Diletantism Si Profesionalism In Fotojurnalismul de Azi Si de Maine Actual
LUCRARE DE LICENȚĂ
Diletantism și profesionalism în
FOTOJURNALISMUL
de azi și de mâine actual
CUPRINS
Introducere
Capitolul I. DESPRE FOTOGRAFIE ÎN SENS AMPLU
1.1. Lucruri generale, dar bine de știut
1.2. Consumatorismul și consumatorii ai imaginii de azi
1.3. Rolul imaginii în jurnalismul erei new-media
1.4. Subiectivism vs obiectivism în fotografia de presă
Capitolul II. FOTOJURNALISMUL ȘI DEZVOLTAREA SA ÎN NOILE MEDIA
2.1. Viitorul fotojurnalismului între professionalism și amatorism
2.2. Profulul fotojurnalistului și scopul său
2.3. Tipuri de fotojurnaliști
2.4. Sfaturi pentru o fotografie reușită
2.5. Sfârșitul profesionalismului, începutul amatorismului?
2.6.Agențiile de fotografie
2.7. Premii pentru fotojurnalism
Studiu de caz
I.Studiu de cercetare
II.Interviuri cu fotojurnaliști de anvergură
III.Evenimentele prin ochii amatorului
Concluzii
Bibliografie
Webografie
Anexe
Introducere
Motivația mea pentru a alege această temă a fost în primul rând pasiunea mea pentru fotografie, pentru că atunci când fac ceea ce îmi place dau tot ce e mai bun din mine pentru a reieși o lucrare de bună calitate. Iar cel de-al doilea motiv ar fi, interesul foarte scăzut pentru studiul fotografiei în țara noastră, sunt curioasă să aflu care este cauza și la ce nivel sunt cei din străinătate în acest domeniu, deși presupun care ar fi răspunsul.
În această lucrare mi-am propus să pun în evidență avantajele și dezavantajele amatorismului și profesionalismului în fotojurnalism. Să trag un semnal de alarmă și să-i fac pe oameni să înțeleagă cât de importantă este fotografia, și nu mă refer aici la oamenii de rând, ci la cei care au la îndemână o modalitate de informare, un ziar, o televiziune, acolo unde imaginile pot fi publicate. Semnalul de alarmă ar fi avertizarea asupra invaziei imaginilor surprinse de oameni de pretutindeni, oricând și oriunde. Nu că am avea ceva împotriva acestui fapt, însă această opțiune nu poate fi luată în considerare ca singură metodă de informare din punct de vedere al imaginilor. Acestă invazie nu ar trebui să-i oblige pe fotojurnliști să se retragă din meseria lor și să opteze pentru altceva. O fotografie bună va face mereu diferența, însă trebuie să realizăm că nu oricine poate să facă fotografii de calitate.
Consumul de imagine a devenit tot mai ridicat, iar pretențiile publicului cresc și ele. Dar sperăm ca acest consumerism să nu ducă la o superficialitate extremă de către toate publicațiile, având în vedere cererea sau dorința oamenilor de a se axa mai mult pe imagine decât pe text. Creându-și falsa părere că imaginea poate să ofere informații suficiente. Ea transmite informații, însă nu poate fi de sine stătătoare, întrucât și textul are importanța lui, și una mare, acestea două trebuie să fie într-o oarecare completare, niciuna din ele nu trebuie să dea dovadă de redundanță. Altfel, cititorul poate renunța, pentru că are libertatea deplină pentru a face acest lucru, să citească orice publicație tipărită sau online sau să urmărească un anumit program TV.
Lucrarea de față încearcă să arate, pe cât posibil, acele slăbiciuni ale fotojurnalismului de azi. Să precizeze care este rolul imaginii, să preconizeze ce se va întâmpla cu acest domeniu, să prezinte despre reprezentații acestei meserii și multe alte puncte sensibile, pentru că din păcate acestea sunt dominante, dar vom vorbi și despre puncte tari, deoarece nu pot lipsi nici ele, oricât de gravă ar fi situația fotojurnalismului românesc actual.
Am considerat necesară și importantă realizarea unei cercetări pe aceasta temă, a fotojurmalismului, întrucât, în calitate de viitor jurnalist și formator de opinie trebuie să știi să profiți de orice mijloc de comunicare. Și după cum se poate constata, suntem într-o eră a imaginii, care o putem numi chiar o epocă videocrată. De aceea, suntem de părere că trebuie exploatată această latură vizuală a comunicării pentru că are o importanță devastatoare asupra oamenilor. Imaginea a devenit ca un drog care provoacă dependență și un mijloc prin care publicul este foarte ușor de influențat. Se pare că am ajuns să contrazicem acel proverb care spune că: „Nu tot ce zboară se mănâncă.”. Iar acum, noi, cam credem orice, am devenit prea naivi. Credem tot ce se spune și orice vedem, nemai cugetând la ce mijloace s-au folosit pentru a produse acel rezultat. Trebuie să ne deșteptăm în cele din urmă și să nu ne mai lăsăm atât de ușor manipulați, să tăiem cât mai repede funiile din mâinile păpușarilor. Acest semnal de alarmă vine în sprijinul calității, în orice domeniu, dar în special al jurnalismului, pentru că fiind cea de-a patra putere în stat și nu este nici ea calitativă, atunci oamenii își pierd orice speranță în îmbunătățirea în bine a statului.
Proiectul este structurat în trei capitole, primele două conținând partea teoretică, ca mai apoi în cel de-al treilea să susțin afimațiile printr-o parte practică.
Despre fotografie în sens amplu
1.1.Lucruri generale, dar bine de știut
„O fotografie spune 1000 de cuvinte”, această sintagmă a devenit un clișeu, pentru că o auzim atât de des încât ne-o însușim fără să mai reflectăm dacă este adevărată sau nu. De ce spunem asta? Deoarece nu poate fi sută la sută adevărată, uneori poate să spună sau să transmită ceva, alteori nimic sau pot fi persoane care „citesc” cele 1000 de cuvinte, dar sunt și persoane care nu pot descifra mesajul transmis de o fotografie. Așadar, această afirmație nu e întregime valabilă și poate fi contestată de diferite păreri.
De aceea, părerea Alexandrei Bardan întregește ideea de mai sus spunând că: „Fotografia este o poveste care susține conținutul textual. Impactul fotografiei de presă, fie că este vorba de ziare sau reviste, ține în primul rând de relevanța imaginii în raport cu textul pe care îl însoțește.” Acestea, imaginea și textul, trebuie să fie într-o relație de completare, pentru că dacă ar vorbi imaginea de la sine, poate nu ar mai trebui să adăugăm și cuvinte în paginile ziarelor, ci doar imagini. Astfel, înțelege fiecare ce vrea și extrage orice mesaj crede de cuviință că este mai important, fără să observe de fapt esența mesajului sau știrea în sine. Fără text, imaginea ar fi cam goală, iar fără imagine nu am avea certitudinea faptelor relatate.
Fotoreporterul italian Francesco Zizola, afirmă că: „Eu cred ca fotografia este un limbaj și, așa cum nu ne naștem cu abilitatea de a vorbi, tot astfel și limbajul fotografiei cu regulile lui gramaticale poate fi învățat în timp.” Nimeni nu se naște învățat, despre orice domeniu ar fi vorba, în orice meserie este necesară instruirea, învățarea autodidactă sau de la alții. Este extrem de important să fii informat permanent și să înveți mereu.
La fel ca orice pasiune la început totul pornește dintr-o joacă, însă „Dacă faci pasul dincolo de hobby, fotografia nu mai este un mod de a te distra, ci se transformă în căutare, în confruntări, în vise, în lucruri ce țin de suflet, dar mai ales în bucurie.” Apoi, încet te contopești cu această meserie și se creează o strânsă legătură între tine și fotografiile realizate de tine. Adevărații fotoreporterii caută mereu cele mai uimitoare unghiuri din care să surprindă evenimentul, pentru a-l uimi pe cititor.
Totodată, o importantă trăsătură a unei fotografii ar fi că „O fotografie bună trebuie să-ți stârnească interesul în primele trei secunde. Dacă te gândești prea mult pentru a o aprecia, este ceva putred.” De asta au nevoie cititorii sau publicul din ziua de azi, pentru că timpul este din ce în ce mai prețios, imaginile transmise trebuie să comunice ceea ce au de comunicat, instantaneu. Altfel, cititorul trece rapid peste imagini și nu mai surprinde mesajul transmis, pentru că răbdarea este o calitate din ce în ce mai rară în zilele noastre. Mesajul transmis de fotografie nu trebuie să fie complex, ci simplu și succint. „O bună imagine surprinde momentul cheie care este reprezentativ pentru știrea respectivă. Trebuie să aibă o compoziție bună, să fie expusă corect și să transmită mesajul instantaneu, ca să te facă să te oprești asupra ei. După aceea trebuie să te facă să gândești, să te facă să „ intri” în ea, să fii acolo, să te facă să simți ce a simțit fotograful și mai ales să fie prelucrată cât mai puțin posibil în Photoshop.” Deoarece, cu cât este mai puțin prelucrată, cu atât cititorul va putea să „trăiască” mai bine ceea ce a trăit fotoreporterul.
„Fotografia, nefiind matematică, nu poate da același rezultat la toți cei ce o practică.” Spune Mihai Grigorescu, iar noi îi susținem afirmația, întrucât oamenii fiind diferiți nu pot crea nicio activitate asemenătoare sau care să aibă un rezultat asemănător în vreuna din activitățile întreprinse. Credem că totdeauna va da un rezultat diferit, pentru că toți suntem distincți, gândim diferit, avem perspective diferite. Și chiar dacă încercăm să copiem o fotografie, tot nu va da același rezultat, pentru că depinde și de alți factori, cum ar fi: momentul zilei, lumina, aparatul, ș.a.m.d.
Actul fotografierii a fost pus sub semnul multor întrebări, fiind cercetat aspectul intuitiv al procesului, dacă acesta este sau nu gândit. Dorin Bofan spune că „Fotografia este fără îndoială un act intuitiv. Nu știu câți dintre fotografi gândesc interpretarea a ceea ce au în fața ochilor. Tot procesul se petrece la nivel subconștient și e relativ simplu.” Din cele spuse mai sus deducem că actul fotografierii se petrece instantaneu. Însă Dorin Bofan mai aduce o completare a afirmației spunând că „Intuiția conștientă înseamnă mai multe la un loc: tărie, sentiment, analiză, experiență, rigoare, grijă, atenție, încredere, oportunitate și sinceritate. Ce sunt toate acestea? Sunt calități dobândite prin muncă. Da, eu cred că trebuie să muncești și să fii sincer. Ele fac diferența dintre intuiția conștientă și intuiția întâmplătoare.”
„În multe facultăți din universitățile europene disciplina “FOTOGRAFIE” își găsește un loc binemeritat. Apare ca firească o întrebare: La ce este bun studiul fotografiei la nivel universitar? Întrebarea se pune cu atât mai mult cu cât în România există doar câteva forme de pregătire preuniversitară și studiul parțial al fotografiei în secțiile de imagine de la unele instituții de învățământ superior.” Există o multitudine de căi de abordare a fotografiei, cu opțiuni variate în ceea ce privește stilurile, genurile și tehnicile. Având în vedere avansarea atât de rapidă a tehnologiei. Ne trezim peste noapte cu diferite tehnici sau „ustensile” de a captare a imaginii. Am ajuns să nu ne mai mire acest progres, obișnuindu-ne cu toate aceste schimbări rapide ale tehnologiei, care fac parte din acest secol viteză, cum este numit.
Datorită acestor progrese fotografia nu mai trăiește autonom, apelând tot mai des la extensia sau la conjugarea limbajului și expresiilor fotografice cu noile medii uzuale: TV, video, computer, etc. Acestea se completează și nu mai prea au valoare una fără cealaltă.
“FOTOGRAFIA este un puternic mijloc de expresie. Bine folosită, ea devine o mare forță de binefacere și înțelegere; folosită greșit, ea poate stârni multe incendii periculoase”. Majoritatea trusturilor au înțeles cât de importantă a devenit imaginea, însă câteodată fac uz de ea și promovează imagini cu mesaje discriminatorii, care jignesc sau deranjează vizual.
Totodată, în zilele noastre, fotografia este considerată universală. Pentru că, cu cât este mai general mesajul unei fotografii, cu atât ea va fi mai folositoare. Fotografia este limbaj pictural. Limbajul devine folositor dacă cineva are ceva de comunicat, ceva care merită să fie spus. Dar de cele mai multe ori cam toate imaginiile au câte ceva de spus, chiar dacă nu este atât de relevant mesajul transmis. De asemenea, o fotografie de presă este folosită de mai multe ori în cazul în care nu sunt destule resurse, iar cei care practică această metodă, nu sunt alții decât cei care dețin ziarele, revistele sau emisiunile TV de scane incendii periculoase”. Majoritatea trusturilor au înțeles cât de importantă a devenit imaginea, însă câteodată fac uz de ea și promovează imagini cu mesaje discriminatorii, care jignesc sau deranjează vizual.
Totodată, în zilele noastre, fotografia este considerată universală. Pentru că, cu cât este mai general mesajul unei fotografii, cu atât ea va fi mai folositoare. Fotografia este limbaj pictural. Limbajul devine folositor dacă cineva are ceva de comunicat, ceva care merită să fie spus. Dar de cele mai multe ori cam toate imaginiile au câte ceva de spus, chiar dacă nu este atât de relevant mesajul transmis. De asemenea, o fotografie de presă este folosită de mai multe ori în cazul în care nu sunt destule resurse, iar cei care practică această metodă, nu sunt alții decât cei care dețin ziarele, revistele sau emisiunile TV de scandal. Am precizat despre limbajul pictural al fotografiei, care este mai puțin abstract și, mai simplu de înțeles decât cuvintele, prin urmare merge de-a dreptul la inimă.
Am observat că în societatea de azi, publicul se plictisește cam repede. Din această cauză pentru a reține interesul privitorului față de fotografie și a păstra locul important al acesteia în cadrul celorlalte mijloace de comunicare în masă, fotoreporterii trebuie să realizeze imagini neobișnuite ale cotidianului. Căutările permanente, novatoare, experimentele, valorificarea unor unghiuri deosebite, sunt doar câteva dintre posibilitățile care pot fi folosite pentru reținerea atenției privitorilor. Mai pe scurt, fotoreporterii ar trebui să se dea si peste cap pentru a surprinde cea mai bună fotografie.
Și trebuie să facă poze la toate evenimentele, pentru că ”Fotografiile se constituie în dovezi evidente și incontestabile ale faptului că evenimentele s-au petrecut în realitate.”, ceea ce le conferă oamenilor certitudine, încredere și fidelitate. Iar dacă publicul este câștigat, toată lumea este mulțumită. Pentru că, cu cât este ratingul mai mare, cu atât mulțumirea este pe măsură.
Publicul sau cititorii au devenit din ce in ce mai pretențioși, de aceea ”Apariția fotografiei în presă a propus cititorului un nou model de comunicare: comunicarea vizuală. Aceasta oferă publicului, sătul de „vorbe”, un fragment de realitate, prezentat într-un mod mult mai clar și mai sugestiv față de un text scris.” Aceștia s-au săturat să tot citească texte peste texte fără să aibă ceva concret, deși textele ne pun imaginația la treabă, ei voiau să li se confirme despre ceea ce se vorbește. Acest tip de comunicare s-a răspândit extrem de repede și a prins publicul ca într-o capcană din care nici măcar ei nu mai vor să iasă. Pentru că acest tip de comunicare este mult mai accesibil. De asemenea, fotografia trebuie să exprime ceva esențial, să nu fie redundantă, completându-se astfel cu textul.
