea poziției statelor și configurarea unei strategii globale, integrate, de luptă împotriva terorismului.
Terorismul este favorizat de câteva realități, între care:
fracționarea tot mai accentuată a societăților, chiar și a entităților naționale, apariția și proliferarea intereselor care impun violența;
izvoarele etnice și naționaliste din ce în ce mai puternice ale terorismului;
plictisul societăților bogate;
proliferarea climatului și implicit a mediului de violență gratuită: filme de acțiune, comportamentul de la meciurile de fotbal, din mediul școlar, din cartiere, de pe stradă;
costurile reduse ale terorismului, în comparație cu efectele sale spectaculoase;
accesul posibil la tot felul de armamente, inclusiv la arme de distrugere în masă (la materiale nucleare, chimice și biologice);
intelectualitatea, sărăcită, disprețuită și umilită, ar putea genera elemente care să înarmeze terorismul cu mijloace și idei greu de contracarat;
diminuarea autorității statelor naționale și proliferarea atitudinilor și atacurilor împotriva marilor entități naționale și a valorilor acestora, încurajate de media și de cercurile interesate în menținerea stării de haos.
Bioterorismul, care reprezenta deja o amenințare latentă pentru populație, și-a manifestat întreaga capacitate distructivă în urma dramaticelor evenimente care s-au derulat la început de secol XXI și au scos la iveală posibilitatea utilizării antraxului ca armă bacteriologică, etc.
Scenariul unei diseminări intenționate de agenți biologici care să poată genera o catastrofă, constituie un subiect deosebit de actual în mediile guvernamentale. În funcție de sursa pericolului, majoritatea statelor adoptă abordări diferite în materia strategiilor de apărare împotriva riscurilor biologice: pe de o parte serviciile de ordine publică și siguranță națională vizează bioterorismul, în timp ce sectorul sănătății se concentrează asupra maladiilor infecțioase naturale.
Obiectivul cel mai important al bioterorismului îl constituie înfricoșarea unor mase largi de oameni sau a unor grupuri bine determinate. Problematica bioterorismului reprezintă atât o amenințare prezentă, cât mai ales viitoare.
Deși nici un eveniment major din sfera bioterorismului nu s-a produs până în prezent în U.E., unii experți europeni afirmă că organizațiile teroriste încearcă să dezvolte astfel de atacuri.
Folosirea agenților biologici constituie în egală măsură o problemă de sănătate publică și de terorism. Având un potențial devastator, ea începe local, cu simptome obișnuite; în cazul în care nu este contagioasă, boala îi afectează doar pe cei expuși la momentul atentatului bioterorist.
Riscul constituit de amenințarea bioteroristă este unul real, însă dificil de evaluat prin prisma consecințelor pe care le-ar putea produce sau a momentului utilizării unor agenți bioteroriști.
Natura amenințării bioteroriste impune dezvoltarea unor contramăsuri de apărare și de ripostă a statelor la nivel mondial, deoarece bioterorismul reprezintă o problemă comună a statelor, ce necesită adoptarea de soluții comune.
Riscurile bioterorismului sunt la nivel planetar. Nu există frontiere în calea variolei sau ciumei. Amenințarea este globală și, prin urmare, și riposta trebuie să fie globală. O.N.U. apreciază ca fiind fundamentală cooperarea între organizațiile internaționale, regionale și subregionale. Comunitatea internațională trebuie să împiedice deținerea sau utilizarea de arme de distrugere în masă (A.D.M.) de către grupuri sau entități nonstatale.
Adoptarea și punerea în aplicare de măsuri eficiente de cooperare internațională constituie elemente la fel de importante precum coordonarea națională.
Structurile de informații au misiunea de a se ocupa de diseminarea pericolelor bioteroriste. Prin diferite mijloace societatea civilă trebuie mobilizată și informată cu privire la amenințarea bioteroristă, prin inițierea și desfășurarea unor campanii mediatice în acest sens.
În prezent, transparența constituie o condiție indispensabilă pentru prezervarea încrederii cetățenilor în instituțiile statului.
În ultimii ani, în țara noastră, au fost suficiente cazuri de amenințări sau alarmări ale autorităților cu privire la amplasarea de agenți biologici sau toxine care să poată genera o catastrofă. În astfel de situații, sunt demarate proceduri specifice pentru siguranța persoanelor aflate într-o eventuală stare de pericol, precum și pentru identificarea celui/celor care generează teroare. În urma evaluărilor de specialitate și a intervenției forțelor specializate din cadrul S.R.I., Poliției Române etc., de cele mai multe ori s-a dovedit că alarmele sunt false. Însă, orice astfel de „glumă" atrage automat, așa cum este obligatoriu și normal, verificarea informației și a sesizării primite. Totodată, pe cale de consecință, are loc instituirea unei stări de alertă în cadrul autorităților specializate și se înregistrează consumuri de resurse umane și logistice, ca urmare a etapelor care trebuie parcurse conform protocolului intr-o astfel de situație. Ce s-ar întâmpla, în schimb, dacă o persoană ar suna la centrul infotrafic al unuia dintre aeroporturile naționale, comunicând faptul că la bordul unei aeronave se află o altă persoană, complice, ce deține asupra sa o fiolă conținând spori de antrax sau un alt agent biologic?
Având în vedere actualul mediu internațional de securitate, țara noastră trebuie să acorde o importanță majoră amenințării bioteroriste. Noul concept de protecție civilă prevede modul de reacție în fața acestei amenințări. România dispune de o cantitate suficientă de vaccin pentru a proteja populația în caz de catastrofă, însă este necesară dezvoltarea sistemelor de supraveghere epidemiologică, capabile să diagnosticheze rapid cazurile suspecte de bioterorism, precum și alocarea unor resurse financiare pentru luarea măsurilor de protecție, care să permită garantarea siguranței cetățenilor, precum și informarea publică asupra acestor aspecte.
Să nu uitam speța când luptători din ISIS au amenințat că vor aduce cadavre (părți) din bolnavii de Ebola, in Europa etc.
Deoarece nici-o țară nu este pregătită îndeajuns încât să facă față bioterorismului. Vulnerabilitatea oricărui stat față de bioterorism este de necontestat, indiferent de resursele (financiare, umane etc.) alocate în acest domeniu de către state. Prevenirea terorismului, țintă majoră a tuturor statelor, este o activitate dificilă, întrucât grupările teroriste au depășit pragul atacurilor tradiționale/convenționale, pătrunzând in sfera utilizării mijloacelor neconvenționale de luptă, respectiv armele de distrugere în masă.
Dacă odată cu această mare migrații ale refugiaților din Siria (august-septembrie 2015), un grup ISIS, infiltrat printre migranți vor declanșa un atentat biologic, care ar putea avea efecte pe termen lung asupra creșterii culturilor destinate alimentării și, prin urmare, poate afecta negativ siguranța și securitatea alimentară a U.E. ?
Din aceste motive, pe lângă toate instrumentele clasice de prevenție și ripostă, care rămân perfect valabile și în actualul context, trebuie elaborată o nouă strategie de abordare a conceptelor de prevenție și gestiune a crizelor, care să cuprindă următoarele elemente:
Riposta clasică / prevenție și preemțiune
– palierul diplomatic;
– sancțiuni economice;
– operații sub acoperire;
– intervenții militare;
– operațiuni speciale ale forțelor de securitate.
Noua strategie
– destrămarea sprijinului logistic și financiar;
– politică agresivă a vizelor și deportărilor;
– extinderea operațiunilor de tip J.T.T.F. (Joint Terrorism Task Forces);
– cooperare internațională în domeniul bancar (înghețări de conturi și confiscări de bunuri);
– cooperare internațională în domeniul securității (ofițeri de legătură, atașați militari și din serviciile speciale în Țările aliate, schimb de informații, operații comune, acoperite și la vedere);
Cooperarea între forțele specializate în domeniul antiterorismului și bioterorismului, va trebui să aibă un pronunțat caracter ofensiv, de continuitate, de evaluare și prognozare a inițierii unor posibile acte teroriste în diverse puncte ale globului, de realizare a unui schimb activ de informații, concomitent cu împărtășirea experienței în materia executării măsurilor de contracarare și ripostă. Cunoașterea principalelor mijloace de prevenire și combatere a terorismului pot servi apoi pentru elaborarea strategiile complexe de prevenire și contracarare.
Antiterorismul se referă în general la măsuri pasive, defensive, pregătitoare, de protejare sau legale împotriva terorismului. Printre măsurile cu caracter antiterorist care se pot lua, putem enumera:
identificarea și protejarea eventualelor ținte și victime;
culegerea de informații; studierea acțiunilor și evenimentelor teroriste produse și întocmirea unor analize de caz;
analiza cazurilor de bioterorism prezentate în mass-media;
întocmirea unor baze de date despre bioteroriști și modul de operare;
evaluarea amenințărilor bioteroriste; alte măsuri cu caracter preventiv;
prevenirea și combaterea finanțării organizațiilor bioteroriste;
adaptarea legislației țărilor la necesitatea prevenirii și combaterii bioterorismului;
cooperarea dintre serviciile specializate în prevenirea și combaterea bioterorismului;
sprijinirea dezvoltării economice a zonelor cu potențial economic precar, care pot favoriza apariția și evoluția grupărilor și organizațiilor bioteroriste.
Pentru a înțelege măsurile cu carcater antiterorist – majoritatea acestora având caracter anticipativ-preventiv, considerăm că se cuvine analizarea pe rând a acestora:
Identificarea și protejarea eventualelor ținte și victime. Una dintre măsurile care se pot lua în acest caz, este avertizarea potențialelor victime, prin informarea cetățenilor asupra posibilelor amenințări cum ar fi: răpirile de persoane și alte acțiuni bioteroriste. De asemenea, trebuie revizuite măsurile de protecție instituite pentru apărarea unor obiective economice sau de altă natură: obiective industriale, aeroporturi, gări, bănci, hoteluri, săli de conferință, muzee, etc. Este bine să fie pregătite și persoanele care călătoresc în străinătate, acordându-se o atenție deosebită celor care se deplasează în zone de conflict sau în regiune cu potențiale riscuri bioteroriste. Totodată, trebuie avute în vedere persoanele care fac călătorii în tara sau in afara ei.
O atenție deosebită trebuie acordată măsurilor de protecție asupra personalităților, având în vedere atenția pe care o acordă bioteroriștii persoanelor din această categorie. Motivul pentru care demnitarii care se bucură de protecție sunt atacați, în timpul deplasării cu autovehiculul de la reședință la locul de muncă și invers, este faptul că aceste două obiective sunt foarte bine protejate și securizate.
Modalitățile de atac preferate de bioteroriști în astfel de situații, sunt detonarea de la distanță a unor dispozitive explozive amplasate pe traseele de deplasare ale personalităților, în momentul trecerii autovehiculelor prin punctele respective.
De asemenea, pe traseele de deplasare se utilizează și atacul direct cu pistoale-mitralieră, pistoale și grenade .
Culegerea de informații. Structurile cu atribuții în domeniul antiterorist au obligația să culeagă informații despre intențiile unor grupări sau organizații bioteroriste de a pregăti și organiza acțiuni bioteroriste care să vizeze obiective sau persoane. Aceasta se poate realiza prin surse umane, surse deschise, acțiuni sub acoperire. De asemenea, colectarea de informații se poate realiza prin modalități tehnice: interceptări electronice, culegerea de informații cu ajutorul sateliților.
Ca măsuri operative complexe cu caracter antiterorist se pot utiliza: dezinformarea, infiltrarea, precum și atacul asupra sistemelor informatice utilizate de bioteroriști.
Studierea acțiunilor și evenimentelor bioteroriste și întocmirea unor analize de caz. Toate acțiunile și evenimentele teroriste produse în diferite regiuni sau zone ale globului, trebuie studiate și analizate temeinic și întocmirea unor analize de caz, din care să se tragă ulterior învățămintele necesare, în vederea prevenirii în viitor a unor acțiuni similare și a stabilirii măsurilor concrete de acțiune în astfel de situații.
Analizarea cazurilor teroriste prezentate în mass-media. Presa, radioul și televiziunea prezintă o serie de aspecte interesante în legătură cu atacurile teroriste derulate într-o zonă sau alta de pe mapamond. Monitorizarea și analizarea acestor date obținute din sursele deschise reprezintă posibilități în plus pentru completarea datelor deținute despre bioteroriști, grupările și organizațiile bioteroriste.
Întocmirea unor baze de date despre bioteroriști și despre modul lor de operare. Analizarea cazurilor teroriste poate furniza date de interes operativ despre bioteroriștii care au comis atacuri teroriste și modul de operare al acestora. Aceste date pot fi concentrate într-o bază operativă care să conțină aspecte despre tipul de atac utilizat, armamentul folosit, anvergura atacului, victimele implicate etc.
Evaluarea amenințărilor bioteroriste. Evaluarea amenințărilor bioteroriste se realizează după anumite reguli: ca o activitate de rutină, după descoperire unei breșe în sistemul de securitate, după înfăptuirea unui atac bioterorist, odată cu apariția unei noi amenințări potențiale. Evaluarea unei amenințări este necesară pentru a estima pierderile potențiale într-o situație de risc iminent, pentru a examina ce măsuri pot fi luate, în scopul prevenirii sau reducerii acestor pierderi. În aproape orice tip de situație unde există o potențială amenințare cu pierderi, evaluarea se aplica pentru a analiza situația și a ajunge la o decizie operativă.
Concluzia la care se ajunge în urma evaluării poate determina stabilirea sau schimbarea nivelului de alertă teroristă. Nivelurile de alertă teroristă sunt următoarele: neglijabil – existența sau capacitatea grupărilor teroriste poate sau nu să fie prezentă; scăzut – când gruparea teroristă există și are capacitatea de a ataca; antecedentele acesteia pot fi sau nu cunoscute; mediu – când gruparea teroristă există, are capacitatea de a ataca, antecedentele sunt cunoscute, dar nu se cunosc intențiile acesteia; ridicat – când gruparea teroristă există, are capacitatea de a ataca și i se cunosc atât antecedentele cât și intențiile de atac; critic – când gruparea teroristă a intrat în țară sau este capabilă să intre; are capacitatea de a ataca, este în stadiul de a-și selecta ținta, iar antecedentele și pot să fie să fie cunoscute.
Alte măsuri cu caracter preventiv. Aceste măsuri pot fi: mărirea pedepselor pentru infracțiunile de bioterorism în legislația penală a țărilor care luptă împotriva bioterorismului, transmiterea fotografiilor teroriștilor sau descrierea acestora în mass-media, oferirea de recompense pentru informații despre bioteroriști și organizații, perfecționarea modului de culegere de informații.
O altă măsură utilizată în unele țări, în ultima perioadă constă în contactarea familiilor bioteroriștilor cunoscuți și informarea acestora, în legătură cu acțiunile în care sunt implicați unii membrii din aceste familii. Această modalitate de abordare, se efectuează din rațiunea de a mări stresul la care bioteroriștii sunt supuși deja. Există cazuri în care familiile dezaprobă acțiunile teroriste în care sunt implicați membrii respectivi și aplică un anumit grad de presiune asupra lor.
Teroriștii pot să dezvolte o teamă subconștientă cu privire al siguranța familiilor lor, știind că ele sunt cunoscute și monitorizate de forțele de securitate.
Prevenirea și combaterea finanțării organizațiilor bioteroriste. Cele mai multe organizații bioteroriste posedă o structură alcătuită din diverse celule acționând independent unele de altele, ai căror membrii au cunoștințe limitate sau nu au cunoștință despre alte celule. Structura organizatorică este strict ierarhică, foarte puțini fiind cei care au acces la construcția celulelor și componența acestora, în acest fel putând să le conducă în mod corespunzător.
Celulele lucrează independent unele față de altele, deseori fiind compuse și din membrii aflați în conservare, care sunt activați la anumite parole sau coduri. De aceea, atâta vreme cât membrii acestor celule se comportă ca cetățeni normali este foarte greu să-i depistezi pur și simplu, este foarte greu să întrerupi finanțarea.
Fig. 3 – Piramida evaluării amenințărilor bioteroriste
(prelucrare după Bossel 2009)
Finanțarea acestor celule se face independent, iar fluxurile de finanțare sunt orientate către fiecare celulă în parte, astfel încât nu este nevoie să fie alocate sume mari de bani prin care să se atragă atenția și să nască suspiciuni. De cele mai multe ori, aceste curente de finanțare sunt acoperite de organizații comerciale, asociații sau fundații cu caracter cultural, științific sau tehnic ori organizații cu caracter religios, astfel încât urmărirea activităților criminale să fie foarte greu de deosebit, cel puțin la prima vedere, dacă sunt activități comerciale normale, ori reprezintă finanțare teroristă camuflată.
În general metodele de finanțare utilizate de teroriști pentru a asigura fiecare celulă cu mijloacele financiare necesare nu diferă de cele utilizate de alte tipuri de organizații criminale.
Metodele de prevenire și combatere a finanțării organizațiilor bioteroriste sunt suficiente și diversificate, însă ele fac parte din strategiile de combatere a bioterorismului, de aceea vom vorbi despre ele într-un alt subcapitol.
Adaptarea legislației țărilor la necesitatea prevenirii și combaterii bioterorismului. Statele angajate în activitățile specifice de prevenire și combatere a bioterorismului, au luat deja măsuri legislative eficientă, care să le confere posibilități concrete de acțiune în acest domeniu.
Determinarea pe calea intimidării este modalitatea care se adoptă în situația în care teroriștii nu au putut fi convinși să renunțe la acțiune și constă în crearea unei stări psihologice de nesiguranță și derută în rândul acestora. Intimidarea se realizează prin etalarea ostentativă a forțelor și mijloacelor dispozitivului de luptă, pentru a da impresia finalizării pregătirilor și iminentei treceri la asalt.
Folosirea de mijloace speciale este modalitatea de ripostă care constă în utilizarea substanțelor menite să diminueze capacitatea de luptă a teroriștilor și să creeze condițiile necesare capturării sau anihilării acestora.
Acceptarea formală a cererilor teroriștilor este modalitatea ce se adoptă în scopul obținerii de date cu caracter operativ despre teroriști și intențiile lor, pentru stabilirea unor măsuri eficiente de contracarare a acțiunilor acestora.
Capturarea sau eliberarea teroriștilor se va realiza la ieșirea din obiectiv, pe traseul de deplasare, sau la punctul de destinație, prin organizarea unor ambuscade sau a altor acțiuni specifice.
Asaltul concomitent cu acțiuni simulate pe alte direcții constă în acțiuni executate în vederea distragerii atenției teroriștilor și ulterior în declanșarea atacului în forță, prin surprindere, pe direcțiile ce oferă condiții favorabile pătrunderii în obiectiv.
Acțiunea interioară constă în pătrunderea în ascuns în obiectiv și capturarea sau anihilarea prin surprindere a teroriștilor.
În cadrul operațiunilor speciale de ripostă antiteroristă realizate în scopul capturării sau neutralizării teroriștilor se pot întreprinde și alte măsuri specifice, realizabile în funcție de dimesiunea atacului terorist, revendicările formulate și alte circumstanțe.
Antiterorismul sunt mijloace adecvate de luptă împotriva terorismului, dar căile cele mai eficiente de combatere a acestui flagel sunt legate de cunoașterea cauzelor care îl determină și de aici, căutarea modalităților de eliminare a acestora.
Antiterorismul sunt modalități de gestionare a crizelor, nefiind însă soluții pe termen lung. Ele sunt de fapt mai degrabă reacții decât măsuri preventive, care să elimine rădăcinile fenomenului. Ceea ce se impune cu necesitate este o examinare atentă a cauzelor terorismului contemporan, care sunt în principal provocate de opresiunea economică și intoleranța politică, religioasă și etnică.
Pentru a combate eficient terorismul este necesară rezolvarea unor probleme de natură diferită, care alimentează terorismul cum ar fi:
opresiunea economică și pierderea oricăror speranțe din partea unor anumite populații;
incapacitatea guvernelor țărilor sărace și în curs de dezvoltare de a-și plăti datoriile externe;
oprimarea populațiilor de către regimuri dictatoriale și corupte;
încălcarea pe scară largă a drepturilor omului, mai ales în țările în curs de dezvoltare;
stimularea artificială și revenirea intoleranței naționaliste și religioase agresive;
implementarea selectivă a rezoluțiilor obligatorii ale Organizației Națiunilor Unite, aceste fiind blocate de unele state membre ale organizației;
lipsa unor programe eficiente de repatriere, demobilizare, reabilitare și angajare a foștilor combatanți ai forțelor armate, foști membrii ai gherilelor, foști copii de trupă și a acelor teroriști care nu sunt acuzați de crime;
menținerea în legalitate a anumitor forme de conflicte și lupte armate; impunerea unor sancțiuni ineficiente care distrug populații nevinovate, dar nu-i afectează pe tirani și pe dictatori;
absența unor forțe internaționale de reacție rapidă, bine înarmate și eficiente cu ajutorul cărora să se prevină și să se oprească genocidul, iar prin folosirea unor forțe adecvate să se impună securitatea internațională, democrația, legile internaționale și drepturile omului;
eforturi ineficiente pentru a stopa proliferarea traficului cu armament ușor; eforturi ineficiente pentru a stopa crima organizată, traficul de persoane și traficul de narcotice;
eșuarea soluționării problemelor de corupție în rândul politicienilor și oficialităților din guverne;
tratarea cu superficialitate a relațiilor clandestine dintre membrii guvernelor, cadrele din serviciile secrete, producătorii de agenți biologici sau toxine care să poată genera o catastrofă;
manipularea maselor prin dezinformare cu sprijinul unor canale mass-media.
Formele și procedeele de prevenire și de combatere a acțiunilor agresive interne de tip terorist pot fi clasificate, în funcție de situația în care se află statul, astfel:
– forme și procedee de prevenire și de combatere a forțelor teroriste în timp de pace de către forțele de ordine publică;
– forme și procedee de acțiune strategică și tactică folosite de forțele operaționale pentru prevenirea actelor teroriste și combaterea elementelor teroriste în caz de criză strategică sau de război.
Întrucât materialul de față se adresează cu precădere civililor, abordăm în continuare numai elementele privind formele și procedeele de prevenire și combatere a forțelor teroriste în timp de pace.
În elaborarea măsurilor generale de combatere a terorismului trebuie să se pornească de la o concepție națională temeinic elaborată, care să aibă în vedere faptul că teroriștii sunt oameni atașați fanatic de cauza lor și au fost educați să creadă în „mod cinstit” că, pentru atingerea scopurilor propuse, sunt justificate orice metode și mijloace, inclusiv uciderea bătrânilor, a femeilor, a copiilor, a nou-născuților, a civililor nevinovați (cu atât mai mult a militarilor și a autorităților publice) și – nu de puține ori – acceptă și chiar doresc să moară pentru „măreața cauză”.
Totodată, experiența ne arată că este aproape imposibil să se asigure o protecție totală la majoritatea obiectivelor. Dar, cu toate acestea, în prevenirea actelor teroriste, forțele antiteroriste trebuie să fie întotdeauna cu un pas înaintea acțiunii propriu-zise a acestora.
În ansamblu, prevenirea și combaterea terorismului în timp de pace se face, de regulă, prin patru acțiuni, astfel: prevenirea (previziunea), descurajarea și interdicția.
Prevenirea (previziunea)
Urmărește să anticipeze desfășurarea acțiunilor teroriste în dublu sens – adică atât pentru adversarul posibil, cât și, mai ales, pentru partea proprie – și totodată, să dea elemente de sinteză de comparare a rezultatelor, a consecințelor ce ar apărea în cazul comiterii unor acte teroriste. În cazul luptei antiteroriste, „important nu mai este prezentul, ci viitorul – arăta un specialist francez. Astăzi suntem constrânși a trăi în viitor, dacă nu vrem ca el să se construiască la întâmplare”.
Importanța previziunii în lupta antiteroristă este cu totul deosebită, întrucât „este mai ușor să previi decât să combați o acțiune teroristă”. Orice subapreciere a acestui adevăr poate avea consecințe dintre cele mai dramatice, de unde rezultă necesitatea ca prevenirea actelor teroriste să fie așezată pe baze reale, de a-i asigura un conținut științific.
Experiența luptei antiteroriste și studiile întreprinse în această direcție, duc la concluzia că prevederea (prevenirea) trebuie să se materializeze în mai multe direcții, fiecare cu implicațiile sale asupra acțiunilor și măsurilor concrete, având totodată în vedere atât posibilitățile proprii, cât și pe cele ale adversarului.
Un prim aspect îl constituie prevederea spațială, în care se anticipează obiectivele cele mai probabile vizate de adversar. O altă direcție o constituie prevederea în timp a desfășurării actelor teroriste, dacă s-ar putea cu câteva săptămâni, zile, ore sau chiar minute înainte de declanșarea actului respectiv.
Tendința de a scurta cât mai mult timpul în care se obțin informațiile privind o acțiune antiteroristă nu trebuie să îndemne la pripeală, la superficialitate. Și aceasta cu atât mai mult cu cât, la acțiunile de prevenire a acțiunilor teroriste, sunt angajate mai multe organisme cu structuri și moduri de acțiune specifice.
În mod concret, prevenirea acțiunilor teroriste se realizează prin întărirea măsurilor informative și contrainformative. În interiorul țării aceste măsuri se execută de către S.R.I., iar în exterior – de organul de informații specializat în această direcție – Serviciul de Informații Externe, care poate obține din străinătate date referitoare la inițierea unor acte teroriste ce ar viza teritoriul românesc.
Atribuții pe linia întăririi măsurilor informative și contrainformative revin și M.Ap.N., M.A.I. și S.P.P., care au în organizare structuri (compartimente, secții și birouri) cu misiuni și sarcini antiteroriste.
Formele și procedeele de prevedere folosite de toate organele arătate mai sus sunt :
– culegerea de informații;
– schimbul de informații (INTERPOL) ;
– prelucrarea, analiza și sinteza informațiilor;
– introducerea lor în baza de date privind lupta antiteroristă.
Beneficiarii acestei baze de date sunt organele specializate în lupta antiteroristă din țara noastră și organele internaționale de profil.
Se poate pune întrebarea dacă nu cumva este exagerată preocuparea permanentă pentru a cunoaște din timp diferite acțiuni teroriste, cunoscându-se că informațiile despre forțele și actele respective sunt, în marea majoritate a cazurilor, nu date certe, ci concluzii rezultate din deducții, obținute pe baza informațiilor mai mult sau mai puțin incomplete despre adversar. Modul concret de folosire a fiecărei informații se decide abia după verificarea ei, în funcție de posibilități. Ceea ce ne obligă la o rezolvare anticipativă, rezidă încă din timpul scurt pus la dispoziție pentru reacția de răspuns.
Prevenirea actelor teroriste cuprinde un ansamblu de măsuri speciale, inițiate de forțele de ordine, de cele cu misiuni informative și de structurile constituite pe linie de protecție și pază, precum și de unitățile armatei.
Prevenirea actelor teroriste are un spectru diversificat, realizându-se în plan politic, diplomatic, juridic, moral și propagandistic, atât în țară cât și prin inițiative internaționale diplomatice.
Astfel, în plan politic și diplomatic, inițiativele internaționale ale României se opun categoric terorismului intern și internațional, iar guvernul țării noastre este pregătit să acționeze, în cooperare cu alte țări sau de unul singur, atunci când este cazul, pentru a preveni sau reprima acțiunile teroriste, cu toate mijloacele legale disponibile, nefăcând nici o concesie teroriștilor (nu va plăti răscumpărări și nu va elibera teroriști). Calea diplomatică se referă la legăturile și eforturile ce se fac în cooperarea dintre națiuni pentru soluționarea problemei terorismului.
Purtarea negocierilor este menită să stingă conflictele, să creeze un climat internațional de condamnare a terorismului, în general, neacceptarea cererilor terorismului prin respingerea șantajului terorist, neacordarea dreptului la azil pentru teroriști, precum și prin semnarea de tratate interstatale de cooperare pe linie antiteroristă
În plan juridic, moral și propagandistic, prin sancționarea promptă și drastică a teroriștilor capturați, printr-o intensă activitate de propagandă dusă în rândul populației, în scopul formării unei atitudini de condamnare morală a terorismului, de respingere a oricărei colaborări cu aceștia și implicit de colaborare a populației cu autoritățile.
Violența s-a extins în țările dezvoltate din diferite motive și ca urmare au fost organizate formațiuni specializate pentru combaterea terorismului. Astfel au luat ființă ”Delta Force” (S.U.A.), S.A.S. (Anglia), G.E.O. (Spania).
Având în vedere gradul de pericol social deosebit și efectele dezastroase ale acțiunilor teroriste, s-a ajuns la concluzia că prevenirea acestora se poate realiza printr-un ansamblu conjugat de activități desfășurate de S.R.I., M.A.I., M.Ap.N., S.P.P., S.I.E., M.E., iar la nivel național, aceste acțiuni sunt prevăzute în “Strategia acțiunilor de reprimare a actelor terorist-diversioniste” și se referă în principal la următoarele mijloace, procedee și proceduri:
1. desfășurarea unei intense activități informativ-operative de culegere a datelor și informațiilor referitoare la pregătirea și inițierea de acte teroriste pe teritoriul național;
2. întărirea măsurilor de pază la obiectivele cu destinație specială și întărirea pazei la obiectivele vizate de elementele teroriste;
3. asigurarea măsurilor de descoperire și identificare a organizațiilor teroriste (a suspecților) care își desfășoară activitatea clandestin în România și sunt susceptibile a comite acte de terorism;
4. asigurarea unor dispozitive de intimidare și descurajare;
5. asigurarea pazei și apărării transporturilor speciale vizate (ale înalților demnitari români și străini, transporturi de produse strategice, de valori și bunuri de importanță națională etc.);
6. realizarea intervenției pirotehnice;
7. limitarea accesului la datele și informațiile secrete.
Conform legii, în prezent M.A.I. și S.R.I. sunt principalele insituții abilitate să desfășoare activități de prevenire a acțiunilor teroriste. Ele desfășoară activități specifice atât în situații de pace, dar mai cu seamă pe timpul executării mobilizării și în caz de război.
Dar pentru a fi asigurate premizele respectării drepturilor și libertăților fundamentale al oricărei ființe umane, „întreaga activitate de prevenire este hotărâtă, fără compromisuri și dusă în cadrul și potrivit legii, cu respectarea demnității umane și a prezumției de nevinovăție, sub controlul societății civile ”
Descurajarea.
Descurajarea elementelor teroriste se realizează atât prin măsuri de ordin legislativ, cât și prin adoptarea unor forme și procedee de luptă antiteroriste care să nu permită nici unei persoane române sau străine să comită acte teroriste pe teritoriul național fără să fie sancționată în conformitate cu prevederile legale.
Legislația română cuprinde acte normative care incriminează faptele de terorism și pe autorii lor, iar stabilirea unor pedepse aspre reprezintă, cel puțin la nivelul teoretic, o măsură de descurajare a teroriștilor.
Instituirea pazei permanente la obiectivele fixe și mobile, luarea măsurilor antiteroriste în aeroporturi, la punctele de control al trecerii frontierei, ambasade, reședințe, pregătirea temeinică a forțelor operaționale de luptă antiteroristă și crearea în cadrul M.Ap.N., a Forței de Reacție Rapidă, iar la M.A.I. a Direcției Prevenirii și Combaterii Terorismului, sunt măsuri de o importanță deosebită în descurajarea elementelor ostile interne de tipul terorist.
Demonstrațiile și ampla propagandă antiteroristă, exercițiile tactice făcute la diverse obiective, întărirea pazei, activitatea informațională la nivel internațional și național, sunt numai câteva din formele menite să descurajeze și intimideze elementele teroriste. Executarea unor controale stricte în punctele vamale și cele de control acces în obiective de importanță deosebită, asigurarea pazei și escortării apropiate a obiectivelor mobile, constituie o problemă prioritară în condițiile actuale, când teroriștii lovesc tot mai des aceste categorii de obiective. Dar nu sunt excluse și alte genuri de ținte, care sunt cel mai adesea descoperite, cum ar fi sediile unor obiective de importanță secundară (blocuri în care locuiesc persoane cu funcții în administrația publică, magazine, mijloace de transport de suprafață și subterane – metrou, feroviare, auto, navale, maritime și aeriene, societăți comerciale etc.). De exemplu, atentatele I.R.A. din Londra au vizat obiective de categoria a doua, iar multe dintre numeroasele atentate teroriste din ultimii ani în care și-au pierdut viața zeci și sute de persoane, au vizat centre comerciale, mijloace de transport urban, hoteluri sau alte obiective aglomerate.
Este deosebit de important să subliniem faptul că, după cum de știe din practică, primele două obiective de bază ale luptei antiteroriste, desfășurată de către forțele abilitate în timp de pace – prevenirea și descurajarea – se realizează prin forme și procedee de acțiune nonviolente.
Intervenția.
Cel de-al treilea obiectiv – intervenția – este o formă de acțiune violentă executată de forțele destinate combaterii terorismului și, de regulă, se desfășoară extrem de rapid, folosind mijloace și procedee foarte variate. Riposta contra elementelor teroriste constă în adoptarea unor forme și procedee de acțiuni militare care evoluează de la formele de acțiuni non-violente și până la cele armate – violente, astfel:
– identificarea grupurilor teroriste și a bazelor acestora, distrugerea sistemului de conducere al forțelor teroriste, a bazelor lor de sprijin și interzicerea aprovizionării cu matriale și tehnică specifice etc.;
– atacul în forță, de scurtă durată; atacul rapid executat prin surprindere;
– distrugerea materialelor de propagandă subversivă.
Este lesne de presupus că, pentru a se putea interveni oportun și eficient la obiectivele de importanță strategică fixe sau mobile, se întocmește din timp de către M.A.I., S.R.I., S.P.P., un “Plan de protecție și apărare antiteroristă a obiectivelor fixe și mobile”, care este un document foarte important și minuțios elaborat.
În lupta antiteroristă în legislație trebuie să fie preconizate măsuri cu caracter profilactic. În acest caz, trebuie să discutăm despre măsurile orientate spre preîntâmpinarea activității teroriste, inclusiv, profilaxia conflictelor sociale, ce pot fi urmate de manifestări teroriste, profilaxia crimelor cu caracter terorist.
Considerăm că pentru a realiza activitatea antiteroristă în România trebuie soluționate următoarele obiective:
• elaborarea metodicii de depistare și înlăturare a factorilor și condițiilor ce facilitează dezvoltarea mișcărilor extremiste și teroriste, referitor la fiecare tip de terorism contemporan și la modul de efectuare a operațiunilor teroriste;
• elaborarea și realizarea măsurilor eficiente în vederea micșorării bazei sociale a terorismului din contul trasării măsurilor politico-informaționale și sociale;
• pronosticarea dezvoltării terorismului și depistarea izvoarelor sociale și cauzelor dezvoltării lui;
• demascarea și lichidarea surselor de finanțare, inclusiv legale și ilegale, ale teroriștilor atât din interior, cât și din exterior;
• izolarea teroriștilor de sursele de completare cu armament și de sursele materiale;
• controlul producerii, importului și vânzării armamentului.
Metodica măsurilor de profilaxie întru preîntâmpinarea și lupta împotriva terorismului, potrivit opiniei autorului, trebuie să țină cont de tipurile terorismului contemporan, de cauzele lui, baza socială, subiecții ce-l susțin, precum și de specificul și forma de pregătire și desfășurare a operațiunilor teroriste.
Componenta principală a activității antiteroriste este demascarea și lichidarea surselor de finanțare a teroriștilor. În raportul Departamentului de stat SUA „Particularitățile terorismului global în anul 2010” se spune că pentru SUA este prioritar să priveze teroriștii de mijloacele de finanțare și să blocheze capacitățile lor de utilizare a mijloacelor deja aflate sub controlul lor.
Este evident că, fără contracararea formării și funcționării sistemului de finanțare a mișcărilor teroriste nu este posibil să luptăm integral cu terorismul. Aceasta, în primul rând, va exclude atragerea mercenarilor pentru că va lipsi posibilitatea de remunerare a „muncii” lor. În rândul doi, aceasta va micșora posibilitățile de procurare a armamentului, munițiilor, echipamentului material-tehnic.
Sistemul de măsuri poate include câteva direcții:
• depistarea și lichidarea surselor de finanțare, inclusiv a surselor de venit ale teroriștilor din interiorul țării, atât a celor legitime, cât și criminale;
• depistarea și lichidarea surselor de finanțare a teroriștilor din exteriorul țării și bazei de drept conform Convenției internaționale cu privire la împiedicarea finanțării teroriștilor.
Aplicarea Convenției internaționale privind reprimarea finanțării terorismului oferă posibilitatea de efectuare a arestărilor, de urmărire judiciară a persoanelor ce sunt implicate în finanțarea teroriștilor și de efectuare a măsurilor preventive întru depistarea și lichidarea surselor de venit ale teroriștilor și limitarea mișcării acestor mijloace peste hotarele statale.
Izolarea teroriștilor de sursele de completare cu armament îi va lipsi pe aceștia de cea mai importantă componentă a activității lor – resursa materială. O direcție vital importantă este efectuarea operațiunilor speciale de izolare a teroriștilor de la sursa de asigurare cu armament și mijloace materiale, precum și realizarea măsurilor de control sistematic asupra producerii, importului și vânzării de armament.
Printre direcțiile de bază a interacțiunii internaționale la care ar fi putut să se racordeze și România, putem evidenția:
• efectuarea antrenamentelor comune a subdiviziunilor antiteroriste a serviciilor secrete;
• schimbul de tehnologii și experiență privind măsurile antiteroriste;
• elaborarea și perfecționarea bazei legislative și normelor juridico-internaționale cu privire la colaborarea antiteroristă și la lupta contra terorismului;
• elaborarea mecanismului de extrădare de către stat a cetățenilor săi sau a cetățenilor străini aflați pe teritoriul statului și învinuiți în comiterea acțiunilor de terorism;
• determinarea rolului mass-media în scopul formării opiniei publice mondiale privind intoleranța față de terorism.
O strategie antiteroristă eficientă în România, trebuie să întrunească următoarele măsuri:
– acțiuni de preîntâmpinare a terorismului, prezența diferitor modele ale activității antiteroriste în dependență de obiectivul de preîntâmpinare sau contracarare a acestei activități;
– asigurarea solidarității antiteroriste în acțiunile de proporții internaționale, interstatale sau statale, în coeziunea eforturilor departamentelor de toate nivelurile;
– diferențierea sarcinilor activității antiteroriste în situații ordinare sau extraordinare.
Teroriștii și acțiunile lor trebuie să fie pedepsiți de legislație. Aceasta e necesar a efectua atât în contextul național, cât și în cel internațional. Statele trebuie să fie gata să dea un răspuns prompt la cei ce fac posibil violența teroristă, precum și țărilor ce susțin terorismul, cei oferă acestuia azil.
Din datele la care am avut acces, rezultă că până în prezent, în România, actele teroriste au fost reduse, ele referindu-se la acțiuni de genul: deturnarea de aeronave, atentatul, luarea de ostatici, distrugeri ale unor obiective fixe, sau cu agenți biologici care să poată genera o catastrofă.
3.5. Apărare și securitatea domeniului de protecția mediului
3.5.1. Atribuțiile structurilor de informații în domeniul protecției mediului
Protecția mediului înconjurător constituie un obiectiv de interes național, cu efecte directe și indirecte, pe termen lung, în toate compartimentele sistemului social-uman.
Noțiunea de mediu înconjurător este una din noțiunile fundamentale care stau la baza ecologiei, ca știință. Termenul de ecologie vine din grecescul “oikos” – loc de trăit, adăpost, casă sau în general, mediu de viață și “logos” – vorbire, știință.
Savantul român Emil Racoviță a definit mediul înconjurător ca fiind totalitatea înfăptuirilor, fenomenelor și energiilor lumești ce vin în contact cu o ființă, de care depinde soarta acesteia și a căror acțiune provoacă o reacțiune în zisa ființă.
În literatura juridică de specialitate și în reglementările existente în diferite state, precum și în unele documente ale organizațiilor internaționale se utilizează în același timp cu noțiunea de mediu înconjurător, expresiile de mediu biologic, mediu ambiant sau chiar mediu uman, toate acestea reflectând legăturile complexe dintre statutul social al omului și contextul său ecologic, în funcție de realitatea concretă determinată de factorii politici, economici și culturali existenți în fiecare stat.
Referindu-ne la mediul înconjurător, acesta este constituit din totalitatea factorilor naturali și ai celor creați prin activități umane, care în strânsă interacțiune influențează echilibrul ecologic, determinând condițiile de viață pentru om, de dezvoltare a societății.
Având ca scop păstrarea echilibrului ecologic, menținerea și ameliorarea factorilor naturali, dezvoltarea valorilor naturale ale țării, asigurarea unor condiții de viață și de muncă, tot mai bune generațiilor actuale și viitoare, protecția mediului înconjurător se realizează prin utilizarea rațională a resurselor naturale, prevenirea și combaterea poluării, de toate felurile și a efectelor dăunătoare a fenomenelor naturale, cu ajutorul unor mijloace de drept.
Factorii naturali ai mediului înconjurător supuși protecției, sunt: aerul, apele, solul și subsolul, pădurile și orice altă vegetație terestră și acvatică, rezervațiile și monumentele naturii.
În concluzie, se poate spune că mediul înconjurător este format din ansamblul complex al normelor care reglementează relațiile ce se stabilesc între oameni privind atitudinea lor față de natură în procesul conservării și dezvoltării în scopuri economice, sociale și culturale a componentelor mediului înconjurător, precum și relațiile legate de conservarea lor care presupune protecție și ameliorare.
Urmărirea aplicării prevederilor legale și reglementărilor în domeniul protecției mediului a fost încredințată Agențiilor de Protecția Mediului din subordinea directă a Ministerului Apelor, Pădurilor și Protecției Mediului, care funcționează în toate județele țării și în municipiul București, dar în același timp potrivit prevederilor Legii Mediului, sarcini importante în ceea ce privește asigurarea respectării normelor legale, constatarea și cercetarea faptelor care aduc atingere acestui regim de activitate revine organelor Ministerului de Interne, care de altfel, din anul 1995, prin formațiunile arme, muniții, explozivi și substanțe toxice (agenți biologici sau toxine care să poată genera o catastrofă), a preluat în supraveghere directă această linie de muncă.
Legea mediului cuprinde principalele norme și principii de drept ale mediului recunoscute și acceptate pe plan internațional, conține o serie de elemente noi cum ar fi de exemplu principiul “Poluatorul plătește”, acela al responsabilității pentru prejudiciul adus mediului etc. Ea se referă în general la drepturile și obligațiile persoanelor privind protecția mediului, procedura de autorizare a activităților economice și sociale cu impact asupra mediului, regimul produselor și substanțele periculoase și al deșeurilor, regimul îngrășămintelor chimice, protecția ecosistemelor acvatice, protecția atmosferei, a solului, a subsolului și ecosistemelor terestre, regimul zonelor naturale și al monumentelor naturii, protecția împotriva radiațiilor etc.
Potrivit actului normativ susmenționat prin substanțe periculoase se înțelege orice substanță sau produs care, folosit în cantități, concentrații sau condiții aparent nepericuloase, prezintă risc semnificativ pentru om, mediu sau bunurile materiale; acestea pot fi explozive, oxidante, inflamabile, toxice, nocive, corozive, iritante, mutagene, radioactive.
Revenind la activitățile întreprinse de structurile de informații, în domeniul menținerii calității medului trebuie menționat că structurile de informații au luat sub control evenimentele apărute pe această linie, înainte de elaborarea prezentei legi, instrumentând numeroase alte cazuri de natură contravențională ori penală, cele mai multe referindu-se la infestarea solului și implicit a pânzei freatice cu produse de uz fitosanitar având consecințe negative atât asupra animalelor, dar îndeosebi a fondurilor piscicole, înregistrându-se mari pagube în acest domeniu.
Trebuie menționat că în prezent aceste produse cunoscute sub denumirea de pesticide, folosite pentru combaterea bolilor, dăunătorilor și buruienilor în agricultură, care deși nu sunt incluse în lista substanțelor puternice toxice, scăpate de sub control ori utilizate în afara cadrului legal, pot produce consecințe dintre cele mai grave pentru mediul înconjurător.
Spre deosebire de alți poluanți, pesticidele, sunt răspândite în majoritatea cazurilor, voluntar, de om în natură, în scopul de a păstra culturile vegetale de diverși dușmani.
Am insistat mai mult asupra acestui aspect întrucât, depozitarea unor mari cantități de pesticide, chiar și în prezent, cu toate intervențiile făcute se găsesc astfel de produse neasigurate sau chiar abandonate pe diferite terenuri agricole, constituind un real pericol pentru mediul ambiant.
Dacă până la elaborarea legii mediului, situațiile descrise mai sus, și nu numai, nu se regăsesc într-un cadru legal bine definit, în prezent acestea, sunt amplu comentate și sancționate ferm de actuala legislație.
3.5.2. Principalele activități ce revin structurilor de informații
Compartimentul specializat să acționeze pe linia protecției mediului și alți ofițeri de informații din unitățile teritoriale cu responsabilități în acest domeniu, în activitatea de documentare, culegere și valorificare a datelor și informațiilor vor folosi, în principal, mapa documentară, mapa de intervenție pe caz și mapa suspectului, în situații deosebite.
În contextul principalelor atribuții care revin SRI ca instituție de bază a statului în apărarea drepturilor fundamentale ale omului, se înscrie și desfășurarea activităților specifice pentru protecția mediului înconjurător, ca o componentă indispensabilă a existenței vieții.
Determinat de importanța acestui domeniu, s-a înființat Compartimentul specializat în prevenirea și descoperirea infracțiunilor contra mediului.
Potrivit legii, SRI veghează la respectarea dispozițiilor legale privind protecția mediului, sancționează contravențional și efectuează cercetări cu caracter penal, după caz, în cazurile date în competență în mod expres.
Analizează evoluția situației operative la nivel național și elaborează proiecte de dispoziții ale SRI pentru eficientizarea activității structurilor de informații pe linia prevenirii și combaterii fenomenelor negative din domeniul protecției mediului.
Structurile de informații, prin compartimentul specializat, organizează, coordonează și execută activități și acțiuni concrete diversificate – la nivelul țării, sau parțial, pe cazuri în anumite sectoare economice – pentru depistarea încălcărilor de lege în domeniul protecției mediului și pentru luarea măsurilor reparatorii ca urmare a efectelor produse prin poluare sau alte acte de dezastru ecologic.
Participă pe baza experienței proprii la întruniri, conferințe, simpozioane sau alte manifestări cu caracter de specialitate, pe plan intern și internațional, în vederea realizării unei documentări cât mai complete, schimb de experiență și realizarea colaborării eficiente în prevenirea și combaterea faptelor care afectează protecția mediului.
Organizează și desfășoară activitate informativ-operativă proprie pentru prevenirea și descoperirea încălcărilor de lege privind protecția mediului.
Desfășoară activități de control, sprijin și îndrumare de specialitate a structurilor de informații pe această linie de muncă.
Pe baza concluziilor desprinse din practica judiciară și activitatea informativ-operativă formulează propuneri de acte normative și observații asupra altor proiecte legislative în domeniul protecției mediului.
Întocmește materiale de analiză și sinteză cu privire la cauzele care generează fapte de nerespectare a normelor privind protecția mediului și informează factorii răspunzători în domeniu.
Participă la pregătirea profesională de profil a ofițerilor de informații prin întocmirea de materiale de învățământ și popularizarea experienței pozitive pe baza cazurilor prevenite sau cercetate prin care se puteau produce ori s-au produs dezastre ecologice.
Principala sarcină a activității informative desfășurate pe această linie de muncă, o constituie prevenirea poluării mediului și diminuarea până la lichidare a riscurilor de producere a dezastrelor ecologice.
În acest scop, compartimentul de profil în special și ofițeri de informații, în general, culege informații în cadrul supravegherii informative generale care trebuie să stea la baza intervențiilor imediate, rapide, pentru eliminarea cauzelor generatoare și condițiile favorizatoare producerii evenimentelor prin care este încălcat regimul juridic privind protecția mediului.
Având în vedere efectele dezastruoase ale actelor iresponsabile de nerespectare a principiilor și direcțiilor strategice stabilite de legislația ce reglementează protecția mediului din toate domeniile (transporturi, energie, construcții hidrotehnice, regimul deșeurilor și ambalajelor, apărarea națională, sport – turism – agrement, industrie, silvicultură, lucrări de instalații etc.) pe această linie de muncă nu trebuie să se desfășoare în principiu activitate informativă pe termen lung, prin dosare de urmărire informativă și mapa suspectului, ci se impune practica acțiunii directe – imediate pentru prevenirea producerii evenimentului ecologic și a consecințelor negative ale acestuia.
Activitatea informativă specifică se va desfășura conform Ord. M.I. nr. 0116/2001 și va fi canalizată în principal pe obținerea și valorificarea de date și informații privind:
încălcarea cu intenție sau din culpă a legislației protecției mediului;
semnalarea cazurilor în care se desfășoară în timp și spațiu activități cu impact deosebit asupra mediului înconjurător;
nerespectarea dispozițiilor legale referitoare la acordarea avizelor, autorizațiilor de mediu-ape sau a altor activități supuse regimului de avizare și autorizare;
continuarea activităților de către agenții economici sau persoane fizice după dispunerea încetării ori suspendării acestora de autoritatea pentru mediu-ape;
încălcarea dispozițiilor legale privind regimul substanțelor periculoase și deșeurilor;
semnalarea deversărilor „accidentale” repetate de către agenții economici mari poluatori și a cazurilor de neluare a măsurilor corespunzătoare de prevenire a acestor situații negative;
identificarea cazurilor de folosire a unor recipiente, rezervoare, vagoane, depozite improvizate etc. pentru transportul sau păstrarea substanțelor toxice puternic corozive sau periculoase;
cazuri de poluare istorică;
depistarea cazurilor de producere, comercializare și utilizare a unor substanțe interzise pe teritoriul României;
nerespectarea normelor de protecție a mediului cu prilejul dezafectării unor instalații, distrugeri sau degradări ale mijloacelor de transport, reținerea în stoc a substanțelor chimice, petroliere, toxice, periculoase ori neutralizarea ilegală a acestora;
semnalarea cazurilor de nefuncționare a instalațiilor de epurare a apelor, de filtrare a emanațiilor gazoase, spălări de rezervoare sau altor recipiente în apele naturale, deversări de resturi menajere, depășirea normelor legale privind evacuarea apelor uzate etc.;
depistarea persoanelor din sistem și a altora care se dedau la acte de corupție, deturnare de fonduri, falsuri în acte, sustrageri, abuzuri și neglijențe în serviciu în legătură cu protecția mediului;
orice alte date și informații prin care se semnalează încălcarea legislației privind protecția mediului înconjurător și pentru prevenirea dezastrelor ecologice.
Principalele activități ce revin structurilor de informații.
1.- Identificarea, cunoașterea și supravegherea obiectivelor și locurilor de interes operativ.
Prevenirea, ca latură fundamentală a activității structurilor de informații, se realizează și în acest domeniu, atât prin forme și mijloace proprii, cât și în colaborare cu alte organe abilitate prin lege, respectiv specialiști din cadrul Ministerului Apelor, Pădurilor și Protecției Mediului, Ministerului Sănătății, Ministerului Agriculturii și Alimentației, Ministerului Industriei, Direcției Generale a Vămilor etc.
Organizarea și desfășurarea activităților de prevenire a tuturor încălcărilor la regimul normelor ecologice, trebuie să se realizeze după principiul muncii în obiective, sistemul informațional constituind și în acest domeniu principala metode a cunoașterii cât mai exacte a situației operative.
În acest sens, sursele de informare a structurilor de informații specializate cu responsabilități în acest sector, cât și a structurilor de informații, vor fi instruite și dirijate sistematic pentru a semnala operativ și cu continuitate existența unor condiții care pot determina apariția unor evenimente ecologice, ori alte fapte de natură a pune în pericol viața ori sănătatea oamenilor.
În activitatea de prevenire a structurilor de informații care au în supraveghere obiective care produc, dețin, condiționează, transportă ori utilizează substanțe ori produse periculoase din categoria celor menționate, vor lua o serie de măsuri specifice, cum ar fi:
executarea de controale periodice, de regulă, în locurile unde se gestionează materii prime și produse finite, cât și pe fluxurile tehnologice, ocazie cu care se va verifica respectarea dispozițiilor referitoare la depozitarea, conservarea, manipularea, transportul și folosirea acestor substanțe și produse;
realizarea unei strânse cooperări cu factorii de răspundere ai agenților economici, cu cei care au atribuții de control și supraveghere în scopul sesizării la timp a tuturor stărilor de fapt negative în acest domeniu;
verificarea temeinică a persoanelor care gestionează produse și substanțe toxice, urmărindu-se totodată corectitudinea și responsabilitatea de care aceștia dau dovadă în asigurarea unei depline securități a acestor produse și a țineri unei evidențe gestionare precise;
identificarea pe raza de competență a tuturor agenților economici cu capital de stat și privat, care au ca obiect de activitate importul de substanțe toxice, ori cu proprietăți asemănătoare, inclusiv a deșeurilor periculoase.
Referitor la acest ultim aspect, trebuie menționat că ofițerii de informații, cu sarcini și responsabilități pe linia protecției mediului înconjurător le revine obligația de a stabili exact specificul fiecărei unități, secții, atelier și laborator, de a cunoaște substanțele și produsele periculoase, utilizate sau rezultatele din procesul de producție, precum și persoanele desemnate de consiliile de administrație pentru a răspunde în cazul nerespectării normelor legale în vigoare.
Datorită gradului ridicat de nocivitate pe care îl prezintă produsele și substanțele toxice față de om, natură, animale și medul înconjurător, se impune ca în cazul primirii unor informații de la agentură sau de la alte surse de informare să se acționeze cu maximă operativitate pentru verificarea aspectelor semnalate, întrucât orice faptă de natură infracțională sau chiar contravențională poate favoriza apariția unor catastrofe ecologice cu consecințe ireparabile.
3.5.3. Identificarea și lucrarea calificată a elementelor suspecte.
În general, persoanele pretabile încălcării dispozițiilor legale în acest domeniu, sunt cele care fac obiectul supravegherii pe linia de muncă toxice sau radioactive, ori care prin atribuțiile ce le revin desfășoară activități de import-export cu substanțe care potrivit legii, sunt considerate periculoase pentru sănătatea populației, ori pentru mediul înconjurător.
Din categoria acestor persoane ce trebuie să stea în atenția structurilor de informații, exemplificăm:
gestionarii materiilor prime și produselor finite toxice;
operatorii chimiști care își desfășoară activitatea la instalațiile ce nu permit un control strict al materiilor prime introduse în procesul de producție;
cele despre care sunt date și informații că se ocupă cu traficul ilicit de substanțe toxice;
cele care manipulează sau transportă substanțe toxice ce pot fi întrebuințate și în activități așa zise gospodărești;
patronii de firme particulare, despre care există date că efectuează operațiuni de import-export cu astfel de produse, fără a fi autorizați în acest scop;
persoane din cadrul organelor vamale, care facilitează introducerea în țară de substanțe periculoase fără documente legale;
diverse alte persoane din categoria așa zișilor intermediari, despre care există date și informații că înlesnesc efectuarea unor tranzacții de import-export cu astfel de substanțe;
alte categorii de persoane interesate în procurarea de substanțe toxice pentru efectuarea unor operațiuni neautorizate.
Alte sarcini ce revin ofițerilor de informații
Pe linia de muncă privind protecția mediului este necesar să se efectueze în principal următoarele sarcini:
obligativitatea înregistrării agenților economici autorizați pentru comercializarea, utilizarea sau prestarea de servicii cu produse de uz fitosanitar din grupele 1 și 2 de toxicitate,;
cercetarea evenimentelor ecologice la solicitarea organelor specializate ale Ministerului Medului sau din oficiu când acestea au fost produse cu materiale ori substanțe supuse regimului autorizării;
organizarea și executarea de activități preventive în domeniul protecției mediului în colaborare cu specialiști ai Ministerului Apelor, Pădurilor și Protecției Mediului, Ministerului Sănătății, Departamentului Protecției Muncii și altele;
constatarea și aplicarea contravențiilor comise la regimul protecției mediului în limitele competențelor stabilite prin lege;
efectuarea de analize periodice privind cauzele și condițiile care au generat și favorizat apariția unor fenomene negative în acest domeniu și prezentarea principalelor concluzii atât factorilor responsabili în plan teritorial, cât și la nivel central;
cooperarea cu organismele corespondente ale altor structuri de informații în combaterea și cercetarea cazurilor de trafic cu deșeuri toxice și alte substanțe periculoase;
organizarea activităților specifice informative se va realiza în funcție de condițiile concrete ale obiectivelor, locurilor și mediilor existente la nivelul fiecărui județ, cât și conform legislației în vigoare.
Deoarece abuzul de drept în domeniul protecției mediului poate determina, așa cum am arătat anterior, efecte negative asupra stării naturale a mediului, de cele mai multe ori ireversibile, efecte care în timp pot produce prejudicii și altor persoane în afara titularului dreptului, iar abuzul de drept să fie obligat la plata despăgubirilor pentru prejudiciul de ordin patrimonial sau moral cauzat prin exercitarea abuzivă a dreptului său.
In loc de concluzie
Din definiția oferită de cercetătorul Stephan Libiszewski, înțelegând prin conflict de mediu acel conflict în care raritatea resurselor naturale regenerabile indusă de degradarea mediului joacă un rol important.
Literatura de specialitate conține o varietate de clasificări ale conflictelor de mediu, și anume: în funcție de localizare, (1) inter-statale și (2) intra-statale; în funcție de factorii implicați în declanșarea și desfășurarea acestora, (1) directe (în care părțile concură direct pentru accesul și controlul resurselor naturale) și (2) indirecte (o serie de alți factori se adaugă celor de mediu); în funcție de caracterul resurselor naturale, conflicte cauzate de raritatea resurselor naturale și (2) conflicte cauzate de abundența resurselor naturale. Având în vedere clasificările conflictelor de mediu expuse mai sus, am ales să detaliem o parte din tipurile indicate în literatura de specialitate, folosind o combinație de criterii: localizare și tipul de transformări de mediu. Nu am analizat decât acele conflicte care au la bază resurse regenerabile. Pentru o mai bună înțelegere a conflictelor de mediu, am ales să oferim, pentru fiecare tipologie detaliată (conflicte cauzate de raritatea resurselor naturale, conflicte centru-periferie, conflicte etno-politice, conflicte cauzate de migrație, conflicte globale de mediu), acele exemple unde ceilalți factori determinanți sau contextuali nu dețin un rol predominant.
Schimbările climatice combinate cu războaiele religioase, cu creșterea natalității până la dimensiuni dezastroase, migrațiile efectuate in scopul consumării resurselor, acționează ca un multiplicator al amenințării, al tensiunilor și al instabilității (threat multiplier). Astfel, schimbările climatice pot exacerba sau chiar genera conflicte cauzate de raritatea resurselor mediului înconjurător, induce fluxuri migratorii, potența insecuritatea energetică, afecta dislocarea trupelor armate în teatrele de operații, accentua fenomenele de radicalizare, situațiile de fragilitate și fenomenul terorist, genera noi aranjamente geopolitice sau fragiliza arhitectura globală multilaterală.
Lipsa unor indicatori sau indici speciali pentru securitatea ecologică îngreunează orice încercare de a „carta” regiunile cu potențialul cel mai ridicat de instabilitate și insecuritate. Am ales din literatura de specialitate o serie de indicatori și indici (indicatorul de vulnerabilitate, indicele integrat al vulnerabilității, indicele riscului de dezastre, indicele insecurității umane, indicatorii dezvoltării durabile), precum și o serie de hărți (harta riscului de dezastre naturale, harta indicelui insecurității umane, impactul global al schimbărilor climatice) pentru a ilustra, deși în termeni vagi, acele zone unde insecuritatea ecologică devine evidentă: state din Africa sub-sahariană, Asia de Sud și de Sud-Est.
De reținut ca nimeni din aceste state, care are instinct de conservare, nu va rămâne pe loc așteptând cuminți un sfârșit sau o evoluție pozitiva proiectata departe in timp. Așa cum a început deja, marea migrație, întinsa pe o perioada lunga de timp si spatii imense, se va finaliza când apare un echilibru intre oferta de resurse a planetei si cererea de consum a locuitorilor ei. Se vor impune de la sine unii indicatori de selecție, cum ar fi coeficientul de inteligenta, instinctul de conservare social, etc.
De aceea, securitatea mediului nu poate fi separată de entitatea statală și nu poate fi gestionată integral de aceasta, fiind nevoie de eforturi la nivel internațional, regional, național și local, precum și de o combinație de soluții, provenind din toate domeniile: politic, economic și al protecției mediului (integrarea politicilor sectoriale). Cele două direcții de acțiune sunt:
limitarea sau diminuarea degradării mediului și a efectelor schimbărilor climatice prin reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră, care necesită o abordare globală, cu o perspectivă de sus în jos, cu obiective și implementare națională, și
reducerea vulnerabilității, unde dezvoltarea durabilă devine precondiție (prin îndeplinirea Obiectivelor de Dezvoltare a Mileniului de reducerea sărăciei severe, accesul universal la ciclul primar de învățământ, promovarea egalității dintre sexe și afirmarea femeilor, reducerea mortalității la copii, îmbunătățirea sănătății materne, combaterea HIV/SIDA și a tuberculozei, asigurarea durabilității mediului, crearea unui parteneriat global pentru dezvoltare), iar abordarea este de jos în sus și elementul local predominante.
Uniunea Europeană s-a impus drept lider la nivel global în domeniul protecției mediului (rarefierea stratului de ozon, biodiversitate), cu precădere în domeniul schimbărilor climatice. În acest sens, putem afirma ca Uniunii Europene are o politica buna în domeniul energie, a schimbări climatice și țintele asumate sunt ambițioase la nivel comunitar până în 2020. Uniunea Europeană se află într-o poziție din care, în calitate de lider în domeniul limitării efectelor schimbărilor climatice (având în vedere rolul activ în negocierile privind definirea unui cadru internațional post-Kyoto), de promotor al politicii de dezvoltare pentru cooperare, de cel mai mare donator pentru regiunile în dezvoltare, poate acționa pentru minimizarea impactului schimbărilor climatice asupra securității internaționale, prin instrumentele pe care le are la dispoziție – de tip soft security: prevenirea conflictelor, managementul crizelor și reconstrucția post-conflict.
Nivelul național este extrem de important în asigurarea securității ecologice, la dispoziția autorităților statului aflându-se toate instrumentele pentru realizarea de strategii, politici și implementarea de măsuri, dar și pentru participarea în formatele regionale și globale de negociere. O serie de state naționale au ales să își stipuleze în strategiile de securitate națională și apărare dimensiunea ecologică a securității, menționând la capitolul riscuri hazardele naturale, degradarea mediului înconjurător sau schimbările climatice. Includerea acestei problematici în strategiile de securitate națională implică o abordare care depășește preocuparea instituțiilor de linie, presupunând prioritate în gestionare și alocarea de resurse în mod excepțional.
Cap. IV INVESTIGAREA CORUPȚIEI – BAZĂ COMBATERII RISCURILOR DE MEDIU
4.1 Locul și rolul activităților de informații și investigații în combaterea corupției din domeniul mediului
Cu toate că termenul de corupție este foarte des asociat cu un anumit grad de imoralitate, acesta se referă la interacțiunea dintre cetățeni și autorități, și înseamnă abuzul față de puterea publică în beneficiul și în scopul unor interese private sau de grup.
În opinia lui Philip Mark o definiție clară a corupției este imposibil de elaborat .
Totuși în literatura de specialitate există varii definiții folosite pentru a explica cât mai bine conceptul de corupție. Acestea sunt elaborate din perspectivă politică, economică, socială sau instituțională. Dintre multiplele definiții putem aminti:
,,Corupția este o instituție ilegală folosită de persoane individuale sau grupuri pentru a influența asupra activităților birocratice. Astfel existența corupției per se indică faptul că aceste grupuri participă în procesul de luare a deciziilor într-o măsură mai mare decât ar fi cazul’’, aceasta fiind definiția elaborată de Nathaniel Leff.
Michael Johnston definește fenomenul corupției ca fiind ,,un abuz de funcțiile publice sau resursele publice pentru beneficiul privat’’.
,,Din punct de vedere conceptual, se consideră drept corupție comportamentul care deviază de la obligațiile normale ale exercitării unui rol public (cel de funcționar public) sau care violează normele legale care interzic exercitarea anumitor forme și tipuri de influența (mita, traficul si abuzul de autoritate, șantajul, constrângerea, etc.).
Concluzionând putem afirma că fenomenul corupției este o abatere de la normalitate, și înseamnă că o persoană într-o funcție de autoritate sau cu putere decizională, se folosește de poziția sa pentru a oferi celui ce corupe anumite avantaje, în schimbul unei sume de bani, a unor cadouri sau orice alt fel de ,,atenții’’. Cu alte cuvinte se poate afirma că fenomenul corupției înseamnă abuzul de putere în scop personal, în schimbul unor ,,recompense’’.
Corupția face ca dezvoltarea economică să fie lentă și are repercusiuni și asupra societății. De asemenea ,,corupția deturnează aptitudinile –atât pe cele de conducere, cât și pe cele antreprenoriale – și eforturile de la activitățile productive înspre cele de cumpărare a dreptului de monopol’’. ,,Ea încurajează realizarea eficientă a contractelor pentru servicii ce nu sunt necesare’’.
Una dintre cele mai cunoscute și citate definiții a fenomenului corupției este cea oferită și utilizată de Transparency Internațional: ,,folosire a puterii încredințate pentru câștig privat’’.
Experții în corupție ai INTERPOL definesc corupția ca fiind ,,îndeplinirea sau neîndeplinirea unui act de către indivizi sau organizații publice sau private, prin încălcarea legii și încrederii pentru profit sau beneficiu’’.
ONU a declarat că „esența fenomenului corupției constă în abuzul de putere săvârșit în scopul obținerii unui profit personal, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, în sectorul public sau în sectorul privat”.
Fondul Monetar Internațional definește corupția ca fiind ,,abuzul de putere publică sau încredere pentru beneficiu privat’’.
Uniunea Europeană, în Comunicarea Comisiei către Consiliul European, Parlamentul European și Comitetul Economic și Social cu privire la strategia comprehensivă a UE împotriva corupției (2003), a adopta definiția corupției utilizată prin Programul Global al Națiunilor Unite împotriva corupției, și anume ,,abuzul de putere pentru câștig privat’’
Încă din antichitate fenomenul corupției a atras atenția asupra sa. Conform Dicționarului Limbii Române cuvântul ,,corupție’’ este derivat din latinescul ,,coruptio-onis’’ și înseamnă abatere de la moralitate, de la cinste, de la datorie.
În Strategia Națională Anticorupție, actele corupte sunt definite ca fiind ,,demersuri care lezează distribuția universală și echitabilă de bunuri cu scopul de a aduce profit unor persoane sau grupuri’’ .
În Noul Cod Penal nu se regăsește o definiție a corupției, ci sunt incriminate infracțiunile de: luare de mită, dare de mită și trafic de influență.
