Dimensiunea Cantitativa Si Calitativa a Terorismului
1.CADRU JURIDIC
1.1. Noṭiunea de terorism, teroare, grupuri teroriste
După cum se știe o definiṭie este în esenṭă o ecuație ce redă exact sensurile unui cuvânt. în cazul conceptului de terorism situaṭia diferă puṭin din cauza naturii sale emoṭionale, a conotaṭiei negative a termenului , toate acestea contribuind la mărirea complexității surprinderii sale în totalitatea componentelor ce-l caracterizează.
Noṭiunea de ,,terorism’’ este un derivat de la ,,teroare’’cuvânt de origine latină. Încă înainte de romani, în mitologia greacă , teroarea (Phobos) și frica ( Deimos) erau numele date celor doi cai, care trăgeau la carul de luptă al lui Ares , zeul războiului. Războiul , lupta , conflictul presupun folosirea mijloacelor violente, destructive, a forṭei. Resorturile psihologice ale acestui proces sunt frica (teama) și teroarea. Frica era cunoscută de eleni ca o reacṭie la lucruri noi, neaṣteptate, ciudate și periculoase dar și ca o reacṭie la schimbările politice majore din cetate (Polis), dacă aceste schimbări erau întradevăr semnificative încât să ameninṭe securitatea lor individuală și socială din care făceau parte. Teroarea era încă de pe atunci percepută ca folosirea sistematică a fricii pentru a obṭine ceva. Prin noṭiunea de teroare- luată de sine stătător- se înṭelege o stare de teama extremă care înspăimântă, tulbură și paralizează. Aceasta teamă colectivă poate fi indusa prin ,,terorizare’’ adică prin practicarea ameninṭarii cu violență sau folosirea acesteia. La rândul ei, violenṭa este definită ca implicând recurgerea la forṭă, de către un individ sau un grup de indivizi în vederea prejudicierii integrităṭii unor persoane sau bunuri. Cu toate că acest gen de manifestări sunt foarte vechi, verbul ,,a teroriza’’ a intrat în vocabularul limbii franceze abia în secolul XVIII. Legătura între actul ,,terorizarii’’ și ,,terorism’’-în sensul actual al termenului- a apărut mult mai târziu, dar chiar și așa, nu există un consens privind relația dintre acești termeni. Unii specialiști consideră terorismul ca fiind forma cea mai organizată de teroare, însă adversarii acestei idei subliniază faptul că teroarea este o stare psihică, în timp ce terorismul se referă la o activitate socială organizată. Sufixul ,,-ism’’ care se adaugă la rădăcina cuvântului terorism este dese ori interpretat ca denotând un caracter sistematic , fie la nivel teoretic, unde sufixul se referă la un concept politic, fie la nivel practic , unde are în vedere un mod de acțiune sau o atitudine. Terorismul este asimilat cu o calitate doctrinară dar și cu un mod deliberat de acțiune. Terorismul nu produce numai ṣi numai teroare, mai mult, teroarea nu reprezintă întotdeauna rezultatul principal al unui act terorist sau, chiar a unei campanii teroriste. Teroarea este definită prin teama extremă în timp ce terorismul reprezintă un pericol real, dar difuz, o amenințare vaga, greu de înteles și definit, neașteptată, cu efecte inhibitoare, de blocare a acțiunii lucide.
Terorismul afectează grav atât structura socială cât și individual luat ca atare, putând distorsiona modul de percepere și imagini de care membrii societaṭii depind și în care au încredere. Actul de terorism are un scop similar descurajării generale; victima primară este mai puṭin importantă în comparație cu efectul generat asupra unei colectivitați sau grup căruia îi este adresat de fapt. Terorismul, deși produce victime individuale, este o crimă la adresa întregii comunitați sociale, teroarea este un fenomen psihologic natural iar terorismul reprezintă exploatarea conștientă a acesteia. Terorismul are un caracter coercitiv, menit să influenteze prin manipulare voința victimelor sale directe și a publicului țintă. Gradul de teamă generat, este dat de gravitarea crimei în sine, de modul de comitere sau de indiferența faṭă de viața omenească, de bunurile materiale și culturale sau simbolurile societații respective. Pentru a-și păstra nepatată credibilitatea , terorismul ,,alimentează’’ sistematic amenințarea potențială prin violență sângerosă. Pentru ca, un act să poată fi considerat terorist, rezultatul soldat trebuie neapărat să producă și teroare, aceasta constituind matricea ideală de materializare a unei rupturi afective și psihologice între populație și putere.’’Contractul’’ social între individ și societate presupune ca statul să apere populația de teroare, de amenințări, de violență și să ofere cetațenilor săi ,,plătitori de taxe și impozite’’ un ambient prielnic vieții și muncii lor. Introducerea angoasei și teroarei de catre teroristi poate îndepărta publicul de instituțiile atacate de terorism, pe motiv că acestea nu sunt capabile să se apere sau să protejeze cetațenii. Mai mult, teroarea instigă societatea să riposteze cu violență tocmai pentru că ea șochează prin violență. Riposta violenta poate încuraja propagarea terorii astfel încât reacția să vină, în mod paradoxal, în sprijinul demersului terorist. Terorismul folosește permanent violența și în ideea unui potențial transfer de violență către societatea atacată. Acest proces presupune comutarea atenției publicului de la actul terorist violent la acțiunea dură, de ripostă a stucturilor de putere atacate. Societatea lovită de
terorism are un handicap în ceea ce privesc sentimentele de vinovație induse, de pierderea încrederii și legitimitații în moralitatea ripostei. Astfel, frustrarea inițială a teroristilor poate fi transmisă societății țintă. Cercul comportamental acțional se închide în așa fel încât nu mai poți distinge între agresor și victimă și cine pe cine terorizează. Nu există însă o delimitare similară în cazul activitaților teroriste, nu se poate stabili cu precizie dacă terorismul poate fi considerat ,,a priori’’ nejustificat, indiferent de cauze, nu există un consens asupra necesitații concentrării atenției cu prioritate asupra actului terorist în sine sau asupra autorului respectivului act. Înțelegerea terorismului este mai dificilă deoarece termenul prezintă diferite conotații pentru oameni. Din acest motiv, specialiștii în domeniu caută o bază comună de discuție, unele idei sau concepte valabile și acceptabile. Un autor a listat 109 definiții ale terorismului între anii 1936 si 1981, și fară nici un dubiu , de atunci au mai apărut sute. Cu toate acestea, specialiștii cred că nu suntem mai aproape de o definiție a fenomenului comparativ cu 50 de ani în urmă.
Cu toate că nu există un consens internațional asupra definirii terorismului, multe țari au încercat să delimiteze conceptual propriile interese și valori, apelând la formulele lor proprii. De exemplu, una din definițiile utilizate de guvernul Statelor Unite, consideră că: ,,Terorismul semnifică amenințarea cu violență sau folosirea violenței în scopuri politice de catre indivizi, sau aceste acțiuni au intenția de a șoca, intimida sau consterna un grup ținta mai larg decât victimele imediate. Terorismul este relaționat cu indivizi sau grupuri care urmaresc răsturnarea regimurilor politice , corectarea unor deficiențe sociale percepute de grupurile respective sau erodarea ordinii politice internaționale’’. Frank C. Carluci III, Secretar al Apărării în timpul mandatului lui G. Bush, consideră că: ,,Terorismul este în mod esențial o tactică, o formă de luptă politică destinată atingerii unor scopuri politice. Terorismul poate fi înscris în categoria conflictelor de mică intensitate și descris ca război purtat în limita minimă a spectrului violenței, război în care conotațiile politice, economice și sociale joacă un rol mai important decât în cazul celui clasic purtat de puterea militară convențională.’’* Analizate cu atenție, aceste formulari nu sunt greșite deoarece includ multe elemente asociate cu terorismul, dar, ele relevă însă o pronunțată notă descriptivă în demersul de definire propriuzisă, precum și o tendință de generalizare care le fac aplicabile în aproape orice formă de violență politică. Din acest motiv ele nu pot fi acceptate internațional în vederea folosirii lor ca bază conceptuală a acțiunilor antiteroriste specifice. Deși cuvântul ,,terorism’’ este cunoscut peste tot în lume, având o conotație negativă, el este atât de imprecis din punct de vedere emotiv , încât este adesea folosit pentru a acoperi o varietate de activități, de multe ori incompatibile între ele. Desigur că se poate face diferența între terorism și alte forme de violență politică, cum ar fi, războiul convențional, lupta de gherilă, revoluțiile sau rebeliunile. De asemenea există o distincție între terorism și actele criminale nonpolitice cum sunt răpirile, deturnările sau crimele. Cu toate acestea, nu există un consens asupra distincției între ele. De exemplu, grupările de gherilă sau forțele armate apelează din când în când la tactici teroriste, chiar dacă terorismul nu reprezintă un obiectiv principal și nici modul preferat de acțiune, de asemenea multe organizații teroriste folosesc la rândul lor tactici sau procedee criminale fără ca acestea să poată fi incluse în practicile teroriste ( traficul de droguri sau arme, etc.). Această relație, este cunoscută sub numele de narco-terorism care constituie o nouă și intimidantă formă de activitate violentă care a costat Columbia circa 100000 de vieți, Peru aproximativ 20000, etc. începând cu anii 1980. Fiind atât de multe dificultați care împiedică formularea unei definiții universale a terorismului, o cale mai rezonabilă de definire conceptuală constă în identificarea caracteristicilor terorismului, fără să se țină cont de elementele sau combinațiile de elemente prezente în fiecare caz dat. Aceste caracteristici pot fi grupate în 4 caterorii generale: obiective, strategii, operații și organizare.
Întotdeauna scopul final urmărit de terorism este de natură politică, oricare ar fi psihologia de grup sau motivele personale ale indivizilor care recurg la acte de terorism. Prezența unor țeluri politice este obligatorie deoarece acestea fac diferența între terorism și alte acte criminale.
Motivat politic, terorismul presupune întotdeauna un adânc sens al frustrarii asupra unei nedreptăți sau injustiții, economice sau sociale, terorismul acuză întotdeauna o instanță sau o autoritate politică. Terorismul consideră că o injustiție nu poate fi înlăturată decat prin acte de violență, de aceea mai este numit și ,,tactica ultimei soluții’’. Analiștii terorismului contemporan înscriu, de asemenea, drept o caracteristică organizațională cu mare însemnătate a terorismului constând în faptul că acesta se pratică foarte des în grup. Sunt rare cazurile importante de terorism când aceștia acționează ca indivizi singulari, neaparținând de nici un grup, organizație sau confrerie. Grupurile teroriste impun constrângeri puternice membrilor lor, dar pentru mulți dintre ei apartenența la grup devine un element mult mai motivant decât scopurile politice ale grupului. De obicei, grupurile teroriste sunt restranse ca numar, dacă ar fi mai mari, ,,capilor’’ grupării le-ar fi mult mai greu să mențină disciplina și mistica grupală și să evite posibilitațile de infiltrare și demascare din interior. De regulă, teroriștii provin din reprezentanții minorităților naționale, sociale, economice sau de alt tip, care urmăresc atingerea scopurilor prin mijloace violente, clandestine și criminale, acționând independent de orice stat. În ciuda faptului că grupurile teroriste nu sunt, în mod obișnuit organizate sau sponsorizate de stat, ele au nevoie de sprijin din exterior. Organizațiile teroriste nu pot opera într-un mediu politic total ostil, ele au nevoie de baze de operații sigure, de libertate de acțiune, de adăposturi, de sprijin logistic și financiar precum și de posibilitatea de a recruta noi membri. În cele mai multe din cazuri , aceste nevoi sunt satisfăcute de un anumit segment al populației care simpatizează conducerea organizației ori se opun vehement autorității guvernamentale. Indiferent dacă sprijinul este direct sau indirect acesta este esențial pentru o grupare terorista. Se poate ca, ajutorul să vină și din partea unor state care împartășesc aceleași țeluri politice. Un numar semificativ de țări care ,, oficial’’ iau poziție contra terorismului, au acordat în mod tacit sprijin activ sau pasiv unor organizații. Motivul-ori împărtășesc aceleași idealuri, ori de frica răzbunării din partea acestor organizații în cazul în care ar adopta o poziție mai fermă contra lor. Existența acestor politici duplicitare face și mai greu de stabilit unde începe de fapt sponsorizarea terorismului. Caracteristicile schițate până acum, din pacate, nu se constituie într-o tipologie clară sau într-o definire generică a terorismului. Nici o caracteristică a scopurilor, strategiilor, operațiilor sau organizării unor grupuri teroriste nu este prezentă în aceeași măsură în fiecare caz în parte. Poate din acest motiv nici nu există consens în ceea ce priveste, care și câte, din caracteristici sunt indispensabile pentru a putea cataloga un fenomen sau o acțiune drept teroristă. Psihologia grupurilor teroriste, scopurile și evoluția organizației respective, trecutul și experiențele membrilor grupali, mediul politic și social în care operează sunt extrem de complexe și dificil de analizat. Pentru a putea înțelege comportamentul și concepțiile unui terorist este necesar să analizam istoricul și specificitatea politică, economică, culturală în paralel cu psihologia grupală, tacticile, strategiile și tehnologiile folosite de terorism în general.
1.2. LEGEA PRIVIND SANCȚIONAREA TERORISMULUI
1.2.1 Legislația românească în domeniul prevenirii și combaterii terorismului
Până în anul 1989, pe baza unor norme interne, responsabilitațile în domeniu au revenit Unitații Speciale de Luptă Antiteroristă (USLA). În anul 1990, USLA ia denumirea de Brigada Antiteroristă și devine unitate informativ-operativă centrală în structura Serviciului Român de Informații, desfășurându-și activitatea ulterioară în conformitate cu prevederile Constituției, ale Legii 51/1991 privind siguranța națională a României, Legii 14/1992 privind organizarea și funcționarea S.R.I ale ordinelor Directorului Serviciului Român de Informații, precum și a celorlalte acte normative aplicabile în materia securității naționale.
Legea 51/1991 a abordat, pentru prima dată în sistemul juridic românesc, conceptul de terorism ca amenințare la adresa securității naționale, iar Legea 14/1992 a atribuit Serviciului Român de Informații responsabilitatea prevenirii și combaterii terorismului. Evenimentele din 11 septembrie 2001 și evoluțiile ulterioare ale fenomenului terorist au impus o reevaluare a activității naționale antiteroriste și o dezvoltare a cadrului legal astfel:
-în 2001- Serviciul Român de Informații este desemnat ca autoritate națională în domeniul antiterorist;
-în 2002-se adopta Strategia Națională pentru prevenirea și combaterea terorismului;
-se semnează Protocolul general de organizare și funcționare a Sistemului Național de Prevenire și Combatere a Terorismului (S.N.P.C.T);
-în 2004-intra în funțiune Sistemul Național de Alertă Teroristă;
-se votează Legea 535/2004 privind prevenirea și combaterea terorismului;
-în 2005-prin adoptarea de către C.S.A.T., a Regulamentului de organizare și funcționare a Centrului de Coordonare Operativă Antiteroristă (C.C.O.A.) – structură în cadrul Direcției Generale de Prevenire și Combaterea Terorismului, prin care Serviciul Român de Informații exercită coordonarea tehnică a Sistemului Național de Prevenire și Combatere a Terorismului s-a încheiat operaționalizarea deplină a S.N.P.C.T.;
-în 2006-intră în viguare Metodologia de organizare și executare a intervenției contrateroriste;
-în 2007-Strategia de comunicare și desfășurare a informarii pentru prevenirea și limitarea unei situații de risc terorist/criză teroristă;
Războiul global împotriva terorismului inițiat la începutul anilor 2000 a focalizat atenția asupra pericolului terorismului organizat internațional și a necesitații cooperării preventive si decisive a tuturor statelor pentru asigurarea securitații colective asupra acestui fenomen. Importanța și complexitatea acțiunii universale contra terorismului a pus însă în umbra două probleme majore. Prima este aceea că orice măsură globală își gasește aplicarea în ultimă instanță în cadrul statelor naționale; reacțiile organizațiilor internaționale universale ori regionale nu pot avea eficacitate fară aportul direct și hotărât al statelor care aplică pe teritoriul lor, în beneficiul propriilor cetățeni, legile și deciziile internaționale. Cea de-a doua se referă la faptul că, fără a diminua în vreun fel necesitatea recurgerii la forța armată împotriva terorismului, societațile organizate în stat au datoria de a iniția și implementa mai întâi legile care să prevină și să combată terorismul; în acest sens, nici războiul global împotriva terorismului nu se poate sustrage principiilor legitimitații și legalitații, astfel riscând să producă terorare la randul sau, în loc să protejeze comunitațile umane. Într-adevăr, funcția statală de apărare prin lege a cetațenilor de faptele antisociale asigură cadrul juridic de organizare a luptei împotriva terorismului. La început s-au eliberat doar legi naționale de încriminare a atentatelor teroriste în cadrul dreptului penal comun și când acestea s-au globalizat au apărut și convențiile internaționale de prevenire și combatere a terorismului; scos în afara legii datorită încălcării celor mai elementare drepturi ale omului și cetațeanului, terorismul a ripostat prin organizarea crimei, prin globalizarea pregătirii efectelor asupra țintelor și prin difersificarea mijloacelor și resurselor umane, materiale și financiare. La rândul lor, statele au fost obligate să adopte legi speciale împotriva teroristilor în paralel cu măsurile strategice de depistare și rezolvare a cauzelor și justificărilor fenomenului antisocial respectiv. Un astfel de act normativ este și Legea nr.535, adoptată la 25 noiembrie 2004 de către Parlamentul României cu antecedente în Codul Penal dar și în Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.141/2001 pentru sancționarea unor acte de terorism și a unor fapte de încălcare a ordinii publice, legea românească specială a terorismului stabilește principiile luptei contrateroriste, organizează sistemul instituțional și informațional în acest scop și indică modalitățile operaționale de combatere a acestei amenințări la adresa securității naționale.