În ceea ce privește presa scrisă ar fi o problemă pentru că „În presă spațiul este extrem de limitat și, pentru a-l obține, o fotografie trebuie să spună atât cât ar putea spune un text scris care ar ocupa acelasi spațiu.” Însă citiorii își doresc din ce în ce mai multe fotografii decât text, întrucât nu mai au destul timp să parcurga tot textul, crezând că imaginile ar putea transmite totul, însă ei nu înțeleg că și partea scrisă are rolul ei.
Nu pot fi puse fotografii doar de dragul de a umple paginile unui ziar. Sunt puse pentru că își au rostul lor și pentru că trebuie să exprime ceva. Locul ocupat de ele trebuie să transmită o informație relevantă pentru articol în sine. Atunci când este selecționată o fotografie, se impun mai multe criterii, iar cea care îndeplinește cele mai multe dintre criteriile propuse este aleasă pentru a ajuta cititorul să înțeleagă sau să știe mai exact cum s-a petrecut totul. Cititorii sunt mult mai receptivi la imagini emoționante și care exprimă un conținut, acestea nu trebuie să fie privite în gol.
„Fotografie plus text înseamnă mai mult decât fiecare separat.” Uneori da, alteori nu. De ce? Pentru că, uneori acel text se completează foarte bine cu imaginea și ne aduce un plus de informație, dar alteori avem senzația că textul strică imaginea și nu are nicio legătură cu ea. Astfel, textul fie este in contradicție cu imaginea, fie e redundant.
Concomitent cu un criteriu pe care ar trebui să-l îndeplinescă o fotografiei, ar fi șocul pe care îl transmite. „Puterea de a șoca a unei fotografii poate fi definită drept calitatea care o face să iasă în relief, să fie neobișnuită. Pentru a produce efectul dorit asupra privitorului, o fotografie trebuie să aibă în afara puterii de șoc, încă două însușiri: putere emoțională și conținut.” Având și celelate două calități, fotografia mulțumește cititorul și îl va face să revină la publicația pe care o are în mână.
Nu putem omite nici calitatea care ar trebui să domine la o fotografie, întrucât fără adevăr presa își pierde mult din credibiliate, și nu credem că trusturile de presă își mai permit așa ceva, având în vedere situația presei actuale. ”În cazul fotografiei de presă, trebuie să vorbim despre „adevărul vizual”, definit ca fiind calitatea reprezentării care determină o persoană să o accepte ca adevăr al vieții sau al existenței umane. Descoperirea acestui adevăr poate fi făcută doar prin „citirea” fotografiei de presă.”
Sunt diferite categorii de public sau citiorii, însă dacă aceștia descoperă că sunt înșelați, mințiți sau manipulați prin intermediul fotografiilor din media, nu vor mai avea încredere în această putere și acest fapt va duce la dizolvarea ei încetul cu încetul. De aceea trebuie acordată mare atenție atunci când se modifică ceva în imaginile din presă sau vizual.
„Reality has always interpreted through the reports given by images.” O afirmație de când lumea și pământul, având în vedere data la care a fost publicată cartea. Este o afirmație valabilă de atunci până în prezent, pentru că o imagine poate fi interpretată în o mie și una de moduri. Deoarece fiecare percepe subiectiv și abordează perspectiva din unghiul convenabil lui sau preferat de el. Nu poate avea toată lumea aceeași părere, unora le „sare” ceva anume în ochi, altora altceva, și doar dacă poți pune la un loc toate părerile s-ar putea elabora o opinie cât se poate de completă și complexă.
Imaginile reprezentate în presă trebuie să reflecte adevărul exact, să arate cum s-au petrecut faptele, de aceea „Fotografia înseamnă o reprezentare a realității, nu aceasta însăși.”, iar Andrei Baciu completează cu afrimația: „Nu e realitate pentru simplul motiv că, în realitate, mărul cel roșu nu are un centimentru, așa cum apare într-o poză.”, suntem întru totul de acord cu cele spuse mai sus dat fiind că unii oameni nu înțeleg această diferență dintre realitate și reprezentarea acesteia. Una este ceea ce vezi prin ochiul propriu și alta prin ochiul celuilalt, în cazul de față, al fotoreporterului. El nu poate să-ți transmită aceeași realitate la care a luat parte, el poate doar să o reprezinte prin intermediul ochiului obiectivului și prin prisma unghiului de abordarea pe care a crezut el de cuviință că este mai important.
„Fotografia de presă ca importantă componentă a presei scrise va continua să existe și să „vândă” ziarele atât timp cât va exista nevoia oamenilor de a se informa citiind un text scris și o fotografie, a căror lectură poate fi întreruptă, reluată, amânată, începută în metrou și continuată pe vârf de munte, acum sau mai târziu.” Credem că nevoia de informare va exista mereu, însă nu știm cu certitudine dacă presa scrisă va fi printre preferințele oamenilor de a se informa. Având în vedere invazia tehnologiei care este din ce în ce mai avansată, nu putem preconiza ce viitor va avea presa scrisă. De asemenea, nu putem prevedea ce fel de informații vor predomina, care vor fi în topul preferințelor oamenilor. Sperăm doar că situația actuală se va îmbunătăți și vor scădea în clasament știrile mondene, violențele sau toate faptele negative din societate care sunt promovate în mometul de față.
2.1. Consumatorismul și consumatori ai imaginii de azi
Corina Dragotescu a afirmat într-un articol din Romania Liberă că „Imaginea. Este pivotul noii lumi.” Imaginea reprezintă vârful de atac al presei. Pentru că acum media nu mai este nimic fără imagine. Și nu putem vorbi că numai media are nevoie de imagini, deoarece imaginea a devenit indispensabilă în promovarea atât a persoanelor, cât și a firmelor, a țărilor, companiilor, etc. Întrucât imaginea este receptată mult mai bine și e prima care ne vine în minte și o corelăm mai ușor, și suntem conștienți de faptul că oamenii au devenit devoratoari de imagini.
Într-un articol din presa spaniolă, mai exact în ziarul Zocalo satillo, ziaristul Jacinto Faya Viesca a redactat un articol despre consumerismul imaginilor din ziua de azi. Acesta își începe editorialul printr-o simplă, dar totodată importantă, întrebare retorică, și anume: „¿Para qué quiero el lenguaje escrito, si una imagen dice más que mil palabras?”. Pe scurt, el invocă următoarele chestiuni în articolul său: Oamenii din zilele noastre sunt fascinați de tot felul de fotografii: anunțuri publicitare, fotografia de revistă, modă, diferite produse, desene și imagini de toate tipurile pe internet. În esență, imaginile sunt în top, în zilele noastre.
Ziaristul mai afirma că: „Los seres humanos de los países desarrollados y de los que están en vías de desarrollo, son ‘consumidores compulsivos de imágenes’ de toda clase”, mărturisind că această afirmație nu a mai auzit-o și nu a mai citit-o nicăieri și crede că e 100% sigură. Mai afirmă că, imaginile din ziua de azi nu formează sufletul, cu excepția picturilor, și că uităm de adevăratele frumuseți ale naturii, având toate acele imagini zi de zi în fața ochilor.
Creierul uman nu le poate cuprinde pe toate, neuronii nu sunt capabili să privească imaginile pe de-o parte, iar pe de alta să citească și să mediteze asupra informației primite, formându-ne inteligența. Textul scris necesită un efort activ din partea cititorului, în timp ce consumul de imagini are nevoie doar de o viziune receptivă și de consum. Consumatorii de imagini necesită judecata critică, în timp ce textele cer întotdeauna reflecția noastră. Consumatorismul de imagini ne face din ce în ce mai pasivi, iar dacă am citi am deveni ființe active. Consumatorismul conduce la lene și trândăvie, în timp ce dacă am citi materiale informative, ne-ar forma ca persoane active și harnice.
Jurnalistul mai precizează că același lucru se întâmplă cu toate informațiile verbale și scrise pe care le primim de la presă, radio, televiziune și internet, care nu își propun altceva decât să informeze. Criticii ne spun că majoritatea informațiilor nu ne vor forma niciodată inteligența sau sufletul. Informația nu poate fi corelată mereu cu adevărul, dar aflarea adevărului nu este obiectivul lor principal.
Textele scrise, care au un conținut ce ne face să gândim, încearcă să ne transmită cunoștiințe bazate pe adevăr. Dar sunt texte care obiectivul lor nu este adevărul, precum marile romane sau poeziile, însă acestea au o justificare deplină, pentru că ne transmit diverse gânduri, trăiri ale condiției umane. Aceste scrieri ne ajută într-adevăr să ne dezvoltăm ca persoane, atât spiritual cât și cognitiv. Astfel, romanele și poeziile autentice sunt în contrariu cu informațiile din media zilelor noastre și al consumatorilor de imagine.
În final, jurnalistul ne transmite că, dacă ne dorim o dezvoltare eficientă și o creștere frumoasă și armonioasă ca persoane, să ne îndreptăm mai mult înspre adevăratele valori și cunoștiințe, cum ar fi arta, citirea romanelor și a poeziilor cu adevărat valoroase, pentru că în acestea găsim cu siguranță un adevăr, decât să fim consumatori excesivi de imagini și presă de joasă speță.
Acestea fiind spuse, nu credem de cuviință că am mai putea adăuga ceva acestui articol, care a înglobat esența a tot ceea ce înseamnă consumerism și efectele negative ale acestuia, îndemnul nostru ar fi nu doar să privim, ci să mai și citim ceva de calitate pentru a ne forma o minte sănătoasa și un suflet armonios.
3.1. Rolul imaginii în jurnalismul erei new-media
Imaginea, în zilele noastre are multiple roluri, însă considerăm că cel mai important rol pe care îl îndeplinește imaginea azi, este manipularea. Pentru că oamenii au devenit atât de comozi încât nu mai sunt atenți la detalii, nu își mai selectează informațiile, ci primesc orice. Și când spunem orice, ne referim la acea parte a jurnalismului, care nici măcar nu merită aceasta denumire, și anume jurnalismul de cancan, senzațional, ș.a.
Publicul nu mai știe să selecteze ce e de calitate și ce nu, ce e adevărat sau cel puțin dacă e adevărat. Se lasă condus și purtat pe toate valurile, iar cei care țin frâiele, își freacă mâinile de mulțimire pentru că poporul devine din ce în ce mai ușor de manevrat. Nu conștientizează nimeni asta acum, însă sperăm că, atunci când o vor face, să nu fie extrem de târziu. Ar trebui ca cineva să-i trezească la realiate și să taie frânghiile din mâinile păpușarilor care îi manipulează după bunul plac înspre căderea în prăpastie.
Imaginea a devenit ca un drog, oamenii nu mai pot trăi fără imagine, simt că le lipsește ceva dacă nu e imaginea. Nu și-ar mai putea imagina viața fără imagini, și asta îi face pe cei care oferă imagini să fie pe culmile fericirii, pentru că pot oferi orice vor ei.
Imaginea reprezintă cel mai eficient mijloc de influențare a comportamentului uman, iar prin faptul că televiziunea se bazează în primul rând pe imagine, acest mijloc de comunicare devine cu atât mai important în viața noastră și a copiilor pe care îi educăm.
4.1. Subiectivism vs obiectivism în fotografia de presă
„Circulă în rândul fotojurnaliștilor o glumă, care are formula următoare: „Fotografiile noastre sunt obiective, pentru că sunt făcute prin obiectiv, de altfel nici nu s-a inventat încă subiectivul foto!”. Nimic mai amuzant și mai fals. În concret, fotografia de presă, chiar de la prima publicare în paginile unui ziar, stă sub semnul subiectivismului.”
Există obiectivitate în fotografia de presă? Gabriela Sandu ne spune că: „Fotoreporterul nu poate fi neutru, obiectiv, ci doar cât mai puțin subiectiv. Acesta relatează, nu copiază realitatea.” În fotojurnalism nu poate exista obiectivitate 100%, pentru că nu este posibil să fii imparțial cu un eveniment. Cu toții avem rațiune și suflet și unele evenimente ne pot afecta psihic sau emoțional, din acest motiv, deseori fotoreporterii „încalcă” obiectivitatea din motive pe care poate nu le-ar putea explica. Nimeni nu poate fi total obiectiv, în nicio situație. Iar în cazul fotojurnaliștilor, cu atat mai puțin, pentru că aleg mai multe modalități care „distrug” obiectivitatea, cum ar fi unghiul din care fotografiază, ce anume fotografiază sau surprinde. Așadar sunt lucruri subiective care țin de fiecare persoană în parte și niciodată nu vom putea vorbi de obiectivitate pură în cazul fotojurnalismului, pentru ca întotdeauna se vor găsi motive de subiectivitate.
Aceeași autoare adaugă următoarele: „Nu există obiectivitate pură. A fi obiectiv este o atitudine conștientă, care e alcătuită dintr-un set de principii. Deși acestea sunt edificate pe cale rațională, ele au la bază, implacabil, premize axiomatice, anteroare actului rațional/verbal. Or, aceste premize sunt adoptate ca atare nu altfel decât prin niște acte de credință, conștiente ori ba, acte care sunt, prin definiție, personale (subiective). Singura diferență, deci, între ceea ce numim obiectivitate și subiectivitate ține numai de factorul moral, de intenție.” Este și normal să nu existe „obiectivitate pură”, deoarece persoanele fiind diferite, având concepții și principii diferite, nu pot adopta subiectele obiectiv, pentru că există și o oarecare implicare emoțională, mai mult sau mai puțin.
Fotojurnalismul și dezvoltarea sa în noile media
Am vizionat câteva documentare despre fotojurnalism, printre care și Power of photojournalism (Anexa 1). Astfel, ni s-au deschis noi idei și orizonturi în urma vizionării, deoarece acest subiect, este altfel tratat decât la noi în țară. Am văzut ce înseamnă cu adevărat fotojurnalismul internațional. În acest scurtmetraj „protagoniștii”, directori ai școlilor de fotojurnalism, ai diferitelor publicații și nu în ultimul rând fotojurnalisti, care împărtășesc din experiențele lor și ne spun exact ceea ce presupune cu adevărat munca de fotojurnalist.
Noi credem doar că aceștia pleacă pe teren cu o cameră în spate, în căutarea evenimentelor și a situațiilor inedite, și mai știm că în România, cel mai promovat tip de fotojurnalism, dacă se poate numi așa, este cel care întrunește fotografi din breasla paparazzilor. Aceștia sunt numai în căutarea spectacolului, al penibilului și a tuturor situaților în care vedetele sau persoanele publice, nu sunt într-o postură tocmai bună. Acesta este de fapt fotojurnalismul? Nu. Și vă vom explica în cele ce urmează ce înseamnă acesta cu adevărat.
„Protagosniștii” documentarului ne clarifică și ne deschid mintea pentru a vedea exact care este „Puterea fotojurnalismului”. O să cităm, o sa parafrazăm și o să comentăm câteva dintre cele mai importante lucruri din acest documentar.
„Fotografia este una dintre cele mai importatnte în jurnalism. E rapidă și e mult mai vizibilă decât un text.” „O imagine bună te face să vezi mai mult, încearcă să-ți comunice esența poveștii, îți arată care e evenimemtul. Fotografia te ajută să spui povestea.” Jurnalismul fără imagine nu ar mai avea farmec într-o perioadă în care oamenii par a consuma mai multă imagine decât mâncare. Fără nicio notă ironică, credem că acesta este crudul adevăr, consumul de imagini este din ce în ce mai crescut, oamenii devin pur și simplu dependenți de ea.