,, O definiție cu aplicabilitate imediată este cea din Legea nr. 78/2000 privind prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție care reglementează infracțiuni de corupție, infracțiuni asimilate infracțiunilor de corupție, infracțiuni aflate în legătură directă cu infracțiuni de corupție sau infracțiuni asimilate acestora, infracțiuni îndreptate împotriva intereselor financiare ale Comunităților Europene: utilizarea funcției, atribuțiilor ori însărcinărilor primite pentru dobândirea de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite, pentru sine sau pentru altul’’
Este un lucru cert faptul că orice acțiune a omului, orice manifestare a gândurilor sale se bazează pe informațiile deja obținute, se desfășoară prin intermediul lor, într-un flux continuu și este dependentă de informațiile pe care acesta estimează că le va putea procura. Cel care este informat poate decide, revedea sau dispune, iar acțiunile sale sunt cu atât mai valabile și eficiente cu cât este mai bine informat calitativ și cantitativ. Este totodată foarte adevărat și faptul că o asemenea cerință se realizează doar pe contextul în care concurenții și adversarii sunt împiedicați de a fi informați sau de a-i face să fie chiar dezinformați.
Informațiile sunt deci, un indicativ variabil și o măsură de putere.
în viața de toate zilele, omul este cuprins într-o avalanșă de știri, pe care cei mai mulți le numesc informații. Transformarea unor știri în informații ține de domeniul inteligenței sau al intelectului unor oameni capabili să parcurgă acest proces cognitiv. Știrea reprezintă o veste, noutate, cunoaștere, cunoștință, fiind confundată de multe ori cu informația. în realitate ea reprezintă o sursă de informații. Aceasta are valoare pur orientativă și numai după evaluarea ei (controale, verificări, supliment de date, confirmări) va putea fi considerată o informație, a cărei valabilitate este direct proporțională cu veridicitatea sa. Ea poate să fie necontrolată, vagă sau dificil de controlat (numită generic zvon) sau certă. Știrea certă (cunoscută) este cea care servește ca punct de plecare sau ca element de bază în stabilirea unei stări de fapt despre anumite situații, evenimente sau persoane. însă, știrea care provine dintr-o anumită sursă (surse), chiar dacă se află pe o treaptă superioară de certitudine, trebuie evaluată. Evaluarea știrii și a sursei emitente conduce la obținerea informației.
Obținerea informației este dependentă de decizia asupra utilizării acesteia, care merge de la folosirea ei imediată, până la arhivarea în vederea refolosirii. Aceasta se încadrează în așa numitul proces informativ, care este un proces complex ce presupune eliminarea permanentă a pericolului de a fi obiectul unei dezinformări din partea unor factori care urmăresc împiedicarea accesului la informație, verificarea permanentă a tuturor elementelor de certitudine. O informație este mai utilă sau mai folositoare, dacă este culeasă sau disponibilă la momentul în care este nevoie de ea. Orice element care, în mod generic este indicat prin termeni ca: știre (zvon, știre certă) sau informație, este compus din cinci părți care răspund, în mod logic, la cinci întrebări fundamentale: cine?, ce?, când?, unde?, de ce?.
În mod necesar, evaluarea unei știri sau a unui aspect cunoscut trebuie să fie însoțită de evaluarea sursei care a furnizat-o. Procurarea și evaluarea știrilor constituie activitatea de culegere de informații, care presupune oameni specializați și tehnici specializate. Ea depinde de factori diverși: posibilitățile umane și tehnice ale lucrătorilor și mijloacele disponibile, limitele impuse de timpul disponibil între căutarea, obținerea informației și momentul în care trebuie luată decizia după procurarea informației.
Oamenii angrenați într-o astfel de activitate își fixează aria de interese căreia îi circumscriu informațiile pe care le procură și le utilizează în luarea deciziilor pentru promovarea, impunerea sau apărarea acestora. în unele cazuri, sfera de interese și de activitate se stabilește numai după apariția unor exigențe informativ-operative și primește contururi precise numai după afluxul primelor informații. însă, indiferent dacă un câmp de interese se suprapune altora, fiecare din ele furnizează informații diferite, utilizate în diferite sectoare de activitate. De aceea, oamenii, îndeosebi cei specializați, culeg un număr cât mai mare de informații, chiar dacă acestea sunt destinate arhivării și folosirii lor în viitor. Aceștia nu pierd din vedere faptul că scopul esențial al oricărei acțiuni de culegere de informații este elaborarea procesului de decizie, în care, exigența de a fi informat este capitală.
De regulă, informația este o armă utilizată de oameni în luptele pentru putere, o condiție esențială a supraviețuirii într-un angrenaj social-politic, într-o formă de organizare socio-umană și un factor fundamental în promovarea și apărarea valorilor și intereselor celor care o dețin și o utilizează în mod eficient. De aceea, oamenii încearcă să o obțină și să o utilizeze atât prin mijloace legitime (validate juridic) sau licite (permise de morală) cât și prin mijloace nelegitime sau ilicite, în ambele cazuri informația fiind considerată ca vitală pentru supraviețuire.
Datorită utilizării informațiilor în procesul luării deciziilor, acestea au fost și sunt considerate un adevărat produs cu o foarte bine cotată valoare comercială, de a cărui calitate și cantitate a depins prețul plătit de state, de grupuri socio-umane sau de cetățenii acestora. Ca orice produs, informația trebuie să fie utilă consumatorului (sau utilizatorului), atunci și acolo unde acesta o cere. Pentru realizarea acestui deziderat a apărut informatica, adică știința și tehnica receptării, elaborării și transformării informațiilor și au fost organizate sisteme mai mult sau mai puțin automatizate în acest sens. Aceasta constituie suportul activității de previziune, gestiune și decizie, bazat pe o coordonare funcțională, strânsă, între personalul, mijloacele, programele și procedeele de culegere, evaluare și elaborare de date care să poată fi folosite, transmise și exploatate imediat de către utilizatorii angrenați în procesul decizional. Ca orice produs, informațiile trebuie să circule. în acest domeniu, utilizatorul și consumatorul (statul) se folosește de telematică sau știința și tehnica transmiterii informațiilor la distanță, realizând o strânsă conexiune între inform Aproape toate structurile informative secrete folosesc agentul de influență,o persoană care operează sub diverse acoperiri, dar în mod deschis și fără a comite nici o infracțiune, contribuind la prevenirea producerii unor acte sau fapte antistatale.
În practica structurilor informative secrete ale unor state se folosește și agentul dublu, definit ca o persoană care servește în același timp două structuri informative fie adverse, fie concurente sau chiar aparținând aceluiași stat. De regulă, este fidel unei părți și o trădează pe cealaltă sau le trădează pe amândouă din interes personal. în orice caz, există puțină încredere în aceasta și din partea ambelor structuri informative care-l folosesc, iar implicarea și manipularea lui se dovedesc a fi operațiuni extrem de delicate.
O persoană indispensabilă pentru această activitate este agentul de investigație, titularul sau cel care depinde de o structură informativă autorizată în mod legal să desfășoare această activitate. Cu preponderență, el operează în aceeași categorie ca a agentului secret, dar în mod strict este ținut departe de obligațiile majore și bine determinate ale structurii informative din care face parte.
Pentru transmiterea materialului informativ, se folosesc pe lângă posibilitățile oferite de telematică și curieri care utilizează procedee diverse pentru a ajunge în timp util la beneficiar.
Toate aceste categorii de persoane constituie parte integrantă a aparatului informativ al statului respectiv, așa-numitul personal specializat sau de specialitate, căruia i se asigură, în mod permanent, o instruire și o educație corespunzătoare cu valorile și interesele pe care trebuie să le apere. De regulă, selecționarea și încadrarea acestora în structurile informative secrete se face după reguli bine stabilite, urmărindu-se ca ele să întrunească patru calități: condiție fizică, disciplină, inteligență și caracter.
în activitatea de obținere de informații, toate categoriile de agenți se folosesc de așa zisele „surse" sau de persoane care furnizează date sau care constituie o potențială bancă de date. în practica muncii de culegere de informații, orice structură informativă secretă folosește surse publice ( agenții de presă, stații de radio și televiziune, organe de presă, birouri informative ale instituțiilor și intreprinderilor publice, statale sau particulare, bănci de date, biblioteci, agenții de investigații și detectivi particulari etc.) și surse secrete, adică acele surse de informații la care se ajunge în mod secret. Acestea furnizează cele mai valoroase elemente informative, care, prelucrate, pot constitui informații dar sunt folosite, de cele mai multe structuri informative secrete și pentru dezinformarea adversarului sau contrainformații. Căutarea, identificarea și recrutarea surselor secrete urmează, de regulă, o metodologie a structurilor informative, diferite de la stat la stat.
Structuri de informații românești cu atribuții în combaterea corupției.
Analiza unor acte normative cu incidență în materia corupției.
Potrivit art. 1 alin. 2 din ORDONANȚA DE URGENTA nr.63 din 28 iunie 2003 privind organizarea și funcționarea Structurilor române de informa structurile de ordine și siguranța publică din subordinea Ministerului Administrației și Internelor sunt: SRI, Poliția Română, Jandarmeria Română, Poliția de Frontieră Română, Autoritatea pentru străini, Oficiul Național pentru Refugiați, Direcția Generală de Informații și Protecție Interna, Grupul Special de Protecție și Intervenție "Acvila" și Unitatea Specială de Aviație. Acestea au în compunere unități centrale de specialitate, care pot avea în subordine, la nivel teritorial, inspectorate, comandamente, direcții generale, direcții, servicii, mari unități, unități și/sau subunități operative, de instrucție, medicale și de învățământ, precum și de asigurare a acțiunilor.
Direcția Generală de Informații și Protecție Internă este structura specializată a Ministerului Administrației și Internelor în obținerea, verificarea, prelucrarea, stocarea, protecția informațiilor clasificate, precum și valorificarea informațiilor și datelor necesare realizării atribuțiilor ce revin ministerului. Această direcție are atribuții în ceea ce privește culegerea de informații pentru descoperirea infracțiunilor ce intră în competența poliției, infracțiuni contra siguranței naționale dar și infracțiuni de corupție comise de lucrători ai SRI și MA.I. cât și din alte structuri.
În cadrul aparatului central al Ministerului Administrației și Internelor funcționează și Direcția Generală Anticorupție, ca structura specializată pentru prevenirea și combaterea corupției în rândul personalului propriu. Direcția Generală Anticorupție este subordonată direct ministrului administrației și internelor.
Potrivit art. 26 alin. 1 pct. 7 din Legea nr. 218/2003
Structurile române de informații realizează activități de prevenire și combatere a corupției, a criminalității economico-financiare, a celei transfrontaliere, a infracțiunii în domeniul informaticii și a crimei organizate.
Potrivit art. 33 alin. 1, pentru prevenirea și combaterea corupției, a criminalității transfrontaliere, a traficului de ființe umane, terorismului, traficului de droguri, spălării banilor, infracțiunilor informatice și a crimei organizate, precum și a altor infracțiuni grave care nu pot fi descoperite sau ai căror făptuitori nu pot fi identificați prin alte mijloace, la propunerea Structurilor române de informații, cu aprobarea ministrului administrației și internelor, Structurile române de informații pot să folosească și polițiști sub acoperire, în condițiile prevăzute în Codul de procedura penală. în situații excepționale, dacă există indicii temeinice că s-a săvârșit sau că se pregătește săvârșirea uneia dintre infracțiunile menționate, care nu poate fi descoperită sau ai cărei făptuitori nu pot fi identificați prin alte mijloace, Structurile române de informații pot folosi informatori.
Sursele de informare, metodele și mijloacele activității de culegere a informațiilor au caracter confidențial și nu pot fi dezvăluite de nimeni în nici o împrejurare. Excepție fac cazurile în care îndatoririle funcției, nevoile justiției sau legea impune dezvăluirea lor. în aceste situații dezvăluirea se va face, după caz, cu asigurarea protecției necesare.
Prin activitatea de culegere, verificare și valorificare a datelor și informațiilor polițiștii nu trebuie în nici un fel să lezeze sau să îngrădească în mod ilegal drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor, viața privată, onoarea sau reputația acestora.
Structurile române de informații asigură protecția și încadrarea în munca a polițiștilor care, lucrând sub acoperire, au fost deconspirați în împrejurări care exclud culpa acestora.
Organizarea și funcționarea activității de culegere a informațiilor pentru activitatea specifică poliției se stabilesc prin ordin al ministrului administrației și internelor.
Structurile române de informații prezintă, anual sau ori de câte ori se impune, Consiliului Suprem de Apărare a Țării și comisiilor de specialitate ale Parlamentului României rapoarte referitoare la activitatea de culegere a informațiilor și fondurile utilizate în acest scop.
TABLOUL INSTITUȚIONAL
Instituții și autorități publice cu atribuții de prevenire și combatere a corupției
În activitățile de prevenire și combatere a corupției sunt implicate o serie de instituții publice. Aspectele juridice legate de Raportul Structurat 2004, cât și Cadrul instituțional anticorupție 2004.
Tabloul cadrului instituțional este structurat astfel:
Elaborarea Strategiilor și Politicilor Publice de Prevenire și Combatere a Criminalității
1.Consiliul Național de Prevenire a Criminalității.
2.Cancelaria Primului-Ministru
3.Minsterul Administrației și Internelor
4.Consiliul Superior al Magistraturii
5.Ministerul Justiției
6.Institutul Național de Criminologie.
Combaterea corupției prin mijloace penale Urmărire penală și trimitere în judecată
1.Direcția Națională Anticorupție – corupția de nivel înalt și mediu
2.Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție – corupția mică
3.Cercetări prealabile
4.Poliția
5.Protecție
6.Oficiul Național pentru Protecția Martorilor.
Controlul Administrativ
1 .Autoritatea Națională de Control 2.Oficiul Național de Protecție a Mediului 3.Garda Financiară 4.Autoritatea Națională a Vămilor
5.Departamenul Primului Ministru de Inspecție și Investigare a Utilizării Transparente a Fondurilor Comunitare
6. Oficiul Național pentru Prevenirea și Combaterea Spălării Banilor.
Instituții Publice Independente
Curtea de Conturi
Avocatul Poporului – Ombudsman
Servicii de Culegere a Informațiilor și Servicii Interne de Prevenire a Corupției
Serviciul Român de Informații (S.R.I).
Serviciul de Informații Externe (S.I.E)- pentru siguranța națională.
Direcția Generală de Protecție și Anticorupție
1 Definiția și scopul investigării
Într-un mod general, activitatea de investigare este definită ca reprezentând:
•colectare sistematică de date necesare pentru susținerea obținerea de probe pentru demonstrarea unor abateri de la lege sau combaterea unor pretenții de natură civilă sau penală;
•procesul de observare, inspectare în secret și analizare, precum și de cercetare continuă și sistematică asupra unui obiect specific;
•procesul asimilării de date cu privire la fapte;
•o colectare de informații pentru rezolvarea disputelor contradictorii și clarificarea datelor confuze;
•activitate de cercetare la fața locului în scopul reconstituirii condițiilor în care s-au produs unele eveniment, accidente, infracțiuni;
•aprovizionare cu diverse categorii de date și informații.
Unii specialiști români au definit investigarea ca reprezentând un complex de activități desfășurate prin metode, procedee și mijloace specifice, pentru obținerea, în mod confidențial, de informații despre persoane ce prezintă interes pentru probarea unor infracțiuni sau pentru alte scopuri ale unor persoane juridice și fizice.
în altă opinie, investigarea poate fi definită ca fiind un complex de activități desfășurate de persoane, atestate în condițiile legii, în mod confidențial, prin metode, procedee și mijloace specifice, pentru obținerea de date, informații și probe referitoare la persoane, bunuri, fapte, împrejurări, la solicitarea cuiva, în baza unei convenții scrise, cu respectarea strictă a prevederilor legale.
Totodată termenul „investigare" nu trebuie confundat cu cel de „investigație". Investigația,reprezintă rezultatul final al procesului de investigare, respectiv ceea ce se consemnează în nota sau raportul prezentat beneficiarului la finalizarea acțiunii.
Activitatea investigativă presupune un înalt grad de profesionalism, cu mențiunea că cerințele de pregătire și formare profesională a investigatorilor din structurile specializate de stat sunt mult mai exigente față de alți investigatori cum sunt spre exemplu detectivii particulari, dat fiind și importanța misiunilor îndeplinite. Păstrarea secretului profesional se impune ca un principiu de muncă și ca o cerință imperativă pentru prestarea activității investigative. Nerespectarea acestei cerințe va avea consecințe negative, iar răspunderea este pe măsură.
Un principiu care jalonează activitatea investigativă este compartimentarea muncii. Dată fiind importanța misiunilor ce le revin investigatorilor, gradul de exigență în respectarea acestui principiu este mare, iar răspunderile pentru încălcarea lui fac obiectul unor măsuri inserate în ordinele și instrucțiunile de muncă specifice.
Principiul aflării adevărului are o mare conotație valorică. Datele și informațiile obținute în procesul investigativ trebuie să reflecte realitatea.
Respectarea drepturilor și libertăților cetățeanului reprezintă o altă cerință imperativă care jalonează activitatea de investigații.
În toate domeniile se desfășoară activități investigative, urmărind un anumit scop. De regulă, acestea îmbracă forma unei cercetări continue și sistematice asupra unui obiect specific sau asupra unei aprovizionări cu diverse categorii de date și informații vizând un scop bine definit.
Activitatea investigativă nu este delimitată în mod expres prin lege, singura cerință fiind ca aceasta să nu contravină reglementărilor interne și internaționale de profil, specifice, care presupun o anumită pregătire și formare profesională, pecând în altă ordine de idei, în activitatea investigativă, investigatorul se folosește de metode, procedee, tehnici și mijloace specifice, care presupun o anumită pregătire și formare profesională.
Principiile muncii de investigații
în general prin principii fundamentale se înțeleg acele idei călăuzitoare, reguli generale în conformitate cu care este organizată, condusă și se desfășoară activitatea într-un anumit domeniu. în cele ce urmează sintetizăm câteva dintre principiile activității specifice de investigare.
a) Principiul legalității
Este universal valabil, jalonând conduita tuturor categoriilor de persoane, indiferent de domeniul de activitate. Respectarea acestui principiu presupune cunoașterea aprofundată a legislației interne și internaționale care reglementează activitatea în domeniul specific și respectarea întocmai a prevederilor acesteia.
Cunoașterea reglementărilor interne în contextul activității specifice de investigații presupune:
cunoașterea prevederilor Constituției României cu privire la drepturile și libertățile fundamentale ale omului;
cunoașterea prevederilor Codului penal și ale Codului de procedură penală în special din secțiunile care privesc infracțiunile contra siguranței statului, infracțiunile contra persoanei și a patrimoniului, infracțiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul, infracțiunile la regimul stabilit pentru anumite activități economice, infracțiunile care aduc atingere unor relații privind conviețuirea socială, probele și mijloacele de probă, măsurile asigurătorii, restituirea lucrurilor și restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii etc;
cunoașterea prevederilor Codului civil, a celor ale Codului de procedură civilă, precum și ale Codului familiei, în special din secțiunile care privesc raportul juridic civil, actul juridic civil, capacitatea de exercițiu și de folosință a persoanelor fizice și juridice, identificarea persoanelor fizice și juridice, proba raportului juridic civil, bunurile și clasificarea acestora, măsurile de ocrotire a persoanei fizice etc;
cunoașterea legilor și a hotărârilor de guvern privind informațiile , clasificarea acestora și protecția informațiilor clasificate;
cunoașterea legilor privind siguranța națională și ordinea publică precum și a altor reglementări interne care fac trimitere în mod direct sau indirect la activitatea de investigații în diverse cazuri.
Reglementările internaționale vizează obligațiile pe care statul român și Ie-a asumat prin tratate bilaterale și multilaterale, prin declarații universale, prin participarea la organizații internaționale și care au fost ratificate de Parlament. Dintre acestea, un rol esențial în activitatea de investigații îl au tratatele privind drepturile omului. Cunoașterea acestor reglementări va permite să discearnă asupra cazuisticii de competența sa, să evite angrenarea în cazuri care sunt prohibite prin lege să nu folosească metode, procedee sau mijloace care nu-i sunt permise.
b)Principiul confidențialității
Investigatorul are obligația nu numai morală ci și legală de a păstra secretul profesional cu privire la datele și informațiile obținute în exercitarea profesiei și, de asemenea, cu privire ta metodele, procedeele, tehnicile și mijloacele specifice de muncă, orice încălcare a acestor prevederi atrăgând după sine răspunderea personală.
c)Principiul aflării adevărului
Acest principiu impune cerința ca toate datele, faptele și împrejurările unei cauze trebuie stabilite întocmai așa cum au avut loc în realitate, adică în conformitate cu adevărul.
Potrivit acestui principiu investigatorul are obligația de a depune toate diligentele pentru obținerea datelor și informațiilor ce fac obiectul investigației sale, date și informații care să reflecte realitatea. De asemenea, acestea trebuie să aibă ca fundament elemente cu caracter probatoriu și să nu se bazeze pe supoziții sau opinii personale ale persoanei care investighează sau ale surselor folosite de acesta și, în limita posibilului, să fie verificate prin mai multe surse înainte de a fi relatate sau furnizate.
De modul în care investigatorul respectă acest principiu de muncă va depinde în mare măsură credibilitatea sa și succesele repurtate pe plan profesional. Cu toate că adevărul poate fi uneori crud investigatorul va demonstra cinste și corectitudine, imparțialitate, spirit de legalitate și crearea imaginii sale publice.
d)Principiul necesității de cunoaștere
Principiul necesității de cunoaștere sau al compartimentării muncii are aplicabilitate în toate domeniile de activitate unde se concentrează date și informații cu un anumit nivel de secretizare care se impun a fi protejate. Potrivit acestui principiu, o persoană cu un anumit statut profesional poate avea acces numai la acele date și informații care îi sunt necesare pentru îndeplinirea atribuțiunilor de serviciu. Acest principiu este strâns legat de principiul confidențialității.
Principiul necesității de cunoaștere poate fi aplicat în următoarele condiții:
• când procesul investigativ are un anumit grad de complexitate și implică participarea mai multor investigatori particulari.
În aceste condiții se impune existența unui coordonator al activităților investigative. Acesta trasează sarcini fiecărui investigator în parte, concentrează rezultatele, le analizează, dispune și alte măsuri dacă este cazul și întocmește nota sau raportul final. Ceilalți investigatori cunosc despre procesul investigativ atât cât le este necesar pentru a-și îndeplini sarcinile primite din partea coordonatorului acțiunii.
• în cadrul activității specializate cu un anumit număr de investigatori.
Se impune ca investigatorii să păstreze confidențialitatea cu privire la cazuistica din preocupările proprii în raporturile cu ceilalți colegi. Curiozitatea și interesul nejustificat față de cazuistică sau preocupările celorlalți, precum și tendințele de pălăvrăgeală sunt incompatibile cu acest principiu de muncă.
Aplicarea acestui principiu va avea un rol protector, deopotrivă pentru interesul procesului investigativ, ca și pentru investigator, admițând chiar ideea că în această categorie de profesioniști pot penetra și persoane rău intenționate.
e) Principiul răspunderii personale
Prin excelență, munca investigatorului are un caracter individual, chiar și în condițiile în care acesta își desfășoară activitatea într-un colectiv de investigare , întrucât potrivit principiului necesității de cunoaștere, va acționa tot în mod individual. Desigur, există și situații când investigatorul – va trebui să acționeze în echipă ceea ce nu-l va exonera de răspundere atunci când va comite abateri sau, mai grav, va încălca prevederile legale.
Răspunderea personală implică din partea investigatorului manifestarea grijii necesare pentru respectarea întocmai a prevederilor legale, nici o persoană neputând invoca necunoașterea legii pentru a justifica încălcarea acesteia.
De asemenea,investigatorul va trebui să își asume răspunderea cu privire la veridicitatea datelor și informațiilor obținute în procesul investigativ și nu va uza de calitatea sa în alte scopuri.
Încălcarea acestui principiu de muncă atrage după sine răspunderea personală , care poate îmbrăca diverse forme statuate prin lege (Codul penal, Codul civil, Regulamentul de ordine interioară al instituției de care aparține, etc).Evident că pot fi întâlnite și situații când răspunderea poate fi solidară.
Mai sunt si alte principii însa ele nu prezintă interes pentru prezenta lucrare
4.2 Metode și tehnici speciale utilizate în activitatea de informații și investigații pentru obținerea probelor necesare în combaterea corupției din zona mediului
Cauzele corupției
Cei care lucrează în instituții sunt oameni. Oamenii sunt conduși în activitățile lor de cele mai multe ori de dorință și pasiune. Omul este o ființă egoistă, care răspunde atât rațional, cât și instinctiv la stimuli financiari sau non-financiari.
Funcționării publici sunt și ei oameni. Ei își primesc salariile de la stat. Pe lângă salarii, aceștia pot să câștige în plus și alți bani, într-o formă legală: ore suplimentare, sau ilegala: mită sau favoruri, oferite din partea unor indivizi care în schimbul acestora doresc să obțină un tratament preferențial.
În continuare vor fi prezentate câteva cauze care duc la apariția și la perpetuarea fenomenului corupției:
Birocrația excesivă
Există cazuri în care se oferă mită pentru a grăbi un proces birocratic care durează prea mult, pentru a evita să se stea la cozi interminabile sau pentru a evita prea multe complicații pe care le presupune birocrația. Având în vedere această situație, între anii 1950 și 1970 s-a elaborat o teorie cum că fenomenul corupției ar avea efecte benefice atât la nivel administrativ cât și la nivel economic. Această abordare a susținut faptul că în acest mod elitele își pot consolida pozițiile prin intermediul politicului și este o manieră în care oamenii de afaceri pot depăși ușor barierele birocratice, iar mita propriu-zisă nu ar fi altceva decât prețul pentru ridicarea unor bariere.
Acceptând această viziune putem remarca faptul că aici a apărut corupția ca o soluție pe care au găsit-o unii oameni pentru a-și grăbi procesul birocratic la care trebuie să asiste. Prin acest lucru se poate afirma că instituțiile și ineficiența lor sunt cauzele corupției.
Lipsa de responsabilitate
În opinia lui Klitgaard corupția tinde să dea dovadă de lipsă de responsabilitate. În acest sens el a lansat următoarea teorie: corupție= monopol+libertate-responsabilitate. Prin lipsa de responsabilitate societatea poate derapa. În momentul în care pentru un delict săvârșit nimeni nu este responsabil, înseamnă că nimeni nu poate fi tras la răspundere și pedepsit. În acest fel, toată lumea va acționa în funcție de propriile interese, neavând frica răspunerii. Un monopol însoțit de libertatea de decizie într-un mod iresponsabil duce la anarhie și toate acestea sunt cauzele de corupție.
În această categorie intră și mita plătită de către oamenii de afaceri pentru inspectorii financiari pentru a ,,trece cu vederea’’ anumite nereguli găsite în firme sau de către pârâții din instanțe, care oferă judecătorilor mită pentru a-i scăpa de pedeapsă.
Sărăcia
Sărăcia este una dintre principalele cauze ale corupției. S-a observat că cele mai sărace țări ale lumii, au și rata corupției cea mai mare. Această opinie este împărtășită și susținută de către Michael Johnston în cartea ,,Corupția și formele sale’’.
Analfabetismul
Un grad crescut de analfabestism este o consecință a sărăciei, prin urmare este corelat și cu corupția unei țări. Spre exempu în Nigeria există situația în care ofițerii polițitei și ai securității sunt analfabeți. Asta înseamnă că aceștia nu cunosc legislația, iar în consecință nu o pot respecta.
Șomajul
Rata șomajului este foarte ridicată în multe țări, mai ales în cele sărace. În nevoia disperată de a deține un loc de muncă, oamenii ajung să își mituiască angajatorul pentru ca acesta să îi angajeze. În astfel de situații ajung să fie angajați oamenii care ,,plătesc’’ mai mult, nu cei care sunt mai competenți.
,,Puterea corupe, puterea absolută corupe absolut’’
Există o relație cheie între putere și corupție, deoarece corupția se manifestă în special în zonele în care există o putere decizională sau de influență. Guvernele au o importantă putere de decizie, de aceea sunt țintele cele mai vizate ale corupților. În momentul când acestea nu reușesc să reziste tentației oferete de corupți, statul va avea mari probleme în dezvoltarea sa și le vor fi aduse mari prejudicii cetățenilor care nu participă la actul de corupție.
Am văzut că fenomenul corupției nu se poate manifesta decât într-un mediu cu o anumită putere decizională. Dar de asemenea, corupția este conectată și cu bogăția. Cu cât o persoană este mai influentă grației puterii sale financiare, cu atât va putea acorda recompense financiare ilegale pentru oricine care este dispus să acorde tratament preferențial în schimbul unei sume. Așadar puterea, bogăția și corupția sunt trei elemente interconectate și implicit una dintre ele o atrage și pe cealaltă. Corupția nu se poate dezvolta fără puterea financiară și fără puterea decizională sau de influentă.
Dacă funcționarul public acceptă recompense bănești sau favoruri din partea unor indivizi pentru a le oferi un tratament preferențial, cu siguranță în momentul în care se află acest lucru cetățenii nu vor mai oferi nici un fel de credibilitate instituției ai căror angajați procedează astfel. Este la fel ca în presă: atunci când un jurnalist primește ,,atenții’’ pentru a scrie despre anumite subiecte, sau a discredita intenționat anumite persoane, și acest lucru se află, ziarul pentru care lucrează va avea de suferit, la fel ca și imaginea personală. Astfel cititorii nu vor mai oferi credibilitate respectivului ziar și nu îi vor mai urmări aparițiile.
Corupția instituțională are ca rezultat discreditarea instituției în sine, scăderea eficienței acesteia și diminuarea, dacă nu chiar dispariția încrederii cetățeanului în instituțiile statului.
Din cauza că politicul este și el corupt și nu se autosesizează pentru a elabora reforme anti-corupție sau pentru a face instituțiile mai performante este perceput de cetățeni ca fiind principalul aliat. În unele societăți politicul este chiar părtaș la corupție, deci percepția cetățeanului este îndreptățită. În unele societăți, cu toate că politicul este mult mai puțin corupt decât instituțiile statului, dar are cunoștință de actele corupte de la nivel subordonat și nu face nimic că să împiedice acest fenomen, devine inevitabil la rândul său, cu toate că la modul indirect, părtaș la actul de corupție. ,,Corupția politică este , de obicei, minimalizată în comparație cu cea biroctatică’’. În momentul în care liderii politici au o nesiguranță în ceea ce privește statutul lor politic, pot să recurgă la hipercorupție și să ia cât mai mult, în cât mai scurt timp. Dacă în acest caz forțele anti-corupție nu întreprind nici o acțiune de pedepsire a corupților, singura soluție este sancțiunea socială, și anume dezaproparea publică a cetățenilor împotriva comportamentului neadecvat a celui în cauza.
Banca Mondială, prin documentul său ,,Helping Countries Combat Corruption’’, a dorit să ofere niste pârghii de bună guvernare, să pledeze pentru o liberalizare economică care să se practice în continuare și oferea, dar numai într-un mod general și teoretic, idei de reforme anti-corupție, pe care statele afectate să le dezvolte și să le aplice.
Nesiguranța guvernanților
Atât pe plan local, cât și pe plan național nesiguranța politicienilor și a oamenilor de afaceri este augmentată și de intervenția companiilor străine pe piața internă și de politicile și deciziile luate la nivel global. Politicienii dintr-un stat au putere asupra unui spațiu teritorial limitat și asupra populației propriei țări; în schimb, deciziile luate la nivel de uniuni sau la nivel mondial afectează politicile naționale, cetățenii statelor și alte sfere de activitate. De asemenea, micii întreprinzători naționali sau locali, pot fi cu ușurință anihilați în momentul în care o companie cu reprezentanțe la nivel global își face intrarea pe piața internă. Aceasta aduce inevitabil locuri de muncă remunerate mai avantajos, alte condiții de muncă și un alt nivel de dezvoltare. În plan economic, privit per ansamblu, toată lumea are de câștigat: producția crește, taxele plătite la stat cresc și ele, iar cetățenii au o altă putere de cumpărare. Dar prezența unei companii străine pe piața internă a unui stat are și consecințe negative, și anume: întreprinzătorii locali au puține șanse de dezvoltare în față multinaționalelor, multe dintre afacerile acestora vor intra în faliment, iar pe lângă asta trebuie luat în considerare și faptul că toate veniturile companiilor străine vor fi transferate în conturile patronilor care își au reședința în alte țări.
Toate aceste aspecte politice și economice creează o anumită nesiguranță care duce la un comportament neadecvat din partea întreprinzătorilor și politicienilor și inevitabil la corupție.
Cu cât nesiguranța este mai mare cu atât tentativele de dare și luare de mită vor și mai multe, fiind privite că singura alternativă și rezolvare de moment a respective forme de nesiguranța.
Lipsa de eficiență a măsurilor anti-corupție
Se poate observa că reformele anticorupție nu sunt un succes, deoarece forțele anti-corupție sunt și ele corupte. De multe ori atunci când acestea întreprind acțiuni de controale fiscale sau controale administrative și găsesc nereguli sunt mituite de instituțiile și de birocrații în cauză, pentru a scăpa nepedepsiți și pentru ca forțele anti-corupție să închidă ochii la ilegalitățile găsite și să le treacă cu vederea. Acest lucru demonstrează că existența unei forțe anti-corupție nu este suficientă atâta timp cât nu este eficientă și poate fi coruptă la rândul ei. Există numeroase cazuri în care ofițeri ai anticorupției sunt prinși în flagrant că iau mită de la cei pe care îi anchetau. Deseori paginile ziarelor descriu astfel de cazuri: ,,Direcția Generală Anticorupție (DGA) a început o investigație la serviciul său teritorial din Mureș în urma dezvăluirilor făcute de reporterii România Libră în legătură cu tergiversarea unei plângeri penale îndreptate împotriva unui polițist care a cerut șpagă: 200 de euro pentru a scăpa de dosar penal’’.
Culegerea de informații, verificarea și valorificarea acestora
Culegerea informațiilor este acțiunea ce reprezintă un ansamblu de activități sistematice, specific umane ce are ca rezultat obținerea, prelucrarea și stocarea de date cu privire la fapte, evenimente, împrejurări, persoane, domenii de activitate etc.257
Culegerea de informații are o vechime mare în timp și se practică și în zilele noastre la scară largă în toate domeniile de activitate. Informația reprezintă un element cheie, esențiai în luarea deciziilor, stă la baza științei și artei managementului. Este de notorietate un vechi dicton "cine are informația deține puterea".
Metodele, tehnicile, procedurile și mijloacele de obținere a informațiilor sunt deosebit de variate și diversificate, mai ales în etapa actuală, în condițiile în care tehnologia a atins parametrii de vârf. Rămân însă pe deplin valabile metodele clasice de obținere a informațiilor: observarea directă, interpelarea deținătorilor și exploatarea sistemelor special create în acest sens.258
a)Observarea directă
Observarea directă reprezintă metoda cea mai veche și cea mai la îndemână de a obține informații cu privire la o persoană, o faptă, împrejurare, eveniment etc. de interes, în condițiile când circumstanțele permit acest lucru.
Observarea directă se poate realiza cu ochiul liber sau cu mijloace optice ajutătoare, pe timp de zi sau noapte, în raport de faptă, eveniment sau activitatea persoanei ce prezintă interes.
Avantajul acestei metode constă în aceea că informațiile obținute se caracterizează prin fiabilitate și veridicitate, rareori înregistrându-se erori din acest punct de vedere. Condiția esențială este ca cel care practică această metodă de obținere a informațiilor să se afle la locul potrivit și la momentul oportun.
Ca metodă de lucru specifică investigatorului observarea directă se poate definii ca reprezentând culegerea de informații, cu ochiul liber sau prin folosirea de mijloace optice ajutătoare, în mod deschis sau legendat, prin plasarea investigatorului într-un loc adecvat, cu privire la persoane, fapte, împrejurări, evenimente etc. care prezintă interes în rezolvarea cazuisticii de profil.
Potrivit definiției date mai sus. în raport de anumite criterii, observarea directă se poate realiza:
• în raport de distanța dintre investigator și obiectiv, respectiv condițiile de luminozitate:
cu ochiul liber, când distanța dintre locul de plasare a investigatorului și obiectiv este relativ mică și condițiile de luminozitate permit acest lucru;
prin folosirea de mijloace optice ajutătoare (telescoape, binocluri, aparatură pentru vizibilitate în infraroșu), când distanța este mare ori condițiile de luminozitate improprii și nu este posibilă observarea cu ochiul liber.
• în raport de locul de plasare a investigatorului:
din locuri deschise, când investigatorul își legendează prezența în zonă și acționează la vedere;
din locuri acoperite, bine camuflate, când investigatorul nu dorește să fie văzut în zonă de persoana care face obiectul observării sau de alți indivizi.
• în raport de caracterul observări:
– în mod deschis, când investigatorul își declină calitatea și participă la cercetarea unor fapte, evenimente, împrejurări de interes pentru beneficiarii serviciilor sale;
– în mod legendat, când investigatorul își declină calitatea dar își creează un motiv plauzibil, folosind o versiune, de a observa activitatea și comportamentul unei persoane, de a asista la comiterea unor fapte ori la cercetarea acestora etc.
Ca metodă de culegere a informațiilor .specifică, observarea directă se folosește de regulă, când se procedează la supravegherea fizică a persoanei, în toate formele acesteia, precum și ocazionat de cercetarea la fața locului și perchezițiile domiciliare.
În ceea ce privește conținutul informațiilor obținute prin această metodă, aceasta acoperă întreg spectrul de probleme de competența investigatorului. Evident, informațiile obținute prin această metodă presupun existența condițiilor necesare ca să se poată efectua observarea. Sunt și situații când informațiile ce prezintă interes nu se pot obține prin această metodă sau se obțin numai în parte, motiv pentru care investigatorul trebuie să apeleze la alte metode specifice de investigare.
b) interpelarea observatorilor
în contextul activității specifice investigatorului , interlocutorul este o persoană care deține informații de interes în soluționarea cazului sau se prezumă că deține astfel de informații.
Interlocutorul poate fi o sursă personală sau ocazională a investigatorului , un martor ocular la comiterea unei fapte sau producerea unui eveniment ce prezintă informații sau care, dat fiind pregătirea de specialitate, poate să-și aducă contribuția la elucidarea unor aspecte de care depinde soluționarea cazului.
Procedeele de interpelare a persoanelor deținătoare de informații de interes diferă de la caz la caz, în raport de:
gradul de apropiere dintre investigator și interlocutor;
gradul de apropiere dintre interlocutor și persoana investigată;
nivelul de educație și pregătire al interlocutorului;
elementele definitorii ale personalității interlocutorului;
scopul urmărit de investigator prin interpelare;
capacitatea interlocutorului de observare și de memorare a aspectelor de interes și de expunere verbală a acestora;
circumstanțele în care se efectuează interpelarea etc.
Toate aspectele menționate mai sus au importanța lor în stabilirea procedurilor celor mai adecvate de contactare și interpelare a persoanelor deținătoare sau care se prezumă că dețin informațiile de interes, motiv pentru care se și recomandă o documentare prealabilă asupra lor înainte de a acționa.
În raport de cele precizate, contactarea unei persoane deținătoare de informații de interes se poate realiza:
În mod deschis, prin declinarea calității de investigator când există indicii că interlocutorul nu manifestă rezerve în a-i relata informațiile pe care le deține cu privire la cazul în speță. De regulă această metodă se practică în raporturile cu sursele personale ale investigatorului unde se prezumă că există un anumit grad de apropiere între părți, precum și certitudinea formată că nu se va divulga secretul profesional. De asemenea, contactarea, prin declinarea calității de investigator se poate face și în cazul persoanelor despre care s-a stabilit că au un anumit nivel de pregătire și înțelegere a problemelor, precum și un anumit grad de instruire privind păstrarea confidențialității, cum sunt deținătorii de cărți de imobil, cadrele rezerviste din sistemul siguranței naționalele, etc.
În mod legendat, când există indicii că persoana contactată manifestă rezerve, în a relata informațiile pe care le deține investigatorul.
Interpelarea, la rândul său, se poate realiza în mai multe moduri, respectiv:
prin abordarea în mod deschis a problemei ce prezintă interes, când există indicii că interlocutorul este dispus să relateze fără rezerve informațiile pe care le deține;
prin explorarea în orb, respectiv prin abordarea în discuții a unor probleme conexe celei care prezintă interes, care să conducă la clarificarea acesteia, atunci când există indicii că cel interpelat nu dorește să se pronunțe cu privire la persoana, fapta, împrejurarea sau evenimentul care fac obiectul investigării;
prin întrebări încrucișate, în baza unui chestionar prestabilit care să conducă la obținerea informațiilor dorite, în situațiile în care se dețin indicii că persoana interpelată este ezitantă,încearcă să dezinformeze, nu prezintă încrederea cuvenită.
În toate situațiile menționate mai sus investigatorul trebuie să se raporteze la nivelul de referință al interlocutorilor, să manifeste mult tact și diplomație în modul de adresare a întrebărilor, să aibă răbdare în a-i asculta, chiar dacă realizează că se încearcă dezinformarea sa, să nu manifeste sub nici o împrejurare tendințe de aroganță, îngâmfare, ori subapreciere a personalități celui interpelat.
Ocazionat de discuțiile pe care le poartă cu interlocutorii, este recomandat să se acționeze pentru crearea premiselor necesare de recontactare a acestora pentru situațiile în care se impune clarificarea de noi aspecte sau aprofundarea unor informații.
Ca și prin observarea directă și prin interpelare se pot obține informații privind întreg spectrul de probleme de competența investigatorului. Această metodă prezintă avantajul că persoanele contactate pot fi instruite și dirijate să acceadă la informații unde investigatorul nu are posibilități directe.
c)Exploatarea sistemelor speciale create în vederea obținerii informațiilor
Unealta cea mai sofisticată creată de om în ultimele decenii pentru a-și ușura munca, este calculatorul. Dacă creierul este considerat ca fiind cel mai subtil mijloc de depozitare a informațiilor, memoria calculatorului poate fi etichetată ca cel mai performant mijloc de stocare, prelucrare și redare a informațiilor.
Pentru a putea exploata posibilitățile de informare oferite de acest mijloc, investigatorul trebuie să se familiarizeze, în primul rând, cu tehnicile de operare pe calculator și să cunoască ce categorii de informații poate accesa.
În memoria calculatoarelor sunt înmagazinate:
informații publice, respectiv informațiile electronice deschise, cum sunt cele la care se poate accede pe Internet, fișierele server, grupajele de știri, precum și literatura cenușie, nesecretă și fără drept de autor produsă în cantitate mică și scopuri limitate;
informații deschise, identificabile prin investigarea surselor deschise;
informații proprietate privată, accesibile numai prin spionajul industrial sau penetrabile clandestin ori prin mijloacele tehnice ale agențiilor cu statut legal;
informații secrete, accesibile numai prin activitatea clandestină de culegere de informații numai prin agenții și mijloacele tehnice moderne.
Verificarea informațiilor
În raport de sursă ori modalitatea de obținere, o informație poate fi certă probabilă, cu un anumit grad de credibilitate sau falsă (special plasată în scop de dezinformare). Pentru a înlătura orice fel de incertitudini privind veridicitatea unei informații, aceasta trebuie verificată înainte de a fi preluată și valorificată. Ignorarea acestei etape în procesul de exploatare a informațiilor poate avea consecințe dintre cele mai grave, în condițiile în care acestea sunt false.
Pentru investigator, aflarea adevărului în cazurile investigate reprezintă, deopotrivă, o cerință legală statuată în legea de profil, un principiu de muncă, precum și normă etic profesională.
Modalitățile de verificare a informațiilor sunt variate,investigatorul putând opta pentru una sau alta, ori cumulativ, în raport de circumstanțe și gradul de incertitudine.
în practică, o informație se poate verifica prin:
Evaluarea, prin comparare cu alte informații certe asemănătoare, deținute de către receptor. Aceasta presupune ca investigatorul să procedeze la o analiză minuțioasă a informației, să compare unele date inserate în aceasta cu cele pe care le deține din alte surse, dar care sunt certe, în raport de care să desprindă concluzii corespunzătoare privind gradul de veridicitate. Această modalitate de verificare a informației se impune cu necesitate în condițiile în care sursa este umană.
Studiile efectuate asupra sistemelor informaționale au reliefat faptul că mesajele transmise de sursele umane, respectiv informațiile, pot suferi modificări care le alternează conținutul datorită:
distorsiunii, constând în modificarea parțială, neintenționată a conținutului mesajului informațional;
filtrajului, constând în aceea că modificarea parțială sau totală a conținutului informațiilor are loc în mod intenționat;
Efectul negativ al distorsiunii și filtrajului se materializează în dezinformarea parțială sau totală a investigatorului, respectiv a beneficiarului informațiilor când informația nu este verificată corespunzător.
Reperarea informației în universul de cunoaștere al investigatorului. Un investigator cu un nivel de cultură generală și de specialitate ridicat , poate face o serie de conexiuni între datele inserate în informație sau alte domenii de activitate, cu cerințele prevederilor legale, cu diverse norme de organizare și funcționare etc, în funcție de care realizează care este gradul de veridicitate al informației.
Evaluarea surselor de furnizare de informații. O sursă care în timp a furnizat informații ce s-au confirmat are grad de credibilitate sporit în raport cu o altă sursă ale cărei informații nu s-au confirmat ori veridicitatea lor a fost parțială. în același timp, o informație care ține de o anumită specializare are grad sporit de credibilitate, dacă provine de la un specialist în domeniu și este mai puțin credibilă când este furnizată de o persoană care nu are nici o tangență cu domeniul respectiv.
Crearea unor stări sau situații care să confirme sau să infirme informația supusă verificării. Aceasta depinde de sursa de la care provine informația și de imaginația investigatorului. Când sursa este o persoană fizică, o modalitate de verificare a sincerității acesteia privind informația furnizată este de a relua discuțiile cu privire la conținutul informației după o anumită perioadă de timp, pentru a stabili dacă sursa este consecventă în relatările pe care le face.
Desigur, sunt și alte modalități de verificare a informației, important este ca investigatorul să nu abdice de la această procedură sub nici o formă și în nici o împrejurare, Când beneficiarul îl presează să-l informeze asupra stadiului procesului investigativ, este de preferat să nu i se furnizeze informații incorecte ori să i se precizeze că acestea trebuie verificate
Valorificarea informațiilor
Practica a demonstrat că o informație deosebit de importantă la un anumit moment dat devine total inutilă în condițiile în care este ținută și nevalorificată la timp.
În contextul activității specifice investigatorului, valorificarea în timp util, a informațiilor obținute este esențială. Uneori, orele sau minutele sunt unități de timp în care se măsoară eficiența activității investigatorului.
Un investigator care localizează o faptă de corupție și nu valorifică cu operativitate o asemenea informație comite o mare greșeală, persoana în cauză putând șterge rapid orice urme sau indicii. De asemenea, în condițiile în care este angajat să obțină unele probe materiale ce se impun a fi administrate •» într-o anumită procedură în instanță și nu prezintă la timp rezultatele activității sale investigative în acest sens, înseamnă o activitate irosită, nefinalizată.
În valorificarea informațiilor obținute în procesul investigativ, investigatorul trebuie să țină seama de cerințele probării faptei și să răspundă acestora.
Concluzionând, în contextul activității specifice investigatorului, a valorifica o informație înseamnă a o prezenta în timp util beneficiarului pentru a-i permite să ia măsurile ce se impun.
Sursele de informare utilizate în procesul investigativ
Efectuarea de investigații presupune obținerea de date, informații și mijloace de probă în legătură cu persoanele, bunurile, faptele și împrejurările care fac obiectul acestei activități în strictă conformitate cu prevederile legale. în acest scop investigatorul trebuie să apeleze la surse de informare sau să nu aducă atingere dreptului la viață intimă, familială și privată ori altor drepturi și libertăți fundamentale ale persoanei vizate.
Sursele de informare ale investigatorului sunt cele cunoscute și consacrate, și anume: surse de informare publice, surse de informare oficiale, surse de informare ocazionale, surse de informare personale.
Surse de informare publice
Așa după cum se cunoaște, această categorie de surse de informare este accesibilă publicului larg, fără nici un fel de restricții, iar datele și informațiile furnizate nu prezintă nici un nivel de secretizare sau confidențialitate.
Mass-media reprezintă principala sursă de informare publică, fiind, totodată, și cea mai prolifică sub raportul datelor și al informațiilor difuzate. Zilnic, aceasta oferă publicului larg o gamă foarte largă de date și informații din diverse domenii de activitate, cu privire la persoane juridice și fizice care, colectate în mod selectiv, după anumite criterii prestabilite, pot constitui o bancă valoroasă de informare pentru investigator. Această bancă de date poate servi investigatorului în inițierea procesului investigativ, în orientarea acestuia sau la completarea datelor și informațiilor obținute prin alte surse.
O parte dintre datele și informațiile furnizate de mass-media se regăsesc în bazele de date proprii ale instituțiilor și agenților economici privați care le-au obținut sau pe Internet.
Investigatorul poate valorifica această sursă publică de informații și să-și creeze o bancă de date proprii privind:
evoluția activității pe domeniul de interes;
mediul oamenilor de afaceri;
proiectele de investiții și de acțiune, cu implicarea unor agenți economici privați;
starea de bonitate și seriozitate a unor societăți comerciale; mediul interlop;
conduita sau moralitatea publică a unor persoane;
activități ilegale desfășurate de diverse persoane fizice și juridice, etc.
Practic, paleta de date și informații furnizate de mass-media este nelimitată, vizând toate domeniile vieții economico-sociale și politice. Stocarea anumitor categorii de date furnizate de mass-media presupune o preluare a acestora și indicarea în mod concret a sursei. Valorificarea unor astfel de informații în procesul investigativ se realizează numai după o verificare prealabilă a veridicități lor prin alte surse și mijloace specifice muncii de investigare.
Lucrările de specialitate, anuarele statistice, alte publicații cu caracter public, elaborate de diverse edituri, reprezintă, la rândul lor, o altă categorie de surse publice de informații la care investigatorul poate recurge în procesul investigativ.
Conferințele, simpozioanele pe anumite teme, mitingurile, întrunirile publice de orice fel, expozițiile constituie surse publice de informare de unde investigatorul își poate selecta datele și informațiile de interes pentru activitatea investigativă.
Sursele de informare oficiale
Sursele oficiale reprezintă bazele de date și informații gestionate de organele centrale și locale ale administrației de stat, instituțiile, societățile comerciale, asociațiile, fundațiile etc, necesare desfășurării activității de profil.
În majoritatea cazurilor, datele, informațiile, documentele care au acest statut sunt protejate prin lege, nefiind accesibile publicului larg decât în anumite condiții date. în baza prevederilor legale investigatorul poate accesa această categorie de surse numai în baza unei solicitări scrise, motivată corespunzător, emisă de procuror și aprobată de către factorii care gestionează datele, informațiile și documentele oficiale de interes.
Printre sursele oficiale, frecvent folosite în activitatea de investigații, menționăm:
Baza de date a Direcției Generale de Evidență Informatizată a Persoanei, structurată pe:
evidența populației, centrală și locală, de unde se pot extrage date privind:
cetățeni români, posesori de buletine, respectiv cărți de identitate;
persoane emigrate;
cetățeni de origine străină cu reședința sau domiciliul în România;
persoane date în urmărire generală.
Despre categoriile de persoane sus-menționate, se pot obține date referitoare la: nume, prenume, numele anterior, prenumele părinților, data și locul nașterii, starea civilă, stagiul militar, condițiile în care a dobândit apartamentul sau casa unde domiciliază, cu cine locuiește în acestea, persoana căreia i-a închiriat locuința și în ce condiții, motivul și data emigrării precum și țara de destinație, condițiile în care s-a stabilit în România, motivul dispunerii măsurii de urmărire generală etc.
evidență cazier judiciar, de unde se pot obține date privind antecedentele penale ale persoanelor fizice investigate;
evidențele formațiunilor de pașapoarte, de unde se pot obține date privind:
cetățenii români posesori de pașapoarte;
cetățenii străini posesori de legitimații de ședere în România;
cetățenii români care au făcut deplasări în străinătate, în ce calitate (pașaport turistic, de serviciu, diplomatic);
cetățeni străini intrați în România, în ce scop;
cetățeni străini rezidenți în România;
repatriați etc;
cetățeni străini care au dobândit cetățenia română.
Prin consultarea dosarelor acestor categorii de persoane se pot obține o serie de date și informații de interes pentru investigator, în raport de scopul urmărit.
Oficiul Registrului Comerțului, de unde se pot obține date despre societățile comerciale vizând:
obiectul de activitate al acestora;
capitalul social subscris;
asociații și procentajul de participare la capitalul social, la profit și pierderi;
membrii fondatori;
administratorii acestora;
numărul hotărârii judecătorești și data înființării societății comerciale;
numărul de înmatriculare și codul fiscal;
adresele sediilor, filialelor, sucursalelor, punctelor de lucru; cazierul financiar.
Baza de date a organelor vamale, unde se pot consulta statistici privind:
bunuri achiziționate sau primite din exterior, cu diverse titluri, de către persoane fizice și juridice;
cuantumul importurilor și exporturilor realizate pe anumite perioade de timp de către societățile comerciale;
diversitatea produselor importate sau exportate de către societățile comerciale;
încălcări ale legislației vamale de către persoane fizice sau juridice etc
Bazele de date și documente ale societăților comerciale prestatoare de servicii către populație, cum sunt:
societățile de distribuire a apei;
societățile de distribuire a energiei electrice;
societățile de distribuire a gazului metan;
societățile de distribuire a agentului termic;
societățile de telecomunicații etc.
Bazele de date ale agenților economici privați.
Bazele de date ale ministerelor, instituțiilor, centrelor medicale, asociațiilor, fundațiilor etc.
Apelarea la o categorie sau alta de surse oficiale, dintre cele menționate mai sus, se realizează în raport de scopul urmărit prin investigații, în condițiile stipulate prin lege. Aceleași date pot fi extrase din mai multe surse oficiale, gradul de accesibilitate al acestora fiind diferit în funcție de normele interne instituite.
Evident că investigatorul va trebui să se orienteze cu prioritate către acele surse oficiale de informare unde posibilitățile de accesare sunt cel mai operative. Și unde apreciază că se pot obține cele mai pertinente probe în sprijinul faptelor de corupție
Surse de informare ocazionale
Sursele ocazionale sunt acele persoane contactate de regulă legendat de către investigator în vederea soluționării unui anumit caz. în
Această categorie sunt incluse persoane din anturajul celui investigat, din rândul colegilor de la locul de muncă sau de studii, al cunoscuților de la domiciliu și uneori chiar din rândul membrilor familiei. De asemenea, acestea pot fi persoane care, într-un anumit context dat, au luat cunoștință despre activitatea, comportamentul sau faptele persoanei investigate, de interes pentru soluționarea cazului de către investigator.
Contactarea surselor ocazionale presupune o minimă verificare sau documentare prealabilă asupra lor. Abordarea la întâmplare a acestora poate conduce la obținerea unor date și informații neveridice cu privire la persoana investigată, de natură a-l induce în eroare pe investigator. Este posibil ca persoana contactată în scop informativ să se afle în raporturi de dușmănie cu cel investigat și să-i furnizeze investigatorului date ireale, rău intenționate, după cum este posibil să fie un bun amic care să-l prezinte în culori trandafirii.
Înregistrările audio și video
Înregistrările audio sau video, ca mijloc de acțiune în culegerea de informații și obținerea de probe pentru combaterea corupției, chiar dacă sunt percepute drept metode specifice poliției politice din regimurile totalitare, constituie în continuare un subiect de discuții controversat, atât în mediul național cât și internațional.
Controversa în domeniu este determinată pe de o parte de cerințele tot mai mari pentru utilizarea ca probe a înregistrărilor audio sau video ca contrapondere la amploarea fără precedent a activității grupurilor criminale, mafiote și teroriste care utilizează în acțiunile lor cele mai înalte tehnologi din domeniul comunicațiilor, iar, pe de altă parte, de către imperativele principiului respectării vieții intime, private și de familie.
În același timp înregistrările audio și video sunt mijloace de probă facile și relevante.
Curtea Europeană de Justiție, de regulă, în cazuistica soluționată, atunci când au fost utilizate aceste mijloace, de organele de stat, autorizate de factorii în drept, a relevat ca primordial principiul respectării vieții intime, de familie și private.
Legiuitorul român, în consens cu legislația europeană în domeniu, abordează problema înregistrărilor audio și video numai prin prisma obținerii unor mijloace de probă de către organele abilitate de stat pentru a fi administrate în instanță.261
În concluzie legislația penală din România ( Codul de procedură penală) permite înregistrarea audio sau video, ca mijloc de acțiune în culegerea de informații și obținerea de probe pentru combaterea corupției astfel:
înregistrarea convorbirilor se efectuează de către organul de
urmărire penală, cu autorizarea prealabilă a judecătorului anume desemnat.
scopul urmărit prin înregistrarea convorbirilor îl reprezintă obținerea de probe care să fie administrate în instanță;
înregistrările de imagini în scopul menționat se realizează în aceleași condiții și cu respectarea acelorași proceduri standard. Se prezumă că structurile specializate de stat abilitate să recurgă la aceste mijloace de acțiune și-au elaborat metodologii interne de aplicare a prevederilor legale menționate, metodologii câte sunt accesibile publicului larg.
Ținând seama de practicile unor țări europene în domeniu considerăm că nici legiuitorul român nu a clarificat pe deplin următoarele aspecte:
Organizarea procesului investigativ
În temeiul celor rezultate din literatura de specialitate organizarea procesului investigativ reprezintă un ansamblu de măsuri, pe etape, având drept scop obținerea în mod operativ a datelor, informațiilor sau mijloacelor de probă necesare pentru probarea săvârșirii unei infracțiuni, în cazul de față de corupție, cu respectarea strictă a prevederilor constituționale și legale.
Ca în orice activitate și în procesul investigativ latura organizatorică are o importanță majoră, ea vizând detaliile necesare realizării întregului.
Etapele procesului investigativ
Procesul investigativ se realizează, de regulă, în mai multe etape, el vizează o procedură strictă care cuprinde:
discuțiile preliminare dintre investigator și beneficiarul activității de investigații cu privire la cazul care va face obiectul activității de investigare;
dispunerea de către judecător sau obținerea autorizației procurorului răspunzător de cazul în care se face investigarea;
pregătirea procesului investigativ;
derularea propriu-zisă a procesului investigativ;
întocmirea notei sau a raportului de investigații de către investigator;
a) Rolul și importanța dialogului preliminar
Ca regulă generală, înainte de a prelua un caz, investigatorul trebuie să poarte un dialog cu beneficiarul activității de investigații, respectiv procurorul care se ocupă de cazul de corupție în speță. în cadrul acestui dialog,
Investigatorul primește elementele necesare ce vor jalona activitatea sa, anumite indicii și date preliminare și își clarifică aspectele ce îi sunt utile și necesare în cazul respectiv. Discuțiile permit investigatorului ca prin întrebările puse, să stabilească o serie de date și informații despre persoana, fapta sau bunul ce face obiectul investigării, să obțină mijloace de probă care să-i faciliteze activitatea investigativă.
Totodată, prin modul de abordare a discuțiilor, investigatorul va crea partenerului de dialog certitudinea că este în măsură să soluționeze problema în speță în condiții legale și de deplină discreție.
b) Dispunerea de către judecător sau obținerea autorizației procurorului.
Pentru anumite aspecte ce țin de organizarea și desfășurarea procesului investigativ, prevăzute în Constituție sau în legi speciale, este obligatoriu dispunerea de către judecător sau obținerea autorizației din partea procurorului.
c)Pregătirea procesului investigativ
Derularea procesului investigativ este precedată de un complex de măsuri pregătitoare care au un rol determinant în rezolvarea în mod operativ a cazului, respectiv obținerea rezultatelor necesare. Ignorarea sau tratarea cu superficialitate a acestei etape a procesului investigativ și acționarea la întâmplare conduc în mod inevitabil la costuri materiale mari, la dificultăți în obținerea rezultatelor scontate, riscuri de deconspirare a metodelor și mijloacelor de acțiune și mai grav, la neîndeplinirea obligațiilor asumate .
d) Derularea propriu-zisă a procesului investigativ
Activitatea investigativă poate avea ca obiect o persoană, un bun, o
faptă, o împrejurare. Scopul urmărit poate fi diversificat și variat, la fel și
metodele, procedeele, tehnicile și mijloacele de acțiune. Tratarea acestui subiect comportă largi comentarii și dezbateri, pe spețe concrete.
e) Redactarea notei de investigative
Nota de investigații reprezintă documentul sinteză care se redactează la finalizarea procesului investigativ și în care se consemnează, în mod clar, concis, conform realității, datele și informațiile obținute de investigator prin metodele și mijloacele specifice, de natură a îndeplini scopul propus.
De regulă, în conținutul notei de investigații, se precizează ce mijloace de probă s-au obținut în procesul investigativ și dacă situația impune se dau și explicațiile corespunzătoare cu privire la semnificația acestora. Mijloacele de probă se anexează la nota de investigații.
Nota de investigații trebuie să întrunească anumiți parametri de calitate, motiv pentru care în redactarea acesteia investigatorul trebuie să aibă în vedere următoarele:
datele și informațiile inserate în nota de investigații trebuie să se refere în mod expres la cerințele cazului în speță;
datele și informațiile inserate în nota de investigații trebuie să fie clare, concise și să reflecte realitatea;
nu se recomandă consemnarea în nota de investigații a unor opinii personale, a unor date care nu au legătură cu scopul investigației și nici omiterea unor informații de interes pentru caz;
datele și informațiile se consemnează în nota de investigații, în
ordinea cronologică a obținerii lor;
nu se admit abrevierile, prescurtările;
când denumirile unor instituții, străzi, etc. au fost schimbate, se consemnează și cele anterioare pentru evitarea confuziilor;
se va evita pe cât posibil reproducerea unor expresii vulgare folosite de persoanele ce au făcut obiectul procesului investigativ;
dacă datele și informațiile se consemnează prin scriere manuală se va manifesta grijă ca aceasta să fie lizibilă, corectă din punct de vedere gramatical, fără adăugiri și ștersături;
nu se vor consemna în nota de investigații date cu privire la metodele, procedeele și mijloacele specifice folosite.
Metode și tehnici utilizate în cadrul investigațiilor
În arsenalul metodologic al investigatorului se regăsesc un ansamblu de metode, tehnici și mijloace specifice de acțiune265, care alcătuiesc maniera acesteia de a proceda, de a lucra în mod organizat, de a gândi, de a desfășura sistematic o acțiune.
Faptul că acestea sunt considerate specifice, rezidă din aceea că folosirea și respectiv aplicarea lor presupun un anumit grad de pregătire de specialitate și abilitare sau autorizare din partea autorităților în drept.
Investigarea persoanelor
În cele ce urmează vom prezenta unele referiri cu privire la metodele și tehnicile de investigare a persoanelor și a înscrisurilor.
Investigarea persoanelor are drept scop obținerea de date și informații, în condițiile legii, de natură a crea o imagine cât mai completă cu privire la toate aspectele care definesc acea persoană sau care au legătură cu aceasta.
Investigarea unei persoane se poate realiza în funcție de locul de domiciliu, după ținuta vestimentară, după autovehiculul pe care îl conduce, etc.
A. Investigarea la domiciliu
Investigarea la domiciliu reprezintă modalitatea cea mai uzitată pentru obținerea de date și informații cu privire ia o persoană. Aparent simplă, această modalitate de investigare implică un anumit grad de complexitate, mai ales în condițiile în care procesul investigativ presupune, în afara consultării cărții de imobil și contactarea unor persoane de la domiciliu în scopul obținerii de date și informații de interes. Situațiile în care se recurge la această modalitate de investigare sunt diversificate, în raport de scopul urmărit.
Prin investigațiile la domiciliu, investigatorul poate stabili despre persoana ce face obiectul preocupărilor sale o serie de date, cum ar fi:
– date complete de identificare ale acesteia și ale persoanelor cu care locuiește la adresă;
– natura relațiilor dintre persoana investigată și cele cu care locuiește la adresă;
– comportamentul, pasiunile, viciile persoanei în cauză;
– starea materială;
– starea de sănătate;
– cercul relațional;
– preocupări de natură infracțională;
– alte date de interes.
Cunoscând datele și informațiile care se pot obține prin această modalitate de investigare, investigatorul va aprecia, în raport de necesități, care sunt situațiile în care va proceda la efectuarea de investigații la domiciliu.
Investigarea la domiciliu, ca orice activitate, investigativă, presupune o pregătire prealabilă a investigatorului înainte de a acționa. De regulă aceasta constă în:
– stabilirea persoanelor de la adresă care vor fi contactate;
– stabilirea legendei de acoperire când situația impune;
– stabilirea modului de derulare a dialogului cu persoanele contactate;
– stabilirea modului de contactare a persoanelor selectate pentru intervievare și obținerea datelor de interes.
a)Stabilirea persoanelor de la adresă ce urmează a fi contactate.
Stabilirea persoanelor de la adresă ce urmează a fi contactate se va
face în raport de imobilul în care locuiește persoana investigată, respectiv dacă aceasta este un bloc de locuințe, o vilă, o casă particulară, un hotel, motel, pensiune etc.
În condițiile în care persoana investigată locuiește într-un imobil cu mai multe familii, în faza inițială se contactează deținătorii cărților de imobil. Aceștia, de regulă, sunt persoane instruite, care știu să păstreze confidențialitatea asupra discuțiilor purtate și care au o viziune de ansamblu asupra tuturor locatarilor din imobil, mai ales în situația în care îndeplinesc și funcția de administrator. Atribuția lor de a actualiza permanent datele din cărțile de imobil le permite să intre în contact cu locatarii imobilului și să cunoască situația familială a acestora sau alte date de interes.
În condițiile în care datele obținute prin intermediul deținătorilor cărților de imobil nu vor fi suficiente, se va pregăti cea de a doua etapă investigativă și anume contactarea unor persoane din anturajul apropiat. Contactarea acestor persoane, denumite surse ocazionale, presupune o documentare prealabilă asupra lor, invocarea unui pretext cât mai plauzibil pentru a le determina să accepte dialogul, alegerea momentului oportun și a locului de purtare a discuțiilor, eventual stabilirea unei legende de acoperire etc, o abordare întâmplătoare fiind de regulă sortită eșecului.
Cu tot totul altfel se va proceda în situația în care persoana investigată locuiește într-o vilă sau casă particulară numai cu familia sau partenerul de cuplu, procedura de urmat fiind ceva mai complicată.
În astfel de situații, primele informații se obțin din dublura cărții de imobil aflată la secția de poliție în a cărei jurisdicție teritorială se află casa sau vila respectivă. De asemenea, prin intermediul agentului de proximitate care are în responsabilitate zona sau strada unde se află imobilul se pot obține și alte date de interes cu privire la persoana investigată.
Când datele obținute în condițiile menționate nu sunt suficiente, se va proceda la identificarea unităților de servicii care sunt în raporturi mai apropiate cu persoana investigată și se va proceda la contactarea acestora ținând seama de cerințele impuse pentru sursele ocazionale.