1.2.2. Principiile directoare ale cadrului juridic de combatere a terorismului.
Chiar dacă n-au o definire expresă în cadrul legii, principiile directoare ale Legii privind prevenirea și combaterea terorismului pot fi deduse prin redactarea diverselor capitole, secțiuni și articole prin interpretarea modalităților de organizare și acțiune stabilite în acest sens de către legiuitorul român. Un prim principiu degajat în acest fel este acela al delimitarii și definirii actelor de terorism în ansamblul fenomenului infracțional și al teroriștilor printe celelalte specii de criminali organizați; astfel legea română definește în art.1 că terorismul stabileste în art.2 condițiile în care actele teroriste sunt sancționate, precizează în art.3 criteriile actelor de terorism transnațional și arată în art.4 înțelesul principalelor expresii și termeni utilizate în actul normativ. Un al doilea principiu este acela rezultat din art.5 al legii potrivit căruia prevenirea și combaterea terorismului se realizează în conformitate cu prevederile convențiilor internaționale privind reprimarea terorismului precum și cu respectarea reglementărilor internaționale și ale legislației interne referitoare la drepturile omului; în sensul mai larg al cuvântului este vorba de principiul supremației Constituției și al legii, valabil în orice stat democratic bazat pe domnia legii. Tot în art.5 dar și în urmatoarele (art.6-art.10) rezultă principiul organizării și desfășurarii unitare a sistemului antiterorist, prin conferirea de atribuțiuni comune și specifice diferitelor autoritați și instituții implicate dar și prin asigurarea cooperării dintre acestea. Un ultim principiu degajat de lege este acela al echilibrului acțional dintre prevenirea, combaterea și reprimarea terorismului prin care accentul se pune pe modalitățile proactive, fără a fi neglijate măsurile de intervenție și reprimare decisivă. Sistemul instituțional combină într-un tot unitar 21 de ministere, autorități și instituții publice cu atribuții în aplicarea Legii nr.535/2004 care au obligația de a sesiza Serviciul Român de Informații cu privire la persoanele fizice sau juridice suspectate de terorism (art.8). În cadrul Sistemului Național de Prevenire și Combatere a Terorismului (S.N.P.C.T.), SRI are rol de coordonare tehnică, fiind autoritatea națională în cadrul căruia funcționează în acest scop Centrul de Coordonare Operativă Antiteroristă (art.6) și Centrul Național de Acțiune Antiteroristă, în caz de criză teroristă (art.17). Pentru că CCOA să aibă o funcțiune continua, celelalte autorități și instituții din componența S.N.P.C.T îsi desemnează reprezentanții permanenți în vederea asigurării schimbului de informații (art.14) care se întrunesc în sedință plenară, cel puțin o dată pe an și includ în structura lor organizatorică în mod permanent compartimente speciale pentru asigurarea cooperarii în realizarea atribuțiilor lor specifice, în cadrul cărora se recrutează și experți care formează grupurile de lucru permanente (art.13) care se întrunesc o dată la 6 luni sau ori de câte ori este nevoie. Asupra întregului sistem instituțional se exercită controlul CSAT care aprobă atât Protocolul General de organizare și funcționare a S.N.P.C.T (art.7) cât și Regulamentul de organizare și funcționare a C.O.O.A.(art.14).
În privința fondurilor necesare sistemului instituțional, art.45 precizează că acestea se asigură de la bugetul de stat prin bugetul autoritaților și instituțiilor publice componente ale S.N.P.C.T. Trebuie menționat și faptul că sistemul instituțional românesc este racordat la sistemul internațional de prevenire și combatere a terorismului, în special cu ONU și UE pentru a asigura participarea la operațiile de combatere a terorismului prin cooperare internațională.
Atribuțiile specifice, potrivit Art.7 pe linia prevenirii terorismului constau în:
a) activități informativ-operative;
b)activități împotriva fluxurilor de alimentare cu resurse umane a entităților teroriste, desfășurate în interirorul și/sau în exterionul teritoriului național;
c) activități împotriva fluxurilor de alimentare cu mijloace specifice de acțiune, precum și cu resurse financiare, logistice sau informaționale a entităților teroriste, desfășurate în interiorul și/sau în exteriorul teritoriului național;
d) activități de pază, protecție și alte forme speciale de descurajare realizate de forțele unor autorități și instituții publice din componența S.N.P.C.T., pentru asigurarea securitații principalelor categorii de factori umani și de obiectivele autohtone ori străine de pe teritoriul național, precum și a principalelor obiective românești din stăinatate, potențial vizate de entități teroriste.
e) activități de pregătire a intervenției în cazul urgentelor civile, generate de acțiuni teroriste, în vederea limitării și combaterii efectelor acestora;
f) activități de informare și relații publice;
g) activități de cooperare internațională;
h)activități de instruire și perfecționare profesională;
i)activități destinate optimizării continue a cadrului legislativ aplicabil categoriilor de misiuni ce revin S.N.P.C.T. , inclusiv sub aspectul penal și procesual-penal. Sistemul legal al prevenirii terorismului se bazează pe desfășurarea de către autoritațile competente a unor activitați specifice, individuale și în cooperare, în conformitatea competențelor legale și ale Protocolului general de organizare și funcționare a S.N.P.C.T.(art.7); aceste atribuții specifice sunt detaliate în art. 10 și se referă la activitățile informativ-operative, de interzicere a fluxului de alimentare cu resurse umane, material, financiare, de pază, protecție și securitate a țintelor naționale vizate de terorism, de pregătire a intervenției în cazul urgenței civile, de informare și relații publice, de cooperare internațională, de instruire și perfecționare profesională și, nu în ultimul rând ca importanță, de optimizare continuă a cadrului legislativ aplicabil misiunilor antiteroriste, inclusiv sub aspect penal sau procesual-penal.
Sub acest ultim aspect, legea românescă a terorismului prevede un mecanism juridic și operațional deosebit pentru desfășurarea activitătilor de culegere de informații prin interceptarea și înregistrarea comunicațiilor sau obținerea de documente și înscrisuri din anumite locuri (art.20). Pentru a nu încălca drepturile cetățenești înscrise în Constituție, asemenea activități trebuie efectuate doar cu aprobarea Președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție care este sesizat de procurorul general al Parchetului de pe lângă aceasta instanță, la propunerea organelor de stat cu atribuții în domeniul securității naționale, temeiul legal al acestei proceduri stă la baza art.3 din Legea 51/1991 privind siguranța națională, care conține amenințările la adresa securității naționale(art.21). În situații deosebite care impun inlăturarea unor pericole iminente pentru securitatea națională, asemenea activități informative se pot desfășura și fără mandate, ceea ce reprezintă un drept exorbitant al autorităților respective, care au însă posibilitatea de a înainta solicitarea de autorizare de îndată ce este posibil dar nu mai târziu de 48 de ore(art.22). Tot sub aspectul prevenirii, capitolul al treilea al legii include o serie de măsuri de interzicere a unor operațiuni financiar-bancare a unor persoane fizice sau juridice suspecte de terorism, aflate pe listele întocmite de ONU sau UE, actualizate de către autoritățile naționale competente în domeniu (art.23-27); orice operațiuni financiar-bancare a unor persoane suspectate de terorism sunt supuse autorizării prealabile a Băncii Naționale a României, Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare și a Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, după caz(art.28-31).Trebuie să amintim, în acest context și prevederea din art. 41 conform căreia operatorii sau furnizorii de servicii postale și ai retelelor de comunicații electronice au obligația de a transmite imediat procurorului informațiile necesare identificării persoanelor suspecte de pregătirea sau savârșirea actelor de terorism.
Sistemul operațional de combatere a terorismului constă în identificarea persoanelor care inițiază, pregătesc, comit sau favorizează actele de terorism, în intervenția antiteroristă (în cazul iminenței producerii actelor teroriste) sau intervenția contrateroristă (când actele de terorism s-au produs și sunt în curs de desfășurare), precum și în participarea la operațiuni de combatere a terorismului prin cooperare internatională (art. 11). Intervenția antiteroristă și contrateroristă se desfășoară pe baza metodologiilor impuse de conducerea Serviciului Român de Informații, prin unitățile speciale ale acestuia, independent sau în cooperare cu alte forțe abilitate, pe întregul teriroriu al țării, asupra obiectivelor atacate sau ocupate de teroriști, în scopul capturării sau anihilării acestora, eliberarea ostaticilor și a restabilirii ordinii legale (art. 12). Se menționează că intervenția contrateroristă trebuie aprobată de catre C.S.A.T, și că, la solicitarea SRI în funție de amploarea și de natura acțiunii teroriste, pot fi angrenate, în condițiile legii, forțe cu misiuni specifice în cadrul MAI , MAN și SPP precum și din alte structuri din sistemele securității și apărării naționale. Sistemul de reprimare juridică a terorismului este prezentat în capitolul al patrulea al Legii 51/2004 referitor la infracțiuni și contravenții și se bazează pe incriminarea și pedepsirea unor acte de terorism preluate din Codul Penal, Codul Aerian, OUG nr. 141/2001 și OUG nr.159/2001, savârșite în condițiile legii terorismului, adică prin violență și teroare.
Putem aprecia că, în linii generale, legea românească asigură și aplicarea convențiilor internaționale de reprimare a terorismului, chiar dacă nu conține nuanțele acestora. În ceea ce privește, pedepsele și infracțiunile, acestea reprezintă o agravantă la incriminarile de drept comun și se pedepsesc mai aspru, până la detenția pe viața și interzicerea unor drepturi(art. 32-34) precum și confiscarea bunurilor materiale și financiare aflate la dispoziția entității teroriste. Sunt incriminate și fapta de a conduce o entitate teroristă, punerea la dispoziția acesteia a unor resurse, amenințarea cu terorismul, administrarea bunurilor entităților teroriste, alarmarea fără motiv intemeiat cu producere de acte de terrorism (art. 35-39). Potrivit art. 40 , competența de judecată aparține în primă instanță curții de apel iar procedura de umarire penală și cea de judecată este prevazută de lege pentru infracțiunile flagrante. Împotriva cetățenilor străini (dar și solicitanților de azil, refugiaților și victimelor conflictelor armate) despre care există indicii temeinice că intenționează să favorizeze sau să realizeze acte de terorism se dispune măsura de declarare ca persoană indezirabilă dacă nu s-a dispus măsura nepermiterii ieșirii din țară în vederea urmăririi și judecării (art. 44). Evident că în cazul străinilor sunt aplicabile și măsurile de cooperare judiciară și asistență penală cu alte state și organizații internaționale. În ceea ce privesc, contravențiile, acestea se referă în special la îndeplinirea unor obligații legale referitoare la furnizarea de informații și operațiunile financiar-bancare.
1.3.REPERE ISTORICE PRIVIND TERORISMUL
1.3.1 Din secolul XX-XXI
Răscolind prin istorie, am descoperit că cel mai cunoscut atentat cu consecințe istorice grave a avut loc la 28 iunie 1914. Atentatul a fost plănuit de către organizația sârbă ,,Libertate sau Moarte’’ care apăruse ca răspuns la anexarea Bosniei de către Austria în 1908. Conducătorul organizației ,,Colonelul Apis’’ dorea alipirea Bosniei-Hertegovina la Serbia, luptând astfel la lichidarea fizică a habsburgilor. 28 iunie 1914 era ziua națională a sârbilor iar coloana imperială traversa strada Apel Quay. Cubrilovici, unul dintre conspiratori, a întrebat un polițist în ce mașină se află arhiducele, polițistul i-a arătat mașina, după care Cubrilovici a aruncat o grenadă asupra autovehiculului. Bomba a rănit 20 de persoane, cu toate acestea, arhiducele și-a continuat vizita pe străzile Sarajevo-ului. Profitând de oprirea mașinii oficiale decapotabile, Gavrilo Princip a scos revolverul deschizând focul asupra ocupanților de la o distanța de câtiva pași, arhiducele și soția sa au fost lichidați.
O altă organizație era NKVD, care avea ca obiectiv lichidarea fizică a dușmanilor U.R.S.S. . Știindu-se vizat de către NKVD, Leon Trotki s-a refugiat în Mexic, locuind într-o vilă fortificată. A fost atacat de un comando format din 24 de agenți, casa a fost practic distrusă, dar Trotki a scăpat nevatamat, deși asupra camerei sale s-au tras 73 de cartușe și aruncate 3 grenade de mână. După ani de tentative nereușite, precum cea descrisă, regimul sovietic a reușit să-l lichideze pe Trotki cu ajutorul unui agent infiltrat în stafful său Mexican.
În 1933 președintele Roosevelt, caștigase alegerile și urma să preia efectiv această funcție, timp în care a efectuat vizite în țară, ajungând și la Miami. Din mașina sa decapotabilă, președintele a ținut un discurs mulțimii adunate să-l salute. Aflat la 10-15 metri de mașina, Giuseppe Jangarra, a scos pistolul trăgând asupra președintelui. Au fost împușcați, primarul orașului Chicago și alți doi bărbați iar o femeie a fost lovită. Asasinul a strigat,, o să-i împușc pe toți președinții’’ după care a fost imobilizat de către garda de corp a președintelui. Motivul tentativei de asasinare- sărac fiind și suferind de o boală care-i afecta stomacul, nu a avut bani să se trateze, îi ura pe toți cei care beneficiaseră de o soartă mai buna ca a lui, iar cea mai bună soartă , o avea presedintele.
În 1934, suveranul iugoslav a efectuat o vizită în Franța, la Marsilia. După încheierea ceremoniei de sosire, regele Alexandru s-a urcat, alături de ministrul de externe francez Louis Barthou, într-o mașină decapotabilă. Vladimir Gheirghiev, venit de la Budapesta, de unde primise sprijin material și arme, se afla în mulțime. Acesta s-a urcat pe scara mașinii oficiale și a deschis focul asupra pasagerilor cu un pistol automat. În urma atentatului atât regele Iugoslaviei cât și ministrul de externe al Franței, au fost uciși, dar și două femei aflate pe trotuar. Vladimir Gheirghiev a fost și el ucis imediat de către o persoana din public. Gestapoul, instituție S.S, este emblematică pentru ororile și tragediile regimului nazist, ea fiind incriminată ca organizație în procesul de la Nurenberg. De-a lungul existenței sale a recurs la tot ceea ce a fost mai brutal și atroce ca metodă de tortură umană, sau, dimpotrivă la cele mai rafinate metode prin care au fost uciși milioane de oameni. Victime au fost chiar, mii de cetațeni germani, pe lângă exterminarea în masă a evreilor.
În 1954 în Algeria, 96% din populație era formată din musulmani și 2% din europeni. Pe fondul unei crize economice profunde s-au înregistrat ciocniri între populația arabă și populația colonială. Franța a reacționat. Marina franceză a bombardat statele de pe coastă, aviația franceză a mitaliat comunitatea arabă iar unitățile speciale de represiune au comis abuzuri. Aproximativ 45.000 de musulmani au fost uciși. Ca raspuns Algeria a reacționat prin Frontul de eliberare națională care a declanșat acțiuni de gherilă împotriva administrației franceze, soldate cu masacrarea unui număr mare de europeni. Asasinatele erau comise mai ales asupra arabilor musulmani algerieni care nu respectau regulile impuse de Frontul de eliberare națională a Algeriei. Au fost asasinați aproximativ 6.350 de musulmani și 1.035 de europeni.
Pentru maximizarea efectului de intimidare Frontul a dat ordin tuturor algerienilor să renunțe la fumat. Tutunul era considerat monopol al francezilor. Consecințele nerespectării ordinului erau mutilarea fumătorilor prin taierea buzelor cu pumnalul.
În data de 23 noiembrie 1963 are loc asasinarea lui John Fitzgerald Kennedy. Asasinarea a avut loc când președintele, aflat într-un convoi oficial într-o mașină deschisă, trecea prin Dallas. A fost împușcat de la fereastra unui depozit de către Lee Harvey Oswald, lucrator la acel depozit. La începutul anchetei Oswald este și el împușcat. Secretele asasinării nu au fost descifrate nici până în ziua de azi, deși dosarele comisiei Warren au numărat 26 de volume de dispoziții și probe.
La 28 august 1968 era asasinat Ambasadorul Statelor Unite în Guatemala, iar la 30 iulie 1969 ambasadorul S.U.A. în Japonia avea sa fie și el victimă unui atac cu armă albă al unui cetațean japonez. În același an, la 5 septembrie, grupul revolutionar marxist din Brazilia, MR-8, îl răpea pe ambasadorul american din această țară.
Terorismul, înteles ca modalitate de atingere a unor obiective politice prin folosirea fără discernamânt și nediscriminatorie a violenței, a reprezentat una din problemele majore ale secolului XX. Fenomen care s-a perpetuat de-a lungul războiului rece, beneficiind de sprijinul ambelor super-puteri, Uniunea Sovietică și Statele Unite ale Americii, care s-au folosit de diferite grupări teroriste pentru a-și promova propriile interese, terorismul a supravietuit acestuia și chiar a găsit noi spații și noi modalităti de manifestare. Sfârșitul războiului rece, consfințit prin întâlnirea președintelui american cu cel sovietic- George Bush și Mihail Gorbaciov, din Malta (decembrie 1989) și consemnat formal la summit-ul Conferinței de Securitate și Cooperare în Europa, de la Paris (1990) era de asteptat să aducă, o diminuare a fenomenului terorist, din moment ce confruntarea dintre cele două blocuri încetase, iar statele care altă dată găseau justificari actelor de terorism și chiar le sprijineau, acum le condamnnau în mod deschis. În același timp implicarea directă a Statelor Unite ale Americii în Orientul Mijlociu și în zona Golfului Persic, izbucnirea războiului din Irak(1991), staționarea trupelor americane în Arabia Saudită și după încheierea acestuia și sprijinul acordat Israelului în conflictul arabo-israelian au accentuat resentimentele fată de americani și au exacerbat extremismul Islamic în unele state (IRAK, IRAN, SIRIA, LIBIA).
Un alt atentat terorist cu impact asupra opiniei publice din întreaga lume s-a petrecut în Germania, la Munchen, în septembrie 1972. Acest atentat revendicat de gruparea teroristă palestiniană,, Organizația Septembrie Negru’’ a avut drept țintă delegația de alteți israelieni aflată la Jocurile Olimpice. Teroriștii arabi, infiltrați în Satul Olimpic, au luat ostatici 9 membrii ai echipei israeliene și au ucis alți 2. Doi dintre ostatici au reușit să evadeze și au alertat poliția germană. În timpul intervenției poliției germane împotriva teroriștilor arabi, toți ostaticii deținuți de aceștia au fost uciși. Organizația ,,Septembrie Negru’’ era numele sub care Fatah, brațul armat al Frontului pentru eliberarea Palestinei , a acționat între 1971-1974.
În martie 1973 a fost asasinat ambasadorul S.U.A în Sudan precum și alți diplomați. Apogeul crizelor determinate prin luarea de ostatici a fost atins în anul 1979. Răsturnarea Șahului Iranului Muhammad Reza Pahlavi și instaurarea unui nou guvern revoluționar Islamic a avut drept consecință o deteriorare constantă a relațiilor dintre SUA și IRAN. Decizia de a-l primi pe Șah în SUA într-un moment în care noul guvern Iranian cerea predarea acestuia în vederea judecării a fost la originea crizei ostaticilor. La 4 noiembrie, un grup de radicali iranieni a pătruns în ambasada SUA din Teheran, capturând 66 de diplomați americani. Aceștia au fost eliberați la 20 ianuarie 1981 după 444 de zile de captivitate. Administrația americană a acționat pe cele mai multe direcții pentru soluționarea crizei, punând în centrul atenției siguranța ostaticilor. Astfel SUA au impus sancțiuni economice Iranului, oprind importurile de petrol din acestă țară; au acționat fără succes însă, pe cale diplomatică și au încercat să întreprindă o operațiune militară specială pentru salvarea ostaticilor, tot fără rezultat. Moartea Sahului și invadarea Iranului de către Irak au produs însă o schimbare în politica Teheranului, acesta devenind mai receptivă la
Dumitru Virgil Diaconu, Repere juridice si istorice, Editura All Black, Bucuresti 2004
propunerile de soluționare a crizei. Eșecul în rezolvarea acestei profunde crize în timpul primului său mandat a contribuit, într-o oarecare măsura, la pierderea alegerilor de către președintele Jimmy Carter, fiind învins în cursa prezidențială de către Ronald Reagan. Noul președinte a profitat de situația creată în Iran pentru a pune capăt crizei și, la 20 ianuarie chiar în ziua investirii sale în funcție, cei 53 de ostatici au fost eliberati.