Fotografia face oamenii să se oprească asupra ei și să mediteze. Chiar dacă nu îi este atasat niciun text, o fotografie poate spune multe cuvinte, poți medita aspura ei, asupra poveștii surprinse. Și pentru că fotografia este un limbaj universal este mult mai ușor să o răspândești în întreaga lume, fără a fi nevoie să cunoști sute de limbi pentru a transmite mesajul, prin fotografie este cel mai usor mod de a transmite o informație în întreaga lume. Ca un exemplu la această afirmație, cineva spunea că a dat o știre într-o anumita limba unor oameni de diferite naționalități, nu au înțeles toți sau poate niciunul, neștiind limba în care a fost scrisă știrea, apoi le-a fost arătată o fotografie de la evenimentul respectiv și în proporție de 90% și-au dat seama desre ce era vorba. Așadar, imaginile vorbesc de la sine pe limba tuturor oamenilor.
„Unii fotografi se afirmă prin simplitate, alții prin faptul ca sunt complecși.” Fiecare fotograf are stilul lui și se afirmă prin acel ceva care știe să și-l pună în valoare. Nu există reguli anume pe care trebuie să le urmeze un fotojurnalist pentru a-și face meseria. Orice fotojurnalist se experimentează prin diferite metode și devine din ce în ce mai bun prin exercițiu parctic.
Fotojurnaliștii pot ajuta oameni, făcându-le astfel cunoscute poveștile lor de viață. Întrucât, dacă poveștile unor oameni mai puțini norocoși, sunt pur și simplu citite, receptorii nu pot avea aceleași sentimente pe care le induce o fotografie. Fotografiile despre cazuri mai triste au impact mai mare asupra privitorului, inducându-i stări de milă, compasiune și dorința de a-i ajuta. De aceea, mulți oameni sunt ajutați în urma apariției lor la TV sau într-un fotoreportaj publicat.
Ce face mai special un fotojurnalist? Face lucruri pe care oamenii în mod normal nu le fac, și se duc în locuri în care alții nu merg. Fotojurnalistul își pune viața în pericol și vede sau trebuie să vadă ceea ce alți oameni nu văd. El se riscă să meargă cât mai aproape de un incediu, de o furtună sau de orice calamitate sau dezastru natural, lucruri de care oamenii fug să se apare disperați, nu se mai gândesc în acel moment să mai facă și poze, însă el, fotojurnalistul, trebuie să o facă pentru că asta e datoria lui.
Cei mai mulți fotoreporteri au confirmat că în zonele de conflict este cel mai dificil să fii fotojurnalist, pentru că trebuie să fii atent la mult mai multe lucruri, cum ar fi: în primul rând să ai grijă de tine, pentru că oricând ți se poate întâmpla ceva nefast, să fii tare în fața tuturor dezastrelor din jurul tău și să fii atent la ce și mai ales pe cine fotografiezi, deoarece pe mulți îi deranjează puterea camerei și încearcă să intimideze prin diferite mijloace (arme, injurii, etc.) pentru a nu fi fotografiați, însă fotojurnalistul trebuie să-și facă meseria orice ar fi, la limita posibilităților, desigur. Cert este că nu e ușor să faci fotografii în zonele de conflict. „Suntem afectați emoțional în anumite situații, însă asta nu trebuie să se răsfrângă asupra muncii noastre.” Uneori sunt nevoiți să calce peste cadavre, să treacă pe lângă oameni răniți, iar acestea nu sunt ușor de trecut cu vederea, însă, ca fotojurnalist trebuie să fii tare și să treci ușor peste toate acestea. „Este un lucru curajos ceea ce face un fotograf, de a oferi oamenilor realitatea.”, mai ales cruda realitate din zonele de conflict, dar nu numai. Realitatea este o calitate tot mai rar întâlnită și este un act de curaj al celor care încă mai au demnitatea să se bazeze pe adevăr și să-l răspândească.
Un fotojurnalist e un povestitor, dar spunând o poveste pur și simplu nu e de ajuns, trebuie să știe cum să o expună. Trebuie să aibă un dar în a extrage ce e mai important din poveste și să-l pună în evidență. Trebuie să își ia timp de adaptare a mediului, de a cunoaște subiectul fie el o persoană sau un obiect. Doar așa ar putea să pună în valoare ce are mai bun, ca mai apoi să capteze privitorul asupra imaginilor.
Mulți pun problema obiectului cu care se fotografiază, însă mulți dintre fotojurnaliști spun că nu e atât de importantă camera cu care captezi imaginile, ci perspectiva și unghiul din care le imortalizezi. Chiar dacă ai cea mai performantă cameră sau doar un simplu aparat, dacă știi cum să-l mânuiești și ce vrei să scoți în relief atunci fotografia va fi una foarte bună.
În fotojurnalism totul este despre momente, momente reale pe care le trăiești odată cu fotografia, dacă aceasta este bine făcută și fotojurnalistul s-a străduit să-ți transmită aceeași stare pe care a avut-o și el în momentul fotografierii, înseamnă că și-a îndeplinit datoria.
Se pare că în ultimul timp cei mai mulți fotojurnaliști optează pentru freelancing, pentru că doar așa pot să fotografieze ce doresc și cum vor. Fără a le mai impune cineva ceva. Nu credem că aici este vorba de vreun moft, însă imaginile cele mai bune reies în urma pasiunii și a muncii dedicate. Pe când, dacă unui fotojurnalist i se impune din redacție ce și cum trebuie să facă, fotografia nu va fi pe placul lui pentru că este „dictată”. Iar freelancing-ul le oferă fotografilor oportunitatea să lucreze cu drag și să vândă ce vor și cui doresc ei, fiind altfel independenți față de orice, și aici ne referim mai mult la obligația de a fi partinic cu cineva sau ceva.
2.1. Viitorul fotojurnalismului, între profesionalism și amatorism
Fotojurnalismul este o formă de jurnalism care ia din ce în ce mai multă amploare în amatorism. Și asta pentru că „Perspectiva fotojurnalismului în contextul noii tehnologii suscită dezbateri mai mult sau mai puțin frecvente, în împrejurări mai mult sau mai puțin formale.”, datorită tehnologiei care este pe zi ce trece mai avansată, a ajutat și la perpetuarea acestei forme de jurnalism, pe care o poate urma chiar și un neinițiat, dar care deține un „ochi magic” cu care poate capta o imagine uluitoare și de impact.
Dorin Bofan spune că: „Spre deosebire de fotojurnalism, unde trebuie să ai incredibil simț de a prevedea secunda când ceva memorabil e pe cale să se întâmple, în fotografia de peisaj se produce o extindere în mai multe dimensiuni percepute sau nu a ceea ce urmează să fie capturat.”, din această afirmație deducem că în fotojurnalism este necesară dezvoltarea unei bune intuiții de moment. Fotoreporterul trebuie să fie mereu cu ochii în patru și cu degetul pe declanșator pentru a surprinde imagini captivante. În fotojurnalism nu prea ai timp să te gândești la prea multe lucruri legate de tehnica și compoziția fotografiei, pur și simplu trebuie să acționezi rapid, altfel, dacă momentul este ratat și fotojurnalistul se întoarce în redacție fără o imagine bună, va avea surpriza neplăcută de a nu avea dovezi pentru evenimetul știrii.
Industria de știri calitative este din ce în ce mai scăzută pentru ca viitorul jurnalismului și fotojurnalism a devenit incert. Nu știm și nu putem prezice un viitor promițător al acestor domenii având în vedere prezentul care este în cădere. Suntem în mijlocul unei convulsii mass-media, iar trecutul este demontat fără nicio înlocuire clară avută în vedere. Dar nevoia de informații clare și precise nu a fost niciodată mai acută. Nu putem să credem că publicul va fi de acord să fie informat de către bloggeri anonimi și motoare de căutare.
Un fotojurnalist calificat, cu o abordare etică a fotografiei și o înțelegere a subiectului, poate transmite informații atât de multe într-o singură imagine. Acestea putând ajunge mult mai ușor la inima publicului sau a cititorului. Suntem într-o perioadă în care a fi fotojurnalist nu este tocmai dificil, datorită tehnologiei care a făcut această meserie atât de simplă. Acum se ia o fotografie bună și se trimite imaginea tuturor editorilor din întreaga lume. Dar totuși, același progres în tehnologie înseamnă că există milioane de fotografi în devenire care dețin camere de consum sau telefoane mobile, toate realizatoare de fotografii și care sunt publicate instantaneu pe Instagram, Twitter sau Flickr. Internetul este inundat de fotografii, majoritatea selfie-uri neinteresante și imagini cu pisici.
În acest deceniu, toată lumea este înnebunită după succes și caută prin diferite moduri să se afirme, iar pentru că suntem într-o perioadă în care imaginea domină, atunci toată lumea exploatează acest domeniu la maximum. Pentru asta, nimeni nu ratează nicio ocazie sau mai degrabă caută momente spectaculoase pentru a le surprinde și a avea câteva minute de faimă. Din nefericire, acesta este un mare dezavantaj pentru adevărații fotojurnaliști care au în spate ani grei de muncă și care chiar își sacrifică viața pentru o fotografie.
Am ajuns niște vremuri în care toată lumea este considerată a fi la același nivel. Și nu este așa, pentru că nu putem compara o imagine făcută cu telefonul de un om oarecare cu o fotografie realizată de către un fotojurnalist cu o cameră profesională.
Cei de la Forbes au preconizat încă din 2005 aceste inconveniente ale fotojurnalismului într-un articol realizat în 10.03 cu titlul „The future of photojouralism”. Jurnalistul care a scris articolul, Danit Lidor, a precizat următoarele lucruri legate de fotojurnalism, lucruri care degenerează pe zi ce trece.
Ziaristul scria că, jurnalismul cetățenesc va veni la putere, deoarece oamenii sunt din ce în ce mai „înarmați” cu telefoane de ultimă generație, dotate cu camere foto tot mai perfomante. Și se întâmplă ca aceștia să fie în locul potrivit la momentul potrivit. Astfel, mass-media reușește să acopere o gamă vastă de subiecte. Tocmai din această cauză s-a pornit un trend al jurnalismului cetățenesc, trend care e din ce în ce mai valorificat. Printre primele companii de acest gen este Spy Media. Acest concept este bazat pe ideea că oricine are capacitatea de a face o fotografie de calitate și că amatorii ar trebui să fie compensați. Cell Journalist este un alt site de fotojurnalism cetățenesc cu ambiții mari.
Suntem conștienți că datorită tehnologiei avansate se produc toate aceste schimbări, însă nu trebuie să fim și de acord cu ele. Părerea noastră este că deși cetățenii se află în locul potrivit la momentul potrivit, ei nu au cultivat acel simț pe care îl au fotojurnaliștii. Nu pot să surprindă în același mod cum ar surprinde un profesionist, însă dacă aceste schimbări sunt adoptate deja nu știu cum am mai putea interveni noi cumva.
Bogdan Hrib conchide cu următoarea idee: „Fotojurnalismul nu va pieri, dar cu siguranță va genera subgenuri noi inimaginate astăzi, într-o perioadă de mari transformări. La granițele fluide ale artelor, fotografia și mai ales fotojurnalismul vor avea parte, o vreme, de un adăpost…”
2.2. Profilul fotojurnalistului și scopul său
Un fotojurnalist este un amestec dintre un profesionist și un cetățean sensibil și rece, detașat și totodată implicat. Un fotojurnalist trebuie să fie întotdeauna conștient de faptul că aspectele tehnice ale procesului fotografic nu sunt preocupările principale. O mama plângând peste fiica ei moartă nu este simpă o imagine, destinată tipăririi și publicării ei. Durerea mamei este o lecție de umanitate.
În cazul în care fotojurnalistul produce o imagine fără un gând de tragedie, lecția este pierdută. Dar dacă fotografului îi pasă de pierderea ei, se face mai uman, și dacă provoacă cititorii să împărtășească din durerea resimțită de el, în acest mod fotojurnalismul atinge cel mai înalt nivel. În ciuda frustrărilor sale și momentele neimportante, lecția de umanitate este motivul pentru care fotojurnalismul este o profesie extrem de plină de satisfacții.
Tocmai ca și un reporter și fotoreporterul trebuie să se documenteze în legătură cu locul în care e trimis să fotografieze, nu se poate prezenta nepregătit. Numai așa se poate întoarce în redacție cu cele mai spectaculoase imagini.
Cineva spunea că haina face pe om, însă alții l-au contrazis spunând că omul face haina, noi venim și afirmăm că trebuie să fii om înainte de toate, și nu contează atât de mult haina pe care o porți. Însă sunt anumite situații care impun o anumită postură, iar ca fotojurnalist este important cum te prezinți. Dacă vrea să fie respectat și să impună respect, nu poate să apară în fața oamenilor sau oriunde ar trebui să meargă un fotoreporter, îmbrăcat ca ultimul om.
Un fotojurnalist nu trebuie sau mai bine zis nu este omenesc să profite de statutul său și să atragă atenția asupra sa oriunde merge. De asemenea, nu e etic să se dea mare și tare în fața colegilor săi sau să se laude cu lucrarile sale, e mai bine să fie modest. Nu contează atât de mult persoana, ci lucrările pe care le expune. Ca o definiție a fotojurnalistului, Emanuel Tânjală enunță următoarea afirmație: „Pentru a-l defini spunem că fotoreporterul este cel care relatează știri pentru marele public prin intermediul fotografiei publicate în ziare, reviste sau mai nou, folosite de TV și pe Internet.” Definiția acordată fotoreporterului nu-l reprezintă în intregime, pentru că nu asta rezumă toată munca pe care o depune un fotoreporter pentru a „smulge” cele mai captivante și interesante imagini. O muncă pe care o desfășoară zi de zi, în cele mai importante momente din an, doar pentru ca marele public să fie mereu informat despre tot ce se întâmplă.
Gabriela Sandu succintă în câteva cuvinte care ar fi cel mai important rol pe care trebuie să și-l asume un fotojurnalist. „Prinicipalul rol al fotoreporterului este cel al relatării realității. Fotoreporterul își asumă rolul unui artist care are o acută conștiință socială, ceea ce este dominant în fotografiile sale fiind realismul și nu arta. El rămâne atât la cei pe care îi fotografiază, renunțând adesea la a-și exercita profesia pentru a-i ajuta pe cei care îi sunt subiecți.”
„Scopul fotoreporterului este acela de a comunica mesajul într-un mod clar, astfel încât cititorul să înțeleagă repede contextul. Puterea unei fotografii bune este aceea a mesajului înțeles imediat și ea este dată de o compoziție cât mai simplă.” La fel ca jurnaliștii, și fotoreporterii trebuie să exprime, prin imaginile lor, un mesaj cât mai clar pentru a fi în concordanță cu textul. Cititorii nu trebuie să fie induși în eroare prin transmiterea de mesaje greșite, prin intermediul fotografiilor. Din nefericire, în mass-media românească se întâmplă adesea ca imaginea să nu aibă nicio legătură cu textul sau invers.
Bloggerița Bianca Albu scrie într-un articol de-al ei că; „Slujba unui fotojurnalist este poate mai dificilă decât cea a unui reporter obișnuit de teren, fiindcă se expune unor situații primejdioase, toate pentru a surprinde oameni și fapte dincolo de orice îndoială.” Noi am elimina „poate” din această afrimație, întrucât cu siguranță meseria de fotojurnalist este mai primejdioasă decât a unui reporter obișnuit. Pentru că el trebuie să facă imposibilul pentu a capta o imagine exclusivă și pentru asta întâmpină diferite obstacole.