Dacă situația o impune, pentru obținerea datelor și informațiilor de interes se procedează la contactarea legendară a unor persoane care locuiesc la adresă împreună cu cel investigat.
b)Stabilirea legendei de acoperire
Investigatorul își poate stabili o legendă de acoperire în acest context, presupune o versiune față de persoana contactată prin care se va ascunde adevăratul scop urmărit prin procesul investigativ. Aceasta se stabilește în raport de natura cazului, de personalitatea celui contactat, de conținutul relațiilor acestuia cu persoana investigată, de condițiile practice din teren.
c) Stabili rea modului de derulare a dialogului cu persoanele contactate
În raport de datele și informațiile ce urmează a fi obținute și de legenda de acoperire aleasă, investigatorul va trebui să-și stabilească un anumit mod de
abordare a dialogului cu persoana contactată, care să denote o înlănțuire logică a întrebărilor adresate.
În alcătuirea chestionarului de întrebări se va lua în calcul și posibilitatea ca persoana în cauză să nu fie sinceră, motiv pentru care aceeași întrebare se va adresa în forme diferite. înregistrarea dialogului cu persoanele contactate sau consemnarea în scris a datelor și informațiilor relatate de acestea are o importanță deosebită în formularea concluziilor la care se ajunge în urma discuțiilor purtate.
d)Stabilirea momentului de contactare a persoanelor selectate pentru procesul investigativ
Alegerea momentului pentru contactarea surselor ocazionale din imobilul în care locuiește persoana investigată este la fel de importantă ca și celelalte etape pregătitoare. în acest sens, investigatorul va trebui să aibă în vedere că:
– momentul ales în scopul menționat să nu coincidă cu perioada de timp când persoana investigată se află la domiciliu datorită riscului de a se întâlni cu persoana investigată și a se realiza cunoașterea fizică a investigatorului. O asemenea situație trebuie evitată, întrucât investigatorul se poate angrena și în alte forme de investigare și chiar de supraveghere fizică a celui investigat, ceea ce reprezintă motive întemeiate pentru a nu se deconspira în astfel de împrejurări;
– momentul ales să fie la ore rezonabile din zi, pentru a nu risca ca persoanele în cauză să apeleze la intervenția organelor de poliție;
– momentul ales pentru discuții să fie stabilit de comun acord cu persoana contactată;
– de asemenea, atunci când situația o permite, este de preferat ca discuțiile să se realizeze într-un loc public, în afara imobilului unde locuiește persoana investigată.
În cazul în care este necesară extinderea investigației și la domiciliile anterioare ale persoanei în cauză, investigatorul va urma aceeași procedură, cu mențiunea că procesul investigativ se va putea derula în mod deschis, întrucât persoanele contactate vor fi mult mai degajate în discuții și nu vor manifesta teamă în a relata în mod corect datele cunoscute deoarece subiectul nu mai locuiește la adresă, iar raporturile cu acesta au încetat. Și în acest caz, investigatorul va avea în vedere ca persoanele contactate să nu fie rude sau prieteni apropiați ai celui investigat.
Investigarea înscrisurilor
Cercetarea înscrisurilor reprezintă un domeniu specific de activitate al experților criminaliști și are drept scop depistarea contrafacerii de documente și identificarea persoanelor după scris.
În activitatea practică, investigatorul se va putea confrunta adesea cu solicitări de obținere a unor înscrisuri care să servească ca mijloace materiale de probă în justiție.
Din aceste considerente am apreciat necesară familiarizarea cu unele noțiuni generale privind ridicarea și cercetarea înscrisurilor, latura tehnică a acestei operațiuni rămânând, însă, în sarcina expertului criminalist.
Înscrisurile sunt acte scrise de mână, texte dactilografiate sau culese pe calculator, bilete de bancă, timbre sau alte valori, precum și instrumentele de autentificare a lor (sigilii, ștampile etc.) care nasc, modifică sau sting raporturi juridice de drept civil.
Ridicarea și manipularea înscrisurilor se face în scopul folosirii acestora ca mijloace de probă în justiție, demonstrării faptului că acestea au constituit obiectul infracțiunii de fals sau pentru folosirea lor ca suport pentru alte probe care să conducă la identificarea persoanei implicată în contrafacerea acestora și utilizarea lor în cazul infracțiunilor din zona corupției.
Având în vedere cele menționate mai sus, în operațiunile de ridicare și manipulare a înscrisurilor, investigatorul va trebui să respecte anumite cerințe necesare păstrării și conservării acestora în starea în care au fost găsite, așa cum au fost de tehnica criminalistică și anume:
pornind de la premisa că înscrisurile sunt purtătoare de amprente sau alte urme care pot conduce la identificarea persoanei care Ie-a folosit sau contrafăcut, ridicarea acestora se face cu penseta, o agrafă, clemă sau cu mănușa prin prinderea lor de colțuri;
după ridicare se asigură depozitarea lor în locuri ferite de umezeală, căldură, lumină solară etc. pentru a nu le altera compoziția sau conținutul lor;
pe înscrisuri nu se fac nici un fel de adnotări, sublinieri sau alte operațiuni de natură a-l influența pe expertul criminalist;
înscrisurile nu se îndosariază, nu se copertează, nu se pliază înainte de a fi examinate de expertul criminalist;
pentru protejare și prindere la dosar, înscrisurile se introduc în plicuri sau mape speciale;
examinarea criminalistică se realizează numai de către specialiști, în baza aprobării organului care a dispus expertizarea. întrucât există pericolul ca prin procedeul tehnic de examinare criminalistică înscrisul să fie alterat sau deteriorat, se procedează în prealabil la fixarea fotografică a imaginii inițiale a acestuia.
Tehnici de investigare
Experiența dobândită în ani de cei care au lucrat ca polițiști, investigatori și chiar detectivi particulari în alte țări decât România evidențiază un adevăr foarte simplu – dincolo de specificitățile locale, elementele fundamentale ale acestei activități sunt pretutindeni asemănătoare. Uneori, până la anumite limite sunt chiar identice.
Obținerea unor informații reprezintă elementul principal al activității investigatorului, care departe de a fi un lucru simplu ce decurge în mod firesc, presupune atât calități personale, cât și stăpânirea unor reguli elementare. Nu trebuie omis faptul că majoritatea discuțiilor au loc în împrejurări mai mult decât nefavorabile: pe stradă, în condiții de zgomot, la momente când cel intervievat se gândește la cu totul alte lucruri, nu este interesat să-și consume timpul în discuții, ori pur și simplu el nu dă doi bani pe principiile frumoase referitoare la adevăr și dreptate.
În primul rând investigatorul trebuie să se pregătească în vederea oricărei discuții: el trebuie să știe precis detaliile cauzei investigate, să știe care sunt elementele în care el trebuie să aducă lumină, să-și asume în mod clar rolul de conducător al investigațiilor, fără a se lăsa abătut de la filonul principal urmărit, fără a se lăsa purtat de val către aspecte colaterale, nesemnificative.
Practica a dovedit că potențialii furnizori de informații pot fi mai ușor abordați la locul de muncă, ceea ce pentru investigator constituie un avantaj suplimentar. Atât atunci când îl întâlnește pe cel care dorește să apeleze la serviciile sale – fie el avocat, om de afaceri sau simplu cetățean – cât și, în egală măsură, atunci când îl întâlnește pe cel de la care dorește să obțină informații, investigatorul care trebuie să fie permanent în mișcare, are șansa de a cunoaște, în subsidiar, persoane care îi pot fi utile în activitate, se poate face cunoscut, poate obține noi angajamente.
Pregătirea pentru discuții presupune redactarea unei liste cu problemele principale care trebuie abordate, cu elementele care trebuie elucidate. Chiar dacă pe parcursul întrevederii se ivesc noi aspecte interesante, investigatorul nu trebuie să uite nici o clipă scopul principal al discuției pe care o poartă; nu este rău ca înainte de a încheia întâlnirea el să mai examineze încă o dată lista cu probleme de abordat, pentru a vedea dacă nu a fost omisă vreuna. Este de la sine înțeles că acest tip de activitate se realizează cu discreție fără a atrage atenția celui intervievat.
Atunci când este abordată o persoană de la care se pot obține date și informații pertinente pentru un caz aflat în lucru, celui în cauză trebuie să i se ofere un motiv temeinic și plauzibil pentru a-și da acordul de participare la întâlnire. De regulă explicațiile logice nu au nici o valoare în a determina pe cineva să-și consume timpul și să coopereze. Dimpotrivă, abordarea emoțională se dovedește aproape întotdeauna eficace. Dacă este posibil, la intrarea în contact se va folosi în formula de salut numele, prenumele sau chiar diminutivul celui în cauză. Spre exemplu: „ Vă salut domnule Nicu ( Gelu).
Persoana abordată este mai puțin dispusă să acționeze în numele unor principii, dar se poate declara gata să-l ajute pe investigator, gândindu-se , spre exemplu că și el poate fi obligat „ să dea șpagă" într-o situație sau alta.
De aceea, investigatorul trebuie să încerce să devină apropiat de cel de la care dorește să obțină informații, să se facă agreat de acesta, să găsească mai întâi un element comun, de natură să îi inspire interlocutorului încredere și simpatie față de el, aspect ce trebuie cunoscut încă din faza de pregătire a întâlnirii. Dacă reușește să descopere o preferință aparte, o pasiune a celui intervievat, investigatorul va porni în discuție de la asemenea lucruri mărunte, de la acel teren comun pe care cei doi se pot afla: muzică, lectură, animale de companie, în fine, o infinitate de zone de interes, mereu diferite, de la un caz la altul.
Împrejurări asupra cărora nu este locul să insistăm au făcut ca termenul de „informator" să fie privit la noi cu repulsie, persoanele din această categorie fiind acoperite cu tot blamul imaginabil. Este bine să ne temperăm asemenea porniri, recunoscând că această categorie de persoane există pretutindeni în lume și este larg folosită de serviciile secrete, de polițiile, de către detectivii particulari din lumea occidentală cu care dorim să ne identificăm.
Informatorii, arată teoreticienii, trebuie tratați cu respect, ca adevărați prieteni: „Nu poți jigni un informator și apoi să te aștepți ca el să colaboreze corect cu tine."
În cursul unui interviu este absolut necesar ca investigatorul să ia notițe, care să fie păstrate și valorificate ca probe în proces.
Cu aprobarea interlocutorului, înregistrarea pe bandă de magnetofon a interviului se poate dovedi o idee bună. înregistrările audio trebuie păstrate cu cea mai mare grijă, ele putând fi folosite numai cu aprobarea și la solicitarea organelor de justiție. După obținerea permisiunii de înregistrare de regulă investigatorul se încadrează de principiu în procedura următoare:
își prezintă numele și ocupația;
prezintă data și locul unde are loc înregistrarea;
declară numele persoanei, arătând că aceasta și-a dat acordul pentru înregistrare: „Domnule X, știți că înregistrez acest interviu și sunteți de acord cu aceasta. Este corect?" La aceasta interlocutorul trebuie să răspundă cu claritate: „Da, sunt de acord."
prezentarea temei abordate în interviu -un caz de corupție- despre care se discută cu precizarea locului și timpului în care evenimentul a avut loc.
Exploatarea în orb a unei persoane pentru a obține date și informații de interes este de asemenea o tehnică larg aplicată de către investigatori din toată lumea. într-un asemenea caz persoana intervievată nu își dă seama care sunt punctele de interes urmărite de către investigator. Este posibil ca asemenea discuții să fie realizate și cu participarea altor persoane, subiectele de interes fiind abordate într-o manieră clară pentru investigatori, dar fără a trezi suspiciunea celorlalți participanți.
Percheziția. Noțiune, scopul și clarificarea percheziției
a). Noțiunea și scopul
Din cele prevăzute de legiuitor rezultă că recurgerea la efectuarea percheziției are loc în următoarele condiții:
• Când un obiect sau înscris ce poate constitui mijloc de probă în
instanță se află în posesia unei persoane fizice sau juridice;
• Când instanța a solicitat persoanei fizice sau juridice deținătoare să
predea obiectul sau înscrisul ce poate constitui mijloc de probă;
Toate aceste condiții trebuie îndeplinite cumulativ pentru ca autoritatea îndrituită de lege să dispună efectuarea percheziției.
Din practica judiciară rezultă că prin efectuarea percheziției se urmărește:
– depistarea de obiecte sau înscrisuri ce conțin sau poartă urmele unei infracțiuni;
– depistarea de obiecte, înscrisuri, valori care reprezintă corpuri delicte;
– depistarea de obiecte, înscrisuri, valori care reprezintă produse ale infracțiunii;
– depistarea de obiecte, înscrisuri sau valori ce sunt deținute contrar dispozițiilor legale;
– depistarea de bunuri care au fost înstrăinate în scopul prejudicierii intereselor unei părți aflate în litigiul civil sau penal.
în afară de obiecte și înscrisuri la care se referă legiuitorul, prin efectuarea de percheziții se mai pot depista:
– persoane care se sustrag de la urmărirea penală, judecată sau executarea pedepsei;
– persoane dispărute de la domiciliu.
b) Clasificarea perchezițiilor
în raport cu anumite criterii, perchezițiile pot fi clasificate astfel:
• După locul de efectuare
– Percheziții corporale; – Percheziții domiciliare; – Percheziții la locul de muncă; – Percheziții în localuri publice.
• în raport de prevederile legale:
– Percheziții efectuate cu autorizarea prealabilă a autorităților în drept;
– Percheziții efectuate în baza consimțământului scris a persoanei percheziționate;
– Percheziții efectuate în situațiile de flagrant delict.
În raport de timpul de executare:
– Percheziții efectuate pe timpul zilei;
– Percheziții efectuate pe timp de noapte.
În raport de caracterul perchezițiilor:
Percheziții deschise, asistate:
– Percheziții la care participă numai organele de urmărire penală.
Pot fi și alte criterii de clasificare a perchezițiilor, asupra cărora nu insistăm.
c)Percheziția corporală270
Percheziția corporală se efectuează numai de o persoană de același sex cu cea percheziționată.
De regulă percheziția corporală vizează:
– o persoană prinsă în flagrant cu prilejul constatării infracțiunii săvârșite;
– persoana prinsă după urmărirea efectuată asupra sa, în vederea
reținerii sau arestării;
– persoana care urmează a fi introdusă în arest.
În toate situațiile menționate mai sus nu este obligatorie autorizarea prealabilă a procurorului. Organul de urmărire penală care efectuează percheziția este însă obligat să se legitimeze, ca garanție în favoarea persoanei în cauză, împotriva unor eventuale abuzuri.
Cu ocazia percheziției corporale asupra persoanei ce face obiectul acesteia se pot depista:
Obiecte și înscrisuri ce pot servi ca mijloc de probă;
Obiecte, înscrisuri sau valori deținute contrar legii;
Urme ale faptei infracționale comise;
Alte indicii care să denote fapta infracțională săvârșită.
Potrivit art.104 alin.3 Cod proc. pen., percheziția corporală se efectuează de organul de cercetare penală în prezența martorilor asistenți.
d)Percheziția domiciliară, ca modalitate de acțiune, este mult mai complexă decât cea corporală, presupunând anumite etape succesive asupra cărora nu vom insista.
Potrivit legii, percheziția domiciliară se poate efectua de către organul de cercetare penală:
• Cu autorizația procurorului;
Fără autorizația procurorului, dacă există consimțământul în scris, al persoanei al cărei domiciliu urmează a fi percheziționat;
Fără autorizația procurorului, în caz de infracțiunii flagrante.
Ca timp de executare, percheziția domiciliară se poate face între orele 06-22, iar în caz de infracțiune flagrantă și în afara acestui interval. Procurorul poate efectua percheziția domiciliară și pe timp de noapte.
Ca procedură, percheziția domiciliară impune legitimarea celor care o efectuează, prezentarea autorizației dată de procuror, când situația impune, prezența la fața locului a persoanei de la care se ridică obiectele, înscrisurile sau alte mijloace probatorii ori a persoanei la care se face percheziția. De asemenea, se impune prezența unor martori asistenți.
Organul care efectuează percheziția are dreptul să deschidă încăperile sau alte mijloace de păstrare în care s-ar putea găsi obiectele sau înscrisurile căutate, dacă cel în măsură să le deschidă refuză aceasta. Nu se ridică decât obiectele sau înscrisurile care au legătură cu fapta și respectiv cele a căror deținere este interzisă.
e)Percheziția la locul de muncă reprezintă, de regulă, o măsură complementară la percheziția domiciliară, desfășurându-se în paralel sau imediat după aceasta, scopul fiind de a se depista obiecte, înscrisuri sau alte mijloace de probă și de a se împiedica distrugerea ori îndepărtarea lor.
Clasificarea probelor
Probele pot fi clasificate funcție de următoarele criterii:
caracterul probelor;
izvoarele probelor;
legătura cu obiectul probațiunii.
1.Caracterul probelor
a. Probele în acuzare servesc la dovedirea vinovăției învinuitului sau
inculpatului, precum și la dovedirea existenței unor circumstanțe agravante.
b. Probele în apărare dovedesc fie nevinovăția învinuitului sau
inculpatului fie existența unor circumstanțe atenuate.
2.lzvoarele probelor:
a. Probele imediate – obținute din sursa originară (conținutul
declarației unui martor ocular, conținutul unui înscris original, conținutul
procesului verbal de examinare a corpurilor delicte).
b. Probele mediate – sunt socotite probe secundare, ele fiind
obținute dintr-o altă sursă decât cea originară (conținutul declarației unui martor
care relatează ceea ce i-a povestit un martor ocular despre o anumită situație
sau împrejurare).
Legătura probelor cu obiectul probațiunii
a. Probele directe – dovedesc în mod nemijlocit vinovăția
sau nevinovăția învinuitului, sau inculpatului, ele conținând informații care pun
în lumină, fără ajutorul altor probe, aspectele legate de rezolvarea problemelor
esențiale în cauza penală (exemplu: prinderea făptuitorului în flagrant
delict. conținutul recunoașterii făptuitorului coroborată cu alte probe, stabilirea
unui alibi).
b. Probele indirecte – sunt acele probe care pot conduce la anumite
concluzii în cauza penală numai în măsura în care se coroborează cu
conținutul altor probe directe sau indirecte (găsirea unui obiect asupra unei
persoane, imposibilitatea persoanei de a justifica proveniența obiectului și
prezența posesorului în apropierea sau chiar la locul de unde a fost furat
obiectul respectiv.
Probele indirecte, denumite și indicii, luate, singure nu pot duce la rezolvarea cauzei, pe când o probă directă dovedește vinovăția sau nevinovăția cuiva. în practica judiciară folosirea probelor indirecte este foarte frecventă, deoarece modul clandestin de săvârșire a infracțiunilor exclude deseori găsirea unor probe directe.
În legătură cu obiectul probațiunii, probele mai cunosc o clasificare în probe principale, secundare și incidentale. în această clasificare, probele principale se referă la existența faptului imputat, cele secundare privesc împrejurări de natură a agrava ori atenua vinovăția inculpatului, iar probele incidentale servesc la dovedirea unor excepții ridicate în legătură cu cauza (ex. temeinicia motivelor de recuzare invocate de parte).
Importanța probelor în procesul penal
Rolul însemnat al probelor în administrarea justiției penale a determinat să se aprecieze că întregul proces penal este dominat de problema probelor.
Acest rol derivă atât din faptul că ele sunt strâns legate de aflarea adevărului cât și pentru motivul că cea mai mare parte a procesului penal se bazează pe probe și mijloace de probă, în raport cu care se stabilește adevărul.
În esență, înfăptuirea justiției penale depinde de și probelor.
Mijloacele de probă
În limbajul practicii juridice, noțiunea "probă" este folosită adeseori în înțelesul "mijloace de probă". Ele sunt, însă, două categorii juridice diferite.
Mijlocul de probă este izvorul acesteia, forma ce ne redă informațiile doveditoare.
Probele pot fi caracterizate după ce au fost constatate concret, deoarece elementele de fapt din care pot fi deduse sunt extrem de numeroase și variate din punctul de vedere al conținutului și ca valoare.
Mijloacele de probă sunt, în schimb, expres și complet precizate de lege constând în :
declarațiile învinuitului;
declarațiile inculpatului;
declarațiile părții vătămate;
declarațiile părții civile;
declarațiile părții responsabile civilmente;
declarațiile martorilor;
înscrisurile;
mijloacele materiale de probă;
înregistrările audio, video și fotografiile;
constatările tehnico-științifice;
constatările medico-legale și expertizele.
Rezultă că mijloacele de probă sunt patru categorii : mijloace orale; mijloace scrise,, mijloace materiale și înregistrările
4.2.4 Corelarea informațiilor cu obiectul probațiunii
Valoarea probantă a informațiilor se mai poate aprecia și prin modul în care acestea se relaționează cu obiectul probațiunii.
a) Informațiile ce au capacitatea de a dovedi elementul material al
infracțiunii(acțiunea sau inacțiunea) vor constitui probe directe.
Dacă un martor ocular observă o acțiune încriminată, declarația martorului va constitui mijloc de probă. La martorul ocular, când acesta există, se poate ajunge pe cale informativă, el urmând a fi indicat organelor judiciare.
Aceiași acțiune, dacă rezultă dintr-o fotografie sau dintr-un film, vom fi de asemenea în prezența unei probe directe, dacă va exista și un act de constatare, întocmai în conformitate cu legea. în același timp, autorul fotografiei sau al filmării își poate relata constatările într-o declarație de martor.
b) Informațiile care nu au legătură cu obiectul probațiunii vor constitui indicii, cu valoarea de probe indirecte.
Asemenea informații sunt, de regulă, mai numeroase și mai accesibile, iar uneori-dacă nu operează capacitatea corespunzătoare de selecție-acestea pot deruta (prezența unei persoane la locul și momentul faptei, stabilite ulterior săvârșirii acesteia; găsirea la locul faptei a unui obiect ce aparține suspectului; aflarea asupra unei persoane a unui obiect ce a servit la producerea infracțiunii sau este rezultat al acesteia).
În activitatea informativă pot fi stabilite elementele de fapt care să probeze potențialele activități infracționale prin: identificarea persoanelor care cunosc nemijlocit faptele; identificarea înscrisurilor originale din care se pot extrage elementele de fapt; localizarea mijloacelor materiale de probă; obținerea de obiecte, înscrisuri sau relații de la instituții publice; consultarea de experți; primirea de sesizări ori note de relații; constatări personale.
Valorificarea informațiilor rezultate din activitatea de informații în documente de sesizare a organelor de urmărire penală și mijloace de probă.
Cea mai importantă dispoziție normativă generală, referitoare la valorificarea informațiilor în scopul probării infracțiunilor contra siguranței statului este conținută de art.11 litera "d" din Legea nr.51/1991 privind siguranța națională a României, potrivit căreia informațiile din domeniul siguranței naționale pot fi comunicate organelor de urmărire penală, în situațiile în care se referă la săvârșirea de infracțiuni.
În legătură cu această dispoziție a legii siguranței naționale merită atenție a se analiza caracterul pe care îl dă textului de lege formularea "pot fi comunicate", ce nu include o obligație ci doar o posibilitate, o relativitate care este condiționată de atitudinea conducătorilor organelor cu atribuții în domeniul siguranței naționale.
În condițiile respectării supremației legii, sesizarea încălcării acesteia nu poate fi, în cazul autorităților publice, o chestiune de atitudine și de relativitate, ci o obligație fermă, fiindcă altfel s-ar încălca starea de legalitate, prin locul făcut arbitrariului ori abuzului în dauna intereselor publice.
Comunicarea de informații organelor de urmărire penală este o sesizare oficială cu care destinatarul acesteia este legal investit în vederea probării faptelor cu caracter ilicit prezumat, ce face obiectul înștiințări, în vederea încadrării lor juridice și aplicarea legii.
Serviciile de informații sau oricare alt organism din sistemul siguranței naționale trebuie să țină seama, ori de câte ori realizează o astfel de sesizare, întemeiată pe informații secrete, de cerințele specifice ale beneficiarului informațiilor.
Organele de urmărire penală și instanțele de judecată utilizează informațiile primite în cadrul măsurilor penale, dându-le, în acest fel, o valorificare publică.
Pe cale de consecință, o sesizare a organelor de urmărire penală nu se va putea realiza prin sistemul uzual, acela al difuzării informațiilor secrete, fiind necesară transformare lor în mijloace de probă sau indicarea acestora.
Subsecvent dispoziției legale sus-menționate, reglementările de uz intern ale serviciului consacră forma adecvată a activității informativ-operative în cadrul căreia unul dintre obiectivele principale constă în crearea punților de legătură dintre activitatea informativă desfășurată în secret și cea judiciară supusă regulilor publicității procesului penal.
În acest scop, măsurile ce privesc partea documentară a controlului informativ se stabilesc și se execută de către compartimentele operative împreună cu cele de asigurare juridică.
În cadrul dispozițiilor normative generale referitoare la valorificarea informațiilor, în scopul probării infracțiunilor contra statului pot fi incluse parțial și prevederile art.12 alin. I al Legii nr. 14/1992, privind organizarea și funcționarea Serviciului Român de Informații, în măsura în care informațiile conduc la constatarea infracțiunilor flagrante la regimul siguranței naționale ori a actelor teroriste sau de atentat.
4.3. Aspecte ale cooperării internaționale și în activitatea de informații și în investigarea cazurilor de corupției pe domeniul mediului
Efectele negative ale corupției în plan politico-social:
Grupurile de interese internaționale și birocrații joacă un rol important în dezvoltarea corupției. Grupurile internaționale vor lupta mereu să își apare interesele și să obțină un tratament preferențial și singura modalitate prin care pot reuși ceea ce își doresc este darea de mită, pentru că birocrații, dorind să câștige și ei ceva din tot acest proces, o vor percepe. Prin acest mijloc corupt, birocrații își vor crește veniturile și își vor creea o sferă de influență, profitând de această situație în interes personal. Reprezentanții autorităților și birocrații reușesc să își mărească sfera de influență și pentru că reușesc să acapareze diferite segmente ale economiei fără a fi pedepsiți. Corupția este soluția pentru niște târguri inechitabile între stat și privați.
Se pot distinge câteva efecte negative ale corupției internaționale asupra sferei politico-sociale:
,,degradarea funcțională, politică și morală a autorităților publice centrale și locale, diminuarea competenței politice transparente și responsabile, pauperizarea populației și creșterea tensiunii sociale;
calitatea diminuată a administrației publice; un sistem de decizii neoficiale; legături strînse între crima organizată, funcționarii publici și politicienii corupți etc.
subminarea imaginii și credibilității țării în relații internaționale.
întărește criminalitatea organizată;
creează „stat corporativ” în loc de stat ce asigură posibilități egale;
drepturile omului, responsabilitatea puterii, alegerile libere și alte elemente ale democrației; autentice funcționează distorsionat, defectuos;
însăși legitimitatea puterii se pierde, are loc dezorganizarea statului și a societății’’
Efectele negative ale corupției asupra economiei:
Ineficiența unor afaceri private sau a unor companii private internaționale poate fi susținută de către un stat corupt atâta timp cât pentru acest serviciu din partea patronilor, reprezentanții statului primesc anumite sume de bani sau favoruri. De asemenea, tot prin intermediul corupției cei mai mulți se sustrag de la responsabilitatea de a plăti taxe și impozite la stat, prin faptul că achita o sumă mai mică unor funcționari ai statului care se angajează să șteargă orice evidență a neplății.
În acest mod competiția dintre firmele de pe piață internațională este neloială și riscă să rămână în cursă chiar și firmele neproductive, ineficiente și care nu au un raport calitate-preț adecvat. Astfel o companie care are produse bune poate să fie eliminată de pe piață pentru că nu reușește să își plătească taxele și impozitele, iar o companie care furnizează produse de calitate inferioară și care oferă mită în valoare mai mică decât taxele și impozitele pe care ar trebui să le plătească, poate să supraviețuiască. De aici au de suferit atât patronii care își plătesc taxele la stat, cât și consumatorii, pentru că nu vor avea din ce să aleagă, atâta timp cât pe piață nu există o alternativă.
În anul 2014, Daniel Kaufman, Guvernator al World Bank Institute, a declarat că sumele acordate ca mită într-un an în lume se ridică la 1 trilion de dolari americani. Toți acest bani se află în circulație pe piață, fără a intra în bugetul statelor.
Gaviria Alejandro a identificat principalele efecte negative pe care corupția le poate avea asupra economiei și a sistemului financiar în general:.
,,agravarea decalajului dintre creșterea economică efectivă și cea potențială;
reducerea investițiilor interne și străine directe;
sporirea riscului de criză financiară sau chiar de haos financiar;
accentuarea riscului inflației;
reducerea posibilităților de acumulare a veniturilor fiscale.
ponderea mare a economiei neoficiale;
efecte negative asupra investițiilor publice, cum ar fi:
lansarea unor proiecte investiționale mari, dar ineficiente;
alocări insuficiente pentru operare și întreținere;
alocări exagerate pentru achiziționarea noului echipament;
efectul celor două de mai sus este reducerea calității infrastructurii existente;
cheltuieli sociale insuficiente și alocări sporite în domenii cu posibilități pentru sustragerea fondurilor, de obicei, proiecte complexe din punct de vedere tehnic.
sporirea costurilor de tranzacție și de intrare pe piață;
alocarea ineficientă a contractelor de achiziții publice;
alocarea ineficientă a drepturilor de proprietate;
distorsiuni ale concurenței.
favorizarea inegalității veniturilor;
favorizarea inegalității fiscale;
redistribuirea avuției de la sectorul public către indivizii corupți;
prestarea insuficientă a serviciilor și bunurilor publice’’
Așadar, din cauza corupției internaționale un stat are foarte mult de pierdut, mai ales dacă corupția este practicată în sistemul fiscal. Corupții reușesc să profite de resursele publice și să și le însușească în beneficiul privat. Astfel, un funcționar public face un abuz de încredere prin puterea și funcția sa publică și aduce grave prejudicii pentru sistemul sau instituția din care face parte și pentru interesul privat.
Efectele negative ale corupției asupra societății și a educației
Corupția internațională răstoarnă întreg sistemul de valori al oamenilor și dă șansa celor fără aptitudini să fie dați exemple și să urce cât mai sus în ierarhia socială. De asemenea, pentru o anumită sumă de bani se poate ca meritele oamenilor care au muncit să nu fie recunoscute și să apară peste noapte niște oportuniști care își permit să își plătească laudele.
Se pot releva următoarele consecințe:
,,diminuarea capacității sistemului educațional de a pregăti la un nivel profesional performant categoria activă a populației,
înlocuirea cadrelor didactice înalt calificate cu unele mediocre sau chiar cu nulități profesionale,
favorizarea înscrierii la facultăți a persoanelor care beneficiază de protecție sau a celor care dau mită factorilor de decizie, în defavoarea candidaților care merită într-adevăr să fie înmatriculați,
evaluarea discriminatorie și incorectă a studenților, în funcție de mărimea mitei plătite cadrelor didactice sau a relațiilor de protecție’’
Efectele negative ale corupției asupra justiției:
Corupția internațională din justiție provoacă consecințe precum:
,,discrepanța dintre relațiile sociale efective și cele juridice,
consfințite prin normele de drept,
reacționarea selectivă la infracțiunile depistate sau reclamate, în funcție de interesul corupt al lucrătorilor organelor de drept, aplicarea unor pedepse mici sau simbolice persoanelor care dau șpagă și, viceversa, pedepsirea cu severitate a celor care nu influențează corupt funcționarii din justiție, apărarea intereselor acelor cetățeni care au puterea de a influența sau cumpăra justiția.’’
Problema instituțiilor internaționale și a unei societăți civile dezinteresate, nu numai că favorizează apariția corupției, dar și o influențează. Astfel, apar diferite tipuri de corupție, cu diferite forme și aspecte, care nu implică neapărat darea și luare de mită efectivă. Fraudarea alegerilor, taxe vamale încasate diferențiat, nepotismul, complicitatea, abuzurile, favorurile, tratament preferențial sau sprijin subiectiv, toate acestea intră în categoria actelor de corupție.
În statele în care corupția este nepedepsită există o uriașă dificultate de dezvoltare care face ca tot sistemul statal să stagneze, influențând în rău și sistemul privat.
De obicei cele mai corupte instituții sunt instituțiile care au cea mai mare putere de decizie sau care au o largă putere de influență. De astfel, foarte mulți se deranjează să le corupă pentru a obține beneficii personale, prejudiciind alți cetățeni care nu au oferit nimic în schimbul unui serviciu preferențial.
La nivelul percepției cetățeanului de rând, în statele unde corupția este intens practicată, s-a ajuns să se considere că instituțiile sunt cele care stau în calea dezvoltării personale dar și a statului. În mentalul colectiv s-a născut ideea că instituțiile sunt dușmanii cetățeanului și o modalitate de a se feri de ele este să evite contactul cu ele. Acestea sunt văzute ca și cauzele corupției și sunt percepute ca obstacole reale în calea progresului. De aici se ajunge la o percepție negativă a cetățeanului în ceea ce privește democrația. Astfel se ajunge la concluzia că democrația este sursa tuturor relelor pentru că permite liberalizarea politicilor publice care pot fi elaborate în folosul personal, ceea ce poate duce la nesiguranță și sărăcie.
Stabilitate și Securitate și Cooperare în Europa
P.H.A.R.E
Programele de asistență P.H.A.R.E. acoperă componentele de consolidare a capacității instituționale de combatere a celor mai complexe forme de manifestare a criminalității: corupție, criminalitate organizată, spălarea banilor, finanțarea terorismului. Având în vedere impactul pozitiv avut de derularea Programului PHARE-RO 99.10.05 privind „ Consolidarea capacității instituțiilor statului de luptă împotriva corupției și a criminalității organizate", finalizat în mai 2003, Ministerul Justiției a întocmit fișele de proiect și termenii de referință pentru două programe de continuare a acestuia (documente aprobate de Comisia Europeană în luna iulie 2003): Programul P.H.A.R.E. privind „Continuarea asistenței structurilor anticorupție în cadrul sistemului judiciar român" – twinning light, cu o durată de 8 luni, implementat în colaborare cu Spania.
Programul PHARE 2003 privind „Continuarea consolidării capacității instituționale de luptă împotriva corupției", cu o durată 18 luni, în colaborare cu Parchetul Special anticorupție din Spania.
Începând cu 13 februarie 2004, Ministerul Administrației și Internelor, beneficiază de asistență în cadrul a două Proiecte de înfrățire instituțională privind „Continuarea demilitarizării și descentralizării activităților poliției" și „Dezvoltarea în continuare a mecanismelor de luptă împotriva corupției din Ministerul Administrației și Internelor". Proiectele vor avea o durată de 18 luni fiecare, fiind implementate de Marea Britanie, în parteneriat cu Spania.
De asemenea, România beneficiază de asistența P.H.A.RE și în cadrul „Programul integrat pentru întărirea capacității instituțiilor românești implicate în combaterea spălării banilor, a finanțării terorismului și crimei organizate", program inițiat în noiembrie 2003, cu o durată de 18 luni și implementat în colaborare cu Italia.
Grupul de State împotriva Corupției G.R.E.C.O.
ÎN perioada 28 iunie-2 iulie 2004, Grupul de State împotriva Corupției G.R.E.C.O.- mecanismul Consiliului Europei de evaluare și monitorizare a modului în care principiile generale privind prevenirea și combaterea corupției sunt respectate și a modului de implementare a instrumentelor internaționale legale adoptate ca urmare a Planului de acțiune împotriva Corupției- a adoptat raportul de evaluare privind modul de îndeplinire de către România a recomandărilor G.R.E.C.O. din cadrul primei runde de evaluare. Prin intermediul Grupului de experți în lupta împotriva corupției, Consiliul Europei a făcut României 13 recomandări referite la reformele necesare în acest domeniu. Răspunzând la Recomandările G.R.E.C.O., România a pregătit și a trimis materialele care dovedesc evoluțiile legislative și instituționale și modul de implementare a strategiilor naționale. Din cele 13 recomandări, au fost apreciate ca îndeplinite satisfăcător 12, ultima, referitoare la restrângerea categoriei persoanelor care se bucură de imunitate penală să fie considerată doar parțial îndeplinită. Printre măsurile legislative adoptate de România, în ultimii doi ani, Consiliul Europei apreciază ca pozitiv modificarea Constituției, prevenirea conflictelor de interese pentru avocații aleși în funcții publice, consolidarea independenței corpului magistraților, prin adoptarea pachetului cu cele 3 legi ( privind organizarea judiciară, statutul magistraților și Consiliul Superior al Magistraturii), modul de reglementare a protecției martorilor, îmbunătățirea statutului funcționarilor publici și a funcționarilor vamali.
Necesitatea cooperării serviciilor de informații și structurilor informative departamentale în vederea susținerii strategiilor de prevenire și combatere a corupției. Comunitatea Națională de Informații
Semantic, cuvintele colaborare, cooperare și conlucrare au următoarea semnificație: „a lucra împreună cu cineva", „a-și da concursul", „a participa activ la realizarea unei acțiuni care se efectuează în comun", „a contribui la realizarea unei acțiuni". în lumea informațiilor și în contextul lucrării de față, cei trei termeni au o semnificație aparte. Termenul colaborare, de fapt participarea la o acțiune făcută în comun, desemnează forma de relație, de exemplu, între organele de protecție siguranță militară și celelalte structuri din domeniul siguranței naționale sau din cadrul mai larg al securității naționale, în vederea soluționării unor probleme de interes comun. Cuvântul cooperare se referă la relațiile și legăturile dintre diferite, compartimente, persoane aparținând aceleiași structuri. înțelesul acestui termen prinde contur mai ales în actele, ordinele, instrucțiunile și dispozițiunile date de conducerea, comanda structurii de bază și vizează în mod deosebit aspecte de complementaritate în îndeplinirea atribuțiilor și sarcinilor. Noțiunea de conlucrare, are aceleași înțelesuri cu ale colaborării, numai că o vom defini ca relație dintre structurile de securitate națională și alte instituții, de pildă cele ale asigurării ordinii publice, asociații lucrative sau nonlucrative, organe de comandă, specialiști, etc, care sâ vină în sprijinul rezolvării unor sarcini specifice ori să dea soluții în anumite probleme controversate.
Activitatea specifică a structurilor de informații și investigații se află în permanentă conexiune, interfață și interdependență cu faptele, procesele, persoanele fizice și juridice, cu care acestea, intră în contact. Prin urmare, întregul sistem al structurilor de informații și investigații, pentru a-și îndeplini obiectivele, se va sprijini pe un principiu fundamental, și anume pe cel al colaborării productive eficiente.
Strategia de securitate națională a României menționează, ca o modalitate de acțiune, „instituționalizarea unor forme de colaborare permanentă între structurile care contribuie la realizarea siguranței naționale".
Aceste noi forme de colaborare sunt cerute acum stringent de interese naționale de securitate și de siguranță națională a României, interese pe care strategia de securitate le definește ca fiind „acele stări și procese bazate pe valorile asumate și promovate de societatea românească, prin care se asigură, prosperitatea, protecția și securitatea membrilor ei, stabilitatea și continuitatea, statului".
Acestea se concretizează în:
menținerea integrității, suveranității și independenței statului român;
garantarea drepturilor și libertăților democratice fundamentale, asigurarea bunăstării, siguranței și protecției cetățenilor României;
dezvoltarea economică și socială a țării, în pas cu dezvoltarea contemporană; reducerea susținută a marilor decalaje care despart România de țările dezvoltate europene;
integrarea deplină a României în organele europene și euroatlantice, NATO și UE;
afirmarea identității naționale și promovarea acesteia ca parte a comunității de valori democratice; valorificarea și dezvoltarea patrimoniului cultural național și a capacității de creație a poporului român.
Desigur că afirmarea intereselor de securitate națională se realizează în condițiile prevenirii și înlăturării riscurilor și amenințărilor la adresa securității naționale.
Identificarea corupției ca factor de risc la adresa securității naționale, a creat condiții pentru declanșarea unui amplu program de acțiuni pentru eradicarea corupției sistemice, legată de puterea politică, juridică și administrativă, pentru dezvoltarea spiritului civic și angajarea efectivă a societății în lupta împotriva acestui fenomen. Așa cum arătă și raportul comun al BERD și Băncii Mondiale din octombrie 2005 – raport bazat pe cercetări temeinice și statistici convingătoare – în anul 2005 mediul de afaceri din România s-a îmbunătățit semnificativ și a devenit mai atractiv și mai transparent, iar nivelul corupției s-a micșorat substanțial. Rezultatul principal al acestui efort îl reprezintă reducerea substanțială și punerea fenomenului sub control, crearea mecanismelor adecvate de acțiune, începutul unor modificări de mentalitate în rândul populației și un proces de schimbare a percepției publice.
Continuarea în ritm alert și în deplină legalitate a acestui proces presupune cooperarea eficientă a tuturor factorilor implicați cu direcții pe elementele principale ale strategiei de combatere a corupție, care sunt următoarele:
– Creșterea transparenței actului de guvernare, aplicarea strictă a standardelor de integritate morală a personalului care lucrează în administrația publică și sporirea eficienței măsurilor de combatere a corupției prin mijloace administrative;
– Revitalizarea sistemului de luptă împotriva corupției pe principiul intransigenței și eficienței prin: prevenirea ingerințelor politice sau administrative în activitatea organelor de justiție și creșterea integrității și a rezistenței la corupție a sistemului judiciar; întărirea capacității instituționale de luptă împotriva corupției; îmbunătățirea coordonării între structurile de control și organele de anchetă penală; creșterea vitezei de desfășurare a proceselor penale;
– Promovarea unor măsuri active pentru prevenirea corupției în mediul de afaceri prin: eliminarea tratamentului preferențial, asigurarea mediului concurențial și creșterea transparenței în domeniul contractelor și achizițiilor publice; asigurarea egalității de tratament în domeniul fiscal, concomitent cu urmărirea sistematică a îndeplinirii stricte a obligațiilor fiscale de către toți contribuabilii, întronarea spiritului de legalitate și răspundere în activitatea vamală;
– Eficientizarea măsurilor privind informarea publică oportună și educația civică;
– Creșterea gradului de coordonare internă a activităților referitoare la combaterea corupției și amplificarea cooperării internaționale în acest domeniu;
– Monitorizarea activă a implementării strategiilor și planurilor de acțiune vizând instrumentele de luptă împotriva corupției, promovate de Uniunea Europeană, Consiliul Europei și Organizația Națiunilor Unite.
Politicile și acțiunile instituționale pentru combaterea corupției sunt viabile și sustenabile doar în condițiile cooperării eficiente între factorii implicați și ale angajării active în acest efort a sectorului privat, organizațiilor non-guvernamentale, presei și societății civile, având ca scop crearea unui sistem național de integritate morală bazat pe acțiunea convergentă a tuturor forțelor politice, administrative și sociale interesate în combaterea acestui flagel. în fapt, imperativ în lupta împotriva corupției este ca instituțiile să funcționeze, să colaboreze și să fie integrate într-un sistem în care informațiile să circule, responsabilitățile să fie clare și să nu se suprapună, iar atribuțiile să fie îndeplinite în condiții de legalitate, la timp și cu eficiență maximă.
În scopul înfăptuirii ritmice și integrale a programelor naționale vizând îmbunătățirea actului de guvernare, eliminarea corupției legate de sistem, asigurarea independenței și funcționalității justiției și eficientizarea administrației publice, iar Consiliul Suprem de Apărare a Țării va analiza, periodic, rapoarte prezentate pe aceste teme și va stabili măsuri corespunzătoare pentru înfăptuirea obiectivelor privind lupta împotriva corupției.
Pentru realizarea acestui scop structurile de informații și organele de investigații trebuie să-și asigure coeziunea și capacitatea de ripostă fapt care impune coordonarea și canalizarea eforturilor pe direcții operative prioritare, în cadrul unei colaborări bine fundamentate, precise și mai ales loiale, lată cum această colaborare se remarcă ca un principiu de bază, ca o necesitate obiectivă determinată de : activitatea practică. Astfel, colaborarea nu trebuie privită ca o atitudine binevoitoare și nu trebuie lăsată la libera apreciere a cuiva, ci trebuie înțeleasă ca acel principiu impus printr-o normă elaborată de o autoritate legală.
Promovarea și apărarea intereselor de securitate națională și combaterea riscurilor majore în domeniu, printre care și corupția, constituie o îndatorire și o misiune de onoare a tuturor celor ce activează în sistemul instituțional al securității naționale: dar aceleași îndatoriri și misiuni le revin tuturor cetățenilor patriei, ca o expresie a fidelității lor față de țară, care au datoria morală de a contribui la asigurarea securității naționale.
Consiliul Suprem de Apărare a Țării este autoritatea administrativă în domeniu care prin lege are stabilit rolul de coordonator al activității de realizare a securității naționale. Apreciem astfel necesară și chiar urgentă intensificarea activității acestui organism pentru organizarea sub conducerea sa a unui cadru organizatoric, legal și sub control parlamentar, de realizare a unei colaborări fructuoase între structurile de informații, având ca scop o mai bună exploatare a produsului analitic al activității acestora.
Comunitatea Națională de Informații apare astfel astăzi ca o necesitate stringentă. Orice analiză lucidă, obiectivă și nepartizană a problematicii și activității instituțiilor din domeniul siguranței naționale din România evidențiază clar necesitatea optimizării și eficientizării exploatării produsului analitic al acestora.
Transformările profunde suportate de serviciile de informații în ultimii ani le creează acestora premisele necesare pentru un nou mod de abordare a rolului și menirii lor în societate, în strânsă interdependență cu nevoile societății, dar și cu dinamica mediului actual de securitate.
Doctrina națională a informațiilor pentru securitate – document important menit să genereze cadrul teoretic de adaptare și compatibilizare conceptuală a instituțiilor cu atribuții informative cu realitățile geopolitice și geostrategice actuale și cu dinamica mediului de securitate în care România se afirmă în mod activ, -vizează, printre altele, și perfecționarea cadrului organizațional-funcțional necesar concentrării structurilor informative, potrivit domeniilor, problemelor și profilurilor specifice de activitate, asupra informațiilor cu relevanță în planul securității. Scopul acestei acțiuni vizează sporirea eficienței serviciilor de informații pe linia prevenirii și contracarării riscurilor și amenințărilor, precum și în domeniul apărării și promovării valorilor și intereselor naționale.
În acest context, problemele majore și just formulate precum „necesitatea realizării comunității de informații" sau „care sunt obiectivele Comunității de informații din România " sunt în prezent de mare actualitate și în centrul dezbaterilor specialiștilor, dar ele au o miză mare și pentru diverși analiști și în mod deosebit pentru reprezentanții partidelor politice.
În ceea ce ne privește apreciem că materializarea instituțională și funcțională a Comunității Naționale de Informații este în prezent o necesitate obiectivă, stringentă, dar aceasta:
nu se poate realiza decât în subordinea și sub coordonarea Consiliului Suprem de Apărare a Țării;
trebuie supusă controlului parlamentar, prin pârghii legale, transparente;
impune clarificări în ceea ce privește beneficiarii produsului analitic;
trebuie să fie devansată de elaborarea unui pachet legislativ complex începând cu noi legi privind: organizarea și funcționarea CSAT;
siguranța națională, organizarea și funcționarea Comunității Naționale de Informații;
presupune transformări interne și reorganizări ale serviciilor de informații;
impune gestionarea eficientă și profesionistă a percepției publice asupra Comunității Naționale de Informații, pentru ca aceasta să nu fie identificată cu fiind o altă securitate.
În concluzie, Comunitatea Națională de Informații trebuie să fie o structură de analiză și sinteză, de eficientizare a utilizării informațiilor și nici într-un caz o structură care adună sub comandă unică serviciile de informații. Acestea trebuie să-și continue activitatea și în noile condiții, cu angajare deplină în domeniile de responsabilități ce le revin, dar să participe mai mult la utilizarea eficientă integrată a produsului muncii lor sub cupola Comunității Naționale de Informații.
4.4 Respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului în activitatea de informații șl investigații în scopul obținerii de probe pentru combaterea corupției în zona mediului
Concepția privind drepturile și libertățile fundamentale ale omului.
Drepturile și libertățile fundamentale ale omului sunt astăzi o realitate de necontestat și totodată ele reprezintă finalitatea întregii activități umane, bineînțeles a aceleia progresiste și democratice. Ele sunt mai mult decât o limbă comună a tuturor oamenilor.
Cu multiplele lor ramificații și implicații teoretice și practice, drepturile și libertățile omului reprezintă un domeniu important în preocupările fiecărui stat, precum și în ale comunității umane internaționale.
Datorită importanței lor, drepturile și libertățile fundamentale sunt înscrise în acte deosebite cum ar fi declarații de drepturi, legi fundamentale.
Dezvoltarea problematicii drepturilor și libertăților civice este pe de-o parte, o consecință firească a extinderii rolului statului și a evoluției sale în epoca contemporană și în cadrul acestuia a Parlamentului iar, pe de altă parte, rezultatul revendicărilor social-economice și politice al păturilor sociale defavorizate.
Înscrise în Constituție, li se recunoaște caracterul de drepturi fundamentale și li se stabilesc garanții pentru ocrotirea și exercitarea lor, ceea ce este vital pentru viața și demnitatea individului.
Noțiunea de drepturi fundamentale este o categorie a științei juridice care desemnează în primul rând conținutul acestora și le evidențiază locul lor în raport cu celelalte drepturi de care beneficiază persoanele fizice.
Concepția modernă privind drepturile și libertățile fundamentale ale omului nu este opera hazardului sau produsul unei logici pur interne a câmpului juridic. Ea își are sorgintea antică în dreptul natural, drept înrădăcinat într-o anumită realitate socială și politică.
Pe o asemenea bază s-a întemeiat, de-a lungul timpului, o anumită concepție a raporturilor dintre un individ și stat, s-a înrădăcinat în conștiința civică convingerea că există anumite drepturi inerente naturii umane opozabile statului. Puterea statului își găsește treptat limitele sale în drepturile fundamentale recunoscute indivizilor, fapt ce a creat posibilitatea unei „opoziții' față de puterea bazată pe drept.
Astfel în cetățile antice statul era considerat valoarea supremă față de care interesele individuale trebuiau să cedeze și să se estompeze. Nu era posibil ideea că ar putea exista anumite drepturi inerente naturii umane, opozabile statului. Chiar în unele democrații antice, cum era Atena, cetățeanul nu se bucura de libertăți recunoscute de stat ca intangibile. Este edificator în acest sens exemplul lui Socrate, condamnat la moarte sub acuzația că, prin doctrina sa filozofică, ar fi uzurpat religia statului și ar fi corupt tineretul.
Ulterior, siguranța personală și proprietatea privată au fost mult timp la discreția arbitrariului monarhului absolut, care putea în orice moment și după bunul plac, să le răpească cetățenilor libertatea și să le confiște bunurile. Întrucât acest sistem de guvernământ se caracterizează prin „ dreptul forței", iar nu prin „ forța dreptului', el a fost adeseori desemnat prin termenul de „stat polițienesc".
În asemenea condiții apar primele documente din care rezultă lupta boierimii pentru stabilirea unor drepturi-privilegii în fața absolutismului monarhic. Sunt cunoscute în acest sens Magna Charta a regelui englez loan fără de țară, de/a 1215, sau Bula de Aur a regelui maghiar Andrei al ll-lea de la 1222.
Pentru manifestarea unor drepturi ale omului și apariția statului de drept se ivesc condiții mai favorabile în secolul al XVII-lea în Anglia, unde, în 1628, prin așa-numita Petiție a drepturilor, au fost stabilite garanții împotriva perceperii de impozite fără aprobarea Parlamentului, împotriva arestărilor și a confiscărilor de bunuri fără respectarea procedurii de judecată normală. Apoi, în 1679, prin actul numit Habeas corpus, s-a încredințat tribunalelor controlul asupra reținerii și arestării cetățeanului. Au fost afirmate libertatea cuvântului și a dezbaterilor în Parlament, ca și dreptul cetățenilor de a adresa petiții regelui. Prin aceste reglementări succesive, un număr mare de libertăți individuale, ca dreptul de a nu fi arestat sau reținut în absența unei hotărâri judecătorești pronunțate într-un termen scurt, libertatea de exprimare a gândirii, dreptul de proprietate, sistemul juriului etc. au fost garantate. Aceste măsuri, însoțite de separarea puterii executive de cea legiuitoare și de organizarea unei justiții independente au constituit, fără îndoială, și un prim pas spre instaurarea unui stat de drept.
În ceea ce privește America de Nord și continentul european, apariția unor coordonate sociale și politice favorabile afirmării drepturilor omului este mai târzie decât în Anglia, putând fi semnalată, spre sfârșitul secolului al XVII-lea.
Ca și în America de Nord, unde scrierile iui Locke și Montesquieu acuzau ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea, la înrădăcinarea în conștiința coloniștilor a ideii că oamenii au anumite drepturi înnăscute, a căror recunoaștere de către stat nu poate deveni realitate decât dacă puterile legiuitoare, executivă și judecătorească sunt separate, în Franța aceleași concepții și teoria separației puterilor în stat, afirmate deosebit de puternic în cursul Revoluției dezlănțuite în 1789, au constituit sursa ideologică a Declarației franceze a drepturilor omului și cetățeanului din 1789.
Pe această bază, în Declarația franceză din 1789 s-a exprimat și concepția asupra statului de drept, pe care ea însăși a rezumat-o în următoarea frază: „Orice societate în care garanția drepturilor nu este asigurată și nici separația puterilor determinată nu are constituție".
Ulterior, acest soclu a fost întărit prin adoptarea, de către Parlamentul francez, a marilor legi liberale de la începutul celei de-a treia republici franceze (1870-1940), care aduc garanții concrete exercitării libertăților publice.
Concepțiile burgheziei privind drepturile omului au avut drept punct de pornire proclamarea egalității și libertății persoanei și revendicarea de a se reglementa prin lege drepturile și libertățile cetățenești, de a se stabili, un nou statut politico-juridic al persoanei.
Începând cu cea de-a doua jumătate a secolului al XlX-lea , în Europa se manifestă o mișcare socială tot mai largă pentru emanciparea economică a unor pături sociale ale societății defavorizate. Această mișcare progresistă pentru emancipare este sprijinită ideologic de cele două Internaționale socialiste. Sub presiunea mișcărilor muncitorești, guvernanții din tot mai multe țări încep să facă concesii economice și sociale clasei muncitoare sub forma acceptării revendicărilor sindicale ale acestora. Un rol important în acest sens I-au avut sindicatele din Anglia, Franța, Germania, precum și unele partide politice cum au fost, de pildă, Partidul Laburist din Marea Britanie, partidele socialiste sau social-democrate din Franța, Germania, Italia și din alte țări europene. O tendință similară o întâlnim și în Statele Unite ale Americii.
După Primul Război Mondial, sub influența progresului economic și a diversificării generale a atractivităților economice ( de stat și particulare), dar și ca o răsplată națională oferită combatanților supraviețuitori ai primei conflagrații mondiale și a recunoașterii aspirațiilor acestora la o stare materială mai ridicată, în diferite constituții sunt proclamate anumite drepturi economice și sociale: dreptul de muncă, la salarizare corespunzătoare, la concediu, la securitatea muncii, la egalitate socială, libertatea și asocierea sindicală, dreptul la grevă, dreptul la pensie, etc. în acest fel, democrației politice i s-a asociat democrația economică și socială.
După încheierea celei de-a doua conflagrații mondiale s-a pus un accent mai mare pe drepturile economice și sociale. îndeosebi în doctrina constituțională marxistă s-a marșat foarte mult pe importanța covârșitoare a drepturilor cetățenești.
Însă regimurile totalitare din secolul XX ( fascist, național-socialist sau marxist-leninist), proclamând supremația nelimitată a statului față de orice alte interese au lipsit în bună parte de conținut drepturile și libertățile cetățeanului.
Din păcate, așa cum se știe, enunțul socialist al primatului drepturilor social-economice în state de „democrație populară" nu a trecut prea departe de valoarea unei declarații solemne, dar negarantată.
Curentul de idei declanșat de Declarația franceză a drepturilor omului și cetățeanului, din 1789, urmată de cele din 1793 și 1848, precum și cel generat de evoluțiile ulterioare în domeniu, s-a impus în așa măsură încât și-a găsit oglindire în mai multe documente internaționale binecunoscute. Asemenea documente sunt: Declarația universală a drepturilor omului, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U, la 10 decembrie 1948, Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale și Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, ambele adoptate de Adunarea Generală a O.N.U., primul la 9 decembrie 1966, iar al doilea la 16 decembrie 1966. La fel, Deciarația asupra drepturilor copilului, din 20 noiembrie 1959, Declarația asupra eliminării tuturor formelor de discriminare rasială, din 20 noiembrie 1963, Deciarația privind eliminarea discriminării față de femei, din 7 noiembrie 1963, Declarația drepturilor persoanelor handicapate, din 9 iulie 1975, Actul Final al Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa, încheiat la Helsinki, la 1 august 1975 de către statele europene, Statele Unite ale Americii și Canada, precum și documentele adoptate ulterior de aceleași state, cum sunt Carta pentru Noua Europă, adoptată la Paris în noiembrie 1991 și cele de la București, din 6-10 iulie 2000. Prin aceste documente s-au conturat și chiar s-au instituționalizat anumite standarde generale privind drepturile omului.
În plus, s-au instituționalizat structuri internaționale de promovare și cooperare a statelor în domeniul drepturilor omului. Cadrul instituțional internațional este format din organizațiile internaționale guvernamentale care au competență în această materie.
În aceste structuri menționăm, îndeosebi, Organizația Națiunilor Unite cu instituțiile sale specializate ( Consiliul Economic și Social; Comisia pentru Drepturile Omului; Centrul pentru Drepturile Omului, condus de înaltul Comisar O.N.U pentru Drepturile Omului și, respectiv, Organizația Internațională a Muncii; Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură), Consiliul Europei ( în special, Comisia Europeană a Drepturilor Omului și Curtea Europeană a Drepturilor Omului); O.S.C.E; Comisia Interamericană a Drepturilor Omului, Curtea Interamericană a Drepturilor Omului- ca organism autonom cu caracter jurisdicțional.
În concluzie, apreciem că drepturile și libertățile fundamentale ale omului sunt drepturi subiective, esențiale, de o mare importanță socială, înscrise în Constituțiile statelor ce își au sorgintea îndepărtată în dreptul natural, dar care au cunoscut o evoluție firească odată cu lupta pentru progres și emancipare socială. Și, mai mult decât atât, ele s-au constituit în permanență ca obiectiv major esențial, motor al liberei dezvoltări a personalității umane și al progresului omenirii.
Posibilitatea restrângerii temporare a exercițiului unor drepturi și libertăți fundamentale în temeiul unor reglementări juridice din țara noastră.
Prevederi ale Constituției
Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale prevăzute de Constituția României constituie unui dintre domeniile cele mai importante ale reglementărilor constituționale. Constituția nu prevede doar o proclamare a drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale, ci conține și garanțiile de natură să asigure exercitarea neîngrădită a acestora, respectul ferm al acestora.
Analizând prevederile constituționale cer sunt în egală măsură, aplicate tuturor drepturilor, libertăților și îndatoririlor, este de remarcat că ele conțin dispoziții esențiale, definitorii pentru modul în care Constituția garantează cetățenilor exercitarea acestora.
Este de reținut, de la început, ideea universalității, în sensul că toți cetățenii țării beneficiază de drepturile și libertățile consacrate prin Constituție și prin legi, acestea fiind totodată, corelate cu obligațiile corespunzătoare.
Ideea de universalitate se coroborează, însă, la rândul său, și cu principiul egalității în drepturi, care statornicește egalitatea tuturor cetățenilor în fața legii, fără privilegii și discriminări.
În această privință este de remarcat principiul constituțional, potrivit căruia „nimeni nu este mai presus de lege'.
Dispozițiile esențiale ale Constituției se referă la tratatele internaționale privind drepturile omului.
„Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte.
Dacă există neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau alte legi interne conțin dispoziții mai favorabile".
Categoriile de drepturi și libertăți fundamentale ale cetățenilor consacrate de Constituția României
Constituția se ocupă de enunțarea propriu-zisă a drepturilor și libertăților fundamentale, pe parcursul a 32 de articole. Fiecare dintre aceste articole tratează un drept distinct.
Încercând să sistematizăm multitudinea de drepturi și libertăți pe care le consacră Constituția României, apreciem că acestea ar putea fi subsumate celor două mari diviziuni ale dreptului omului consacrate de cele două Pacte adoptate de Organizația Națiunilor Unite, în 1966, și anumite: drepturile civile și politice și drepturi economice și sociale.
Titlul II – Capitolul II al Constituției României tratează, după cum s-a arătat, drepturile și libertățile fundamentale de care se bucură cetățenii țării noastre. Dintre articolele respective, pentru analiza de față interesează cele ale cărui exercițiu poate fi restrâns în activitatea de investigații pentru probarea faptelor de corupție.
Se impune aici a fi precizat faptul că textele constituționale referitoare la drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor României nu pot fi suspendate în totalitate. Indiferent de gravitatea situației, într-un stat democratic nu s-ar putea justifica o astfel de măsură.
Art.23 „Libertatea individuală" cuprinde printre altele și următoarele dispoziții: „(1) Libertatea individuală și siguranța persoanei sunt inviolabile. (2) Percheziționarea, reținerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile și cu procedura prevăzute de lege." După cum observăm, aceste prevederi constituționale sunt foarte clare și restrictive, orice acțiuni contrare trebuie să fie strict prevăzute de lege.
Însă cea mai însemnată garanție constituțională a legalității restricției este că ea poate fi instituită, potrivit ali.(1) numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: „apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav", ceea ce corespunde situațiilor de criză ale statului de drept.
Restrângerea prin lege, și în acest caz este vorba de – lege organică -, situată pe plan superior în ierarhia legislativă, înlătură orice arbitrariu, iar motivele restrângerii, după cum am arătat, sunt de suprem interes național.
Apreciem necesar de subliniat faptul că din formularea destul de generală a art.53 din Constituție rezultă că poate fi restrâns exercițiul oricărui drept înscris în Legea fundamentală. Există însă anumite drepturi constituționale al căror exercițiu este greu de admis că ar putea fi restrâns. Spre exemplu, art.21 „ Accesul liber la justiție", care la alin.(1) – (3) stipulează: „ Orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime. (2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept. (3) Părțile au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil și art.24 „ Dreptul la apărare", care stipulează: ,,{1) Dreptul la apărare este garantat. (2) în tot cursul 'procesului, părțile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu". Este foarte clar că acestea sunt drepturi fundamentale a căror exercitare nu poate fi restrânsă într-un stat de drept și nu poate fi sub nici o formă „ necesară într-o societate democratică", chiar și în cazul situațiilor de criză ale acesteia.
Protecția juridică penală a garanțiilor constituționale privind drepturile și libertățile fundamentale
Prevederile legii penale care incriminează faptele împotriva drepturilor și libertăților fundamentale sunt de natură a conferii statului de drept o dimensiune cât se poate de reală și de concretă, deoarece prin legi speciale subsecvente Constituției sunt incriminate ca infracțiuni diferitele fapte care aduc atingere drepturilor și libertăților fundamentale din partea unor autorități chemate tocmai să respecte ordinea.
Regulament în dreptul internațional a interzicerii imixtiunilor în viața intimă, familială și privată
Nerecurgerea la imixtiuni arbitrare în viața personală, de familie, în domiciliu sau corespondență, precum și la atingeri aduse onoarei sau reputației sale, sunt drepturi prevăzute în art.12 din Declarația universală a drepturilor omului, precum și în art.17 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice.
Convenția europeană cu privire la drepturile omului, în art.8, pct.1 prevede expres aceleași aspecte, iar la pct.12 interzice amestecul vreunei autorități publice în exercitarea acestora, cu excepția cazurilor prevăzute de lege și cu condiția ca acestea să constituie o măsură necesară într-o societate democrată pentru securitatea națională, securitatea publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protejarea sănătății sau moralei, ori pentru apărarea drepturilor și libertăților altora.
Convenția americană privind drepturile omului, ca și Carta africană privind drepturile omului și popoarelor nu conțin expres aceste prevederi.
Egalitatea tuturor în fața tribunalelor și a legii
Egalitatea în fața legii și dreptul la protecția legii și dreptul la satisfacția efectivă din partea instanțelor naționale competente împotriva actelor care violează drepturile fundamentale sunt recunoscute prin Constituție sau prin lege.
Limitări și restricții ce pot fi impuse anumitor drepturi și libertăți
Cazurile de limitare, prin lege, a exercitării unor drepturi și libertăți, prevăzute în mod expres în principalele instrumente juridice internaționale, urmăresc îndeosebi asigurarea respectării drepturilor și libertăților altuia, a exigențelor moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică, precum și înlăturarea unui pericol public internațional.
Precizând limitările și restricțiile admisibile ale drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, și motivațiile acestora, în instrumentele respective se stabilește în mod precis condițiile care le justifică, limitările aduse puterii statului a restrânge arbitrar drepturile și libertățile și prevăd cauze de salvgardare menite să prevină suprimarea drepturilor recunoscute și să asigure un just echilibru între drepturi și îndatoriri.
Aspecte ale problematicii drepturilor și libertăților fundamentale în activitatea de informații și investigații
Problematica drepturilor omului, a libertăților fundamentale și activitatea desfășurată de autoritățile publice pentru apărarea securității naționale este deosebit de actuală și importantă, deoarece o serie de aspecte ale celor două dimensiuni nu și-au găsit încă, cel puțin în România, răspunsuri pertinente și consensuale.
Schimbările politice, sociale și economice determinate de evenimentele din decembrie 1989 au modificat radical modul de percepere a termenilor binomului securității: cetățeanul și statul, ori statul și cetățeanul?
România a trecut de la totalitarism la democrație; statul totalitar este înlocuit cu statul de drept.
Alături de asigurarea principiilor separării puterilor, asumării sarcinii de realizarea a unei societăți mai integrată, mai echilibrată, statul de drept are ca principal deziderat asigurarea și respectarea drepturilor și libertăților fundamentale.
Rațiunea de a fi a serviciilor de informații pentru securitate națională o constituie chiar cetățeanul, cu ale sale drepturi, libertăți și îndatoriri fundamentale. Serviciile de informații acționează într-un cadru legal, democratic, în concordanță cu reglementările internaționale referitoare la drepturile omului.
Cadrul legislativ este structurat în acest domeniu, nepermițând violarea arbitrară a drepturilor cetățeanului.
Serviciile de informații pentru securitate națională și respectarea drepturilor omului
Serviciile de informații pentru securitate națională sunt acele autorități publice ce au ca scop cunoașterea, prevenirea și înlăturarea amenințărilor interne și externe ce pot aduce atingere valorilor supreme consacrate constituțional.
Amenințarea
„Amenințarea este starea pericolului potențial, a cărui realizare materială devine posibilă, probabilă, iminentă sau consumată, în funcție de o serie de factori ulteriori.
Amenințarea generică la adresa siguranței naționale este atitudinea, exprimată sau nu, a unei puteri sau organizații străine, a unui grup de interese externe sau interne, precum și a oricăror persoane, asociate ori individual, acte prin declarațiile, acțiunile, măsurile ori pozițiile lor, pun în pericol siguranța națională, reprezentată sintetic prin normalitatea raporturilor interne și externe
ale statului care condiționează și garantează dreptul la ființă al națiunii.