Locul de naștere al terorismului internațional este considerat Orientul Apropiat, în Palestina. A început cu fedainii palestinieni care, frustrați de zdrobirea coaliției arabe de către Israel în războiul de 6 zile din 1967, recurg la atentate teroriste. Un astfel de atentat este asasinarea lui Anwar Sadat la 6 octombrie 1981 deoarece acesta semnase un accord de pace cu Israelul. La o paradă militară câțiva soldați convertiți la cauza islamistă au deschis focul cu arme automate asupra tribunei oficiale în care se afla președintele Sadat, acesta fiind ucis, iar alți 20 de oameni au fost raniți (diplomați străini). Vicepreședintele Hosni Mubarak a scăpat și a devenit ulterior președintele statului.
Brigăzile Roșii au asasinat liderul ,,democrației creștine’’ Aldo Moro în mai 1978. Acesta fusese de 5 ori prim ministru al Italiei. Cauza atentatului a costituit-o faptul că Moro devenise partizanul,,compromisului istoric’’ cu partidul comunist. Asasinarea a avut loc după 55 de zile în care Moro a fost ținut ostatic, cadavrul acestuia fiind descoperit în portbagajul unei mașini la Roma.
La 7 octombrie 1985, vasul Italian de corazieră Achille, având la bord peste 400 de persoane (echipajul Italian și portughez și turiști de diferite naționalitați) a fost capturat de un grup de 4 oameni înarmați. Atentatorii s-au declarat membri ai Frontului pentru eliberarea Palestinei și au solicitat, amenințând cu uciderea pasagerilor, eliberarea a 50 de palestinieni deținuți în Israel. Dat fiind că pe vas se aflau și turiști americani iar teroriștii au amenințat că aceștia vor fi uciși primii, guvernul american a acționat pentru soluționarea crizei. Paralel cu acțiunile americane, guvernul Italian a inițiat propriul demers, implicând negocieri cu partea arabă dar și posibilitatea unei acțiuni militare. După 2 zile, teroriștii au predat controlul navei, în schimbul garantării libertații lor. Autoritățile americane au acționat pe cale militară pentru a forța aterizarea avionului ce-i transporta pe teroriști în Sicilia, aceștia fiind preluați de autoritățile italiene. Aceasta a provocat o încordare a relațiilor între SUA și Italia. Criza a înregistrat o singură victimă, un turist american invalid care a fost aruncat peste bord de către teroriști. Adu Jihad, comandant Fatah, a fost asasinat în casa sa din Tunisia în aprilie 1988.
La 15 aprilie 1989 moare Hu Yao Bang. Moartea acestuia declansează proteste, grava foamei și ocuparea pieții Tienanmen, de către studenții radicali pro-democrați. În data de 20 mai se decretează legea marțială în Beijing. În data de 3 iunie Armata chineză ucide sute de civili chinezi în timpul represaliilor împotriva studenților chinezi dizidenți.
În septembrie 1989 avionul UTA 772 s-a prăbușit în Niger. Bomba, plasată de agenți libanezi, a ucis toți pasagerii. Alfred Herrhausen, șeful Deutche Bank AG și cel mai influent om de afaceri din Germania a fost asasinat în 1989 de către Red Army Faction(RAF). O bombă extrem de sofisticată a fost declanșată în momentul în care mașina lui Herrhausen a trecut pe lângă ea. La 21 mai 1991 a fost asasinat fostul prim ministru indian Rajiv Gandhi. Primul ministru Indira Gandhi Sikh a fost și el asasinat în data de 31 octombrie 1984. Tot în India mai multe atacuri cu bombe au omorat peste 250 de oameni în martie 1993, în Bombay. În 1993 a avut loc un atentat cu un automobil capcană parcat în parcarea subterană de la Word Trade Center, unde au murit 6 persoane și alte 1042 au fost rănite. În Japonia, în martie 1995, cultul Aum Shinri Kyo, a împrăștiat conținutul a două containere în metroul din Tokio. Gazul Sarin din containere a ucis 12 persoane și mai mult de 5000 de persoane au fost internate. În Oklahoma, a avut loc o explozie în sediul F.B.I în aprilie 1995. Atentatul s-a soldat cu 168 de morti și câteva sute de răniți.
Yitzhak Rabin, a fost asasinat în data de 4 noiembrie 1995 de către un student evreu. El la împușcat pe premierul israelian la sfârșitul unui miting pentru pace desfășurat în Tel Aviv, prin gestul său încercând să pună capăt procesului de pace pe care Yitzhak Rabin îl convenise cu liderul palestinian, Yasser Arafat.
În 1997 a avut loc atentatul de la Luxor, Egipt. Un comando alcătuit din 5 turiști islamiști au omorât 50 de turiști și 4 egipteni. Atentatorii au mutilat oribil 20 de persoane după care le-au omorât. Cea mai răsunătoare luare de ostatici este cea inițiată de comandoul Tupac Amaru compus din 20 de luptători, în 1997 la Lima, Peru, la reședința ambasadorului Japoniei. Dintr-un număr inițial de 400 de persoane reținute care participau la recepția cu ptilejul zilei împăratului Japoniei, în final au fost reținuți 72 de ostatici timp de 126 de zile. Teroriști au cerut în schimbul celor 72 de ostatici eliberarea de către guvernul peruan a 442 de activiști ai grupării Tupac Amaru deținuți în închisori. Salvarea celor 72 de ostatici s-a făcut prin intervenție în forță a armatei peruane, condusă chiar de președintele Fujimori, folosindu-se un tunel special săpat sub locuița ambasadorului. Un ostatic a fost ucis în timpul intervenției.
În data de 7 august 1998 au loc mai multe explozii, aproape simultane, la ambasadele americane din Nairobi, Kenia și Dar Es Salaam, Tanzania. În Nairobi au fost omorâți 291 de oameni și au fost răniți peste 5000, iar în Dar Es Salaam 10 persoane au fost ucise și alte 77 rănite. Oficialii amenicani consideră că Osama Bin Laden și Al-Qaeda sunt responsabili de aceste atacuri.
Al-Qaeda a atacat și Word Trade Center și Pentagonul la 11 septembrie 2001. 19 teroriști au deturnat 4 avioane civile. Ambele turnuri Word Trade Center au fost distruse, Departamentul de Apărare situat în Pentagon a fost și el distrus. Al patrulea avion s-a prăbușit în Pennsylvania. Se presupune că ținta era Washington, Casa Albă. Atacul a fost soldat cu peste 3000 de victime, oameni din peste 60 de state ale lumii, majoritatea americani și britanici.
Nici frumoasa insulă Bali nu a fost ocrotită de atacutile teroriste. În 2002 au fost omorâte 202 persoane într-un club plin cu turiști străini. În 25 decembrie 2003 în Pakistan a avut loc a doua încercare de asasinare a președintelui Musharraf în decursul a 11 zile. Președintele nu a fost rănit dar au murit 14 persoane și alte 46 au fost rănite.
Președintele Comisiei Europene a scăpat cu viață dintr-un atentat cu bombă care a avut loc în 27 decembrie 2003. Un pachet a explodat în brațele Președintelui Prodi dar acesta nu a fost rănit. Tot în 2003 au avut loc multiple atacuri teroriste în Istambul. Atentatele au avut loc în fața a două sinagogii, soldate cu 23 de morți și peste 300 de răniți, și la consulatul britanic și banca engleză HSBC, fiind revendicate de Al-Qaeda și Frontul Islamic al Marelui Orient. În martie 2004 Sheik Ahmed Yassin, fondatorul HAMAS, a fost omorât cu focuri de armă trase dintr-un elicopter israelian. În data de 14 aprilie 2005 este asasinat în Siria fostul prim-ministru libanez Rafik Hariri. Tot în Siria și tot prin explozia unei bombe plasată în mașină a fost omorât un oficial, Hezbollah-Ghaleb Awwali în iunie 2004. O lovitură de stat militară pune capăt regimului președintelui Taya în august 2005, în Mauritania. Un grup format din gărzile președintelui, intitulat ,,Consiliul militar pentru justiție și democrație’’, îl omoară în timp ce acesta participa la funeraliile regelui saudit Fahd în Arabia Saudită. Președintele Maaouta Ould Sid’Ahmed Taya, cunoscut pentru politica netolerantă față de militanții islamiști, întreținea legături strânse cu Washington. Consiliul a promis să guverneze țara timp de maximum 2 ani, timp în care să se creeze circumstanțele favorabile pentru o democrație deschisă și transparentă.
În 11 martie 2004 în trei gări din capitala Spaniei, Madrid, au avut loc mai multe atentate cu bombă. Potrivit ministrului de interne, cel puțin 190 de persoane au fost ucise (printe care și 16 romani) iar 1900 au fost răniți. Două explozii puternice au avut loc chiar când trenul intra în stația Atocha, din centrul capitalei. Alte două explozii s-au auzit cam în același timp în alte două gări din capitală. Atacurile au avut loc cu două zile înaitea alegerilor generale din Spania. Un purtător de cuvânt al guvernului a pus atentatele pe seama mișăarii separatiste basce ETA, însă liderul partidului basc separatist Batasuna, care e scos în afara legii și care are legături cu ETA, a spus că refuză să creadă că ETA poartă răspunderea atacurilor. Au fost decretate trei zile de doliu, iar partidele politice și-au suspendat campaniile în vederea alegerilor ce urmau. Un alt atac terorist a avut loc la Londra, în Marea Britanie pe 7 iulie 2005 unde au murit 37 de persoane și 45 au fost grav rănite în urma unei serii de 6 explozii în trenurile și stațiile de metrou și la bordul unui autobuz . O persoană a murit mai târziu la spital. 300 de persoane au suferit răni ușoare . Întregul sistem de transport în comun și rețelele de telefonie mobilă au fost paralizate. Incidentele au fost semnalate în stațiile Aldgate, Edgwere Roud, King’s Cross, Old Street și Russell Square. Prima explozie a avut loc la ora locală 08:49 pe linia metropolitană în stația Liverpool Street. 45 de minute mai târziu , oficialii metroului londonez au anunțat că a avut loc o a doua explozie , la o altă stație de metrou. Poliția londoneză a precizat ulterior că au avut loc explozii în mai multe stații și că transportul subteran a fost suspendat. La ora locală 10:20 au apărut relatări despre explozia unui autobuz în centrul orașului, iar Scotland Yard a confirmat existența unei explozii la bordul unui autobuz în apropiere de Tavistock Square. Cel mai recent atentat terorist a avut loc pe 26 aprilie 2013 în Boston, SUA. Cel puțin trei oameni au murit și alte 22 au fost grav rănite, surse citate de Fox News, multe dintre victime având membele amputate. ,,Creierul’’ atentatului este Tamerlan Tarnaev. S-a descoperit că acesta a avut legături cu islamiști din Caucazul rus , uciși de serviciile de securitate și că se afla în contact cu un militant islamist din Daghestan, Mahmoud Nidal și cu un canadian de origine rusă, William Plotnikov, amândoi omorâți de serviciile de securitate ruse în 2012. Tarmelan Tarnaev a fost pentru prima dată reperat de serviciile secrete ruse în aprilie 2012, când a fost văzut în compania lui Nidal. Aceștia au fost vazuti de 4 ori împreună intrând într-o moschee din Mahacikala. Tarmelan Tarnaerv, în vârstă de 26 de ani, a fost ucis în schimbul de focuri cu poliția americană. Maratonul din Boston a fost organizat cu ocazia zilei Patrioților marcată în a treia zi de luni din aprilie începând cu anul 1897.
Acestea au fost doar câteva dintre atacurile teroriste ce au avut loc de-a lungul timpului. Nu pot afirma că sunt cele mai importante deoarece fiecare viață contează, fiecare om este important.
2. Dimensiunea cantitativă și calitativă a terorismului
2.1. Tipuri de terorism
Terorismul este o amenințare omniprezentă, un sistem de acțiuni asimetrice care generează o situație, aparent, fără ieșire. Rezolvarea unei asemenea situații, suscită elaborarea unor strategii bine gândite de reducere a decalajelor și efectului de falie, de amortizare a relațiilor sociale și internaționale și pe această bază de ameliorare a condiției umane. Experiența acumulată pănă acum în cadrul războiului internațional împotriva terorismului, a evidențiat faptul că pentru a putea fi eficient în această confruntare, este nevoie de o abordare conceptuală diferită, care să includă obiective și măsuri specifice.
Terorismul a căpătat la acest început de mileniu, prin amploarea și formele sale de manifestare, un caracter complex, extins la scara întregii planete. Analiza fenomenului terorist la scara întregii planete, indică faptul că în 2001, la momentul producerii tragicelor evenimente din New York, acesta se afla pe o direcție ascendentă. În strânsă legatură cu scopurile urmarite de actul terorist se pot determina, după diferite criterii, mai multe tipuri și forme de manifestare a terorismului. În funcție de modalitățile de aducere la îndeplinire a scopului propus, terorismul poate fi direct sau indirect.
a) Terorismul direct presupune ca acțiunea respectivă să vizeze direct și nemijlocit scopul propus. Este cazul când un șef de stat este asasinat în scopul înlocuirii cu un altul care să promoveze anumite reforme asteptate de teroriști.
b) Terorismul indirect este acel tip de acțiune prin care se comite doar un act ce reprezintă el însuși o infracțiune ce precede acțiunea teroristă propriu-zisă (ex: procurarea de materiale explozive de către o grupare teroristă pentru a putea fi folosite ulterior în atacuri teroriste). În altă ordine de idei, orice acțiune teroristă are motivul său, fapt, care a contribuit la elaborarea unei clasificări, care evidențiază acele tipuri de terorism, care au în esența lor o serie de mobile, calculi, proiecte. În raport cu elementul psihologic care-i animă pe mambrii grupării teroriste și mobilul acestora, putem distinge: terorismul de drept comun, terorismul social, terorismul politic, terorismul religios și terorismul cultural.
a)Terorismul de drept comun reprezintă acel gen de terorism care cade sub incidența legii penale ca o infracțiune obițnuită, dar la care metoda de execuție este caracterizată de teroare.
Pot fi clasificate drept acțiuni teroriste acele acțiuni care, deși vizează scopuri particulare sau au drept obiect un motiv personal (ex., obținerea unor sume de bani pentru asigurarea protecției, șantajul, etc.) imprimă o stare de teroare victimelor, care pot fi indivizi izolati, familii sau grupuri de persoane (ex., comercianți, turiști, transportatori, etc.)
b)Terorismul social urmărește punerea în practică a unei ideologii sau doctrine sociale ori economice, de regulă prin distrugerea sau schimbarea ordinii sociale a unei orânduiri. De obicei, consecințele se produc pe teritoriul unui stat, dar uneori pot influența anumite evolutii din teritoriile vecine. Specificul acestui tip de terorism este caracterul său regional intern, adică nu are tendința de a se manifesta în afara granițelor țării. Un astfel de tip de terorism, a fost răspândit pe larg în secolul al-XIX-lea în Rusia Țarista, S.U.A, Canada , Franța și Anglia, unde activau un șir de grupări anarhiste care aveau drept scop impunerea ideologiei lor în societățile respective.
c)Terorismul politic este caracterizat prin faptul că elementul subiectiv al infracțiunii este de ordin politic, actul de teroare este îndreptat asupra statului, organelor sale sau reprezentanților săi, împotriva organizării sale politice sau formei de stat. Acesta are ca scop, ruperea relațiilor diplomatice, nimicirea sau inlăturarea din post, prin violență, a unor șefi de stat sau a unor lideri politici, care nu mai au capacitatea de a influența politica externă. Acest tip de terorism are o desfășurare de toate celelalte prin faptul că implică puterea politică ca instrument principal de menținerea lui pe pozitii. Spre deosebire de celelalte tipuri de terorism, cel politic se manifestă sub mai multe forme care, de regulă, sunt determinate de mai mulți factori cum sunt, actorii, scopul , mediul și ținta acțiunilor teroriste. De exemplu, după clasificarea lui Constantin Onișoru , formele terorismului politic se încadrează în câteva categorii relevante:
1-terorism explicit sau implicit pus în aplicare de majoritatea statelor cu regimuri totalitare;
2-terorismul exercitat de organizațiile politice extremist (majoritatea organizațiilor teroriste din Europa și America Latină, care au la bază ideologii de natură comunistă, unele de natură neo-nazistă sau din sfera a ceea ce am putea numi exclusivismul sau fundamentalismul.);
3-terorismul practicat de persoane infuente, grupuri de interese sau grupuri de presiune, etc.;
4-terorismul puterii direcționare, cunoscut ca terorism împotriva intelectualitații și a gândirii libere, identificat astăzi în Coreea de Nord și Nigeria,etc.;
Formele de manifestare a terorismului politic sunt numeroase, pornind de la terorismul exercitat de organizațiile politice extremiste și până la terorismul practicat de persoane influente sau grupuri de interese, etc. Obiectivele terorismului politic vizează în principal, cucerirea puterii politice prin violență, lupta pentru reformele sociale, lupta pentru putere și infuență, luptă pentru imagine și identitate, crearea și menținerea stării de haos. Primele exemple de terorism politic, în Europa, au reprezentat-o mișcările anarhiste de la începutul secolului XX.
În această ordine de idei, vom prezenta mișcarea Neo-Ustashism din Croația, care a avut o amploare deosebită în tipmul celui de-al doilea război mondial, reprezentând un regim fascist Ustasha (Organizația Revoluționară Croata), o combinație crescută reziduu în urma războaielor din Iugoslavia și a naționalismului croat. A fost o mișcare neo-nazistă deosebită de celelalte din Europa, deoarece gradul său de amploare coincide mereu cu amplificarea războaielor din Iugoslavia. Fiind o mișcare naționalistă de dreapta , a fost implicată în multe acțiuni teroriste din Iugoslavia. De asemenea, organizația a fost implicată în multe acțiuni teroriste în timpul Războiului pentru Independenta Croatiei (1991-1995), crime ce până astăzi nu sunt recunoscute de guvernul croat. În pezent, o mare parte din organizațiile teroriste din întreaga lume poartă amprenta luptei împotriva capitalismului. În realitate este vorba de o luptă pentru putere sau pentru impunerea unui anumit tip de putere. Conform unui raport al Institutului de Inalte Studii de Apărare Națională din Franța, tendintele de reconstrucție a unei Europe democratice liberale, după ce-l de-al Doilea Război Mondial, au condus la noi acțiuni teroriste împotriva sistemului social-economic, provocate de mișcările de extremă stanga din Europa, care apoi au devenit traditionale în anii 70-80 în Germania (Baader Meinhof), în Italia (Brigăzile Roșii) și în Franța (Acțiunea Directă). Scopul acestor grupari a devenit zdrobirea sistemului capitalist și negarea valorilor liberale. Reconstrucția Europei a fost urmata de un terorism de extremă dreapta, care a fost o reacție la sărăcia și șomajul numeroaselor fluxuri de migrații dintr-o Europă socialistă, în una liberală, cât și de ideologia războiului rece, menită să influențeze comportamentul social al maselor.
d)Terorismul religios, reprezintă asocierea dintre religie și terorism. Încă din 1968, an considerat de referință pentru apariția terorismului internațional modern, de către specialiștii americani, acționau 13 grupari teroriste cu motivații religioase, fără ca acțiunile lor să fie incluse în sfera terorismului religios. În prezent, lucrurile au evoluat, aproape 20% din grupările teroriste de pe glob invocă motive religioase pentru acțiunile lor. Uneori însă, o serie de importante organizații teroriste (ex. Armata Republicană Irlandeză, Organizația de Eliberare a Palestinei, ș.a) deși au o componentă dominant religioasă, revendică aspecte de ordin politic și social. Drept cauză a terorismului religios și etnic, a fost dată de către analiștii economici, eșecul economic din unele regiuni ale lumii. De asemenea, o serie de acte teroriste de natură religioasă sunt comandate de lideri extremiști, apariția acestora fiind strâns legată de nivelul de trai foarte scăzut, existent în majoritatea statelor musulmane: Afganistan, Palestina, Irak, Iran,etc. În prezent, aproximativ un sfert din grupările teroriste active fac parte din categoria celor motivate religios. De asemenea, numărul de victime, produse de membrii grupărilor teroriste religioase este în continuă creștere, mai ales pe măsură ce se manifestă din ce în ce mai puține rețineri în ceea ce priveste folosirea unor arme cu un ridicat potențial distructiv. Un prim aspect ce trebuie subliniat ,având în vedere proeminența pe care a căpătat-o în ultimii ani un anumit tip de terorism religios, este că recurgerea la terorismul bazat pe imperative religioase nu este apanajul unei singure religii. Cu alte cuvinte, identificarea acestuia excusiv cu fundamentalismul islamic este nu numai inexactă dar și contra-indicate din punct de vedere al posibilitaților de gestionare a fenomenului. Atentatul cu bomba asupra unei clădiri federale din Oklahoma City-19 aprilie 1995-soldat cu 168 de morți și peste 500 de răniți, a fost faptuit de un fundamentalist creștin, membru al unei mișcări patriotice de dreapta, mișcare ce luptă împotriva’’opresiunii’’ instituțiilor guvernamentale. La momentul respectiv, atentatul constituia cel mai sangeros atac terorist desfășurat pe teritoriul Americii dar a fost depăsit, din punct de vedere al consecintelor doar de atacurile din 11 septembrie 2001. Terorismul nu aparține nici unei religii, fie ea creștină, iudaică sau islamică, ci este produsul unui nucleu de extremiști aflați în imposibilitatea de a-și atinge scopurile ăn mod pașnic și democratic.