Bianca Albu mai adaugă: „După ce am întors netul pe toate părțile, am realizat că presa din România știe doar un fel de fotojurnalism: cel de scandal, care, din nou, denigrează și denaturează această ramură a jurnalismului care merită mult mai multă apreciere.” Într-adevăr, așa este, se promovează un jurnalism lipsit de scrupule și mai ales de cultură. Din nefericire acesta este jurnalismul din România la ora actuală.
Realitatea este crudă uneori, însă trebuie oferită ca atare, fără măști și rotunjiri. Asta vor oamenii și asta trebuie să li se ofere, iar fotoreporterii nu trebuie să facă excepție de la această regulă pentru că altfel își pierd din credibiliatate. Deopotrivă, ei sunt și oameni, și în cazul în care subiecții au nevoie de ajutor, aceștia își lasă profesia deoparte pentru a da o mână de ajutor. Spre exemplu, dacă sunt inundații, iar oamenii aceia cară saci pentru a forma un baraj, în calitate de om îi ajuți, pentru că nu poți să vii doar să-ți faci meseria, să tragi doar câteva cadre și îi lași pe acei bieți oameni să se chinuie în continuare. Credem că înainte de orice, este omenia și mai apoi profesia.
Mulți dintre teoreticienii domeniului disting diferite tipologii ale fotoreporterului. În opinia lui Paul Almasy sunt patru tipuri de fotoreporteri în funcție de rolul pe care îl joacă, acestea sunt: raportorul, care prin imaginile realizate de el, face un “raport” fotografic despre fapte sau situații cu caracter documentar sau narativ, cât mai descriptiv. Martorul este cel care are mai tot timpul ceva de relatat. Imaginile surprinse de el trebuie să fie dinamice, atractive și usor de descifrat pentru cititor. Trebuie să se bazeze pe reflexe și să fie mai întâi fotograf și pe urmă jurnalist. Al treilea tip de fotoreporter este observatorul care nu se ghidează doar după impresii vizuale. Are sarcina de a se informa în legătură cu subiectul și să aleagă ceea ce este mai interesant din punct de vedere jurnalistic. Clasificarea lui Almasy se încheie cu tipologia anchetatorului, care are sarcina de a vizualiza o situație de orice natură, politică, socială, economică, etc. Fotoreporterul anchetator trebuie să se familiarizeze cu aspectele problemei, să studieze atât cauzele cât și consecințele fenomenului ce caracterizează situația anchetată. De asemenea, trebuie să depășească orice situație, fie ea de ordin psihologic sau social. Subiectele trebuie să fie abordate discret și amical.
„Noi, fotoreporterii, acei mizerabili care umblăm prin oraș cu aparatul de gât, nu însemnăm uneori nici definiția din DEX. Uneori suntem simplii pozari cu care se trezesc reporterii pe cap. Suntem extensia numită "ia și un fotorepoter cu tine". Noi, cei care ne călcăm în picioare cu cameramanii, cu suporterii echipelor de fotbal sau partidelor politice. Suntem cei care contăm prea puțin în ochii șefilor. Suntem cei care suntem certați dacă nu le iese un cadru imposibil, dar care sunt uitați dacă au reușit imposibilul. Suntem cei care dau informații de pe teren, dar nu suntem niciodată menționați în creditări. Fiindcă treaba noastră e doar aceea de a face poze.”
Părerea Adrianei Neagoie e împărtășită de mulți fotoreporteri care nu sunt „evaluați” și apreciați la adevărata lor valoare. Sunt privinți doar ca ceva în plus de către colegii lor, un lucru inutil, un salariu în plus, însă dacă stăm să ne gândim mai bine, ei fac adevarata muncă. De ce există astfel de mentalitate, nu ne putem da seama. Întrucât, în zilele noastre, o știre fără o fotografie cel puțin nu înseamnă nimic, nu prezintă intres pentru cititori. Nu mai suntem în secolul XIX, când doar știrea primeaza. Atunci, lumea avea timp să citească cu de-amănuntul întreg ziarul și stăteau să comenteze ore bune cele scrise. Azi, datorită lipsei de timp, lumea e foarte grăbită și nu mai are timp să stea să digere îndeajuns toate informațiile oferite de media. Oamenii au nevoie de imagini pentru a înțelege mai ușor despre ce este vorba și dacă într-adevăr știrea e captivantă atunci cititorii o vor parcurge de la un capăt la altul.
În articolul Adrianei, mai era menționat faptul că reporterii fără „pozari”, cum sunt numiți fotojurnaliștii, nu pot să demonstreze extrem de clar anumite știri, cum ar fi bătăile cu autoritățile, o ambuscada sau lucruri ieșite din comun, care nu le poți descrie extrem de bine în cuvinte astfel încât oamenii să înțeleagă despre ce a fost vorba. O poză poate schimba perspectiva articolului, o poză care a implicat munca, stând în frig, soare, vânt sau ploi, fiind înjurat sau bătut pentru simplul fapt că își fac meseria. Uneori fac imposibilul doar pentru a-i mulțumi pe șefi, neavând nicio răsplată în urma eforturilor depuse, ci mai degrabă ponoase aduse în lupta pentru câștigarea celei mai bune fotografii.
Dacă stăm să ne gândim mai bine, ce tiraj ar avea ziarele, revistele sau publicațiile on-line dacă nu ar fi ilustrate cu fotografii? Le-ar mai cumpăra sau accesa oamenii dacă ar vedea doar înșiruiri de litere fără niciun pic de culoare? Suntem de părere că asta nu ar fi posibil.
„Pozarii”, după cum mai menționează Adriana Negoie, sunt aceia care trebuie să respecte cu strictețe ordinele de sus, pentru că ei au impresia că știu cel mai bine, „pozarii” sunt trași la răspundere dacă nu reușesc un cadru imposibil, cară în spate kg întregi și astea sunt puținele lucruri pe care trebuie să le suporte, însă tot ei sunt aceia care au aparate mișto și meserie ușoară.
Așadar, că e ploaie, furtună, viscol sau caniculă, se bate cineva sau se câștigă altceva, o fotografie face diferența, iar dacă asta lipsește, tot „farmecul” știrii dispare și se pierd cititorii. Și dacă ar fi mult mai mult apreciați cei din spatele fotografiilor, aceștia ar fi mai mult decât încântați, pentru că munca oricum și-o fac cu mare drag, dacă asta iubesc.
”Diferența dintre un fotograf care folosește photoshopul și unul “pur” ar fi aceeași dintre un interpret care face playback și altul care cântă întotdeauna live. Însă, în ambele domenii, vizual și muzical, nu mijloacele contează, ci numai produsul finit.” Întocmai celor spuse, oamenii nu văd ce etape sunt urmate la finisarea unei fotografii, ei văd produsul finit și dacă sunt mulțumiți de rezultat nu-i interesează atât de mult cum s-a ajuns acolo, doar dacă adevărul nu a fost extras din imagine și s-a modificat peste limita deontologică, schimbând totodată sensul inițial al fotografiei.
Ca o pledoarie pro acestei meserii, Dean Cox, spune într-un interviu oferit publicației online Wall-Street, următoarea afirmație: “Ca ultime cuvinte pentru acest material aș vrea să apăr meseria de fotojurnalist. Este păcat că foarte multe fotografii nu sunt văzute de mulți oameni. Cred că mulți editori și publisheri neglijează fotojurnalismul și nu ofera credit celor ce își pun în pericol însăși viața pentru o fotografie care spune o poveste deseori incredibilă”.
2.3.Tipuri de fotojurnaliști
Ca în orice meserie există părți bune și mai puțin bune. Astfel că un job poate avea mai multe avantaje sau dimpotrivă dezavantaje. Așa că nici meseria de fotojurnalist nu se abate de la aceste norme. Deși au fost catalogate câteva tipologii ale fotojurnaliștilor, în urma acestei cercetări am putea deduce noi tipuri de fotojurnaliști. Punându-i pe o scală, începând cu dificultatea cea mai scăzută, urcând către cea mai dificilă, spunem că există următoarele categorii de fotojurnaliști:
amatori sau cei din categoria jurnalismului cetățenesc;
paparazzi;
fotojurnaliști de nuntă;
reporterul fotojurnalist;
fotojurnalistul de război;
Există multe tipuri de fotografi, însă cei din categoria fotojurnaliștilor duc cel mai mare greu, pentru că această meserie implică multă responsabilitate și nu dă frâu liber creativității în exces, deși aceasta nu este interzisă în acest domeniu.
Vom spune câteva cuvinte legate de fiecare tipologie în parte clasată mai sus. Din prima categorie fac parte toate persoanele care dețin un telefon ce are încorporat o cameră foto sau sunt purtătorii unor aparate foto (de la cel mai puțin calitativ, din punct de vedere tehnic, până la cel mai avansat) și se află în locul potrivit la momentul porivit. Și ca să dăm un exemplu: se întâmplă un eveniment important (de cele mai multe ori neașteptat), iar acești oameni care își văd de treaba lor cotidiană, se întâmplă să fie în acel loc și să importalizeze acel moment, apoi aceștia răspândesc fotografiile pe site-uri de socializare (Facebook, Twiter, Insatgram, Flickr, etc.), iar presa nu face altceva decât să preia imaginile. Nu spunem că aceasta metoda nu este bună, nu o susținem, pentru că va duce la dispariția meseriei de fotojurnalist, deși sperăm că nu se va întâmpla, chiar dacă momentan această meserie este în declin.
Cea de-a doua categorie implică acei fotografi, care nu caută altceva decât spectacolul, senzaționalul și, pe deasupra, încalcă și orice tip de demnitate sau etică jurnalistică, intrând în intimitatea tuturor persoanelor publice. Nu numai că folosesc tot felul de mijloace pentru a denigra pe cineva, dând dovadă că fac parte la cea mai joasă speță a omenirii, pe deasupra mai sunt și bine plătiți, încurajând pe cei noi intrați în breasla fotojurnaliștilor să aleagă această latură din motive financiare. Cea mai rea parte este că acele ziare în care sunt publicate fotografiile lor sunt în topul celor mai citite, rezultând că cititorii sunt dorinici de a afla picanterii și numai, din viața vedetelor, în loc de a se informa și a-și dezvolta gândirea.
Fotojurnaliștii de nuntă, mai degrabă fotografii de nuntă, dar cel mai adesea am găsit prezentându-se ca fotojurnaliști, și am putea deduce că nu au înteles exact delimitarea sau diferența dintre cele două meserii. Pentru că unul ia parte la evenimente private, fără a oferi informații publicului, iar celălalt ar fi opusul, luând parte la evenimete publice tocmai pentru a le împărtăși public. Deși nu am fi încadrat această categorie în clasificarea noastră, am amintit-o tocmai din acest motiv, și anume că cei care se recomandă ca fotojurnaliști de nuntă nu prea înțeleg proprietatea termenului și ar trebui să-și dea seama de asta.
Reporterul fotojurnalist trebuie să fie prezent alături de reporter oriunde este necesar și sunt evenimente de inters public. Uneori reporterul și fotoreporterul poate fi reprezentat de una și aceeași persoană, deși această muncă este mult mai dificilă, întrucât trebuie să fie mult atent, atât la ce se întâmplă cât și la ce și cine vorbește. Nu prea este recomandat acest dublu rol pentru că performanțele nu ar atinge cote maxime în niciuna din activități, deoarece nu se poate concentra în totaliate la ambele, dând dovadă, la una din ele de superficialitate. Însă din nefericire, acest lucru se practică din ce în ce mai des, deoarce redactorii ziarelor sunt de părere că un fototjurnalist este inutil atâta timp cât reporterul poate face și el o poză pentru a întări vorbele din articol.
Am ajuns și la cea mai dificilă categorie și despre care vom vorbi mai pe larg, deoarce este cea mai grea și implică mult mai multe lucruri decât un simplu fotojurnalist.
Pe această temă s-au scris multe cărți întrucât fotojurnalismul de război este cea mai importantă parte a fotojurnalismului. Noi am consultat două dintre cărți și vă vom vorbi în câteva cuvinte pentru a specifica ce înseamnă mai exact aceasta muncă. Cărțile sunt: „Regarding of pain of others” de Susan Sontag și „ The Bang Bang club” de Greg Marinovich și Joao Silva. Din nefericire la ultima nu am putut ajunge, însă am urmărit filmul (Anexa 2) ecranizat de Steven Silver, iar din acesta am extras esența fotojurnalismului de război, iar din scenele din film am trăit momente incredibile și am înteles exact greutatea acestei meserii pe care nu o înțelege multă lume, din păcate. În cele ce urmează vom relata ideile principale pe care le-am desprins după vizonarea filmului, care redă și construiește anumite scene care te înspăimântă cu adevărat.
Fotojurnalistul de război este într-o continuă fugă, în căutarea evenimetelor periculoase, în mijlocul incidentelor nefaste: războaie, conflicte, lupte, manifestații, etc. Trăiește adrenalina la maximum, fiind înconjurat de tot felul de primejdii care îi pun viața în pericol. Fotoreporterii sunt mereu înconjurați de situații neprevăzute, sunt lipsiți de apărare, oricând putând fi atacați de cei violenți. Trebuie să fugă mereu încotro se îndreaptă acțiunea care se desfășoară, pentru a surprinde ineditul, și chiar dacă acesta este morbid, luând parte la scene crude de violență sau ucideri, neavând nicio putere de a face ceva, decât de aș efectua meseria. Însă, acele scene îl vor urmări mereu, afectându-l psihic sau emoțional, unii dintre ei nu prea reușesc să treacă peste, având mereu mustrări de conștiință, nu mai pot îndura toate acestea și ajung chiar și la sinucideri. De exemplu, avem cazul celebru al fotojurnalistului Kevin Carter care s-a sinucis după ce a primit premiul Pulitzer pentru fotografia cu „Fetița pândită de vultur”. Acesta a scris în biletul de adio că: "De când am revenit de la New York […] sunt deprimat… fără telefon… fără bani de chirie… fără bani pentru copil… bani pentru credite… bani!!! sunt bântuit de amintirile vii ale crimelor și cadavrelor și furiei și durerii… copiilor înfometați sau răniți, ale trăgătorilor nebuni, adesea politiști, ale călăilor… Am plecat să mă alătur lui Ken, dacă sunt norocos."
Probabil nu este singurul caz care s-a aruncat cu disperare în brațele morții și nu a mai putut răbda tot ceea ce întâmpina. Pe de altă parte, alții cad la datorie, în ploaia de gloanțe ajungând să fie ei victime.
Ei, fotojurnaliștii de război, trăiesc mereu între două armate, încercând să se împrietenească cu fiecare în parte pentru a le afla versiunea, iar dacă dau dovadă că sunt de partea adversarului, prin orice mișcare gresită, s-ar putea să-i coste chiar și viața. Acea mișcare greșită ar fi și faptul de a depune mărturie împotriva uneia din părti, pentru că atunci când poliția constată publicarea unui act de ucidere, va dori ca fotojurnalistul să depună mărturie a faptelor întâmplate pentru ca ucigașul să fie prins și să-și ispășească pedeapsa. Acest lucru îi pune în mare dificultate pe fotojurnalițti, iar asta îi împinge uneori să plece din acele locuri definitiv sau pentru o perioadă până ce poliția va înceta să-i mai forțeze să depună mărturie.