Ca principii generale ale activității de informații, menite să asigure protecția drepturilor și libertăților fundamentale, pot fi menționate:
nici o prevedere a legi nu poate fi interpretată ori folosită în scopul restrângerii sau interzicerii dreptului în apărare a unei cauze legitime, de manifestare a unui protest sau dezacord ideologic, politic, religios, și de altă natură, garantată prin Constituție sau legi.
nici o persoană nu poate fi urmărită pentru exprimarea liberă a opiniilor sale politice.
nimeni nu poate viola domiciliul, reședința ori proprietățile unei
persoane.
nimeni nu poate viola corespondența sau comunicațiile unei persoane.
restrângerea temporară a exercițiului unor drepturi sau libertăți fundamentale este posibil doar în situațiile prevăzute de constituție, în cazurile și condițiile expres prevăzute de lege.
nu pot fi aduse atingeri reputației sau onoarei vreunei persoane.
Dispoziții și recomandări ale Uniunii Europene
Uniunea Europeană a abordat problematica interceptării comunicațiilor din unghiul activității specifice a agențiilor de aplicare a legii, nu din cel al serviciilor de securitate și informații, fiind preocupată de fenomenul extinderii crimei organizate. Astfel, acest mijloc specific activității de culegere a informațiilor și-a dovedit eficiența deplină și în activitatea de combatere a infracționalității.
Un raport privind interceptarea comunicațiilor și supravegherea secretă, document pregătit în urma unei investigații desfășurate în octombrie 1999, face trimitere la analiza modului în care se desfășoară activitatea specifică în unele țări comunitare.
Materialul elaborat precizează: „ Guvernele țărilor membre monitorizate au ajuns la concluzia că în combaterea organizațiilor infracționale sunt necesare metode de investigare noi, inclusiv metode secrete, cum ar fi livrările controlate, acțiunile sub acoperire ale poliției și interceptarea comunicațiilor printr-o varietate de mijloace tehnice."
În urma studierii materialelor puse !a dispoziție și a consultărilor cu specialiști din țările supuse analizei, raportul menționează că mijloacele tehnice secrete se dovedesc sursa cea mai sigură de date și informații necesare pentru investigarea și probarea activităților infracționale.
Totodată, autorii atrag atenția și asupra riscurilor implicate de utilizarea mijloacelor secrete, recomandând îndeplinirea atribuțiilor de combatere a organizațiilor infracționale cu o ingerință minimă asupra vieții și libertăților cetățenilor.
Recomandările incluse în raport se referă la:
introducerea în legislație a unor parametrii privind tipurile de infracțiuni pentru care se poate autoriza interceptarea comunicațiilor;
în procedura de autorizare trebuie avut în vedere că metodele tradiționale de investigare au fost utilizate fără succes sau nu au șanse să dea rezultate;
guvernele ar trebui să oblige toate instituțiile care furnizează servicii de telecomunicații și activează în țară să pună la punct baza tehnică ce permite interceptarea comunicațiilor în numele instituțiilor de aplicare a legii din respectiva țară;
deoarece cazurile supuse interceptării comunicațiilor sunt adesea legate de criminalitatea transfrontalieră, situație ce impune ca guvernele să încerce • să stabilească standarde internaționale pentru criptarea telecomunicațiilor și să promoveze accesul la telecomunicațiile criptate pentru aplicarea legii;
se recomandă evitarea birocrației la solicitarea autorizației legale prin introducerea a cel mult două etape ierarhice necesare pentru emiterea actului de autorizare;
instituțiile implicate în aplicarea legii trebuie să colaboreze cu serviciile naționale de securitate care au mai multe atribuții decât poliția în utilizarea metodelor secrete de investigare și sunt obligate în mai mare măsură să nu deconspire sursele și metodele;
legislația națională nu ar trebui să interzică utilizarea legală a
materialului interceptat ca probe. într-un asemenea caz, procurorul trebuie să
decidă dacă utilizarea materialelor respective este necesară, având în vedere
probele deja existente și importanța cazului, având grijă să nu deconspire
tehnicile secrete;
instituțiile autorizate trebuie să șteargă în cel mult 10 zile de la înregistrare orice material interceptat provenit de la persoane dintre care nici una nu este suspectată că a comis sau organizat o infracțiune;
numărul de extinderi pentru interceptări nu trebuie să fie limitat, dar legislația națională ar trebui să cuprindă o prevedere care stipulează că un judecător sau o altă autoritate independentă trebuie să verifice necesitatea fiecărei extinderi;
guvernele ar trebui să se asigure de calitatea și încrederea de care dau dovadă traducătorii autorizați implicați în investigațiile efectuate împotriva grupurilor crimei organizate, aceste calități fiind garantate și verificate periodic;
trebuie asigurată depozitarea materialelor culese într-un loc sigur până la finalizarea procesului sau până când rămâne definitivă decizia privind neînceperea urmăririi penale;
judecătorul este cel care decide dacă și ce fragmente audio și video conținând comunicații interceptate și alte materiale adunate trebuie aduse la cunoștința apărării.
„ Recomandarea nr.R(95)13, cu privire la problemele de procedură penală legată de tehnologia informației", adoptată la 11 septembrie 1995, face referire la supravegherea tehnică, specificând faptul că legislația națională va permite aplicarea oricărei măsuri tehnice care permite culegerea de date de trafic în urmărirea infracțiunilor penale.
Un alt aspect considerat de interes de către autorii acestei Recomandări îl reprezintă diferențele formale existente între un document tradițional și materialele care au fost supuse prelucrării automatizate, ca în cazul celor obținute prin interceptarea comunicațiilor, element care, prin interpretări procedurale, poate stânjeni activitatea de investigare și mai ales probarea infracțiunii. Din acest considerent, punctul 4 din titlul „ verificarea și înregistrarea" precizează faptul că în cazul în care există echivalență funcțională între datele care fac obiectul unei prelucrări automatizate și un document tradițional, dispozițiile dreptului de procedură penală care se referă la documente ar trebui să se aplice și datelor. Această mențiune are relevanță asupra echivalenței ca mijloc de probă între documentul tradițional și materialul obținut prin interceptarea comunicațiilor.
Legislațiile naționale cu privire la interceptarea comunicațiilor, recomandările Consiliului Europei în domeniu și preocupările serviciilor de informații și securitate permit să concluzionăm că:
siguranța națională a statelor și climatul de securitate internațională depind în mare măsură de eficiența activității de culegere a datelor și informațiilor de interes;
într-o lume tot mai informatizată, sursa cea mai sigură și ieftină de informații o reprezintă mijloacele tehnice secrete, îndeosebi interceptarea comunicațiilor;
desemnarea unei singure autorități naționale cu atribuții în domeniul interceptării comunicațiilor înlătură suprapunerea de competențe, disiparea
responsabilităților, posibilele probleme ivite în procesul de colaborare și vine în sprijinul unui control al legalității mai riguros și eficient;
legislația trebuie să cuprindă prevederi clare referitoare la principiile activității de interceptare a comunicațiilor, instituția abilitată să o exercite, obligațiile furnizorilor de comunicații, persoana independentă care autorizează activitatea, condițiile în care este emis actul de autorizare și procedura de emitere, procedurile preventive care limitează lezarea drepturilor și libertăților cetățenești, autoritatea care exercită controlul de legalitate.
4.5 Obiectul investigării
În găsirea unui subiect de investigație, investigatorul este în parte ajutat de noroc, în parte își face singur norocul.
Orice investigator poate să facă rost de subiecte citind, urmărind știrile, făcându-și pur și simplu munca zi de zi, observând, recitind dosare mai vechi sau urmând unghiurile tangențiale ale materialelor la care lucrează. Un investigator experimentat, alături de sursele cultivate de-a lungul timpului, atrage noi surse, datorită numelui său sau al instituției de presă la care lucrează, adică datorită muncii sale și a colegilor săi. Unele instituții au echipe de investigație înscrise ca atare în structura organizațională și au pagini speciale dedicate anchetelor. O posibilă sursă va alege mai degrabă o asemenea publicație, în dauna unei alte instituții, de exemplu.
Orice investigator află informații noi în fiecare zi, aude zvonuri sau întâlnește binevoitori ai căror saci de informații sau de zvonuri se deschid imediat numai la auzul cuvântului investigator. Nu numai numele unei persoane este o bună carte de vizită, ci și numele unei instituții sau al unui organizații.
De exemplu, unul dintre cele mai persistente zvonuri ale anului 2012 a fost povestea furtului de lemne din pădure. Orice investigator cu minime cunoștințe despre cum se fură din pădure ar fi putut să înceapă o investigație care să infirme sau să confirme, cu fapte, martori, date și declarații, afacerea dispariției pădurilor proprietate personală.
Unul dintre primele lucruri care ar fi trebuit făcute ar fi fost evaluarea celor care răspândeau acele zvonuri. Care era motivul lor? Au acces la informațiile respective?
Oricare ar fi obiectul investigației, acțiunea apare întotdeauna în corelație cu încălcarea unor relații sociale ocrotite prin norme de drept, încălcare produsă sau pe cale să se producă.
Cel mai des în asemenea situații, când se declanșează investigații, ceea ce se are în vedere este obținerea de informații despre anumite persoane, fie dintre acelea despre care există informațiile că ar desfășura activități ilicite, fie din cele incluse în cercul de bănuiți în cazul infracțiunilor rămase cu autori neidentificați.
Ofițerul de serviciu poate afla despre relațiile sale cu vecinii, cu colegii de serviciu, cu rudele, cu prietenii; poate de asemenea să obțină informații despre programul zilnic, despre conduita la domiciliu, despre nivelul de trai, averea acumulată, trăsăturile de caracter, pasiuni, vicii, despre starea de sănătate, infirmități fizice sau psihice. Poate prezenta interes și comportarea în diferite împrejurări, precum și capacitatea profesională și gradul de cultură, sursele de venituri etc.
Se pot obține și alte informații despre persoane prin intermediul investigației descoperite, în funcție de situație, de sursa contactată, iar când se caută a se obține toate informațiile despre viața și activitatea unei persoane, sau au informații ce nu pot fi obținute personal de ofițerul de poliție – se apelează la investigația acoperită.
Ca obiect direct al unor investigații pot figura și anumite zone, locuri, imobile, care prezintă interes operativ pentru poliție și unde urmează a se întreprinde anumite acțiuni polițienești: descinderi, razii, controale, percheziții, pânde. În asemenea locuri sunt cercetate prin investigație acele aspecte negative ce se petrec acolo. Astfel există locuri unde se pregătesc anumite infracțiuni, locuri de întâlnire a infractorilor, locuri unde se săvârșesc în mod obișnuit anumite infracțiuni – târguri, zone de agrement, ștranduri, popasuri turistice, locuri și imobile unde se depozitează și unde se valorifică bunurile provenite din săvârșirea de infracțiuni – depozite, talciocuri sau ale locuri care funcționează ca adevărate piețe ilicite cunoscute doar de anumite categorii de elemente infracționale, anumite cartiere, baruri, restaurante, parcări, stațiuni etc.
Ofițerul operativ precum și formațiunile specializate execută investigații și în anumite medii în care își desfășoară activitatea infracțională sau în care trăiesc persoane suspecte. Aceste medii infracționale sunt asociate cu persoanele care le populează sau le frecventează, nefiind neapărat legate de anumite locuri. Spre exemplificare amintim mediul țiganilor, mediul studențesc, mediul copiilor străzii, al boschetarilor, mediul toxicomanilor etc.
Pe lângă persoane, locuri și medii, și faptele pot face, la rândul lor, obiectul investigației polițienești. În multitudinea de evenimente și fapte ce se produc permanent există o serie dintre acestea care interesează munca de poliție, atât direct cât și indirect. Poliția trebuie să aibă în vedere aceste fapte produse și să cerceteze atent legăturile dintre acestea și persoanele și locurile aflate în supraveghere cu ajutorul investigației precum și folosind și celelalte mijloace și metode polițienești.
Scopul investigării
Investigația are scopul de a descoperi ceva. Investigația este un mijloc specific prin care se obțin deschis, în ascuns sau în mod conspirat, informații despre persoane și fapte care prezintă interes iar pentru realizarea căreia se folosesc metode și tehnici speciale de lucru.
Aproape că nu există faptă aflată în lucru, în care să nu se folosească investigația pentru a se identifica autorii, ori pentru a se stabili cauzele și împrejurările care au determinat sau au favorizat săvârșirea infracțiunilor. Investigația este un mijloc operativ și eficient de obținere a informațiilor de interes operativ, fiind folosită foarte frecvent de către toate unitățile și formațiunile de poliție, potrivit competenței și profilului lor de activitate. Ea nu este numai un mijloc de obținere a informațiilor, ci este și o excelentă metodă de verificare și completare a acestora.
Pentru a puncta importanța folosirii investigației în activitatea informativă a poliției, vom enumera principalele situații în care aceasta este folosită și anume:
– pentru identificarea și supravegherea persoanelor suspecte (cele care pregătesc, comit, sau au comis infracțiuni);
– pentru identificarea și verificarea persoanelor ce urmează a fi recrutate ca informatori;
– pentru verificarea unor materiale informative, obținute de la informatori, ori pentru verificarea loialității acestora;
– pentru completarea unor date și informații existente cu privire la: sesizări, reclamații, denunțuri, ori plângeri cu caracter penal;
– pentru găsirea și prinderea persoanelor urmărite în temeiul legii;
– pentru găsirea obiectelor sau înscrisurilor urmărite în diferite cauze;
– pentru identificarea cadavrelor sau persoanelor cu identitate necunoscută;
– pentru identificarea bunurilor ce fac parte din patrimoniul cultural – național;
– pentru cunoașterea situației operative din sectoarele economice, locurile și mediile de interes operativ;
– pentru identificarea traficanților și a locurilor în care sunt depozitate obiectele supuse traficării;
– pentru depistarea deținătorilor ilegali de arme, muniții, explozivi sau substanțe toxice;
– pentru identificarea consumatorilor și a traficanților de droguri;
– înaintea punerii în executare a mandatelor de arestare preventivă sau de executare a pedepsei închisorii;
– înaintea efectuării unor percheziții a unor controale și acțiuni polițienești;
– cu ocazia cercetării la fața locului în cazul săvârșirii infracțiunilor în care autorii sunt neidentificați;
– pentru documentarea activității infracționale a suspecților lucrați informativ, în mape ale suspectului sau dosare de urmărire informativă;
– pentru prinderea persoanelor puse în urmărire de către O.I.P.C. – Interpol.
Situațiile în care se folosește investigația ca principală metodă de obținere a informațiilor sunt mult mai numeroase.
4.7. Clasificarea investigației
Clasificarea investigației servește la stabilirea tacticii și metodologiei optime, la identificarea surselor și mijloacelor ce vor fi folosite pe parcursul efectuării acesteia.
Investigația se clasifică avându-se în vedere următoarele criterii:
– După subiect, investigațiile se pot efectua în legătură cu obiective, locuri, medii, persoane, fapte, stări de fapt, bunuri și evenimente de interes polițienesc.
– După scop, investigațiile se efectuează pentru identificarea unor persoane sau bunuri, pentru completarea sau verificarea unor informații, pentru a documenta un fapt, o problemă sau un eveniment.
După modul de executare – investigația poate fi: deschisă (neconspirată); semiconspirată și acoperită (conspirată).
– investigația deschisă se realizează prin contactul direct al polițistului cu sursele de informare, prin declinarea calității sale și abordarea deschisă a problemelor care-l interesează. Acest tip de investigație se practică într-o gamă restrânsă de situații cum ar fi: cu ocazia cercetării la fața locului, în cazul dispariției persoanelor în împrejurări suspecte, pentru identificarea unor persoane sau cadavre cu identitate necunoscută, pentru găsirea persoanelor și obiectelor urmărite ori pentru prinderea infractorilor periculoși care au dezarmat elementele de pază, a dezertorilor înarmați, etc;
– investigația semiconspirată – se realizează prin conspirarea calității de polițist a celui ce efectuează investigația sau prin conspirarea scopului urmărit prin investigație. Acest tip de investigație este folosit în mod frecvent de către lucrătorii formațiunilor informativ-operative, pentru verificarea persoanelor suspecte aflate în atenție (baza de lucru), a celor incluse în cercul de bănuiți, în cauzele cu autori neidentificați, etc.
– investigație acoperită) – se realizează prin conspirarea calității de polițist a obiectului și scopului urmărit. Asemenea investigații sunt făcute de către funcționari aparținând de “Direcția Supravegheri Operative și Investigații” din cadrul I.G.P.R. numai la cererea expresă a unităților și formațiunilor de poliție și cu aprobarea Inspectorului General al Inspectoratului General al Poliției Române sau adjuncților acestuia.
Investigațiile efectuate de către investigatori de profesie (polițiști aparținând Direcției de Supravegheri Operative și Investigații) la cererea unităților și formațiunilor de poliție, prin care se conspiră atât scopul, obiectivul, cât și calitatea celui care o execută poartă denumirea de investigație acoperită.
Aceste investigații se dispun numai în cauze penale complexe pentru documentarea activității infracționale a infractorilor periculoși ori în cazuri ce perzintă urgență în documentare. Investigația acoperită este un instrument al muncii informative ce poate fi folosit de către polițiști numai atunci când celelalte metode și mijloace de obținere a informațiilor au fost epuizate fără a putea fi documentată cauza respectivă.
Ofițerul investigator este un funcționar plătit pentru a culege informații despre subiecții aflați în atenția poliției, cât și alte informații de interes polițienesc.
Investigația acoperită reprezintă un complex de activități (metode, procedee și mijloace specifice) desfășurate de ofițerul investigator prin care se realizează obținerea în secret de date și informații despre persoane., locuri, medii, agenți economici și fapte ce prezintă interes operativ pentru unitățile și formațiunile de poliție.
Cap. V. GESTIONAREA RISCURILOR DE MEDIU
Generalități despre riscurile de mediu
Prin noțiunea de „risc" se înțelege,,… probabilitatea de a înfrunta o situație neprevăzută sau de a suporta o pagubă". In acest context evaluarea riscului de mediu (ERM) se aplică în cazurile în care pe parcursul riscurilor de mediu (RM) se stabilește că proiectele preconizate pot fi asociate cu emisii accidentale de substanțe toxice, sunt posibile explozii drept rezultat al funcționării neadecvate a obiectivelor industriale sau este necesar a estima stabilitatea ambelor rezervoarelor acvatice în urma cutremurelor posibile ș.a. Evaluarea riscului este necesară, daca are loc o poluarea a mediului în urma folosiri de materiale inflamabile, explozive, toxice, radioactive, care prezintă din start un risc evident pentru sănătatea/viața umană. ERM este oportună în cazul în care se examinează legăturile dintre poluarea mediului și sănătatea umană.
Informațiile pentru gestionarea riscurilor pot fi obținute prin:
cercetare la masa de lucru: studierea documentelor, planurilor elaborate de organizație, a rezultatelor concurenților, a bazelor de date comerciale, informații deținute de persoane implicate în afaceri similare, descrieri ale derulării unor afaceri/proiecte asemănătoare.
Principalele documente ce pot fi studiate sunt:
– rapoartele anuale (tipuri de activități, răspândirea geografică a organizării, sursele importante de profit, zonele ce pot fi dezvoltate etc.);
– documentele financiar – contabile, situația activelor imobilizate;
– planul locului, fotografii, materiale descriptive despre incinta în care se derulează activitatea beneficiarului de proiect și unde va fi amplasat produsul realizat prin proiect, materialele promoționale despre organizație, documentațiile tehnice, reviste de specialitate, publicațiile privind asigurarea protecției, condițiile de elaborare a contractelor, a documentelor de închiriere, înregistrări privind asigurările organizației etc.;
vizite la fața locului: acestea permit discuția cu cei expuși la risc, crearea unei rețele informaționale de contacte necesare managerului de risc pentru a-și îmbunătăți rapoartele.
Utilizarea experienței intuitive a managerilor s-a dovedit o tehnică nesatisfăcătoare în trecut datorită faptului că aceștia se bazează în identificarea riscurilor doar pe propria experiență și specializare. Totuși utilizarea acestei metode poate fi asociată cu alte modalități ce vor fi enumerate în continuare.
Experții din companie pot identifica un număr redus de riscuri datorită implicării lor în foarte multe proiecte și a creșterii astfel a încrederii de a rezolva orice problemă potențială referitoare la derularea proiectului. Aceștia evită în numeroase cazuri să discute riscurile cu membrii altor departamente ale companiei considerându-le o problemă proprie și neglijând astfel impactul posibil asupra celorlalți. Metoda este recomandabilă în companiile cu o cultură ce propagă asumarea riscurilor și utilizează și alte metode de identificare.
Realizarea unor chestionare standard completate de persoanele implicate în derularea proiectului este o metodă eficientă dacă acestea sunt adaptate fiecărui proiect. Asemănătoare chestionarelor sunt listele de control a riscurilor . Acestea cuprind surse potențiale de risc, cum ar fi:
– cadrul în care se desfășoară activitatea;
– personalul care participă la realizarea acesteia;
– estimări eronate ale bugetului și termenului de execuție;
– schimbări în legislație sau economie etc.
Se pornește de la o listă standard care este apoi adaptată fiecărui proiect, dar există pericolul ca acestea să devină foarte laborioase ceea ce îngreunează prelucrarea informației. Asemănător listelor de control este tabelul riscurilor care structurează informația în patru cadrane, respectiv: amenințări, resurse, consecințe, factori prin care se poate acționa pentru a modifica efectele nedorite ale evenimentelor.
Tabelul riscurilor
Gestiunea prin arborele logic al hazardului pune în evidență cauzele și pierderile unui eveniment particular, apoi cauzele posibile ale cauzelor ș.a.m.d., până la relevarea tuturor surselor posibile.
Gestiunea prin arborelui defectelor pornește tot de la un eveniment ce produce pierderi, dar se prezintă condițiile care sunt necesare, fie individual, fie în combinație ca să determine evenimentul respectiv. Pune în evidență situații care uneori nu prezintă riscuri prin ele însele, dar în combinație devin periculoase pentru proiect și pentru organizație.
Utilizarea arborilor hazardului și defectelor are mare aplicabilitate în identificarea riscurilor pure.
Sistemele expert sunt metode foarte moderne de identificare a riscurilor, dar realizarea și menținerea lor este foarte costisitoare, iar utilitatea lor este ridicată în cazul riscurilor comune pentru numeroase proiecte și pentru care managementul organizației și al proiectului dispune de o experiență considerabilă.
Interviurile structurate au fost folosite o perioadă îndelungată pentru a obține informații de la consultanți și personalul firmelor, precum și de managerii de proiect și/sau managerii de risc pentru a identifica riscurile asociate proiectelor. Structura interviului este pregătită în avans, iar derularea sa se realizează într-o atmosferă relaxantă. Discuțiile pot fi între un intervievator și unul sau mai mulți intervievați, iar timpul consumat trebuie dozat cu mare atenție.
Brainstorming-ul: este tehnica cel mai des utilizată pentru identificarea riscului. Scopul metodei este de a obține o listă cât mai completă a riscurilor proiectului, listă care va fi folosită ulterior în procesele de analiză calitativă și cantitativă a riscului. Pentru brainstorming se organizează o reuniune cu participarea experților, având un caracter multidisciplinar. în timpul ședinței, care este condusă de un moderator, sunt generate idei despre riscurile proiectului. întâlnirea se desfășoară fără întreruperi și fără a se exprima judecăți sau critici ale ideilor interlocutorilor, indiferent de poziția lor ierarhică în cadrul organizației. Sursele de risc sunt identificate în sens larg și sunt afișate pentru a fi examinate de toți participanții. Riscurile identificate sunt apoi clasificate și caracteristicile lor sunt detaliate.
Tehnica Delphi: este o modalitate de a obține consensul experților asupra riscului proiectului. Experții sunt identificați, dar participă la analiză anonim, fără a se întâlni față în față. Responsabilul cu identificarea riscului utilizează un chestionar prin care solicită idei despre cele mai importante riscuri ale proiectului. Riscurile astfel identificate sunt transmise apoi experților pentru analiză și comentarii. Consensul asupra principalelor riscuri ale proiectului poate fi obținut prin câteva iterații ale acestui proces.
Interviul: riscurile pot fi identificate și prin intervievarea managerilor de proiect cu experiență sau a experților în domeniu. Responsabilul în identificarea riscului alege persoanele cele mai potrivite pe care le informează pe scurt asupra proiectului, furnizându-le informații despre structura activităților și ipotezele de lucru.
Analiza SWOT: această tehnică permite examinarea proiectului din perspectiva punctelor tari, forte, a oportunităților și a amenințărilor, pentru a mări aria de analiză a riscurilor considerate;
Utilizarea specialiștilor/consultanților externi este foarte recomandată, dar necesită timp pentru ca aceștia să se familiarizeze cu proiectul, organizarea, procedurile utilizate, iar experiența acumulată „pleacă" odată cu ei.
Rezultatele identificării riscurilor se concretizează în:
descrierea surselor de risc, ce trebuie să includă estimări referitoare la: probabilitatea de apariție a evenimentelor determinate de acea sursă, momentul estimativ al producerii evenimentului sau evenimentelor, frecvența anticipată de apariție a evenimentelor generate de acea sursă;
potențialele evenimente nedorite – care au o probabilitate sau o magnitudine a pierderii „relativ largă";
„simptomele " de risc – manifestări indirecte ale evenimentelor actuale;
soluțiile posibile pentru diverse situații riscante.
Pentru a permite formalizarea procedurilor de managementul riscului, este indicat ca toate informațiile obținute prin metodele enumerate să fie structurate într-un format care să permită stocarea în baze de date accesibile și care pot fi ușor consultate la derularea oricărui proiect.
Identificarea riscurilor trebuie realizată în mod regulat, pe toată durata de realizare a unui proiect și este necesar să ia în considerare atât riscurile interne, cât și riscurile externe.
5.1. Riscuri si amenințări contra naturii ca aspect de securitate a mediului
Conținutul gestionări riscului constă într-un proces sistematic de cunoaștere a factorilor potențiali ce amenință securitatea întreprinderii, măsurarea gradului de gravitate a acestora, reducerea efectelor prin prevenție și protecție, transferul acelor efecte care nu pot fi gestionate de întreprindere însăși la societățile specializate în gestiunea riscurilor.
Gestiunea riscului este procesul sistematic de identificare, de analiză de răspuns la riscul potențial al unui proiect. Gestiunea riscului este o abordare structurală și formală, focalizată asupra pașilor necesari și a acțiunilor planificate pentru a determina și controla riscurile, menținându-le la un nivel acceptabil. Scopul este de a maximiza probabilitatea de succes a unei activități acțiuni prin creșterea șanselor de îmbunătățire a performanțelor și, în același timp, diminuarea șanselor pentru evoluții neanticipate. Succesul unei activități înseamnă că acea activitate este fezabilă din punct de vedere economic și tehnic (al consumului de resurse, modului de desfășurare și a programării acesteia astfel ca să poată fi realizată cu bugetul stabilit și în termenul stabilit).
Riscurile pot fi variabile cunoscute, adică riscuri care au fost identificate, evaluate și cuantificate și pentru care au fost elaborate planuri. Totodată, riscurile pot fi variabile necunoscute, respectiv riscuri care nu au fost încă identificate sau sunt imposibil de prevăzut.
În general, o bună gestionare de risc se bazează pe următoarele elemente:
identificare – riscurile trebuie identificate mai întâi ca ele să devină problematice, și să afecteze nefavorabil anumite situații sau proiecte:
analiză – reprezintă conversia datelor despre un risc în date privind modurile de acțiune asupra acestui risc;
planificare – informațiile dobândite se transformă în decizii și acțiuni. Se creează planuri atât pentru riscurile individuale, cât și planuri de gestiune integrată. În general, pentru un risc se dezvolta mai multe planuri de acțiune;
monitorizare – constă în urmărirea continuă a evoluției riscului și acțiunilor întreprinse pentru reducerea efectelor acestora;
control – corectează deviațiile de la acțiunile planificate îmbunătățind continuu procesul de gestiune;
■ comunicare – în majoritatea cazurilor, buna comunicare este o caracteristică principală a succesului. Ea trebuie aplicată pentru toate și între toate resursele utilizate, fiind legătura de bază între elementele, ce caracterizează o bună gestiune de risc.
Identificarea riscului
Identificarea riscului este o abordare sistematică ce implică determinară riscurilor care pot afecta proiectul. La identificarea riscurilor trebuie să participe echipa de proiect, echipa de management al riscului, furnizorii, utilizatorii finali responsabilii proiectului.
Identificarea riscului este un proces iterativ. Prima iterație poate fi realizată de echipa de proiect sau de echipa de management al riscului. A doua iterație poate fi făcută de întreaga echipă de proiect sau de principalii responsabil ai proiectului. Pentru a obține o analiză imparțială, a treia iterație poate fi facută de persoane care nu sunt implicate în proiect.
Intrări în identificarea riscului:
Planul de management al riscului. Acest document a rezultat ca ieșire din procesul anterior de planificare a managementului riscului.
Ieșiri din planificarea managementului riscului
Ieșiri din planificările proiectului. Identificarea riscului necesită o înțelegere completă a proiectului în ceea ce privește misiunea, domeniul și obiectivele acestuia.
Categoriile de risc ajută la identificarea riscurilor posibile care pot afecta proiectul în bine sau în rău. Categoriile de risc cel mai des utilizate sunt:
riscuri tehnice, de calitate sau de performanță: dependența de o tehnologie neomologată, cerința de a obține o performanță;
riscuri ale managementului de proiect: alocarea necorespunzătoare a timpului sau a resurselor, o calitate inadecvată a planului de proiect estimări nerealiste sau incomplete, probleme cu furnizorii, tehnici de comunicare deficitare;
riscuri interne: costuri, durate și obiective care sunt inconsistente, lipsa stabilirii priorităților între proiectele organizației, finanțări inadecvate sau întreruperea asigurării finanțării, conflicte de finanțare sau de alocare de resurse cu alte proiecte ale organizației;
riscuri externe: schimbări în legislație, în tendințele pieței, litigii de muncă, riscul de țară.
Mijloace și tehnici pentru identificarea riscului:
a)analiza documentației: implică o analiză structurată a planurilor proiectului și a ipotezelor de lucru, etapă inițială realizată de echipa de proiect;
a)tehnici de culegere a informațiilor: brainstorming-ul: tehnica Delphi: interviulanaliza SWOT;
analiza ipotezelor: orice proiect este conceput și dezvoltat pe baza unor ipoteze, scenarii și presupuneri. Analiza ipotezelor este o tehnică ce exploatează aceste ipoteze formulate despre riscurile proiectului. Această tehnică identifică riscurile proiectului din punct de vedere al inexactității, inconsistenței sau caracterului incomplet al ipotezelor de lucru;
tehnica diagramelor, această tehnică poate include:
– diagrama cauză-efect care este utilă la identificarea cauzelor riscurilor și a efectelor posibile ale acestora;
– diagrame de flux de sistem sau de procese: descriu modul în care elementele unui sistem sau ale unui proces interacționează, precum și mecanismul de cauzalitate;
– diagrame de influență: constau dintr-o reprezentare grafică a problemelor, arătând influențele cauzale, ordinea temporală a evenimentelor, precum și alte relații între variabile și rezultate.
Ieșiri din identificarea riscului:
riscurile identificate;
declanșatoare: semnalele de avertizare al riscului ce se constituie ca indicații că un risc a apărut sau urmează să apară;
intrări către alte procese: identificarea riscului poate să evidențiez necesitatea unor acțiuni în alte arii ale proiectului.
Evaluarea impactului tradițional se efectuează în cadrul analizei economice a proiectului. Efectuarea analizei economice este determinată de necesitatea stabilirii dacă dezastrul de mediu preconizat creează mai multe pierderi net economice decât alte opțiuni de a folosi resursele disponibile. In același timp, evaluarea economică a proiectelor cuprinde considerațiile financiare, instituționale, tehnice, sociale și de mediu. Rolul analizei economice în procesul evaluării riscului de mediu este importantă, îndeosebi:
a) la evaluarea impacturilor activității preconizate și a alternativelor ei;
b) la elaborarea măsurilor de minimalizare a impacturilor negative și
c) la evaluarea finală a activității preconizate, după selectarea alternativei de bază.
Analiza riscului
Analiza riscului este procesul de realizare a unei evaluări de natură calitativă a riscurilor identificate în etapa anterioară. Acest proces stabilește o prioritate a riscurilor, în funcție de efectul lor potențial asupra obiectivelor proiectului. Analiza este o modalitate de determinare a importanței riscurilor identificate și un ghid pentru măsurile de răspuns la risc.
Analiza calitativă a riscului necesită estimarea probabilității și impactului riscului, utilizând metode și tehnici de analiză calitativă. Acest proces trebuie reluat pe parcursul ciclului de viață al proiectului, pentru a reflecta schimbările intervenite în proiect și schimbările riscului proiectului. Rezultatele acestui proces pot conduce la o analiză a riscului sau direct la planificarea răspunsului la risc.
Intrări în analiza riscului:
planul de management al riscului: este documentul din procesul de planificare descris anterior;
riscurile identificate: riscurile descoperite în cadrul procesului de identificare sunt evaluate din punct de vedere al probabilității de apariție și al impactului produs asupra proiectului;
stadiul proiectului: incertitudinea asociată unui risc depinde de evoluția și stadiul proiectului, astfel, la începutul proiectului, multe riscuri nu apar, ele apărând pe măsura derulării proiectului;
tipul proiectului: proiectele de același tip sau cele care se repetă tind să aibă riscuri mai reduse, proiectele care utilizează tehnologii noi sau cele de mare complexitate tind să aibă riscuri mai ridicate;
precizia datelor: precizia descrie gradul în care riscul este cunoscut și înțeles, ea măsoară gradul de disponibilitate a datelor care au fost utilizate pentru identificarea riscului;
scala de probabilitate și de impact: aceste scale sunt utilizate pentru evaluarea celor două dimensiuni cheie ale riscului: probabilitatea de apariție și impactul.
Mijloace și tehnici de analiză a riscului:
probabilitatea și impactul riscului: acestea sunt descrise în termeni calitativi (foarte ridicate, ridicate, moderate, scăzute sau foarte scăzute). Aceste dimensiuni ale riscului se aplică riscurilor specifice și nu întregului proiect. Analiza riscului ne ajută să identificăm acele riscuri cu consecințe majore asupra proiectului și asupra cărora trebuie să se acționeze;
matricea scorului riscului: aceasta este o matrice construită prin combinarea scalelor de probabilitate și de impact. Scala de probabilitate a riscului are valori cuprinse între 0 (probabilitatea evenimentului imposibil) și 1 (probabilitatea evenimentului sigur).
testarea ipotezelor proiectului: ipotezele identificate trebuie testate față de două criterii: stabilirea ipotezei și impactul asupra proiectului dacă ipoteza este falsă. În această situație, trebuie identificate ipoteze alternative care să fie adevărate, iar impactul acestora asupra obiectivelor proiectului trebuie testat în procesul de analiză calitativă;
d)clasificarea preciziei datelor: analiza calitativă a riscului necesită date precise care să vină în ajutorul managementului proiectului. Tehnica de clasificare a preciziei datelor evaluează gradul în care datele despre risc sunt utile pentru managementul riscului. Aceasta implică evaluarea datelor din punct de vedere al calității, integrității și fiabilității acestora.
Ieșiri din analiza riscului:
clasificarea generală a proiectului: aceasta poate indica poziția proiectului față de alte proiecte prin compararea scorurilor riscurilor. Ea poate fi utilizată pentru a aloca personal sau alte resurse unor proiecte cu diferite clasificări ale riscului, pentru a face analize cost-beneficiu sau chiar pentru a justifica recomandarea pentru anularea unui proiect;
lista riscurilor prioritare: riscurile pot fi ierarhizate după scorul de impact de care aparțin (ridicat, moderat, scăzut) până la cel mai detaliat nivel din structura activităților proiectului. Riscurile pot fi grupate după modul în care necesită un răspuns imediat sau ulterior. Riscurile referitoare la costuri, program, funcționalitate sau calitate pot fi evaluate separat, cu diferite metode de clasificare. Totodată, riscurile semnificative trebuie să fie descrise pe baza probabilității și al impactului cu care au fost evaluate;
lista riscurilor pentru analize suplimentare și management: riscurile clasificate ca fiind ridicate și moderate sunt primele candidate pentru analiza cantitativă și pentru acțiuni de management al riscului.
Etapele ERM. Ținând cont de multitudinea tipurilor de risc și de condițiile de manifestare a acestora, procesul ERM nu poate fi diferit. Totodată, este posibil de identificat unele sarcini și etape comune, necesare la aplicarea acestei proceduri. Etapele ER sunt prezentate în figura de mai jos, în cazul construcției tancurilor pentru transportarea petrolului27.
Tipurile ER.. ER a evoluat în unele subtipuri de evaluări: a) evaluarea riscului securității; b) evaluarea riscului sănătății; c) evaluarea riscului ecologic și d) evaluarea calamităților naturale.
Etapele efectuării acestei evaluări sunt similare celor expuse mai sus și rezidă în formularea unui plan de management al riscului securității. Structural, acesta constă dintr-un complex de măsuri juridice, organizatorice, economice, fizico-tehnologice și informaționale, capabile să preîntâmpine acțiunile factorilor distructivi pentru a le diminua sau anihila consecințele, în conformitate cu prevederile legale, în funcție de riscul și costurile asumate de instituție și strategiile securității.
5.2 Amprenta ecologică a României
Amprenta ecologică este un reper țintă ce reflecta succint tensiune pe care lumea o practica contra biosferei, prin stricăciuni. În realizarea amprentei ecologice globale, o copleșitoare importanță o au: întinderile agricole, spațiu marin de pescuit, perimetre locuite de construcții industriale, construcțiile de infrastructură, localitățile umane din urban și rural, perimetrele menite depozitării și prelucrării deșeurilor, perimetre menite scoaterii și depozitării unor minereuri sau hidrocarburi, perimetre desfrunzite și cele de repede reîmpădurite ș.a.
Modelul de amprentă ecologică globală a fost întrebuințat prima dată în anul 2002, de către ecologul canadian William Rees de la Universitatea Britanică din Columbia.
Amprenta ecologică se socotește prin raportarea risipei umane de provizii naturale la randamentul terenului de a le primeni și se reflectă în hectare globale.
Cum iți determini amprenta ecologica?
Cât este posibil a se păstra resursele la consumul actual al populației și prin generarea acelorași cantități de deșeuri?
O mare parte a fluxurilor de resurse consumate, respectiv de deșeuri produse pot fi estimate în termeni echivalenți de teren productiv necesar a menține aceste fluxuri de consum.
Suprafețele diferite pot fi exprimate într-o unitate comună de dimensionată proporțional cu productivitatea sa specifică.
Fig Schema generală a pouării geosferelor
Suprafața ce corespunde cererii umane, poate fi cuantificată sub forma naturii, ca furnizor de servicii ecologice, evaluându-se, astfel, suprafața productivă a planetei (din punct de vedere biologic).
Pornind de la aceste suprafețe considerate exclusiv pentru producerea de biomasă, fiecare hectar care are aceeași productivitate va fi însumat pentru a determina totalul – acest total reprezintă cererea omenirii.
Astfel, amprenta ecologică măsoară media bioproductivității pe care un individul sau o națiune o utilizează într-un an dat.
Amprenta ecologică a fiecăruia este suma terenurilor productive sau a zonelor umede (inclusiv mări și oceane) ce furnizează tot ceea ce folosești într-un an și ce absoarbe deșeurile produse, utilizând cele mai răspândite tehnologii existente la un moment dat;
Amprenta ecologică a bioproductivității prezintă:
Necesitatea evidențierii resurselor;
Cum se determina amprenta ecologica;
Echilibrul biocapacitate / consum la nivel planetar;
Biocapacitatea planetei;
Cerere (consum) = amprenta ecologica;
Depășirea limitelor ecologice;
Calcularea amprentei ecologice,
Tari bogate vs. tari sărace;
Amprenta ecologica a națiunilor;
Aplicațiile amprentei ecologice
Durabilitatea apare în acest context, atunci când umanitatea va consuma în mod consecvent mai încet decât natura are posibilitate a de a se autoregenera.
5.3 Evaluarea impactului asupra mediului
Metodologia nouă aprobată in 2014, stabilește etapele necesare parcurgerii procedurii de evaluare a impactului asupra mediului (EIM) pentru proiecte publice și private și integrează, după caz, cerințele aplicabile proiectelor care au efecte potențiale asupra ariilor protejate de interes comunitar, pentru care este necesară evaluarea adecvată (EA).
Servicii
• Studii de evaluare a impactului asupra mediului și bilanțuri de mediu
• Asistență în probleme de mediu
• Studii tip due diligence de mediu
• Raport de audit de mediu
• Rapoarte publice de mediu/ rapoarte de dezvoltare durabilă
• Asistență pentru implementarea sistemelor de management de mediu în conformitate cu ISO 14001
• Asistență sau validare a proiectelor de reducere a gazelor cu efect de seră (GES)
utilizând mecanismul de transfer a emisiilor (Implementare în comun)
conform Protocolului de la Kyoto
• Cursuri în domeniul protecției mediului
Această metodologie face parte integrantă din procedura de emitere a acordului de mediu, a avizului Natura 2020 sau a aprobării de dezvoltare (conform HG nr. 445/2009). Etapele descrise se parcurg după evaluarea inițială a proiectului, înainte ca lucrările de investiții să fie demarate sau proiectele realizate.
Pentru evaluarea inițială, titularul proiectului depune la autoritatea județeană pentru protecția mediului o notificare privind intenția de realizare a proiectului, însoțită de certificatul de urbanism și solicită emiterea acordului de mediu.
Etapele realizării EIM sunt:
Încadrarea proiectului – În urma parcurgerii acestei etape, autoritatea competentă pentru protecția mediului decide, în funcție de caz : efectuarea EIM și a EA, EIM fără EA, efectuarea doar a EA sau continuarea procedurii privind emiterea aprobării de dezvoltare;
Definirea domeniului evaluării și realizarea raportului de EIM – Raportul de EIM trebuie să respecte conținutul-cadru prevăzut în ghidurile metodologice (incluse în Ordinul nr. 863/26.09.2002) și îndrumarul privind problemele de mediu care trebuie analizate, transmis de autoritatea competentă pentru protecția mediului titularului proiectului;
Raportul de EIM, realizat de persoane fizice sau juridice care au acest drept, conform legii, va fi transmis de titular autorității competente pentru protecția mediului;
Analiza calității raportului de EIM
Titularul proiectului organizează dezbaterea publică asupra raportului de EIM sub îndrumarea autorității competente pentru protecția mediului;
Comitetul de analiză tehnică (CAT) din cadrul autorității competente pentru protecția mediului discută și comentează observațiile publicului, verifică calitatea raportului de EIM, în conformitate cu ghidul aplicabil (conform Ordinului nr. 863/26.09.2002) și decide emiterea acordului de mediu sau respingerea cererii.
Etapele EA, aplicabile proiectelor ce generează impact semnificativ asupra integrității ariilor naturale protejate sunt:
Încadrarea proiectului – presupune decizia autorității competente pentru protecția mediului de realizare a EA, în cazul în care proiectul poate afecta semnificativ arii naturale protejate;
Realizarea (de către persoane fizice sau juridice care au acest drept, conform legii) și analiza (de către CAT) a studiului de EA
În cazul în care, prin măsuri specifice, impactul semnificativ este eliminat/redus, se emite avizul Natura 2020, iar în caz contrar se trece la etapa completării studiului de EA cu soluții alternative;
După analiza de către autoritatea competentă de protecția mediului a studiului de EA completat și după o nouă consultare publică, dacă soluția alternativă elimină/reduce impactul negativ, se emite avizul Natura 2020;
Dacă soluțiile alternative nu reduc/elimină impactul negativ, se solicită măsuri compensatorii, în cazul în care proiectul este de interes public major și se emite avizul Natura 2020; dacă proiectul nu este de interes public major, se respinge solicitarea.
În cazul modificărilor sau extinderilor de proiecte încadrate cu efect semnificativ asupra mediului (conform HG nr. 445/2014), se aplică aceeași metodologie privind EIM, pentru modificări sau extinderi.
Anexele 1-22 fac parte integrantă din prezentul ordin. Anexele conțin formularele necesare parcurgerii procedurii de EIM/EA pentru proiecte și emiterii actelor de reglementare solicitate de lege, în funcție de tipul proiectului.
La data intrării în vigoare a prezentului ordin, respectiv 27.04.2014, Ordinul Ministrului Apelor și Protecției Mediului nr. 860/2002 se abrogă.
Procedura impactului asupra mediului (EIM)
Procedura de evaluare a impactului asupra mediului (EIM) este parte integranta din procedura de emitere a aprobării de dezvoltare.
Evaluarea impactului asupra mediului se face conform Directivei EIA 85/337/CE transpusa in legislația naționala privind evaluarea impactului anumitor proiecte publice si private asupra mediului si a legislației conexe aferente, precum si in conformitate ce transpune Directiva 92/43/CEE, in cazurile in care proiectul ar putea avea un impact major asupra siturilor Natura 2020.
Evaluarea impactului asupra mediului identifica, descrie si evaluează, in mod corespunzător si pentru fiecare caz, efectele directe si indirecte ale unui proiect asupra următorilor factori: ființe umane, fauna, flora, sol, apa, aer, clima, peisaj, bunuri materiale, patrimoniu cultural, precum si interacțiunea dintre factorii menționați.
În evaluarea impactului mediului, autoritățile competente pentru derularea procedurii de evaluare a impactului asupra mediului sunt , după caz: autoritatea publica centrala, Agenția Naționala pentru Protecția Mediului (ANPM), agențiile teritoriale pentru protecția mediului si Administrația Rezervației Biosferei „Delta Dunării". In cazul de fata autoritatea competenta care a derulat procedura de evaluare a impactului asupra mediului a fost Agenția pentru Protecția Mediului (APM) judeșul……….X.
Alte autoritati cu competente in domeniul mediului implicate in derularea procedurii EIM sunt: ANAR – Administrația Naționala "Apele Romane"- prin Administrația Bazinală de Apa de care aparține proiectul, Direcția de Sănătate Publica, Inspectoratul pentru Situații de Urgenta, Garda de Mediu, etc. La nivel județean componenta CAT este aprobata prin ordin emis de prefect. Autoritățile desemnate participa la ședințele Comisiilor de Analiza Tehnica (CAT) ce sunt organizate de APM si se derulează in cadrul etapelor procedurii de evaluare a impactului asupra mediului. Autoritățile din componenta CAT exprima puncte de vedere cu privire la solicitarea acordului de mediu si a aprobării de dezvoltare, precum si asupra informațiilor prezentate de titularul proiectului in cadrul evaluării impactului asupra mediului.
Informarea publicului este asigurata prin anunțurile ce sunt publicate in mod obligatoriu in cadrul etapelor procedurale si este încurajata transmiterea obiecțiilor si comentariilor acestuia, precum si participarea acestuia la dezbaterile publice.
Dintre atribuțiile Agenției pentru Protecția Mediului legate de evaluarea impactului asupra mediului amintim:
APM asigura conducerea procedurii EIM cu participarea autoritarilor publice care au atribuții specifice in domeniul protecției mediului;
APM asigura transmiterea informațiilor relevante celorlalte autorități publice ce au atribuții si răspunderi specifice in domeniul protecției mediului, care fac parte din Comisia de Analiza Tehnica (CAT);
APM organizează ședințele Comisiei de Analiza Tehnica (CAT);
pe baza analizei documentației proiectului, a verificării amplasamentului prin vizite in teren, a Listei de control completate de APM in urma verificării amplasamentului in conformitate cu legislația in vigoare, a consultărilor cu membrii CAT, si ținând cont de observațiile publicului informat in cadrul etapelor procedurii EIM, APM emite actul de reglementare așa cum se stabilește in cadrul ședinței CAT.
Procedura de evaluare a impactului asupra mediului este precedata de o evaluare inițiala a proiectului realizata de autoritățile competente pentru protecția mediului. Pentru evaluarea inițiala a proiectului, beneficiarul trebuie sa depună la APM o Cerere de emitere a Acordului de mediu si o Notificare in care este prezentat proiectul. Acestea trebuiesc însoțite de Certificatul de Urbanism si de piesele desenate necesare, respectiv Planul de încadrare, Planul de situație, si alte piese desenate elocvente pentru descrierea proiectului. De asemenea, acolo unde este cazul, la începutul sau chiar pe parcursul derulării procedurii trebuie obținut si prezentat si Avizul de Gospodărire a Apelor de la autoritatea competenta de gospodărire a apelor, respectiv de la Administrația Bazinală de Apa de care aparține proiectul, sau chiar de la Administrația Naționala "Apele Romane", după caz, in funcție de mărimea si complexitatea proiectului.
In cadrul evaluării inițiale a proiectului, autoritatea publica pentru protecția mediului – in cazul de fata Agenția pentru Protecția Mediului a unui județ – efectuează o identificare a localizării proiectului in raport cu ariile protejate de interes comunitar, verifica amplasamentul proiectului si face o evaluare inițiala a proiectului pe baza informațiilor înscrise in documentele prezentate inițial: Cerere, Notificare cu Anexe – Piese desenate si Certificat de Urbanism.
Procedura de evaluare a impactului asupra mediului se realizează in etape după cum urmează:
etapa de încadrare a proiectului in procedura de evaluare a impactului asupra mediului;
etapa de definire a domeniului evaluării si de realizare a raportului privind impactul asupra mediului;
etapa de analiza a calității raportului privind impactul asupra mediului.
Sistemul ariilor suprafețelor naturale ocrotite, conservarea florei si faunei sălbatice, cu modificările ulterioare, a observațiilor si comentariilor publicului interesat si ca urmare a consultărilor din cadrul CAT se stabilește daca un proiect încadrat se supune sau nu evaluării impactului asupra mediului si a evaluării adecvate. In cadrul acestei examinări pentru luarea deciziei se utilizează Criteriile de selecție pentru stabilirea necesității efectuării evaluării impactului asupra mediului cuprinse in Anexa nr.3 a HG 445/2009
Informarea publicului este o parte esențiala a derulării procedurii de evaluare a impactului asupra mediului, si se face prin afișarea de anunțuri pentru fiecare etapa si decizie procedurala. Anunțurile sunt date in presa, sunt afișate la sediile si pe site-urile Beneficiarului, APM-ului, al Primăriilor unde se executa proiectul.
In cazul in care un proiect nu se supune evaluării impactului asupra mediului si a evaluării adecvate, APM poate decide acest lucru in urma consultărilor din cadrul ședinței CAT si poate emite Decizia de încadrare, după așteptarea termenului de reacție din partea publicului.
In cazul in care un proiect se supune evaluării impactului asupra mediului si a evaluării adecvate sunt urmate celelalte doua etape ale procedurii si anume etapa de definire a domeniului evaluării si de realizare a raportului privind impactul asupra mediului, urmata de etapa de analiza a calității raportului privind impactul asupra mediului, etapa in care are loc si dezbaterea publica a proiectului.
Dezbaterea publica a Raportului privind impactul asupra mediului a proiectului ce se dorește a fi implementat are loc după trecerea perioadei de timp legale in care Raportul EIM poate fi consultat de publicul larg la sediul APM si la sediul beneficiarului, sau pe site-urile acestora.
Actul de reglementare emis ca urmare a parcurgerii tuturor etapelor procedurale a evaluării impactului asupra mediului este Acordul de mediu, ce se emite doar după așteptarea reacției publicului interesat in perioada legala înscrisa in anunțul pentru emiterea Acordului de mediu.
Derularea procedurii EIM pentru proiect
Proiectul folosit ca studiu de caz, este o completare la proiectul finanțat din Fondul de Coeziune prin POS Mediu 2011 – 2020, Axa Prioritara 1, „Extinderea si reabilitarea sistemelor de apa si canalizare a unui județ, Romania" aflat in implementare.
Proiectul va contribui la dezvoltarea durabila a zonelor incluse in acesta prin conectarea gospodăriilor la rețelele de apa si canalizare existente, contribuind la creșterea calității vieții locuitorilor din aria proiectului. Apele uzate ce vor fi colectate din gospodăriile racordate la canalizare vor fi direcționate si epurate in stațiile de epurare aferente aglomerărilor de care aparțin localitățile cuprinse in proiect.
Lucrările de investiții vor fi efectuate in intravilanul localităților cuprinse in proiect, in zone dens populate si aparțin domeniului public al acestora.
Titularul proiectului, Compania de ……… a depus la APM …… Cererile pentru solicitarea acordului de mediu si Notificările pentru investițiile preconizate in localitățile incluse in proiect, împreuna cu Certificatele de Urbanism, Planurile de încadrare in zona si Planurile de situație aferente.
Obținerea Certificatului de urbanism este o pre-condiție a începerii derulării procedurii de autorizare si respectiv a procedurii de evaluare a impactului asupra mediului, in Certificatul de Urbanism fiind înscrise acordurile si avizele ce sunt necesar a fi obținute pentru eliberarea ulterioara a autorizației de construcție.
Certificatele de urbanism pentru proiectul de fata au fost eliberate de Primăriile localităților de care aparțin zonele de dezvoltare a proiectului, astfel:
Certificatul de Urbanism nr. 919/20483/04.07.2014 emis de Primăria localității ……….. Certificatul de Urbanism nr. 45/1.07.2014 emis de Primăria localității ………….
Certificatul de Urbanism nr. 52/08.07.2014 emis de Primăria localității …………………..
Certificatul de Urbanism nr. 10/23.07.2014 emis de Primăria localității …………..
Certificatul de Urbanism nr. 141/08.07.2014 emis de Primăria localității …………………..
Certificatul de Urbanism nr. 59/03.07.2014 emis de Primăria localității ………….
Beneficiarul a depus ulterior, conform legislației in vigoare, si cate un Memoriu de prezentare pentru lucrările indicate in proiect pentru fiecare localitate din aria proiectului.
APM ………… a analizat documentele depuse, a evaluat amplasamentele si a afișat pe site-ul propriu, precum si la avizierul agenției Anunțul prin care publicul interesat a fost informat cu privire la depunerea solicitării de emitere a acordului de mediu de către S.C. APAVIL S.A pentru proiectul "Realizarea ratei de conectare de 100%" in ………., ……….., …………., ………., ……….si ………., proiect propus a se realiza in localitățile menționate mai sus.
Din grija beneficiarului anunțul public a apărut si in presa, pe site-ul si la avizierul Companiei de Apa S.C. APA….. S.A, precum si la sediile tuturor primăriilor in care urmează sa se implementeze proiectul si la sediul Condilului Județean ……… In anunțuri au fost precizate locațiile in care pot fi consultate informațiile privind proiectul, orarul de consultare, precum si faptul ca observațiile, comentariile si recomandările publicului se primesc zilnic la sedile instituțiilor menționate in anunțuri, cu indicarea adreselor si a persoanelor de contact si a coordonatelor acestora.
Conform prevederilor HG 445/2009, procedura de evaluare a impactului asupra mediului pentru acest proiect a fost condusa de APM ………. cu participarea altor autorități publice locale care au atribuții si răspunderi specifice in domeniul protecției mediului, dintre care amintim: ANAR (Administrația Naționala "Apele Romane") prin Administrația Bazinală de Apa Olt, Direcția de Sănătate Publica a sudetului ……, Inspectoratul pentru Situații de Urgenta …….., Garda de Mediu ………..
Participarea autorităților mai sus amintite s-a realizat in cadrul ședinței Colectivului de Analiza Tehnica (CAT), după perioada legala de informare a publicului si de depunere a observațiilor acestuia. Menționam ca in aceasta etapa nu au existat observații, comentarii sau recomandări din partea publicului. In ședința CAT menționata mai sus a fost prezentat proiectul si au avut loc consultările cu privire la proiectul propus de S.C. APA…. S.A.
Pe baza Memoriilor de prezentare a proiectului pentru fiecare din localitățile incluse in proiect si a anexelor documentațiilor tehnice, pe baza verificării amplasamentelor si a completării Listelor de control pentru fiecare locație in parte de către APM Valcea……, precum si ca urmare a consultărilor desfășurate in cadrul ședinței CAT din 16.10.2014, APM ……. a decis ca proiectul "Realizarea ratei de conectare de 100%" in ………., …………….., ………………., ……………., ………… si Baile ……… ce cuprinde investiții si organizări de șantier pentru pentru localitățile menționate de încadrare. in procedura de evaluare a impactului asupra mediului au fost următoarele:
• Proiectul este reglementat de Anexa II a Directivei 85/337/CE si respectiv a Anexei 2 a HG 445/2014, fiind încadrat la pct. 13.a – orice modificări sau extinderi, altele decât cele prevăzute la pct 22 din anexa nr 1, ale proiectelor prevăzute in anexa nr. 1 sau in prezenta anexa, deja autorizate, executate sau in curs de a fi executate, care pot avea efecte semnificative negative asupra mediului.
APM …….. a concluzionat ca proiectele nu au un impact semnificativ asupra mediului.
Autoritățile care au participat la ședința CAT nu au exprimat puncte de vedere cu privire la informațiile prezentate de titularul proiectului in etapele procedurii care sa conducă la continuarea procedurii de evaluare a impactului asupra mediului.
Concluzionând:
Caracteristicile impactului potențial pot fi rezumate astfel: impactul va fi local, doar in zona de lucru, redus pe perioada execuției lucrărilor, deci temporar, si practic inexistent pe perioada de funcționare a investiției.
In perioada legala privind procedura de consultare a publicului nu au fost înregistrate observații sau comentarii legate de proiect.
Așadar in cazul proiectului mai sus menționat a fost parcursa doar prima etapa a procedurii de evaluare a impactului asupra mediului, etapa de încadrare a proiectului in urma căreia s-a luat Decizia etapei de încadrare: nu este necesara efectuarea evaluării impactului asupra mediului si nu este necesara efectuarea evaluării adecvate.
In spiritul Directivei EIA transpusa in legislația naționala prin HG 445/2014, referitoare la informarea si consultarea publicului, proiectul Deciziilor de încadrare si motivele care le-au fundamentat au putut fi consultate la sediul APM …….., unde publicul interesat a avut posibilitatea de a înainta comentarii/ observații in termenul legal de la luarea deciziei.
Anunțurile publice privind Deciziile etapei de încadrare pentru fiecare localitate in parte cuprinsa in proiect au fost afișate la sediul si pe site-ul APM …….., la sediul si pe site-ul Companiei de Apa S.C. APA…… S.A, in ziar si la sediile Primăriilor in care se va derula proiectul propus, precum si la Consiliul Județean. Se menționează ca nu au fost primite observații sau comentarii de la public.
Justificarea deciziei etapei de încadrate, bazata pe criteriile de selecție pentru stabilirea necesitații efectuării sau nu a evaluării impactului asupra mediului, este detaliata in Decizia emisa de APM ……. pentru fiecare localitate in parte, după cum urmează:
Decizia etapei de încadrare nr. 516 din 27.10.2014 pentru localitatea ………………….;
Decizia etapei de încadrare nr. 517 din 29.10.2014 pentru localitatea …………………..
Decizia etapei de încadrare nr. 522 din 24.10.2014 pentru localitatea …………………..
Decizia etapei de încadrare nr. 521 din 24.10.2014 pentru localitatea …………………
Decizia etapei de încadrare nr. 523 din 24.10.2014 pentru localitatea ……………………….
Decizia etapei de încadrare nr. 524 din 24.10.2014 pentru localitatea ………………………
5.4 Conceptul de calitatea vieți
Evoluția conceptului și metodelor de evaluare a calității vieții
In baza metodei istorico-dialectice, studiul cercetează formarea conceptului de Calitate a Vieții (CV), percepute ca o categorie socioeconomică. Astfel, sunt cercetate și caracterizate teoriile clasice, neoclasice și contemporane, privind esența categoriei calității vieții.
Sunt prezentate similitudinile și diferențele acestora în înțelegerea calității vieții, ca o categorie, sub diferite aspecte: filozofice, psihologice, sociale și socioeconomice. Analizând și sintetizând evoluția opiniilor științifice cu privire la dezvoltarea categoriei calității vieții, voi face o distincție pentru perioadele de evolutive ale acesteia: perioada economiei neorganizate și nereglate; perioada timpurie a economiei centralizate; perioada matură a economiei centralizate; perioada economiei de piață.
Acestea din urmă ajută studiului să definească esența calității vieții drept categorie socioeconomică. In funcție de perioadele de dezvoltare a conceptului calității vieții, încercând să determin metodele de evaluare a calității vieții: evaluarea comparativ-subiectivă; evaluarea cantitativă; metoda complexă și metoda sistemică.
Existența statului, ca structură economică și politică, este determinată de măsura în care acesta satisface nevoile cetățenilor săi (inclusiv cele economice și sociale) și care asigură o corelație între nivelul dezvoltării economice și creșterea calității vieții (CV).
Ca o condiție importantă pentru asigurarea gradului de dezvoltare a civilizației umane, calitatea vieții reprezintă una din categoriile importante ale sistemului socioeconomic din orice țară. Analiza și studierea acestei categorii presupune, mai întâi, o evidențiere cât mai amplă a conceptelor referitoare la calitatea vieții.
Pentru determinarea conceptului de calitatea vieții, propun să se cerceteze de pe poziții istorico-dialectice aportul savanților din diferite domenii în această direcție.
Începuturile științei economice au fost în mod semnificativ motivate de nevoia de a studia evaluarea șanselor, ca oamenii să ducă o viață mai bună. Ideile conceptului calității vieții, pentru prima dată, au fost fundamentate în cercetările savanților Gregory King, Fracois Quesnay, Antoine-Laurent Lavoisier, Joseph-Louis Lagrange, Alfred Marshall și alții. Aceștia au analizat unele componente ale calității vieții, fără a-i da o definiție concretă.
Bunăstării poporului. Recunoscând diferențierea populației în societate după venituri, studiul menționează că „Statul poate influența bunăstarea socială și prin instrumentele fiscale – impozite și subvenții. Utilizarea lor trebuie să fie determinată de raportul dintre veniturile și cheltuielile publice, de aplicarea lor și de modificarea surplusului consumatorului. Spre exemplu taxarea prețurilor nu va majora bunăstarea socială, decât în cazul în care suma impozitului colectat va depăși reducerea surplusului consumatorului în urma majorării prețurilor. Subvențiile plătite producătorilor, care determină reducerea prețurilor, vor majora bunăstarea socială doar dacă sporirea surplusului consumatorului va depăși cheltuielile publice de acordare a acestor subvenții".
Unul din principalele postulate importante ale lui A.Marshall este că, pe măsura creșterii consumului, utilitatea sau valoarea bunurilor scade, menționând că acesta nu se referă la bunurile intelectuale: cu cât omul este mai setos de cunoștințe, cu atât mai multe cunoaște, cu atât devine mai productiv; nici la mijloacele de producție, deoarece, cu cât mai mult capital este utilizat în procesul de producție, cu atât acesta devine mai perfect.
Deci, A.Marsliall a fost unul dintre primii savanți- economiști, care a recunoscut rolul deosebit al factorului uman în asigurarea creșterii economice.
Interesul față de categoria calității vieții este unul vechi, și reprezentanți ai diferitelor generații de economiști, filozofi, sociologi, medici etc. au căutat să explice esența acesteia din diferite puncte de vedere. Astfel, E.Mayo (1990) a creat un model bazat pe premise sociale. El considera că oamenii pot fi motivați prin nevoi de ordin social, tocmai de aceea forța socială a membrilor unui grup este mai importantă decât controlul eficient prin intermediul managementului. Acest model face parte din cele patru concepții privitoare la comportamentul individual și organizațional al ființei umane medii, exprimate de Edgar ELSchein în studiul său privind gândirea behavioristă.
Considerăm că activitatea economică, în orice timpuri și împrejurări istorice, reprezenta străduința primordială a oamenilor, grija de a-și asigura existența și perpetuarea speciei, satisfacerea unor nevoi vitale de hrană, adăpost, îmbrăcăminte etc. Odată satisfăcute, aceste nevoi creează premise pentru trecerea la satisfacerea celorlalte nevoi: culturale, spirituale, politice ale indivizilor și comunității, în ansamblul ei. Iată de ce economia este domeniul vital și permanent al societății, activitatea economică fiind implicată direct sau indirect în satisfacerea nevoilor societății, reprezentând fundamentul general în viața tuturor oamenilor.
Asemenea argumente se aveau în vedere, când se încerca să se schițeze un tablou de ansamblu al evoluției economiei umane, ajungând la ideea că tranziția în economie este permanentă; apreciată în sensul transformării, aceasta nu se poate încheia, iar orice înțelegere simplistă, insuficient de precisă a încheierii tranziției este contraproductivă. Tranziția se dovedește a fi forma permanentă de evoluție umană, iar costurile tranziției prin viață interesează pe fiecare individ și, comunitatea socială, în ansamblul ei.
Conceptul calității vieții ca atare a fost lansat în anii '90 ai secolului al XX-lea de către savanții nord-americani, care considerau că orice creștere economică nu trebuie să constituie un scop în sine, ci un mijloc pentru crearea condițiilor mai bune de trai, pentru satisfacerea nevoilor unei anumite colectivități umane. În această perioadă, se inițiază mișcarea pentru realizarea Indicatorilor Sociali și, anume, are loc aplicarea unor programe ale guvernului (educaționale, sociale și de mediu) și utilizarea unor indicatori de măsurare a eficacității creșterii CV.
Astfel, futurologul B. de Jouvenel, prin CV exprima condițiile de existență ale factorului uman, fiind luat în cont efectul global al facilităților, avantajelor pe care progresul social îl pune la dispoziția indivizilor. Mai exact, CV era percepută ca „totalitatea posibilităților oferite individului de către societate de a dispune produsele și de a folosi serviciile pentru a-și amenaja existența personală după nevoile, cerințele și dorințele proprii" .
În viziunea noastră, ne-ar părea destul de simplu a reduce calitatea vieții unui individ numai la factorii mediului extern sau nivelului de trai, fără a ține cont de rolul individului în asigurarea calității vieții.
Expresia „Calitatea vieții" a început să fie folosită în cercurile politice. Astfel, într-un discurs al președintelui Statelor Unite, Lyndon B.Johnson, din 1997, s-a subliniat că obiectivele pe care le urmărește un președinte de țară nu pot fi măsurate în termeni bancari, ci în termenii calității vieții. Din acel moment, „înalta societate" nu mai este preocupată de cantitatea bunurilor, ci de calității vieții.
Conceptul calitatea vieții, precum și cercetările sistematice desfășurate în acest domeniu au contribuit la apariția științelor social-economice, însă doar de câteva decenii. Până la identificarea și definirea clară a conceptului, economiștii, sociologii și alți specialiști au făcut cercetări ale calității vieții fără a denumi efectiv conceptul. La început, s-a dovedit a avea o profunzime științifică doar noțiunea socială de calitatea vieții, care aborda în mod sintetizator problemele existenței și dezvoltării omului – de la cele demografice, economice, sociale, sanitare, juridice, politice, ale drepturile omului la cele ecologice, culturale și psihosociale.
Astfel, în secolul al XX-lea, s-au format două modalități de apreciere a calității vieții: obiectivă și subiectivă. Aprecierea obiectivă se baza pe indicatorii statistici, furnizați de instituțiile de stat și organizațiile neguvernamentale; acești indicatori ofereau o evaluare globală, cu caracter general, a nivelului calității vieții. Aprecierea subiectivă a calității vieții încearcă să identifice elementele cele mai importante la stabilirea standardului de viață al individului. Aceste măsurări erau mai mult personale, din moment ce ele se bazau pe aprecierile oamenilor asupra calității propriilor vieți.