Analizând stadiul actual de evoluție a fenomenului terorist și a modului cum este acesta perceput , Buce Hoffman , director al biroului din Washington al Rand Corporation, conducător al echipei de cercetare privind terorismului și fostul director al Centrului pentru Studiul Violenței Politice din Scoția, a identificat în lucrarea <<Inside Terrorism>>(1998) trei particularități ale terorismului religios:
●are preponderant o funcție transcedentală și nu una politică-este un raspuns direct la un imperativ teologic;
●contrar teroriștilor seculari, teroriștii religiosi caută adesea eliminarea unor categorii larg definite de dușmani și nu țin cont de consecințele politice contra-productive ale uciderii nediscriminatorii (nu se tem de represalii);
●nu încearcă să recurgă la alte entitați decât cea proprie;
De asemenea, ca particularitate ce determină acest tip de terorism de altele și dă măsură potențialului său catastrofic, violența religioasa este conditionată în primul rând de fanatism. Indiferent de filonul dogmatic din care își trage valorile fundamentale , nici o religie cunoscută oficial nu îndeamnă la vătămarea semenilor. Interpretarea extremă, fundamentalistă, străină de valorile inițiale ale unei anumite religii, constitue condiția sine qua non a recurgerii la violență. Normele sociale sunt desconsiderate din start, iar raționalitatea acțiunilor, fie se raportează la valori străine de acestea, fie lipseste cu desăvârșire.
Deși poate fi întâlnit și în alte forme de terorism, fanatismul este un element central al motivației atentatorului sinucigaș sau al celui care este dispus să folosească arme chimice pentru exterminarea semenilor. În această logică, teroarea nu mai constituie un mijloc asimetric de obținere a unor avantaje prin practici ilegale, ci devine un scop în sine-,,Fanatismul înseamnă să-ți dublezi eforturile atunci când ai uitat scopul’’.
e)Terorismul cultural vizează în principal, distrugerea valorilor unui stat care poate conduce la pierderea identitații naționale a cetățenilor acestuia. Terorismul cultural nu este un mijloc de confruntare, ci unul de distrugere a sistemelor de valori. Ele se desfășoară în cadrul a ceea ce numim<<cultură de piață>>, care nu are nici o legătură cu sistemele de valori ale lumii, cultura autentică. Terorismul cultural poate îmbrăca unele forme cum sunt: pornografia, invadarea pieței cu filme sau producții care cultivă violența, egoismul, lipsa de respect fată de valorile proprii, distrugerea simbolurilor (ceea ce s-a întamplat în atentatele din 11 septembie 2001, S.U.A),etc. În raport cu mijloacele utilizate de teroriști putem avea : terorism comis prin mijloace tradiționale, terorism electronic și terorism nuclear, chimic sau biologic.
a) terorism prin mijloace tradiționale am putea numi actele ce se comit prin utilizarea unor metode și mijloace frecvent folosite, respectiv: atacuri cu bombe, mașini capcană, explozii declanșate de teroriști sinucigași, atentate asupra unor personalitați;
b) terorismul electronic presupune atacul împotriva sistemelor de calculatoare, prin intermediul cărora se conduc aproape toate domeniile economice și sociale: controlul traficului aerian și a altor mijloace de transport, coordonarea serviciului securitații naționale, coordonarea sistemului bancar, ș.a. Obiectivul constă în alterarea sau distrugerea informației, îndeosebi pe cea de valoare strategică. Se acționează anonim, imprevizibil. Biroul Federal de Investigații a oferit urmatoarea definiție lucrativă:<<cyber-terorismul este atacul premeditat, motivat politic împotriva informației, sistemelor informatice, programelor informatice și datelor, rezultând în violența împotriva țintelor necombatante, de către grupări subnaționale sau agenți clandestini>>. Se constată că tot mai frecvent sunt atacate sistemele ce conțin secrete naționale militare și de securitate în scopul furtului de date sau virusării, pentru a le face inutilizabile. Acest gen de terorism a prins societatea contemporană nepregatită, doar cateva state având o legislație adecvată combaterii fenomenului menționat.
c) terorismul chimic, biologic și nuclear presupune utilizarea unor arme de distrugere în masă, de genul celor menționate. Posibilul pericol pe care-l reprezintă un asemenea tip de terorism isterizează statele numai la simpla bănuiala că s-ar putea utiliza un asemenea mijloc. Avem exemplul recent al războiului din Irak, când declanșarea conflictului a avut drept scuză o informație, care până la urmă s-a dovedit a fi falsă, referitoare la existența pe teritoriul irakian a unor arme de distrugere în masă ce pot fi utilizate în scopuri teroriste. Folosirea unor asemenea arme, ar putea afecta regiuni întinse, distrugerea unor orașe întregi, ori suprimarea unui număr mare de vieți omenești.Terorismul mileniului trei este asemuit unui război nedeclarat, fără un dușman precis, fără o confruntare și fără linii de front clar marcate. Este condus de o masă amorfă de indivizi fanatizați, care operează în celule mici ce ies la suprafață brusc, după o existeță anonimă normală, sinucigandu-se și omorând oameni nevinovați. Efectul public calculat al acestor demersuri, deseori de natură similară, constă în instigare (ca element central al folosirii căii violenței), propagandă agitatoare (menită să conducă indirect la savarșirea de acte violente, prin exaltarea sentimentelor de ură și răzbunare), precum și păstrarea atmosferei de confruntare.
2.1.1 STUDIU DE CAZ: ATENTATELE DE LA 11 SEPTEMBRIE 2001
,,De acum înainte nimic nu va mai fi la fel!”-aceasta era expresia folosită de toți comentatorii posturilor de televiziune de pe glob, care relatau în direct cel mai mare atentat terorist comis până atunci. America era atacată la ea acasă de un inamic necunoscut, inamic de care nu știa cum să se apere. Țintele acestui atentat au vizat simbolurile din principalele sfere de activitate: simbolul puterii economice- W.T.C(World Trade Center), al puterii militare- Pentagonul și simbolul puterii politice- Casa Albă.
În dimineața zilei de 11 septembrie 2001, 19 teroristi Al-Qaeda au deturnat patru avioane comerciale de pasageri. La 08:46 a.m., zborul American Airlines numărul 11 s-a prăbușit în Turnul de Nord al World Trade Center, urmat de zborul United Airlines numărul 175, care a lovit Turnul de Sud la ora 09:03 a.m. Un al patrulea zbor, zborul United Airlines numărul 93, a cărui țintă finală se presupune a fi fost fie Capitoliul Statelor Unite, fie Casa Albă, s-a prăbușit lângă localitatea Shanksville, Pennsylvania la 10:03 a.m., după ce pasagerii de la bordul aeronavei au intrat în luptă cu teroriștii. În timpul deturnării avioanelor, teroriștii au folosit arme pentru a înjunghia și ucide piloții, stewarzi și pasageri. Unii pasageri au putut să dea telefoane folosind serviciul aerian de radiotelefonie și unele telefoane mobile și au dat detalii, cum ar fi faptul că mai mulți teroriști erau în fiecare avion, că s-au utilizat gaze lacrimogene și că unii oameni de la bord au fost înjunghiați. Comisia 9/11 a stabilit că doi dintre teroriști cumpăraseră unelte multifuncționale de mână Leatherman. Un steward din zborul 11, un pasager din zborul 175 și pasagerii din zborul 93 au spus că teroriștii au bombe, dar unul dintre pasageri a spus că el crede că sunt false. Nu s-au găsit urme de explozibil la locul prăbușirii, iar Comisia 9/11 a concluzionat că cel mai probabil bombele erau false.
În zborul United Airlines, cutiile negre au arătat că echipajul și pasagerii au încercat să preia controlul aeronavei de la teroriști după ce au aflat, prin telefon, că alte avioane deturnate similar se prăbușiseră în clădiri în aceiași dimineață. Conform stenogramei discuțiilor din zborul 93, unul dintre teroriști a ordonat ca avionul să fie întors după ce a devenit clar că aveau să piardă controlul avionului în fața pasagerilor. La scurt timp după aceea, avionul s-a prăbușit pe un camp de lângă satul Shanksville din orașul Stonycreek, comitatul Somerset, Pennsylvania, la 10:03:11 a.m. ora locală (14:03:11 ora Europei). Khalid Sheikh Mohammed, organizatorul atacurilor, a declarant într-un interviu din 2002 acordat lui Yorsi Fouda, un jurnalist de la Al Jazeera, că ținta zborului 93 era Capitoliul Statelor Unite, care primise numele de cod,,Facultatea de Drept’’. Trei clădiri din complexul W.T.C s-au prăbușit în urma avariilor structurale suferite în ziua atacurilor. Turnul de Sud(W.T.C 2) s-a prăbușit aproximativ la ora 09:59 a.m., după ce a ars timp de 56 de minute într-un incendiu cauzat de impactul cu avionul ce efectua zborul United Airlines 175. Turnul de Nord( W.T.C. 1) s-a prăbușit la ora 10:28 a.m., după ce a ars timp de aproximativ 102 minute. La prăbușirea Turnului de Nord, resturile clădirii au avariat grav clădirea W.T.C 7. Integritatea sa structurală a fost compromisă de mai multe incendii și clădirea s-a prăbușit mai tarziu în acea zi, la ora 17:20 p.m.
Atacurile au creat confuzie pe scară largă printre organizațiile de presă și printre controlorii de tafic aerian din toate Statele Unite. Tot traficul aerian internațional civil a fost oprit și nu s-a mai permis aterizarea pe pemant American timp de trei zile. Avioanele deja în zbor au fost fie întoarse din drum, fie redirecționate spre aeroporturi din Canada sau din Mexic. Sursele media au transmis știri neconfirmate și adesea contradictorii pe tot parcursul zilei. Unul dintre cele mai cunoscute astfel de zvonuri a fost acela că o mașină-capcană fusese detonată la sediul Departamentului de Stat al S.U.A din Washington, D.C. La scurt timp după prima relatare a prăbușirii de la Pentagon, CNN și alte instituții media au relatat un incendiu izbucnit la Washington Mall. O altă relatare era cea că un avion Delta Air Lines-zborul 1989-fusese deturnat. Această relatare s-a dovedit a fi și ea falsă; se crezuse pentru scurt timp că avionul ar fi prezentat riscul de a fi deturnat, dar a raspuns la apelul controlorilor și a aterizat în siguranță în Cleveland, Ohio. În total 2.993 de oameni și-au pierdut viața, inclusiv cei 19 teroriști: 246 în cele patru avioane (din care nu a supraviețuit nimeni), 2.603 în New York în clădiri și la sol și 125 la Pentagon. Încă 24 de persoane au ramas date disparute. Morții din atacuri au fost civili, cu excepția a 55 de militari care au murit la Pentagon. Peste 9 țări au pierdut cetățeni în atacurile de la World Trade Center. NIST a estimat că se aflau aproximativ 17.400 de civili în complexul World Trade Center în momentul atacurilor, iar statisticile autorității portuare din New York și New Jersey arată că 14.154 de persoane erau de regulă în Turnurile Gemene înainte de 08:45 a.m. Majoritatea celor de sub zona de impact, au fost evacuate în siguranță, împreună cu 18 persoane aflate în zona de impact din turnul de sud. Un număr de 1.366 de oameni aflați la etajele de impact sau deasupra acestora au murit în Turnul de Nord. Conform raportului comisiei, sute de oameni au murit pe loc în urma impactului, iar restul au rămas în clădire și au murit după ce turnul s-a prăbușit. 600 de oameni au murit imediat sau au fost prinși sub dărmăturile Turnului de Sud. Cel puțin 200 de oameni au murit după ce au sărit de la balcoanele turnului în flăcări, căzând pe străzi și pe acoperișurile clădirilor din apropiere la sute de metri dedesubt. Unii din cei care se aflau în fiecare turn deasupra punctului de impact s-au dus spre acoperis în speranța de a fi salvați cu elicopterul, dar ușile de acces pe acoperiș, erau încuiate. Nu a existat nici un plan pentru salvarea cu elicopterul, și oricum, fumul gros și căldura intensă ar fi împiedicat orice elicopter să efectueze operațiuni de salvare.
În total, 411 lucrători ai serviciilor de urgență care au fost prezenți la locul dezastrului au murit în timp ce încercau să salveze oameni și să stingă incendii. Departamentul de Pompieri al orașului New York a pierdut 341 de pompieri și 2 paramedici. Poliția din New York a pierdut și ea 23 de lucrători. Poliția Autorității Portuare a pierdut 37 de oameni și au murit 8 tehnicieni medicali și paramedici de la unitățile de urgență private. La câteva săptămâni după atacuri, numărul estimat al morților era de peste 6000. Medicii legiști au colectat, aproximativ 10.000 de fragmente neidentificate de os și țesut care nu au putut fi legate de niciuna din persoanele de pe lista morților’’. În 2006 încă se mai găseau fragmente de oase în timpul pregătirilor pentru demolarea clădirii Deutsche Bank. Pe lângă Turnurile Gemene de câte 110 etaje din W.T.C., numeroase alte clădiri din zona W.T.C. au fost distruse sau grav avariate, inclusiv WTC. 7, WTC 6, WTC 5, WTC. 4, Marriott W.T.C(WTC 3) și complexul World Financial Center și biserica ortodoxă greacă Sfantul Nicolae.
La cateva ore după atac, F.B.I a reușit să afle numele și, în majoritatea cazurilor, datele personale ale piloților și teroriștilor suspecți. Bagajele lui Mohammed Atta, care nu au prins legătura de la zborul dinspre Portland la zborul 11, conțineau documente ce au relevant identitățile tuturor celor 19 teroriști și alte indicii importante cu privire la planurile, motivele și situația lor. În ziua atacurilor, NSA și agențiile germane de informații au interceptat comunicații care făceau referire la Osama Bin Laden. Cincisprezece dintre teroriști erau din Arabia Saudită, doi din Emiratele Arabe Unite, unul din Egipt și unul din Liban. Mohammed Atta era liderul celor 19 teroriști. Aceștia erau adulți, bine educați, ale căror mentalități erau complet formate.
Ancheta FBI, denumită PENTTBOM, a fost cea mai mare și mai complexă anchetă din istoria FBI și a implicat munca a peste 700 de agenți speciali. Guvernul American a concluzionat că AL-QAEDA , condusă de Osama Bin Laden, poartă responsabilitatea atacurilor, FBI afirmând că ,, dovezile care leagă AL-QAEDA și pe Bin Laden de atacurile de la 11 septembrie sunt clare și irefutabile’’. Bin Laden a fost liderul operațiunii, aducând și ajutor financiar și a fost și implicat în alegerea participanților la atacuri. Declararea de către Osama Bin Laden a unui război sfânt împotriva Statelor Unite și apelurile altora din 1998 pentru uciderea de civili americani au fost văzute ca dovezi ale motivației sale de a comite asemenea acte teroriste. La scurt timp după alegerile prezidențiale din SUA 2004, într-o declarație înregistrată pe casetă, Bin Laden a recunoscut public implicarea AL-QAEDA în atacurile asupra SUA și a recunoscut legătura directă dintre el și atacuri. El a spus că acestea au fost efectuate deoarece ‘’noi suntem liberi…vrem să câștigăm libertatea națiunii noastre. Fiincă voi ne subminați securitatea noastră, și noi v-o subminam pe a voastră’’. Osama Bin Laden spune că el personal i-a condus pe cei 19 teroriști. Pe casetă el mai spune:,, Am căzut de accord cu comandantul general Muhammad Atta, Allah să-l miruiască, ca toate operațiunile să se desfasoare în 20 minute, înainte ca Bush să poată afla’’.
Deciziile de politică externă a SUA, inclusiv,, împotrivirea fată de Moscova în Afganistan, introducerea de militari americani în Golful Persic’’ și ,, întărirea Israelului ca bază pentru un flanc sudic împotriva URSS’’ au contribuit la motivațiile AL-QAEDA. Osama Bin Laden a fost un activist cu un simț foarte clar a ceea ce vroia și a felului în care spera să obțină ce urmarea. Mijloacele sale au fost mult înafara normelor de activism politic, dar agenda sa era, în esență , una politică. Atacurile făceau parte dintr-un plan de determinare a creșterii prezenței militare și culturale a Statelor Unite în Orientul Mijlociu, forțându-i pe musulmani să se confrunte cu ,,relele’’ unui guvern nemusulman și să aducă la putere guverne islamice conservatoare în regiune.
Ca rezultat al atentatelor din 11 septembrie 2001, politica externă americană a suferit schimbări dramatice. Atentatele au avut ca rezultat direct declararea de către SUA a războiului din Afganistan încă din 2001 și a facilitat indirect declararea războiului Americano-irakian din 2003. Atentatele au dat aripi planurilor militare cum ar fi cele ale autorilor,, Doctrinei atacului militar preventiv’’ și această strategie militară a condus la declanșarea războiului din Irak. Atentatele din 11 septembrie au determinat administrația Bush să relaxeze semnificativ nivelul de respectare de către SUA a Convenției de la Geneva, având ca rezultat autorizarea unor,, tehnici de interogare avansate’’, metode pe care administrația Osama le-a interzis ulterior ca fiind un tip de tortură. În primii ani după atentatele de la 11 septembrie, susținerea internațională a unui răspuns agresiv al SUA a fost mare, dar, pe măsuă ce au trecut anii administrația Bush a început să slăbească. În cele din urmă, mandatul lui Bush s-a încheiat cu un nivel de aprobare internațională a politicilor sale externe de mai puțin de 20%. Alegerile din SUA din 2008 au arătat că americanii nu au mai dorit politici militare agresive ca reacție la atentatele din 11 septembrie și după ce a fost ales un guvern care s-a angajat să schimbe acele politici, suportul internațional pentru America a început să crească din nou.