Multe dintre fotografiile de pe câmpurile de luptă au câștigat marele premiu Pulitzer, iar unii au îndrăznit să afirme că fotograful a avut noroc chior când a surprins faptul inedit, însă cei care susțin asta nu știu ce a fost de fapt în spatele fotografiei, prin ce a trebuit să trecă fotojurnalistul și faptul că pericolul îl pândește la orice pas, nu mai este pus la scoteală.
2.4. Sfaturi pentru o fotografie reușită
Acum, fotografiile se fac pe bandă rulantă, parcă suntem cu toții niște fabrici de făcut fotografii. Fie că le facem pentru a le păstra ca simple amintiri, fie că le impărtăsâșim cu ceilalși pe rețelele de socializare, fotografiile au devenit aproape indispensabile fiecărei persoane. Însă nu ste atât de usor să realizezi o fotografie, mai ales atunci când, cu ajutorul ei trebuie să-ți câștigi existența. Pentru a face o fotografie, nu trebuie să știi doar să apeși pe un buton și mai ales dacă ești fotojurnalist ar trebui să ții cont de mai multe lucruri pentru a reuși să captezi o fotografie de succes și de care să fie el mândru, în primul rând. Unul dintre fotojurnaliștii de la Reuters, Damir Sagolj, a enunțat șapte reguli de care ar trebui să țină cont un fotojurnalist și să se ghideze după ele pentru a reuși în această meserie, regulile sunt următoarele:
Anticiparea-declașeaza des, ca nu cumva să pierzi adevărate momente, și astfel să ratezi ceva important ce s-a întâmplat, fii mereu cu ochii în patru și nu rata nimic; Trebuie întotdeauna să anticipezi momentele ce vor urma, pentru a nu rata momentul cu adevărat important.
Cercetarea- informează-te despre locul unde mergi despre poveștile locului, pentru că acestea vor fi lucrurile pe care le vei acoperi în viitor;
Raza de acțiune- caută oameni care știu mai multe decât tine și care te vor ajuta atunci când vei avea nevoie;
Proritate: pune accent pe povestea pe care te-ai axat, nu încerca să te abați și să acoperi foarte multe subiecte;
Interacțiune- învață cât mai bine cum să-ți folosești echipamentul;
Fii invizibil- nu atrage atenția, prezența ta va putea contamina imaginea, distrăgând subiecții de la activitatea lor.
2.5. Sfârșitul profesionalismului, începutul amatorismului?
Tehnologia a înaintat, la fel și setea publicului pentru imagine. Azi, marea problemă a fotojurnalismului este inundația de imagini, fluxul enorm de fotografii luate de civili cu telefoanele mobile chiar în câmpul atrocităților sau al crimelor care se petrec sub nasul nostru. Morala acestor fotografii scade cu cantitatea lor, pe de altă parte ele afectează nivelul nepăsării colective la agresiune. Forța jurnalismului „pe viu” este decisivă, covârșitoare de când imaginile zboară în timp real de pe front, pretutindeni.
„Știrea că un întreg departament foto al ziarului Chicago Sun-Times a fost concediat, a făcut înconjurul lumii. Nu mai puțin de 28 de fotografi de presă profesioniști, printre care și John H. White, câștigător al premiului Pulitzer, au fost concediați într-o singură zi, în urma unui discurs de 30 de secunde, fără preaviz.” Cei de la conducerea ziarului au procedat astfel întrucât au crezut de cuviință că acești fotografi nu mai sunt necesari. Deoarece ziarul poate folosi fotografiile oamenilor care iau parte la diferite evenimente, întâmplări ce constituiesc știri. Și de asemenea, reporterii care merg la fața locului pot fotografia cu telefonul care îl au la îndemână. Așadar, un întreg departament, un „arsenal” al ziarului, a fost înlocuit de fotografi amatori sau simpli trecători care se află în posesia unui telefon.
Ceea ce, din punctul nostru de vedere, reprezintă neprofesionalism din partea conducerii. De ce credem asta? Pentru că nu se pot compara situațiile. Fotografiile făcute de un amator nu pot avea aceeași calitate sau nu pot fi făcute din aceeași perspectivă ca a unui profesionist. Experiența și munca pe care o depune un fotograf profesionist face mereu diferența, iar dacă asta nu este apreciată, ne gândim cu groază la viitorul fotojurnalismului.
„Având la dispoziție echipamente din ce în ce mai performante, practic oricine poate să captureze o imagine relevantă din punct de vedere jurnalistic. La aceasta a contribuit și apariția dispozitivelor de transmitere în timp real, fie adăugate, fie încorporate în aparatul foto.” Într-adevăr, oricine și cu orice tip de aparat, de la cel cu mai puțini MB până la unul foarte performant. Dacă acea persoană se află la un loc și moment potrivit, se poate spune că a dat norocul peste ea, pentru că cei interesați, și anume mass-media va dori să distribuie imediat imagini de la eveniment și pentru asta trebuie să plătească. Însă calitatea imaginilor de acest gen, nu pot fi echivalate cu cele ale unor profesioniști, dar se pare că această calitate a fotografiilor de presă se diminuează pe zi ce trece, punându-se în față rapiditatea cu care un evenimet poate fi răspândit.
„Efervescența revoluției digitale a repus în cauză nu doar modele de presă, de business, ci și modele profesionale. S-a creat falsa impresie că un aparat foto digital performant poate să pună semnul egalității între profesionist și amator.” Nu poți pune în aceeași balanță aceste două statuturi, pentru că nu doar o unealtă dă această denumire, ci experiența pe care o ai și ai dobândit-o pe parcursul exercitării acestei meserii. Dacă ar fi să ne luăm după această ipoteză, dedusă greșit de multă lume, ar însemna că orice turist care are în mână un D-SLR este instantaneu fotoreporter sau fotograf profesionist.
Cei de la Nikon împreună cu una dintre cele mai importante agenții de cercetare în domeniul estimării direcției privirii umane – Eyetracker- au realizat un studiu în care au implicat mai mulți fotografi profesioniști, specializați pe o anumită latură a fotografiei, și un fotograf amator. Studiul presupunea ca fotografii profesioniști să își aleagă un loc unde doresc să fotografieze, iar amatorul să fie alături de fiecare, toți având parte de aceleași condiții și folosind același aparat, Nikon D3200. Fotografii profesioniști au fost următorii: Andreas Schmidt , specializat în fotografia de arhitectura și de călătorie, Laurent Baheux, fotograf francez de natură și de animale, Duncan Soar este un fotograf britanic de evenimente, iar Will Painter este un fotograf amator, care are ca hobby fotografia. Ședința de fotografie de călătorie s-a ținut într-un loc plin de turiști. Fotograful de natură a vizitat o zonă împădurită, iar fotograful de evenimente a rămas într-un bar cu mulți clienți.
Acest studiu a analizat modalitățile prin care fotografii profesioniști și cei amatori, fotografiază în fiecare situație, urmărind diferențele dintre aceștia și obținând mai multe informații despre ceea ce înseamnă simțul fotografic.
Iar concluziile studiului au fost următoarele:
profesioniștii își alocă de trei ori mai mult timp decât un amator. De ce? Pentru că ei caută cel mai bun unghi, surprinzând cadrul pe care îl consideră cel mai potrivit. Le ia în medie 10-11 minute până se decid să tragă un cadru, pe când un amator în 2-3 minute a și declanșat butonul.
profesioniștii fac de trei ori mai multe fotografii ale unui cadru, pentru că focalizându-se doar pe un anumit cadru sau doar pe câteva, ar risca să piardă esențialul, ratând astfel o fotografie excepțională.
Uitați-va în sus, în jos, în spate și dedesubt. Trebuie să exlorezi totul în jurul tău, pentru a crea o armonie în fotografia pe care urmează să o realizezi. Trebuie să fii atent la toate detaliile. Asta fac toți profesioniștii, în schimb, un amator dacă este atras în mod special de ceva, nu mai este atent să mai „arunce” câteva priviri în jur, ci din nou declanșează, ratând poate altceva mult mai captivant.
Mai puțin înseamnă mai mult. La final, imaginile pe care le-au ales profesioniștii puneau accent mai mult pe elemente simple sau pe un singur element, iar amatorul a ales fotografii mai complexe. Sfatul profesioniștilor a fost că pierzi esențialul dacă le aglomerezi pe toate într-o singură fotografie.
Lucrați cu ce aveți la îndemână. Trebuie să te adaptezi fiecărei situații și să pui cât mai bine în valoare elementul fotografiat.
Acestea fiind spuse se observă clar diferențele dintre un amator și un profesionist. Și dacă ar mai fi să evidențiem ceva, profesioniștii se axează pe calitatea pozelor, nu pe cantitatea acestora. Deoarece, un fotograf amator la sfârșitul zilei face sute de cadre și nu se prea alege cu mare lucru, pe când un profesionist are cu ce se lăuda, chiar dacă petrece mai mult timp în alegerea cadrului, însă munca lui e de calitate și nu pierde timp în zadar.
O altă parere care ar fi în contradicție cu studiul realizat de cei de la Nikon, ar suna cam așa: Fotograful amator este acela care face fotografii din pasiune, ca hobby. Poate să petreacă foarte mult sau foarte puțin timp în compania aparatului de fotografiat, poate să facă fotografii proaste sau fotografii deosebite. Uneori face fotografii mult mai bune decât un profesionist, pentru că nu are absolut nicio constrângere, poate să își dea frâu liber imaginației, poate să fie oricât de creativ. În schimb, un fotograf profesionist este acela care a făcut din fotografie o meserie. Care căștigă bani din fotografie. Ca orice meseriaș, poate fi unul bun sau unul prost. Cei mai mulți sunt mediocri, pentru că nu au timp să fotografieze ce vor, dacă lucrează asta full-time de obicei sunt dedicați 100% clientului. Prin urmare, majoritatea fotografiilor lor sunt rezultatul comenzilor clientului, care în foarte puține cazuri are vreo legătură cu arta, bunul gust și frumosul. Un fotograf profesionist trebuie să aibă o tehnică impecabilă, să producă rezultate satisfăcătoare într-un timp rezonabil, să fie inventiv, descurcăreț, să aibă soluții rapide pentru probleme neașteptate. În plus, au avantajul că au acces la echipament mai scump, mai performant. Cei cu adevărat norocoși, găsesc suficient timp liber și pasiune pentru a merge mai departe de atât, pentru a fotografia și pentru satisfacția personală, pentru a studia sau învăța lucruri noi, pentru a fi creativi. Cu alte cuvinte, au timp să facă ceea ce face și un fotograf amator.
Emilian Chirilă ne spune că „Nu cred ca amatorismul va mai trăi prea mult prin zona asta. Vor fi din ce în ce mai mulți fotografi talentați.” Asta în cazul în care toți vor urma un curs de perfecționare, întrucât din punctul nostru de vedere un fotograf profesionist este cel care a urmat un curs și are o diplomă în domeniu sau este un foarte bun autodidact. Nu poate fi considerat profesionist orice om care are o cameră în mână. Nu înseamnă că ești profesionist nici dacă citești o grămadă de cărți legate de acest domeniu și nu aplici zilnic ceea ce ai citit, practica este cea care te învață cu adevărat, teoria te ajută doar să înțelegi acele concepte. Însă, dacă nu sunt puse în practică acestea își pierd puterea ți nu mai sunt folositoare.
„Deci toată lumea poate face fotografii. Le poate vinde societăților de media. Acestea vor avea astfel milioane de potențiali corespondeți aflați peste tot pe glob. Pentru care, în plus, nici nu trebuiesc plătite salarii lunare. Dar calitatea?” Asta ar fi o concluzie bună pentru cei care plătesc salariile, însă profesioniști sunt departe de a fi mulțumiți de aceasta. Și asta pentru că la ei primează calitatea, însă în zilele de azi primeaza instantaneitatea si accesibilitatea din această cauză „…fotografia digitală de amator amenință acum breasla profesioniștilor”.
2.6. Agențiile de fotografie
Noul trend în materie de fotografii sunt agențiile de stock. Aceste agenții sunt asemenea unor bănci de fotografie, unde oricine poate depune și cumpăra. Bineînțeles că sunt anumite criterii de acceptare a fotografiilor, însă ceea ce este de remarcat ar fi că , o dată ajunse acolo, se pierde dreptul de autor, iar imaginile pot ajunge pe mâna oricui sau oriunde, acestea sunt cumpărate în special de presă sau reviste de specialitate.
Într-adevăr este o modalitate bună de a face bani, mai ales că o fotografie poate fi vândută de mai multe ori, însă dacă vrei să devii cunoscut în această lume a fotografiei, nu este recomandat să intri într-o afacere de genul, pentru că dreptul tău de autor este eliminat.
Un mare avantaj îl au însă cumpărătorii, deoarece aici imaginile nu sunt deloc costisitoare, ba dimpotrivă, fiind o bancă de imagini cu fotografii din diverse domenii, prețurile sunt reduse și foarte avantajoase mai ales pentru publicații. Acestea nu trebuie să-și mai deranjeze fotoreporterul pentru lucruri mărunte, care implică totodată mai mulți bani, ci pur și simplu intră pe un site de stock, își procură imaginile necesare și rămân și cu bani în buzunar. Bănuim că aceasta va fi afacerea viitorului pentru fotografi și presa scrisă și on-line, foarte convenabilă pentru partea a doua, însă cu foarte mari inconveniente și pentru fotografi.
În zilele noastre publicațiile nu se mai pot baza pe variantele tipărite pentru că fluxul acestora este lent, de aceea, acestea optează mai mult și acordă o mai mare atenție mediului online, unde fluxul de informații este uriaș. Varianta tipărită a unei publicații a ajus în plan second, iar publicațiile online au întâietate, întrucât informațiile sunt updatate mai des și acest mediu nu implică atât de multe costuri. În prezent, mediul online absoarbe o cantitate uriașă de fotografii, însă acestea trebuie să fie accesibile imediat și cât mai ieftine, aceasta fiind una din calitățile importante pe care trebuie să o îndeplinească o fotografie de stock.
2.7. Premii pentru fotojurnalism
World Press Photo este Cel mai prestigios concurs de fotojurnalism din lume. Acesta premiază jurnaliști de 55 de ani. Este un concurs ce susține fotojurnalismul și fotografia documentară din întreaga lume și stimulează standarde ridicate de profesionalism. Încercând să genereze un interes lărgit al publicului pentru fotografie, să crească aprecierea pentru munca fotografilor și să încurajeze liberul schimb de informații.
Anunțarea câștigătorilor este întotdeauna o știre de primă pagină a ziarelor din întreaga lume, astfel încât rolul de inspirație de fotojurnalism se evidențiază la o audiență de sute de milioane .
În fiecare an, World Press Photo invită fotografi din întreaga lume să participe la Concursul World Press Photo, cea mai renumită competiție de fotojurnalism de pe glob. Un juriu internațional independent format din 19 experți evaluează candidații în Amsterdam. Imaginile căștigătoare sunt apoi expuse într-o expoziție ce are loc în 100 de locații în 45 de țări, cu milioane de vizitatori, de asemenea anuarul lor este publicat în șapte limbi și distribuit la nivel mondial.
Arhiva lor a imaginilor câștigătoare nu este doar o înregistare a mai mult de o jumătate de secol de istorie umană, ci un exemplu de stiluri succesive în fotojurnalism.