Dacă aprecierea obiectivă aborda calitatea vieții la nivelul societății în ansamblu, aprecierea subiectivă cobora la nivelul individului sau al colectivităților, cu un anumit specific (geografic, cultural, al standardului de viață). Modul în care putea fi măsurat nivelul calității vieții deriva din raporturile dintre anumite dimensiuni ale existenței umane. In această privință, părerile specialiștilor din lume diferă foarte mult.
Modelul Bortwiek-Duffy (1992) opera cu patru dimensiuni esențiale ale calității vieții: mediul rezidențial; relațiile interpersonale; influența comunității și stabilitatea vieții.
În viziunea noastră, acest model reprezintă una din primele abordări ale calității vieții sub aspectul vieții sociale și al relațiilor interumane, fiind mai puțin luată în considerație latura economică.
În anii 1998-2002, un grup de experți, sub conducerea lui Hansen Bruno, a elaborat conceptul european, în care calității vieții se studia numai de pe pozițiile fiziologică și socială, cea economică nefiind luată în considerație. Bruno Hansen, membru al Comisiei Europene pentru Științele Vieții, Directorul General XII, în cadrul Programelor realizate de UE în acest domeniu, consideră că îmbunătățirea calității vieții se poate realiza acționând în următoarele 4 direcții: nutriție, sănătate, ocupație și mediu (figura de mai jos).
În același timp, o echipă de cercetători ai Universității din Toronto a identificat trei dimensiuni majore ale calității vieții: existența, apartenența și acțiunile umane. Așa, în perioada 1994-2004, aici s-a desfășurat un proiect de cercetare a calității vieții, la care au participat cei mai vestiți profesori ai Universității din Toronto: Dennis Rafael, Renwick Rebecca, manager de proiect fiind Ivan Brown. Ted Myerscough a fost responsabilă de gestionarea datelor și difuzarea lor pentru analiza calității vieții persoanelor cu handicap. Deci, calitatea vieții a fost studiată prin prisma influenței factorilor endogeni (cu caracter psihologic și fiziologic) asupra persoanelor cu dezabilități. Dimensiunea factorilor endogeni a fost divizată în 3 subdomenii, și anume: cea a existenței fizice, psihică și spirituală. Existența fizică caracterizează aspectele vieții legate de nutriție, sănătate fizică, igienă personală, aspect fizic, vestimentația și înfățișarea exterioară a omului. Existența psihică abordează sănătatea psihică a individului, percepțiile, sentimentele și starea sa sufletească, evaluările legate de propria persoană. Existența spirituală reflectă valorile personale, normele individuale de conduită și convingerile spirituale, care în majoritatea cazurilor, pot fi asociate cu religiile actuale.
Figura Conceptul calității vieții propus de cercetătorii Universității din Oklahoma
Apartenența este o dimensiune ce include comuniunea individului cu mediul său de viață și are, la rândul său, 3 subdomenii. Apartenența fizică cuprinde conexiunile pe care individul le are cu mediul său de viață, format, de regulă, din locuință, loc de muncă, școală, vecinătate, comunitate. Apartenența socială include legăturile cu mediul social și abordează acceptarea individului în intimitatea altor persoane, relațiile cu familia, prietenii, colegii de muncă, colaboratorii și vecinii.
Figura Calitatea Vieții percepută ca o categorie sociopsihologică
Apartenența comunitară reprezintă accesul pe care individul îl are la resursele ce stau, de obicei, la dispoziția membrilor comunității, precum serviciile sociale, de sănătate sau de ocupare a forței de muncă, activitățile educaționale, culturale sau recreative.
Acțiunile umane se referă la activitățile susținute de individ, ce au drept scop îndeplinirea speranțelor (dorințelor) personale. Acțiunile practice descriu o serie de activități zilnice, cum ar fi activitățile domestice, munca prestată, activitățile școlare, cele legate de sănătate sau de nevoile sociale. Activitățile din timpul liber includ activitățile care contribuie la relaxarea (odihna) și reducerea stresului.
În opinia noastră, din punct de vedere al persoanelor cu dezabilități sau cu probleme de sănătate, conceptul existențial de evaluare a CV a fost formulat corect.
Modelul R.Schalock (2006), studiul, în viziunea CV, prevedea 8 dimensiuni principale:
bunăstarea spirituală (siguranța, spiritualitatea, fericirea etc.);
relațiile interpersonale (intimitatea, afecțiunea, familia etc.);
bunăstarea materială (proprietatea, securitatea financiară, posesiunile etc.);
dezvoltarea personală (educația, calificarea, competența etc.);
bunăstarea fizică (nutriția, sănătatea, modalitățile de recreere etc.);
autodeterminarea (autonomia, opțiunile, controlul personal etc.);
apartenența socială (acceptarea, statutul și rolul social); drepturile (la intimitate etc.).
La elaborarea modelului R.Schalock au participat specialiști din diferite domenii, care încercau să determine indicatorii obiectivi și subiectivi de măsurare a CV. Tot mai frecvent apăreau opinii care vedeau CV ca pe o funcție a libertății, drepturilor omului și fericirii lui. Dar, deoarece fericirea este o valoare subiectivă și e greu de măsurat, reprezentanții acestei opinii au dat prioritate altor indicatori de evaluare a CV. Ca urmare, concluzia finală a conceptului R.Schalock a fost că bunăstarea ar trebui să fie luată în seamă la măsurarea fericirii sau satisfacției de viață.
Din cele expuse, se poate menționa că opiniile descrise în vizorul diferitelor școli au apreciat CV strâns legat de mediul social, în care persoanele își duc existența. Fiecare țară are un stil propriu de viață și, de aceea, există o largă varietate de tendințe în interesul comunității globale. Din fericire, unele dintre ele sunt comune colectivităților, aparținând grupului de țări industrializate și pot servi drept bază pentru o serie de evaluări privind cerințele consumatorilor de produse și servicii, de tehnică electronică și de uz casnic.
Crizele petroliere din anii 2009 și 2015 au influențat apariția celor mai multe opinii ale criticilor creșterii economice. În această perioadă, cercetările privind CV reprezintă un domeniu preferențial de activitate care reunește specialiști din sfera științelor economice și sociale. Explicația constă nu numai în interesul practic, politic al acestei probleme, ci și în statutul ontologic al CV și al conceptului corespunzător în cadrul realității sociale și al științelor acesteia.
În primul deceniu al secolului al XXI-lea, au existat discuții intense și investigații numeroase referitoare la CV. În această perioadă, conceptul s-a „individualizat". CV a început să fie, din ce în ce mai des, conceptualizată prin „bunăstarea individuală", care este determinată nu numai de condițiile obiective de viață bună, dar și de „bunăstarea subiectivă": CV se studiază prin ochii trăitorului. Cercetarea prin anchete sociologice devine o metodă favorită, deoarece permite combinarea caracteristicilor obiective și subiective ale situației reale la nivel individual].
Cu toate acestea, dezvoltarea economică a societății a urmat o nouă cale, care a provocat discuțiile despre bunăstare și CV. În cercetările efectuate de W.Zapf, apare din nou legătura dintre bunăstarea populației sau „starea națiunii" și CV, care au constituit un pas înainte în direcția cercetării categoriei CV. Constatarea că progresul economic nu duce în mod automat la bunăstarea generală și la eliminarea sărăciei a fost unul din motivele care au condus la apariția unei direcții de cercetare atât de cultivate în prezent, cum este CV.
Problemele de conținut ale CV jucau un rol important în cadrul concepției originale, conform căreia bunăstarea individuală și calitatea societății se influențau reciproc și erau interdependente. Potrivit studiului realizat de W.Zapf, există, totuși, câteva aspecte care s-au modificat față de perioada anilor 2919:
Conceptul CV și al bunăstării, în contextul economiei concurențiale, nu mai erau orientate către modul socialist de viață;
Conceptul CV devenise unul răspândit și nu mai era construit în baza contradicțiilor, de exemplu, „cantitate versus calitate" sau „economie versus ecologie";
Au dispărut speranțele și iluziile legate de o societate în care se utilizează o planificare și un control riguros pentru asigurarea CV;
Economia centralizată nu mai constituia modelul proeminent, au prins contur diferite alte sisteme de administrare: piața, statul, asociațiile, familiile și grupurile sociale mici.
Paralel cu conceptele CV și bunăstării, a apărut și conceptul „dezvoltării umane", care a devenit un program global promovat de Națiunile Unite; „calitatea persoanelor" și „condițiile de trai" sunt concepte prin care se dorește extinderea noțiunii subiective de prosperitate, respectiv de bunăstare. „Excluderea" constituie o nouă perspectivă în cercetarea inegalităților. „Capitalul social" descrie resursele sociale ale solidarității. „Pluralismul bunăstării" sau „amestecul de prosperități" se referă la potențialul inovativ al stării de bunăstare contribuie la lărgirea gamei de posibilități care se acordă fiecărei persoane".
În prezent dezvoltarea umană constituie cel mai ambițios și mai de anvergură concept de bunăstare. Ideea de bază este de a dezvolta opțiunile individuale, a CV oamenilor. Această noțiune țintește dincolo de dezvoltarea resurselor umane și de programele de stat privind bunăstarea care consideră oamenii mai mult simpli receptori decât actori ai realizărilor. Teoretic, dezvoltarea umană implică productivitate, egalitate, sustenabilitate, precum și autoritate. în mod empiric, toate națiunile lumii sunt clasificate după Indicele Dezvoltării Umane (IDU). în prezent, IDU este unul dintre indicatorii cei mai larg utilizați ai dezvoltării umane. Este folosit în special, la nivel global, pentru comparații internaționale și regionale. IDU este calculat ca o medie simplă a indicilor Educației, Speranței de Viață și PIB. Rapoartele Globale ale Dezvoltării Umane și IDU sunt, în pofida criticilor, rezultatul a două cerințe de bază ale raporturilor sociale, anume ale comparațiilor internaționale și prezentării unui indicator integral care cuprinde o informație relevantă despre dezvoltarea umană.
În condițiile integrării, problema „excluderilor' atrage atenția asupra celor mai actuale probleme ale CV și asupra celei mai moderne forme de inegalitate din cadrul Uniunii Europene: „Nu numai distanța, dar și excluderea din viața socială: nu numai excluderi, marginalizări din cauza sărăciei și a șomajului, dar și excluderi prin discriminări și refuzul accesului la posibilitățile oferite de viață". Excluderea distruge solidaritatea spiritul just, cinstit al competiției, drepturile politice ale participării și integrării într-o societate. Solidaritatea și integrarea pot fi păstrate, extinse sau recâștigate cu atât mai bine, cu cât „capitalul social" este mai mare și mai bun: cu alte cuvinte, cu cât setul de norme și valori, sistemele de dezvoltare personală și conexiunile sociale sunt mai puternice.
R.Putnam menționa că în timp ce capitalul social crește, crește competența de a rezolva mult mai bine problemele sociale: „Angajamentele civile și contactele sociale adecvate produc rezultate pozitive – școli mai bune, o dezvoltare economică mai rapidă, o rată a criminalității mai scăzută, o administrare mult mai eficientă" , în opinia lui A.Evers, contribuțiile la „pluralismul bunăstării" sau la „mixul de bunăstare" se concentrează asupra unei probleme proeminente, și anume criza instituțională și financiară a statului bunăstării și a sistemului asigurărilor sociale, Ideea de bază este că securitatea socială nu mai poate fi garantată numai de către piață și stat iar resursele societății civile trebuie să fie activate. Prin combinarea rezultatelor acestor instituții, printr-un „portofoliu de economii", suprasolicitarea unora poate fi prevenită. Exemplul cel mai concret este sistemul pensiilor persoanelor vârstnice, care mizează pe câțiva piloni. De exemplu, în completarea pensiilor publice pot veni planurile de pensii ale companiilor și asigurările de viață private. Nu mai sunt ,
Bazele conceptului dezvoltării umane au fost puse odată cu Rapoartele Globale Anuale ale Programului Națiunilor Unite pentru Dezvoltarea Umană (PNUD). Primul raport a fost lansat în 1990. Potrivit definiției formulate aici, dezvoltarea umană „este un proces care propagate sistemele de pensii construite pe principiul solidarității, ci se pune accentul pe diversificarea acestora.
Este greu să nu cazi de acord cu aceste argumente. Pentru a surprinde diferențele dintre conceptele existente, studiul încearcă să le diferențieze.
Plecând de la versiunile opiniilor existente, studiul definește nivelul de trai drept ansamblul condițiilor economice și noneconomice, sociale, culturale și politice, pe care societatea le creează membrilor săi, dar și capacitatea, aptitudinile indivizilor de a-și satisface cât mai bine nemile, pornind de la venitul lor. Aspectele definitorii ale nivelului de trai sunt legate de nivelul veniturilor; de mărimea prețurilor la bunurile și serviciile ce alcătuiesc consumul populației; de nivelul și structura consumului de bunuri și servicii; de condițiile de muncă și petrecere a timpului liber; de condițiile de trai; de starea de sănătate și accesul la serviciile de asigurare, educație, cultură, artă etc.
Nivelul de trai are un caracter obiectiv, deoarece se poate realiza numai în anumiți parametri. Pe măsură ce a evoluat știința și tehnica, parametrii luați în considerare (mediul natural, cadrul social, educația sănătatea, cadrul politic, economic etc.) au suferit o serie de modificări, conferindu-i, în acest sens, conceptului nivelul de trai un caracter social-istoric. Astfel, odată cu evoluția umanității, s-au modificat condițiile de viață, aspirațiile și nevoile oamenilor. Dacă acum câteva decenii, anumite condiții erau considerate normale, s-ar putea ca astăzi, aceleași condiții să nu mai poată fi calificate ca fiind normale.
Sintetizând cele expuse, menționăm că aria CV este definită drept valoarea, pentru om, a vieții sale, modul și măsura in care condițiile vieții oferă omului posibilitatea satisfacerii multiplelor sale necesită, gradul in care viața este satisfăcătoare pentru el.
Nu există o definiție universală acceptată a CV, în special, datorită faptului că conceptul se află la intersecția dintre științele umaniste și cele economice. Semnificația expresiei „CV' poate varia considerabil în funcție de natura studiului. în general, CV era privită ca fiind rezultatul interacțiunii unui număr de factori (de sănătate, sociali, economici, de mediu), care afectează dezvoltarea umană și socială a individului și a societății în moduri deseori necunoscute. într-un anume sens, CV era definită în măsura în care, într-o anumită societate sau regiune, erau asigurate condițiile psihologice și fiziologice ce induc sentimentul de satisfacție.
Astfel, considerăm că CV fiind variabilă și măsurabilă, se referă atât la partea subiectivă, cât și la cea obiectivă a studiului. Din acest punct de vedere, analiza CV prezintă atât aspecte psihologice, cât și legate de mediu, implicând o evaluare psihologică, făcută de un individ sau un grup, a satisfacției date de condițiile de trai și stilul de viață.
Studiul CV implică luarea în considerație a necesităților oamenilor, a speranțelor și valorilor lor. într- un studiu publicat în dicționarul Wish (Wikipedia), se menționează că, dacă se analizează definițiile cele mai , include studii utilizate ale CV, se observă anumite similitudini între acestea. Toate definițiile includ o situație proiectată de unul sau mai mulți rezidenți ai unei regiuni, care este translată pe mai multe grade de satisfacție,
Organizația Mondială a Sănătății (OMS) definește CV în contextul percepției indivizilor a poziției lor de viață în planul cultural și de valori în care trăiesc și în relaționare cu scopurile, așteptările, standardele și preocupările acestora. Este un concept larg, afectat într-un mod complex de starea de sănătate fizică și psihologică, de credințele individului, de legăturile sale sociale și de trăsăturile cele mai proeminente ale mediului de viață.
In perioada anilor '80-90, termenul CV a fost studiat multilateral , iar problematica CV, care a devenit cunoscută ca o încercare de a lua cât mai mult în considerare nevoile și aspirațiile populației. Astfel, s-au desprins trei mari funcții ale tematicii de cercetare a CV:
definirea mai detaliată a obiectivelor dezvoltării social-economice;
evaluarea eficienței dezvoltării umane și determinarea impactului ei asupra CV;
aprecierea CV ca instrument de evaluare a progresului social.
Rezultatul acestei perioade s-a exprimat într-o serie de cercetări, printre care menționăm cele coordonate de economiștii C.Zamfir, N.Lotreanu și LRebedeu. Problema CV și a stilurilor de viață a avut o semnificație complet diferită în România, comparativ cu cea existentă în societatea anilor 80-90. Tematica CV s-a bucurat din start de un interes larg, mai mult ideologic și politic, decât științific. Cercetarea oferea un mod de a discuta și promova avantajele regimului comunist prin prisma criteriului final, al bunăstării populației.
Actualmente, CV a devenit un centru sociologic național al României, care promovează noua paradigmă a rolului factorului uman în cadrul sistemelor sociale: nu numai ca membru al sistemelor sociale, integrat, modelat și controlat de logica acestora, dar și ca principalul obiectiv al tuturor activităților sociale. Dezvoltarea cea mai spectaculoasă a tematicii ICCV, în această direcție, s-a produs în sfera indicatorilor de evaluare a CV. Spre începutul secolului XXI, s-au menționat două motive bine argumentate, care au determinat actualitatea acestor cercetări: În primul rând, concluzionarea că progresul economic nu duce în mod automat la bunăstarea generală și la eradicarea sărăciei, respectiv, un segment al populației continuă să trăiască în condiții de viață precare. În al doilea rând, un impuls pentru cercetarea CV a venit din direcția ecologiei, perturbațiile suferite de mediul ambiant, ca efect al industrializării și urbanizării societății umane".
Uniunea Europeană și recunoașterea resurselor umane drept capital uman, asigurarea creșterii CV devine o prerogativă pentru atingerea rapidă a unui standard de viață la un nivel acceptabil de civilizație și definit în context concurențial.
În masele largi ale populației, conceptul CV este asimilat de conceptul popular „fericire umană" . Fericirea se referă la o stare-afect ce reflectă sentimente de împlinire, satisfacție, de deplinătate, pe când CV vizează condițiile care produc și contribuie la dezvoltarea stării de fericire.
În lucrarea „Compendiu de macroeconomie", CV este definită printr-o viziune mai lărgită, fiind percepută ca „totalitatea condițiilor vieții umane, care asigură integritatea vieții biologice, satisfacerea cerințelor de ordin economico-social, de nivel de trai material și cultural, de viață spirituală, care permit echilibrul continuu al omului.
Într-o explicare mai profundă a CV, se presupune abordarea conceptului conform următoarelor arii de investigație: calitatea mediului înconjurător, care este caracterizată printr-o relație permanentă și normală între om și mediul natural; calitatea mediului social, care trebuie să asigure condiții stabile de viață materială, ocuparea completă a forței de muncă, asigurarea timpului liber, relații umane firești, o activitate politică, morală și spirituală nestingherită; calitatea mediului familial prin realizarea integrării complexe a familiei ca unitate demografică, economică și de consum; calitatea mediului de muncă, condiții care să permită posibilitatea împlinirii idealurilor profesionale sau sociale.
Pentru că are o finalitate practică, acea de a indica oamenilor sau colectivităților ce trebuie făcut pentru a îmbunătăți condițiile de trai, conceptul CV are un caracter elaborat. Pe lângă condițiile de viață, percepute ca situații obiective ale vieții, CV include și criterii de evaluare subiectivă a satisfacției de viață, se definește, în lucrarea sa „Calitatea vieții în România", 2011: „CV cuprinde ansamblul condițiilor de viață fizice, economice, sociale, culturale, politice, de sănătate etc. în care oamenii trăiesc, conținutul și natura activităților pe care le desfășoară individul, caracteristicile relațiilor și proceselor sociale la care participă, bunurile și serviciile la care are acces, modelele de consum adoptate, modul și stilul de viață, evaluarea gradului de obținere a rezultatelor în viața sa ce corespund așteptărilor populației, care provoacă stările subiecte de satisfacție, insatisfacție, fericire, frustrare etc. '.
În opinia studiului, nu putem fi de acord cu o asemenea definiție a CV decât parțial, căci ea oglindește doar latura obiectivă a acesteia și exprimă, practic, gradul de satisfacție a individului de viață în funcție de factorii mediului exterior. Această definiție însă nu ține cont de factorul subiectiv – gradul de realizare a nevoilor umane privind CV.
Este important de menționat că anume școala română a fost printre primele în spațiul european care a recunoscut caracterul interdisciplinar al categoriei CV și , prospective.
Simultan cu școala european, se dezvoltă și școala românească în direcția perfecționării conceptului CV, care, pornind de la cercetarea CV de pe poziții filozofice și social-psihologice, a ajuns la recunoașterea caracterului socioeconomic al acesteia.
Ca soluție, s-a evidențiat necesitatea imperioasă a dezvoltării capitalului uman, considerat izvorul necesar de sporire a potențialului economic și social al țării. În cercetările efectuate și publicate în cele 25 de monografii științifice s-au abordat problemele numeroaselor mecanisme de perfecționare a conducerii țării, managementului instituțional, de stimulare și interesare a populației în activizarea capacităților sale intelectuale .
O contribuție importantă la cercetările nivelului de trai, inclusiv la capitolele veniturilor și cheltuielilor, analizei dinamicii prețurilor la produsele de consum, la determinarea coșului minim de consum național, impactului nivelului de asigurări sociale asupra nivelului de trai al pensionarilor și copiilor, stabilirea standardelor de viață pentru populația moldavă, a fost adusă de cercetătorii Institutului de Economie, Finanțe și Statistică al ASE.
Interesantă este investigația sociologică, referitoare la CV, care a determinat și a atenuat în România contradicția acută dintre necesitatea vitală a îmbunătățirii CV al populației (creșterea veniturilor și a consumului, accesul la locuință, ocrotirea sănătății, asigurarea cu locuri de muncă, securitatea personală etc.) și posibilitățile reale ale statului de ameliorare a situației create pentru majoritatea cetățenilor săi [1, p.58]. Definițiile analizate anterior referitoare la CV ne impun recunoașterea caracterului complex, social-economic al CV, or aceasta din urmă este percepută ca o categorie cu caracter interdisciplinar, variabil și multidimensional, care provoacă necesitatea evaluării sale. Evaluarea valorică a CV devine o problemă vitală, în condițiile economiei de piață și de competitivitate a țărilor pe arena mondială.
Analizând și sintetizând evoluția opiniilor științifice cu privire la dezvoltarea categoriei CV și bazându-ne legea filozofică a unicității formei și conținutului acesteia, distingem patru perioade evolutive de dezvoltare și patru metode de evaluare al CV:
Perioada I, a economiei neorganizate și nereglate, când s-a dezvoltat metoda comparativ-subiectivă a CV. In această perioadă, nivelul de trai era determinat de starea financiară a oamenilor liberi. Sursa bunăstării presupunea doar venitul care satisfăcea nevoile umane. Exista o abordare subiectivă a CV, fiindcă persista imposibilitatea de măsurare și comparare a acesteia la nivel interpersonal.
Perioada 2, perioada timpurie a economiei centralizate. In această perioadă, prețurile erau plafonate, iar veniturile garantate, deoarece aceasta a cunoscut deficitul în produse și servicii; aici s-a dezvoltat metoda cantitativă de evaluare a CV. Statul monitoriza repartizarea resurselor materiale și financiare pentru stabilizarea bunăstării și asigurarea egalității populației în realizarea drepturilor sale, indiferent de abilități. Se propaga conceptul egalității în venituri, studii, în posibilități de dezvoltare personală etc., deci și starea financiară era, practic, cam aceeași la toți.
Perioada 3, perioada matură a economiei centralizate. Grație fenomenului de convergență a două sisteme economice, dezvoltarea economiei de piață în țările avansate a influențat regimul socialist în perioada matură și atunci bunăstarea devine condiția de bază, care determină CV al individului. Aici se permite comparația veniturilor persoanelor fizice cu venitul național al țării. în această perioadă, se utilizează metoda complexă de evaluare a CV, răspândită și caracteristică ariei întregului spațiu al României.
Perioada 4, a economiei de piață. Economia de piață promovează libera concurență a tuturor factorilor de producție și a diferitelor produse și servicii finale. în această perioadă, în centrul relațiilor de producție, se află Omul, iar dezvoltarea și punerea în aplicare a capacităților acestuia determină gradul de competitivitate al întreprinderilor. Astfel, CV al angajaților devine factor de competitivitate al întreprinderilor. în condițiile economiei de piață, se utilizează metoda sistemico-calitativă. Țările dezvoltate ale Europei de Vest și majoritatea țărilor lumii n-au activat în condițiile economiei centralizate, de aceea, acestea au trecut doar prin trei etape de dezvoltare a relațiilor economice și a conceptelor științifice și metodelor de evaluare a CV.
În concluzie, putem menționa că perfecționarea multilaterală a resurselor de muncă, a sistemului și procesului de educație, formarea și perfecționarea acestora corespunzător exigențelor ce decurg din coordonatele actuale ale dezvoltării economice constituie o opțiune fundamentală și un imperativ major al strategiei de consolidare a economiei de piață.
Geneza și evoluția economiei constau într-un proces permanent de valorificare, realizat de om în mod conștient așadar, economia este forma reală a acțiunii umane. Ea a apărut și s-a dezvoltat prin om și pentru el, având întotdeauna un caracter uman. Economia umană nu este un concept actual, ea are o istorie îndelungată și a evoluat pe parcurs. Conținutul și transformarea continuă a economiei reflectă modalitatea în care indivizii reușesc să coreleze nemile lor nelimitate, in permanentă diversificare, cu resursele rare, dar cu întrebuințări alternative.
Fiecare om se află în tranziție prin viață, înregistrând, în mod permanent bucurii sau amărăciuni. Economia, fiind formă reală a acțiunii umane, este ea , însăși în transformare sau tranziție continuă. Viața economică constituie o luptă neîncetată a omului cu principiile realității, imposibilului și incertitudinii, cu limitele libertății, pentru a le transforma în elemente certe, posibile și cunoscute ale vieții de zi cu zi, pe care să le pună în serviciul înfăptuirii scopurilor propuse. „Adevărata problemă constă în aceea că, în viața reală, în mod normal, nu avem de ales între situații riscante și situații certe, ci între grade de risc și diferite rezultate posibile".
În această luptă cu limitele schimbărilor provocate de permanenta tranziție, omul și colectivitatea umană, în general, învață să se adapteze la mediul natural în care trăiește, formându-și un mediu de viață specific în care acționează, producându-și cele necesare existenței.
„În istoria omenirii, progresul libertății nu este un progres înregistrat doar în combaterea limitelor exterioare, ci, în primul rând, în cel al disputei cu limitele pe care ni le-a impus natura din noi și care le reprezintă lupta de-o viață a fiecăruia cu el însuși".
Desigur, există multiple criterii de apreciere a genurilor de activități umane. În condițiile unor resurse relativ limitate, activitățile umane, prin care se urmărește să se răspundă la întrebările ce, cât, cum și pentru cine să se producă, sunt cunoscute ca activități economice. În cadrul acestora, se rezolvă problemele fundamentale legate de volumul, structura și calitatea bunurilor ce trebuie produse, posibilitățile prezente și viitoare de a produce – de cine, unde, când și cu ce costuri – precum și de modul în care va avea loc distribuția și utilizarea finală a bunurilor produse, de asigurarea compatibilității mediului de producție cu cel natural.
Prin intermediul activității economice, se produc acele utilități de care oamenii au nevoie pentru satisfacerea necesităților vitale. Deoarece satisfacerea necesităților de viață ale oamenilor este un proces continuu, producția care răspunde acestor exigențe se perfecționează permanent.
Bazându-se pe conceptul actualizat științific al dezvoltării continue a factorului uman, ca rezultat al proceselor economice și importanța lui deosebită în relațiile de producție, CV este recunoscută de noi drept categorie socioeconomică.
Am încercat să realizez o cercetare în care să definesc CV ca fiind o categorie socioeconomică ce oglindește gradul de satisfacție de viață a individului, în funcție de satisfacerea nevoilor umane prin realizarea rolului său social, dezvoltarea relațiilor interpersonale și de familie, precum și de nivelul bunăstării, acordat de societatea umană în care activează și se dezvoltă acesta.
5.5. Impactul modificărilor genetice asupra biodiversității
Ca tara participanta la Conferința de la Stokohlm, România a ratificat Convenția prin Legea nr. 58 din 2014. Potrivit Convenției, biodiversitatea sau diversitatea biologica înseamnă „variabilitatea organismelor vii din toate sursele, inclusiv, printre altele, a ecosistemelor terestre, marine si a altor ecosisteme acvatice si a complexelor ecologice din care acestea fac parte; aceasta include diversitatea în cadrul speciilor, dintre specii si a ecosistemelor".
Componentele biodiversității sunt:
– Diversitatea sistemelor ecologice ca sisteme-suport al vieții, incluzând diversitatea sistemelor ecologice de rang superior speciei (biocenoze, complexe de biocenoze, biomi, biosfera), integrata în ierarhia biologica de organizare, precum si diversitatea unităților hidrogeomorfologice, incluzând diversitatea habitatelor, a biotopurilor (incluzând diversitatea ecosistemelor si a complexelor de ecosisteme, naturale sau artificiale, a întregii ecosferei)
– Diversitatea sistemelor biologice cu rang de specie si a taxonilor din cadrul ierarhiei taxonomice, precum si a nișelor ecologice (ansamblul tuturor condițiilor necesare existentei unor specii)
– Diversitatea structurii genetice a populațiilor si a speciilor, respectiv a „resurselor genetice", incluzând diversitatea speciei umane (Homo sapiens sapiens) – genotipuri si frecventele fiecăruia în populații,
– Diversitatea sistemelor socioeconomice umane – interacțiunea omului la toate nivelurile, moduri de viața tradiționale , diversitatea populației umane.
Summitul francofoniei de la Ouagadougou (Burkina Faso, 2014) a adăugat o componenta culturala, diversitatea culturala fiind un factor de creștere economica.
De ce este importanta biodiversitatea? Pe baza consumului de energie, componentele biotice ale sistemelor ecologice evoluează în sens antientropic. Mai precis, creste gradul de complexitate a organizării structural- funcționale interne, respectiv diversitatea interna, sistemul dobândind astfel mai multa stabilitate, înțeleasa ca o anumita regularitate sau periodicitate a variației factorilor, datorita căreia variația capătă caracter de regim. Ecologia a admis inițial ipoteza conform căreia stabilitatea este dependenta de diversitate sub forma unei relații lineare (mai precis , diversitate mai mare => mai multa stabilitate), dar ulterior s-a constatat ca relația dintre stabilitate si diversitate este mult mai complexa. Exista o diversitate optima corespunzătoare unei maxime stabilități, realizata prin asocierea unor specii între care sunt posibile relații stabile, iar excesul sau deficitul de diversitate au un efect destabilizator asupra sistemului, ducând la repoziționarea acestuia pe o alta traiectorie evolutiva .
Stabilitatea sistemelor ecologice se poate interpreta pe baza următoarelor elemente :
– Reziliența – viteza cu care variabilele de stare se întorc la condițiile de echilibru după acțiunea unui factor de comanda – măsurata prin viteza de revenire (mare pentru sistemele stabile);
– Persistenta – conservatorismul sistemului fata de presiunea factorilor de comanda – măsurata prin durata rămânerii sistemului în stare de echilibru, chiar sub acțiunea factorilor de comanda (mare pentru sistemele stabile);
– Rezistenta – amplitudinea modificărilor variabilelor de stare sub acțiunea unui factor de comanda (mica pentru sistemele stabile);
– Variabilitate – frecventa cu care se modifica variabilele de stare (mica pentru sistemele stabile).
Pentru identificarea tuturor componentelor biodiversității, Conferința Părților Convenției privind Diversitatea Biologica a relevat necesitatea ca România si alte tari sa dezvolte un program național de taxonomie.
Comisia Europeana a adoptat o comunicare care prezintă strategia pentru stoparea reducerii biodiversității până în 2012. Comunicarea prezintă un plan de acțiuni care propune măsuri concrete si precizează în același timp si competentele ce revin instituții lor Uniunii Europene si statelor membre. Sunt definite patru domenii cheie, unul dintre acestea fiind biodiversitatea si schimbările climatice. De asemenea, Carta de la Leipzig pentru Orașe Europene Durabile (2010) arata ca „o dezvoltare urbana bine proiectata si planificata poate îmbunătăți calitatea mediului si poate reduce emisiile de bioxid de carbon". Efectele schimbărilor climatice sunt amplificate în zonele urbane întinse în care se înregistrează frecvent temperaturi ale aerului mai mari decât în zonele adiacente (apar așa-numitele „insule de căldura"). Din punct de vedere termic, Bucureștiul apare ca o insula de căldura urbana. Aceasta rezulta din combustibilii arși în oraș, din încălzirea excesiva a suprafețelor de asfalt, cărămidă etc. si din marea aglomerare de populație. Creșterea temperaturii favorizează dezvoltarea speciilor generatoare de disconfort, determinând în unele cazuri si modificări comportamentale ale acestora. Extinderea suprafeței zonelor construite urbane are efecte asupra biodiversității atât în mod direct, prin dispariția ecosistemelor naturale sau semi- naturale, cât si în mod indirect, prin fragmentarea habitatelor si efectul activităților umane. Stabilitatea sistemelor ecologice depinde în mare măsura de biodiversitatea acestora. Un raport al Agenției Europene de Protecție a Mediului atrage atenția asupra efectelor expansiunii urbane necontrolate, prin supraexploatarea resurselor naturale, extinderea rețelei de transport, poluarea atmosferei, apei si solului, si având ca efect reducerea biodiversității si deșertificarea.
Exista specii care „ocolesc" regiunile urbane (hemerofobe), specii „indiferente" (hemerodiafore) si specii „însoțitoare" ale procesului de urbanizare (hemerofile si sinantrope). Studii efectuate au inventariat speciile caracteristice diferitelor regiuni funcționale si facilități din zonele urbane: construcții, locuințe cu încălzire temporara sau permanenta, mansarde, etaje, subsoluri, depozite, întreprinderi, pivnițe, pereți, acoperișuri, balcoane, facilități ale industriei ușoare si alimentare, centre urbane, zone vechi si noi, spatii verzi, zone de trafic, parcuri si grădini, cimitire, terenuri de sport, terenuri virane etc. Aceste studii au relevat existenta unei mari diversități a micro- habitatelor si nișelor ecologice din zonele urbane, precum si a grupelor de organisme din cadrul micro-habitatelor.
La nivelul Uniunii Europene s-au desfășurat si se desfășoară mai multe programe legate de evaluarea biodiversității în orașe din Belgia, Croația, Danemarca, Elveția, Finlanda, Franța, Germania, Italia, Marea Britanie, Olanda, Polonia, Rusia, Spania, Suedia. Programe similare s-au desfășurat în Statele Unite, Australia, tari din Asia, Africa si America latina. Agenția Europeana de Protecție a Mediului a realizat o evaluare a stării mediului, incluzând biodiversitatea, cunoscuta sub numele de „Evaluarea Dobris", pentru întregul teritoriu al Uniunii Europene, în mai multe etape – 1995, 1998 si 2003. Ultimul raport include si teritoriul Rusiei si al unor tari din Asia. Evaluarea din 1995 arata ca cel puțin șase probleme urbane majore – calitatea aerului în orașe, securitatea alimentara, deșeurile urbane, epuizarea resurselor necesare activităților industriale si sănătatea sociala – au legătura cu dezvoltarea necontrolata a orașelor si determina reducerea biodiversității.
Cercetările privind biodiversitatea în România au vizat ecosistemele sau complexele de ecosisteme acvatice, zonele umede, regiunile montane, ariile protejate. Exista proiecte aflate în derulare care urmăresc, în mod similar celor desfășurate la nivelul Uniunii Europene, evaluarea biodiversității unor anumite zone, inclusiv a unor zone urbane.
Odată cu creșterea populației umane au crescut si nevoile acesteia si, deoarece satisfacerea acestor nevoi se baza pe prelevarea unor resurse (bunuri si servicii) din sistemele ecologice naturale si pe eliminarea produselor finale neutilizabile sub forma deșeurilor în apa, aer si sol au început sa apără efectele adverse asupra mediului, resimțite în anii '90, când s-a produs criza energetica. În acel moment, omenirea a conștientizat faptul ca dezvoltarea necontrolata va duce la distrugerea mediului si dispariția vieții pe Terra (A.I. Petrișor, Dezvoltarea durabila: definiții si istoric, 2013). De exemplu, fragmentarea habitatelor are drept cauze directe extinderea spațiala a rețelei de drumuri în particular si a așezărilor umane în general, si drept cauze indirecte extinderea turismului. Datorita prezentei omului este perturbata libera circulație a speciilor de fauna în interiorul ecosistemului, făcând imposibila întâlnirea indivizilor biologici în vederea reproducerii. Ca urmare, indivizii dispar fără a lăsa urmași, ducând la dispariția populațiilor, a speciilor, deci la erodarea biodiversității, sau a genofondului si ecofondului (A.I. Petrișor, Analiza de mediu cu aplicații în urbanism si peisagistica, 2011).
Soluția problemelor de mediu cauzate de dezvoltarea socioeconomica necontrolata a fost reprezentata de modelul holistic al dezvoltării durabile, definita ca „dezvoltarea care permite societății umane de a asigura satisfacerea necesitaților prezente fără a compromite abilitatea generațiilor viitoare de a-si satisface propriile necesități în același mod". În plan economic, dezvoltarea durabila este strâns legata de eco- eficienta activităților economice, înțelegând prin aceasta omniprezenta aspectelor de mediu, internalizate în procesul de evaluare a eficientei ciclurilor de investiții, producție si consum. În vederea internalizării costurilor de mediu, este necesara cunoașterea valorii de piața a bunurilor si serviciilor de mediu, mai precis a componentelor biodiversității . De cele mai multe ori, aceasta nu poate fi determinata în mod direct, dar este posibila estimarea sa pe baza mai multor metode :, Realizarea sistemului integrat de indicatori pentru analiza impactului activității economice asupra mediului, 2005; Dezvoltarea mecanismelor si mijloacelor de stimulare a practicilor de utilizare durabila a resurselor naturale regenerative în condițiile economice si sociale ale tranziției specifice):
– Metoda piețelor de substituție
– Tehnica cheltuielilor de protecție – cheltuielile pentru protecția mediului: individul va continua sa adopte un comportament preventiv până când costul va egala disponibilitatea de plata pentru reducerea riscului asupra sănătății,
– Tehnica preturilor hedoniste – se explica variațiile de preț utilizând informații despre atribute, se analizează cu ajutorul regresiei statistice prețul în corelație cu atributele observabile si se estimează o funcție de preț,
– Tehnica costului călătoriei – îmbunătățirile în calitatea elementelor de mediu pot spori oportunitățile pentru recreere într-o anumita regiune, deci se substituie satisfacția câștigata în urma unei activități într-o locație cu valoarea exprimata în bani si timp acordat.
– Metoda piețelor ipotetice
– Tehnica sondajului statistic – indivizii chestionați sunt întrebați cât sunt dispuși sa plătească pentru un beneficiu si/sau cât sunt dispuși sa suporte o paguba pentru a evita un cost. – Metode indirecte
– Metoda relației „doza-răspuns" sau „doza-efect" – pe baza corelației dintre modificarea stării mediului si modificările respective ale rezultatelor cantitative, calitative si/sau financiare ale producției.
În concluzie, problemele legate de gestiunea biodiversității reprezintă o prioritate care trebuie sa se reflecte în abordarea dezvoltării spațiale durabile, iar planurile si programele care se bazează pe aceasta abordare trebuie sa ofere soluții practice pentru conservarea biodiversității.
Conservarea naturii
Ecosfera a suferit transformări majore datorită activităților umane. Impactul antropic a afectat, într-o măsura mai mare sau mai mică, toate sistemele ecologice de pe planetă, multe fiind total sau parțial distruse. Oamenii sunt considerații a fi în prezent principalul factor de selecție și evoluție al biosferei. În fața acestui impact trebuie să acționăm repede și cât mai eficient. Istoria ne oferă multe exemple când comunități umane au cauzat modificări majore asupra mediului și au trebuit fie să se adapteze la noile condiții, sau au dispărut. În prezent suntem confruntați cu situația în care trebuie să ne adaptăm, să ne schimbăm modul de viață, nu doar la nivel individual, ci omenirea în ansamblu. Comunitatea științifică anticipă riscurile și amenințările cauzate de proasta gestionare a mediului, dar responsabilitatea de a lua măsuri în vederea prevenirii sau diminuării acestora revine autorităților. Trebuie să înțelegem că societatea umană este doar o componentă, un subsistem, al ecosferei, care este sistemul suport al vieții și că nu putem supraviețui în afara ei. Singura soluție posibilă este utilizarea durabilă a resurselor naturale. Tranziția de la modul actual de viață spre o dezvoltare durabilă, nu este nici simplă, nici bine înțeleasă, dar conservarea naturii reprezintă un instrument major pentru atingerea acestui obiectiv.
Conservarea naturii s-a impus ca o disciplină necesară pentru stoparea acestei situații de criză. Această disciplină nouă, sintetică, apelează la cunoștințe din domenii variate: ecologie, biogeografie, genetica populației, economie, sociologie, antropologie, filozofie și alte discipline preponderent teoretice, în vederea conservării biodiversității la nivel global. Strategiile de conservare tradiționale se bazau pe o filozofie utilitară, ancorată în valoarea economică a componentelor biodiversității. Biodiversitatea era considerată doar ca o sursă de bunuri și servicii, prin câteva componente vizibile (vânat, lemn, produse piscicole, fructe, plante medicinale etc.) și era gestionată pentru a maximaliza efectivele a doar câteva specii, un eșantion nesemnificativ al diversității biologice. În prezent se recunoaște că toate componentele biodiversității sunt importante. Această nouă viziune a dus la reorientarea strategiilor de conservare axate pe specii, spre biocenoze și sisteme ecologice.
1 Caracteristicile conservării naturii
Conservarea naturii este o disciplină aparte, caracterizată prin următoarele particularități:
1.Scara spațio-temporală. Deși frecvent conservarea naturii se adresează unor obiective la nivel local și regional, scopul final este rezolvarea problemelor globale (modificările climatice cum sunt efectul de seră și subțierea păturii de ozon, supraexploatarea resurselor naturale, reducerea dramatică a biodiversității din ultimele decenii etc.).
2.Un domeniu multidisciplinar. Conservarea naturii este o disciplină complexă, ce include atât domenii „teoretice" cât și „practice" cum ar fi: biologia, ecologia, geologia, geografia, meteorologia, genetica, biologia moleculară, biogeografia, silvicultura, sociologia, antropologia, economia, filozofia și științele politice.
3.O știință inexactă. Deși această asociație de termeni, știință și inexact par improprii, aceasta este caracteristică tuturor științelor care se ocupă cu dinamica unor sisteme mari și complexe. De altfel, suntem obișnuiți cu
Incertitudinea în știință începe de la prognozele meteo. Există un accept tacit că prognozele meteo nu sunt 100% precise. Nimeni nu pretinde să afle, de exemplu, cum va fi vremea într-un anumit oraș peste trei ani și două luni. Aceleași criterii se aplică și în conservare deoarece sistemele ecologice sunt mari, complexe și dincolo de un anumit prag, imprevizibile. Incertitudinea este o componentă asociată conservării naturii, iar factorii de decizie și publicul trebuie să înțeleagă și să accepte aceasta.
5. Obiective pe termen lung. Scopul final al conservării este păstrarea viabilității sistemelor suport a vieții pe Pământ și menținerea pentru totdeauna a biodiversității. Acesta este un obiectiv care tinde mult mai departe decât scara spațio-temporală umană la care se iau deciziile.
6. O disciplină pentru situații de criză. În conservare sunt luate frecvent decizii și se acționează fără însă a dispune de cunoștințe și informații suficiente asupra problemei, bazându-ne doar pe informația disponibilă (adesea fragmentară și imprecisă), intuiție și creativitate, operând permanent cu o doză ridicată de incertitudine. În alte discipline specialiștii întâi identifică o problemă de interes, iar apoi selectează metodele de investigare. În conservare problemele ne sunt impuse, iar noi trebuie să identificăm informațiile necesare pentru a selecta metoda de răspuns. În cazul unei catastrofe, naturale (cum a fost tsunami-ul din Oceanul Indian din 2004, inundațiile din România din 2005 și 2006) sau antropice (cum a fost accidentul de la Aurul Baia Mare, care a dus la deversarea unor cantități uriașe de cianuri și metale grele), deciziile trebuie luate rapid. O epidemie care afectează speciile dintr-o arie protejată necesită luarea unor măsuri în regim de urgență, uneori cu o minimă documentare
Conservarea axată pe specii
Majoritatea abordărilor tradiționale în conservare au fost axate pe specii. Astfel, au beneficiat de măsuri de protecție speciile cu valoare economică, cele rare, sau periclitate. Una din problemele teoretice clasice cu care se confruntă acest gen de abordare este dacă toate speciile sunt egale. Discuțiile pe această temă pornesc de la două abordări diferite. Prima susține că toate speciile sunt egale deoarece sunt un produs unic al evoluției. Oamenii, reprezentanți ai uneia din milioanele de specii existente, nu au dreptul și nici capacitatea de a decide ce 'specii merită să trăiască și ce specii nu'. De exemplu, deși personal consider că ecosfera s-ar putea descurca fără țânțari, nu consider că avem dreptul de a decide distrugerea lor (aceasta în cazul în care ar fi posibil).
7.O știință a vigilenței permanente. Protecția sistemelor ecologice necesită o vigilență permanentă. Ceea ce pare în siguranță azi poate fi periclitat mâine. Natura poate fi distrusă cu ușurință, dar nu poate fi (re)creată, ci doar parțial reconstruită sau refăcută. Cea de-a doua abordare încearcă să acorde o importanță mai mare unor specii, pe diferite criterii. Unul din criterii propune o valoare egală pentru categoriile taxonomice de rang supraspecific (gen, familie, .ordin). În acest caz Ginkgo biloba ce reprezintă o linie evolutivă unică, ar fi echivalentă cu cele 610 de specii de conifere (figura 7.5). Ierarhia taxonomică fiind însă bazată pe ordine și nu pe criteriul organizării, nu permite întotdeauna identificarea și clasificarea corectă a sistemelor biologice.
Subclasa
Având în vedere discuția anterioară avută despre specii (vezi capitolul 1.5), nu este corect să acceptăm o clasificare valabilă la un moment dat, dar nu neapărat corectă și să ne bazăm strategia de conservare pe ea.
Metode utilizate în conservare
Majoritatea componentelor biodiversității se mențin fără intervenție umană. Totuși, întrucât sistemele ecologice naturale și seminaturale sunt direct afectate de activitățile umane, din ce în ce mai intense și diverse, menținerea nivelului actual al biodiversității depinde tot mai mult de măsuri manageriale specifice. Tehnicile de management ale biodiversității pot fi incluse în câteva mari categorii (tabelul din figura de mai jos):
1. Conservarea in situ se bazează pe crearea și managementul ariilor protejate, pe conservarea în natură și nu în sisteme artificiale. Acest tip de conservare variază în funcție de obiectivele specifice.
Conservarea ecosistemelor se realizează prin stabilirea unui sistem de arii protejate sau de zone ce necesită măsuri speciale de conservare, în paralel cu crearea unor programe adecvate demanagement pentru ariile protejate și cu promovarea unei dezvoltări durabile în rândul comunităților locale.
Conservarea populațiilor și speciilor, în special a celor periclitate, în sistemele ecologice naturale și seminaturale, în principal în cadrul sistemului de arii protejate.
2. Conservare ex situ se referă la păstrarea speciilor în captivitate (grădini botanice, grădini zoologice, acvarii), sau a materialului biologic în bănci de gene (semințe, spori, embrioni, microorganisme, țesuturi etc.). Se bazează pe dezvoltarea unor instituții și tehnologii de conservare specifice.
Figura – Diferite strategii utilizate în conservarea componentelor biodiversității.
Intervenție umană sporită implicate în conservare
Exemplu
Există aproximativ 10.000 de grădini zoologice la nivel global, din care doar aproximativ 1.000 au capacitatea de a se implica activ în programe de conservare. Grădinile zoologice pot fi integrate și uneori reprezintă o componentă necesară în programele de conservare, dar nu sunt un substitut al activităților de conservare, ci doar o componentă. Există peste 1.500 de grădini botanice în lume, din care 532 în Europa și doar 82 în Africa (un continent cu o diversitate floristică foarte mare).
3.Reconstrucția și refacerea ecologică a sistemelor ecologice distruse sau degradate.
4.Elaborarea de strategii care să includă conservarea în cadrul politic și în practica curentă a utilizării terenurilor. Aceste strategii se pun în aplicare prin măsuri politice, administrative și instituționale, dezvoltând o infrastructură care să sprijine financiar și legal măsurile de conservare.
Rolul și importanța instituțiilor care se ocupă cu conservarea biodiversității s-au schimbat în timp. În trecut, colecțiile se axau aproape exclusiv pe animale conservate (împăiate, formolizate etc.) și plante herborizate. Ulterior s-a trecut la grădini zoologice și botanice care doar expuneau organisme vii. În prezent, băncile de gene (semințe, țesuturi, embrioni, spermă etc.) capătă o amploare tot mai mare (.
Definiție
Principalul obiectiv al unui program de conservare al unei specii este de a reduce riscul extincției populațiilor componente. O primă etapă este de a identifica factorii care pot cauza extincția respectivelor populații. Principalul factor de risc este, evident, reducerea efectivelor populației. Dacă efectivele unei populații sunt în declin și nu se iau măsuri pentru a remedia acest lucru, extincția populației este inevitabilă. Totuși, chiar dacă o populație cu efective mici nu este în declin sau chiar dacă efectivele sporesc, soarta ei rămâne nesigură. Riscul ca populațiile cu efective mici să dispară este ridicat, factorii răspunzători putând fi atât intrinseci (deriva genetică, efecte demografice) sau extrinseci, datorită variabilității mediului. O altă sursă de risc sunt evenimentele catastrofale, care pot fi naturale (inundații, incendii, furtuni, inclusiv epidemii) sau cauzate de om (defrișări sau alte activități umane care duc la distrugerea habitatelor naturale)
Primele abordări în conservare au fost caracterizate prin simplism și reducționism, axate pe stabilirea unei suprafețe și a efectivului minim necesar supraviețuirii unei populații. Astfel, cercetătorii au observat că probabilitatea de supraviețuire a unei populații este mai mare dacă efectivele ei se mențin deasupra unui anumit nivel, numit mărimea minimă a populației (MMP). Ulterior s-a dovedit că nu există un MMP unic, care să fie aplicabil tuturor speciilor sau chiar și unei singure specii, deși este dovedit că populațiile devin mai vulnerabile la extincție pe măsură ce efectivele scad.
Stabilirea priorităților în conservare
Exemplu
Conservarea componentelor biodiversității se confruntă cu mari dificultăți din cauza ratei ridicate a extincției speciilor și a distrugerii habitatelor naturale. În situația astfel creată de ce nu conservăm toate speciile? De ce nu extindem ariile protejate de la 7% cât ocupă acestea în prezent, la 50% din suprafața țării? De ce nu se face asta la nivel european sau global? Răspunsul este simplu: nu sunt bani, iar fondurile sunt preponderent direcționate către alte sectoare. În România de exemplu, o bună parte din cheltuielile legate de protecția mediului în ultimul deceniu au fost direcționate către amenajări hidrotehnice și stații de epurare a apei menajere. Mai nou, o parte din Fondul pentru Mediu a fost utilizat pentru a stimula înlocuirea mașinilor vechi, puternic poluatoare, cu mașini noi. Deoarece resursele economice disponibile pentru conservare sunt limitate, este necesară stabilirea unor priorități în alocarea acestora. În plus este necesară și elaborarea unor criterii care să măsoare eficiența măsurilor de conservare luate (analiză cost-beneficiu). Astfel, pentru conservare se recunoaște că unele componente ale biodiversității sunt mai valoroase sau mai periclitate decât altele. Un obiectiv pe termen scurt este de a identifica tocmai aceste elemente și a le proteja. Totuși, trebuie ținut cont de faptul că obiectivul pe termen lung este de a reface cât mai multe din componentele deteriorate ale biodiversității și a asigura viabilitatea lor.
Stabilirea priorităților este un proces extrem de complex dar permite o utilizare eficientă a resurselor economice și umane limitate alocate conservării. În plus conferă transparență și credibilitate științifică strategiilor de conservare.
Principii în stabilirea priorităților în conservare
Conservarea biodiversității este o preocupare a întregii umanități, dar țelul comun nu se traduce și în priorități comune, acestea variind mult la nivel local, regional și global (tabelul din figura 7.10). Stabilirea priorităților se realizează cu un scop, care trebuie să fie explicit și înțeles de toate părțile implicate. Obiectivul ar trebui să indice dacă intenția este de a menține actualul nivel al biodiversității, de a-l spori sau doar de a minimiza pierderile. Trebuie specificat care componente ale biodiversității sunt prioritare și să se stabilească suprafețele ce pot fi incluse în arii protejate.
Reproductibilitatea și transparența procesului de stabilire a priorităților conferă acestuia credibilitate. Mai mult, reduce interpretările subiective și politice, permițând îmbunătățirea procesului decizional, economisind timp și efort în reevaluările ulterioare. Guvernele, agențiile de conservare și sponsorii sunt interesați în stabilirea de priorități deoarece acestea simplifică procesul decizional. Calitatea priorităților stabilite depinde de informația utilizată în procesul de evaluare. Toate informațiile disponibile trebuie utilizate complet, dar cele mai recente sunt mai valoroase datorită vitezei cu care se modifică componentele biodiversității și cu care informația se perimează.
Reproductibilitatea și transparența procesului de stabilire a priorităților conferă acestuia credibilitate. Mai mult, reduce interpretările subiective și politice, permițând îmbunătățirea procesului decizional, economisind timp și efort în reevaluările ulterioare. Guvernele, agențiile de conservare și sponsorii sunt interesați în stabilirea de priorități deoarece acestea simplifică procesul decizional. Calitatea priorităților stabilite depinde de informația utilizată în procesul de evaluare. Toate informațiile disponibile trebuie utilizate complet, dar cele mai recente sunt mai valoroase datorită vitezei cu care se modifică componentele biodiversității și cu care informația se perimează.
b. Criterii sociale și politice
Utilitatea se referă la valoarea utilitară, cunoscută sau potențială, pentru om. Este un criteriu antropocentric ce se bucură de suport politic mai mult decât criteriile biologice. Întrucât aceleași specii sau ecosisteme pot avea diferite valori utilitare pentru diferite comunități umane, acest criteriu este subiectiv și relativ. De exemplu, pădurile degradate pot avea încă o biodiversitate ridicată și pot fi extrem de valoroase pentru comunitățile locale care depind de resursele furnizate, dar pentru autoritățile centrale pot prezenta o valoare limitată comparativ cu pădurile virgine cu potențial turistic ridicat.
Fezabilitatea este un criteriu caracterizat prin simplitate și importanță practică, măsurând posibilitatea de realizare a unui proiect de conservare. Spre deosebire de criteriile biologice, acesta se poate modifica rapid și radical, în funcție de schimbările politice sau instituționale. De exemplu, un proiect de conservare ar putea fi mai ușor realizat într-o zonă unde sprijinul politic este asigurat, decât într-o zonă cu biodiversitate mai mare, dar unde interesele economice și/sau politice se opun proiectului. Frecvent acesta este principalul criteriu folosit de factorii de decizie care preferă să opteze pentru soluția cel mai ușor de aplicat. De exemplu, pădurile în Afganistan au ajuns să ocupe doar 1-2% din teritoriul țării, în special în zone muntoase, greu accesibile. În condițiile actuale, în care au loc lupte sporadice tocmai în acele regiuni, este practic imposibil în prezent de a conserva eficient acele zone.
Dincolo de toate celelalte considerente prezentate anterior trebuie reținut că în final conservarea eficientă este un proces politic, ale cărui șanse de succes cresc prin asigurarea unei participări largi a factorilor de decizie, a reprezentanților comunităților locale și a proprietarilor de terenuri, ceea ce întărește legătura între prioritățile de conservare stabilite și activitățile în teren.
Reconstrucția ecologică
Preeria din America de Nord reprezintă un tip aparte de pășune, ce acoperea sute de mii de kilometri pătrați. Coloniștii care au început să se stabilească în zonă în secolul 19, au reușit ca în câteva zeci de ani să are mai mult de 99% din suprafața inițială. Deja în 1920 preeria încetase să existe practic ca sistem ecologic. În 1935, la Universitatea din Wisconsin, a început primul proiect de reconstrucție ecologică. Nu exista însă nici un precedent, nici un ghid care să permită stabilirea etapelor. Primele încercări s-au limitat la colectarea brazdelor de pământ cu vegetație din micile parcele rămase din preerie și amenințate de construcții. Dificultățile întâmpinate i-au făcut pe cercetători să se îndrepte către o altă posibilă soluție: utilizarea semințelor. Principala problemă era de a găsi semințele a peste 100 de specii caracteristice de plante. Semințele au fost colectate de-a lungul vechilor căi ferate, unele dintre ele abandonate, sau din cimitirele primilor coloniști. Procesul de însămânțare a început să dea rezultate, în pofida unor eșecuri inițiale. Dar pajiștea rezultată tot nu avea structura inițială a preeriei. Un mic incendiu accidental a distrus o porțiune de iarbă și spre surprinderea multora, vegetația regenerată după a fost tipică pentru preerie. Refacerea preeriei a reprezentat un mare succes științific și a contribuit parțial și la succesul procesului de salvare de la dispariție a bizonului american. La 70 de ani după primele încercări de refacere a unor ecosisteme degradate, reconstrucția ecologică este deja o disciplină de sine stătătoare, cu o fundamentare științifică temeinică și cu numeroase reușite la activ.
Activitățile umane sunt deseori distructive, iar reconstrucția ecologică se ocupă cu refacerea ecosistemelor degradate. Pentru a evita eventuale confuzii terminologice trebuie făcută deosebirea între regenerarea naturală și reconstrucția mediată antropic. Dacă primul termen se referă la procesul natural, mai lent, termenul de reconstrucție sau restaurare se referă la procesul controlat de om, care se realizează mai rapid dar cu cheltuieli de obicei ridicate. Reconstrucția ecologică este necesară atunci când modificările sunt majore, când trebuie refăcute caracteristici ale ecosistemelor distruse (refacerea albiei unui râu, lucrări pentru controlul eroziunii în zonele distruse etc.), care nu se mai pot realiza pe cale naturală. În continuare voi utiliza însă termenul de reconstrucție ecologică pentru ambele categorii de procese, naturale sau mediate antropic.
Reconstrucția ecologică nu implică o transformare lineară în sens invers celui datorat perturbării, respectiv:
ecosistem impact antropic t ecosistem
natural reconstrucție degradat
Reconstrucția ecologică urmărește refacerea ecosistemului degradat în sensul îndeplinirii unor funcții de către acesta (retenția nutrienților, controlul eroziunii, producția de biomasă lemnoasă etc.). Transformările implică o creștere a numărului de specii, dar nu neapărat în sensul copierii identice a structurii anterioare. În figura 7.15 se observă diferitele tranziții posibile între ecosisteme în stadii diferite. Ecosistemul inițial se referă la ecosistemele existente cu câteva mii de ani în urmă. De exemplu, în sudul României trăiau urși, lupi, cocoși de munte, specii care acum trăiesc doar în zonele de munte, dar și castori, vulturi, bouri, zimbrii, calul sălbatic care în prezent au dispărut. Din când în când, mai pătrundeau în sudul țării și lei, specie dispărută
de mult din Europa, Orientul Apropiat și Nordul Africii. Evident că nu este posibil în prezent să refacem ecosistemele raportându-ne la starea inițială. Există însă o serie de ecosisteme naturale virgine sau cvasi- virgine în România, unde impactul antropic este minim. O pădure naturală poate fi însă degradată datorită pășunatului în pădure, înmulțirii excesive a căprioarelor și iepurilor care distrug puieții și arbuștii tineri, tăierilor de arbori, ploilor acide etc. Ecosistemul natural supus unui impact antropic prelungit se degradează. Dacă impactul persistă sau se amplifică, degradarea poate deveni ireversibilă. Ecosistemul degradat la încetarea impactului antropic poate, prin refacere naturală, să revină la stadiul inițial. Ecosistemul natural și cel degradat pot fi transformate într-un ecosistem modificat, prin înlocuirea unor specii sau introducerea unora dispărute anterior sau chiar a unor specii noi. Dacă impactul persistă, pădurea poate fi degradată până la dispariția completă a covorului vegetal. Solul expus poate fi rapid spălat, în cazul unor precipitații intense. În acest caz refacerea naturală nu mai este posibilă, iar în absența solului pădurea nu poate fi refăcută nici prin plantații. Ecosistemul grav degradat nu mai poate fi întors la starea inițială, așa că este refăcut (proces numit realocare) într-un nou tip de ecosistem, diferit de cel inițial.
Rezervații ale biosferei
Conceptul de rezervație a biosferei a fost inițial propus în 1974, doi ani mai târziu fiind lansat programul rețelei de rezervații ale biosferei. Acesta a ajuns în 1995 să includă 324 de rezervații în 82 de țări. Rețeaua rezervațiilor biosferei este reprezentată de sisteme ecologice terestre sau marine/costiere, sau dintr-o combinație a acestora, recunoscute la nivel internațional în cadrul programului UNESCO "Omul și Biosfera'' (MAB – Man and the Biosphere). Rezervațiile sunt nominalizate de către guvernele naționale, ele trebuind să îndeplinească un set minim de criterii și să adere la un set minimal de condiții, înainte de a fi acceptată în rețea. Fiecare rezervație a biosferei îndeplinește trei funcții complementare:
Funcția de conservare – pentru păstrarea diversității genetice, a bogăției specifice și ecosistemice;
Funcția de dezvoltare – pentru promovarea unei dezvoltări economice și sociale durabile;
Funcția logistică – oferă suportul pentru proiecte de educație ecologică, cercetare și monitoring, atât la nivel local și național, cât și pentru problemele globale legate de conservare și dezvoltare durabilă.
5 Categorii de arii protejate din România
Conform legislației actuale aflate în vigoare, rețeaua națională de arii protejate, este alcătuită din următoarele categorii:
a) Rezervații științifice
b) Parcuri naționale
c) Monumente ale naturii
d) Rezervații naturale
e) Parcuri naturale
f) Rezervații ale biosferei
g) Zone umede de importanță internațională
h) Situri naturale ale patrimoniului natural universal
i) Arii speciale de conservare
j) Arii de protecție specială avifaunistică
Cap. VI MIJLOACE ȘI METODE PROCEDURALE DE INVESTIGARE A INFRACȚIUNILOR IMPOTRIVA MEDIULUI
Considerații generale
Omenirea a ajuns la un asemenea punct o „ofensivei” sale împotriva naturii, încât unele din problemele protecției mediului au devenit universale. Diminuarea stratului de ozon, amplificarea efectului de seră, extinderea deșertului, distrugerea pădurilor, diminuarea biodiversității și altele interesează deopotrivă toate popoarele și statele lumii, punând în discuție însăși viitorul civilizației umane. Mai mult ca oricând, asemenea probleme universale reclamă soluții globale.
Pentru a contribui la promovarea acestora dreptul a trebuit să cunoască, la rândul său, o evoluție semnificative. Este vorba, mai întâi, de substituirea vechii concepții, potrivit căreia sistemele juridice concepute de/și pentru oameni, protejează elementele mediului numai în măsura în care acestea interesează omul, iar biosfera constituie mai ales o resursă, în care societatea umană este recunoscută drept parte integrantă a naturii și acesteia din urmă i se recunoaște o valoare intrinsecă, care trebuie să fie ocrotită și conservată ca atare.
Apoi statele și organizațiile internaționale au elaborat și aplică o multitudine de tratate, convenții, declarații, planuri și programe de acțiune, și alte asemenea documente universale, regionale sau bilaterale, generale sau sectoriale, constituind tot mai mult un corpus juridic de sine stătător, în cadrul dreptului internațional public, cu principii și trăsături fundamentale specifice, inconfundabile.
De la Stocholm (1972), la Rio de Janeiro (1992) dreptul internațional al mediului a parcurs drumul de la apariție, la afirmarea deplină, la constituirea sa ca un domeniu nou, deosebit de dinamic al cooperării internaționale și reglementării internaționale. Instaurarea unei noi ordini ecologice mondiale, având în vedere centrul său de dezvoltare durabilă, presupune construirea unei noi solidarități la nivelul comunității internaționale a statelor și în interiorul acestora, în spiritul unei „codezvoltări” a țărilor și conform sintagmei „a gândi global, a acționa local”.
Majoritatea statelor în tranziție din Europa Centrală și de Est, printre care și România, se confruntă la moment cu efectele industrializării în mod evident, fără adoptarea unor măsuri minime de prevenire și protecție a mediului. Folosirea masivă a surselor de energie, bazate pe consumul de cărbune și petrol, primitivismul echipamentelor și folosirea materialelor deosebit de nocive, poluarea atmosferei și a apelor cu deșeurile industriale și agricole se adăugă marilor și dificilelor probleme ale perioadei de tranziție și le agravează în mod considerabil.
6.1 Particularități ale cercetării infracțiunilor împotriva mediului
Acest flagel contemporan, are rădăcini adânci în istoria umanității, amploarea și dimensiunea lui fiind determinată de gravitatea dezechilibrelor sociale, politice, economice, morale și juridice, dintr-un moment sau altul al evoluției societale.
În mod obiectiv, organul de aplicare a legii este condamnat să reacționeze de regulă ”post factum”, lipsindu-i practic capacitatea de a anticipa în totalitate strategia adversarului său, bazată, cum menționam mai sus, printre altele, pe accesul rapid la rezultatele cunoașterii științifice. Să nu omitem din acestă ecuație – în care autoritatea judiciară pleacă din start cu un serios dezavantaj – pe lângă ingeniozitatea recunoscută a infractorului din sfera crimei organizate și puternica lui motivație materială alături de conștiința apartenenței la un „grup infracțional organizat”, de regulă structurat pe mai multe nivele în care „omerta” este regulă de bază.
În fața acestui tablou operativ sumbru, structurile polițienești de investigare din sfera crimei organizate au pus în aplicare, practic, după anul 2000, un arsenal modern de tehnici și mijloace speciale în colaborare cu parchetele și instanțele de judecată. Data declanșării „războiului anti-crimă organizată” este cu siguranță în 15 noiembrie 2000, dată la care un număr de 132 de state au semnat la New York, Convenția Națiunilor Unite de prevenire și combatere a fenomenului criminalității organizate.
Efectuarea investigației în locuri și medii
Efectuarea investigației în mediul rural sau locuri izolate.
Spre deosebire de investigația efectuată în aglomerările urbane, unde condițiile de păstrare a conspirativității sunt mult mai bune, investigația efectuată în mediul rural sau locuri izolate se realizează în condiții mai dificile din următoarele considerente:
În aceste localități nu se află toate evidențele care pot fi folosite pe parcursul efectuării unei investigații;
cetățenii din aceste locuri se cunosc foarte bine între ei;
relațiile de rudenie și prietenie sunt mult mai numeroase;
locuitorii din mediul rural sunt mai greu de abordat într-o discuție cu o persoană străină de localitate;
secretul discuțiilor se păstrează foarte greu;
prezența în localitate a ofițerului de poliție este foarte repede sesizată, cetățenii fiind mult mai curioși și circumspecți.