Atentatele au avut un impact economic semnificativ asupra piețelor americane și din toată lumea. Bursa de acțiuni din New York(NYSE), Bursa Americană de Acțiuni (AMEX) și NASDAQ nu s-au mai deschis la 11 septembrie și au rămas închise până la 17 septembrie. Când s-au deschis bursele de acțiuni, indicele Dow Jones a scăzut cu 684 de puncte, sau 7,1%, până la 8921, o scădere record pentru o singură zi. Până la finele săptămânii, DJIA a scăzut cu 1.369,7 puncte (adică 14,3%), cea mai mare scădere a sa pe o perioadă de o săptămână din istorie la acea vreme, depășită doar în 2008, în timpul crizei financiare mondiale.
În New York s-au pierdut 430.000 de locuri de muncă și 2.8 miliarde de dolari în trei luni după atentate. Efectele economice au fost concentrate mai ales în sectoarele economice de export. Guvernul Federal a furnizat 11.2 miliarde de dolari fondului de asistență pentru administrația locală din New York în septembrie 2001 și 10.5 miliarde de dolari la începutul lui 2001 pentru dezvoltare economică și refacerea infrastructurii. Atentatele de la 11 septembrie au afectat micile afaceri din zona de jos a Manhattan-ului, din preajma WTC, distrugând sau ducând la mutarea a 18.000 dintre acestea.
11 septembrie 2001 a fost o zi fără precedent ca șoc și suferință în istoria Statelor Unite. Națiunea nu era pregatită pentru așa ceva. Terorismul a intrat în acea zi într-un nou mileniu, dovedind încă o data aploarea sa la nivel internațional, resursele financiare imense care îi stau la dispoziție, o structură organizatorică precisă, cu planuri foarte bine stabilite de membrii educați, cu un nivel ridicat de inteligentă. Atentatele au trezit în societatea Americană, dar și la nivel mondial, comparații cu cele mai sumbre momente petrecute în istoria recentă și rămase încă în memoria colectivă. Cea mai des folosită analogie (inclusiv de către lideri precum Barak Obama sau Condoleezza Rice) a fost aceea că necruțătorul atac japonez de la Pearl Harbour, din decembrie 1941, eveniment care a determinat intrarea Stalelor Unite ale Americii în al doilea Război Mondial.
Putem spune, fără a greși, că efectele atentatelor din 11 septembrie 2001, încă influentează mersul lumii în care trăim. Amenințarea teroristă este una de lungă durată și depinde de liderii lumii democratice să găsească metode de a fi mereu cu un pas înaintea celor care vor să provoace atentate precum cele din urmă cu treisprezece ani.
2.1.2 STUDIU DE CAZ: ATENTATUL DE LA LONDRA 2005
Pe 7 iulie 2005 la ora locală 08:49 (07:49 UTC), o serie de explozii a lovit sistemul de transport din Londra pe fondul aglomerației de la orele de vârf ale dimineții. BBC a anunțat că au avut loc patru explozii. Inițial, buletinele de știri anunțau existența unui număr de sapte explozii, dar se pare că această greșeală a fost cauzată de pasagerii care ieșeau din mai multe stații. Principala ipoteză a fost aceea a unor atacuri premeditate cu bombă, puse la cale de o grupare teroristă. Comisarul serviciului metropolitan de poliție Sir Ian Blair a declarat că exploziile au fost probabil rezultatul unui,, atac terorist major’’, dar nu a dorit să speculeze asupra implicarii unei anumite organizații teroriste. Atacurile au avut loc în momentul în care Regatul Unit găzduia summitul G8 de la Gleneagles (Scoția), la o zi după câștigarea de către Londra a dreptului de organizare a Jocurilor celei de-a-XXX-a Olimpiade și în timpul procesului lui Abu Hamza Al-Masri. Incidentele au condus la imediata evacuare a stațiilor metroului londonez și la închiderea rețelei. Străzile din apropierea stațiilor au fost și ele închise. Trenurile aflate pe magistrale spre stațiile Euston, Paddington, Liverpool Streat și King’s Cross au fost conduse în afara orașului. Și rețeaua de transport în comun cu autobuzul a fost închisă în zona centrală. Exploziile par să fi fost plănuite pentru a coincide cu prima zi de lucru a celui de-al 31-lea summit G8. În schimb, este putin probabil ca acestea să fi fost un răspuns la desemnarea Londrei ca oraș organizator al Jocurilor Olimpice, deoarece astfel de atentate necesită o bună planificare iar neașteptata victorie a Londrei a fost anuntată doar cu o zi înainte. COI a anunțat că jocurile din 2012 se vor desfășura la Londra, în ciuda atacurilor. Primul ministru britanic, Tony Blair, a descris atacurile ca fiind ‘’barbare’’. ,,Determinarea noastră de a ne apara valorile și stilul nostru de viață este mai mare ca determinarea lor de a cauza moarte și distrugere unor oameni nevinovați, în dorința de a impune extremismul în lume,’’ a declarant el. Premierul a părăsit summitul G8 de la Gleneagles, în ciuda faptului că Downing Street a sugerat inițial că informațiile despre revenirea sa în Londra ar fi fost false. Blair s-a întors la Londra pentru a se consulta cu serviciile de urgență. Reuniunea a continuat în absența sa. Ministrul de Interne, Charles Clarke, a confirmat Camerei Comunelor că au avut loc patru explozii: trei la metrou în centrul Londrei și una într-un autobuz, la o oră de vârf. Primele trei explozii au avut loc pe tronsonul de metrou dintre stațiile Liverpool Street și Aldgate East (ora locală 08:51), în stația Edgwere Road (ora locală 08:56) și pe tronsonul dintre stațiile King’s Cross și Russell Square (09:17 ora locală). O altă explozie a avut loc la bordul unui autobuz cu două etaje, la ora locală 09:47 BST (pe linia nr.30, de la Hackney la Marble Arch) în Tavistock Square în fața clădirii Asociației Medicale Britanice. Numărul exploziilor este mai mic decât se crezuse inițial, datorită faptului că două dintre explozii au avut loc între stații. Mulțimea care ieșea din ambele stații a dat impresia că ar fi avut loc explozii în amândouă. Surse oficiale au confirmat că cel puțin 38 de persoane au murit, numărul din Tavistock Square neputând fi încă calculat, alte 90 de persoane au fost rănite doar în stația Aldgate. Toate spitalele londoneze au intrat în alertă, 95 de răniți au fost transferați la Spitalul Royal London, unde au fost tratați; 10 dintre ei se aflau în stare critică. Mulți alții au fost tratați la Spitalul Sfânta Maria (Paddington). Persoanele rănite care se puteau deplasa singure erau tratate la locul faptei; un martor ocular a declarat că”erau operțti răniții în imbulzeala de la stația Liverpool Street’’ .Au fost trimiși paramedici în sistemul de transport subteran în căutarea unor posibile victime. Buletinele de știri, după o zi de la atentat, precizau că 300 de persoane (208 numai în Spitalul Royal London) erau tratate la spital și că 150 dintre acestea erau în stare gravă. Poliția a declarat că numărul total al răniților este de 700, însă nu toți aceștia au avut nevoie de tratament. Primele ipoteze sugerau faptul că un scurtcircuit în rețeaua metroului a cauzat exploziile la circuitele electrice. Totuși, această variantă a fost exclusă mai tarziu de Național Grid, furnizorul de electricitate. Analiștii au sugerat că această ipoteză a aparut datorită deteriorării (din pricina atacurilor) a liniilor electrice din apropierea șinelor; seria rapidă de întreruperi ale alimentării cu energie electrică a făcut ca exploziile să pară similare, din punct de vedere a unui operator din cabina de control, cu o operațiune de întrerupere a circuitelor, cauzată de o supratensiune majoră. Șeful poliției Londoneze, Sir Ian Blair era de părere că exploziile au fost ,,probabil un atentat terorist major’’. El a menționat de asemenea că poliția a găsit urme de explozibil la unul dintre locurile deflagrației, deși nu a dorit să facă speculații asupra vinovaților. La aproximativ 11:10 UTC, pe 7 iulie 2005, BBC News a informat că pe un sit web cunoscut, ar fi operat asociații organizației Al-Qaeda, s-a găsit o declarație de 200 de cuvinte care revendică responsabilitatea pentru atacuri. Magazinul online german, Spiegel Online (situl web al ziarului Del Spiegel) și BBC Monitoring au anunțat că o grupare numită ‘’Organizația Secretă-Al-Qaeda în Europa’’ a revendicat atacurile pe forumurile Al-Qal3ah (Castelul). Anuntul precizează că atacurile sunt răspunsul la implicarea britanică în invadarea Irakului și Afganistanului. Scrisoarea cerea și altor guverne implicate în Irak (menționând Danemarca și Italia) să părăsească Irakul și Afganistanul. Totuși, un analist saudit la Londra a menționat că araba din declarație avea greșeli de gramatică și că citatul din Coran era incorect, lucru care nu era tipic pentru Al-Qaeda. Atacurile au câteva similitați cu atentatele din 11 martie 2004 de la Madrid și sugerează stilul Al-Qaeda, a declarant Sebestyen Gorka, un analist de securitate din Budapesta.’’ Primul lucru care atage atenția este natura sincronizată a atacurilor, care este clasică pentru Al-Qaeda și organizațiile înrudite cu Al-Qaeda.’’ Pe 7 iulie, o persoană numită ‘’Nur al-Iman’’ a trimis o declarație pe forumurile Qal3ah în care atacurile erau revendicate de o grupare până acum necunoscută,’’Organizația secretă a Jihadului Al-Qaeda în Europa’’. În continuare se află traducerea textului declarației, traducere în română după traducerea engleză a BBC: ,,În numele lui Allah, cel milostiv, cel milos, domnească pacea peste neobositul și neînfricatul, Profetul Muhammad , pacea Domnului domnească peste el. Națiunii islamice și națiunii arabe: Bucurați-vă, căci a venit vremea răzbunării pentru guvernul zionist cruciat britanic, ca răsplată pentru masacrele pe care Marea Britanie le comite în Irak și Afganistan. Eroici mujahedini au dus la bun sfârșit binecuvântatul atac la Londra. Marea Britanie arde acum de furie, teroare și panică în sferturile sale nordic, sudic, estic și vestic. Am avertizat în repetate rânduri guvernul și poporul britanic. Ne-am respectat promisiunea și am pus la cale un slăvit atac militar în Marea Britanie după ce mujahedinii noștri au depus eforturi înverșunate de-a lungul unei mari perioade de timp, pentru a asigura succesul atentatelor. Continuăm să avertizăm guvernele Danemarcei și Italiei și toate celălalte guverne cruciate de faptul că vor fi pedepsite în același fel dacă nu își retrag trupele din Irak și Afganistan. Cel ce avertizează e scuzat.’’ Allah spune:
يَا أَيُّهَا الَّذِينَ آمَنُوا إِن تَنصُرُوا اللَّهَ يَنصُرْكُمْ وَيُثَبِّتْ أَقْدَامَكُمْ
"Dacă voi îl veți sprijini pe Allah, vă va sprijini și El pe voi și vă va întări picioarele voastre" [Coran Sura 47:7]
2.2 PROFILUL TERORISTULUI
2.2.1 Studii făcute asupra profilării teroristului
Portretele multiple ale teroristului sunt echivalentul profilelor psihologice ale celor care aderă și militează pentru o grupare teroristă. Personalitatea, comportamentul, cognițiile, motivația, sinele și socializarea teroristului sunt obiecte de cercetare pentru a cunoaște mai bine structura și personalitatea, dar și proveniența și mediul teroriștilor. Izolarea trăsăturilor comune a teroristilor este o sarcină foarte grea, existând probabil la fel de multe diferențe câte similitați. Eforturile cercetătorilor de a crea un profil al teroristului ,,tipic’’ nu a avut success prea mare, iar presupunerea că ar exista un asemenea profil nu a fost demonstrată încă. Post (1985:103) notează că ,,cercetătorii în comportament care au încercat să înteleagă psihologia indivizilor înclinați spre comportament politic violent, nu au reușit să identifice nicio ,,ideologie teroristă unică’’. Persoanele care au intrat în grupări teroriste provin din diferite culturi, naționalități și cauze ideologice, din toate straturile sociale și au diverse profesii. Personalitățile și trăsăturile lor sunt la fel de diverse ca la persoanele din populația de rând. Se pare că există un accord printre psihologi că nu ar exista nici un atribut psihologic special care să poată descrie teroristul sau orice altă ,,personalitate’’ care este distructivă pentru teroriști.
Unii experți în terorism sunt șceptici în ceea ce priveste profilarea teroristă. Spre exemplu, Laqueur (1977:129) susține că o cautare a‘’personalității teroriste’’ nu ar duce la nici un rezultat. Paul Wilkinson (1997:193) susține că ,,știm deja prea multe despre comportamentul terorist pentru a decoda cruda ipoteza a <<personalității teroriste>> sau a <<fenotipului>>. Serviciul secret SUA cauta într-o vreme persoane care se încadrau în popularul profil al periculozității-lunaticul, singuraticul, amenințătorul, detestatorul. Totuși, acest profil a fost contestat chiar de asasini. În timpul interogatorilor asasinilor din închisori, spitale și locuițe, Serviciul Secret a învătat o lecție importanta- să discrediteze stereotipurile. Criminalii nu sunt neapărat bolnavi psihici, izolați social sau chiar bărbați. Acum Serviciul Secret caută prototipuri ale motivelor și comportamentului potențialilor asasini prezidențiali. Aceeași metodologie de cercetare se aplică și potențialilor teroriști. Asasinii, la fel ca teroriștii, folosesc aceleași tehnici. Spre exemplu, teroristul nu amenință neapărat înainte de a ucide un politician, aceasta i-ar îngreuna sarcina.
Diversitatea grupărilor teroriste, fiecare având membri de naționalități diferite și provenind din medii socio-culturale, contexte diferite și având scopuri diferite, subliniază hazardul generalizării și al dezvoltării unui profil al membrilor grupărilor individuale sau al teroriștilor în general. Post atrage atenția asupra faptului că eforturile de a găsi un ,,profil terorist’’ nu duc la nici un rezultat:,, Există aproape la fel de multe variante de personalitate care se implică în acțiunile teroriste câte variante de personalitate sunt în general’’. Multe teorii se bazează pe presupunerea că teroristul are o personalitate ,,anormală’’, cu trăsături de caracter total identificabile, ce pot fi explicate adecvat cu implicarile psihologice și psihiatrice. Bazandu-se pe colaborarea cu mai multi teroristi vest-germani, psihologul german L. Sullwold (1981), a împărțit liderii teroriști în 2 mari clase, în funcție de trăsăturile de caracter: extovertitul și neuroticul ostil, sau unul care are sindromul ostilității neurotice. Extrovertiții sunt instabili, inhibati, nerecunoscători, narcisiști și lipsiți de emoții – nu sunt impresionați de consecințele acțiunilor lor. Neuroticii ostili au multe din peronalitatea paranoidă – sunt intoleranți la critică, suspicioși, agresivi și defensivi, dar și extrem de sensibili la ostilitatea externă. Sullwold face și distincția dintre lideri și discipoli, afirmând că liderii sunt mai degrabă persoane care combină lipsa de scrupule cu siguranța de sine extremă; cel mai adesea conduc, insuflând teamă sau stres discipolilor lor (Hudson 1999). Unii cercetători au creat profiluri psihologice ale teroriștilor folosind date oferite de foști teroriști deveniți informatori prin schimbarea culorii politice, sau capturați. Franco Ferracuti a coordonat un asemenea studiu despre teroriștii din Brigadele Roșii din Italia. El a analizat cariera și personalitățile teroriștilor arestați colectând informații pe variabile demografice și aplicând teste psihologice pentru a constitui o tipologie a teroriștilor. La fel ca Post, Ferracuti a descoperit, pentru cea mai mare parte a lor, absența psihopatologiei și a observat caracteristici de personalitate similară, adică o diviziune de bază între extrovertiți și neurotici ostili. Studiind literatura despre terorism, cum ar fi comunicatele grupărilor, interviurile media și memoriile unor membri, putem descoperi niște vulnerabilități în grupare punând accent pe sensibilitate, neînțelegeri interne și slăbiciune morală. Acest fel de informații vor ajuta la crearea unui profil psihologic al grupării ( Hudson,1999).
Portretul primar
Printre profilurile teroriștilor găsim unul creat de Charles A. Russel și Bowman H. Miller (1977), care în ciuda limitării sale, este menționat în multe studii, și alt studiu care conține date biografice și sociale privind 250 teroriști germani, atât de stânga, cât și de dreapta. Russel și Miller încearcă să contureze un portret sociologic sau un profil al teroristului urban modern, bazat pe o compilare a analizelor a peste 350 de cadre teroriste individuale și lideri ai unor grupări teroriste argentiniene, braziliene, germane, iraniene, irlandeze, italiene, japoneze, palestiniene, spaniole, turcesti și uruguaiene active în perioada 1966-1976, prima decadă a erei teroriste contemporane. Russel și Miller (1977:31) ajung la urmatoarea concluzie; pe scurt, putem contura o imagine generală, în care să se încadreze marea majoritate a teroriștilor din aceste optsprezece grupări de gherilă examinate aici. Astfel, membrii sunt în general bărbați celibatari între 22-24 ani cu studii universitare sumare, dacă nu chiar cu diplomă. Femeile, exceptând grupările vest-germane și o figură ocazională din IRA și PFLP, au mai mult un rol de sprijinire decât unul de operare. Fie că au intrat în grupare în timpul cât erau candidate sau mai tarziu, majoritatea au abordat o viziune marxistă sau anarhistă. Profilul lui Russel și Miller tinde să substituie unele caracteristici sociologice binecunoscute ale teroriștilor anilor ’70, cât și tinerețea majorității teroriștilor. De un mare interes este descoperirea că teroriștii urbani sau origini urbane și că multe cadre teroriste provin din clasa de mijloc sau chiar din clasa superioară, fiind bine educați, multi fiind absolvenți cu studii superioare. Totuși, ca și majoritatea profilurilor bazate în special pe surse secundare, ca articolele din ziare și studii academice, profilul lui Russel și Miller nu este definitivat. Mai mult, abordarea lor metodologică nu este validă. Este eronat să presupui că se pot compara caracteristicile membrilor mai multor grupări teroriste din regiuni diferite și să faci generalizări. De exemplu, concluzia autorilor că teroriștii sunt majoritatea bărbați celibatari proveniți din mediul urban și clasa de mijloc sau superioară, cu studii universitare, nu se aplica multor membri ce au operat în anii ’90. Soldații grupărilor latino-americane ca FARC și Shining path ( Calea luminoasă), cei din grupările din Orientul Mijlociu, ca Gruparea Islamică Armată (GIA), Hamas și Hizballah, grupările asiatice, ca LTTE, și cele irlandeze, ca IRA, sunt puțin educați. Deși profilul lui Russel și Miller este depășit, poate încă fi folosit ca ghid de bază pentru efectuarea unor generalizări privind atributele personale ale teroriștilor (Hudson,1999). Edgar O’Balance (1979) sugerează urmatoarele caracteristici esențiale ale teroristului ,,de succes’’: devotement, inclusiv obediență absolută față de liderul mișcării, curaj, lipsa de sentimente de milă sau remușcare, chiar dacă printre victime se află bărbați, femei și copii nevinovați; un coeficient de inteligență ridicat, căci un terorist trebuie să culeagă și să analizeze informații, să gândească planuri complexe și să fugă de forțele de poliție și securitate; un grad foarte mare de rafinament, pentru a fi capabil să călătorească la clasa I cu avionul, să stea la hotel de 5 stele și să se amestece ușor printre executivii internaționali; să fie cult și foarte bine educat, inclusiv să vorbească limbi de circulație international ( Hudson 1999). Așadar, grupările teroriste recrutează membri ce posedă un grad mare de idealism și intelectualitate, care sunt bine educați și bine antrenați într-o profesie legitimă. Totuși nu este și cazul organizațiilor teroriste sau de gherilă mai mici din țările mai puțin dezvoltate, cum ar fi FARC, PKK, LTTE și grupările arabe, cât și al unor lideri ai acestor grupări.