Un alt concurs ce include și categoria de fotojurnalism este Photo Romania Award. Acesta este un concurs internațional care se adresează tuturor fotografilor, profesioniști sau amatori deopotrivă care își înscriu o fotografie pe pagina web a festivalului. Concursul încadrează trei domenii: fotojurnalism, fotografia alb-negru și cea de călătorie. Premiile sunt mereu consistente și te fac să intri în competitie și să dai tot ce e mai bun din tine.
Oricum, la orice concurs nu contează atât de mult premiul material, ci mai mult notorietatea pe care o dobândește câștigătorul.
Studiu de caz
Cercetare
Plecând de la afirmația lui Lucian Tudose ” În multe din facultăți din universitățile din afară disciplina “FOTOGRAFIE” își găsește un loc binemeritat. Apare ca firească o întrebare: La ce este bun studiul fotografiei la nivel universitar? Întrebarea se pune cu atât mai mult cu cât în România există doar câteva forme de pregătire preuniversitară și studiul parțial al fotografiei în secțiile de imagine de la unele instituții de învățământ superior.” Și a Otiliei Mureșan care întregește lipsa interesului față de fotojurnalism „Despre jurnalismul cu imagini în România se vorbește puțin, publicațiile care pun accent pe calitatea fotografiei de presă și pe gotojurnalist în sine sunt din ce în ce mai rare, studiile în domeniu sunt lacunare, iar imaginea fotojurnalistului în România este de accesoriu al reporterului de teren.”, am realizat un studiu de cercetare comparativ între cele mai bune universități de comunicare și media din lume și câteva universități din România. .
Cele mai importante centre universitare din lume, regăsite în clasamentul publicat de Hotnews la data de 28 februarie 2014, care au departamente de jurnalism si cu ajutorul cărora ne-am efectuat acest studiu, sunt: University of California, Berkeley, University of Wisconsin, University of Texas si University of Illinois at Urbana-Champaign. Și am comparat aceste universități cu următoarele centre din: București, Cluj, Timisoara și Sibiu. Am dorit să realizăm acest studiu deoarece în universitățile din Romania nu se pune accent pe fotografie și dorim să evidențiem acest lucru. Poate se va trage un semnal de alarmă și va conștientiza cineva cât de important este și studiul fotografiei într-o facultatea de jurnalism. De ce spunem asta? Pentru că imaginea a devenit pilonul principal în media, pentru că este importantă calitatea și este mult mai eficientă. Oamenii nu mai au timp să citească texte peste texte, și atunci „citesc” mult mai repede o imagine, care este bine realizată desigur.
Dacă în universitățile internaționale se studiază și se pune accent mult mai mult pe imagine și editarea ei, la noi lucrurile stau altfel. Iar pentru a întări afirmația, aducem argumente, spre exemplu la facultatea din Texas studenții urmează cursuri de: grafică și design web, editare sau fotoreportaj, comunicare fotografică, raportarea la imagini, jurnalism vizual avansat: fotografia.
La universitatea din Illinois studenții urmează cursul foto pentru a se familiariza cu fundamentele de fotojurnalism. Care includ tehnici de producere a fotografiilor, de concepere și planificare de fotografii, acoperirea tuturor evenimentelor de știri și situații de interes uman, planificarea și executarea de machete foto. Camerele sunt oferite de colegiu.
Studenții de la facultatea din Wisconsin se delectează cu laborataore de grafică multimedia unde studiază aspectele teoretice ale multimedia și învață să analizeze și să gândească critic despre lucruri bazate pe conținut de design, tipografie, fotografie și de tehnologie digitală.
Însă cei mai dotatați, din acest punct de vedere, sunt cei de la Universitate din Berkeley, de aceea sunt clasați în topul celor mai bune facultăți din lume. La ei un curs de fotojurnalism are mai multe ramuri, studiind în aprofunzime tot ceea ce înseamnă acest concept. Aici se pune cu adevărat accent pe imagine pentru că ei și-au dat seama că traim intr-o perioadă așa zisă videocrată, și este necesar ca un student la fotojurnalism să fie familiarizat și bine documentat și în fotojurnalism. Pentru că suntem într-o perioadă în care oamenii au cam devenit dependenți de imagini și sunt din ce în ce mai exigenți în ceea ce privește imaginile difuzate. De aceea, studenții de la Berkeley studiază despre: eseul fotografic, poveștiri vizuale: proiecte de documentare avansate; jurnalistul ca Freelancer; raportarea la artă și cultură; etică, drept și scop public; raportarea și editarea pentru San Quentin News.
Universitățile internaționale, oferă, după cum ați putut observa în acest studiu, mult mai multe oportunități fotojurnalismului. Ei au conștientizat importanța imaginii în media, și au introdus mai multe cursuri care aprofundează studiul fotografiei de presă. Astfel, studenții vor ieși de pe băncile facultății, bine instruiți și din acest punct de vedre. Pe când, studenții din facultățiile din România nu vor putea spune același lucru, întrucât aici nu se pune încă atât de mult accent pe studiul fotografiei, acest lucru fiind un mare dezavantaj. Și sperăm ca pe viitor, cei care vor construi programa, să realizeze una în care să încadreze mai multe cursuri ce implică fotografia.
Interviuri cu fotojurnaliști de anvergură
Radu Sigheti
Șeful biroului Reuters din România, fotojurnalist cu o vastă experiență. A pozat evenimentele din 1989, mineriadele, războiul din Croația, pe cel din Moldova, competiții sportive fără număr și a stat șase ani în Kenya. Iar în inetrviul de mai jos l-am provocat să ne spună câte ceva despre fotografia de presă.
Reporter: În ceea ce privește fotografia de presă, considerați că e mai importantă calitatea imaginii sau că tot ce contează este surprinderea ineditului din eveniment și crearea unui impact vizual puternic asupra receptorului?
Radu Sigheti: Calitatea nu prea contează, în special dacă sunt imagini exclusive, care pot să fie făcute chiar de amatori. Un profesionist va avea întotdeauna imagini de calitate deci nu se pune problema. Impactul este mai important.
Rep.: Dacă privim lucrurile contextual, din perspectiva exploziei tehnologice și a faptului că fotografia este le îndemâna oricărui posesor de telefon mobil, considerați inutilă meseria de fotoreporter?
R.S.: Nu este inutilă deoarece orice posesor de mobil nu este neaparat fotoreporter profesionist, aceste imagini pot fi folosite de media dacă reprezintă ceva inedit, neașteptat, un așa numit spot, cu valoare de news. La orice altceva dacă s-ar folosi imagini cu telefonul calitatea și mesajul ar dispărea în mod dramatic, vezi cum arată ziarele care au renunțat la fotoreporteri.
Rep.: Sunteți de părere că un fotoreporter ar trebui să urmeze un curs de acreditare sau e de ajuns să aibă la îndemână un aparat foto profesional și să fie un autodidact?
R.S.: Și una și alta, un curs sau o facultate de imagine te învață multe lucruri în mod ordonat, se așează bine în minte, un autodidact poate ajunge la aceleași concluzii, dar cine știe cât poate să dureze. Nu neg că mulți sunt autodidacți în această meserie care de obicei se „fură”. Un mentor pentu începători este de asemenea binevenit.
Rep: Care considerați că sunt cele mai importante calități ale unui fotojurnalist, distingându-l, evident, de un fotograf obișnuit?
R.S.: În primul rând onestitatea, alți fotografi „înfrumusețează” imaginile ca să fie pe placul clienților sau al publicului, rapiditatea de decizie la ce va fotografia deoarece nu are timp să aranjeze lumini sau dacă este indecis pierde momentul, o bună stăpânire a tehnicii pe care trebuie să o folosească indiferent de situație, o bună înțelegere a situației și a oamenilor din jur și multe altele.
Rep: Din perspectiva dumneavoastră de fotojurnalist profesionist, cum percepeți granița extrem de fragilă dintre rigorile deontologice privind abordarea realității și tentația de a fi creativ și, implicit, tendențios, cu subiectul/obiectul imaginii de presă?
R.S.: Nu cred că există așa ceva, abordezi realitatea așa cum este, în niciun caz tendențios sau părtinitor. Creativitatea se exprimă în alt mod, prin estetica imaginii pe care o faci. Unii merg un pic mai departe la prelucrarea imaginii ca să îngroașe realitatea, și acesta este o greșeală cred eu, în presă trebuie să intervii cât mai puțin la imagine (mă refer la Photoshop) și să corectezi lucruri minore.
Andreea Câmpeanu
Fotojurnalistă și scriitoare stabilită în Juba, Sudul Sudanului. Practică fotografia documentară si de news, face video și text. Pe lângă altele a lucrat pentru Reuters, AFP, Jeune Afrique, IRINnews, Sydsvenskan (Suedia), One Magazine (CNEWA), Mercy Corps, IOM, UNICEF, National Geographic Magazine Romania, National Geographic Traveler România, Esquire România. Fotografiile ei au apărut și în New York Times, Wall Street Journal, Washington Post, Time Lightbox, Le Monde și Paris Match.
Reporter: În ceea ce privește fotografia de presă, considerați că e mai importantă calitatea imaginii sau că tot ce contează este surprinderea ineditului din eveniment și crearea unui impact vizual puternic asupra receptorului?
Andreea Câmpeanu: Pentru fotografia de presă cred că e importantă atât calitatea imaginii, cât și momentul. Cred că e nevoie de ambele pentru a crea un impact puternic asupra privitorului fotografiei. Nu știu dacă are sens ce zic. Adica o fotografie de presă bună trebuie, cred eu, să aibă compoziție, lumină bună, cât și moment. Evident, e greu să le întrunești pe toate când faci news, dar faci tot posibilul.
Rep: Dacă privim lucrurile contextual, din perspectiva exploziei tehnologice și a faptului că fotografia este la îndemâna oricărui posesor de telefon mobil, considerați inutilă meseria de fotoreporter?
A.C.: Nici pe departe. Cred ca sunt alții mai pricepuți ca mine care au explicat într-o gramadă de feluri de ce avem nevoie de fotoreporteri. Un amator poate să facă o poză bună, un profesionist poate să-ți facă frecvent poze bune. Poate să fie în locuri unde citizen-journalist-ul nu va fi mereu. Pe fotoreporterul profesionist îl știi (ca editor zic), că are etica muncii și calitatea verificată și dovedită, ceea ce nu e cazul cu fotografii amatori. Profesionistul are pregătire, experiență, poate să livreze munca. E minunat că fiecare om poate fotografia și s-a întâmplat de mai multe ori ca de la eveninente importante să fie folosite poze ale fotografilor amatori. Dar un amator nu va putea să facă reportaje care să spună povești, așa cum fac fotografii cu ani de experiență.
Rep.: Sunteți de părere că un fotoreporter ar trebui să urmeze un curs de acreditare sau e de ajuns să aibă la îndemână un aparat foto profesional și să fie un autodidact?
A.C.: Nu cred că e nevoie neaparat de o "acreditare". Dar cred că sunt foarte folositoare cursurile cu fotografi profesioniști. Sunt o grămadă de workshop-uri. Cu cât mai multe, cu atât mai bine. O școala de fotografie e folositoare. Dar sunt și mulți fotojurnaliști care au reușit și fără cursuri, cred. Eu am facut doar doup cursuri în Bucurelti destul de scurte, la CJI cu Andrei Pungovschi acum mulți ani. În rest am învățat singură sau am furat meserie de la fotografi alături de care am lucrat. Am încercat să citesc cât mai mult, să văd poze cât mai multe și să lucrez cât mai mult. Acum urmez un master de Antropologie Vizuală. Nu e fotojurnalism, dar știu că o să îmi folosească în meseria de fotojurnalist.
Rep.: Care considerați că sunt cele mai importante calități ale unui fotojurnalist, distingându-l, evident, de un fotograf obișnuit?
A.C.: Păi cred că trebuie să fie și jurnalist adică să știe să documenteze povești, să știe să își facă contacte, să se descurce în teren, să construiască relații cu subiecții pe care îi fotografiază. Să poată să facă fotografii bune și în codiții mai puțin prielnice, să fie îndrăzneț și să fie sensibil la culturile altora, la diferențele și asemănările dintre culturi, să fie respectuos și curios.
Rep.: Din perspectiva dumneavoastră de fotojurnalist profesionist, cum percepeți granița extrem de fragilă dintre rigorile deontologice privind abordarea realității și tentația de a fi creativ și, implicit, tendențios, cu subiectul/obiectul imaginii de presă?
A.C.: Nu cred că granița aia e fragilă. Cred că e foarte concretă. Cand vorbim de imagine. Sunt multe probleme pe care mi le pun legate de etică. Dar nu legate de creativitate, adică mi se pare că e destul de clar până unde poți merge pentru a fi onest. Nu modifici realitatea în niciun fel. Nu pui legende foto tendențioase. Nu mi se pare foarte complicat.
Daniel Mihăilescu
Fotojurnalist în cadrul agenției de presă Agence France-Presse – AFP, este cel care deschide seria de galerii foto de autor. Și-a început cariera în anul 1994 la ziarul "Cotidianul", condus la acea vreme de Ion Rațiu, un loc pe care îl consideră ca fiind cel mai frumos proiect jurnalistic la care a luat parte. Au urmat România Liberă și Evenimentul Zilei, iar din anul 2003 este fotojurnalist în cadrul Agence France-Presse
Reporter: În ceea ce privește fotografia de presă, considerați că e mai importantă calitatea imaginii sau că tot ce contează este surprinderea ineditului din eveniment și crearea unui impact vizual puternic asupra receptorului?
Daniel Mihăilescu: Evident, nu calitatea tehnică primează, suntem presă, nu expoziție de artă. Conteaza CE este în fotografie. Contează valoarea imaginii ca document, news, etc.
Rep.: Dacă privim lucrurile contextual, din perspectiva exploziei tehnologice și a faptului că fotografia este le îndemâna oricărui posesor de telefon mobil, considerați inutilă meseria de fotoreporter?
D.M.: În niciun caz, un fotoreporter poate fi fotoreporter cu orice cameră foto fie ea Smena (aparat vechi, pe film), fie telefon, fie un DSLR profesional. Există totuși limitări tehnice ale camerelor din telefon, dar cred că e o chestiune de timp până vor deveni la fel de performante, de exemplu nu ai diferite lentile cum ar fi teleobiectivul, nu declanșază la fel de rapid, nu poți trage rafala. Orice fotografie poate deveni, în contextul potrivit, o fotografie de presă. Fotojurnalismul, însă, e o metodă, o metodă de investigație vizuală a subiectului. Fotoreporterul trebuie să decidă permanent ce elemente vizuale sunt importante, cine sunt personajele care spun povestea, ce moment să aleagă pentru declanșare, ce e context, ce e esențial, etc. Pe de altă parte, în presa "serioasă" există o anumită doză de scepticism sănătos cu privire la sursele alternative care sunt ieftine, deci tentante, dar necontrolabile. Nu știi în ce condiții a fost facută poza, unde a fost facută, când, dacă e manipulată, înscenată, nu știi dacă cel de la care o iei e adevăratul autor al imaginii, etc. Se consumă foarte multă informație, inclusiv vizuală, repede, accesibil, se creează un nivel al competiției care nu e neapărat calitativ, ci ține de timpul de "livrare" a știrii, a imaginii. Nici consumatorii, nici furnizorii de media nu par dispuși să acorde un pic de timp pentru a digera știrea, pentru a o așeza în context sau pentru a o verifica. Facebook-ul e plin de astfel de trăznăi cu pretenții de jurnalism, lucruri pe care oamenii chiar le înghit așa cum li se livrează. În acest zumzet informațional permanent, jurnalismul și fotojurnalismul de calitate, oneste, făcute după standarde deontologice clare, trebuie să-și găsească locul, oamenii, cititorii trebuie să discearnă -asta cere timp și dispozitie din partea lor- ce surse sunt credibile și ce surse nu.