Aceste dificultăți pot fi înlăturate printr-o mai bună pregătire a investigației și prin folosirea lucrătorilor de la postul de poliție. Lucrătorii postului de poliție cunosc foarte bine populația și natura relațiilor existente între membrii comunității. Ei pot recomanda anumite persoane care nu trebuie contactate pe parcursul efectuării investigației, precum și fapte sau stări de fapt ce pot fi folosite în investigație.
Multe din datele și informațiile necesare a fi obținute prin investigație sunt furnizate de către aceștia. Polițiștii din mediul rural cunosc foarte bine topografia locurilor izolate, căile de acces către acestea, vecinii și persoanele care le frecventează.
Particularități în efectuarea investigației cu ocazia cercetării la fața locului.
O activitate importantă care contribuie la realizarea scopului procesului penal în vederea stabilirii adevărului, și în care se înscrie, este și cercetarea locului faptei. În practica judiciară și în literatura de specialitate, inclusiv în cea străină, se folosește un termen care are un conținut mai larg, respectiv investigarea criminalistică a locului faptei.
Cercetarea la fața locului este o activitate de investigare desfășurată de organele de urmărire penală sau instanțele de judecată, care creează acestora posibilitatea să perceapă nemijlocit situația locului unde s-a săvârșit o infracțiune și să stabilească împrejurările în care a fost comisă.
Conform prevederilor art.129 alin.1 din Codul de procedură penală, „Cercetarea la fața locului se efectuează atunci când este necesar să se facă constatările cu privire la situația locului săvârșirii infracțiunii, să se stabilească poziția și starea mijloacelor materiale de probă și împrejurările în care infracțiunea a fost săvârșită”.
Definind criminalistica ca știință despre investigarea infracțiunilor, trebuie arătat că problemele investigației sunt studiate nu numai în criminalistică, ci și în dreptul penal și procesual penal.
Mijloacele tehnico-științifice, procedeele tactice și metodele folosite în investigarea infracțiunilor au ca particularitate esențială faptul că ele se aplică în procesul penal, pe baza cerințelor legii și în modul stabilit de lege. De exemplu, investigatorul utilizează fotografia judiciară și alte mijloace tehnice pentru descoperirea, fixarea și ridicarea urmelor numai cu ocazia efectuării diferitelor activități de investigare – cercetarea locului infracțiunii etc., care sunt reglementate de dispozițiile dreptului procesual penal.
Imediat după sosirea la fața locului și înainte de a începe examinarea propriu-zisă, echipa de cercetare trebuie să ia o serie de măsuri urgente. Aceste măsuri diferă de la caz la caz, în raport cu natura activității ilicite desfășurate, urmările acesteia și natura locului ce urmează a fi cercetat.
Printre măsurile ce trebuie luate de urgență se înscriu:
informarea operativă asupra evenimentelor care au avut loc și au fost constatate de către polițiștii sosiți primii la fața locului;
verificarea modului de cercetare, a rezultatelor obținute și luarea măsurilor corespunzătoare;
determinarea modificărilor care au survenit în aspectul inițial al locului faptei;
determinarea corectă a locului faptei;
organizarea măsurilor de pază a locului faptei;
identificarea martorilor oculari și stabilirea persoanelor suspecte;
organizarea activității de culegere de informații, care trebuie să se desfășoare în paralel cu cercetarea la fața locului, în raport cu datele și indiciile obținute putând fi elaborate diferite versiuni care să orienteze activitatea echipei de cercetare și care să fie verificate cu prilejul examinării locului faptei.
Ultimele două activități sunt desfășurate cu preponderență de polițiști.
Investigația cu ocazia cercetării la fața locului se efectuează în legătură cu o infracțiune comisă într-un anumit loc și în care, de cele mai multe ori, autorii sunt neidentificați. Cu ocazia cercetării la fața locului se realizează investigația directă (deschisă) și prin contactul nemijlocit al investigatorului cu sursele ocazionale, acesta intră în posesia datelor ce îi sunt necesare în vederea soluționării cauzei.
Acest gen de investigație se efectuează cu scopul de a se obține date și informații cu privire la:
împrejurările în care s-a comis fapta;
persoana făptuitorului;
modul de operare folosit de infractori;
dispozitivele sau instrumentele confecționate în scopul săvârșirii infracțiunii (dispozitivele de forțare a sistemelor de închidere, arme artizanale, mijloace de transport etc.);
obiectele care au fost sustrase ca urmare a săvârșirii infracțiunii;
persoana vătămată (traseul parcurs, dacă a fost urmărită, relații, familie etc.);
persoane care au pătruns în câmpul infracțiunii;
persoane ce pot fi ascultate ca martori;
traseul parcurs de victimă și autori;
mijloacele de transport folosite de infractori;
investigația se va extinde și în împrejurimi, în mod concentric până sunt epuizate toate posibilitățile de a mai obține informații de interes pentru cauză.
De asemenea, se vor efectua investigații și pe traseul parcurs de câinele de urmărire, în vederea identificării de obiecte abandonate sau a persoanelor suspecte care locuiesc pe acest traseu.
Metoda folosită de ofițerul investigator pentru culegerea informațiilor este metoda “în lanț” (din om în om).
În funcție de complexitatea cazului (evenimentului), de problemele urmărite, se constituie echipe de investigatori care vor acoperi o zonă mult mai întinsă iar volumul de informații obținute este mult mai mare.
În aceste situații, discuțiile cu persoanele aflate la locul cercetării, care pot da informații, se va face începând cu cele mai apropiate de persoană, eveniment, faptă – către exterior, mergându-se până la epuizarea tuturor posibilităților de a mai obține date sau informații cu valoare operativă.
Când este cazul, pot fi folosite fotografii ale persoanelor sau obiectelor ce urmează a fi identificate, eventual sursele sunt instruite cu privire la caracteristicile de individualizare ale anumitor bunuri, obiecte sustrase ca urmare a unor activități infracționale.
Particularități ale cercetării infracțiunilor împotriva mediului
Pe parcursul ultimilor decenii problemele de mediu s-au acutizat în așa măsură, încât afectează toate statele lumii, indiferent de poziția geografică și de nivelul lor de dezvoltare.
Numai în statele Comunității Europene sunt produse anual cca. 2 mil. tone de deșeuri. Intr-un ritm dramatic cresc emisiile de gaze de la sursele mobile și staționare, dat fiind consumul excesiv de combustibili poluanți fosili, în special al cărbunelui și al produselor petroliere. Calitatea vieții locuitorilor continentului european, în special al celor ce locuiesc în ariile urbane, s-a înrăutățit considerabil, în urma gradului înalt al poluării și al vandalismului cu care sunt utilizate resursele naturale. Astfel, protecția mediului a devenit una din problemele majore cu care se confruntă Europa. Comunitatea Europeană a fost vehement criticată pentru acordarea priorității intereselor comerciale și economice în fața celor de ordin ecologic.
Legislația europeană, aplicată în domeniul protecției mediului, cuprinde în prezent aproximativ 200 de acte normative (directive, regulamente și dispoziții), care se referă la o mare varietate de sectoare: poluarea apelor și a aerului, gestionarea deșeurilor și a produselor chimice, biotehnologia, radioprotecția, siguranța nucleară și protecția naturii. Ea își are originea din deciziile luate la Conferința ONU privind Mediul Uman, care a avut loc în octombrie 1972 la Stockholm, și care s-a pronunțat pentru instituirea unei politici comune în domeniul protecției mediului ambiant.
În susținerea acestei decizii a fost lansat „Programul comunitar cadru pentru promovarea acțiunilor de proiecție a mediului”, bazat pe o abordare verticală și pe secvențe a problemelor de mediu, pentru o perioadă de cinici ani. Acțiunile întreprinse în cadrul acestor programe erau îndreptate spre reducerea poluării prin impunerea unor standarde minime în așa domenii ca administrarea deșeurilor, poluarea atmosferică și a resurselor acvatice. Până în prezent au fost implementate cinci programe de acest tip (1973, 1977, 1983, 1987 și 1993). Programele sunt concepute pe termen mediu și reflectă evoluția preocupărilor și politicelor de mediu.
Prin Tratatele de la Roma și de la Maastricht a fost pus fundamentul legislației comunitare în domeniul mediului, în conformitate cu articolul 130 al Tratatului CE, acțiunile comunitare în domeniul protecției mediului se bazează pe respectarea principiului de precauție, pe principiul poluatorul plătește, și pe corectarea, cu prioritate la sursă, a daunelor aduse mediului. Acest articol stipulează, în plus, că exigențele în materie de protecție a mediului trebuie să fie integrate în definirea și implementarea altor politici ale Comunității. Aceste obiective sunt dezvoltate în al Cincilea program comunitar de politică și de acțiuni referitoare la mediu și la o dezvoltare durabilă, care să respecte mediul, adoptată de Consiliu la l februarie 1993 și în care sunt formulate strategiile și acțiunile Comunității în domeniul mediului până la sfârșitul secolului și în continuare. Principiile de bază ale acestui program de acțiuni sunt "împărțirea responsabilităților", adică o participare cât mai largă, participarea activă și integrarea în toate politicile a tuturor participanților la viața economică și socială, inclusiv a administrațiilor publice locale, regionale și naționale.
Tratatul de la Amsterdam (1997) a conferit acțiunilor comunitare în domeniul mediului statutul de politică europeană comună. Modificările efectuate în Preambul și în articolul 2 (B) ale Tratatului UE au întărit principiul dezvoltării durabile a mediului, astfel încât el acum constituie unul din obiectivele majore ale UE. În articolul 6 (3c) al Tratatului UE se menționează explicit necesitatea abordării trans-sectoriale a mediului și integrarea politicii de mediu în toate politicile de ramură ale Comunității. Astfel baza legală a politicii de mediu a UE o constituie articolele 6, 95, 174-176 ale Tratatului Comunității Europene.
Prin Dispoziția Consiliului, în 1990, a fost înființată Agenția Europeană de Mediu (European Environment Agency), cu sediul la Copenhaga, Danemarca, organism central al Comunității abilitat cu funcția de colectare și difuzare a informațiilor tehnice, științifice, economice necesare pentru elaborarea și implementarea măsurilor de protecție a mediului la nivel comunitar. Agenția, de asemenea, este organul responsabil de colaborare cu programele internaționale în domeniul mediului, așa ca cel al Națiunilor Unite.
În 1998, la Consiliul de la Viena, Comisia Europeană a lansat o comunicare, prin care se impune integrarea considerentelor ecologice în politicile de dezvoltare ale statelor membre. Din acel moment, instituțiile comunitare și statele-membre sunt obligate să încorporeze cerințele de mediu în actele sale legislative, în special, în astfel de domenii ca energetică, agricultură, transporturi, pescuit, turism, politica industrială și cea economică.
În mai 2001 a fost aprobată Comunicarea Comisiei despre Strategia Europeană pentru dezvoltare durabilă, în care sunt stabilite obiectivele de lungă durată privind dezvoltarea durabilă, cu referire specială la schimbarea climei, ocrotirea sănătății cetățenilor și administrarea rațională a resurselor naturale.
Cel de al Șaselea Program comunitar de acțiuni pentru mediu (Sixth Community Environment Action Programme, Decision No 1600-2002-EC), stabilește prioritățile Uniunii Europene până în anul 2014. Acesta cuprinde patru domenii prioritare pentru următorii zece ani:
schimbarea climei și încălzirea globală,
protecția naturii și biodiversitatea,
sănătatea în raport cu mediul,
conservarea resurselor naturale și gestionarea deșeurilor.
Printre măsurile de realizare a acestor priorități majore se consideră, în special, majorarea capacității de implementare a legislației și garanția încorporării considerentelor de ordin economic în alte politici de dezvoltare, adoptate de către Comunitate.
Odată cu dezvoltarea politicii de mediu au fost adoptate și un șir de instrumente financiare și tehnice pentru reglementarea mediului: Programul LIFE, eco-etichetarea, auditul de mediu, sistemul de evaluare a impactului asupra mediului, a proiectelor publice și private, criteriile aplicate de inspectoratele ecologice în statele-membre pentru controlul și stoparea poluării integrate, taxele la emisiile bioxidului de carbon și energie etc.
Programul LIFE a fost conceput de Comisia Europeană ca un instrument financiar, menit să contribuie la dezvoltarea, implementarea și perfecționarea politicii și legislației comunitare în domeniul mediului. Programul co-finanțează acțiuni și proiecte de mediu, atât în statele membre, cât și în statele mediteranene, baltice, statele asociate și statele lumii a treia.
Structura programului se bazează pe trei componente tematice:
• Life-Nature – contribuie la implementarea Directivelor comunitare privind protecția păsărilor migratoare și a habitatelor, în special administrate în cadrul inițiativei „Natura 2000";
• Life-Environment – promovează dezvoltarea metodelor și tehnologiilor noi în ceea ce privește conservarea mediului natural;
• Life pentru statele terțe – susține dezvoltarea proiectelor de asistență tehnică în domeniul protecției mediului în statele bazinului Mării Mediterane și Mării Baltice, contribuind la instituirea capacităților administrative și structurale și implementarea politicilor progresive în domeniul mediului.
Sistemul de eco-etichetare a fost introdus în 1993 prin Decizia Consiliul 880/92. Conform acestei decizii producătorii sau importatorii de produse comercializate pentru prima dată pe teritoriul statelor membre pot apela pentru obținerea unei etichete ecologice, eliberate de un organ competent, în scopul confirmării că produsul în cauză este ecologic pur și corespunde criteriilor elaborate de Comisia de Securitate Ecologică pentru acest gen de produse. Comisia menționată definește cerințele de securitate ecologică pentru diverse categorii de produse ecologic pure și publică lista produselor din această categorie în „Jurnalul Oficial al Comunității Europene”.
Pentru a îmbunătăți protecția industrială a mediului, a fost introdusă schema de audit ecologic, prin care se impune o nouă formă a managementului ecologic, prin care întreprinderile europene, plus la faptul că respectă legislația de mediu, trebuie să aplice tehnologii de producție ecologic pure.
Din 1972 până în prezent politica comunitară în materie de mediu a progresat deosebit de mult. Uniunea Europeană a participat la elaborarea și a semnat numeroase convenții internaționale, s-a implicai în realizarea diverselor acțiuni întreprinse la nivel regional și global în vederea rezolvării problemelor comune de protecție a mediului. Programele de cercetare obțin importante fonduri financiare, fapt ce demonstrează atitudinea grijulie pe care o au cetățenii Uniunii Europene față de mediul în care locuiesc. In continuare vom purcede la analiza detaliată a politicii și legislației sectoriale comunitare de mediu.
Particularități ale cercetării infracțiunilor împotriva mediului în domeniul conservării biodiversității
Acest domeniu este reglementat în legislația UE în câteva directive:
• privind protecția habitatelor naturale;
• privind păsările sălbatice;
• hotărârea privind comerțul cu speciile faunei și florei spontane.
Directiva Habitate (The European Union’s habitats directive) este dedicată conservării biodiversității în țările UE, creării teritoriilor cu protecție deosebită a habitatelor și speciilor care prezintă un important interes pentru țările UE. De menționat, ca:
• directiva 92/43/EEC cu privire la conservarea habitatelor naturale, a faunei și a florei, cunoscută ca „Directiva Habitate” este instrumentul legal principal al Uniunii Europene, creat în scopul conservării naturii în Comunitatea Europeană;
• directiva a fost aprobată în aprilie 1992 și aplicată tuturor celor 15 state membre unde are putere de lege;
• statele membre au obligațiunea să integreze această Directivă în propria legislație și să aplice măsurile pe care le stipulează.
Directiva cu privire la păsările sălbatice (79/409/EEC) a stabilit un program complex pentru protecția păsărilor migratoare care trăiesc în stare sălbatică și a habitatelor lor. Statele comunitare se obligă să adopte toate măsurile necesare pentru menținerea populației tuturor speciilor de păsări la nivel care să corespundă exigențelor ecologice, științifice și culturale, ținând seama de cerințele economice și recreaționale.
Speciile „deosebit de vulnerabile” stabilite în anexa I, trebuie să facă obiectul unor măsuri speciale de conservare în ce privește habitatul. Lista inițială cuprinde 74 de specii și a ajuns la 144 prin Directiva nr.85/411/CEE, adoptată de Consiliu în 1985. În acest scop, statele-membre desemnează zone de protecție specială, în special zone umede.
Cele 72 de specii enumerate în anexa II fac obiectul actelor de vânătoare. Directiva face o distincție importantă: cele 24 specii înscrise în anexa II /1 pot fi vânate pretutindeni, în timp ce 48 de specii enumerate în anexa II/2 nu pot fi vânate decât în statele comunitare menționate.
Vânatul este supus anumitor restricții, în primul rând, prin respectarea principiilor unor utilizări raționale și regularizări echilibrate din punct de vedere ecologic a acestor specii de păsări.
Directiva Consiliului 78/659/CEE din 18 iulie 1978 privind calitatea apelor dulci se referă la necesitatea protejării și/sau ameliorării apelor dulci, curgătoare sau stagnante, în care trăiesc sau pot trăi pești.
Sunt desemnate două categorii de ape:
• ape salmonicole, în care trăiesc sau pot trăi specii ca somonul, păstrăvul, lipanul;
• ape ciprinicole, în care trăiesc sau pot trăi și alte specii ca știuca, bibanul, țiparul.
Programele de protejare și ameliorare a apelor care traversează frontierele naționale se realizează prin consultări și precizări de obiective pentru fiecare parte.
Hotărârea UE (EC/338/96) este orientată spre elaborarea măsurilor de transpunere în practică a Convenției privind Comerțul cu speciile florei și faunei spontane, care se află pe cale de dispariție. Aceste specii pot fi afectate în urma comerțului nereglementat și de aceia se impun măsurile de protecție a lor, monitoringul și reglementarea comerțului. Hotărârea extinde numărul speciilor luate sub protecție. Având în vedere liberalizarea relațiilor interne în limitele Uniunii Europene prin lichidarea controlului intern, se stipulează intensificarea controlului la frontierele externe, inclusiv cu aplicarea sancțiunile și confiscarea florei și faunei, cu care se operează nelegal.
Directiva – 2002/628/EC [111] prevede asigurarea unui nivel adecvat de protecție în domeniul transferului și folosirii organismelor vii modificate ca rezultat al biotehnologiilor moderne ce pot avea efecte adverse în conservarea și folosirea durabilă a biodiversității, luând de asemenea în considerare riscul sănătății umane. Se confirmă, că biotehnologia modernă are o valoare deosebită pentru ființele umane, dacă este dezvoltată și folosită cu măsuri de siguranță adecvate protejării mediului și sănătății umane. De asemenea menționează importanța crucială pentru omenire a centrelor de origine și a centrelor de diversitate genetică. Sunt luate în considerare și capacitățile limitate ale multor țări, în special a celor în curs de dezvoltare, de a face față mediului natural și multitudinea riscurilor potențiale asociate de utilizarea organismele modificate vii. Relațiile cu mediul trebuie să fie ca suport în realizarea dezvoltării durabile.
Obiectivul evaluării riscului în acest protocol este de a identifica și evalua efectele negative potențiale a organismelor modificate la conservarea și utilizarea durabilă a diversității biologice.
Directiva 2152/2003 cu privire la monitorizarea pădurilor stipulează, că pădurile au rol multifuncțional important pentru societate, pentru dezvoltarea localităților rurale; ele au o valoare majoră pentru conservarea naturii, joacă un rol important în păstrarea mediului, sunt elementele cheie a ciclului Carbon și reprezintă un factor de control și evaluare al ciclului hidrologic.
Directiva accentuează necesitatea de a proteja mediul natural și patrimoniul forestier, pădurile să fie administrate durabil, să contribuie la cooperarea internațională în ceea ce privește protecția pădurilor, să facă referință la monitorizarea și promovarea dezvoltării durabile a pădurilor.
Consiliul, în rezoluția sa din 15 decembrie 1998 prin strategia forestieră pentru Uniunea Europeană reamintește necesitatea evaluării și îmbunătățirii în continuu a efectivității sistemului de monitorizare european a protecției forestiere și de a lua în considerație impactul posibil în ecosistemele forestiere. Tot aici se pune accent special în vederea dezvoltării sistemului de informație a incendiilor forestiere, care permite eficacitatea măsurilor de protecție împotriva incendiilor pentru a fi mai adecvat evaluate.
Decizia nr.1600/2002/EC a Parlamentului European și al Consiliului din 22 iulie 2002 a elaborat al 6-lea program de acțiune cu privire la mediu care indică necesitatea implementării și evaluării politicilor de mediu fundamentată pe cunoștințe și, în special, necesitatea de monitorizare a rolurilor multiple ale pădurilor în contextul recomandărilor Conferinței Ministeriale privitor la protecția pădurilor în Europa și Convenției privind Diversitatea Biologică.
Rezoluția Consiliului pentru strategia forestieră pentru Uniunea Europeană (Directiva 1999/C 56/01).
Recunoașterea beneficiilor strategiei forestiere pentru Uniunea Europeană, care este stabilită în această rezoluție este bazată mai întâi pe analiza generală a comisiei, luând în considerație legislația existentă ce ține de sectorul forestier și propunerile în susținerea măsurilor forestiere în statele membre realizate în cadrul Agendei 2000. Luând în considerație activitățile și angajamentele realizate de Uniunea Europeană și statele sale membre în toate procesele internaționale ce țin de sectorul silvic, în special Conferința ONU pentru mediu și dezvoltare din 1992 de la Rio de Janeiro. Directiva în cauză accentuează importanța rolului multifuncțional al pădurilor și managementului forestier de lungă durată și identifică elementele substanțiale ale acestei strategii comune.
Directiva 2001/C 164/01 a Forului Națiunilor Unite pe păduri format de Consiliul Social și Economic al ONU stabilește.
Uniunea Europeană reafirmă, că managementul forestier durabil este o parte integrală a dezvoltării durabile și Consiliul reamintind concluziile sale anterioare rămâne fidel la implementarea declarației de la Rio pentru mediu și dezvoltarea Agendei 21 și reia suportul său pentru promovarea managementului, conservării și dezvoltării durabile a tuturor tipurilor de păduri.
Particularități ale cercetării infracțiunilor împotriva mediului în domeniul „Schimbarea climei”
În cadrul ariei tematice abordate, ameliorarea calității aerului constituie o prioritate mondială. Sunt necesare măsuri practice la nivel național și internațional pentru a reduce semnificativ emisiile de gaze cu efect de seră, care sunt considerate drept cauza majoră a încălzirii globale și fenomenului de schimbare a climei. Conștientizând faptul, că schimbările climatice sunt cauzate de activități umane, legate în primul rând de arderea combustibililor fosili începând cu a doua jumătate a secolului XX omenirea încearcă să contribuie la stabilizarea concentrației de GES. Cadrul legislativ – regulamentar internațional, care constituie baza actualelor relații internaționale și europene în domeniu include 4 grupe de acte normative.
Pe parcursul ultimului deceniu cadrul legislativ internațional și european a fost completat cu numeroase acte legislative, care permit dezvoltarea în continuare a relațiilor interstatale pe calea dezvoltării durabile a economiei globale. Direcțiile trasate de către Comunitatea Europeană, dar și de alte state industrial dezvoltate (SUA, Japonia, Canada etc.), creează un substrat absolut nou pentru dezvoltarea omenirii în secolul XXI. Apariția „pieței de eficiență energetică” și „pieței carbonului”, precum și accentuarea tot mai mare al integrării politicelor de dezvoltare a sectorului energetic cu cel de protecție al mediului va duce în următoarele decenii la o restructurare considerabilă a economiilor avansate din lume. În această perioadă de schimbare al priorităților, de modificare al întregii structuri Comunitare, atât în aspect geo-politic cât și economico-social, acum este momentul cel mai potrivit, pentru țările care speră la o dezvoltare rapidă, eficientă pe bază de tehnologii noi, ultramoderne, eficiente în aspect energetic, cu randament avansat, favorabil mediului (în corespundere cu prioritățile globale), ca să se includă cât mai activ în procesul de retehnologizare și restructurare al economiilor tradițional energofage.
Cadrul legislativ european
Actele legislative, care formează cadrul legislativ european de bază în domeniul „schimbarea climei” sunt formate de hotărârile luate de Consiliul European, Comisia Comunităților Europene și Parlamentul European. Numeroasele documente și acte legislative, care deja funcționează pe teritoriul Comunității pot fi grupate în:
(1) documente cu referire directă la obiectivele Convenției și a Protocolului de la Kyoto,
(2) documente ce vizează activități indirecte și,
(3) documente cu impact tangențial.
Dat fiind faptul, că gazele cu efect de seră GES sunt părți componente ale atmosferei, regulamentele UE, care vizează protecția atmosferei se referă direct or indirect și asupra acestor gaze. Reglementările privind calitatea aerului ocupă un loc important în legislația Uniunii, deoarece poluarea atmosferei este tratată în mod serios, datorită efectului poluării aerului asupra schimbărilor globale de climă. Legislația în domeniul respectiv se referă în general la studiul și managementul calității aerului și la emisiile de gaze, care provin atât de la sursele mobile, (legate de transport), cât și staționale (activități industriale).
Din documentele de bază în acest domeniu considerăm necesar a fi puse în evaluare directivele Consiliului UE și deciziile diverselor Comisii ce activează la nivel european în contextul Convenției de la Kyoto.
Directiva Consiliului 96/62/EC – evaluarea și gestionarea calității aerului ambiant cunoscută sub denumirea de Directiva Cadru cu privire la studiul calității și managementul calității aerului, stabilește strategia de gestionare a calității aerului, care, în linii generale, include reglementările legate de controlul asupra emisiilor de substanțe poluante, principiile și obiectivele privind asigurarea calității aerului atmosferic. Printre obiectivele majore ale Directivei, se enumără, îndeosebi, următoarele:
• stabilirea indicilor calității aerului, care trebuie respectați în cadrul statelor membre, pentru a preveni, a evita sau a reduce impactul negativ asupra mediului și sănătății oamenilor;
• evaluarea calității aerului în țările UE, aplicând metodele și criteriile comune;
• stabilirea standardelor pentru emisii în conformitate cu standardele privind calitatea aerului pentru sectorul privat;
• aplicarea unor sisteme adecvate de gestionare a calității aerului ambiant, precum și a unor regimuri bazate pe standarde;
• dezvoltarea unor sisteme adecvate de monitorizare la diferite obiecte, folosind metode de referință pentru colectarea și prelucrarea probelor;
• acreditarea laboratoarelor conform cerințelor și standardelor europene;
• dezvoltarea planurilor de îmbunătățire a calității aerului în regiunile cu calitate precară a aerului;
• pregătirea și difuzarea operativă a informației privind calitatea aerului, accesibilă și pentru populație.
Directiva Consiliului 70/220/EEC – emisiile care provin de la sursele mobile de poluare prevede specificațiile tehnice și valorile limită privind monoxidul de carbon și emisiile de hidrocarburi nearse, care provin de la vehicule. Aceste specificații au devenit mult mai dure în ultimii ani prin adoptarea unui șir de amendamente la Directivă. Directivele 74/290/EEC, 77/102/EEC, 78/665/EEC, 83/35J/EEC, 88/76/EEC, 88/436/EEC, 89/458/EEC, 91/441/EEC ș.a.
Directiva Consiliului 82/884/EEC – conținutul de plumb din benzină, inițial a stabilit o concentrație maximă autorizată a compușilor de plumb în benzină, cuprinsă între 0,40 și 0,15 g/1. În urma presiunilor opiniei publice, îngrijorate de consecințele negative ale acestui gen de poluare, la 20 martie 1985 a fost emisă o nouă Directivă (82/884/EEC), care stabilea caracteristicile carburantului și plafonul
Cercetării infracțiunilor împotriva mediului și cooperarea internațională în domeniul protecției mediului
Concepția privind orientarea politicii externe a României, aprobată de parlament în februarie 1995, respectă principiile legislației internaționale, care joacă un rol important, atât în promovarea relațiilor externe ale României, cât și în protecția mediului:
• soluționarea disensiunilor internaționale prin metode pașnice;
• cooperarea internațională eficientă;
• respectarea întocmai a obligațiunilor internaționale.
Art. 95 al Legii privind protecția mediului confirmă prevalarea convențiilor și acordurilor
internaționale față de legislația națională, dacă prevederile acordurilor internaționale sunt mai severe.
În Concepția politicii externe se menționează, că România va susține activitățile actuale și cele viitoare ale Națiunilor Unite, în vederea traducerii mai active în viață a obiectivelor propuse privind menținerea păcii și securității la nivel internațional, dezarmarea și protecția mediului.
Un obiectiv prioritar al politicii externe promovate de România este integrarea în UE. România a stabilit relații și cu alte organisme internaționale și guvernamentale (de exemplu, CEE, OECD, PNUD, Consiliul Europei) și cu organizațiile neguvernamentale din diferite țări.
Politica protecției mediului presupune participarea României la activitățile internaționale prin:
• ameliorarea cooperării internaționale privitor la protecția mediului la nivel regional și european;
• armonizarea instrumentelor legislative naționale cu cele internaționale recent adoptate;
• elaborarea programelor naționale și stabilirea mecanismelor de implementare a convențiilor;
• implementarea acordurilor bilaterale și participarea la programele regionale (Marea Neagră, Dunărea).
Strategia de stat cu privire la relațiile internaționale în domeniul protecției mediului se bazează pe următoarele principii:
• aderarea convențiile internaționale privind protecția mediului;
• semnarea acordurilor bilaterale și multilaterale în domeniu cu statele lumii;
• inițierea și participarea în realizarea programelor și proiectelor internaționale de domeniu;
• schimbul permanent de servicii consultative dintre România și organizațiile internaționale inclusiv și neguvernamentale;
• stabilirea relațiilor de colaborare cu potențialii sponsori, cu băncile și organizațiile financiare internaționale.
Reglementarea juridică a conservării biodiversității la momentul actual dispune de o baza teoretică solidă. Examinarea documentelor programatice internaționale de domeniu, a practicii activității diferitelor structuri internaționale ne permit de a formula unele concluzii în acest sens și de a evidenția principiile de bază care își au reflectarea adecvata în actele legislative. Este bine știut că diversitatea biologică constituie una dintre cele mai valoroase resursele naturale, dar și cele mai expuse degradării și chiar dispariției.
Politici de cooperare internațională
Înscrierea pe traiectoriile unor schimburi profunde de natură tehnologică și informațională condiționează creșterea accelerată a interdependenței statelor lumii. Modul de viață din fiecare țară poate avea impact pozitiv sau negativ asupra restului populației lumii. În acest context, încadrarea în structura valorilor mondiale acceptate devine o datorie morală a fiecărei țări.
Având o ofertă bine definită, statele apelează adesea la un sprijin internațional.
Sărăcia multor țări, legată inseparabil de lipsa resurselor, poate fi depășită prin remodelarea consumului și capacităților productive ale societății de a valorifica avantajele specifice de cooperarea cu alte țări.
Noul val al globalizării aduce și noi sfidări (crimă organizată transfrontalieră, corupție, migrație ilegală, trafic de arme și droguri) pentru statele, care în pofida profundelor crize structurale își consolidează suveranitatea. Acestea implică noi forme de cooperare și integrare internațională. Conjunctura cooperării internaționale europene s-a conturat mai clar și și-a confirmat eficiența. În secolul XXI cooperarea la nivel regional devine o componentă definitorie în relațiile țărilor europene.
Situată într-o zonă de interferență a mai multor structuri regionale, România participă la multe organisme și inițiative: Consiliul Europei, Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE), Comunitatea Statelor Independente, Comisia Economică pentru Europa, Comisia Dunării, cooperarea regională și subregională fiind o componentă indispensabilă a procesului de integrare europeană.
Pentru a atinge acest obiectiv, România trebuie să realizeze un șir de performanțe conform anumitor criterii:
• stabilirea instituțiilor ce garantează democrația, statul de drept, drepturile omului, respectul față de minorități și protecția acestora;
• existența unei economii de piață funcționale, precum și capacitatea de a face față presiunii concurențiale și forțelor pieței din interiorul Uniunii Europene;
• capacitatea de a-și asuma obligațiile ce decurg din calitatea de membru al UE.
Prioritare vor fi și acțiunile de armonizare a legislației naționale cu cea comunitară și acțiunile de consolidare a capacităților instituționale administrative care ar asigura aplicarea în practică.
Convenția asupra comerțului internațional cu specii sălbatice ale faunei și florei
amenințate cu dispariție (CITIS).
Semnată la Washington la 3 martie 1973, Convenția nu se bazează pe conceptul spațial de protecție, ci pe activitatea determinată privind speciile sălbatice: comerțul internațional. În prezent au aderat la acest document marea majoritate a statelor lumii, inclusiv CEE (respectiv, peste 105 state, România a aderat la această Convenție prin Legea nr. 69 din 15 iunie 1994).
Mecanismul stabilit de Convenție se bazează pe ideea, că supraexploatarea unei specii de animale și vegetale, până la punerea în pericol a perenității ei, se datorează în mare parte comercializării acestora și deci, tranzacțiile trebuie interzise sau puse sub control.
Speciile amenințate cu dispariția care sunt ori pot fi afectate de către comerț trebuia să beneficieze de o protecție deosebit de strictă în scopul de a nu pune în pericol supraviețuirea lor:
– comerțul nu poate fi autorizat de cât în condiții excepționale [80 art. 2 al. 1]. Aceste specii, în număr de 1000, au fost enumerate în Anexa 1, iar exportarea lor necesită eliberarea și prezentarea prealabilă a unui permis de export. Aceasta trebuie să satisfacă următoarele condiții:
– o atestare de către o autoritate științifică a faptului, că exportul în cauză nu dăunează supraviețuirii speciei respective;
– certificarea, că specimenul nu va fi transportat în condiții, care să evite riscurile de rănire, îmbolnăvire ori un tratament dur;
– certificarea de către un organ de stat competent, că exportul nu a fost obținut prin violarea legilor referitoare la prezervarea faunei și florei;
– probarea de către un organ de gestionare al statului de export, că a fost eliberat un permis de import pentru specimenul în cauză de către alt stat. La rândul său, în statul importator este nevoie de un permis de import.
Convenția asupra conservării speciilor migratoare sălbatice.
Semnată la Bonn, la 23 iunie 1979, de asemenea este un instrument internațional cu vocație universală, care vizează protejarea acestor specii în statele prin care ele tranzitează și unele își petrec o parte a vieții.
Obiectivele principale ale Convenției prevăd că statele membre:
– întreprind măsuri adecvate și necesare pentru conservarea speciilor migratoare;
– promovează, cooperează și asigură cercetările științifice cu privire la speciile migratoare;
– elaborează și implementează măsuri pentru asigurarea protecției imediate pentru speciile migratoare cuprinse de Convenție;
– coordonează cu țările vecine și cu alte țări activitățile de protecție a speciilor migratoare.
În România au fost realizate acțiuni concrete de implementare a prevederilor Convenției:
– luate sub protecția statului habitatele naturale caracteristice speciilor migratoare;
– evidențiate speciile, care intră sub jurisdicția Convenției și datele au fost expediate Secretariatului Convenției;
– evaluarea și monitorizarea stării arealurilor diferitor specii migratoare;
– se efectuează sistematic corespondența cu Secretariatul Convenției și cu Secretariatele Acordurilor Haga și Londra.
România este membră a Convenției Bonn din aprilie 2001.
Convenția ONU privind dreptul mării
Adoptată la Montego Bay, la 10 decembrie 1982, cuprinde și o serie de importante dispoziții referitoare la conservarea resurselor biologice ale mării.
Ca regulă generală, statul de coastă este competent să asigure conservarea resurselor
biologice în zona asupra căreia își exercită drepturile de suveranitate (respectiv marea teritorială, zona economică, exclusivă și platoul continental).
Este, consacrată, de asemenea, obligația generală de conservare a resurselor biologice ale mării, în special a celor situate în marea liberă. În condițiile în care, în această parte a mării operează principiul libertății, toate statele au obligația de a lua măsurile necesare aplicabile resortaților lor, care pot fi necesare pentru a asigura conservarea resurselor biologice în marea liberă ori de a coopera cu alte state pentru a realiza acest obiectiv.
Convenția privind conservarea vieții sălbatice și habitatelor naturale ale Europei, a fost
adoptată la Berna, 19 septembrie 1979 și intrată în vigoare la 1 iunie 1982 (Convenția a fost elaborată în cadrul Consiliului Europei de Comitetul ad-hoc de experți pentru protecția vieții sălbatice (reunit în noiembrie 1979), și adoptată de Comitetul miniștrilor (la 18 iunie 1979), fiind deschisă spre semnare statelor membre al Consiliului și statelor membre care au participat la elaborarea sa, precum și Comunităților economice europene, la 19 septembrie 1979).
Materialele convenției reprezintă un progres esențial în raport cu celelalte documente regionale de acest tip, datorită creării unei instituții cu funcții să vegheze funcționarea și aducerea la zi a dispozițiilor sale, precum și prin crearea unor valoroase obligații pentru statele contractante, depășind astfel stadiul unor texte declarative, mai ales formale.
Convenția își declară un triplu obiectiv: a) asigurarea conservării florei și faunei sălbatice și habitatelor lor naturale; b) încurajarea cooperării între state și c) acordarea unei atenții particulare speciilor, inclusiv celor migratoare, periclitate și vulnerabile.
În acest sens, documentul preconizează conservarea tuturor speciilor sălbatice și habitatelor lor, independent de raritatea acestora, în special a speciilor și habitatelor, a căror conservare necesită cooperarea mai multor state. Deși Convenția vizează, în principiu, să protejeze viața indigenă a Europei, ea nu cuprinde în textul art.1 (1) elementele de circumscriere continentală „în Europa” din două rațiuni:
1. Pentru a nu limita aria geografică acoperită de Convenția la continentul european, dat fiind faptul că numeroase specii de floră și faună din Europa se întâlnesc și în afara acesteia;
2. Pentru a include animalele care nu se întâlnesc numai în Europa.
Obligația generală a părților contractante de a lua fiecare măsuri în materie de conservare a florei și a faunei sălbatice și a oricăror habitate naturale în general se exprimă prin:
implementarea de politici naționale de conservare, luarea în considerare a conservării în politicile de amenajare a teritoriului și de luptă împotriva poluării și încurajarea educației și informației.
Dispozițiile, care enunță modalitățile de conservare sunt regrupate în trei capitole: protecția habitaturilor, conservarea speciilor și dispozițiile speciale privind speciile migratoare.
Regimul juridic al poluării transfrontaliere
Fenomenul de poluare transfrontalieră implica prezența a cel puțin două state: „poluatorul” și „poluantul”, fiind excluse zonele care nu sunt supuse nici unei jurisdicții statale cum ar fi: marea liberă, spațiul cosmic ș.a.
Convenția privind efectele transfrontaliere ale accidentelor industriale, adoptată la 17 martie 1999, (Helsinki), se înscrie în cadrul cooperării paneuropene în materie de mediu.
Pentru a fi calificată o activitate drept periculoasă, este suficient ca într-o instalație să fie prezente unele substanțe sau categorii de substanțe enumerate în anexa 1 și în cantitățile determinate de aceeași anexă. Convenția se aplică chiar dacă accidentul a intervenit ca urmare a unui dezastru natural. Dimpotrivă, ea exclude consecințele accidentului nuclear, celor survenite în instalațiile militare, rupturile de diguri, accidentele pe mare și cele cauzate prin destinderea organismelor modificate genetic. Prima obligație a statelor părți constă în identificarea activităților calificate periculoase și a oferi despre acestea informațiile necesare oricărui alt stat parte. În caz de îndoială, fiecare parte poate sesiza o comisie de anchetă. Decizia privind locul de situare a unei viitoare instalații trebuie să fie luată cu grijă (art.7). Comunicarea informațiilor și consultarea între statele interesate trebuie să urmeze o procedură specială, stabilită în detaliu (art.4 și anexa II). Statele afectate trebuie să transmită publicului informațiile primite, iar statul de origine trebuie să-i ofere posibilitatea de a participa în aceeași măsură ca propria sa populație (principiul egalității de acces).
Măsurile luate în prevederea posibilității de accidente (anexele V și VII), cuprind, printre altele: pregătirea de planuri de urgență, care să se aplice în caz de nevoie (art.8), notificarea, potrivit unei anumite proceduri (art.11), accesul la asistență reciprocă (art.12 și anexa XI). În ansamblu, prin stabilirea cadrului cooperării transfrontaliere în caz de accident industrial, Convenția de la Helsinki extinde la nivelul întregului continent european o serie de reguli comunitare, cuprinse în special în Direcția Seveso (nr.82-501, din iunie 1982).
La nivel comunitar, european, se remarcă Directiva nr.337 din 27 iunie 1985 privind evaluarea incidențelor unor proiecte publice și private asupra mediului. Conform documentului, statele membre ale CEE, înainte de a acorda autorizarea unui proiect public sau privat susceptibil de a avea incidențe notabile asupra mediului, acesta trebuie să fie supus unei evaluări în privința efectelor sale ecologice (art.2). În cele două anexe ale directivei sunt enumerate tipurile de activități, care necesită o evaluare prealabilă. Efectele directe și indirecte ale unui proiect trebuie să fie evaluate ținând seama de factori determinanți: omul, fauna, flora, solul, apa, aerul, climatul, peisajul, interacțiunea între toți acești factori și, în sfârșit, bunurile materiale și patrimoniul cultural (art.3). Informațiile care trebuie furnizate de autorul proiectului trebuie să cuprindă o sinteză a proiectului, menționându-se situarea acestuia, conceperea, dimensiunile, principalele caracteristici ale procedeelor de fabricație; o estimare a tipurilor și cantităților de reziduuri și emisii posibile; o descriere a măsurilor preconizate pentru a evita și reduce efectele negative importante și, pe cât posibil, remediate; o descriere a măsurilor preconizate pentru a evita și reduce efectele negative importante și, pe cât posibil, remediate; o descriere a elementelor mediului susceptibile de a fi afectate în mod notabil (populație, faună, floră, sol, apă, aer, factori climatici etc.); dacă e cazul, o schiță a principalelor soluții de substituire; o descriere a măsurilor preconizate pentru a evita, reduce și, dacă e posibil, a compensa efectele negative mai importante ale proiectului asupra mediului etc. (art.5 și anexa III). Aceste informații vor servi ca bază pentru orice consultații bilaterale între cele două state implicate în cauză (art.7). La rândul său, Curtea de Justiție a CEE a decis, referindu-se la art.130 R.2 al Tratatului de la Roma, că "toate mediile comunitare trebuie să satisfacă cerințele protecției mediului" (cazul C-62/88).
Regimul internațional a deșeurilor toxice
Reglementări locale
Conform estimărilor efectuate de unele organizații europene, noțiunea de deșeu include orice substanță rezultată în urma unor procese biologice sau tehnologice, care nu mai pot fi utile ca atare. Deșeurile periculoase sunt constituite din deșeuri toxice, inflamabile, explozive, infecțioase, radioactive ș.a., care fiind introduse sau persistând în mediul înconjurător pot dăuna omului, animalelor sau plantelor. În acest context problema centrală este de ordin subiectiv: voința de a se debarasa de aceste deșeuri. Odată cu dezvoltarea economiei, industriei, agriculturii și societății în general, se înregistrează o creștere rapidă a deșeurilor și necesităților de gestionare a lor, inclusiv și transportării transfrontaliere ale acestora.
La scară internațională, dar și locală este binevenită elaborarea Registrului Internațional al Substanțelor Chimice Potențial Toxice creat de către programul Națiunilor Unite pentru Mediu și apărut la Geneva pentru a elabora o rețea mondială de schimb de date și de a stabili un fișier informațional în scopul efectuării unui șir de analize deosebit de costisitoare.
Convenția de la Basel (22 martie 1989, în vigoare pentru România din 1 octombrie 1998)
privind controlul transportului peste frontiere al deșeurilor periculoase și a eliminării acestora stipulează reglementarea transportării transfrontiere a deșeurilor periculoase. În anexa 1 a Convenției sunt enumerate tipurile de deșeuri aflate sub incidența acestei Convenții.
Analiza reglementărilor internaționale evidențiază două probleme principale în acest domeniu: gestionarea și fluxul transfrontalier al deșeurilor periculoase. De problema reglementării internaționale a gestiune a deșeurilor s-au preocupat 4 instituții internaționale:
Deșeurile în Europa
Uniunea Europeană și managementul deșeurilor
Managementul deșeurilor este un subiect complex format dintr-o multitudine de
componente. Deși nu există o rețetă care să se aplice în toate situațiile, Uniunea Europeană are principii ferme pe care se bazează diferitele niveluri ale sistemelor de management al deșeurilor,
printre care pot fi enumerate:
• principiul prevenirii – producerea deșeurilor trebuie minimizată și/sau evitată;
• principiul responsabilității producerii și al plății pentru poluări;
• principiul precauției – să fie anticipate problemele potențiale;
• Principiul proximității – deșeurile să fie depozitate cât mai aproape de locul unde au fost produse.
Aceste principii au căpătat o forma mai concreta în Strategia Generala a Uniunii Europene (1996) privitoare la deșeuri care ierarhizează operațiunile de management al deșeurilor:
– prevenirea apariției deșeurilor;
– reciclarea și reutilizarea;
– depozitarea finală optimă și monitorizarea depozitelor.
Strategia insistă de asemenea asupra necesitații de a:
– reduce deplasarea deșeurilor și optimizarea sistemului de transport;
– a utiliza mijloace manageriale noi (instrumente economice de reglementarea producerii deșeurilor, evidență strictă, respectarea legislației în domeniu ș.a)
Principalele documente legislative ale UE privitor la deșeuri.
Legislația comunitară timpurie asupra deșeurilor a fost focalizată asupra probleme lor clar definite, inclusiv transferul deșeurilor periculoase, depozitarea recipientelor de plastic și deșeurile din industria bioxidului de titan. Această legislație reflectă telul declarat al tratatului legat de apropierea reglementarilor din țările ce formau piața comună.
Amendamentele ulterioare aduse tratatului de înființare a comunității, cum au fost Actul Unic European (Single European Act – 1987) și Tratatul de la Mastricht (1992) au introdus un obiectiv mai general, și anume al necesitații protejării și îmbunătățirii calității mediului înconjurător. Aceste modificări au permis întărirea legislației comunitare în domeniul deșeurilor și stabilirea unei politici de management al lor.
Principalele elemente ale legislației comunitare privitoare la deșeuri, documente ce
constituie esența acestei legislații, sunt:
• Directiva privitor la deșeuri (75/442/EEC) – Documentul cere statelor membre să facă pașii necesari pentru prevenirea generării de deșeuri, să încurajeze reutilizarea și să asigure depozitarea sigură a deșeurilor.
• Directiva privitoare la deșeurile periculoase (91/689/EEC) – Documentul statuează
cerințe mai severe pentru managementul deșeurilor periculoase.
• Reglementarea privitoare la supravegherea și controlul deplasărilor transfrontaliere de deșeuri (93/259/EEC).
6.2. Legislația in domeniul tehnicilor de anchete speciale
Prima si cea mai importanta referire la tehnicile de anchete speciale din domeniul combaterii criminalitatii transnationale organizate o face Conventia Natiunilor Unite din 15.11.2000 (New York) care in art. 20 definește tehnicile de anchete speciale ca fiind operațiunea de infiltrare, supravegherea electronică sau alte forme de supraveghere și nu în ultima instanță livrarea supravegheată, care, în art. 2 al Convenției este definită drept metoda care constă în “permiterea trecerii pe teritoriul unuia sau mai multor state a unor expedieri ilicite ori suspecte de a fi ilicite cu știrea și sub controlul autoritățiilor competente ale acestor state, în vederea anchetării unei infracțiuni și identificării persoanelor implicate în săvârșirea ei.”
De asemenea, în art. 24 al Convenției mai sus menționate se stabilesc măsurile corespunzătoare asigurării unei protecții eficiente a martorilor (domiciliu si identitate acoperita, depoziții video etc.).
În anul 2012 prin Legea nr. 565 din 16.10.2002 a fost ratificată Convenția Națiunilor Unite și cele două Protocoale de la Palermo, adoptate la New York în 15.11.2000, armonizându-se astfel pe deplin legislația internă cu cea internațională din domeniu. În art. 20 al Legii mai susmenționate sunt definite tehnicile de anchete speciale. Daca principiile fundamentale ale sistemului său juridic național permit, fiecare stat parte, ținând seama de posibilitățile sale și conform condițiilor prevăzute de dreptul său intern, ia măsurile necesare pentru a permite să se recurgă în mod corespunzător la livrările supravegheate și, când consideră potrivit, la alte tehnici de anchete speciale, cum sunt supravegherea electronică sau alte forme de supraveghere și operațiunile de infiltrare, de către autoritățile sale competente pe teritoriul său în vederea combaterii eficiente a criminalității organizate. Livrările supravegheate la care s-a hotărât să se recurgă la nivel internațional pot include, cu consimțământul statelor părți respective, metode de interceptare a mărfurilor și de autorizare a urmăririi dirijării lor, fără modificare sau după sustragerea ori înlocuirea în întregime sau în parte a acestora.
La data de 21.03.2013 a intrat în vigoare Legea nr. 39 privind prevenirea și combaterea criminalității organizate, pe care o apreciem ca fiind cea mai complexă și acoperitoare în domeniu, definind noțiunea de colaborator al MAI.
Prin Legea 535 din 25.11.2004 privind prevenirea și combaterea terorismului, terorismul este definit ca fiind un ansamblu de acțiuni și amenințări care prezintă pericol public și afectează securitatea națională, acestea constituind temeiuri legale pentru a se propune procurorului de către organele de stat cu atribuții în domeniul securității naționale să solicite autorizarea efectuării unor activități „în scopul culegerii de informații, constând în: interceptarea și înregistrarea comunicațiilor, căutarea unor informații, documente sau înscrisuri, pentru a căror obținere este necesar accesul într-un loc, la un obiect sau deschiderea unui obiect” (art.20).
Investigatorii sub acoperire sunt lucrători operativi din cadrul poliției judiciare, anume desemnați în acest scop, în condițiile legii, iar investigatorii cu identitate reală sunt lucrători operativi din cadrul poliției judiciare.”
Codul de Procedură Penală, cu modificările survenite până la data de 06.09.2006, face numeroase precizări cu privire la „partea vătămată sau partea civilă care poate fi ascultată prin intermediul unei rețele video și audio” potrivit art. 77 și martorul protejat (art. 861) menționându-se că aceștia „pot fi audiați ca martori, cărora li s-a atribuit o altă identitate și investigatorii sub acoperire”.
Investigatorii sub acoperire sau investigatorii sub o altă identitate decât cea reală se bucură de o atenție specială, sub aspectul definirii, stabilirii împrejurărilor care presupune utilizarea lor și a condițiilor de autorizare a acestora .
Astfel, art. 4933-4937 referitor la identificarea, localizarea și prinderea persoanelor date în urmărire precizează condițiile prevăzute de lege în care poate fi efectuată interceptarea și înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon sau orice alt mijloc electronic de comunicare.
6.3. Livrarea supravegheată în legislația internațională
În ultimele cinci decenii a existat o intense preocupare pe plan internațional pentru cooperarea între organele abilitate cu lupta antidrog din diferite state, în scopul depistării și combaterii activităților ilicite ale traficanților de droguri.
Tot mai multe state membre ale O.N.U., alarmate de evoluția vertiginoasă a fenomenului, au luat atitudine, propunând în același timp soluții.
Astfel, în 1961, la sediul Națiunilor Unite are loc o conferință a plenipotențiarilor statelor interesate în scopul adoptării Convenției Unice asupra Stupefiantelor.
Întrucât Convenția Unică era un tratat cu un mod de aplicare foarte simplu și care reprezenta un minimum de obligații internaționale, în genere acceptate de țările membre, s-a impus să i se aducă, după un timp, unele amendamente.
Un alt moment important îl reprezintă anul 1977, când, la Viena, plenipotențiarii din 77 de state (asistați de observatori și reprezentanți ai O.M.S., ai Organului Internațional de Control al Stupefiantelor (O.I.C.S.) și ai O.I.P.C.-INTERPOL) vor adopta o Convenție privind substanțele psihotrope.
Odată cu adoptarea acestei convenții se poate spune că sistemul de control internațional, acțiunea internațională de combatere a traficului și consumului ilicit de droguri, a devenit concertată și susținută de resursele materiale necesare.
Datorită apelului făcut de Adunarea Generala a O.N.U. prin Declarația împotriva traficului și consumului ilicit de droguri din 14 Decembrie 1984, Conferința plenipotențiară întrunită în 1988 la Viena a adoptat o Convenție a Națiunilor Unite împotriva traficului de stupefiante și substanțe psihotrope.
Intrată în vigoare în 1990, Convenția din 1998 vizează promovarea cooperării internaționale pentru a controla într-o manieră eficace diferitele manifestări ale drogurilor.
Concomitent, părțile semnatare se angajează să elimine ori să reducă, pe măsura posibilităților, cererea ilicită de stupefiante și substanțe psihotrope.
Ca urmare a recomandărilor formulate, statele trebuie să ia măsura armonizării legislației naționale cu prevederile convenției.
Pașii decisivi in domeniu i-au reprezentat insa Convențiile Națiunilor Unite contra traficului ilicit de stupefiante si substanțe psihotrope din 1988, la care România a aderat prin legea nr. 118 din 15 decembrie 1982, respectiv împotriva criminalității transnaționale din 15.11.2000 New York, documente care au definit printre altele si termenul de livrare supravegheata.
Legislația națională în domeniu s-a armonizat pe deplin ca cea internațională prin Legea nr. 143/2000, privind combaterea consumului si traficului de droguri, Legea nr. 218 privind organizarea si funcționarea politiei, Legea nr. 565/2002 pentru ratificarea Convenției Națiunilor Unite, Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor si Legea nr. 39/2003 privind combaterea crimei organizate, care au definit tehnicile de anchete speciale inclusiv livrarea supravegheata si au creat cadrul aplicării lor.
6.3.1. Noțiunea și tipurile livrării supravegheate
Livrarea supravegheată este metoda care constă în a permite ca un transport ilicit sau suspect de stupefiante, odată descoperit de un serviciu de poliție, să părăsească teritoriul uneia sau mai multor țări, să le penetreze sau să le traverseze sub supravegherea autorităților competente din aceste țări, în scopul identificării tuturor persoanelor implicate la săvârșirea infracțiunilor.
Articolul 1 lit. G din Convenția din 1988 arată că: “Prin livrarea controlată se înțelege tehnica de a permite expedierile ilicite sau suspecte de droguri, narcotice, substanțe psihotrope din tabelul 1 și 2 anexate acestei convenții sau substanțe cu care au fost înlocuite acestea pentru a le scoate din, a tranzita prin sau a introduce în teritoriul uneia sau mai multor țări cu știința și sub supravegherea autoritarilor competente, în vederea identificării persoanelor implicate în comiterea delictelor stabilite în conformitate cu articolul 3 alineatul 2 al Convenției”.
Livrările supravegheate sunt autorizate într-un număr mare de țări, nu însă în toate statele. Astfel, sunt țări în care legislația autorizează în mod expres aceste activități și, în fine, o a treia categorie de state care nu au referiri în legislație la asemenea activități, însă în care tehnica livrărilor supravegheate este utilizată.
Trebuie subliniat faptul că, în unele situații este mai bine să se procedeze în mod deschis la confiscare, decât să se asume riscul pierderii controlului asupra drogurilor respective.
În cadrul Legii nr. 143/2000 în capitolul I, care cuprinde dispozițiile generale este explicat sensul unor termeni și expresii cum ar fi: substanțele aflate sub control național, droguri, precursori, etc.
Conform alineatului 3, nu se poate autoriza efectuarea livrărilor supravegheate în cazul în care, prin acestea, s-ar pune în pericol siguranța națională, ordinea sau sănătatea publică.
Privitor la tipurile de livrări supravegheate se impune o delimitare a termenilor de livrare supravegheată “curată” și livrare supravegheată “murdară”.
Livrarea supravegheată “curată” constă în substituirea în întregime a drogurilor cu substanțe asemănătoare, inofensive, pe când livrarea supravegheată “murdară” constă în a lăsa în parte sau în întregime drogul.
După o altă clasificare întâlnim livrări supravegheate interne și livrări supravegheate externe.
Livrările supravegheate interne presupun descoperirea unei operații de contrabandă sau relevarea faptelor referitoare la ea de către țara de destinație, care poate decide acțiunea, în coordonare cu țară de origine sau de tranzit, pentru a asigura libera trecere a expediției sau a curierilor, dacă este cazul.
Livrarea supravegheată externă presupune descoperirea contrabandei sau relevarea faptelor relative la ea de către alte autoritari decât cele din țările de destinație, ce hotărăsc să acționeze în colaborare cu acestea din urmă.
O livrare supravegheată “curată” este întotdeauna preferabilă întrucât se evită riscul pierderii drogurilor, se reduce riscul alertării infractorilor, permițând o mai mare suplețe în organizarea acțiunii și se evită ca o contrasupraveghere să nu mai fie eventual organizată.
Înlocuirea va fi efectuată întotdeauna de personal calificat în desfacerea ambalajelor, înlocuirea drogurilor, reambalarea cotelor etc.
Drogurile nu pot fi înlocuite atunci când in țară destinatară legea cere ca drogul să fie livrat în întregime sau numai în parte și (sau) înlocuirea drogului este imposibilă, având în vedere natura mijlocului de ascundere ori volumul expediției.
Dezasamblarea, scoaterea, înlocuirea și reambalarea drogului, trebuie atât cât este posibil, să se desfășoare într-un loc ce oferă securitate deplină pentru ca nici un membru al bandei de traficanți să nu-și dea seama că drogurile au fost înlocuite, iar atenția presei să nu fie prematur trezită. Mai este necesar ca drogul să beneficieze de securitate totală și, de asemenea, trebuie avută în atenție păstrarea probelor obținute în timpul înlocuirii, pentru păstrarea probelor și introducerea în expediție a unui material de natură să faciliteze arestarea persoanelor implicate în cauză.
Trebuie subliniat și faptul că lipsa unei securități depline poate pune în pericol viața funcționarilor și a cetățenilor.
6.3.2. Livrarea supravegheată in România
Cadrul juridic
In ultimele cinci decenii a existat o intense preocupare pe plan internațional pentru cooperarea între organele abilitate cu lupta antidrog din diferite state, în scopul depistării și combaterii activităților ilicite ale traficanților de droguri.
Tot mai multe state membre ale O.N.U., alarmate de evoluția vertiginoasă a fenomenului, au luat atitudine, propunând în același timp soluții.
Astfel, în 1961, la sediul Națiunilor Unite are loc o conferință a plenipotențiarilor statelor interesate în scopul adoptării Convenției Unice asupra Stupefiantelor.
Întrucât Convenția Unică era un tratat cu un mod de aplicare foarte simplu și care reprezenta un minimum de obligații internaționale, în genere acceptate de țările membre, s-a impus să i se aducă, după un timp, unele amendamente.
Un alt moment important îl reprezintă anul 1977, când, la Viena, plenipotențiarii din 77 de state (asistați de observatori și reprezentanți ai O.M.S., ai Organului Internațional de Control al Stupefiantelor (O.I.C.S.) și ai O.I.P.C.-INTERPOL) vor adopta o Convenție privind substanțele psihotrope.
Odată cu adoptarea acestei convenții se poate spune că sistemul de control internațional, acțiunea internațională de combatere a traficului și consumului ilicit de droguri, a devenit concertată și susținută de resursele materiale necesare.
Datorită apelului făcut de Adunarea Generala a O.N.U. prin Declarația împotriva traficului și consumului ilicit de droguri din 14 Decembrie 1984, Conferința plenipotențiară întrunită în 1988 la Viena a adoptat o Convenție a Națiunilor Unite împotriva traficului de stupefiante și substanțe psihotrope.
Intrată în vigoare în 1990, Convenția din 1998 vizează promovarea cooperării internaționale pentru a controla într-o manieră eficace diferitele manifestări ale drogurilor.
Concomitent, părțile semnatare se angajează să elimine ori să reducă, pe măsura posibilităților, cererea ilicită de stupefiante și substanțe psihotrope.
Ca urmare a recomandărilor formulate, statele trebuie să ia măsura armonizării legislației naționale cu prevederile convenției.
Pașii decisivi in domeniu i-au reprezentat insa Convențiile Națiunilor Unite contra traficului ilicit de stupefiante si substanțe psihotrope din 1988, la care România a aderat prin legea nr. 118 din 15 decembrie 1982, respectiv împotriva criminalității transnaționale din 15.11.2000 New York, documente care au definit printre altele si termenul de livrare supravegheata.
Legislația națională în domeniu s-a armonizat pe deplin ca cea internațională prin Legea nr. 143/2000, privind combaterea consumului si traficului de droguri, Legea nr. 218 privind organizarea si funcționarea politiei, Legea nr. 565/2002 pentru ratificarea Convenției Națiunilor Unite, Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor si Legea nr. 39/2003 privind combaterea crimei organizate, care au definit tehnicile de anchete speciale inclusiv livrarea supravegheata si au creat cadrul aplicării lor.
Noțiunea și tipurile livrării supravegheate
Livrarea supravegheată este metoda care constă în a permite ca un transport ilicit sau suspect de stupefiante, odată descoperit de un serviciu de poliție, să părăsească teritoriul uneia sau mai multor țări, să le penetreze sau să le traverseze sub supravegherea autorităților competente din aceste țări, în scopul identificării tuturor persoanelor implicate la săvârșirea infracțiunilor.
Articolul 1 lit. G din Convenția din 1988 arată că: “Prin livrarea controlată se înțelege tehnica de a permite expedierile ilicite sau suspecte de droguri, narcotice, substanțe psihotrope din tabelul 1 și 2 anexate acestei convenții sau substanțe cu care au fost înlocuite acestea pentru a le scoate din, a tranzita prin sau a introduce în teritoriul uneia sau mai multor țări cu știința și sub supravegherea autoritarilor competente, în vederea identificării persoanelor implicate în comiterea delictelor stabilite în conformitate cu articolul 3 alineatul 2 al Convenției”.
Livrările supravegheate sunt autorizate într-un număr mare de țări, nu însă în toate statele. Astfel, sunt țări în care legislația autorizează în mod expres aceste activități și, în fine, o a treia categorie de state care nu au referiri în legislație la asemenea activități, însă în care tehnica livrărilor supravegheate este utilizată.
Trebuie subliniat faptul că, în unele situații este mai bine să se procedeze în mod deschis la confiscare, decât să se asume riscul pierderii controlului asupra drogurilor respective.
În cadrul Legii nr. 143/2000 în capitolul I, care cuprinde dispozițiile generale este explicat sensul unor termeni și expresii cum ar fi: substanțele aflate sub control național, droguri, precursori, etc. În cadrul dispozițiilor generale la art. 1 litera j, este formulată definiția noțiunii de livrare supravegheată- „metoda folosită de instituțiile sau organele legal abilitate, cu autorizarea și sub controlul procurorului, care constă în permiterea trecerii sau circulației pe teritoriul țării de droguri sau precursori, suspecți de a fi expediați ilegal, sau de substanțe care au înlocuit drogurile sau precursorii, în scopul descoperirii activităților infracționale și al identificării persoanelor implicate în aceste activități”.
Privitor la tipurile de livrări supravegheate se impune o delimitare a termenilor de livrare supravegheată “curată” și livrare supravegheată “murdară”.
Livrarea supravegheată “curată” constă în substituirea în întregime a drogurilor cu substanțe asemănătoare, inofensive, pe când livrarea supravegheată “murdară” constă în a lăsa în parte sau în întregime drogul.
După o altă clasificare întâlnim livrări supravegheate interne și livrări supravegheate externe.
Livrările supravegheate interne presupun descoperirea unei operații de contrabandă sau relevarea faptelor referitoare la ea de către țara de destinație, care poate decide acțiunea, în coordonare cu țară de origine sau de tranzit, pentru a asigura libera trecere a expediției sau a curierilor, dacă este cazul.
Livrarea supravegheată externă presupune descoperirea contrabandei sau relevarea faptelor relative la ea de către alte autoritari decât cele din țările de destinație, ce hotărăsc să acționeze în colaborare cu acestea din urmă.
O livrare supravegheată “curată” este întotdeauna preferabilă întrucât se evită riscul pierderii drogurilor, se reduce riscul alertării infractorilor, permițând o mai mare suplețe în organizarea acțiunii și se evită ca o contrasupraveghere să nu mai fie eventual organizată.
Înlocuirea va fi efectuată întotdeauna de personal calificat în desfacerea ambalajelor, înlocuirea drogurilor, reambalarea cotelor etc.
Drogurile nu pot fi înlocuite atunci când in țară destinatară legea cere ca drogul să fie livrat în întregime sau numai în parte și (sau) înlocuirea drogului este imposibilă, având în vedere natura mijlocului de ascundere ori volumul expediției.
Dezasamblarea, scoaterea, înlocuirea și reambalarea drogului, trebuie atât cât este posibil, să se desfășoare într-un loc ce oferă securitate deplină pentru ca nici un membru al bandei de traficanți să nu-și dea seama că drogurile au fost înlocuite, iar atenția presei să nu fie prematur trezită. Mai este necesar ca drogul să beneficieze de securitate totală și, de asemenea, trebuie avută în atenție păstrarea probelor obținute în timpul înlocuirii, pentru păstrarea probelor și introducerea în expediție a unui material de natură să faciliteze arestarea persoanelor implicate în cauză.
Trebuie subliniat și faptul că lipsa unei securități depline poate pune în pericol viața funcționarilor și a cetățenilor.
6.3.3. Principalele situații în care poate fi efectuată o livrare supravegheată
O livrare supravegheată se dispune doar dacă este întrunită una din următoarele situații:
a fost săvârșită o infracțiune la regimul drogurilor;
vama ori poliția dispun de informații cu valoare operativă referitoare la o activitate de trafic de stupefiante ce urmează a fi realizată și care poate fi pusă sub supraveghere;
activități infracționale ce sunt în curs de desfășurare, carausul (transportatorul) este dispus să colaboreze.
La fiecare livrare supravegheată trebuie avute în vedere materialele probatorii, confiscarea drogului ce este transportat, arestarea și trimiterea în justiție a persoanelor vinovate de expedierea sau primirea transportului ori au o contribuție importantă în cauza. Nu servește finalității luptei împotriva drogului confiscarea transportului ilicit odată cu descoperirea sa, nu există posibilitatea autorităților competente din țară de origine sau de destinație să aresteze persoanele implicate.
Verificările vor fi efectuate ținând cont de informațiile disponibile privind: vehiculele, persoanele, întreprinderile, expedițiile poștale, navele, avioanele, containerele existente la acea dată. Decizia de a efectua o livrare supravegheată depinde tocmai de rezultatul verificării informațiilor deținute la un moment dat.