Vârsta teroristului
Russel și Miller au descoperit că vârsta medie a membrilor activi este între 22-25 de ani, cu excepția teroriștilor palestinieni, germani și japonezi, care au între 20-25 ani. Altă sursă explică faptul că prima generație de teroriști RAF a ajuns în subteran cam pe la vârsta de 22-23 ani, iar vârsta medie pentru a doua generație este între 28-30 ani. Rezumând toate aceste informații, Taylor (1988) îi caracterizează din punct de vedere demografic ca fiind în jur de 20 ani și celibatari. LTTE, în anii ’80, avea membri de la 16-17 ani sau chiar la vârsta pubertății ( Hudson 1999). Laqueur notează că grupările teroriste arabe și iraniene folosesc băieți de 14-15 ani în misiunile periculoase, în parte pentru că aceștia îndeplinesc ordinele fără să aibă nevoie de prea multe explicații și nu atrag atenția. În multe țări în curs de dezvoltare, distruse de violența etnică, politică sau religioasă, ca Algeria, Columbia și Sri Lanka, noii membri ai organizațiilor teroriste sunt recrutați la vârste din ce în ce mai fragede. Adolescenții și preadolescenții din aceste țări sunt adesea receptivi la recrutare deoarece au fost martori la asasinate și astfel, pentru ei violența este singurul mod de a rezolva problemele. În general, liderii teroriști tind să fie mult mai în vârstă. Carlos Marighella din Brazilia, considerat a fi teoreticianul terorismului urban, avea 58 de ani în 6 noiembrie 1969, când a fost asasinat. Mario Santucho, liderul Armatei Populare Revoluționare din Argentina ( ERP), avea 40 de ani când a fost asasinat (în iulie 1976). Raul Sendic, liderul Tupamaros, avea 42 de ani atunci când gruparea sa a încetat să opereze, la sfârșitul anilor ’60. Renato Crucio, liderul Brigăzii Roșii Italiene, avea 35 de ani când a fost arestat, la începutul anului 1976. Liderii Bandei Baader-Meinhof aveau 30-40 de ani. Liderii palestinieni au 40-50 de ani ( Hudson, 1999).
Educația, ocupația și mediul socio-economic al teroristului
În general, teroriștii au o educație peste medie și foarte puțini dintre teroriștii occidentali sunt needucați sau analfabeți. Russel și Miller au descoperit că aproximativ două treimi dintre membrii grupărilor teroriste au studii universitare. Ocupațiile lor diferă, neexistând niciuna în speță care să producă teroriști. Între 50% și 70% dintre tinerii membri ai grupărilor teroriste urbane din America Latină sunt studenți. Universitatea Fee din Berlin a fost un tren de recrutare foarte fertil pentru mișcarea din 2 iulie și Banda Baader-Meinhof ( Hudson, 1999). Recruților bine educați li s-au dat dispoziții de conducere la nivel local sau național. Ocupațiile liderilor variază între ele. Membrii și liderii mai vechi erau doctori, bancheri, avocați, ingineri, jurnaliști, profesori universitari și vice-executivi guvernamentali. Marighella a fost politician și fost congressman, George Habash din PFLP era medic, Yasir Arafat din PLO a fost inginer, Mario Santucho- economist, Raul Sendic și Horst Mahler- avocați, Urika Meinhof-jurnalist. RAF și Brigăzile Roșii erau aproape în întregime compuse din intelectuali.
Ar fi greșit să considerăm că teroriștii sunt foști profesioniști. Multi teroriști care au reușit să-și păstreze anonimatul continuă, probabil, să-și exercite meseria legitimă și se transformă în teroriști doar atunci când primesc instrucțiuni să îndeplinească o misiune. Această situație e proprie mai degrabă organizațiilor separatiste, ca ETA și IRA, ai caror membri sunt integrați în comunitate, decât celor ai grupărilor anarhiste ca fosta Bandă Baader-Meinhof, care sunt dați în urmărire și care sunt prea stresați să mai facă față unei zile de lucru. Ca replică la infiltrarea poliției, ETA, spre exemplu, a instituit un sistem de ,,luptători adormiți’’.Acești membri ETA pasivi, femei și bărbați, duc vieți aproape normale, au slujbe obișnuite, însă după program sunt antrenați pentru misiuni ETA, de obicei neștiindu-și unul altuia adevărata indentitate, primesc instructiuni codate de la o sursa anonimă. După îndeplinirea sarcinilor date, se întorc la viața lor normală. În timp ce, pentru membrii din RAF și Brigăzile Roșii, terorismul este o profesie ‘’full-time’’, tinerii din ETA acționează doar timp de 3 ani, după care se întorc în societate. Russel și Miller au descoperit că mai mult de două treimi dintre teroriștii supravegheați provin din clasa de mijloc sau superioară. Cu excepția organizațiilor teroriste sau de gherilă ca FARC, PKK, LTTE, și a organizațiilor teroriste fundamentaliste islamice, teroriști provin din familii din clasa de mijloc. Teroriștii europeni și japonezi sunt mai degrabă produsul abundenței și ai unei educații severe decât al sărăciei. De exemplu RAF și Brigăzile Roșii erau compuse aproape exclusiv din reprezentanți ai clasei de mijloc, aproximativ 80% din membrii Bandei Baader-Meinhof aveau experiență universitară. Excepții majore de la apartenența la aceste clase sociale fac trei mari organizații examinate în acest studiu- FARC, LTTE și PKK-, cât și grupările paramilitare din Irlanda de Nord. Aceste grupări paramilitare diferă și prin faptul că membrii lor nu au studii superioare. Deși America Latină este o excepție, teroriștii din țările în curs de dezvoltare provin din clase sociale de jos. Soldații organizațiilor teroriste sunt marea majoritate săraci, adesea chiar fără adapost. Liderii teroriști arabi sunt aproape toți din clase sociale superioare.
Trăsături generale ale teroriștilor
Teroriștii sunt în general persoane alienate de societate și se consideră victimele unei nedreptăți. Mulți sunt singuratici. Sunt leali unul altuia, însă îi pedepsesc aspru pe trădători, sunt șireți, pricepuți și cu spirit de inițiativă și asprime. Pentru a putea intra într-o organiație, tânărul recrut, trebuie să simuleze o crimă sau un jaf armat. Ei sunt lipsiți de frică, milă sau remușcări. Rafinamentul teroristului diferă în funcție de semnificația și contextul acțiunii teroriste. Teroriștii au abilitatea de a folosi mai multe arme, vehicule și echipamente comunicaționale și sunt familiarizați cu cadrul lor fizic. Un terorist va opera rar de unul singur sau în grupuri mari, doar în cazul în care operația implică capturarea unei clădiri de dimensiuni mari.
Starea civilă a teroristului
În trecut, majoritatea teroriștilor erau celibatari. Russel și Miller au descoperit că, potrivit erau celibatari. Responsabilitățile familiale nu sunt îndeplinite datorită necesității mobilității, flexibilității, inițiativei, siguranței și totalei dăruiri pentru o cauză revoluționară. Mai puțin de 20% din teroriștii străini erau cupluri căsătorite.
. Aspectul fizic al teroristului
Teroriștii sunt în general tineri sănătoși și puternici, dar neieșind, în evidență prin aspect și felul lor de a fi. Starea fizică a unei persoane poate fi îmbunătățită printr-un antrenament îndelungat. Ei tind să fie de înaltime medie, putând să se piardă cu ușurință în mulțime. Nu au o fizionomie sau trăsături anormale care ar putea facilita identificarea lor. Se îmbracă și se coafează obițnuit. Vorbesc și se comportă foarte normal, uneori sunt foarte bine îmbrăcați, în eventualitatea în care trebuie să intre în societați selecte. Pot recurge la deghizări sau operații estetice, în cazul în care sunt dați în urmărire. Dacă nu i se cunoaste chipul, este puțin probabil ca un terorist să fie identificat în mulțime, spre deosebire de membrii organizației Yakuza din Japonia, care au aproape toată suprafața corpului tatuată. Teroriștii nu au trăsături fizice aparte, cum ar fi tatuajele colorate. De exemplu, autorul Cristopher Dobson (1975) îl descrie pe Salah Khalef (,,Abu Iyad’’) din 11 septembrie 2001, ca fiind “ de înălțime medie și bine facut, de neobservat în mulțime”. Când Dobson, sperând să-i ia un interviu, a facut cunoștința cu el în Cairo la începutul anilor ’70, Abu Iyad i-a facut o ,,impresie atât de proastă’’ în timpul scurtei lor întrevederi, încât Dobson nu a realizat decât mai târziu că deja îl cunoaste pe cel mai căutat terorist al Israelului.
Sexul teroristului
Sexul teroristului ia în considerare așa-numita schemă de gen ce reprezintă structura mentală care împarte subiecții umani în două categorii în funcție de gen (exemplu: bărbat și femeie-terorist, mascul și femelă-terorist). Teoria cu privire la schema de gen susține societatea (gruparea teroristă în cazul nostru) produce identitatea de gen ca un set de ‘’lentile’’ prin care să vadă realitatea. Din acest studiu mai face parte și comportamentul specific sexului și rolul său ca bărbat și femeie terorist. Comportamentul specific sexului este de fapt o achiziție de atitudini și conduite pe care societatea, cultura, religia și ideologia grupării teroriste de care aparține subiectul, le consideră adecvate pentru acesta datorită sexului său. Comportamentul sexului terorist se distinge de identitatea de gen, care reprezintă gradul în care un individ ține cont de sine ca bărbat și femeie terorist. Acest studiu evidențiază rolurile pe care le deține bărbatul și femeia terrorist ( Hudson, 1999).
Bărbat terorist- majoritatea teroriștilor sunt bărbați. Mai mult de 80% din operațiunile teroriste din perioada 1966-1976 au fost conduse și executate de bărbați. Numărul femeilor-terorist arestate în America Latină atestă că acela al membrilor de gen feminin era mai mic de 16%. Rolul femeilor-terorist în grupările din America Latină, cum este Tupamaros, era limitat la curierat, asistență medicală, paza adăposturilor, etc.
Femeie-terorist- mai mulți specialiști în terorism au descoperit că numărul femeilor implicate în terorism a depășit cu mult numarul femeilor implicate în crime. Totuși, nu există nici o statistică în sprijinul acestei afirmații. Considerând că numărul acțiunilor teroriste pe an, este mai mic în comparație cu crimele obișnuite comise în aceeași perioadă, nu este foarte limpede dacă afirmația este corectă. Cu toate acestea, se consideră că ar fi mai multe femei implicate în terorism decat sunt în realitate, probabil datorită faptului că ele tind să atragă mai mult atenția decat femeile implicate în crime obișnuite. Deși profilul lui Russel și Miller este mai degrabă unul sociologic decât unul psihologic, câteva dintre concluzii ridică chestiuni psihologice, cum ar fi cea potrivid căreia femeile au jucat un rol mai pronuntat în terorismul de dreapta în perioada 1966-1976 decât în crimele violente obișnuite. Datele lui Russel și Miller afirmă că teroriștii examinați erau bărbați în majoritate, însă autorii notează, de asemenea, mai ales în Tupamaros, Uruguai, și în mai multe grupări europene. De exemplu, ei consideră că femeile au constituit o treime din personalul RAF, căci în 1976 ajunseseră la peste 60%. Grupările sau organizațiile teroriste de stânga erau frecvent conduse de femei. Multe femei au intrat în grupările terioriste germane. Red Zora, o grupare teroristă activă în Germania, între ani 1970-1987, a recrutat numai femei. În 1985, din 22 de activiști RAF, 13 erau femei. În 1991, femeile formau aproximativ 50% din membrii RAF și cam 80% din susținători, afirmă McDonald. Din 8 indivizi de pe lista teroriștilor urmăriți general în Germania în 1991, 5 erau femei. Din cei 22 de teroriști căutați de poliția germană în același an, 13 erau femei. Femeile au jucat un rol important și în grupările teroriste italiene. Leonard Weinberg și William Lee Eubank au reușit să cuantifice acest rol, creând un dosar de date conținând informații despre aproximativ 2.512 indivizi care au fost arestați sau au fost căutați de poliție pentru terorism din ianuarie 1970 până în iunie 1984. Dintre acești oameni, 415 sau 18%, erau femei. Dintre femei mai puțin de 10% erau afiliate unei grupări neo-fasciste. Restul aparțineau unor grupări de stânga, în special Brigăzilor Roșii, care aveau 215 de membri femei. Weinberg și Eubank au descoperit că italiencele supravegheate erau prezente în toate nivelele grupării: 33 (7%) au fost lideri și 298 (66%) au fost soldați obișnuiți, care luau parte la acțiunile teroriste. Weinberg și Eubank au descoperit, că , înainte ca femeile să se implice în terorism, aveau tendința să se mute de la țară sau din orașe mai mici, în orașe mai mari. Marea majoritate a femeilor (35%) erau studente când au devenit teroriste, 20% profesoare, 23% funcționare, secretare, tehnicieni și asistente medicale. Doar câteva dintre ele aparțineau unui partid politic sau unei organizații, în timp ce 80 (17%) aparțineau unor mișcări extraparlamentare de stânga. Trebuie menționat și faptul că 121 (27%) aveau teroriști în familie. Aceste cercetări au dus la concluzia că multe femei au intrat într-o grupare teroristă în urma unor decizii luate în familie. Caracteristicile femeilor-terorist sunt cele modelate și învățate în timp de luptă și antrenament, prin observare, participare și învățare. Rolul identitații de gen tip masculin-feminin este încă o dovadă a modului în care comportamentul specific sexului poate fi modificat în funcție de gradul modelării și învătării vicariante, dar și al factorilor de personalitate.
3. TEORII CRIMINOLOGICE ALE TERORISMULUI
3.1 Teorii psihologice ale terorismului
Psihologii abordează mai multe posibilitați în vederea explicării diferențelor dintre indivizi: deficiențele constiinței, imaturitatea senzitivă, socializări incomplete, lipsa mamei în copilărie, dezvoltarea morala sărăcăcioasă. Ei cercetează cum se învârte agresivitatea, care sunt situațiile care declanșează delicvența sau agresiunea; în ce relații sunt factorii de personalitate și delicvența, respectiv cum sunt legate diferitele tulburări mentale de delicvența. Teoria psihologică cu privire la terorism explică și se ocupă cu studiul științific al comportamentului violent și agresiv, al proceselor informaționale și discrepanțelor cognitive, al predispozițiilor genetice și ambientale cu caracter infracțional. Teoria psihologică a terorismului explică de fapt gândirea și procesele fizice ale teroriștilor, selecția subiecților, cu predispoziții criminale și motivațiile de aderare la o grupare teroristă. Spre deosebire de analiștii politici și sociologi, care sunt interesați de contextele sociale și politice ale grupărilor teroriste, relative, puținii psihologi care studiază terorismul sunt cel mai mult interesați de micro-nivelul teroristului independent sau al grupării teroriste.
Teoria psihologică se focalizează în primul rând pe cercetarea minților criminale și se ocupă cu studiul teroriștilor în sine, adică recrutarea și includerea lor în grupări teroriste, cognițiile teroriștilor, personalitatea, convingerile, atitudinile, motivațiile și cariera lor. Teoria psihologică a terorismului mai studiază asigurarea psihologică a teroriștilor pentru a face fată situațiilor de criză psihică, comportamentală, de moarte și de conștiință în timpul actelor sinucigase pentru îndeplinirea ordinelor superioare de atac și luptă. Această teorie ia în calcul și interacțiunea socială, culturală, religioasă și idologică a subiecților. Mai mult, teoria psihologică studiază psihopatologia personalității teroristului pentru a scoate în evidență tipurile de simptome sau dificultăți psihologice dezvoltate la o persoană din grupurile teroriste. Deci teroriștii nu sunt scutiți de mecanismele etiopatogenetice, de tulburările de personalitate sau de scopurile amintite mai sus, favorizând astfel demersul antisocial. Așadar, teoria psihologică este în măsură să expliciteze științific cum se nasc teroriștii și de ce. (Delcea, 2006; Horgan, 2005).
1.Teoria lui Sigmunled Freud
Sigmund Freud(1856-1939) a trăit în Viena și cele mai importante idei le-a publicat în primii patruzeci de ani ai secolului XX. Fiind de profesie medic, s-a ocupat de tratarea unor boli funcționale care nu pareau să aibă vreo cauzalitate organică. La întrebarea,, Ce trebuie să presupunem despre personalitatea umană în scopul de a explica faptele sale?’’, Freud a găsit răspunsuri care au surprins pe toți oamenii de știință. A alocat un loc aparte subconștientului, afirmând că experiențele traumatice din copilarie, care și-au lăsat amprenta asupra individului, pot să argumenteze comportamentul, chiar și atunci când individual nu a conștientizat acele fapte. Astfel o persoană care în copilarie a fost victima unei agresiuni, ajungând la maturitate, la rândul său devine agresor. Freud susține însă că în cazul în care persoana respectivă devenea conștientă de evenimentele petrecute în copilărie, ele își pierdeau din puterea lor subconștientă, iar persoana respectivă caștigă un grad mai mare de control al conștientului și al libertății. Mai târziu, Freud și-a revizuit ideile despre conceptul de subconștient. A afirmat că starea psihologică bună a individului constă în interacțiunea între ,,id’’(sine), ,,ego’’(eu) și ,,super ego’’(super eu)- cele trei componente de bază ale psihicului uman. Un alt fapt semnalat de Freud cu rol în producerea criminalității este,, Complexul Oedip’’ care, în cazul în care nu este rezolvat, se va canaliza spre criminalitate. Etapa ,,Complexului oedipian’’, este parcursă în mod inevitabil de orice individ. Modul în care se va rezolva,, conflictul’’, fie prin suprimarea tendințelor, fie prin refularea lor, va reprezenta cheia diferențierii ulterioare între personalitățile normale și personalitățile nevrotice. În cazul în care sentimentele de ostilitate față de parintele de același sex sunt reprimate, agresivitatea va fi redirecționată spre acte infracționale. Observând pacienții, Freud a ajuns la concluzia că cei care suferă de mustrări de conștiință, au săvârșit infracțiuni pentru a fi arestați și pedepsiți. Din moment ce au fost pedepsiți, mustrarea de conștiință s-a redus, s-a ameliorat.