Rep.: Sunteți de părere că un fotoreporter ar trebui să urmeze un curs de acreditare sau e de ajuns să aibă la îndemână un aparat foto profesional și să fie un autodidact?
D.M.: Greu de zis. Sunt argumente pro și contra. Eu nu am niciun curs, nici de jurnalism scris, nici de fotojurnalism, sunt, tehnic vorbind, și lăutar. Cred ca e foarte bine să aibă o școală de fotojurnalism, dar nu cred că trebuie să fie certificați de vreo suprastructură. Cunosc jurnaliști (lucrez de 20 de ani în presă) cu facultăți de jurnalism, dar care nu au mimim respect pentru oamenii despre care scriu sau pentru care scriu, jurnaliști care mint fără să clipească. Nu cred că diploma universitară e o garanție a deontologiei, cred că ține mai degrabă de alegerea ta, vrei să faci așa sau așa. Și cred că onestitatea și bunul simț nu pot fi induse instituțional sunt mai degrabă valori umane pe care ar trebui să la adoptăm pentru că sunt profitabile tuturor.
Autodidacticismul e implicit în orice meserie, mai ales la fotoreporteri. Cred că îi cunosc pe toți fotoreporterii din București, mă rog, aproape, și pot să spun că toți cei care s-au apucat de meseria asta dupa '90 sunt autodidacți, toți încearcă să facă mai bine, unii cu mai mult succes, alții mai modest, dar intenția există.
Rep.: Care considerați că sunt cele mai importante calități ale unui fotojurnalist, distingându-l, evident, de un fotograf obișnuit?
D.M.: Metoda. Fotografia de presă, în reușitele ei, transportă informația ambalată în emoție. Talentul artistic, dacă e să folosesc un șablon, e disciplinat de rigoare, de necesitate, e subordonat metodei jurnalistice.
Rep.: Din perspectiva dumneavoastră de fotojurnalist profesionist, cum percepeți granița extrem de fragilă dintre rigorile deontologice privind abordarea realității și tentația de a fi creativ și, implicit, tendențios, cu subiectul/obiectul imaginii de presă?
D.M.: Poți minți în multe feluri în fotografie. Poți minți brutal, intervenind în fotografie în timp ce o realizezi, "conducând" personajele, dirijându-le, poți minti în programele de editare a imaginii, poți minți prin omisiune, prin scoatere din context, etc. Lucruri de acest fel se întâmplă nu numai la publicații mici, chiar și la agenții de presă internaționale, din păcate. Diferența este că la agențiile sau publicațiile ce au istorie, credibilitate, lucrurile astea se sancționează imediat ce sunt dovedite. E prea mult de scris ca să dau exemple. Motivul pentru care eu nu mint voit, aleg să nu mint, este că viața e mai mult decât mine, este că odată ce aș alege să intervin aș fi eu cu limitele mele tot timpul în poză. Prefer să primesc, rar, ce-i drept, aceste mici cadouri care sunt pozele mai bune decât aș fi putut eu să le născocesc, să le inventez.
Alexandra Mihale
A fost producător multimedia la Hotnews, iar în prezent deține aceeași funcție însă la Smartlink Communications, București. A studiat Artele la Universitatea din Ohio, iar acum este fotograf freelancer. A lucrat pentru Reuters, Gardianul, FZR, Newsin, etc.
Reporter: În ceea ce privește fotografia de presă, considerați că e mai importantă calitatea imaginii sau că tot ce contează este surprinderea ineditului din eveniment și crearea unui impact vizual puternic asupra receptorului?
Alexandra Mihale: Depinde de eveniment. Dacă e un eveniment banal, care se repetă cu o anumită frecvență ai nevoie de o imagine cu o lumină frumoasă și cu un personaj interesant. Dacă e un eveniment gen breaking news (un cutremur, un tsunami, etc) calitatea imaginii nu mai contează, contează subiectul și ce ai resusit să surprinzi în momentul respectiv; contează cât de emoțională este imaginea respectivă.
Rep.: Dacă privim lucrurile contextual, din perspectiva exploziei tehnologice și a faptului că fotografia este le îndemâna oricărui posesor de telefon mobil, considerați inutilă meseria de fotoreporter?
A.M.: Niciodată nu va fi inutil un fotograf documentar. Fotografia documentară nu are moarte. Nu contează câte tehnici foto se vor inventa sau cum va avansa tehnologia. Este vorba de cum transmitem acel mesaj. Un amator poate avea o zi bună și să realizeze niște fotografii foarte cool. Un fotograf profesionist chiar dacă are o zi proastă tot va realiza niște fotografii bune.
Rep.: Sunteți de părere că un fotoreporter ar trebui să urmeze un curs de acreditare sau e de ajuns să aibă la îndemână un aparat foto profesional și să fie un autodidact?
A.M.: Depinde de om. Însă cel mai important lucru e să ai cu cine să vorbești despre fotografie. Să faci parte dintr-un grup de oameni la fel de pasionați de meserie și cărora să nu le pese că stau ore întregi și discută semnificația unei fotografii. Cel mai mult înveți din critica constructivă.
Rep.: Care considerați că sunt cele mai importante calități ale unui fotojurnalist, distingându-l, evident, de un fotograf obișnuit?
A.M.: Curiozitatea de a afla totul despre personajul pe care îl fotografiază (atenție personaj poate fi un pom sau poate fi o persoană) și încăpățânarea. (never give up și always come back la subiectul tau până simți că nu mai ai nimic nou de scos).
Rep.: Din perspectiva dumneavoastră de fotojurnalist profesionist, cum percepeți granița extrem de fragilă dintre rigorile deontologice privind abordarea realității și tentația de a fi creativ și, implicit, tendențios, cu subiectul/obiectul imaginii de presă?
A.M.: Dacă te referi la manipularea digitală aceasta e strict exclusă. Da, se fac niște ajustări de color, correcting și contrast poate un pic de crop însă nimic mai mult. E suficient faptul că noi deja manipulăm prin faptul că alegem ce să fotografiem și cum să fotografiem, iar cel ce privește fotografiile privește defapt o realitate filtrată prin vizorul aparatului foto.
Andrei Pungovschi
Este un fotojurnalist stabilit în Juba. Este licențiat în jurnalism la Universitatea din București, și a studiat fotojurnalismul la Universitatea din Missouri printr-o bursă Fulbright. Câteva dintre fotografiile lui au câștigat premii la concursuri precum: Pictures of the Year International, College Photographer of the Year and The Missouri Press Association.
De asemnea a participat la multe workshop-uri importante cum sunt: Missouri Photo Workshop, the Mountain Workshop, the Foundry Workshop and the World Press Photo Masterclass for Southeastern Europe, de unde a avut foarte multe de învățat.
Reporter: În ceea ce privește fotografia de presă, considerați că e mai importantă calitatea imaginii sau că tot ce contează este surprinderea ineditului din eveniment și crearea unui impact vizual puternic asupra receptorului?
Andrei Pungovschi: Nu se exclud. Calitatea unei imagini presupune, de cele mai multe ori, suprinderea ineditului și crearea unui impact vizual puternic.
Rep.: Dacă privim lucrurile contextual, din perspectiva exploziei tehnologice și a faptului că fotografia este le îndemâna oricărui posesor de telefon mobil, considerați inutilă meseria de fotoreporter?
A.P.: În majoritatea magazinelor Ikea, există rafturi întregi cu ustensile pentru gătit. Asta nu presupune că meseria de bucătar este inutilă. Oricine poate să facă o fotografie, e drept, dar meseria de fotoreporter implică o serie de aptitudini care nu se regăsesc în manualele de utilizare ale aparatelor. Google Street View, sau rubricile gen "Eye Witness", prin care publicațiile cer cititorilor să trimită fotografii de la evenimente pe care se întâmplă să le vadă au avantaje și dezavantaje. Informația ajunge mult mai repede în public. În același timp, este neverificată și de multe ori trunchiată. Treaba unui fotoreporter este nu doar să ilustreze pur și simplu ce îi apare în fața ochilor. Un fotoreporter bun caută povești pe care știe să le spună într-un mod care să aducă un plus de înțelegere a subiectului.
Rep.: Sunteți de părere că un fotoreporter ar trebui să urmeze un curs de acreditare sau e de ajuns să aibă la îndemână un aparat foto profesional și să fie un autodidact?
A.P.: Cursurile de acreditare depind de calitatea instructorului. Unele sunt utile, dar, la fel ca orice altă formă de învățământ, nu garantează că absolventul este strălucit. Indiferent dacă a învățat fotografie singur, sau într-un mediu academic, ideal ar fi ca fotoreporterul să nu se oprească din studiu, să rămână constant deschis la nou.
Rep.: Care considerați că sunt cele mai importante calități ale unui fotojurnalist, distingându-l, evident, de un fotograf obișnuit?
A.P.: Cred că una din principalele diferențe dintre un fotojurnalist și oricare alt fotograf este scopul. Fotojurnaliștii sunt fotografi care urmăresc să găsească și să arate subiecte care să ne facă să aflăm lucruri noi, sau care să ne facă să vedem lucruri comune într-o lumină nouă. Curiozitatea este, probabil, un mare atu.
Rep.: Din perspectiva dumneavoastră de fotojurnalist profesionist, cum percepeți granița extrem de fragilă dintre rigorile deontologice privind abordarea realității și tentația de a fi creativ și, implicit, tendențios, cu subiectul/obiectul imaginii de presă?
A.P.: Nu cred că există realitate, ci realități. De asemenea, nu cred că există obiectivitate absolută. Christopher Anderson, un fotograf care este membru al agenției Magnum Photos, spunea cândva că nu crede în obiectivitate, ci în fair-play. Creativitatea nu este în antiteza cu deontologia. Cât timp există bun-simț și intenția fotografului este să producă mai degrabă o schimbare pozitivă ca urmare a gestului său, limitele sunt destul de greu de definit.
Ioana Moldovan
Este un fotojurnalist freelancer si fotograf documentarist. A colaborat cu Al Jazeera English, Vice, Radio France Internationale și Art of Living Magazine și multe altele.
Ioana Moldovan a fost selectaă pentru un Masterclass în fotografie documentară de NOOR Photo, Agenția olandeză în care a fost norocoasă să îi predea câștigători ai concursului "World Press Photo", Stanley Greene și Pep Bonet. Ea e de părere că nu se poate descrie în cuvinte mai bine decât ar face-o imaginea.
Reporter: În ceea ce privește fotografia de presă, considerați că e mai importantă calitatea imaginii sau că tot ce contează este surprinderea ineditului din eveniment și crearea unui impact vizual puternic asupra receptorului?
Ioana Moldovan: Cel mai important aspect este informarea corectă a publicului, prin fotografie sau oricare altă formă a jurnalismului, redarea în modul cel mai onest a evenimentelor la care ești martor. Impactul este la rândul său foarte important, însă nu mă refer la impactul strict vizual, ci la efectul care produce o reacție, o reacție care în cazul cel mai fericit se poate transforma în acțiune. Iar generarea acestui tip de impact nu necesită fuga după inedit, pe care nici nu o recomand de altfel, ci o tratare atentă și dedicată a subiectului.
În ce privește calitatea imaginii, dacă vorbim despre calitate din punct de vedere tehnic, pentru mine importanța acesteia este destul de mică. O fotografie impecabilă din punct de vedere tehnic nu spune neapărat și o poveste. Pe când o fotografie care spune o poveste nu are neapărat nevoie de perfecțiune tehnică.
Rep.: Dacă privim lucrurile contextual, din perspectiva exploziei tehnologice și a faptului că fotografia este la îndemâna oricărui posesor de telefon mobil, considerați inutilă meseria de fotoreporter?
I.M.: Nu o consider inutilă, întrucât simpla posesie a unui aparat care înregistrează momente, fie video, fie audio, nu face din proprietar jurnalist. Diferențierea nu se face însă la nivel de instrument sau calitate tehnică a imaginii, ci de înțelegere a responsabilității care vine cu acest act. Pentru un fotojurnalist este imperativ (de dorit e prea puțin spus) să își asume caracterul obligatoriu al onestității, să știe că nu are voie să truncheze adevărul, să înțeleagă necesitatea plasării într-un context sau că e greșit să scoată ceva din context. În consecință, atâta vreme cât fotojurnalistul este conștient de responsabilitatea actului său, iar simplul posesor de telefon mobil nu are acest exercițiu, meseria aceasta nu este inutilă.
Rep.: Sunteți de părere că un fotoreporter ar trebui să urmeze un curs de acreditare sau e de ajuns să aibă la îndemână un aparat foto profesional și să fie un autodidact?
I.M.: După mine nu este absolut necesară urmarea unei școli de specialitate. Există numeroși fotojurnaliști extrem de buni, extrem de talentați, care nu au avut parte de o astfel de instruire. Pe de altă parte, nu este de ajuns nici doar un aparat foto profesional. Fotojurnalismul presupune mult mai mult decât plimbarea cu un aparat la gât.
Rep.: Care considerați că sunt cele mai importante calități ale unui fotojurnalist, distingându-l, evident, de un fotograf obișnuit?
I.M.: Onestitatea și asumarea responsabilității față de actul jurnalistic.
Rep.: Din perspectiva dumneavoastră de fotojurnalist profesionist, cum percepeți granița extrem de fragilă dintre rigorile deontologice privind abordarea realității și tentația de a fi creativ și, implicit, tendențios, cu subiectul/obiectul imaginii de presă?
Nu e nimic greșit în încercarea de a fi creativ în limitele realității și respectului pentru adevăr. Când depășești aceste limite apare problema. Iar pentru mine, granița menționată de tine nu e deloc fragilă, ci este foarte bine definită, iar onestitatea trebuie să primeze de fiecare dată. Cuvântul “tendențios” nu are ce căuta în munca unui fotojurnalist.
Sunt alte aspecte legate de codul deontologic unde granița este și va fi mereu discutabilă. Și anume unde se termină fotograful și începe omul și invers. Mă refer la situațiile indezirabile în care trebuie să alegi între fotograful căruia codul deontologic îi spune că nu are voie sub nicio formă să intervină și omul care simte nevoia să facă ce e omenesc, nu profesional.
Concluzii
Întrebările alocate interviurilor cu fiecare fotojurnalist în parte, le vom studia și vom elabora anumite concluzii în urma răspunsurilot primite. Prima întrebare se bazează pe faptul că o fotografie din presă se bazează pe calitate sau pe surprinderea ineditului din eveniment. Răspunsurile au fost diferite, fiecare exprimându-și opinia în funcție de experiența pe care o are și de mentalitatea pe care și-a format-o până în momentul de față. Astfel, am dedus că în genere contează impactul asupra publicului, având în vedere că el este punctul de mențiere al oricărei publicații și trebuie să fie atras de evenimentul în sine.
Următoarea întrebare presupune o dilemă în ceea ce privește necesitatea meseriei de fotoreporter. Toți fotojurnaliștii au răspuns în unanimitate că nicidecum nu poate fi inutilă această meserie, în ciuda faptului apariției a tot mai mulți amatori cu tot felul de dispozitive și care se află la locul potrivit în momentul potrivit. Simpla posesie a unui aparat nu îi pot face pe ceilalți oameni, fotoreporteri. Fotojurnaliștii au aptitudini dobândite, pe care amatorii nu au cum să le aibă, neexersând această meserie, fiind pur și simplu participanți la eveniment, având în plus o ustensilă care face posibilă răspândirea pe rețelele de socializare a faptului inedit.