Conform unor proceduri practicate în anumite țări trebuie expediată către țară de destinație întreaga cantitate de droguri, în timp ce alte țări solicită un eșantion de drog ca să efectueze o livrare supravegheată, pe când altele consideră că săvârșirea infracțiunii a avut loc chiar dacă drogul nu a fost expediat. Există trei considerente pentru care se impune cunoașterea reglementărilor juridice din țările de destinație a livrărilor supravegheate. Primul ar fi acela ca țară de destinație, precum și cele prin care mărfurile vor tranzita trebuie să fie, din punct de vedre juridic în măsura și dispuse să conlucreze la efectuării livrării supravegheate.
Un al doilea considerent îl reprezintă faptul că prevederile legale ale țărilor respective, în ceea ce privește confiscările și arestările, trebuie să fie cunoscute și aplicate de țară care a declanșat livrarea supravegheată.
Și nu în ultimul rând, trebuie menționată obligativitatea obținerii unei autorizații în acest sens, din partea fiecărui stat participant.
În materia livrării supravegheate comunicațiile sunt deosebit de importante. Rapiditatea în efectuarea acestora este vitală, orice întârziere putând împiedica realizarea lor. În aceeași ordine de idei, trebuie subliniat că un bun control asupra întregii operațiuni depinde de cooperarea și coordonarea acesteia între părțile interesate.
Concluzionând, luarea unei decizii de îndeplinire a unei livrări supravegheate trebuie să se bazeze pe următoarele elemente: săvârșirea unei infracțiuni privind drogurile, verificări pozitive privind informațiile avute, stabilirea legăturilor de comunicații și dacă nu exista complicații de ordin juridic.
În afară acestor elemente considerate esențiale, mai apar și alte probleme care vor fi rezolvate, și anume:
* dacă o legislație nu permite efectuarea unei livrări supravegheate, aceasta să poată fi efectuată, prin tranzitarea mărfii către altă țară;
* dacă există timpul necesar care să permită autoritarilor competente punerea la punct a unui program de activități în acest sens, având asentimentul tuturor părților (o cooperare între țări se poate stabili chiar dinainte de efectuarea unei livrări supravegheate);
* daca poate fi garantat controlul mărfurilor;
* sunt suficiente șanse de arestare a traficanților și a complicilor în cauza respectivă. Nu trebuie să se procedeze la o livrare supravegheată dacă nu exista nici o șansă de arestare a celor implicați;
* mijloacele de comunicații sunt suficient de eficace pentru asigurarea controlului între toate părțile interesate;
* dacă efectivele sunt suficiente. O livrare supravegheată poate dura săptămâni întregi de la detectarea inițială a drogurilor până la arestarea celor implicați. Uneori drogurile trebuie plasate sub permanenta supraveghere, o livrare supravegheată cere mult personal. Trebuie deci să avem suficiente efective cât și mijloacele materiale (autoturisme, aparatura radio) pe toată durata acțiunii;
* este nevoie de ajutor chiar dacă anumite țări autorizează livrările supravegheate. Ajutorul cu personal înarmat poate fi necesar la un moment dat, dar trebuie luată în considerație posibilitatea ca participanților la o livrare supravegheată să nu li se permită purtarea armelor;
* dacă au fost luate în considerare toate riscurile și au fost luate toate măsurile de evitare a acestora. Unele dintre aceste riscuri pot viza integritatea fizică a personalului implicat și a cetățenilor, pierderea drogurilor, lipsa de securitate;
* dacă drogurile pot fi substituite. Dacă acest lucru nu este posibil și se propune o livrare supravegheată “murdară”, exista un risc de pierdere a drogurilor, ceea ce poate avea incidență asupra costului operațiunii;
* se recomanda efectuarea unui studiu privind costul și avantajele de care se dispune pentru a avea siguranța finanțării mulțumitoare a operațiunii;
* pentru a i se reliefa utilitatea, acțiunea trebuie analizată prin prisma costului operațiunii, a valorii drogurilor, a efectului preventiv și a șanselor de succes;
* apelul la agenții provocatori. Prin agent provocator se înțelege cel ce incită o persoană la săvârșirea unei infracțiuni pe care acesta n-ar fi comis-o altfel. Întrucât utilizarea agenților provocatori poate constitui infracțiune în unele țări, se impune totdeauna examinarea juridică a situației și urmările sale. Legislația României nu permite utilizarea agenților provocatori. Agentul provocator este asimilat conform Codului Penal al României, instigatorului. Astfel, conform art. 39, instigatorul este persoana care, cu intenție, determină o altă persoană să săvârșească o faptă prevăzută de legea penală.
Posibilități de livrări supravegheate
Cele mai bune ocazii de livrări supravegheate sunt acelea in care funcționari ai serviciilor de detecție și reprimare descoperă drogurile disimulate în transporturi de mărfuri care se deplasează fără a fi însoțite de curieri, fie că este cazul, de exemplu, al unor transporturi facturate, bagaje neînsoțite, vehicule cu motor neînsoțite sau transporturi poștale obținute.
Dacă nu se recurge la livrarea supravegheată această depistare va avea în mod normal ca rezultat reușita confiscării produsului de contrabandă, dar cei ce fac acest tip de contrabandă nu vor fi identificați, iar Organizația ce se află la originea contrabandei nu va pierde decât drogul.
Măsurile de ordin tactic pe care polițiștii serviciilor de detecție și reprimare trebuie să le ia pentru exploatarea depistărilor de acest fel au fost prezentate anterior. Totuși se impun anumite măsuri particulare, specifice fiecărui tip de transport.
a) Livrările supravegheate interne de droguri descoperite în încărcătură
Documentele de import trebuie examinate pentru a se stabili care sunt persoanele legate de tranzacție și trebuie verificate datele referitoare la acestea. De fiecare dată când este posibil, domiciliul destinatarului trebuie să fie pus sub supraveghere pentru a se stabili identitatea persoanelor care folosesc anumite locuri și a descoperi complicii lor.
Trebuie să se acționeze în mod normal (de exemplu cerând telefonic importatorilor instrucțiuni pentru livrare sau aducându-le la cunoștința că transportul este destinat consumului). Experiența a arătat că traficanții pot încheia o expediție cu titlul de încercare pentru a studia modul de desfășurare și consideră ca un semnal de alarmă orice abatere de la normal. Livrarea mărfii către destinatar trebuie să se efectueze în cooperare cu firmele care fac în mod normal livrări.
Un polițist care va trece drept ajutor de șofer trebuie să se afle în vehiculul ce efectuează livrarea și să fie urmat de unul sau mai multe vehicule pentru ajutor. De asemenea, domiciliul destinatarului trebuie să fie ținut sub supraveghere si, în momentul livrării, trebuie să se stabilească, cu ajutorul fotografiilor sau al altor mijloace de probă, identitatea celor care acceptă livrarea.
Odată ce livrarea a fost acceptată, supravegherea trebuie să continue. Este totdeauna dificilă dar decisivă alegerea celui mai bun moment de a opera o descindere ulterioara în locuința și de a o perchiziționa. S-a întâmplat ca, odată ajunsă marfa la destinație sau după plecarea șoferului, marfa să fie transportată în alt loc. Polițistul care conduce operațiunea trebuie să se pregătească pentru aceste diverse eventualități și să aibă variante care să-i permită a face față situației critice ce poate interveni. Ca atare, o livrare supravegheată cu substituirea drogurilor este întotdeauna preferabilă, dar natura sau mărimea încărcăturii pot uneori împiedica retragerea drogului și substituirea acestuia cu alte substanțe. În asemenea cazuri, chiar dacă este întotdeauna recomandat să se încerce o livrare supravegheată aceasta poate aduce riscul de a-i îngrijora pe cei care au organizat traficul, fapt pentru care decizia de principiu trebuie să fie aceea de a opera o confiscare directă decât să se riște pierderea controlului asupra unui transport chiar dacă respectiva confiscare intervine în mod prematur.
b) Livrările supravegheate in trimiteri poștale
Organizarea unei livrări supravegheate atunci când drogurile au fost descoperite în operații poștale este asemănătoare cu cea din cazul livrărilor supravegheate în trimiteri navlosise. Este mult mai ușor să se păstreze caracterul confidențial al informațiilor, la fel ca și reținerea drogului din trimiterea și substituirea cu alte substanțe.
Este necesar ca ambalajului să i se redea aparenta exterioara inițială. Livrarea trebuie efectuată în colaborare cu autoritățile poștale și trebuie să se țină seama de orarele și modurile de livrare care sunt normale pentru regiunea respectivă. Trebuie să se acționeze repede atunci când se efectuează anchetele de bază necesare și când se organizează supravegherea, întrucât majoritatea contrabandiștilor ce recurg la serviciile poștale vor considera orice întârziere ca fiind excesiva în livrarea pachetului pe care-l așteaptă și ca un semnal de alarmă ce justifică refuzul pachetului, autoritățile având astfel în mână un caz de confiscare a drogurilor ilicite a căror proprietate este nesigură.
Este normal ca, în contrabanda poștala, numele destinatarului înscris pe pachet să fie puțin diferit de adevăratul nume al adresantului, cu care seamănă totuși, tocmai pentru a se justifica acceptarea sau refuzul pachetului. Trebuie să se prevadă marcarea interiorului pachetului reconstituit.
În cazul contrabandei poștale este deosebit de dificil să se aleagă momentul în care să efectueze livrarea pentru a putea opera o descindere și o percheziție în locurile respective. Traficanții de droguri au deseori ca tactică așteptarea a cel puțin câteva ore până la ridicarea pachetului ce le-a fost livrat, pentru a vedea dacă livrarea a fost supravegheată sau nu.
c) Livrări supravegheate externe de colete neînsoțite
Atunci când se declanșează o livrare supravegheată externă, diverse probleme complementare trebuie să rețină atenția. Ceea ce contează cel mai mult este stabilirea, de îndată ce este posibil, a unui dialog între autoritățile țării unde a fost operată depistarea și autoritățile competente ale țării de destinație, precum și ale oricărei țări interesate.
Din cauza constrângerilor de timp ce prevalează atunci când se face o descoperire, este de preferat ca un dialog preliminar să se stabilească între toate țările interesate pentru formularea planurilor de urgență, permițând să se facă față eventualităților unei livrări supravegheate externe, când, din cauza situației lor pe drumurile internaționale, aceste țări vor fi implicate în asemenea operații. Ca urmare, fiecare eventuală situație de livrare supravegheată trebuie să fie examinată separat și urgent, ținând cont de toate celelalte fapte pertinente cunoscute și de circumstanțele ce prevalează în cazul respectiv.
d) Livrările supravegheate de droguri transportate de cărăuși
De la început trebuie să facem diferențierea între categoriile de cărăuși. În lumea interlopă se spune că “furnica” deschide drumul „cămilei”. Ce este “furnica”? Ce este “cămila”? Pentru a califica problemele vom spune ca sunt traficanți de droguri, cărăuși.
“Traficul de furnică” definește traficul internațional de droguri nestructurat, cu caracter episodic, fără vreo legătura cu lumea interlopă și crima transfrontaliera organizată. De regulă, acești cărăuși sunt ei înșiși consumatori de droguri.
“Cămila” este o persoană care transportă droguri aparținând unei filiere. Rezultă de aici că activitatea este foarte bine organizată, pregătita în cele mai mici detalii de către structuri bine definite ale crimei organizate.
Acest din urmă trafic, “cămilele” prezintă interes pentru efectuarea de livrări supravegheate și de ele ne vom ocupa în continuare.
Asemenea ocazii apar atunci când drogurile sunt găsite în bagajele de cala ale pasagerilor în tranzit sosiri pe calea aerului. Agenții vamali pot avea o mare abilitate pentru identificarea valizelor cu fund dublu prevalându-se de o verificare exterioară ce le permite pipăirea bagajelor. Folosirea câinilor pentru detectarea drogurilor în locurile de transbordare poate să fie eficace.
Atunci când sunt descoperite droguri în bagajele aflate în tranzit, cooperarea companiilor aeriene permite identificarea pasagerilor în cauza, fără ca ei să observe interesul acordat de agenții de la vamă. Ca regulă generală, jumătatea tichetelor de bagaje este legată de biletul de calatori și verificările pot fi operate fără ca pasagerul să știe acest lucru, în momentul în care el prezintă biletul la biroul de tranzit al companiei aeriene înainte să-și continue călătoria.
Alegerea zborului pentru acest gen de operații este importanta, deoarece nu este posibil controlul tuturor bagajelor aflate în tranzit și chiar dacă ar fi posibil, un asemenea control extins ar putea fi nerentabil. Procedând la o verificare continuă a datelor de rezervare informatizată ale companiei aeriene înainte de venirea zborurilor din regiunile producătoare ale drogurilor, agenții de vamă, familiarizați cu acesta munca, pot stabili numele pasagerilor aflați în tranzit. O verificare a imprimatelor obținute pe calculator, permite agenților să aleagă acei pasageri aflați în tranzit, susceptibili să prezinte interes, precum și zborurile care trebuie să le retină atenția.
O dată ce au fost efectuate depistarea și identificarea, este obligatorie punerea imediată în legătura cu autoritățile competente din țară de destinație. Acest mod de depistare permite organizarea unei livrări supravegheate cu înlocuirea drogului.
Decizia pe care o vor lua autoritățile ce au efectuat depistarea, fie de a confisca drogurile la acest stadiu și de a aresta carausul, fie de a încerca să organizeze o livrare supravegheată externă, este în funcție de un anumit număr de factori, și anume:
* dispozițiile legale în vigoare în țară în care a fost operată depistarea și în țara de destinație;
* de problema de a ști dacă se dispune de suficient timp pentru a pune la punct un plan de acțiune acceptabil, convenit între autoritățile competente din țara de depistare și țara de destinație;
* de măsura în care bagajul poate fi ținut în loc atunci când este în tranzit;
* de problema de a ști dacă autoritățile din țara de destinație sunt în măsură să organizeze o operație ce oferă șanse rezonabile să identifice și să depisteze principalul delicvent
Nu este cazul să se adune datele de care este nevoie în cazul unei livrări supravegheate externe dacă acesta are ca rezultat exclusiv confiscarea drogurilor și arestarea cărăușilor în țara de destinație și nu în care a fost făcută depistarea inițială. Fiecare depistare de asemenea natură trebuie să fie considerată ca un caz.
Atunci când s-a convenit că se va proceda la o asemenea livrare supravegheată, trebuie să se comunice autorităților străine, de îndată ce aparatul decolează, toate detaliile posibile referitoare la identitatea și semnalmentele pasagerului, aspectul exterior al bagajelor, locul pe care îl ocupă în cala avionului, numărul zborului și ora prevăzută pentru sosire.
Există, de asemenea, o variantă a acestui mod fundamental de contrabandă în tranzit din partea pasagerilor companiile aeriene, când contrabandistul nu rezervă loc decât până la aeroportul internațional unde oprește prima dată. Bagajul va fi transportat apoi în holul de bagaje al vămilor, pentru a i se face vama în mod normal. În acest moment și înainte ca vama să facă controlul, contrabandistul își prezintă biletul reprezentantului companiei aeriene, pe acesta fiind indicat în mod distinct că acesta își continua zborul și cere ca bagajul să fie dus direct la aparatul ce urmează să plece. Din punctul de vedere al contrabandistului, aceasta metodă prezintă avantajul că la sosirea la destinație, bagajul va purta eticheta, arătând ca vine direct de la aeroportul internațional intermediar și nimic nu va indica faptul că bagajele provenind dintr-o țară producătoare de droguri au fost în tranzit. Dacă sunt puși la curent cu posibilitățile de contrabanda ce se oferă, funcționarii companiilor aeriene pot fi încurajați să transmită asemenea cereri, imediat, agenților de vămi. Ca urmare, se poate organiza o operație de tipul unei livrări supravegheate, cu țara de destinație deși nu există siguranța că la acel moment există sau nu stupefiante în bagaje. Un număr important de depistări de droguri a fost operat în urma unei cooperări internaționale rapide între autoritățile vamale.
6.3.4. Proceduri privind desfășurarea operațiilor de livrări supravegheate și finalizarea acestora
Analizând cele arătate mai sus putem concluziona că participanții la efectuarea livrării supravegheate trebuie să aibă în vedere câteva principii fundamentale și obiectivele urmărite.
a) Principii fundamentale
* Fiecare livrare supravegheată trebuie să fie evaluată chiar de la început. Aceasta înseamnă că fiecare situație trebuie să fie examinată în mod separat și foarte rapid, ținând cont de toate elementele de fapt disponibile;
* Maniera în care se vor derula operațiunile trebuie să fie acceptată de legislația fiecărei țări participante.
* Responsabilitatea controlului final al operațiunii trebuie să fie încredințată în mod clar autorității din țara de destinație. Serviciile participante nu trebuie să aibă nici o îndoială în ceea ce privește cui aparține responsabilitatea deciziilor;
* în cauză trebuie efectuat un plan de acțiune
b) Obiective
Orice livrare supravegheată trebuie să aibă ca obiective esențiale:
* Confiscarea drogurilor;
* Obținerea de probe;
* Arestarea promptă a persoanelor implicate;
* Trimiterea în judecată a celor vinovați.
c) Finalizarea operațiunii
Nu există o soluție universală pentru determinarea timpului de trecere la realizarea momentului operativ, acesta depinzând de împrejurările și obiectivele ce pot fi atinse în fiecare caz.
De aceea se impune, în mod fundamental, alegerea celui mai potrivit moment de finalizare a acțiunii.
Finalizarea operațiunii trebuie să fie decisă de factorul responsabil ce stabilește momentul în care, după părerea sa, este cel mai propice ca livrarea supravegheată să fie încununată de succes, neexistând riscul pierderii drogurilor.
6.3.5. Livrarea supravegheata din perspectiva legislației naționale
Livrările supravegheate constituie strategii eficace de luptă împotriva traficării drogurilor care permit organelor de poliție din diferite țãri să identifice membrii unei rețele internaționale de traficanți, care trec frontierele pentru a transporta stupefiante ori substanțe psihotrope.
Livrarea supravegheată este o metodă prevăzută de Convenția Națiunilor Unite din 1988, la care țara noastră a aderat în decembrie 1992 si este efectuata în conformitate cu prevederile Legii nr.143/2000, privind combaterea traficului și consumului ilicit de droguri cu modificările și completările ulterioare, ale Legii nr. 39/2003, privind prevenirea și combaterea criminalității organizate, ale Codului de procedură penală, ale Convenției Națiunilor Unite contra traficului ilicit de stupefiante și substanțe psihotrope din 1988, la care România a aderat prin Legea nr.118 din 15 decembrie 2012.
Parchetul de pe lîngă Înalta Curte de Casație și Justiție poate autoriza, la solicitarea instituțiilor sau organelor legal abilitate, efectuarea de livrãri supravegheate, cu sau fãrã substituirea totalã a drogurilor ori a precursorilor, în condițiile prevăzute de Legea nr.143/2000 și Legea nr.39/2003.
Normele metodologice se aplică în cazul livrării supravegheate:
a) inițiate pe teritoriul României cu finalizare pe teritoriul altui stat,
b) inițiate pe teritoriul altui stat cu finalizare pe teritoriul României,
c) inițiate pe teritoriul unui stat, cu tranzitarea României și cu finalizarea pe teritoriul altui stat.
Organele abilitate străine pot efectua livrări supravegheate pe teritoriul României numai după obținerea autorizației de la Parchetul de pe lîngă Înalta Curte de Casație și Justiție, în condițiile legii.
Pentru obținerea autorizației autoritatea solicitanta va trebui să comunice date referitoare la:
a) mijlocul de transport folosit, modul de disimulare a drogurilor sau precursorilor,
b) modalitatea de substituire a drogurilor sau precursorilor, dacã este cazul,
c) legislația în domeniu din țara solicitantã,
d) utilizarea aparaturii tehnice de supraveghere a transportului (GPS, emițãtor etc.),
e) canalele de comunicare între forțele participante la acțiune,
f) identitatea suspecților implicați în transportul de droguri, ce face obiectul livrãrii supravegheate,
g) numele ofițerilor de poliție străini care participã la acțiune pe teritoriul României și dacã aceștia sunt autorizați sã poarte armament,
h) agenții acoperiți români sau strãini care eventual sunt infiltrați în caz, în situația în care legea permite,
i) ofițerii de contact din țãrile vecine care vor preda/prelua obiectivul în situația de tranzitare a României,
j) situațiile în care livrarea supravegheatã se poate finaliza pe teritoriul României,
k) orice alte date ce prezintă interes.
În conformitate cu manualul EUROPOL privind livrãrile supravegheate, solicitarea de efectuare a livrării supravegheate poate fi adresatã oricãreia dintre instituțiile semnatare ale prezentei metodologii, prin mijoacele de comunicare stabilite.
În cazul în care una dintre instituțiile românești competente primește o asemenea solicitare, instituția respectivã o va înainta, de Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casație și Justiție.
Instituțiile prevăzute la alin. (4) vor prezenta Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție analiza costurilor necesare derulãrii livrãrii supravegheate.
În urma analizei cererii de efectuare a livrării procurorul desemnat o aprobă, dacã nu existã motive sau temeiuri legale pentru a o refuza, sau poate solicita date suplimentare.
Inspectoratul General al Poliției Române sau Inspectoratul General al Poliției de Frontierã vor înainta Parchetului de pe lîngã Înalta Curte de Casație și Justiție o solicitare motivatã de efectuare a unei livrări supravegheate pe teritoriul altui stat, care trebuie sã conținã date referitoare la :
a) mijlocul de transport folosit, modul de disimulare a drogurilor sau precursorilor,
b) modalitatea de substituire a drogurilor sau precursorilor, dacã este cazul,
c) legislația în domeniu din România,
d) utilizarea aparaturii tehnice de supraveghere a transportului (GPS, emițãtor etc.),
e) canalele de comunicare între forțele participante la acțiune,
f) identitatea suspecților implicați în transportul de droguri, ce face obiectul livrãrii supravegheate,
g) numele ofițerilor de poliție români care participã la acțiune pe teritoriul statului respectiv și dacã aceștia sunt autorizați sã poarte armament,
h) agenții acoperiți români care eventual sunt infiltrați în caz, în situația în care legea permite,
i) ofițerii de contact din țãrile vecine care vor preda/prelua obiectivul,
j) situațiile în care livrarea supravegheatã se poate finaliza pe teritoriul statului respectiv,
k) orice alte date ce prezintă interes.
Pe baza documentelor înaintate, în situația în care este de acord, procurorul desemnat sã analizeze cererea, va întocmi documentul prin care solicitã efectuarea livrãrii supravegheate, și o va înainta autoritãților competente strãine, în vederea obținerii aprobãrii.
În toate situațiile, procurorul va delega organele de poliție judiciarã competente care desfãșoarã livrarea supravegheatã și va informa Direcția Generalã a Vãmilor în vederea acordãrii sprijinului de specialitate necesar.
Dacã în timpul desfășurării controlului, autoritatea vamalã descoperă droguri sau precursori, aceasta va înșiința, de îndată, cea mai apropiatã formațiune de combatere a criminalității organizate, în situația în care punctul vamal se aflã la interior, sau unitatea de poliție de frontierã pe a cărei razã de competentã se găsește punctul vamal respectiv.
Colectivul constituit din specialiști ai Inspectoratului General al Poliției Române, ai Inspectoratului General al Poliției de Frontierã și ai Autoritatea Națională a Vămilor își desfășoară activitatea sub supravegherea procurorului desemnat din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizatã și Terorism, a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
De asemenea, în cadrul colectivului va fi inclus personalul Serviciului de supravegheri operative și al Serviciului de prinderi în flagrant.
Membrii acestui colectiv vor asigura schimbul de date și informații, stabilind modalități concrete de cooperare între instituțiile din care fac parte, în raport de atribuțiile pe care le au, conform legii.
Supravegherea se va efectua permanent, atât prin mijloace tehnice, cât și prin intermediul lucrătorilor specializați în activitatea de supraveghere operativã, în vederea eliminării oricărui risc de pierdere a drogurilor sau precursorilor.
Toate datele și informațiile de care dispun membrii colectivului, vor fi aduse la cunoștința procurorului, în vederea asigurării unei bune coordonări a operațiunii.
Nucleul de coordonare al acțiunii va fi constituit din:
a) procurorul desemnat din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizatã și Terorism,
b) șeful colectivului de polițiști antidrog ce participã la acțiune,
c) șeful echipei de supraveghere operativã,
d) șeful echipei de prindere în flagrant.
Pentru prevenirea unor evenimente neprevãzute, vor fi luate mãsuri de avertizare a unitãților teritoriale de combatere a criminalitãții organizate care ar putea fi solicitate sã acorde sprijin la realizarea livrãrii supravegheate.
În vederea documentãrii tuturor aspectelor rezultate în urma desfãșurãrii livrãrii supravegheate, colectivul de specialiști poate solicita sau furniza date de interes comun și altor instituții, cu aprobarea procurorului.
Documentele întocmite pentru obținerea autorizației de efectuare a unei livrãri supravegheate, cât și celelalte documente întocmite pe parcursul desfãșurãrii acțiunii, vor purta mențiunea ”secret de serviciu” sau “secret”, în raport de gradul lor de clasificare.
Toate activitãțile desfãșurate în scopul realizãrii livrãrii supravegheate vor avea în vedere asigurarea securitãții investigatorilor acoperiți și a informatorilor care au furnizat date despre suspecți, droguri, precursori, sau despre alte aspecte care privesc livrarea supravegheatã în cauzã.
Deciziile privind finalizarea, întreruperea sau continuarea livrării supravegheate sau alte asemenea decizii sunt luate de procuror, la cererea instituției care a solicitat efectuarea livrării supravegheate.
Rezultatele obținute vor fi consemnate de către instituția care a efectuat acțiunea, într-un referat sau într-un raport, cu propunerile corespunzătoare, urmând ca acesta sã fie înaintat procurorului în termen de 24 ore de la finalizarea livrării supravegheate.
Raportul / referatul va conține date privind:
punctul de ieșire din țarã al transportului,
cantitatea și tipul drogurilor sau precursorilor care au tranzitat teritoriul României,
existența unor eventuale incidente înregistrate pe parcursul operațiunii.
6.4 Investigatorul acoperit și informatorul (colaboratorul acestuia)
Investigația acoperită reprezintă o tehnică specială de cercetare, aplicată de o unitate specială sub controlul unui magistrat, care constă în intrarea unui polițist în contact (sub o identitate conspirată) și menținerea legăturii cu un grup determinat de indivizi care, fie că participă la activități infracționale grave, fie față de care există elemente obiective ce conduc la presupunerea că aceștia comit delicte sau infracțiuni din sfera crimei organizate ori că sunt pe cale de a le comite.
Folosirea investigatorului sub acoperire poate reduce substanțial timpul și cheltuielile care s-ar cere pentru obținerea acelorași rezultate prin folosirea altor metode si mijloace ale muncii de poliție. Investigatorul care se angajează într-o investigație acoperită se va confrunta cu anumite probleme care nu sunt întâlnite în alte activități de poliție și cu complicații care necesită rezolvări precise.
Terminologie
Este necesar a se face distincția între termenii de „informator” și „lucrător acoperit” si „colaborator” .
Colaborator – persoană care are cunoștință despre un grup infracțional organizat și furnizează organelor judiciare informații sau date relevante pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea săvârșirii unor infracțiuni grave de unul sau mai mulți membri ai acestui grup.
Colaboratorul este persoana care, în mod organizat și secret, furnizează poliției de frontiera informații. Este vorba aici de acele persoane alese și recrutate de către polițiști în scopul obținerii de date și informații despre anumite fapte, persoane, obiecte, locuri și medii de interes operativ.
Se va folosi termenul de informator în acest sens; termenul de polițist sub acoperire va fi folosit pentru a desemna ofițerii sub acoperire (polițiști).
Totodată, în aplicarea Legii nr. 143/2000 a fost aprobat prin Hotărâre de Guvern Regulamentul de aplicare a Legii nr. 143/2000 prin care se conferă organelor de aplicare a legii posibilitatea utilizării în procesul muncii, cu aprobarea procurorului desemnat, a polițistului sub acoperire.
Pentru înțelegerea corectă a noțiunilor de către polițiștii care acționează pe această linie de muncă se prezintă în continuare definirea termenilor: polițist sub acoperire, operator, investigație acoperită în înțelesul Legii nr. 143/2000, astfel:
– operator – polițistul care face echipă cu polițistul acoperit introdus în cauză și căruia îi asigură, în mod conspirat, legătura cu restul compartimentului;
– infiltrarea – tehnică specială de cercetare, aplicată de o unitate specială sub controlul unui magistrat, care constă în intrarea unui polițist în contact (sub o identitate conspirată) și menținerea legăturii cu un grup determinat de indivizi care, fie că participă la activități infracționale grave, fie față de care există elemente obiective ce conduc la presupunerea că aceștia comit delicte sau infracțiuni din sfera crimei organizate ori că sunt pe cale de a le comite.
Trebuie să se facă de asemenea delimitarea între "tranzacțiile clandestine" și "infiltrările în profunzime".
Prin tranzacție clandestină se înțelege metoda infiltrării în scopul de a cumpăra sau de a încerca cumpărarea drogului pentru a stabili probele necesare identificării și efectuarea propunerilor de trimitere în judecată a mai multor vânzători ori a unor terți implicați.
Infiltrarea în profunzime reprezintă introducerea efectivă a polițistului sub acoperire într-o organizație criminală. Această metodă presupune o pregătire intensă, schimbarea totală a stilului de viață și multe riscuri fizice și morale.
Reglementare juridică
Instituția colaboratorului sub acoperire a fost și este o necesitate procedurală cu o importanță din ce în ce mai mare pe parcursul procesului penal.
Cadrul juridic de reglementare a folosirii polițistului sub acoperire (investigatorul acoperit) a fost consacrat în legislația română de Legea nr. 143 din 26.07.2000 privind combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, care introduce o nouă tehnică de investigare a infracțiunilor reglementate în prezenta lege și anume prin intermediul polițistului sub acoperire.
Prin ordinul de linie intern este reglementată și reactualizată totodată munca specială privind culegerea de informații și supravegherea persoanelor aflate în atenția poliției de frontiera și este reiterată necesitatea folosirii polițistului sub acoperire în domeniul combaterii criminalității organizate.
Activitatea informativă a Poliției de frontieră are caracter secret, organizat și continuu, se desfășoară ofensiv și calificat cu respectarea strictă a principiilor conspirativității și confidențialității. Identificarea surselor de informare, precum și metodele și mijloacele specifice utilizate în activitatea informativă nu pot fi dezvăluite de nimeni în nici o împrejurare, cu excepția cazurilor prevăzute de lege. În procesul desfășurării activității informative este interzisă inițierea unor acte de provocare sau determinare la comiterea de infracțiuni sau alte încălcări de lege.
Acționându-se în direcția aderării la structurile Nord-Atlantice și ale Uniunii Europene, pentru democratizarea activităților specifice ale Poliției Române a fost nevoie de elaborarea unei legi noi de organizare și funcționare a Poliției de frontiera care să corespundă standardelor impuse de structurile mai sus amintite. Astfel a fost adoptată Legea nr. 218/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române care lărgește sfera de cuprindere a domeniului de acțiune a polițistului sub acoperire pe linia prevenirii și combaterii corupției, a criminalității transfrontaliere, a traficului de persoane, terorismului, spălării banilor, acțiunilor informatice și a crimei organizate.
După cele arătate mai sus pe scurt, în continuare sunt detaliate principalele acte normative care reglementează instituția polițistului sub acoperire, ca o tehnică nouă de investigare a infracțiunilor din domeniul divers al crimei organizate:
1. O primă accepție legală a folosirii investigatorilor sub acoperire este dată prin Legea nr. 143 din 26 iulie 2000 privind combaterea traficului și consumului de droguri, urmare a importanței combaterii acestui fenomen.
2. Legea nr. 678 din 21 noiembrie 2001 privind prevenirea și combaterea traficului de persoane stipulează folosirea investigatorului sub acoperire în vederea strângerii datelor necesare începerii urmăririi penale, în condițiile legii pentru infracțiunile incriminate în domeniul apărat de aceasta. Nu se fac alte reglementări dar făcându-se trimitere la „condițiile legii”, „de jure” acestea se aplică în completarea Legii nr. 143/2000, ce are prevederi mai dezvoltate.
3. Legea nr. 300 din 17 mai 2002 privind regimul juridic al precursorilor și folosirea ilicită a drogurilor , abrogată prin Ordonanța Guvernului nr.121 din 21 decembrie 2006 , privind regimul juridic al precursorilor de droguri fără a face precizări privind folosirea investigatorului sub acoperire face trimitere la Legea nr. 143/2000, în sensul că se completează cu prevederile acestei legi (art. 36) ceea ce implicit înseamnă folosirea investigatorului sub acoperire în combaterea fenomenului infracțional domeniul ce îl reglementează.
4. Actul normativ ce reglementează mai detaliat folosirea investigatorului sub acoperire, denumit direct „polițist sub acoperire” este Legea nr. 39/2003 privind combaterea criminalității organizate.
Potrivit prevederilor acestei legi (art. 18, 19, 20) rezultă că: polițiștii sub acoperire sunt folosiți în combaterea infracțiunilor grave din domeniul crimei organizate comise în condițiile incriminării acestora (săvârșite de grupuri organizate). Nu se abrogă expres prevederile anterioare.
5. Legea nr.656 din 7 decembrie 2002, pentru prevenirea și sancționarea spǎlǎrii banilor, precum și pentru instituirea unor mǎsuri de prevenire și combatere a finanțǎrii actelor de terorism, modificatǎ și actualizatǎ prin Legea 230 din 2005 face de asemenea mențiuni cu privire la instituția investigatorului sub acoperire. Astfel art.27¹ introdus prin art. I pct.39 din 6. În cuprinsul acestei legi existǎ referiri și cu privire resursele financiare folosite în operațiunile în care își desfășoară activitatea investigatorii sub acoperire. Art.1 alin.6 prevede cǎ: „Anual se constituie un depozit în valoare de 1.000.000 lei pentru acțiuni privind organizarea și constatarea infracțiunilor flagrante sau ocazionate de folosirea investigatorilor sub acoperire, a informatorilor și colaboratorilor acestora, la Criminalitate Organizatǎ și Terorism, iar modul sǎu de gestionare si de utilizare se va stabili prin ordin al procurorului șef al acestei direcții.”
7. Într-un mod unitar, Codul de procedură penală (art. 2241 și 2242) strânge prevederile prevăzute în legile anterioare și le prezintă unitar.
8. În legătură cu descoperirea infracțiunilor de corupție date în competența Parchetului Național Anticorupție, s-a prevăzut în art. 17 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43 din 4 aprilie 2002, posibilitatea folosirii investigatorului sub acoperire, cu autorizarea motivată a procurorului general al Parchetului Național Anticorupție, în cazul în care aceasta este necesară pentru descoperirea pregătirii sau comiterii unor astfel de infracțiuni, sau pentru identificarea făptuitorilor, și când aceste date nu pot fi altfel obținute.
Față de acestea, analizând rolul instanțelor privind activitatea investigatorilor sub acoperire, se pot reține următoarele:
În cursul cercetării judecătorești instanțele trebuie să verifice mijloacele de probă obținute de investigatorii sub acoperire, fie că este vorba de procesele-verbale întocmite de aceștia, fie că este vorba de alte mijloace de probă;
În acest scop trebuie verificată autorizația data de procuror pentru a se putea constata emiterea acesteia cu respectarea condițiilor de formă și de fond prevăzute de art. 2242 C.pr.pen. Astfel se va verifica dacă autorizarea este emisă de organul competent, respectiv procurorul desemnat de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, dacă nu este vorba de o infracțiune aflată în competența Parchetului Național Anticorupție, caz în care autorizarea o dă procurorul general al Parchetului Național Anticorupție, sau de o infracțiune avută în vedere de Legea nr. 39/2003, când autorizarea o dă procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție (în prezent denumită înalta Curte de Casație și Justiție)15, sau, după caz, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel.
În plus, trebuie să se constate dacă din motivarea ordonanței procurorului cuprinzând autorizația, rezultă caracterul necesar și subsidiar al folosirii investigatorului sub acoperire, dacă utilizarea acestuia privește o infracțiune gravă. Se va verifica dacă actele efectuate de acesta s-au realizat în limitele autorizației stabilite conform art. 2242 C.pr.pen., respectiv prin activități pentru care a fost abilitat, în legătură cu persoanele bănuite de comiterea unei infracțiuni, în perioada pentru care s-a dat autorizația;
Pentru anumite activități ale investigatorului sub acoperire sunt necesare autorizări speciale. Este cazul „livrărilor supravegheate" pentru efectuarea cărora, conform art. 16 din Legea nr. 39/2003, este necesară o autorizare specială cu conținutul menționat în același text. Într-o asemenea situație, instanța va verifica îndeplinirea condițiilor referitoare și la această autorizare, pentru a aprecia valabilitatea mijloacelor de probă obținute în legătură cu activitatea respectivă.
9. Având în vedere obiectivele prioritare privind intensificarea luptei împotriva corupției și ca urmare a semnalării de către organele judiciare a unor reglementǎri insuficiente, care nu permit descoperirea cazurilor de corupție apărute in practicǎ, în temeiul art.115 alin 4 din Constituția României, republicatǎ, Guvernul României a adoptat Ordonanța de Urgențǎ nr.124 din 6 septembrie privind modificarea și completarea Legii nr.78/2000 privind prevenirea, descoperirea si sancționarea faptelor de corupție.
Finalizarea investigației acoperite
O altă problemă cu care se confruntă polițistul sub acoperire o reprezintă finalizarea investigației acoperite. Cunoașterea momentului încheierii este la fel de importantă ca și momentul începerii ei. Practic, misiunea acoperită se consideră încheiată cu succes atunci când pe parcursul ei au fost obținute suficiente probe pentru a se susține în instanță acuzația împotriva suspectului. Principalele procedee tehnice de realizare a materialului informativ ce sunt folosite frecvent, sunt următoarele:
– realizarea materialului informativ simultan împotriva principalilor informatori;
– realizarea parțială a materialului informativ prin reținerea în mod secret a uneia din persoanele lucrate informativ;
– realizarea parțială a materialului informativ prin prinderea în flagrant.
În toate cazurile trebuie deci prevenită situația în care un informator sau un polițist sub acoperire care a lucrat și colaborat în mod corect, să fie deferit justiției. Acest lucru nu se referă la acei agenți care au folosit colaborarea cu poliția pentru a-și acoperi faptele infracționale, au acționat din proprie inițiativă contrar instruirii și dirijării făcute de ofițerii operativi sau care la recrutare au ascuns gradul de participare la activitatea infracțională a persoanelor lucrate informativ.
Reîntoarcerea la activitatea curentă a polițistului sub acoperire va fi realizată de un anumit compartiment specializat și aceasta se materializează, pe lângă operațiunea de scoatere din caz, prin efectuarea unei testări psihologice și o evaluare a posibilității practice de reintegrare în structura serviciilor antidrog sau în alte compartimente ale poliției de frontiera . În final se fac aprecieri cu privire la rezultatele obținute în perioada cât a lucrat sub acoperire și analizarea eventualelor eșecuri de care trebuie ținut seama în activitatea viitoare.
6.5 Accesarea și supravegherea sistemelor de telecomunicații sau informatic
Interceptarea si înregistrarea unor convorbiri sau înregistrarea unor imagini, fără acordul persoanei vizate, reprezintă o restrângere a exercițiului dreptului la respectarea si ocrotirea de către autoritățile publice a vieții intime, familiale si private, precum si a exercițiului dreptului la inviolabilitatea secretului convorbirilor si a celorlalte mijloace legale de comunicare, drepturi fundamentale consacrate prin art. 26 alin. 1 si art. 28 din Constituție.
Cu toate acestea, in Constituție (art. 53), este prevăzută posibilitatea restrângerii exercițiului unor drepturi si libertăți fundamentale, in cazuri si in condiții limitative si precis determinate. Astfel, “exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege si numai daca se impune, după caz, pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor si a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale ori ale unui sinistru deosebit de grav. Restrângerea poate fi dispusa numai daca este necesara intr-o societate democratica. Măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, sa fie aplicata in mod nediscriminatoriu si fără a aduce atingere existentei dreptului sau a libertății.”
În aceste condiții, prin Legea nr. 141/1996 pentru modificarea si completarea Codului procedura penala au fost introduse în legislația noastră procesual penala, interceptările si înregistrările audio sau video si fotografiile – mijloace de proba in procesual penal.
Potrivit art. 911 Cpp, interceptările si înregistrările pe banda magnetica ale unor convorbiri se efectuează cu autorizarea motivata a instanței, la cererea procurorului, in cazurile si in condițiile prevăzute de lege, daca sunt date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni pentru care urmărirea penală se face din oficiu, iar interceptarea si înregistrarea se impun pentru aflarea adevărului.
Rezulta ca pentru a se putea efectua interceptările si înregistrările se impun a fi îndeplinite următoarele condiții:
înregistrările trebuie efectuate numai cu autorizarea motivata a președintelui instanței căreia i-ar reveni competenta sa judece cauza in prima instanța;
in cauza exista date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni pentru care urmărirea penala se face din oficiu; cu titlu de exemplu, in art. 911 alin. 2 sunt prevăzute o serie de infracțiuni pentru care se poate acorda autorizarea de către instanța;
interceptarea si înregistrarea se impun pentru aflarea adevărului in sensul ca stabilirea situației de fapt ori identificarea făptuitorului nu poate fi realizata in baza altor probe.
Autorizarea interceptărilor si a înregistrărilor se dispune prin încheierea motivata, care va cuprinde:
indicii concrete si fapte care justifica măsura;
motive pentru care măsura este indispensabila aflării adevărului;
persoana, mijlocul de comunicare sau locul supus supravegherii;
perioada pentru care se da autorizare.
Autorizarea se poate da pentru durata necesara, pana la cel mult 30 de zile. Pentru motive temeinic justificate si in aceleași condiții, autorizarea poate fi prelungita, fiecare prelungire neputând depăși 30 de zile. Durata maxima a înregistrărilor autorizate este de 4 luni.
Înregistrările pe banda magnetica ale unor convorbiri pot fi făcute si la cererea motivata a persoanei vătămate privind comunicările ce-i sunt adresate cu autorizarea instanței de judecată.
In art. 912 alin. 2 Cpp se prevede ca pot constitui mijloace de proba si înregistrările prezentate de părți, daca nu sunt interzise de lege.
Potrivit art. 912 Cpp interceptările si înregistrările vor fi efectuate de către:
procuror;
organul de cercetare penala;
specialiștii chemați sa dea concurs tehnic (in mod evident, cu obligația pentru aceștia de a păstra secretul operațiunii).
Cu titlu de excepție, in art.912 alin. 2 Cpp a fost reglementata o procedura care permite procurorului de a autoriza efectuarea de interceptări si înregistrări, cu titlu provizoriu. Condițiile care se cer a fi îndeplinite pentru a se lua in calcul aceasta ipoteza sunt următoarele:
sa existe un caz de urgenta, când întârzierea obținerii autorizației judecătorului ar aduce grave prejudicii activității de urmărire penala;
se va comunica instanței de judecata imediat despre efectuarea interceptării si înregistrării, dar nu mai târziu de 24 de ore.
In aceasta ipoteza operațiunea se va dispune prin ordonanța motivata.
Comunicându-se instanței despre efectuarea interceptării si a înregistrării aceasta va dispune, după caz, fie confirmarea ordonanței si, eventual, autorizarea in continuare a activității, fie infirmarea actului procurorului, caz in care se va dispune încetarea de îndată a interceptărilor si înregistrărilor si distrugerea celor efectuate.
Înregistrările astfel obținute urmează a fi certificate, prin parcurgerea procedurii indicate in art. 913 Cpp. In acest sens, procurorul sau organul de cercetare penala trebuie sa întocmească un proces-verbal, in care se vor menționa următoarele elemente:
autorizația data de instanța pentru efectuarea interceptării;
numărul sau numerele posturilor telefonice intre care se poarta convorbirile;
numele persoanelor care le poarta, daca sunt cunoscute;
data si ora convorbirii;
numărul de ordine al benzii magnetice sau al oricărui alt tip de suport pe care se face imprimarea.
De asemenea, convorbirile înregistrate sunt redate integral in forma scrisa si se atașează la procesul-verbal, cu certificarea pentru autenticitate de către organul de cercetare penala, verificat si contrasemnat de procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penala in cauza.
In cazul in care procurorul procedează la interceptări si înregistrări, certificarea pentru autenticitate se face de către acesta, iar verificarea si contrasemnarea de către procurorul ierarhic superior.
Corespondentele in alta limba decât romana sunt transcrise in limba romana, prin intermediul unui interpret.
La procesul-verbal se atașează banda magnetica sau orice alt tip de suport care conține înregistrarea, in original, sigilata cu sigiliul organului de urmărire penală.
Nu toate înregistrările efectuate pot servi la aflarea adevărului. In acest sens, instanța va decide care din informațiile obținute sunt utile cauzei. Pentru acest lucru, banda magnetica sau orice alt tip de suport cu înregistrarea convorbirii, redarea scrisa a acesteia si procesul-verbal se înaintează instanței care hotărăște care informații sunt utile cauzei, după ce sunt ascultați procurorul si părțile. Consemnarea acestei operațiuni se face intr-un proces-verbal.
Înregistrările care nu sunt considerate utile soluționării cauzei vor fi distruse. Celelalte, insa, vor fi păstrate pana la arhivarea dosarului.
Daca au fost înregistrate convorbiri sau comunicări care conțin secrete de stat sau profesionale acestea nu se vor menționa in procesul-verbal întocmit, ci se vor întocmi procese-verbale separate. Dintre înregistrările care conțin secrete profesionale, cele care conțin convorbiri intre avocat si justițiabil nu pot fi folosite ca mijloc de proba, potrivit art. 913 Cpp.
Banda magnetica sau orice alt tip de suport, transcrierea integrala si copiile proceselor-verbale întocmite se păstrează la grefa instanței, intr-un plic sigilat.
Potrivit art. 914 Cpp, aceeași procedura de efectuare se aplica si oricărei alte înregistrări a convorbirilor efectuate prin alte mijloace de telecomunicație, autorizate potrivit legii.
Tehnica operativă
Folosirea acestui mijloc de obținere a informațiilor se face numai cu avizul procurorului desemnat de către prim-procurorul Parchetului Curții de Apel în cazurile și în condițiile prevăzute de lege. Dacă sunt date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni pentru care urmărirea penală din oficiu iar interceptarea este utilă pentru aflarea adevărului.
Literatura de specialitate a menționat că pot fi folosite ca procedee de probațiune licită (ca moduri de a proceda în folosirea mijloacelor de probă), interceptarea corespondenței învinuiților sau inculpaților ,luarea de fotografii, înregistrări pe bandă magnetică și alte asemenea, acestea constituind procedee care nu sunt interzise prin dispoziția din art.68 C.pr.pen.”.
Practica de investigare științifică a infracțiunilor a demonstrat, în decursul timpului, că unele elemente de fapt care pot servi la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea tuturor împrejurărilor în care s-a comis, cum ar fi informațiile rezultate din comunicarea unor persoane, prin diferite mijloace de comunicații (poștă, telegraf, telefon, radio, televiziune, cinema, publicații, fax, satelit etc.), din imaginile unor persoane, obiecte, locuri, referitoare la momente anterioare, concomitente sau ulterioare săvârșirii infracțiunii; se pot obține și prin procedee moderne puse la dispoziție de cuceririle tehnologiei și științei; tehnica fotografică, utilizarea benzii magnetice pentru înregistrări audio-video, alte înregistrări. Știința criminalisticii, ca știință juridică auxiliară, în strânsă legătură cu știința dreptului procesual penal, a recomandat utilizarea mijloacelor tehnico-științifice (fotografia, banda de magnetofon, înregistrările audio și video) în activitățile tactice criminalistice și procesual-penale, fără însă ca, până la modificările aduse prin Legea nr. 141/1996, procedeele probatorii respective să-și găsească consacrarea în legea procesual penală. Potrivit regulilor tactice criminalistice mijloace tehnico-științifice utilizate în investigarea științifică a infracțiunilor (fotografia, banda magnetică pe care se află o înregistrare audio sau video), reprezintă modalități de a surprinde și fixa elemente de fapt care pot servi la constatări în legătură cu existența sau inexistența unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la decelarea tuturor împrejurărilor în care s-a comis, modalități de a înregistra și fixa – pe bandă sau peliculă – manifestări, atitudini ale unor persoane care participă la un proces penal. Fotografiile și benzile magnetice în sine, realizate cu respectarea regulilor criminalistice, însoțeau procesul – verbal întocmit potrivit prevederilor art. 91 C.pr.pen., în care erau menționate explicațiile în legătură cu categoriile de fotografii anexate, iar conținutul convorbirilor și imaginilor de pe benzile magnetice audio și video erau transpus (redat) în formă scrisă. Astfel, aceste mijloace tehnico-științifice puteau fi utilizate în procesul penal.
Noua reglementare instituie regimul juridic al unor noi mijloace de probă (înregistrarea audio-video și fotografiile), care sunt aplicabile tuturor categoriilor de infracțiuni (mai puțin cele care se urmăresc penal la plângerea prealabilă), in special in cele ce privesc traficul de droguri și extinde reglementările în materie din domeniul siguranței naționale, în domeniul apărării tuturor valorilor sociale ocrotite de legea penală.
Actuala reglementare a noilor mijloace de probă a dat eficiență și unor opinii exprimate în literatura de specialitate, în sensul că interceptarea comunicațiilor să fie menționate între activitățile care pot constitui acte premergătoare, deci, în esență, această activitate să capete consacrare procesual penală.
Organele care efectuează interceptarea și înregistrarea
Procurorul procedează personal la interceptările și înregistrările prevăzute în art.911 C.pr.pen. sau poate dispune ca acestea să fie efectuate de organul de cercetare penală. Persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la interceptări și înregistrări sunt obligate să păstreze secretul operațiunii efectuate, încălcarea acestei obligații fiind pedepsită potrivit Codului penal. În caz de urgență, când întârzierea obținerii autorizării prevăzute în art.911 alin.1 ar aduce grave prejudicii activității de urmărire, procurorul poate dispune, cu titlu provizoriu, prin ordonanță motivată, interceptarea și înregistrarea pe bandă magnetică a convorbirilor sau comunicărilor, comunicând aceasta imediat, dar nu mai târziu de 24 de ore, instanței de judecată în cursul urmăririi penale. Acesta trebuie să se pronunțe în cel mult 24 de ore asupra ordonanței procurorului și dacă o confirmă și este necesar, va dispune autorizarea pe mai departe a interceptării și înregistrării, în condițiile art.911 alin.1-3 C.pr.pen.
Certificarea înregistrărilor
Despre efectuarea interceptărilor și înregistrărilor menționate în art.911 și 912 , procurorul sau organul de urmărire penală întocmește un proces-verbal în care se menționează autorizația dată de procuror pentru efectuarea acestora, numărul sau numerele posturilor telefonice între care s-au purtat convorbirile, numele persoanelor care le-au purtat, dacă sunt cunoscute, data și ora fiecărei convorbiri în parte și numărul de ordine al rolei sau casetei pe care se face imprimare. Convorbirile înregistrate sunt redate integral în formă scrisă și se atașează la procesul-verbal, cu certificarea pentru autenticitate de către organul de urmărire penală, verificat și contrasemnat de procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală în cauză.
Corespondențele în altă limbă decât cea română sunt transcrise în limba română, prin intermediul unui interpret. La procesul-verbal se atașează, de asemenea, caseta sau rola care conține înregistrarea convorbirii, în original, sigilată cu sigiliul organului de urmărire penală. Caseta sau rola cu înregistrarea convorbirii, redarea scrisă a acesteia și procesul-verbal se înaintează judecătorului cu atribuții în cursul urmăririi penale, care apreciază care din informațiile culese prezintă interes în cercetarea și soluționarea cauzei, încheind un proces-verbal în acest sens.
Convorbirile sau comunicările care conțin secrete de stat sau profesionale nu se menționează în procesul-verbal. Casetele sau rolele însoțite de transcrierea integrală și copii de pe procesele-verbale se păstrează la grefa instanței în locuri speciale, în plic sigilat. Instanța poate aproba la cererea motivată a inculpatului, a părții civile sau a avocatului acestora, consultarea părților din înregistrare și din transcrierea integrală, depusă la grefă, care nu sunt consemnate în procesul-verbal al judecătorului cu atribuții în cursul urmăririi penale. Instanța va dispune prin încheierea distrugerii înregistrărilor care nu au relevanță în cauză. Celelalte înregistrări vor fi păstrate până la arhivarea dosarului.
Folosirea unor dotări adecvate culegerii de informații în legătură cu persoanele implicate în infracțiuni cu pericol social ridicat se practică în toate statele democratice. Acceptându-se ideea că autoritatea polițienească desfășoară o activitate utilă din punct de vedere social și este în interesul societății, ca ea să fie cât mai eficientă, în majoritatea statelor democratice s-a creat un cadru juridic care reglementează dreptul poliției de frontiera de a folosi tehnica operativă, inclusiv interceptarea convorbirilor telefonice sau a discuțiilor purtate în spații închise, limitându-se prin lege posibilitățile de a se abuza de asemenea mijloace.
6.6 Protecția martorilor
La baza soluționării temeinice și legale a oricărei cauze penale stau probele. Dar pentru a se putea uza de informațiile pe care le conțin, probele trebuie aduse la cunoștința organelor judiciare.
Calea legală prin care este administrată proba în procesul penal o constituie mijloacele de probă sunt acele mijloace legale prin care se constată elementele de fapt ce pot servi ca probe.
Este lesne de înțeles că între noțiunea de „probă” și cea de „mijloc de probă” există o legătură directă, foarte strânsă, deoarece probele nu pot fi obținute decât prin intermediul mijloacelor de probă prevăzute de lege.
Potrivit art. 64 C.pr.pen. mijloacele de probă sunt: declarațiile învinuitului sau ale inculpatului, declarațiile părții vătămate, ale părții civile și ale părții responsabile civilmente, declarațiile martorilor, înscrisurile, înregistrările audio sau video, fotografiile, mijloacele materiale de probă, constatările tehnico-științifice, constatările medico-legale și expertizele.
Prin Legea nr. 281/2003 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală, la art. 64 a fost adăugat un alineat nou în care se arată că „mijloacele de probă deținute în mod ilegal, nu pot fi folosite în procesul penal”.
Spre deosebire de Codul de procedură penală intrat în vigoare la 1 ianuarie 1937 care prevedea că „proba în materie penală se face prin procese – verbale, înscrisuri, martori, informatori, expertize, precum și prin orice alte mijloace neoprite de lege”, actualul cod conține o enumerare limitativă a mijloacelor de probă sau altfel spus actualele dispoziții legale au introdus un cadru strict de reglementare a mijloacelor de probă cu importante consecințe în planul strict de reglementare a mijloacelor de probă cu importante consecințe în planul practicii judiciare. Această afirmație se bazează pe faptul că noua reglementare înlătură posibilitatea considerării ca mijloace de probă a unor procedee de probațiune (de exemplu, constatarea la fața locului era considerată mijloc de probă) și, în același timp, prevede expres ca mijloace de probă, declarațiile învinuitului sau ale inculpatului și declarațiile celorlalte părți. Totodată prin modificările aduse de Legea nr.141/1996, enumerarea din art. 64 C.pr.pen. a fost extinsă, introducându-se în categoria mijloacelor de probă și înregistrările audio sau video și fotografiile.
Nu trebuie confundată noțiunea de „mijloc de probă” cu cea de „procedeu probatoriu”, sau „procedeu de probațiune”, care este un mod de examinare a mijloacelor de probă. În funcție de specificul său, fiecare mijloc de probă își are procedeele sale de administrare. De exemplu, declarațiile martorilor pot fi obținute prin ascultare, confruntare sau înregistrare pe bandă magnetică în timp ce înscrisurile pot fi examinate prin traducere, descifrare sau comparare cu alte scripte. Alte procedee de administrare a înscrisurilor și a mijloacelor materiale de probă sunt ridicarea silită de obiecte și înscrisuri, predarea obiectelor și înscrisurilor, reținerea și predarea corespondenței etc.
Utilizarea mijloacelor de probă în cadrul procesului penal nu se face după o ordine dinainte stabilită, ci în raport de nevoi și de ansamblul probelor existente în cauză.
Principiului libertății probelor în procesul penal îi corespunde libertatea mijloacelor de probă, înțeleasă în sensul că deducerea în fața organelor judiciare a situațiilor de fapt care constituie probe se poate realiza prin oricare din mijloacele de probă prevăzute de lege.
Funcționalitatea mijloacelor de probă, precum și rolul determinant pe care îl au în relevarea elementelor de fapt ce ajută la aflarea adevărului și soluționarea cauzei, ne determină să considerăm această reglementare ca pe una dintre cele mai importante instituții de drept procesual penal.
Protecția martorilor
Prin Legea nr.281/2003 privind modificarea și completarea Codului de procedură penală, după art. 86, au fost introduse art. 861 – 865, care reglementează o inițiativă nouă în procedura penală română și anume, protecția datelor de identitate a martorilor, modalități speciale de ascultare a acestora, audierea martorilor sub 16 ani și protejarea deplasării martorilor.
Astfel, potrivit art.861 C.pr.pen., atunci când există probe sau indicii temeinice că prin declararea identității reale a martorului sau a localității de domiciliu a acestuia ori de reședință ar fi periclitată viața, integritatea corporală sau libertatea lui ori a altei persoane, martorului i se poate încuviința să nu declare aceste date, atribuindu-i-se o altă identitate sub care urmează să apară în fața organului judiciar.
Măsura poate fi dispusă de către procuror iar datele despre identitatea reală a martorului se consemnează într-un proces-verbal, care va fi păstrat la sediul Parchetului care a efectuat sau a supravegheat efectuarea urmăririi penale, într-un loc special, în plic sigilat, în condiții de maximă siguranță. Procesul-verbal va fi semnat de cel care a înaintat cercetarea, precum și de cel care a dispus măsura.
În ceea ce privește documentele ce conțin identitatea reală a martorului acestea vor fi prezentate procurorului în condiții de strictă confidențialitate, urmând a fi introduse în dosarul penal numai după ce procurorul, prin ordonanță, a constatat că a dispărut pericolul care a determinat luarea măsurilor de protecție a martorului.
Declarațiile martorilor cărora li s-a atribuit o altă identitate, redate în procesul-verbal al procurorului, pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.
Legea menționează că pot fi audiați ca martori cărora li s-a atribuit o altă identitate și investigatorii sub acoperire. Dispozițiile art.861alin.1-6 C.pr.pen. se aplică și experților.
Noile reglementări stabilesc și unele modalități speciale de ascultare a martorului căruia i s-a atribuit o altă identitate.
Astfel, în situațiile prevăzute de art.861 C.pr.pen., procurorul poate admite ca martorul să fie ascultat fără a fi prezent fizic la locul unde se află organul de urmărire penală, prin intermediul mijloacelor tehnice prevăzute de lege. La solicitarea organului judiciar sau a martorului astfel ascultat, la luarea declarației poate participa un consilier de protecție a victimelor și reintegrare socială a infractorilot, care are obligația de a păstra secretul profesional cu privire la datele de care a luat cunoștință în timpul audierii. Organul judiciar are obligația să aducă la cunoștința martorului dreptul de a solicita audierea în prezența unui astfel de consilier.
Martorul poate fi ascultat în prezența procurorului, prin intermediul unei rețele de televiziune cu imaginea și vocea distorsionate, astfel încât să nu poată fi recunoscut. Declarația înregistrată video și audio se redă integral în formă scrisă. În cursul urmăririi penale se întocmește un proces verbal în care se redă cu exactitate declarația martorului care se semnează de procurorul care a fost prezent la ascultarea martorului, de organul de urmărire penală și se depune la dosarul cauzei. Declarația martorului, transcrisă,va fi sematăși de acesta și va fi păstrată în dosarul depus la Parchet, într-un loc special, în plic sigilat, în condiții de maximă siguranță.
Suportul pe care a fost înregistrată declarația martorului în original, sigilate cu sigiliul Parchetului se păstrează în condițiile arătate mai sus și vor fi înaintate la terminarea urmăririi penale instanței competente, împreună cu dosarul cauzei unde vor fi păstrate în aceleași condiții (art.862 C.pr.pen.)
În cauzele privind infracțiunile de violență între membrii aceleiași familii, instanța poate dispune ca martorul sub 16 ani să nu fie audiat în ședința de judecată, admițându-se prezentarea unei audieri efectuate în prealabil, prin înregistrări audio-video cu respectarea dispozițiilor art. 862 , alin.2,4,5 și 7 C.pr.pen.
În legătură cu protejarea deplasărilor martorului, în art. 865 C.pr.pen., se arată că procurorul care efectuează sau supraveghează cercetarea penală, poate dispune ca organele poliției să supravegheze domiciliul sau reședința martorului, ori să-i asigure o reședință temporară supravegheată, precum și să-l însoțească la sediul Parchetului sau al instanței și apoi la domiciliul său de reședință. Măsurile respective urmează a fi ridicate de procuror, când se constată că pericolul care a impus luarea lor a încetat.
Martorii asistenți
Legea procesual penală stabilește că anumite acte procedurale pot fi efectuate de organele judiciare numai în prezența unor persoane denumite martori asistenți.
Astfel, martorii asistenți sunt persoane care nu au cunoștință despre faptele și împrejurările cauzei. Ei sunt niște garanți care atestă faptul că rezultatul și modul desfășurării activității procedurale este cel consemnat în actele întocmite (de exemplu, în cazul unei percheziții, martorii asistenți pot confirma că anumite obiecte s-au găsit la cel percheziționat sau că percheziția s-a desfășurat potrivit celor consemnate în procesul-verbal).
În doctrină s-a învederat că martorii asistenți pot fi considerați martori procedurali (ale căror cunoștințe sunt dobândite după ce au devenit subiecți procesuali), spre deosebire de martorii de fond care au calitatea de martori procesuali (având cunoștințe dobândite anterior procesului penal și participării lor ca subiecți în această activitate).
Potrivit art. 92 C.pr.pen. numărul martorilor asistenți este de cel puțin doi. În anumite situații anume prevăzute de lege lipsa lor motivată nu conduce la neefectuarea activității propuse.
De notat că anumite categorii de persoane nu pot fi martori asistenți. Acestea sunt: minorii sub 14 ani, cei interesați în cauză și cei care fac parte din aceeași unitate cu organul care efectuează actul procedural.
Potrivit art. 93 C.pr.pen., organul care procedează la efectuarea unui act procedural în prezența martorilor asistenți este obligat să constate și să consemneze în procesul-verbal pe care îl încheie, date cu privire la identitatea martorilor asistenți, și să menționeze eventualele observații făcute de aceștia în legătură cu desfășurarea operațiilor la care asistă.
Prezentarea pentru recunoaștere
Prezentarea pentru recunoaștere este definită în literatura de specialitate, ca fiind o activitate cu caracter practic, specifică tacticii criminalistice, destinată identificării unor persoane, cadavre sau obiecte, de către diverși subiecți procesuali (martori, persoane vătămate etc) care dețin date cu privire la alt fapt juridic ce poate fi util soluționării cauzei.
Spre deosebire de confruntare, prezentarea pentru recunoaștere (procedeu probatoriu complementar) nu este reglementată în mod distinct în legislația noastră procesual penală, motiv pentru care în doctrină și în practica judiciară se apreciază că acest procedeu se regăsește atât în dispozițiile care reglementează ascultarea diverselor categorii de persoane, cât și cele privitoare la înscrisuri, de unde concluzia că procesul-verbal prin care se materializează rezultatul prezentării pentru recunoaștere, constituie mijloc de probă. Procesul-verbal trebuie semnat de organul de cercetare penală, de martorii asistenți și de persoana care a făcut recunoașterea. Dacă persoana recunoscută din grup refuză să semneze procesul-verbal, organul judiciar va întocmi un alt proces-verbal în care va consemna refuzul persoanei recunoscute a o semna.
Finalitatea și scopul prezentării pentru recunoaștere sunt bine conturate și se caracterizează prin: identificarea unor persoane, identificarea unor cadavre sau părți de cadavru, identificarea unor bunuri și identificarea unor animale.
Condițiile ce trebuie îndeplinite pentru a putea utiliza acest procedeu complementar sunt următoarele:
– să existe un proces în curs de desfășurare;
– să existe o persoană care face dovada că a perceput caracteristicile bunurilor ce fac obiectul cauzei ori semnalmentele făptuitorilor;
– persoana ce urmează să fie prezentată pentru recunoaștere să fi fost ascultată anterior de către organele judiciare.
Tactica criminalistică prevede mai multe reguli generale și speciale ce trebuie respectate în desfășurarea activității de prezentare pentru recunoaștere cum sunt: momentul efectuării, numărul minim al bunurilor, persoanelor sau fotografiilor dintre care se face recunoașterea, locul unde se face recunoașterea, procedura de efectuare etc.
Ca și în cazul altor activități similare, cu ocazia prezentării pentru recunoaștere, organele judiciare trebuie să respecte întocmai dispozițiile în vigoare cu privire la asistența juridică.
6.7 Alte mijloace și metode de investigare a infracțiunilor împotriva mediului (supravegherea operativă-filaj, ridicarea de documente sau înscrisuri, investigații medicale, ridicarea-repunerea etc- vezi Legea Siguranței Naționale)
Controlul aplicării legilor referitoare la speciile sălbatice de faună si floră
România a ratificat prin Legea nr. 69/1994, Convenția de la Washington, adoptata in 1973 privind comerțul internațional cu specii sălbatice de fauna si flora pe cale de dispariție (Convenția CITES).
Pentru implementarea prevederilor Legii menționate mai sus, a fost emis Ordinul 647/2001 pentru aprobarea Procedurii de autorizare a activităților de recoltare, capturare si/sau de achiziție si comercializare pe piața interna sau la export a plantelor si animalelor din flora si fauna sălbatica, precum si a importului acestora, modificat prin Ordinul 117/2003, care aproba procedura de autorizare a activităților de recoltare, capturare si/sau de achiziție si comercializare pe piața interna sau la export a plantelor si animalelor din flora si fauna sălbatica
Acest Ordin se aplica cu privire la recoltarea, capturarea si/sau achiziția si comercializarea florei si faunei sălbatice, terestre si acvatice, in stare vie, proaspăta sau parțial procesata, cu privire la părți sau produse ale acestor exemplare, pe piața interna sau la export.
Ordinul nr. 647/2001 prevede in Articolul 11 al procedurii de autorizare a activităților de recoltare, capturare si/sau de achiziție si comercializare pe piața interna sau la export a plantelor si animalelor din flora si fauna sălbatica, precum si a importului acestor, ca pentru speciile incluse in Anexele I- III din Convenția CITES, persoanele fizice si juridice implicate in exportul, re-exportul sau importul acestor indivizi trebuie sa solicite un permis CITES, de la Ministerul Mediului si Gospodăririi Apelor. Aceste permise sunt emise atât pentru export, cat si pentru tranzit sau import.
Ordinul de Ministru menționat mai sus interzice recoltarea, capturarea, achiziționarea si comercializarea animalelor si plantelor sălbatice care au regim special de protecție, conform convențiilor internaționale, indiferent de zonele unde se găsesc. Totuși, aceste plante si animale pot fi recoltate sau capturate, in anumite condiții , numai cu autorizație speciala din partea autorității centrale pentru protecția mediului, si cu avizul emis anterior, al Comisiei pentru Protecția Monumentelor Naturale din cadrul Academiei Romane.