Abordarea psihanalitică este și în zilele noastre una dintre principalele teorii, care explică atât comportamentul normal cât și comportamentul antisocial. Urmatoarele trei principii au efecte și astăzi asupra cercetărilor care se ocupă cu delicvența:
─comportamentul și acțiunile unui adult se pot întelege în lumina dezvoltării sale din timpul copilăriei;
─comportamentul și impulsurile inconștiente se întrepătrund, iar dacă dorim să întelegem delicvența trebuie să dezlegam această întrepătrundere;
─delicvența este de fapt materializarea unui conflict psihologic.
Neofreudianismul
În ultimele decenii s-a produs o schimbare importantă în abordarea personalității. Un număr important de psihiatri resping idea de om biologic și/sau acela de om psihologic, considerând că individul își controlează comportamentul și are responsabilitatea acțiunilor sale.
2. Teoria personalitatii criminale(Jean Pinatel)
Acestă teorie aparține celebrului criminolog francez Jean Pinatel, fiind concepută ca un model explicativ, capabil să aducă lămuriri, atât în ceea ce priveste geneza cât și dinamica actului criminal. Personalitatea criminală este’’ un instrument clinic, o unealtă de lucru, un concept operațional ’’(Pinatel, 1971). Pinatel consideră inutilă încercarea de a separa oamenii în buni și răi, nu există o diferență de natură între oameni cu privire la actul criminal. Orice om, în circumstante exceptionale, poate deveni delicvent. Inexistența acestor deosebiri nu exclude însă existența unor diferențe graduale în privința ,,pragului lor delicvențial’’. Unii indivizi au nevoie de ,,instigări’’ exterioare intense, alții de ,,instigări’’ lejere, pentru a prezenta reacții delictuale, pentru a realiza trecerea la act. Această diferență graduală este dată de anumite trăsături psihologice, care, în concepția lui Pinatel, alcătuiesc ,,nucreul central al personalității criminale’’. Componentele nucleului personalității criminale care determină trecerea la act sunt: egocentrismul, labilitatea, agresivitatea și indiferența afectivă. Egocentrismul reprezintă tendința subiectului de a raporta totul la sine însuși. Labilitatea reprezintă o lipsă de prevedere, o ,,deficiență de organizare în timp’’, o instabilitate. Agresivitatea desemnează o paletă foarte largă de tendințe, mergând de la simpla afirmare a eului până la ostilitate, ea se manifestă printr-un ,,dinamism combativ’’, care are ca funcție învingerea și eliminarea obstacolelor și dificultăților care barează drumul acțiunilor umane.
3.Teoria psihomorală (instinctelor) Etienne de Greef
Reprezentantul acestei teorii este criminologul belgian Etienne de Greef, care susține că personalitatea delicventului ca și personalitatea umană, în general, este determinată de instincte. Instinctele nu se opun inteligenței și nu pot fi separate de aceasta. La om nu se poate identifica o manifestare instinctuală pură, în sensul că mai multe instincte, mai multe tendințe acționează și își produc efectele asupra conduitei umane în același timp. Acest ansamblu de tendințe instinctive organizate între ele potrivit preocupărilor inteligenței formează structura afectivă. În cadrul acestei structuri afective se pot distinge două grupe fundamentale de instincte: instinctele de apărare și instinctele de simpatie. Instinctele de apărare contribuie la conservarea eului, funcționează sub semnul sentimentului de justiție și de responsabilitate a ,,celuilalt’’, au la bază agresivitatea, tind spre o reducere progresivă a individului la o entitate abstractă, supusă legilor morale concepute mecanic. Instinctele de simpatie contribuie la conservarea speciei, funcționează sub semnul abandonului de sine și acceptarea totală a ,,celuilalt’’, au la bază subordonarea și devotamentul față de celalalt, tind spre o valorizare extremă a celuilalt. Nici una din cele două categorii nu se poate realiza integral, există o opoziție permanentă între instinctele de apărare ți cele de simpatie, viața psihică se desfășoară sub semnul conflictului permanent între structurile afective. Tendința de a alege securitatea în dauna afectivitații dă naștere unui sentiment de vinovație a carui lichidare se încearcă prin ,,reintoarcerea către celalalt’’. În tot acest conflict se creează un echilibru precar; în aceste condiții, tulburarile de caracter și insuficiențele inteligenței vor favoriza trecerea la actul criminal.
3.2 Teorii sociologice ale terorismului
1. Teoria lui Gabriel Trade
Trade a elaborat cea mai veche teorie sociologică a comportamentului delicvent. Timp de 15 ani a lucrat ca judecător, apoi i s-au încredințat statisticile naționale franceze. A negat teoria anormalității biologice a lui Lombroso, arătând că delicvenții sunt oameni normali, care au învățat delicvența exact la fel cum alții învață meseriile obișnuite. Trade și-a elaborat teoria în lumina legilor imitației. Legile imitației sunt principii de bază care reglează procesul de tansformare a omului în delicvent. După teoriile sale, indivizii imită modalitățile de comportament, asemanator modei în îmbrăcăminte, cu anumite specificitați:
─oamenii imită pe alții în raport cu intensitatea relațiilor și frecvența relațiilor lor;
─cei de jos imită pe cei de sus-adică tendințele se propagă dinspre orașe spre sate, de la clasele sociale superioare spre cele inferioare;
─când două modele de comportament ajung în conflict, unul ocupă locul celuilalt.
Bazându-se pe numeroase cercetari, Trade a subliniat determinismul social al delicvenței, iar în cadrul acestuia a acordat o atenție deosebită tipului delictelor obișnuite, ca mijloc de explicare. Forma temporală a acestui fenomen este,, moda’’, care, dacă se prelungeste în timp se transformă în ,,obișnuință’’.
Această concepție limitează factorii determinanți ai comportamentului uman la activitatea psihologică a individului, respectiv la influența lor reciprocă. Imitarea diferitelor modele depinde, în primul rând, de caracterele personale ale individului, cum ar fi capacitățile intelectuale, cultura, nivelul etico-moral, interesele, etc. Ale lui, respectiv de conjunctura socială care definește cele menționate. Nu este mai puțin important subiectul imitării , care este determinat, de asemenea, de numeroase aspecte sociale și se dezvoltă printr-o interacțiune cu factorii de mai sus. Pe baza acestora, nu se poate accepta ca explicație unică și de bază procesul imitării, nici în ceea ce priveste,, tipul delictului’’ și nici în dezvoltarea altor fenomene sociale la care Trade și-a extins teoria.
2. Teoria conflictelor de culturi( Thorsten Sellin)
Teoria conflictelor de culturi, aparține criminologului american Thorsten Sellin (1960), profesor al Universității din Pennsylvania și timp de mai mulți ani, Președinte al Societății Internaționale de Criminologie. Termenii cultură și conflict, ce alcătuiesc atât titlul lucrarii lui Sellin,’’Conflict cultural și crimă’’, cât și elementele principale ale teoriei sale, au o semnificație particulară ce impune unele explicații. Astfel, prin termenul’’cultură’’ autorul desemnează totalitatea ideilor, instituțiilor și produselor muncii, care aplicate la grupuri determinate de ființe umane, permite a se vorbi despre regiuni culturale, despre tipuri de cultură, despre cultură națională și așa mai departe. În acest sens orice tip de populație posedă o cultură. Prin,, conflict cultural’’, autorul dsemnează lupta între valorile morale sau norme de conduită opuse aflate în ‘’dezacord’’. La rândul lor, normele de conduită înseamnă reguli exprimate sau implicite, pe care o persoană le urmează atunci când se gasește într-o situație care impune o acțiune sau un raspuns din partea sa.
Codul moral al persoanei depinde de normele pe care le-a trăit ca membru al unor diverse grupuri sociale. Fiecare grup are propriile norme de conduită care se impun a fi respectate. În lumea modernă, persoana se gasește din ce în ce mai des în contact cu valori și norme diferite. Diferențele entice, sociale, de vârstă, profesionale, religioase, antrenează diferențe de reguli și valori morale. În aceste condiții apar inevitabil situații în care persoana, supunându-se unei norme acceptate de grupul din care face parte, riscă să încalce o alta, aparținând altui grup cu care intră în contact.
Există trei situații generatoare de conflict:
a) conflictul poate să apară între două atitudini perfect morale dar bazate pe valori diferite (este cazul colonizării când asimilarea legislativă este prea rapidă);
b) conflictul se poate situa între legi arbitrare (ca cele din starea ocupației) ori legi care favorizează corupția, pe de-o parte, și persoane care se supun unor concepții morale sănătoase, pe de altă parte;
c) conflictul se poate ivi între legi conforme cu valorile socialmente acceptate și persoane ce au coduri morale particulare(cazul imigranților). Teoria conflictelor de cultura nu poate fi însă decât o explicație parțială a fenomenului criminal. Ea poate fi considerată ca o formă particulară de manifestare a teoriei asocierilor diferențiale așa cum de altfel o consideră Sutherland.
4.Modele privind prevenirea și combaterea terorismului
4.1. La nivel internațional
Actele de terorism reprezintă diferite acțiuni de violență, prin care persoane sau grupuri de persoane: atentează la viața și la integritatea corporală sau bunurile unor demnitari, personalități politice, a membrilor de familie ai acestora; săvârșesc asemenea acte, împotriva unor grupuri politice, organizații sociale, institutii, grupuri de persoane reunite, în mod organizat sau aflate în mod întâmplător, în locuri publice sau private. Dacă asemenea acte sunt îndreptate contra ordinii internaționale, atunci ele pun în pericol relațiile internaționale, constituie o amenințare directă împotriva păcii, pot crea tensiuni și înrăutați relațiile dintre state, produc instabilitate într-o anumită zonă geografică ori situații de confruntari și-n orice caz, prejudiciază climatul internațional. Scopul urmărit prin asemenea acte, este să atragă atenția lumii asupra existenței teroriștilor și obiectivelor lor ori să tragă foloase materiale (asasinate și răpiri de persoane în vederea răscumpărării, incendieri și distrugeri, etc.). În perioada care a trecut, au fost comise acțiuni teroriste, îndreptate împotriva șefilor de stat, de guvern sau a altor oameni politici, instituții ori împotriva unor grupuri de persoane refugiate pe teritoriul unor state străine; dacă asemenea acțiuni sunt săvârșite cu ajutorul, încuviințarea sau știința altor state, aceste acte constituie terorismul de stat. Conducerile statelor care practică terorismul, poartă o gravă răspundere, nu numai pentru victimele pe care le fac și pentru consecințele care se pot declanșa, dar se fac vinovate și de violarea dreptului internațional. Juriștii consideră că acțiunile teroriste sunt îndreptate împotriva ordinii juridice interne din statele respective, dar ele constituie în același timp, și o infracțiune internațională. În fața unui asemenea pericol care, în secolul nostru a devenit un adevarat flagel, statele au luat o atitudine netă de respingere și hotărârea de a-l reprima, colaborand între ele în acest scop. Mijlocul principal de combatere, la nivel internațional a terorismului, îl constituie numeroasele convenții încheiate și documente adoptate în acest scop.
Prin Convenția pentru prevenirea și reprimarea terorismului (Geneva 1937, adoptată în urma atentatului ucigaș de la Marsilia), statele s-au angajat să pedepsească persoanele vinovate pentru: atentate împotriva șefilor de stat și a altor persoane cu funcții în stat; faptele care pun în pericol mai multe vieți omenești; acte diversioniste asupra bunurilor private și de stat; păstrarea sau aprovizionarea cu arme și alte mijloace teroriste; falsificarea și introducerea de pașapoarte și alte documente false; planificarea de acte teroriste; ș.a.
După ce-l de-al Doilea Război Mondial, terorismul a cunoscut o extindere și o agravare, mai ales, din cauza tentei politice care i s-a dat și a implicării unor state în asemenea acțiuni. Drept urmare, au fost adoptate un număr de convenții, dintre care unele se referă la terorismul practicat contra șefilor de stat și a altor persoane politice, altele pentru a asigura securitatea în domeniul navigației aeriene și maritime. În acest sens:
-Convenția asupra prevenirii și pedepsirii crimelor împotriva persoanelor protejate pe plan internațional, inclusiv agenții diplomatici ( adoptată de Adunarea generală ONU în 1973). Statele-părți sunt obligate să pedepsească în dreptul lor intern, comiterea, cu intenție, a următoarelor fapte: uciderea, răpirea sau alt act asupra persoanei sau libertății unei persoane protejate pe plan internațional; Un atac violent asupra sediului oficial, locuinței private sau a unor mijloace de transport ale unei persoane protejate pe plan internațional, de natură să pună în pericol persoana sau libertatea sa, ș.a.
-Convenția împotriva luării de ostatici ( adoptată la ONU în 1979) prevede că, cel care sechestrează o persoană sau reține și o amenința să o omoare, o va răni sau continua să o rețină pentru a constringe un stat, o orhanizație internațională, o persoană fizică sau morală, să îndeplinească un act ori să se abțină de la acesta, ca o condiție a punerii in libertate a ostaticului, comite acțiunea de luare de ostatici (art. 1). Statele sunt obligate să pedepsească asemenea infracțiuni, corespunzator gravității lor. Statul, pe teritoriul căruia se afla infractorul, îl va reține și va lua măsuri pentru urmărirea și finalizarea procedurilor penale împotriva lui; dacă nu il extrădează, este obligat să-l supună urmăririi penale și să-l judece, ca pentru o infracțiune cu caracter grav (art.8).
– Convenția internațională împotriva recrutării, folosirii, finantării și instruirii de mercenari (adoptată în cadrul ONU, în 1989) definește infracțiunea ca, fapta de a recruta, folosi, finanța sau instrui mercenari, care participă direct la ostilitati sau la acte plănuite de violență. Statele vor coopera între ele pentru pedepsirea și prevenirea lor
-Convenția privind securitatea personalului Națiunilor Unite și a celui asociat (New York, 1994) a fost adoptată din cauza atacurilor deliberate împotriva personalului și din preocuparea statelor de a asigura securitatea personalului Națiunilor Unite și a celui asociat. În conformitate cu prevederile acestei convenții, statele-părți vor lua toate măsurile necesare, pentru a asigura securitatea personalului Națiunilor Unite și a celui asociat, vor adopta măsurile necesare pentru a-l proteja, în cazul în care acesta se va desfășura pe teriroriul lor, împotriva urmatoarelor infracțiuni, comise intenționat: crimă, răpieri sau orice atac asupra persoanei sau libertății unui membru al Națiunilor Unite sau a personalului asociat, atac violent asupra localurilor oficiale, reședinței personale sau mijloacelor de transport ale unui membru al acestora, de natură a-i periclita persoana sau libertatea sa; amenințarea cu efectuarea unui astfel de atac, pentru a constrânge o persoană fizică sau juridică de a realiza, sau de a se abține de la realizarea unui act oarecare; încercarea de a comite un astfel de act, precum și participarea în calitate de complice, organizarea sau ordonarea comiterii unui asemenea act. Astfel de acțiuni sunt considerate, de către fiecare stat-membru, ca o infracțiune în raport cu propria legislație internă, fiecare stat-parte pedepsind, în mod adecvat, aceste infracțiuni, cu luarea în considerare a gravității lor (art.9). Sunt prevăzute și reguli, după care fiecare își determină competentele sale asupra acestor infracțiuni (art.10), precum și măsuri pentru asigurarea urmăririi penale sau a extrădării autorilor prezumtivi (art.13-15).
Pentru asigurarea securității în domeniul aviației civile, au fost adoptate:
-Convenția referitoare la infractiuni și la anumite alte acte săvârșite la bordul aeronavelor (Tokio, 1963), prin care se prevede obligația statelor de a pedepsi infracțiunile, precum și alte acte care pun în pericol securitatea aeronavelor sau a persoanelor și bunurilor alflate la bord, ordinea și disciplina pe o nava, aflată în zbor sau pe suprafața mării libere sau a altei zone care nu face parte din teritoriul unui stat; competent să sancționeze asemenea fapte este statul de înmatriculare a navei.
-Convenția pentru reprimarea capturării ilicite a aeronavelor (Haga, 1970) prevede că o persoană comite o infracțiune dacă, alfându-se la bordul unei nave în zbor, pune stăpânire pe navă ori exercită controlul asupra ei, într-un mod ilicit și prin violență sau amenințarea cu violență; constituie infracțiune, de asemenea, tentativa unor astfel de acte și complicitatea la ele. Statele membre s-au angajat să pedepsească aceste acte într-un mod sever.
-Convenția pentru reptimarea actelor ilicite îndreptate contra securității aviației civile (Montreal, 1971), prevede că orice persoană comite o infracțiune dacă în mod ilicit și cu intenție, săvârsește un act de violență împotriva unei persoane, aflate la bordul unei aeronave în zbor, distruge o aeronavă în serviciu sau îi cauzează deteriorări, plasează, pe o asemenea aeronavă, dispozitive sau substanțe care pot să o distrugă ori să-i producă avarii, distruge sau deteriorează instalații sau servicii de navigație aeriană ori tulbură funcționalitatea lor, comunica informații false, dacă acestea ar putea să facă aeronava inaptă în zbor, ori să-i pună în pericol securitatea în zbor. Statele-părți s-au angajat să sancționeze, prin pedepse severe aceste infracțiuni: fiecare stat trebuie să i-a măsuri, pentru a ancheta și pedepsi infractorul, care se alfă pe teriroriul său, în cazul în care nu se face extrădarea către alt stat (statului pe teritoriul căruia s-a comis fapta, statului în care este înmatriculată aeronava sau statului pe teritoriul căruia aterizează aeronava, ș.a.m.d).
-În baza Convenției privind aviația civila internațioală (Chicago, 1944), statele includ, în acordurile bilaterale pe care le încheie ,,clauza de securitate’’, recomandată în cadrul O.A.C.L, prevăzând o serie de măsuri pentru a asigura protecția navelor, a pasagerilor și a echipajelor, în cazul apariției unui incident de capturare sau pericol de capturare ilicită a navelor sau altor acte ilicite împotriva siguranței navelor și călătorilor, părțile se angajează să-și acorde asistență reciprocă pentru combaterea unor astfel de fenomene.
Măsuri similare sunt prevăzute și în convențiile încheiate în domeniul securității navigației maritime:
-Convenția pentru reprimarea actelor ilicite împotriva siguranței navigației maritime și Protocolul pentru reprimarea actelor ilicite împotriva siguranței platformelor fixe situate pe platoul continental (adoptate la Roma, 1988)
Și în cadrul organizațiilor și conferințelor internaționale sau pe plan regional, problema combaterii și lichidării terorismului se află în atenția statelor.
a) Comisia de Drept Internațional a examinat această problemă, într-un proiect de cod în 1954, considerând drept crimă împotriva păcii și securității, întreprinderea sau încurajarea activităților teroriste de către un stat împotriva altui stat.
b) Dintre rezoluțiile Adunării generale ONU, adoptate în acest domeniu, menționăm pe aceea, prin care Adunarea generală a condamnat terorismul internațional (Rezoluția nr.3034/XXVII din 1972, atrăgând atenția asupra distincției care trebuie facută între actele condamnabile de terorism internațional și lupta popoarelor pentru autodeterminare (luptă îndreptata împotriva unor agresori sau cotropitori, pentru independență și libertate). O altă rezoluție, în același sens, a fost aceea din 1991 (Rezoluția nr.46/51), prin care statele au fost chemate să prevină pregătirea și organizarea, pe teritoriul lor, de acte teroriste, să asigure arestarea și judecarea sau extrădarea celor care le comit, să încheie acorduri de cooperare în acest domeniu, să devină parți la acordurile multilaterale încheiate, să se abțină de la organizarea, instigarea, asistența și participarea la acte teroriste săvârșite pe teritoriul altor state, să le încurajeze ori să accepte, pe teritoriul lor, activități care vizează comiterea de acte teroriste.
c) Majoritatea statelor lumii sunt, în favoarea unei convenții internaționale și acest subiect se află pe agenda Adunării generale ONU, de mai mulți ani; atingerea acestui scop este însă îngreunată, din cauza conotației politice pe care unele grupuri de state o dau noțiunii de terorism.
d) Și prin documentul, adoptat de Conferința de la Stokholm din 1984, a statelor participante la Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa, referitoare la măsurile de încredere, securitate și dezarmare în Europa, a fost consacrată hotărârea statelor participante de a lua masuri efective, la nivel național și prin cooperare internațională, pentru prevenirea și respingerea actelor de terorism. Statele cooperează, la nivel regional și în cadrul bilateral, pentru combaterea terorismului; printr-o serie de acorduri și aranjamente, statele au stabilit un mod de colaborare, între organele lor de specialitate, pentru a preveni (prin informațiile pe care și le pun la dispoziție) și reprimă (acordându-și concurs și conlucrând, în cazul unor asemenea acțiuni) actele de terorism.