Cea de-a treia întrebare vrea să pună în evidență dacă trebuie ca un fotoreporter să urmeze anumite cursuri de acreditate/cursuri sau pur și simplu să fie autodidact. Se pare că, în opinia celor intervievați, cursurile nu sunt o regulă strictă în această meserie. Se poate foarte bine învăța autodidact, deși poate dura mai mult, iar dacă sunt urmate anumite cursuri care nu au și un instructor bun și cei care le urmează nu își dau cu adevărat interesul în ceea ce fac, acestea nu își au rostul. Oricum dacă ești dedicat în ceea ce faci și vrei să fii bun în acest domeniu, la fel ca în orice meserie, autodidacticismul reprezintă o regulă importantă.
Pentru a propaga și a învăța unii de la alții și în special de la cei mai buni, următoarea întrebare i-a îndemnat pe fotojurnaliști să ne spună care sunt cele mai importante calități pe care trebuie sa le dobândească un fotojurnalist. Se pare că acestea nu sunt puține, pentru că nu s-au repetat în răspunsurile date, în afară de câteva, și anume: curiozitatea și onestitatea. Celelalte calități sugerate ar fi: încăpățânarea, metoda, documentarea poveștilor, creearea de contacte, descurcare eficientă pe teren, construirea unor bune relații cu subiecții fotografiați. Capacitatea de a face fotografii bune în condiții mai puțin prielnice, îndrăzneala și totodată sensibilitatea la culturile altora, la diferențele și asemănările dintre culturi, respectul, rapiditatea de a decide ce trebuie fotografiat; o bună stăpânire a tehnicii; o bună înțelegere a situației și a oamenilor din jur și multe altele.
Iar ultima întrebare se referă la granița dintre abordarea realității și creativitate. Se pare că aici lucrurile sunt foarte serioase. Deși nu e nimeni împiedicat să-și folosească creativitatea, daca aceasta depășește anumite limite, înseamnă că sunt încălcate reguli deontologice și etice, iar cititorii își vor pierde credibilitatea și încrederea va fi zero. Realitatea nu poate fi modificată în niciun fel, iar creativitatea se poate exprima în alt mod, de exemplu, prin estetica imaginii pe care o faci. Trebuie să fie clar ca în presă trebuie intervenit cât mai puțin la imagine.
Prin urmare, interviurile realizate cu importanți fotojurnaliști români, atât cu o vastă experiență cât și mai novici, ne-a ajutat să ne conturăm anumite idei și să înțelegem mai exact cum stau lucrurile în această meserie. Putem spune că această frumoasa ocupație nu își va găsi niciodată sfărșitul, chiar dacă tehnologia va avansa din ce în ce mai mult, și amatorii se vor dubla, tripla, etc., fotojurnaliștii dăruiți și pasionați pentru ceea ce fac, vor fi mereu și nu se vor lăsa descurajați de invazia „extratehnologiei” care îi pândește.
Evenimentele prin ochii amatorului
Ca a treia parte a studiului de caz, am ales, ca din postura de amator, să demonstrez că nu poți pune egal între un profesionist și un amator. Pentru că totdeauna experiența își va spune cuvântul. Iar eu fiind la început de drum, însă cu gândul de a mă prefecționa în timp, vă voi pune la dispoziție câteva dintre fotografiile realizate de mine în cadrul unor evenimente din Sibiu. Fotografiile prezentate au fost făcute cu un Nikon D3100 pe parcursul anului 2013. Am ținut să menționez tipul aparatului întrucât voiam să subliniez că oricât de bună ar fi aparatura și oricât de calitative ar reieși pozele, dacă nu există o tehnică bună și o cunoaștere de bază a acesteia, fotografia nu va fi tocmai bună, în special pentru profesioniști.
Ca și amator, gândirea nu îți este foarte bine conturată atunci când declanșezi. Pui doar aparatul la ochi și apeși pe buton, fără a mai reflecta la compoziție, tehnică, diafragmă și toate celelalte. Te poziționezi pur și simplu într-un loc și tragi o grămadă de cadre, sperând să se întâmple ceva și tu să poți imortaliza asta, pentru a te mândri mai apoi. Nu stai să cauți cel mai bun unghi, să te gândești cam cine și ce e important în acest eveniment și ce l-ar interesa pe cititor. În momentul când am aparatul în mână mă gândesc doar să fie clar cadrul, nemailuând în considerare alte lucruri.
FITS-2013, Grupul Rotaria din Iași
Spre exemplu, în fotografia de mai sus, vrând să-l imortalizez pe dirijor, nu am fost atentă la toate detaliile, spre exemplu că subiectul e centrat, că cei doi copii din dreapta nu ar fi trebuit să apară în cadru, unul din membrii e tăiat pe jumăte și cadrul acesta este unul eșeuat, pentru că am tăiat din genunchii personajului.
Festivalul Sportului, 2013
În această fotografie, fiind concentrată să surprind acțiunea nu am mai fost atentă la focus, astfel că cei din prim-plan au ajuns să fie în plan secund, iar cei din spate să fie în plan principal. Și asta nu ar fi singura greșeală, imaginea fiind mult prea încarcată cu obiecte care nu își au sensul aici. O astfel de eroare poate duce la ratarea unui incident important din cadrul evenimentului, iar dacă marile publicații s-ar baza numai și numai pe amatori există posibilitatea, mare de altfel, ca multe dintre momentele principale să fie ratate.
Iar din punct de vedere al postprocesării, nu cred că o fotografie eșuată mai poate fi salvată de vreun program. Și pentru simplu fapt că sunt amator, nu știu să lucrez foarte bine cu toate acele programe, nici măcar Photoshopul nu îl stăpânesc îndeajuns de bine pentru a face o poză mai puțin reușită într-una care ar merita să fie publicată, chiar dacă ar fi ceva important.
Nu pot să spun că toate fotografiile realizate de mine reprezintă un eșec, și asta vă voi demonstra cu câteva dintre cele mai frumoase poze pe care le-am ales, însă cu asta pot demonstra doar capacitățiile mele de fotograf. Iar ca fotograf îți poți permite mai multă creativitate și ai voie să fii mai artistic, însă până la a ajunge un bun fotojurnalist aș mai avea mult de parcurs, (dar sunt încrezătoare în propriile forțe și știu că voi reuși să ajung unde îmi doresc.). Un fotojurnalist este mereu atent la ce se întâmplă în jurul lui și trebuie să fie tot timpul pregătit pentru a capta cea mai bună imagine. Și așa cum spuneau și cei cu experiență în interviurile date, trebuie să fii un bun autodidact. Așa că va trebui să-mi dezvolt toate acele calități pentru un bun fotojurnalist și să fiu mereu curioasă pentru a afla ce e mai important și de asemenea să fiu onestă în munca mea.
Fotografia de peisaj
Fotografierea copiilor
Fotografia de modă
Fotografia de portret
Fotografia de stradă
Concluzii
În urma cercetării realizate, au rezultat următoarele concluzii, și anume: că fotojurnalismul este o parte foarte importantă în jurnalismul de azi, pentru că oamenii sunt mari consumatori de imagine, iar fotografia întregește sau spune propria poveste a evenimentului. Din nefericire, în facultățile de specialitate de la noi din țară nu s-a conștientizat acest lucru, iar cursurile de fotojurnalism nu sunt luate în serios la fel ca în facultățile internaționale de top, unde programa este vastă, iar studiul asupra fotografiei de presă este bine aprofundat. Fapt ce dovedește acest lucru este că și cei mai buni fotojurnaliști români, au ales să se perfecționeze la universitățiile din afară sau să lucreze acolo, deoarece munca lor este mult mai apreciată.
O altă probelemă constată ar fi invazia „fotografilor” amatori și a unei noi idei de jurnalism cetățenesc. Nu spun că suntem împotriva desăvârșită a acestei idei, însă nici pe departe profesioniștii nu pot fi înlocuiți de aceste noi noțiuni. Chiar dacă tehnologia a avansat spectaculos și cu siguranță va mai avansa în continuare, atunci când vine vorba de profesioniști, experiența își va spune mereu cuvântul. Îndeosebi, dacă rețelele de socializare vor exploda de imagini de pretutindeni de la evenimente fel de fel, un profesionist va face întotdeauna diferența. Și să sperăm că, marile publicații, să nu facă greșeli pe care să le regrete mai apoi, renunțând la toți acei oameni de calitate. Sperăm la un viitor prolific și nu în decădere, al fotojurnalismului și al jurnalismului, deopotrivă. Nădăjduim ca adepții acestei meserii să se perfecționeze și să ofere tot ce este mai bun publicului larg, iar acele tipologii (paparazzi și jurnaliști de cancan), care sincer, nu sunt demne de urmat, să dispară de pe scara valorilor, pentru că nu reprezintă modele care ar trebui să fie urmate de generațiile viitoare.
În această lucrare am încercat să consultăm cărți ale teoreticienilor cât mai recente, pentru a rezulta o cercetare cât mai actuală și inovatoare. Cu idei reprezentative secolului XXI, întrucât am observat că oamenii nu mai sunt atât de atrași de ce este vechi, perspectiva lor este din ce în ce mai îndreptată spre viitor. Și ni se pare și normal să nu mai vorbim despre ceea ce s-a mai discutat sau a fost tratat. Trebuie să le oferim oamenilor informații proaspete și cât mai contemporane pentru a-i atrage și a le trezi interesul față de ceva, altfel se plictisesc repede.
Așadar, fotojurnalismul de calitate trece printr-o pasă mai dificilă, însă, atâta timp cât există oameni pasionați și dedicați cu sufletul acestei meserii, nu vom duce lipsă de fotografi cu adevărat implicați și care ne vor transmite cele mai frumoase, emoționante și de calitate fotografii. Nouă nu ne rămâne altceva de făcut decât să-i apreciem la adevărata lor valoare și să înțelegem cât de importantă este acestă meserie și cât de multe eforturi sunt depuse pentru ca toată lumea, să primească, în confortul casei sale, cele mai noi și proaspete informații din întreaga lume. Prin urmare, fie că sunteți amatori sau profesioniști, este important respectul reciproc și conștientizarea faptului că, una dintre cele două este mai importantă, chiar dacă scopul, în fiecare situație, este de a împărtăși un eveniment inedit publicului larg. În cele din urmă, punând în balanță, ar fi corect ca cei mai buni să câștige, iar dacă luăm două lucruri pentru a le compara, și anume, calitatea si cantitatea, lucrurile ar sta în felul următor: din puncte de vedere calitativ balanța va fi înclinată fără discuție înspre profesionalism, însă dacă luăm în considerare cantitatea, aici este cât se poate de evident că amatorismul câștigă, pentru că numărul amatorilor este mai mare, iar tehnologia ajută ca numărul acestora să crească. Așa că, nu putem elabora o concluzie precisă, pentru că nu știm cu exactitate ce este mai important pentru public, cantitatea sau calitatea. Așa că lăsăm ca dumneavoastră să decideți ce primează și pe viitor vom afla răsunsul și vom vede în ce parte se va înclina balanța, înspre amatorism cu marea cantitate sau înspre profesionalism calitativ.
Bibliografie
Bardan, Alexandra, Introducere în designul de presă, Editura Tritonic, București, 2012
Lester, Paul, Photojournalism An Ethical Approach, digital version, Lawrence Erlbaum Associates, Publishers, Hillsdale, New Jersey, 1991
Rad, Ilie, editor coord., Jurnalismul tradițional și New Media, Editura Tritonic, București, 2013
Sandu, Gabriela, Manual de fotojurnalism, Editura Tritonic, București, 2004
Sontag, Susan, On photography, Farrar, Straus and Giroux, New York, 1977
Sontag, Susan, Regarding the pain of others, pdf
Tânjală, Emanuel, Jurnalul unui fotograf, Editura Humanitas, București, 2013
Țintă, Cristina, Baciu, Andrei, Bofan, De ce fotografia?, Editura Filos, București, 2013
Tudose, Lucian, Tehnica și arta fotografică, note de curs
Webografie
http://www.nikonisti.ro/articole/studiu-nikon-diferenta-dintre-fotografii-profesionisti-si-cei-amatori/1061
http://www.ziarulstiintelor.eu/articole-deschise/2012-12/fotoreporterul.aspx
http://www.zocalo.com.mx/seccion/opinion-articulo/consumidores-de-imagenes
http://www.romanialibera.ro/timpul-liber/timp-liber/corina-dragotescu-traim-intr-o-societate-in-care-rolul-imaginii-devine-tot-mai-important-111359.html
http://www.diyphotography.net/pros-vs-joes-difference-between-amateur-and-professional-photographers/
http://www.forbes.com/2005/09/30/photojournalism-amateurs-blogs-cx_dl_1003photojournalism.html
http://www.worldpressphoto.org/contest
7 Tips for Photojournalism from Reuters Photographer Damir Sagolj
http://www.wall-street.ro/articol/IT-C-Tehnologie/102585/Cum-e-sa-fii-platit-cu-600-pentru-o-fotografie.html
http://bianca-albu.ro/tag/fotojurnalism/
http://www.exposurekamloops.com/the-future-of-photojournalism/
Anexa 1
Anexa 2
Bibliografie
Bardan, Alexandra, Introducere în designul de presă, Editura Tritonic, București, 2012
Lester, Paul, Photojournalism An Ethical Approach, digital version, Lawrence Erlbaum Associates, Publishers, Hillsdale, New Jersey, 1991
Rad, Ilie, editor coord., Jurnalismul tradițional și New Media, Editura Tritonic, București, 2013
Sandu, Gabriela, Manual de fotojurnalism, Editura Tritonic, București, 2004
Sontag, Susan, On photography, Farrar, Straus and Giroux, New York, 1977
Sontag, Susan, Regarding the pain of others, pdf
Tânjală, Emanuel, Jurnalul unui fotograf, Editura Humanitas, București, 2013
Țintă, Cristina, Baciu, Andrei, Bofan, De ce fotografia?, Editura Filos, București, 2013
Tudose, Lucian, Tehnica și arta fotografică, note de curs
Webografie
http://www.nikonisti.ro/articole/studiu-nikon-diferenta-dintre-fotografii-profesionisti-si-cei-amatori/1061
http://www.ziarulstiintelor.eu/articole-deschise/2012-12/fotoreporterul.aspx
http://www.zocalo.com.mx/seccion/opinion-articulo/consumidores-de-imagenes
http://www.romanialibera.ro/timpul-liber/timp-liber/corina-dragotescu-traim-intr-o-societate-in-care-rolul-imaginii-devine-tot-mai-important-111359.html
http://www.diyphotography.net/pros-vs-joes-difference-between-amateur-and-professional-photographers/
http://www.forbes.com/2005/09/30/photojournalism-amateurs-blogs-cx_dl_1003photojournalism.html
http://www.worldpressphoto.org/contest
7 Tips for Photojournalism from Reuters Photographer Damir Sagolj
http://www.wall-street.ro/articol/IT-C-Tehnologie/102585/Cum-e-sa-fii-platit-cu-600-pentru-o-fotografie.html
http://bianca-albu.ro/tag/fotojurnalism/
http://www.exposurekamloops.com/the-future-of-photojournalism/
Anexa 1
Anexa 2
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Diletantism Si Profesionalism In Fotojurnalismul de Azi Si de Maine Actual (ID: 106644)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.