Pentru a controla exportul, importul si tranzitul, in conformitate cu instrumentele internaționale la care România este parte si in conformitate cu procedurile Uniunii Europene, Ministerul Mediului si Gospodăririi Apelor si Autoritatea Naționala a Vămilor vor stabili punctele vamale prin care se fac aceste operațiuni, luând in considerare propunerile agenților economici implicați.
România exporta din speciile CITES, ursi (Ursus arctos), lupi (Canis lupus), pisici sălbatice (Felis silvestris), râși (Lynx lynx) (ca trofee de vânătoare) si sturioni (Acipenseriformes). In ceea ce privește ursul, lupul, pisica sălbatica si rasul, aceste specii sunt protejate de Legea fondului cinegetic si a protecției vânatului nr. 103/1996, republicata. In concordanta cu aceasta lege, protecția vânatului se asigura de către gestionarii fondurilor de vânătoare, pe baza unor studii de specialitate. Vânătoarea este permisa numai pentru anumite specii, în condiții, locuri, perioade si prin mijloace stabilite de lege.
Vânătoarea ursului, lupului si pisicii sălbatice este interzisa. Totuși, aceste specii pot fi vânate numai cu aprobarea si in condițiile stabilite de autoritatea centrala pentru silvicultura, in conformitate cu convențiile internaționale la care România este parte.
In conformitate cu articolul 36 al Legii nr. 103/1996, republicata, vânarea speciilor strict protejate (cum ar fi ursul, lupul si pisica sălbatica) fără aprobarea autorității centrale pentru silvicultura este infracțiune si se pedepsește cu închisoarea de la 1-2 ani sau cu amenda intre 50 mil. lei (aproximativ 1250 Euro) si 150 mil lei (aproximativ 3750 Euro). Tentativa se pedepsește. In acest caz pedeapsa se reduce la jumătate. In plus, articolul 45 al legii prevede despăgubiri pentru pagubele cauzate prin infracțiune de: 200 mil. lei (aproximativ 5000 Euro) pentru urs, 5 mil. lei (aproximativ 125 Euro) pentru lup, 1,5 mil. lei (aproximativ 37 Euro) pentru pisica sălbatica si 10 mil. lei (aproximativ 250 Euro) pentru ras. Rasul poate fi vânat intre 15 septembrie si 31 martie, dar legea prevede să se plătească un tarif de 5 mil. lei (aproximativ 125 Euro).
In conformitate cu articolul 35 din Legea 103/1996, republicata, braconarea acestor specii a căror vânare este interzisa sau in perioada in care vânarea lor este interzisa potrivit legii, este infracțiune si se pedepsește cu închisoarea de la 1 la 3 ani sau cu amenda intre 50 mil. lei (aproximativ 1250 Euro) si 250 mil. lei (aproximativ 6250 Euro). Infracțiunea se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 5 ani daca este săvârșita in următoarele condiții:
In timpul nopții, cu excepția speciilor de vânat la care vânătoarea este permisa conform reglementarilor privind organizarea si practicarea vânătorii;
De 2 sau mai multe persoane împreuna;
De o persoana cu atribuții de serviciu sau atribuții publice in domeniul vânătorii, precum si de reprezentanții persoanelor juridice care au in obiectul de activitate ocrotirea vânatului sau vânătoarea;
In rezervații cinegetice.
Legea prevede de asemenea, ca mijloacele (inclusiv mijloacele de transport) care au servit la comiterea infracțiunilor prevăzute in articolele 35 si 36 menționate mai sus, sunt confiscate si permisul de vânătoare al persoanei care a comis infracțiunea este retras si anulat.
Legea nr. 192/2001 privind fondul piscicol, pescuitul si acvacultura reglementează pescuitul, activitatea de piscicultura si inspecție si protecția fondului piscicol.
In ceea ce privește sturionii, in conformitate cu Articolul 40, alin. 2 din Legea nr. 192/2001 privind fondul piscicol, pescuitul si acvacultura prevede ca pentru protecția fondului piscicol, pescuitul anumitor specii (printre care se număra si sturionii) este interzisa in perioadele si in zonele prevăzute de Anexa 2 a legii.
Pescuitul sturionilor sub dimensiunile legale, in alt scop decât pentru repopulare, procurarea, transportul si comercializarea ilegala a peștelui, icrelor si produselor din peste, reprezintă infracțiuni si se pedepsesc cu închisoare de la 6 luni la 4 ani sau cu amenzi intre 25 mil lei (aproximativ 625 Euro) si 50 mil. Lei (aproximativ 1250 Euro) (Art. 61 din Legea 192/2001). Conform articolului 62, daca infracțiunile sunt comise in perioada de prohibiție, in timpul nopții sau de 2 sau mai multe persoane împreuna sau de către o persoana având asupra sa o arma de foc sau substanțe chimice periculoase, se pedepsesc cu închisoare de la 2 la 6 ani. De asemenea, procurarea, transportul si comercializarea sturionilor si icrelor negre, fără documente legale constituie fapta agravanta si se pedepsește cu închisoarea de la 5 la 7 ani.
Când infracțiunile prevăzute la articolele 61 si 62 sunt săvârșite de persoanele cu atribuții de constatare a infracțiunilor si contravențiilor, pedepsele se majorează cu 2 ani.
Uneltele si mijloacele pentru pescuit , animalele, mijloacele de transport, armele si orice alte lucruri care au fost folosite la săvârșirea infracțiunii se confisca. Se confiscă de asemenea, produsele rezultate ca urmare a săvârșirii infracțiunii , cum ar fi peste, icre, alte produse acvatice si indivizi.
De asemenea, in Legea nr. 137/1995 privind protecția mediului este prevăzuta procedura de evaluare a impactului asupra mediului si sunt prevăzute sancțiuni cu privire la activitățile care afectează mediul si biodiversitatea.
Articolul 53 lit. h2 din legea 137/1995, republicata, modificata si completata de Ordonanța de Urgenta a Guvernului 91/2002, aprobata de legea nr. 294/2003, prevede ca deținătorii cu orice titlu si administratorii pădurilor, vegetației forestiere din afara fondului forestier si ai pajiștilor au obligația sa protejeze patrimoniul forestier, cinegetic, piscicol si al pajiștilor din cadrul ariilor naturale protejate, in termenii stabiliți prin planurile de management si regulamentele specifice.
Articolul 85, alin. (2), lit. (g) prevede ca nerespectarea restricțiilor si a interdicțiilor la vânat si pescuit ale unor specii protejate sau oprite temporar prin lege si in zonele cu regim de protecție integrala, potrivit prevederilor art. 53 lit. h), h1) si h2) constituie infracțiuni, daca au fost de natura sa pună in pericol viata ori sănătatea umana, animala sau vegetala.
Articolul 85, alin. (3), lit. (b) prevede ca infracțiunile menționate la alin. 2 se pedepsesc cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amenda de la 50.000.000 lei (aprox. 1250 Euro) la 75.000.000 lei (aprox. 1830 Euro) pentru infracțiunile prevăzute la lit. e)-j).
CAP. 7 PROPUNERI SI CONCLUZII
7.1. Posibile soluții de perfecționare a activității de informații și investigații în scopul obținerii de probe pentru combaterea infracțiunilor împotriva mediului.
Serviciul Român de Informații desfășoară activități de informații, contrainformații și de securitate în scopul apărării ordinii constituționale, garantării drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, prevenirii și contracarării extremismului, terorismului, spionajului, subminării economice și marii corupții, a amenințărilor transfrontaliere, precum și pentru protejarea și promovarea valorilor și intereselor naționale ale României.
Activitatea de informații constă din ansamblul măsurilor, acțiunilor și operațiunilor desfășurate de către autoritățile informative, pentru planificarea, culegerea, verificarea, prelucrarea analitică și valorificarea datelor și informațiilor cu relevanță pentru securitatea națională și informarea factorilor de decizie, investiți legal cu competență de realizare a securității naționale ori de aplicare a legii.
Periclitarea altor infrastructuri critice prin degradarea sau distrugerea rețelelor magistrale de transport a resurselor energetice și de alimentare cu apă, a căilor de comunicații terestre, a lucrărilor și amenajărilor energetice, inclusiv a sistemelor de protecție împotriva accidentelor tehnologice și calamităților;
Comunitatea Națională de Informații are rolul de a planifica la nivel strategic activitatea autorităților informative în scopul integrării și valorificării produselor informaționale ale acestora în estimări informative de nivel național, potrivit necesităților de fundamentare, elaborare, susținere și promovare a strategiilor și politicilor de securitate națională.
Componentele Comunității Naționale de Informații sunt Serviciul Român de Informații, Serviciul de Informații Externe, Direcția Generală de Informații a Apărării din Ministerul Apărării Naționale și Direcția Generală de Informații și Protecție Internă din Ministerul Administrației și Internelor.
Serviciul de Pază și Protecție și Serviciul de Telecomunicații Speciale concură, potrivit competențelor proprii, în calitate de servicii de securitate, la activitatea Comunității Naționale de Informații.
În scopul realizării securității naționale, autoritățile informative prevăzute în prezenta lege sunt autorizate să planifice, să culeagă, să proceseze, să stocheze, să analizeze, să sintetizeze, să disemineze și să valorifice informații, în limita competențelor prevăzute de lege.
Culegerea de informații conform prevederilor legale este permisă numai în scopul obținerii de informații despre acte pregătitoare sau fapte circumscrise amenințărilor prevăzute la dispozițiile art.8 sau se identifică sursele necesare unor astfel de informații, precum și dacă acest lucru este necesar protecției angajaților, instituțiilor, obiectivelor și surselor împotriva unor acțiuni care ar putea periclita securitatea națională.
Autoritățile informative inițiază, în conlucrare cu celelalte autorități și instituții publice, societăți private de pază și protecție, precum și cu alte organizații de drept privat, programe naționale de prevenire a pericolelor la adresa securității naționale, inclusiv prin promovarea culturii de securitate.
Autoritățile prevăzute în prezenta lege, elaborează și dezvoltă, potrivit competențelor ce le revin, programe de protecție a informațiilor clasificate în format electronic prin utilizarea mijloacelor criptografice, a standardelor utilizate pentru protecția informațiilor clasificate în format electronic, asigură evaluarea, certificarea și acreditarea algoritmilor, aplicațiilor criptografice și dispozitivelor utilizate pentru protecția informațiilor clasificate.
Activitatea de culegere de informații, constă în :
– interceptarea și înregistrarea comunicațiilor, căutarea unor informații, documente sau înscrisuri pentru a căror obținere este necesar accesul într-un loc, la un obiect sau deschiderea unui obiect;
– ridicarea și repunerea la loc a unui obiect sau document, examinarea lui, extragerea informațiilor pe care acesta le conține cât și înregistrarea, copierea sau obținerea de extrase prin orice procedee;
– instalarea de obiecte, întreținerea și ridicarea acestora din locurile în care au fost depuse, conform legislației în vigoare.
Seful structurilor informative aproba activitatea in funcție de amenințarea prezumată și cuprinde:
– date sau indicatori din care rezultă existența, probabilitatea ori iminența unei amenințări la adresa securității naționale pentru a cărei descoperire, prevenire sau contracarare se impune autorizarea;
– categoriile de activități pentru a căror efectuare este necesară autorizarea;
– identitatea persoanei ale cărei comunicații trebuie interceptate, dacă este cunoscută, sau a persoanei care deține informațiile, documentele ori obiectele ce trebuie obținute;
– descrierea generală, dacă și când este posibil, a locului unde urmează a fi efectuate activitățile autorizate;
– durata de valabilitate a autorizării.
Transformarea informațiilor secrete (desecretizarea) referitoare la probabilitatea săvârșirii unor infracțiuni în acte oficiale de sesizare a organelor competente de aplicare a legii se realizează pe baza conlucrării dintre emitentul și destinatarul informațiilor secrete, asigurându-se respectarea exigențelor legii privind protecția surselor, mijloacelor și metodelor activității secrete de informații.
7..2. Producerea ghidului de proiectare a unei proceduri
În vederea descoperirii și cercetării manifestărilor ilicite, indiferent dacă acestea se
obiectivează în materia amenințărilor la adresa securității mediului ori în materia infracțiunilor, în general, iar în materia infracțiunilor contra securității naționale și acte de terorism, în special, organele de ordine publică, organele de stat cu atribuții în domeniul securității mediului, și organele judiciare utilizează mijloace, metode și procedee investigative.
Așa cum am prezentat mai sus, uneori investigațiile trebuiesc făcute de structurile informative speciale, care la rândul lor pentru a fi in legalitate, si in special pentru protejarea ofițerilor de informații trebuie sa lucreze pe baza unor proceduri. Dupa cercetări laborioase si mult sprijin din partea profesorului conducător, am realizat o schița de proiect pentru câteva reguli si argumente din procedura de prevenire si combatere a infracțiunilor la mediu.
Scopul proiectului consta in folosirea mijloacelor, metodelor și procedeelor folosite în activitatea de realizare a combaterii infracțiunilor la mediu, si care constă în obținerea de informații, într–o manieră operativă, pentru a răspunde exigențelor de intervenție rapidă, promptă și eficace, ce caracterizează întreaga activitate de realizare a securității naționale, în timp ce mijloacele, metodele și procedeele folosite în activitatea procesual și procedural penală sunt destinate constatării existenței sau inexistenței unei infracțiuni la mediu, la identificarea persoanei care a săvârșit–o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei și care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal.
Pe de altă parte, întrucât între mijloacele, metodele și procedeele utilizate în activitatea de culegere de informații pentru realizarea securității mediului, prevăzute de lege, care au natura juridică administrativă, ce excede procesului penal și mijloacele, pe de o parte și metodele și procedeele folosite în cursul procesului penal a căror natură juridică este procesual și procedural penală, pe de altă parte, se impune o diferențiere chiar și în denumirea acestora, care să le definească cu precizie locul, rolul și importanța în ansamblul activităților derulate (procedura de prevenire si combatere a infracțiunilor la mediu) de organele de stat, atât pentru descoperirea amenințărilor la adresa securității mediului, cât și a infracțiunilor, în general, și a celor contra securității mediului și acte de bioterorism, în special, considerent pentru care, apreciem că, denumirea generică de mijloace, metode și procedee specifice informativ – operative, acordată acelora utilizate extraprocesual penal, este de natură să satisfacă exigențele semantice și prin care se disting unele de altele și se particularizează fiecare dintre acestea in interiorul procedurii.
Atât mijloacele, metodele și procedeele, care fac obiectul prezentei lucrări, fie că sunt utilizate în activitatea de culegere de informații pentru realizarea securității mediului, fie cele folosite în cursul procesului penal sunt caracterizate ca speciale întrucât, ambele au un caracter subsidiar, de excepție, deoarece nu pot fi utilizate decât atunci când informațiile căutate ori probele nu se pot obține prin alte mijloace, metode, procedee ori prin alte mijloace de probă ori procedee probatorii, iar caracteristica decurge din caracterul de subsidiaritate, ce constituie condiția obligatorie de utilizare a lor.
Procedeele informativ – operative specifice din activitatea de culegere de informații în domeniul securității naționale au un grad de complexitate sporit în raport de mijloacele și metodele informativ – operative din același domeniu, primele dintre ele încorporând și putând fi aduse la îndeplinire prin utilizarea celor din a doua grupă, dar putând fi utilizate și independent.
De exemplu, poliția, structurile informative menționate în legile de organizare și funcționare, regulamentele și ordinele interioare ale organelor de siguranță publică (poliția, jandarmeria) ori specifice activității de realizare a securității mediului, ce sunt prevăzute de legile incidente organizării și funcționării organelor de stat cu atribuții în domeniul securității naționale, ambele categorii fiind puse în executare de agenții abilități de respectivele acte normative, în modalitățile și conform regulilor stipulate în proiectul de procedura.
Așa cum este firesc, consideram ca la începutul procedurii după ce stabilim baza legala actualizata, trebuie sa începem cu regulile din procedura.
Regulile generale ale investigării infracțiunilor la mediu, contra securității naționale și acte de bioterorism pot fi :
a) Regula asigurării continuității între procedeele informative – operative specifice utilizate de organele răspunzătoare cu aplicarea legii în domeniul securității naționale și procedeele probatorii și metodele speciale de cercetare folosite de organele judiciare.
Pentru preîntâmpinarea, prevenirea, respectiv contracararea și combaterea oricărui gen de amenințare la adresa securității naționale, organele abilitate ale statului (respectiv structurile de informații) derulează o activitate proprie și specifică de identificare dintre riscurile și vulnerabilitățile ce vizează securitatea internă și externă a României (posibilitate), acei vectori ce reprezintă amenințările efective contra securității naționale (realitate), și care se relevă în diverse faze ale manifestării, ilicite incriminate penal (acte pregătitoare, tentativă, formă consumată sau epuizată).
Fiind percepute acele manifestări ilicite și persoanele care le realizează, survine momentul în care se impune intervenția organelor judiciare, sesizate, în general, prin actul de constatare realizat potrivit prevederilor codului penal, înaintat de către organele răspunzătoare cu aplicarea legii în domeniul securității naționale, la organele de urmărire penală (sprijinite de structurile de informații).
Se desprinde astfel că activitățile celor două categorii de organe au un moment deinterferență și că, de la un anumit moment dat, mijloacele, metodele și procedeele informative – operative specifice utilizate de unele se continuă cu procedeele probatorii și metodele speciale de cercetare folosite de celelalte, ambele fiind subordonate aceluiași scop, respectiv cel caracteristic urmăririi penale și procesului penal.
De aici rezultă regula asigurării continuității între cele două categorii de activități, ce poate fi exprimat prin aceea că investigația penală este corolarul investigației informativ – operative, amândouă însoțite permanent de elementele proprii oricărei investigații strict criminalistice, toate acestea subsumate întregului, ce-l reprezintă instrumentarea unei cauze penale având ca obiect una sau mai multe infracțiuni contra securității naționale sau acte de terorism.
b) Regula transformării informațiilor, datelor și indiciilor, rezultat al “activităților specifice” derulate de organele răspunzătoare cu aplicarea legii în domeniul securității naționale, în probe relevante (utile, concludente și pertinente) procesului penal.
Datele, indiciile și informațiile acumulate cu prilejul investigației informativ-operative sunt supuse unui proces de verificare, analizare și evaluare, după care sunt valorificate, prin transformarea unora dintre ele în probe, ce profită procesului penal.
Din această operațiune se degajă regula transformării informațiilor, datelor și indiciilor, rezultat al “activităților specifice” derulate de organele răspunzătoare cu aplicarea legii în domeniul siguranței naționale, în probe relevante (utile, concludente și pertinente) procesului penal.
Apoi trebuiesc prezentate operațiunile specifice ale proceduri.
Modalitățile concrete ale acestei transformări devin posibile prin operațiuni specifice investigării infracțiunilor contra securității naționale și acte de terorism:
1. disimularea unor procedee probatorii consacrate de codul de procedură penală(cum ar fi, percheziția și cercetarea la fața locului) în alte activități prevăzute în diferite acte normative (ca de pildă, controlul vamal, verificări polițienești, controlul instituit la intrarea și ieșirea din anumite obiective industriale și economice de importanță deosebită din punct de vedere al securității naționale ș.a.).
2. organizarea surprinderii în flagrant a săvârșirii unei infracțiuni.
3. exploatarea datelor și informațiilor obținute din investigația informativ-operativă specifică în activitatea de ascultarea persoanelor în faza de urmărire penală.
4. valorificarea datelor, informațiilor și copiilor obținute prin utilizarea procedeelor informativ – operative intruzive prin efectuarea ridicării de obiecte și înscrisuri – la cererea organelor judiciare ori silită – și a perchezițiilor (domiciliară, corporală, a autovehiculelor și informatică).
c) regula organizării și planificării activității într-o manieră științifică, atât de organele de stat cu atribuții în domeniul securității naționale, cât și de organele judiciare care sunt abilitate în domeniu, printr-un management corespunzător instituțional și al urmăririi penale și într-o conlucrare permanentă.
Investigarea infracțiunilor contra securității naționale în ansamblu, și a unui caz concret, în particular, devine eficientă doar în condițiile în care se desfășoară ordonat și coordonat, împrejurarea din care derivă regula organizării și planificării activității într-o manieră științifică, atât de organele de informații, cât și de organele judiciare care sunt abilitate în domeniu, printr-un management corespunzător instituțional și al urmăririi penale și într-o conlucrare permanentă.
Pentru a deveni eficientă, conlucrarea trebuie să ființeze, atât în plan intern, între toate organismele răspunzătoare cu aplicarea legii, cât și în plan extern, între fiecare dintre acestea și autoritățile omoloage din alte țări, precum și organismele supra și interstatale (O.I.P.C., Europol ș.a.m.d.).
Organizarea și planificarea activităților presupune derularea cestora în formula de echipă de investigatori (anchetatori) în componența căreia sunt cooptați specialiști din domeniile de interes, fiecare cu sarcinile și atribuțiile proprii de îndeplinit în termene responsabile.
Conlucrarea presupune în același timp asigurarea unui flux informațional alimentat reciproc între organismele și agenții ori magistrații implicați, cu respectarea deplină a confidențialității și, acolo unde este cazul, a secretizării datelor și informațiilor vehiculate.
Calitatea investigației este determinată, pe de altă parte, de prestația profesională a celor care o desfășoară, ceea ce impune specializarea și perfecționarea permanentă a agenților organelor răspunzătoare cu aplicarea legii în domeniul siguranței naționale și organelor judiciare, prin cunoașterea posibilelor moduri de operare la comiterea infracțiunilor din domeniu precum și a modalităților de descoperire a acestora.
d) respectarea regulilor de tactică criminalistică aplicabile fiecărui mijloc, metodă și procedeu utilizat în parte, și ansamblului investigației.
Pe parcursul elaborării si finalizării procedurilor la infracțiunile la mediu vom tine cont de cateva principii precum cele de mai jos.
Întreaga activitate de investigare a infracțiunilor contra securității mediului gravitează în jurul problemei centrale ce constă în identificarea infractorilor, stabilirea și dovedirea vinovăției acestora, prin mijloace, metode și procedee utilizate în conformitate cu prevederile legale și îngăduite de acestea, aspect din care se degajă necesitatea respectării regulilor de tactică criminalistică aplicabile fiecăruia în parte, și ansamblului investigației.
Tratatele și Convențiile internaționale la care România este parte, Recomandările Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei, prevederile și practica CEDO, prevederile constituționale și procedural penale îngăduie și pun la dispoziția organelor însărcinate cu aplicarea legii,mijloace, metode și procedee investigative și probatorii, care în investigarea altor infracțiuni decât cele contra securității naționale nu sunt permise, ceea ce presupune folosirea lor numai în condițiile în care, alte mijloace și metode nu sunt eficiente și nu pot conduce la descoperirea infracțiunilor și infractorilor.
Pentru acestea considerente, folosirea procedeelor informativ – operative specifice prevăzute in legi specifice si codul de procedura penala se efectuează doar atunci când sunt îndeplinite condițiile legale, sunt oportune și au fost epuizate ori sunt ineficiente celelalte mijloace de probă ce nu aduc atingere drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățeanului, fiind caracterizate de principiul subsidiarității.
Necesitatea, oportunitatea și folosirea efectivă a procedeelor informativ – operative specifice și probatorii se analizează și realizează prin cunoașterea profundă a acțiunii ilicite, a personalității și psihologiei făptuitorilor, alegerea momentelor tactice cele mai potrivite precum și utilizarea resurselor umane și logistice adecvate.
Împotriva acțiunilor fie de mare violență și agresivitate, fie insidioase, oculte și diversioniste ce vizează valorile fundamentale ale ființei națiunii și statului, starea de legalitate, de echilibru și de stabilitate socială, economică și politică necesară existenței și dezvoltării statului național român, precum și climatului de exercitare neîngrădită a drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor reacția trebuie să fie pe măsură și neîntârziată, prin intervenția operativă a organelor abilitate, descoperirea infracțiunilor și infractorilor.
De asemenea, pentru implementarea procedurii, documentul final va prevede că este nevoie de accelerarea dezvoltării durabile, dezvoltarea și protecția activă a infrastructurii strategice și a sistemelor de aprovizionare cu resurse vitale. Procedura vizează, cu precădere, reducerea vulnerabilităților și mai puțin limitarea degradării mediului și a schimbărilor climatice. Astfel, documentul se mulează pe principiul conform căruia securitatea ecologică și dezvoltarea durabilă sunt două concepte care se susțin reciproc.
Pe lângă analiza procedurii, se impune prezentarea impactului schimbărilor climatice asupra României, proiecții privind efectele viitoare ale acestora, cadrul instituțional al combaterii schimbărilor climatice în România și principalele politici și măsuri în acest domeniu. De asemenea, vor fi prezentate hazardele naturale la care este expus teritoriul României și vulnerabilitatea județelor țării la acestea.
Concluziile surprind principalele elemente și idei rezultate în urma realizării acestei cercetări asupra conceptului de procedura infracțiunilor la mediu:
Securitatea mediului este un concept bine cristalizat, având utilitate practică în mediile decizionale europene.
Caracteristicile generale ale conflictelor de mediu sunt: multicauzalitatea, caracterul preponderent intra-statal, localizarea preponderent în statele în dezvoltare, intensitatea relativ scăzută, reciprocitatea și existența unor bucle de feed-back.
În plaja largă de conflicte, se distinge o categorie aparte a conflictelor de mediu.
Politica climatică globală (de gestionare a efectelor schimbărilor climatice) a devenit politică de securitate preventivă, iar consolidarea acesteia printr-un Acord cadru post-Kyoto poate reprezenta o soluție pentru securitatea ecologică.
Nu există o relație mono-cauzală schimbări climatice – conflict. Schimbările climatice se adaugă unui complex de factori cauzatori de conflict.
Schimbările climatice (prin efectele pe care le au asupra topirii ghețarilor din Himalaya) au impact profund asupra economiei statelor din regiune (modificând regimul culturilor sau politicile energetice) și asupra relației India-Pakistan.
Declinul volumului și suprafeței Lacului Aral a avut implicații multiple, mult mai ample decât simpla modificare a geografiei. O serie de decizii economice și politice s-au suprapus efectelor schimbărilor climatice, generând o situație fără precedent, cu implicații profunde asupra economiei și securității celor cinci state central-asiatice.
Reformarea instituțiilor din cadrul ONU (în special a Consiliului de Securitate) și transformarea Programului Națiunilor Unite pentru Mediu într-o agenție specializată a ONU devin măsuri esențiale pentru asigurarea securității ecologice.
Inițiativa Mediu și Securitate (ENVSEC) și modelul de implicare a Uniunii Europene în limitarea schimbărilor climatice pot fi multiplicate.
Literatura de specialitate din România este limitată în ceea ce privește securitatea ecologică. Securitatea ecologică este, însă, un concept utilizat de către factorii de decizie din țara noastră.
Îndeplinirea angajamentelor asumate prin Protocolul de la Kyoto fără investiții în domeniul retehnologizării a plasat problematica schimbărilor climatice într-o poziție secundară pe agenda de priorități politice. Schimbările climatice trebuie percepute dincolo de efectele pe care le generează asupra mediului înconjurător, și anume prin impactul asupra economiei și securității.
Necesitatea de coordonare între documentul-cadru de strategie, Strategia de dezvoltare durabilă a României și strategiile și politicile ministerelor de linie devine esențială.
Asigurarea securității ecologice presupune securizarea unor domenii în care au fost identificate riscuri și vulnerabilități și, implicit, gestionarea acestora de niveluri ierarhice superioare instituțiilor de linie.
In finalul procedurii prezint perspectivele schimbărilor mediului si cum influențează acestea munca din structurile de informații.
Mai nou, schimbările climatice modifică profund mediul, geografia, economia, politica și geopolitica regiunii arctice. Statele naționale riverane devin din ce în ce mai conștiente de dimensiunea arctică a geografiei lor, încercând să o înglobeze într-o politică națională și în formatele de cooperare interguvernamentală.
Comparativ cu prezentarile din mediul academic, practica gestionării securității mediului se află încă la începuturi. Instituțiile internaționale tradiționale de securitate (civile și militare) au evoluat în direcția abordării dimensiunii mediului a securității (OSCE și NATO), adaptându-se mult mai bine noilor amenințări. Uniunea Europeană s-a arătat, însă, mai reticentă în abordarea implicațiilor securitare ale problemelor de mediu.
Politicile sectoriale de protecție a mediului, dezvoltare și securitate trebuie integrate, pe de o parte, pentru că guvernele naționale împărtășesc aceleași impedimente legate de lipsa de cooperarea între instituțiile responsabile de securitate, dezvoltare și mediu înconjurător pentru răspunderea la provocările cu caracter interdisciplinar, și, pe de altă parte, pentru că experiențele de stabilizare și securizare de până în prezent au demonstrat limitele instrumentelor clasice din sfera securității.
Acestea sunt opiniile noastre, si avem convingerea ca valoarea lucrării rezidă din încercarea de a realiza un suport teoretic pentru securitatea mediului, pentru conflictele de mediu și relația schimbărilor climatice – securitate care poate fi utilizata în mediul operaționalizat al structurilor informative si cel al mediului decizional din România.
3.3 Concluzii
In concluzie, având în vedere aspectele prezentate mai sus, credem că se impune cu necesitate din partea SRI reconstruirea strategiei pentru prevenirea si combaterea infracțiunilor împotriva mediului, pentru anii următori, după matrice (procedura) prezentata in subcapitolul anterior.
Pornind de la faptul ca, amenințarea majoră la adresa securității mediului este reprezentată și de modificările climatice, în sensul accentuării procesului general de încălzire, cauzată de emisiile de gaze care amplifică efectul de seră am întocmit prezenta lucrare. Așa cum știim, una din consecințele încălzirii este accentuarea procesului de topire a ghețurilor și creșterea nivelului mărilor. În ultimul secol, nivelul mării a crescut cu 20-40 de cm, iar oamenii de știință consideră că acesta poate crește cu încă 120 de cm în secolul următor, amenințând numeroase terenuri agricole, comunitățile din zonele de coastă, deltele, estuarele și apele freatice de care depind comunitățile respective.
Pentru ca planeta să aibă o climă echilibrată în următoarele secole, emisiile de carbon trebuie reduse, potrivit specialiștilor, până la un nivel pe care oceanele și pădurile îl pot resorbi, adică de 1-2 miliarde de tone anual, ceea ce înseamnă 20% din nivelul actual al emisiilor. În prezent, în fiecare secundă, sunt degajate în atmosferă peste 200 de tone de bioxid de carbon, substanță tot mai puțin neutralizată de pădurile a căror suprafață se diminuează într-un ritm de 27 milioane ha (o suprafață similară cu cea a Japoniei) pe an. Mai mult de jumătate din despăduririle făcute de omenire de-a lungul timpurilor s-au efectuat în ultimii 20 de ani. În plus, anual, 27 milioane ha de pământ devin zone deșertice. Într-un asemenea ritm, în următorii 200 de ani nu vor mai exista suprafețe de pământ productive.
Un tip aparte de agresiune poate fi constituit de bioinvazii. Lucrări de specialitate apreciază că în lume culturile agricole sunt afectate de tipuri diverse de dăunători (cam 50.000 pentru agenții patogeni vegetali, 9000 pentru insecte și paraziți și cca 8000 pentru buruieni. Acestor dăunători li se adaugă și cei din rândul vertebratelor (șobolanul brun, vrabia engleză etc.). Și speciile exotice transmutate în alte arealuri decât cele de origine pot provoca, prin afectarea lanțurilor trofice, pagube uriașe. Astfel, o specie de muscă, ce se hrănește cu fructe, originară din Mediterana, ajunsă în S.U.A., provoacă numai în California pagube anuale de aproape un miliard de dolari.
O alta amenințare majoră la adresa securității mediului este reprezentată de insuficiența surselor de apă, în condițiile în care cererea de apă a crescut din 1980 până în prezent de trei ori. Cercetători de la institute prestigioase de profil din SUA atrag atenția că distribuția inegală a apei “are șansele să devină principala sursă în declanșarea conflictelor”, că apele fluviilor sunt resurse care “pot genera cel mai ușor conflicte între state”. Aceste afirmații au ca temei situația gravă a apelor dulci în care a ajuns lumea. Fluvii ca Huang He (Fluviul Galben), Colorado și altele nu mai ajung la gurile de vărsare în mare, din cauza utilizării excesive a apei lor. Nivelul apelor freatice scade alarmant, de la câțiva centimetri la câțiva metri pe an, ca urmare a exploatării iraționale. În prezent, există mari tensiuni între India și Bangladesh (ultima reclamând că nu-i mai rămâne suficientă apă pentru irigații din fluviul Gange ca urmare a folosiri excesive a apei sale de către India), între SUA și Mexic (în legătură cu folosirea fluviului Rio Grande), între țările Asiei Centrale (pentru apele fluviilor Amu Dar’ya și Syr Dar’ya); acviferul din Cisiordania și înălțimile Golan, două zone de importanță strategică în problema apei, reprezintă un obiect esențial de dispută între statul Israel și țările arabe vecine. Alte posibile surse de conflict sunt, din acest punct de vedere, fluviile Nil, Iordan etc. De altfel, pe măsură ce populația sporește, numărul țărilor cu mare deficit de apă este de așteptat să crească. În prezent, conform datelor Băncii Mondiale, deficitul cronic de apă afectează 80 de țări, în care trăiesc 40% din locuitorii planetei.
Este necesar, în primul rând, un efort intens de gândire pentru stabilirea intereselor României in domeniul mediului. În al doilea rând, se impune reevaluarea surselor de insecuritate, deci a pericolelor, amenințărilor și riscurilor la adresa intereselor pe linie de mediu, a agresiunilor posibile, a stărilor, proceselor, acțiunilor sau evenimentelor insecurizante.
În al treilea rând, trebuie identificate soluțiile de perfecționare a activității de informații și investigații în scopul obținerii de probe pentru combaterea infracțiunilor împotriva mediului. Obiectivul fiind evident asigurarea securității mediului, stabilind direcțiile de acțiune și pentru transpunerea în practică a strategiei securității mediului, în funcție de evoluțiile condițiilor concrete, într-un cadru unitar si coerent.
Un aspect care ar trebui, poate, reliefat în legătură cu interesele naționale pe linia mediului este acela că se accentuează rolul unor interese care trebuie conjugate cu interesele comunității internaționale și cu interesele naționale ale altor state. Este vorba de interesele de factură transfrontalieră a mediului: menținerea păcii și stabilității internaționale, protecția mediului de catre toate statele planetei, combaterea infracționalității internaționale, protecția împotriva unor calamități naturale, dezastre sau catastrofe etc.
Pentru domeniul ecologic, formulări potrivite ar putea fi: protecția mediului înconjurător, a condițiilor naturale propice desfășurării unei vieți normale pentru toți cetățenii țării; asigurarea unei calități superioare a aerului, apelor, solului, pădurilor, protecția faunei și vegetației.
Perfecționarea sistemului securității mediului
Din multitudinea metodelor de analiză a domeniului larg al securității mediului, metoda sistemică are o semnificație aparte. Aplicând-o la domeniul securității mediului, ea poate să evidențieze aspecte interesante. Din această perspectivă, pentru teoria românească a securității mediului se profilează un concept nou, distinct, integrator – sistemul securității naționale.
Conceptul de sistem al securității mediului poate avea rosturi și semnificații profunde, în virtutea cărora tezele și ideile referitoare la mediului ar putea fi remodelate într-un ansamblu unitar, coerent din punct de vedere logic și sistematizat.
După raportul cu mediul, sistemul securității mediului este un sistem deschis. Interacțiunea sa cu mediul presupune un schimb permanent nu numai de energie și informații, dar și de substanță și activități (sociale). Datorită acestui fapt, sistemul securității mediului funcționează prin adaptare și dezvoltare.
Căi de perfecționare a sistemului securității mediului
O cale importantă de perfecționare a sistemului de securitate mediului s-ar putea referi la fundamentele sale juridice. La elaborarea textului Constituției României, ori a unor legi (cum ar fi, spre exemplificare, Legea privind înființarea, organizarea și funcționarea Consiliului Suprem de Apărare a Țării ș.a.) nu s-a acordat atenția necesară conceptului de securitate mediului, fapt de altfel explicabil prin aceea că respectivul concept era la vremea respectivă în curs de cristalizare.
Acum însă nu mai poate fi invocată această “scuză” pentru neracordarea sistemului legislativ la imperativele apărării intereselor de mediu. Această racordare ar putea fi făcută pe mai multe căi. În primul rând prin apariția unui set de legi referitoare la securitatea mediului. În al doilea rând, prin modificarea unor legi existente referitoare la unele domenii importante pe care le presupune securitatea mediului. In al treilea rând, prin afirmarea în doctrina juridică românească a unor concepte noi (subminarea securității mediului ș.a.).
O altă expresie a perfecționării sistemului securității mediului o constituie îmbunătățirea cadrului organizatorico-instituțional al acestuia. Un prim pas l-ar putea constitui redefinirea atributelor autorităților publice, acordându-se importanța cuvenită sarcinilor referitoare la securitatea mediului. De asemenea, ar putea fi create instituții noi, care să acopere numeroase domenii ale securității mediului.
În România s-ar putea realiza o conexiune intre SRI si structuri specializate la nivelul ministerelor, departamentelor, a prefecturilor ori consiliilor locale și primăriilor pe linie de mediu. La nivel local, astfel de structuri specializate ar putea fi utile îndeosebi în cazuri de calamități, dezastre sau catastrofe, epidemii, epizootii etc. Ele ar putea avea în preocupări activități specifice de analiza informațiilor sau diseminarea informațiilor, pentru perioada de război, pentru stările de asediu sau urgență, ori privind anumite domenii ale securității mediului (relația cu siguranța națională, ordinea publică, protecția civilă, securitatea sanitar – veterinară, securitatea ecologică etc.).
O altă direcție a perfecționării cadrului organizatorico – instituțional al sistemului securității mediului ar fi realizarea unor instituții naționale de învățământ și cercetare științifică, precum și centre de informare-documentare de profil. Astfel, ar fi utilă înființarea unei Universități de Securitate Mediului”, a unor institute pe profile ale securității, a unor centre de informare, documentare pentru securitatea mediului etc.
Desigur, învățământul, cercetarea științifică în domeniul securității mediului, precum și activitatea de informare – documentare în acest domeniu nu trebuie să se limiteze doar la sfera instituțiilor specializate menționate. In toate unitățile de învățământ ale SRI, precum și în toate institutele, centrele de cercetare științifică, ori centrele de informare-documentare trebuie acordată atenția cuvenită formelor specifice de activitate în legătură cu securitatea mediului.
Structura organizatorico-instituțională a securității mediului mai putea cuprinde și alte organizații cu caracter oficial, precum și fundații, asociații etc. neguvernamentale, axate pe diverse domenii pe care le presupune securitatea mediului. Publicistica în domeniul securității ar trebui să aibă, de asemenea, un rol important.
Toate aceste eforturi trebuie racordate la cele internaționale în planul securității, îndeosebi în cadrul organizațiilor din care România face parte (ONU, UE, NATO, OSCE, etc.).
ANEXA 1
CAZURI SEMNIFICATIVE
Cazuri semnificative in România
Cinci colete cu 500 de iguane verzi, reținute în vamă la Otopeni
Cele 500 de iguane verzi, în valoare totală de 250.000 de dolari, ar fi trebuit să ajungă la firma Profipet din Ploiești, care nu deținea însă autorizația necesară de import emisă de Ministerul Mediului și Dezvoltării Durabile (MMDD).
"Iguanele vor fi predate autorităților competente din Ministerul Mediului și, probabil, din Autoritatea Sanitar-Veterinară, urmând să se stabilească dacă vor fi înapoiate sau vor rămâne în România. Organele abilitate vor face cercetări pentru a stabili dacă persoanele implicate se fac vinovate de infracțiunea de fals.
Cele 500 de iguane au fost confiscate, au declarat, pentru MEDIAFAX, surse din Ministerul Mediului și Dezvoltării Durabile (MMDD).
Iguanele, animale protejate, care se supun unui regim special prevăzut prin Regulamentul 338 al Comisiei Europene, nu pot fi importate fără un aviz denumit "CITES". Sursele citate au explicat că avizul de import pentru specii CITES se obține de la MMDD, iar compania Profipet a solicitat eliberarea respectivului aviz
Cazuri semnificative in Italia
Cazul – cimpanzeu:
Reținerea a 30 exemplare vii (40% tineri)
Import ilegal din Africa (Sierra Leone, Guinea, Kongo, etc.)
Principalele utilizari: animale de companie, circuri, fotografiat si cercetări bio-medicale
Contrabandiștii si comercianții ilegali au folosit certificate false (declaratie falsa cu privire la creșterea in captivitate)
Apel la tehnici criminalistice pentru dovedirea faptului ca certificatele sunt false (teste ADN)
Infracțiuni: Legea Nationala CITES (legea 150/92), (Codul Penal) contrabanda, falsificare, rele tratamente, (Legislație Financiara), evaziune fiscala si vamala, legislație vamala
Sancțiune in primul caz: 30 000 EUR in 1993
Acuzare împotriva contrabandiștilor: 7 persoane (1993-1997)
Cazul – Lalea:
Exemplare reținute: 2 150 in stare vie Psittacides
In afara Italiei, următoarele tari au fost implicate: Olanda, Uruguay, Paraguay, Argentina, Brazilia, Ungaria, Republica Ceha, Austria, Elveția, Belgia
Dispoziții ale politiei (ordine de percheziție, interogatorii, etc): 30
Mijloace de investigație: înregistrarea convorbirilor telefonice, ordine de percheziție, rețineri – Laborator criminalistic (identificare genetica) – tehnici de marcare
Investigația a fost efectuata de serviciul CITES CFS din Roma si din Napoli si a fost coordonata de Magistratura orașului Salerno
Infracțiune: Lege Naționala CITES (L. 150/92), (Codul Penal) contrabanda, falsificare, conspirație, rele tratamente (Legislație Financiara), evaziune fiscala si vamala
Punct de vedere important: legătura cu infracțiuni grave si prin aceasta extinderea contextului de investigație
Acuzarea pentru contrabanda: 27 persoane
Arestări: 7 persoane (1 cetățean olandez prin mandat internațional de arestare, locul arestării: Belgia)
Trasee utilizate:
o Tari de origine: America Centrala si America de Sud (Argentina, Uruguay, Brazilia, Paraguay, etc.), Oceania, Asia de Sud-Est (Indonezia, Insulele Filipine, etc.), Africa (Tanzania)
o Tari de tranzit: Europa de Est (Rusia, Polonia, România, fostele tari iugoslave, Slovenia, Republica Ceha, Slovacia, altele)
o Tari de destinație: Europa de Vest (Italia, Olanda, Franța, Elveția, Germania, etc.), folosirea frontierelor terestre (in principal in vehicule) prin Polonia-Germania, Slovenia-Italia, ca si prin frontierele maritime dintre Malta-Italia, Grecia-Italia, Albania-Italia
Cazul Gaur: 2013 – 2015
Exemplare reținute: 150 animale împăiate si trofee
Exemple: 3 Bos gaurus, 4 Panthera tigris, 7 Ovis vignei, 13 Ovis ammon ssp., 6 Capra falconeri, 2 Helarctos malayanus, 20 Ursi Bruni Ursus arctos, 2 Leoparzi norosi Neofelis nebulosa. Toate aceste specii figurează in anexele CITES I si II.
Valoare: aproximativ 440 000 EUR
Persoane acuzate: 2 cetățeni italieni
Persoane implicate: 10 cetățeni italieni si alte persoane din Rusia, India, Germania, Franța si Myanmar
Probleme: transmiterea oficiala si utilizarea informațiilor disponibile in Franța (Autorități vamale) pentru ca investigația din Italia sa poată începe
In 2997, in Subgrupul Interpolului care se ocupa de comercializarea speciilor sălbatice de fauna si flora, Italia a primit informații neoficiale din partea reprezentanților Franței
Din fericire, in acest caz colaborarea a fost buna cu Ambasada Franței din Roma (atașat vamal), care a transmis oficial investigatorilor CFS unele informații si documente
Cazul Shahtoosh: 2013 – 2015
– Captura: 65 saluri shahtoosh
– Shahtoosh este un tip de lâna obținut din antilopa Pantholps hodgsonii, care figurează in Anexa I, si care trăiește pe Platoul Tibetan al Chinei si in India de Nord la 4 000 m altitudine. Aceasta lâna se folosește pentru fabricarea celebrelor saluri de mare valoare comerciala (960 – 6 400 EUR)
Întreprinderile italiene de prelucrare a lânii fac parte din întreprinderile cele mai celebre, care se ocupa de torsul si comercializarea (ilegale) a acestei rare si prețioase lâni
Baza fraudei a fost declarația făptașilor, declarație prin care aceștia au declarat ca salurile care au fost comercializate in cele mai celebre magazine de moda din lume erau din cașmir (care provine din capra himalayana sau casmiriana – Capra hircu) sau din lâna moale de antilopa care rămâne agățată in tufișuri
Colaborarea cu laboratoarele criminalistice a fost foarte importanta, pentru ca specialiștii au constatat ca materialul din care erau confecționate salurile era shahtoosh
Infracțiuni: Legea CITES (L.150/92 modificata), norme de drept care reglementează contrabanda si vama (cu circumstanțe agravante), frauda comerciala (Codul penal)
Cantitatea comercializării ilegale dovedita: 300 de saluri in total. Aproximativ 200 de saluri au fost introduse si comercializate in Italia, in direcția Europei si Statelor Unite ale Americii. Salurile au fost vândute in sălile de expoziție ale hotelurilor de lux, in magazine de moda, cu ocazia petrecerilor VIP, etc.
Folosirea canalelor internaționale: autoritățile vamale franceze au eliberat copii de pe facturi, care au demonstrat complicitatea celei mai celebre societăți italiene de prelucrare a lânii unde s-au confiscat mai mult de 100 de saluri. După aceasta, câteva alte saluri au fost confiscate pe cele mai celebre piețe de moda din Florența, Milano si Roma.
Acțiuni practice demne de urmat
Schimb informal de informații si documente intre persoanele de contact de la Interpol, de la CITES si de la autoritățile vamale
Verificare de investigație de rutina (dosare penale, informatori, rapoartele funcționarilor care se ocupa de controlul aplicării, etc.)
Schimb oficial de informații prin utilizarea canalelor Interpol (cereri de informații oficiale, mesaje ECO, etc.) canal CITES (folosirea persoanelor de contact având sarcina controlului aplicării), persoane de contact in cadrul vămii, etc.
Începerea si realizarea investigației cu participarea magistraților
Strângerea datelor (incluzând tehnicile criminalistice)
Bulgaria
Studiu de caz
Durata procedurii administrativo-penale: 29.03.2014. – 11. 05. 2014; data intrării in vigoare a Decretului de Sancționare – 21.05.2014.
Organ de sancțiune administrativa: Directorul Inspectoratului Regional al Mediului si Apelor (ramura regionala a ministerului)
Autorul contravenției: persoana fizica, care a acționat ca reprezentant împuternicit al unui întreprinzător
Numărul exemplarelor: 8 păsări in viață (papagali), dupa cum urmeaza: – Platycercus eximius (1), Psittacus erithacus (2), Agapornis roseicollis (2), Myiopsitta monachus (1), Gracula religiosa (1), Polytelis anthopeplus (1)
Contravenție: oferire spre vânzare si prezentare in public in scop comercial; speciile nu au fost înregistrate conform Legii diversității biologice; autorul contravenției nu a putut prezenta documentul de atestare a provenienței
Locul contravenției: magazinul de păsări închiriat de autorul contravenției
Sancțiuni: amenda – 250 EUR; (in cazul acestei contravenții amenda este cuprinsa intre 50 si 2 500 EUR); confiscarea celor 8 papagali– obiectul contravenției. Plasarea speciilor confiscate va avea loc in viitor
Republica Ceha
Studii de caz
31. 08.2015
40 exemplare de Geochelone radiata au fost transportate in bagaje de mana fara permis CITES sau sanitar – veterinar
3 ani de închisoare cu suspendare si amenda de 100 000 CZK, 3 140 EUR
20. 08.2015
Introducere ilegala din Indonezia, comisa de un cetățean slovac 68 de reptile in total (2 moarte), incluzând următoarele specii: Morelia viridis, Varanus prasinus,
Varanus salvadorii
Cazul a fost judecat in Republica Slovacă
Ungaria
Cazuri importante 2013-2015
Confiscarea a 2 Cacatua alba, 2 Cacatua sulphurea si 50 Geochelone elegans in stare vie (02. 10. 2014)
Aceste animale au fost găsite in portbagajul unui vehicul in apropierea frontierei cu Austria, cu ocazia unui control de rutina efectuat de politie. Făptașii, un cetățean sârb si un cetățean croat, au vrut probabil, sa introducă marfa pe teritoriul Uniunii Europene. Aceasta marfa a fost confiscata de Autoritatea de Management CITES, făptașii au fost acuzați ca au cauzat daune mediului, si au fost amendați cu suma de 62 000 HUF si 87 000 HUF (250 si 350 EUR), de către tribunal.
Confiscarea a 27 de exemplare de Testudo hermanni in stare vie (27. 06. 2014)
Marfa a fost introdusa de un cetățean român din regiunea de sud-vest a României. Făptașul a vrut sa vândă broaștele țestoase comercianților de animale maghiari. Transportul a fost confiscat, si făptașul a fost amendat cu suma de 100 000 HUF (400 EUR), amenda de protecție a naturii, si s-a deschis o ancheta penala împotriva acestuia. Autoritatea de Management CITES s-a adresat colegilor români in legătura cu retrimiterea animalelor in habitatul lor. Autoritatea a primit un răspuns pozitiv si cat mai curând, animalele vor fi transportate in habitatul lor natural de viata.
Confiscarea a 58 de exemplare de Testudo hermanni in stare vie (31. 07. 2014)
Marfa a fost reținuta de către vama de la Hegyeshalom (frontiera cu Austria) de la un cetățean moldovean si doi cetățeni germani. Din Moldova s-au deplasat către Germania si au încercat sa introducă pe ascuns animalele in Austria, când au fost opriți. Animalele au fost plasate intr-un centru de salvare a animalelor. Împotriva celor trei făptași s-a deschis o ancheta penala pentru dauna cauzata naturii, tribunalul i-a găsit vinovați si au fost amendați cu suma de 350, 250 si 250 EUR.
Confiscarea de 92 pachete de plasturi de tigru (medicament traditional chinezesc, TCM) care contine Moschus spp. din catalogul OTTO (05. 08. 2014)
Membrii Autorității de Management CITES au găsit produse TCM in catalogul OTTO 2003/2004 toamna/iarna. Au comandat o mostra si in cursul analizelor au constatat ca aceasta conține Moschus spp. Acest conținut este menționat pe ambalaj in limbile engleza si chineza. La controlul efectuat la depozitul societății sau reținut 92 de pachete. Procedura penala este in curs de desfășurare. Avocații încearcă sa apere societatea, spunând ca o sa prezinte tribunalului o declarație a producătorului chinez, care declara ca produsul nu conține mosc original, ci numai mosc sintetic si componentul Moschus care figurează pe pachet a fost o greșeala de tipar.
Retinerea a 3 exemplare de Ara maracana in stare vie (11. 11. 2015)
Pasările au fost introduse pe ascuns din Austria de un crescător maghiar, care mai demult a încercat sa le legalizeze ca indivizi înregistrați (in 2011). După consultarea Autorităților de Management CITES austriece s-a constatat ca pasările au fost crescute in Austria in 2011 si 2014. In acest caz au fost folosite ca dovada numerele de pe inel. Procedura penala este încă in curs de desfășurare.
Reținerea a 54 de exemplare de Testudo hermanni in stare vie (21. 11. 2015)
Animalele au fost găsite intr-un restaurant McDonald’s din Budapesta, ascunse intr-o geanta de sport. Personalul restaurantului a chemat politia pentru ca a găsit câteva genți suspecte si conținutul acestora se mișca. Politia a reținut animalele in colaborare cu Autoritatea de Management CITES maghiara, după care animalele au fost transportate intr-un centru de salvare. Contrabandistul (cetățean sârb) a fost prins când a revenit după broaștele țestoase. Marfa a fost introdusa pe ascuns mai devreme, cu ajutorul trenului, probabil de pe teritoriul Serbiei si Muntenegrului. Procedura penala împotriva contrabandistului este încă in curs de desfășurare.
Confiscarea a doua exemplare de Ara macao in stare vie (04.2015)
Crescătorul a spus ca a crescut singur cei doi papagali Ara tineri in 2014. Autoritatea de Management CITES a examinat locurile utilizate pentru creștere si s-a prelevat sânge de la părinți si de la descendenți in scopul testului ADN. Rezultatul testului a dovedit ca intre indivizi nu a fost relație părinte – descendent. Procedura penala a început si ca rezultat al anchetei, politia a confiscat pasările. Procedura este inca in curs de desfășurare.
Tendințe
Medicamente tradiționale chinezești
In 2013, au avut loc 12 cazuri in care vama de la aeroportul Ferihegy din Budapesta a reținut diferite tipuri de produse TCM, care se aflau in colete poștale provenind din China. In toate cazurile politia a efectuat ancheta, iar produsele au fost confiscate de către Autoritatea de Management CITES. Din păcate, in majoritatea cazurilor făptașii erau necunoscuți, de aceea procedura a trebuit sa fie întrerupta. Numărul reținerilor de medicamente tradiționale chinezești a crescut in mod considerabil in ultimii 2 ani.
Broaște țestoase
Cea mai serioasa problema in Ungaria o reprezintă introducerea ilegala de broaște țestoase in stare vie (Testudo hermanni, T. graeca, T. marginata si T. horsfieldii). Tarile de proveniența sunt in general Macedonia, Turcia si Romania, iar locul de destinație este deseori, unul dintre statele Uniunii Europene. In ultimii 10 ani au fost confiscate transporturi importane. In 2003, 1 250 indivizi T. horsfieldii in stare vie, in 2006, 1 010 indivizi T. graeca si T. hermanni in stare vie, in 2912, 181 indivizi T. graeca in stare vie, in 2012, 801indivizi T. hermanni in stare vie, in afara acestor cazuri a avut loc confiscarea mai multor transporturi mai mici. Dintre indivizii confiscați, 180 au fost reintroduși in Turcia in 2013, 330 broaște țestoase au fost retrimise in Grecia in 2006, in colaborare cu Autoritățile de Management CITES. In prezent, este in curs de desfășurare returnarea a 24 broaște țestoase in Romania.
Slovenia
Cazuri
Cele mai multe cazuri legate de comerțul ilegal cu specii pe cale de dispariție au fost depistate la cel mai important punct de trecere al frontiera cu Croația – Obrežje. Acest punct de trecere a frontierei este sub autoritatea Biroului Regional din Krsko al Procuraturii de stat.
Cazurile depistate in aceasta regiune erau legate de pasările cântătoare protejate prin Acordul de la Berna si listate in anexa II a Convenției.
Colaborarea si schimbul de informații intre Politie, Vama si Agenția Mediului a Republicii Slovene este indispensabil pentru depistarea cu succes a făptașilor, pentru colectarea si păstrarea informațiilor, precum si pentru procedura juridica eficace. Pana nu demult polițiștii si ofițerii vamali si-au concentrat activitatea pe cazurile clasice de contrabanda (droguri, arme, mașini furate, etc.). Numai in ultimii ani, a început sa se acorde o mai mare importanta contrabandei animalelor pe cale de dispariție, după ratificarea Convențiilor de la Berna si CITES. Toate acestea au avut loc datorita faptului ca Agenția de Mediu a Republicii Slovene a organizat instruiri pentru ofițerii vamali, ceea ce a contribuit in mare măsura la o mai buna calificare in acest domeniu, a vameșilor si a polițiștilor.
Articolul 222 a Codului Penal este baza legala pentru sancțiunile care se aplica in cazul comercializării ilegale a speciilor de fauna si flora pe cale de dispariție.
Titlul articolului menționat este: Exportul si importul de bunuri de importanta culturala sau istorica deosebita, de rarități ale naturii.
Conținutul:
Conform alineatului doi al articolului 38 al Codului penal, făptașul care a comis infracțiunea in interes personal poate fi si amendat cu suma de (maximum 9 000 000 SIT, 37.500 EUR).
In majoritatea cazurilor baza legala a reprezentat -o Convenția de la Berna (contrabanda cu pasări), iar Acordul CITES numai in doua cazuri.
Biroul Regional din Krsko a Procuraturii de Stat s-a ocupat in 2014 de 6 cazuri legate de 11 persoane, de 1 caz legat de 3 persoane in 2014, si pana in iunie 2014 nu au mai existat cazuri. In toate cazurile, s-a încercat transportarea ilegala pe teritoriul Sloveniei un număr important de pasări cântătoare (peste 700) din speciile menționate in anexa II a Convenției de la Berna, ca de exemplu: Carduelis carduelis, Carduelis chloris, Carduelis cannabina, Motacilla alba, Motacilla flava, Lanius collurio, Anthus ceruinus, Crex crex, Pernis apivorus, etc.
ANEXA 2
Dicționar de termeni
BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE
Constituția României
Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională a României
Legea nr.14/1992 privind organizarea și funcționarea Serviciului Român de Informații
Legea nr. 1/1998 privind organizarea și funcționarea Serviciului de Informații Externe
Legea nr. 191 din 19 octombrie 1998 privind organizarea și funcționarea Serviciului de Protecție și Pază
Legea nr. 92/1996 privind organizarea și funcționarea Serviciului de Telecomunicații Speciale
Codul Penal
Codul de Procedura Penala
Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție
Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției
Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală
Legea 39/2003 privind prevenirea și combaterea criminalității organizate
Legea nr.535/2004 privind prevenirea și combaterea terorismului
Doctrina națională a informațiilor de securitate
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
Acte normative interne
Constituția României, revizuită prin Legea nr. 429/2003.
Codul penal român.
Codul de procedură penală, modificat și completat prin Legea nr. 356/2006 și Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 60/2006.
Legea 290/2004 privind cazierul judiciar.
Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor.
Legea nr. 39/2003 privind prevenirea și combaterea criminalității organizate.
Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, modificată și completată prin Legea nr. 224/2006.
Legea nr. 143/2000 privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, modificată prin Legea nr. 522/2004.
Legea nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate.
Legea nr. 78/2000 privind prevenirea și combaterea faptelor de corupție.
Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 30/2007 privind organizarea și funcționarea Ministerului Internelor și Reformei Administrative.
Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 103/2006 privind unele măsuri pentru facilitarea cooperării polițienești internaționale.
Hotărârea Guvernului nr. 2101/2004 privind organizarea și funcționarea Sistemului Național de Evidență Informatizată a Cazierului Judiciar.
Legislație internațională
Codul penal Francez.
Codul penal American.
Codul penal German.
Legea Republicii Moldova privind activitatea operativă de investigații nr. 45 – XIII – din 12.04.1994.
Legea Ucrainei nr. 22/18.02.1992 republicată în 26.01.1993 privind activitatea informativ-operativă.
Legea S.U.A. nr. 95-511/25.10.1978 pentru autorizarea supravegherii electronice.
Legea publică nr. 94-503 secția 203 din 15 oct. 1976 privind organizarea și funcționarea FBI.
Legea nr. 21 USC 1504/1988 privind strategia națională pentru controlul drogurilor (S.U.A.).
S.U.A. – Legea controlului crimei organizate din 1970, privind programul de protecție a martorului.
S.U.A. – Normele Procurorului General asupra operațiunilor acoperite ale F.B.I. – Titlul 28 din Codul penal S.U.A.
Legea Federației Ruse din 12.08.1995 privind activitatea informativ-operativă.
Legea poliției germane din 19 martie 1996.
Circulara comună a Ministerului de Interne și Ministerului de Justiție german din 21.02.1994 privind folosirea informatorilor, plasarea persoanelor de încredere și infiltrarea polițiștilor acoperiți.
Legea Poliției olandeze din 1993.
Îndrumări ale Procurorului General asupra operațiunilor conspirate ale F.B.I. din 13.XI.1992 (U.S.A.).
Tratate, cursuri, monografii
Bădălan, Eugen, Securitatea României actualitate și perspectivă, un punct de vedere, Editura Militară, 2001.
Botnariuc, N., Vădineanu, A. 1982. Ecologie. Editura didactică și pedagogică. București, paginile 349-357.
Brown, L. 2001. Eco-Economia. Crearea unei Economii pentru Planeta Noastră. Editura Tehnică.
Cogălniceanu, D. 1999. Managementul Capitalului Natural. Editura Ars Docendi, paginile 80-94 și 163-188.
Cerneak E. – Cinci secole de război secret, Editura Politică, București, 1968.
Chipăilă Ion- Bazele activității informative (vol. I), Editura M.A.I., București, 2003.
Chipăilă Ion, Ștefan Cristian Eduard, Adrian Dumitrescu, Chipăilă Alexandra- Urmărirea judiciară, Editura M.I.R.A., București, 2007.
Cristian Troncotă – Istoria serviciilor secrete românești, Editura Ion Cristoiu, București, 1999.
Documentul AJP-2 – Doctrina integrată de informații, contrainformații și securitate a NATO;
Dogan, Matei și Pahre, Robert – Noile științe sociale. Interpenetrarea disciplinelor, Editura Academiei Române, București, 1993.
Dragne Marian- Bazele activității informative (vol. II), Editura M.A.I., București, 2003.
Duțu, M. 2003. Dreptul Mediului. Tratat. Abordare integrată. Vol. 2. Editura Economică.
Duvac, Ion – Intelligence și securitate națională (suport de curs), Editura Universității București, 2006
Duvac, Ionel Cloșcă, Ion Suceavă – Tratat de drepturile omului, Editura Europa Nova, București, 1995.
Eugen Bianu – Ordinea obștească, București, 1938.
Gore, Al. 1995. Pământul în cumpănă. Ecologia și spiritul uman. Editura Tehnică.
Gorobievschi S., Cojuhari A. Conceptul managementului Calității Viețiil Development of the concept of quality of life management. Revista „Economica", nr.2, 2011, p.26-39.
Emilian Stancu – Criminalistica, Editura Actami, București, 1999.
H. Breștoiu, V. Bobocescu – Aspecte ale activității de informații și contrainformații,
Haken, Herman – Cooperative Phenomena, Springer Verlag, Berlin, 1973
Haken, Herman – Dynamics of Synergetics Systems, Springer Verlag, Berlin, 1980;
Huntington, Samuel, Ciocnirea civilizaților și refacerea ordinii mondiale, Editura Antet, Bucuresti, 1998.Ion Neagu – Drept procesual penal, Editura Academiei, București, 1988.
Vintilă Dongoroz – Explicații teoretice ale Codului de procedură penală, Editura Academiei, 1976.
Ioniță Tudor, Ivan Stelian – Drept polițienesc, Editura Ministerului de Interne, București, 1994.
Ioan Dascălu – Elemente de drept polițienesc judiciar, Editura Fadrom, București, 1997.
Ion Suceavă, Florin Coman – Criminalitatea și organizațiile internaționale, Editura Romcartexim, București, 1997.
Kegley, Charles W, Wittkopf, Eugene R., Lumea politică. Tendințe și Transformare, Editura Bedford St. Martins, Boston – New York, 2001.
Kissinger, Henry, Diplomația, Editura ALL, Bucuresti, 1998.
Jean Bethke Elshtain, Doar un război împotriva terorismului, Chicago, 2003Serviciul Analiza Informațiilor, București, 2004.
V. Zdrenghea, T. Butoi – Investigația psihologică a comportamentului simulat, Editura Ministerului de Interne, 1991.
Constantin Aionițoaie și colectiv – Tratat de tactică criminalistică, Editura Carpați, Craiova, 1994.
Manual de analiza informațiilor elaborat de Direcția Generală de Combatere a Criminalității Organizate, Ion (coordonare metodologică) – Decizia politică și securitatea națională (suport de curs), Editura Universității București, 2005
Marin Ureche – Servicii secrete, Editura Paco, 1993, București.
Nicolae Volonciu – Tratat de procedură penală, vol. I și II, Editura Metropol, București, 1996.
Onișor Constantin, Teoria strategiei militare, Editura A.I.S.M., București, 1999
Stan Petrescu – Informațiile, a patra armă, Editura Militară, București, 1999.
Vasile Bercheșan – Metodologia investigării infracțiunilor, Editura Paralela 45, Pitești,
Traian Dima – Investigația acoperită, vol. I și II, Editura M.I., București, 1994
Eduardo Serra, "Necesitatea serviciilor de informații în cadrul noilor politici de securitate", în "Securitate și democrație. Viitorul serviciilor de informații", San Lorenzo del Escorial, iulie 2000.
Strategia de securitate națională a României
Strategia militară a României
Timofte, Alexandru – Radu – Originile și mărirea, declinul și renașterea lumii informațiilor secrete, Editura A.N.I., București, 2004
Timofte, Alexandru – Radu – Reforma Serviciului Român de Informații. Argumente și fapte, Editura ANI, București, 2003
Xavier Torias, "Cadrul legal și serviciile de informații", în "Securitate și democrație. Viitorul serviciilor de informații", San Lorenzo dei Escorial, iulie 2000.
V. Dobrinoiu, Corupția în Dreptul Penal Român, Ed. Atlas Lex, Bucuresti, 1995
Periodice
***Colecția Colocviu Strategic, selectiv.
***Colecția Impact Strategic, selectiv.
web
http://www.cdep.ro/pls/steno/steno.stenograma?ids=5752HYPERLINK "http://www.cdep.ro/pls/steno/steno.stenograma?ids=5752&idm=1,11&idl=1&prn=1"&HYPERLINK "http://www.cdep.ro/pls/steno/steno.stenograma?ids=5752&idm=1,11&idl=1&prn=1"idm=1,11HYPERLINK "http://www.cdep.ro/pls/steno/steno.stenograma?ids=5752&idm=1,11&idl=1&prn=1"&HYPERLINK "http://www.cdep.ro/pls/steno/steno.stenograma?ids=5752&idm=1,11&idl=1&prn=1"idl=1HYPERLINK "http://www.cdep.ro/pls/steno/steno.stenograma?ids=5752&idm=1,11&idl=1&prn=1"&HYPERLINK "http://www.cdep.ro/pls/steno/steno.stenograma?ids=5752&idm=1,11&idl=1&prn=1"prn=1
http://www.citatepedia.ro/citat.php?id=132041
http://www.imf.org/external/np/gov/guide/eng/index.htm
http://www.interpol.int/Public/Corruption/IGEC
http://www.jandarmeriavalcea.ro/INFRACTIUNI%20DE%20CORUPTIE.pdf
http://www.mai.gov.ro/DECL/Consilii/Kiss%20Alexandru%20Iosif%20Francisc.pdf
Conferentiar ostracizat pentru ca a denuntat coruptia universitara
http://www.senat.ro/Declaratii/Senatori/2012/av_ghilea_gavrila_10_06_2014.PDF
http://www.transparency.org/cpi/
http://www.ziare.com/scoala/licee/coruptia-in-scoli-profesorii-vor-sa-o-pedepseasca-pe-eleva-care-si-a-denuntat-diriginta-1277667
Istoria corupţiei la români. Existau baroni locali în interbelic?
http://theunion.com.ng/nigeria-police-and-its-illiterate-officers/
www.gfk-ro.com
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Dimensiunea DE Mediu A Securitatii Nationale. Gestionarea Riscurilor DE Mediu (ID: 114168)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.