Un asemenea exemplu îl constituie Convenția Europeană pentru reprimarea terorismului (Strasbourg, 1977), ratificată și de România în 1996. Convenția are în vedere infracțiunile cuprinse în reglementările din Convenția pentru reprimarea capturării ilicite a aeronavelor (Haga, 1970) și Convenția pentru reprimarea de acte ilicite îndreptate contra aviației civile (Montreal, 1977), precum și infracțiunile grave, constând într-un atac asupra vieții, integrității corporale sau libertății persoanelor care se bucură de protecție internațională, inclusiv a agenților diplomatici, cele care au ca obiect bombe, grenade, scrisori bombă și tentative la cele de mai sus. Cu privire la acestă categorie de infracțiuni, s-a stabilit, pentru state, obligația de a extrăda ( eventualele dispoziții incomparabile din acordurile dintre state, modificându-se). Convenția prevede, de asemenea, ca statul pe al carui teritoriu se afla autorul prezumtiv al unei infracțiuni la care se referă art.1 și care a primit o cerere de extradare, în cazul în care nu-l extrădează, deși a primit o cerere în acest sens, va dispune, fără nici o excepție și fără întârziere nejustificată, autoritaților sale competente să exercite acțiunea penală, iar acestea hotărăsc în aceleași condiții, ca și pentru orice altă infracțiune cu caracter grav, potrivit legilor acelui stat. România este parte la toate convențiile menționate mai sus cu privire la combaterea terorismului, are încheiate o serie de acorduri și aranjamente pe plan regional și în cadru bilateral, participă efectiv la acțiunile care se organizează pe plan internațional pentru prevenirea și combaterea terorismului.
4.2 La nivel național
Cu toate eforturile comunității internaționale, fenomenul terorist nu a fost diminuat, ci, dimpotrivă s-a amplificat din punct de vedere al ariei geografice de acțiune și al reorientării scopului. Dacă la început terorismul părea că are o dimensiune regională, având centre mai puternice de manifestare în Asia, Orientul Mijlociu și America Latină, în prezent el este cu adevărat global, tinde să devină polimorf și își îmbunătățește capacitatea de supraviețuire, prin adaptarea rapidă la mediul de securitate actual, utilizând șantajul, corupția, amenințarea, forța și exploatând în propriul avantaj: valorile democrației, ,,breșele’’ în sistemele de securitate și cele mai recente descoperiri ale științei și tehnicii. Deoarece terorismul este un fenomen global, el trebuie tratat ca atare. Acest scop este posibil, prin participarea tuturor statelor la acțiuni împotriva terorismului, într-o concepție unitară, și abordând întreaga paletă dimensională a cauzelor de manifestare, în plan național, subregional, regional și mondial. Principiul ce s-ar putea afla la baza orientării strategice a luptei antiteroriste este intensificarea colaborării între state, organizații nonguvernamentale și comunitați științifice, referitor la cercetarea problemelor actuale și a cauzelor terorismului. Astăzi, odata cu intensificarea proceselor de globalizare, lupta împotriva terorismului internațional se limitează, în general, la măsuri de forță sau de drept cu caracter de preîntâmpinare. Această luptă este orientată spre lichidarea sau neutralizarea organizațiilor deja existente și nu are un caracter de prevenire, nu este axată pe acele condiții sociale care generează terorismul internațional.
La baza activității antiteroriste internaționale trebuie să se afle măsuri concrete ale organizațiilor internaționale de preîntâmpinare, inclusiv elaborarea unor metode eficiente de profilaxie pentru depistarea și înlăturarea factorilor și condiților ce contribuie la dezvoltarea mișcărilor teroriste și extremiste. Totodată, în combaterea fenomenului terorist trebuie să se țină cont de tipurile terorismului contemporan, formele de pregătire și efectuare a actiunilor acestuia, de monitorizare a stării curente, identificarea izvoarelor și cauzelor lui sociale. Combaterea terorismului trebuie abordată atat pe plan conceptual, cât și în cel operațional. În plan conceptual, se pune accentual pe prevenire, deoarece răul, odată făcut, nu mai poate fi reparat cu ușurință. De asemenea, capacitatea deosebită de adaptare a teroriștilor la medii geografice, sociale și politice diferite determină regândirea procedurilor de operare, care să permită o mai mare flexibilitate decizională și acțională, structurilor internaționale și naționale de securitate.
Un alt punct important de modificarea strategiei de combatere a terorismului constă în renunțarea la atitudinea reactivă și adoptarea unor măsuri și acțiuni proactive, care să permită exploatarea în timp real a informațiilor pe care le culeg și procesează serviciile de informații. Îndeplinirea acestui scop implică o acțiune de adaptare corespunzătoare a legislației internaționale, iar ulterior, armonizarea celei naționale cu legislația internațională. De mare importanță în obținerea succesului în lupta împotriva terorismului este utilizarea mijloacelor nemilitare, care nu produc pierderi colaterale și ale căror efecte sunt mai importante și de durată. În abordarea strategiei antiteroriste s-a plecat de la premisa că unele cause ale existenței terorismului sunt reale, iar altele nu sunt suficient de bine cunoscute și, pentru a alege căile de acțiune, trebuie să existe o bună informare și colaborare instituțională și structurală. Având în vedere dinamica fenomenului terorist în zona de proximitate a Romaniei, este posibil ca în perioada urmatoare organizațiile teroriste din diferite zone să-și amplifice legăturile directe, să crească sprijinul motivațional (ideologic, moral, religios, etc.) pe care categorii largi de populație (în special cei de origine musulmană) ar fi dispuși să-l acorde acestora și să aibă loc o activare a mișcărilor radicale, în special în statele autonome din zonă (Caucazul și Peninsula Balcanică), în care rețelele fundamentalist-islamice și-au creat deja infrastructura necesară organizării și producerii, fără mari eforturi , a unor acțiuni de natură teroristă.
România participă la acțiunile de gestionare a crizelor și de combatere a terorismului cu forțe ale armatei, jandarmeriei și de poliție, dar și cu servicii și structuri specializate. România are propria strategie națională de combatere a terorismului, așa cum au majoritatea statelor membre ale Alianței Nord-Atlantice. Principalele pericole și chiar amenințări la adresa României se înscriu în sistemul general de pericole și amenintări la adresa NATO și Uniunii Europene. Specificul acestora, pentru România, constă în modalitățile concrete de concepere și desfășurare a unor activitați și acțiuni teroriste sau în sprijinul unor retele, organizații și grupări teroriste. În acest sens, printre cele mai probabile activități și acțiuni de acest gen ar putea fi urmatoarele:
În sprijinul acțiunilor teroriste:
-realizarea unor surse și rețele de finanțare a terorismului;
-constituirea unor baze sau a unor elemente de infrastructură (depozite, ascunzători);
-realizarea unor centre de instruire limitată (specifică) a unor teroriști sau echipe (grupuri) teroriste, în domeniul folosirii mijloacelor chimice și biologice;
-constituirea unor retele, sisteme de tranzit sau puncte de plecare în pregătirea unor acțiuni teroriste în zonă sau în unele țări din Occident;
-pregătirea unor locuri de regrupare a teroriștilor după desfășurarea unor acțiuni în zonă;
-realizarea unor centre sau locuri de recrutare a unor teroriști din rândul arabilor și musulmanilor aflați la studii sau la alte activități în România, dar și din rândul românilor;
-folosirea în aceste scopuri a personalului român calificat și, dintr-un motiv sau altul, disponibilizat;
-activități de spionaj în favoarea rețelelor și organizațiilor teroriste.
b) Împotriva unor personalități din afara teritoriului Romîniei:
-atacuri asupra ambasadelor străine;
-atacuri împotriva unor personalități îndeosebi, americane și britanice, aflate pe teritoriul României;
-atacuri asupra turiștilor americani, britanici, evrei, ruși și a altor grupuri de turiști aflați în România sau în tranzit pe teritoriul românesc;
-atacuri asupra unor obiective ecnomice străine constituite pe teritoriul românesc.
c) împotriva românilor.
În virtutea unor bune relații cu lumea arabă, este posibil ca, în perioada urmatoare, să nu avem de-a face cu atacuri, special îndreptate împotriva românilor. Sunt totusi posibile și astfel de atacuri, datorită participării Romaniei la coaliția antiteroristă, parteneriatului strategic cu americanii și relațiilor foarte bune cu țări pe care fundamentaliștii le consideră inamice.
Dintre acțiunile teroriste împotriva românilor cele mai probabile ar putea fi:
-atacurile împotriva militarilor români din Irak și Afganistan;
-atacurile asupra unor obiective românești (economice, culturale, diplomatice, etc.) din străinătate;
-atacurile asupra comunităților românești aflate la muncă în străinătate;
-atacurile asupra unor obiective economice, politice, culturale de pe teritoriul național;
-atacurile cu bombă sau cu alte mijloace asupra unor locuri publice etc.
Întrucât este direct angajată în combaterea fenomenului terorist, România trebuie să aibă în vedere, probabil, și o intensificare a unor activități și acțiuni teroriste sau în spijinul terorismului care o pot afecta direct sau indirect. Noua strategie de combatere a terorismului adoptată de NATO și cea a Uniunii Europene implică, și pentru România, responsabilității deosebite. Aceasta vizează atât protecția țării și a intereselor în România ale NATO și Uniunii Europene, cât și acțiunea efectivă a țării noastre în cadrul coaliției antiteroriste. Țara noastră poate participa la acțiunile pentru combaterea terorismului pe paliere strategice, operative și tactice și prin toate mijloacele adecvate. Combaterea criminalității economice și sociale, lichidarea corupției, reducerea infractionalității, cresterea unui mediu de afaceri sigur și bine protejat (prin lege, dar și prin acțiuni specifice), distrugerea rețelelor de traficanți și securizarea frontierelor sunt doar câteva dintre măsurile absolut necesare pentru dezactivarea unui mediu favorabil terorismului.
La 15 aprilie 2004, Consiliul Suprem de Apărare a Țării a aprobat Sistemul național de alertă teroristă, propus de SRI (Serviciul Român de Informații), ca mijloc adecvat de prevenire, descurajare și combatere a acțiunilor de pregătire și desfășurare a unor eventuale atentate pe teritoriul României. El cuprinde în ordine crescătoare, 5 grade de alertă, astfel:
SCĂZUT (verde)- informațiile disponibile și evenimentele recente estimează că un atentat este puțin probabil;
PRECAUT (albastru)- informațiile disponibile și evenimentele recente estimează existența unui risc scăzut de producere a unui atentat terorist;
MODERAT (galben)- informațiile disponibile și evenimentele recente evidentiază că există un risc general de producere a unor atentate teroriste și se estimează că un atentat este posibil;
RIDICAT (portocaliu)- informațiile disponibile și evenimentele recente evidențiază că există un risc semnificativ de producere a unor atentate teroriste și se estimează că un atentat este probabil;
CRITIC (roșu)- informațiile disponibile și evenimentele recente evidențiază că există un risc iminent de producere a unor atentate.
Pentru combaterea terorismului, SRI, care reprezintă autoritatea națională în materie antiteroristă, dispune de un Departament pentru Prevenirea și Combaterea Terorismului, care răspunde de planificarea, organizarea și executarea, într-o concepție unitară, a activităților de prevenire, descoperire, neutralizare și anihilare a acțiunilor teroriste pe teritoriul României. Strategia acestui department urmărește completarea și reașezarea direcțiilor tactice, necesare protejării eficiente a teritoriului național față de noile manifestari ale fenomenului terorist prin promovarea, potrivit competentelor asumate, a unei concepții integrate la nivel național, pe de-o parte, și pe linia cooperării externe, pe de altă parte, pentru combaterea oricărei forme de terorism, cu precădere a terorismului fundamentalist Islamic, a celui religios și separatist, a bioterorismului, urmărind prevenirea producerii pe teritoriul său de acte teroriste, a constituirii bazelor logistice și a filialelor unor organizații extremist-teroriste cu reprezentare internațională. De asemenea, angrenarea țării noastre pe linia descurajarii statelor care sprijină sau sponsorizează terorismul implică demersuri susținute de valorizare a prevenției în lupta antiteroristă, precum și a redimensionării performante a activității specifice în domeniu, pe linia contracarării surselor de alimentare și întreținere a fenomenului terorist.
4.3 Mass-media și terorismul
Realitatea pare să tradeze faptul că mass-media a devenit o condiție sine qua non pentru actele de terorism, întelese ca metodă de a stăpâni și paraliza acțiunea maselor, prin constrangere psihologică și intimidate de natură criminală. De cele mai multe ori, în lipsa publicității, actele de terorism nu au un rezultat și nici nu pot funcționa. Specularea contextului oferit de revoluția în domeniul comunicațiilor, în contextul procesului de globalizare, oferă oportunități pentru cresterea abilității rețelelor teroriste, proliferarea acțiunilor și consolidarea poziției acestora în diferite țări. Rețelele teroriste folosesc mass-media, internetul și rețelele de comunicații pentru a-și face propagandă, pentru a difuza știri legate de intențiile și acțiunile lor sau pentru a amenința ori a-și asuma anumite acte reprobabile sau cu consecinte tragice. Datorită condițiilor oferite de accelerarea procesului de globalizare, mai ales în sfera comunicațiilor, grupările teroriste, care pot coabita foarte bine cu retelele crimei organizate, pot influența mediul international în care trăim. Și o fac din ce în ce mai mult, cu consecințe din ce în ce mai grave, care ating de multe ori interesele de securitate ale statelor democratice. Datorită tehnologiilor moderne, cu certitudine, grupările teroriste se bucură de posibilitatea de a transforma mass-media în propriile lor arme distructive. Studiile ulterioare au încercat să surprindă efectele negative ale mediatizării acțiunilor teroriste.
Foarte multe studii s-au făcut pe seama acestui fenomen, destul de discutat până în prezent de către cercetatori. Teroarea mediatizata a generat numeroase studii de specialitate și teorii multiple. Riscuri au aparut și prin atacarea sistemelor informatice cu viruși, dar și datorită tentativelor, din ce în ce mai dese și mai eficiente, ale hackerilor de spargere a sistemelor de protecție a computerilor. În aceste cazuri, este imposibil de identificat atacatorul, care poate fi în orice loc de pe glob și la mii de kilometri distanță. În anii ’80, cercetătorii americani din domeniul securității și spionajului, au introdus conceptul de ,, ad-terorism’’, pentru a defini atacurile premeditate și motivate politic sau religios, ale grupurilor subnaționale sau ale agenților clandestini, asupra informațiilor, datelor, sistemelor și programelor de calculatoare ce serveau mass-media pentru a transmite teroarea. În ultimii ani s-a constatat, existența unei relații complexe, între terorism și mass-media, ca rezultat al conceptului ad-terorism. Acest lucru, rezultă din obiectivele urmarite de teroriști și anume luarea de ostatici, impactul asupra opiniei publice și reactia negativ-emotională a societății civile. La un anumit punct, cele două noțiuni se contopesc, lucru care reiese, pe de-o parte, din nevoia de publicitate a teroriștilor și intenția lor de a dobândi un statut de legitimitate și, pe de altă parte, din nevoia mass-media de audiență obținută din subiecte senzaționale, terorismul fiind considerat o sursă inepuizabilă de știri, menită să genereze o creștere a acesteia. În situația în care ne confruntam cu problema legăturii dintre mass-media și terorism trebuie avută în vedere, tendința de a intelege perspectiva teroristă asupra comunicării, în timp ce terorismul, prin însăși natura lui, constituie o armă psihologică dependentă de modul în care amenințarea este transmisă societații.
Elementele esențiale ale actelor de violență sunt reprezentate de amenințarea, rănirea ori distrugerea, guvernelor și a grupurilor-țintă, ca mijloace de constrângere a acestora de a se supune cerințelor teroriștilor. Deși legătura dintre terorism și mass-media este contestată de unii specialiști în domeniu, acțiunile criminale ale teroriștilor din ultimii ani, au facut uz de mass-media, în vederea mediatizării violenței, șocului și groazei în rândul populației, în special prin combinarea mai multor științe ale comunicării, cum ar fi psihologia și sociologia mass-media, pentru a forma un concept bine definit, în vederea explicitării acestui concept numit ad-terorism.
Concluzionând, fenomenele de influențare, de evocare a emoțiilor din mass-media sau alte forme de mediatizare a terorii sunt, deci, parte a comunicării, fiindcă orice comunicare a terorii este o încercare de a influența, urmărindu-se astfel, să se transmită un sens, ceea ce nu se poate realiza fără influențare. Teroriștii au contestat acest ,,efect’’ și îl pun în aplicare ca o strategie, au element psihologic important, care vizează atât scăderea moralului inamicului prin îngrozire, cât și întărirea forțelor proprii, încrederii în sine și a voinței de a lupta.
Specialiștii în domeniu menționează trei tipuri de ad-terorism, ca strategie de intimidare a publicului consumator de mass-media:
-ad-terorism ca formă de avertizare;
-ad-terorism ca formă de violență;
-ad-terorism ca formă de victorie.
Tehnologia care permite ca informația să fie transmisă și exploatata transfrontalier aproape că este la dipozitia tuturor, inclusiv a grupărilor teroriste. Grupările teroriste, profită de viteza de transmitere a datelor și informației, având în vedere posibilitatea de a comunica, transfera fonduri, planifica și pune în practică acțiuni ilegale, lucrând cu o logistică de vârf, în destule situații superioare posibilităților pe care le au instituțiile de contracarare a terorismului. Specularea contextului oferit de revoluția în domeniul comunicațiilor, în contextul procesului de globalizare, oferă oportunități pentru creșterea abilității rețelelor teroriste și consolidarea poziției acestora în diferite țări. Grupările teroriste folosesc mass-media, internetul și retelele de comunicații pentru a-și face propagandă, pentru a difuza știri legate de intențiile sau acțiunile lor ori pentru a amenința sau a-și asuma anumite acte cu sau fără consecințe grave.
Datorită condițiilor oferite de accelerarea procesului de globalizare, mai ales în sfera comunicațiilor, grupările teroriste, influențează mediul internațional în care trăim și de cele mai multe ori, își ating obiectivele, prin mediatizarea excesivă, semănând panică și teroare în societatea civilă.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Dimensiunea Cantitativa Si Calitativa a Terorismului (ID: 106645)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.