Dilemele Parintilor Singuri DIN Judetul Gorj

Cuprins

Cuprins

introducere

1. Delimitări conceptuale

1.1. Definirea familiei

1.2. Teorii asupra familiei

1.2.1. Teoria sistemică

1.2.2. Teoria sistemelor lui Bowen

1.2.3. Teoria interacționistă

1.2.4. Teoria ecologică

1.2.5. Teoria funcționalistă

1.3. Tipologia familială

1.4. FUNCTIILE FAMILIEI

2. FAMILIa MONOPARENTALă

2.1. Evolutia familiei monoparentale

2.2. Tipologia familiilor monoparentale

2.3. Dimensiunea socio-legistlativă a fenomenului monoparenatlității în România

2.4. Perspectiva biblică asupra familiei

2.4.1. Planul originar al lui Dumnezeu cu privire la familie

2.4.2. Perspectiva biblică asupra cauzelor care conduc înspre familia monoparentală

3. metodologia cercetării

3.1. Obiective

3.2. Participanți

3.3. Procedura

3.4. Rezultatele cercetării- Dilemele părintelui singur

3.5. Interpretarea datelor

3.6. Concluzii și limite

introducere

Familia este veriga care-și unește membrii, îi formează din punct de vedere emoțional, social și spiritual pentru întreaga viața. Părinții sunt cei care veghează la îndeplinirea funcțiilor familiale necesare fiecărui membru, dar și la împlinirea dorințelor. Însă, atunci când are loc o disrupție maritală, lipsa unuia dintre părinți va conduce înspre o serie de dileme ale părintelui singur și se va resemți în mod puternic asupra satisfacerii nevoilor copiilor, iar dorințele acestora ajungând de multe ori să fie chiar ignorate.

Ceea ce m-a motivat să aleg să studiez dilmele părinților singuri a fost numărul tot mai mare al prietenilor și cunoscuților care au crescut de-a lungul copilăriei sau fac parte momentan dintr-o familie monoparentală. Am fost interesată în a analiza care au fost dificultățile întâmpinate de părinții singuri, de ce natură au fost aceste dificultăți, în ce măsură și cum le-a influențat relaționarea față de copii, dacă au ajuns să nutrească sau nu sentimente de ambivalență și regret.

Lucrarea cuprinde trei mari capitole: capitolul I Delimitări conceptuale, capitolul II Familia monoparentală și capitolul III Metodologia cercetării. Capitolul I Delimitări conceptuale prezintă într-un mod succint definiții ale familiei din perspectivă sociologică, psihologică și juridică. De asemnea, în acest capitol se regăsește o prezentare a conceptului de normalitate familială din punct de vedere al sociologiei famililale, o enumerare a unor teorii care fie sunt teorii cu privire doar la familie sau au aplicabilitate și în domeniul familial (teoria sistemică, teoria sistemelor lui Bowen, teoria interacționistă, teoria ecologică și teoria funcționalistă). Tot în primul capitol al acestei lucrări se află și o expunere a funcților familiei, cât și o clasificare a tipologiei familiale folosind diferite criterii.

Cel de-al doilea capitol al acestei lucrări descrie fenomenul monoparentalității făcând referire la evoluția familiei monoparentale de-a lungul timpului și diminuarea semnficației biparentale, creșterea semnficativă a numărului familiilor monoparentale precizând totodată și cauzele care au condus înspre aceasta. Un alt subcapitol al acestui studiu este reprezentat de dimensiunea socială și legistlativă a fenomenului monoparentalității expunând cadrul legistlativ al familiei monoparentale în România și implicațiile pe care acesta le are asupra vieții sociale a celor care alcătuiesc acest grup de risc.

Consider că familia monoparentală care nu este cauzată de decesul unuia dintre soți, nu face parte din scopul pentru care Dumnezeu a creat familia de aceea am inclus și o abordare biblică a planului orginar al lui Dumnezeu cu privire la familie. Mai apoi, au fost analizate cauzele monoparentalității privite din punct de vedere al autorității Scrpiturii și a lucrurilor pe care aceasta le permite sau nu, considerându-le ca fiind benefice sau nu pentru viața oamenilor.

Ultimul capitol al studiului de față expune metodologia cercetării detaliind întreg procesul de desfășurare al cercetării, începând prin numirea obiectivelor genearale și specifice și sfârșind cu partea de concluzii și limite. Partea practică a acestui studiu evidențiază dilemele situaționale din viețile părinților singuri, sentimentele de ambivalență și regret pe care aceștia care aceștia ajung foarte adesea să le simtă și de asemenea care sunt dificultățile care determină aceste trăiri în viața părinților singuri.

Delimitări conceptuale

Pentru o înțelegere mai clară asupra familiei, consider necesară o delimitare conceptuală a termenului cât și o scurtă prezentare a teoriilor, și tipologiilor familiale, conturând în special o prezentare mai detaliată a familiei monoparentale, care reprezintă de altfel și conceptul cheie al acestei lucrări.

Definirea familiei

Conceptul de familie a luat naștere exclusiv în cadrul relațiilor matrimoniale, în 1804 Codul lui Napoleon a fost cel care a reglementat relațiile maritale, atunci neexistând posibilitatea separării celor doi soți. De-a lungul timpului, au existat două mai orientări în cea ce privește noțiunea de familie, prima dintre ele este interesată de formarea și structurarea grupului domestic (de la comunitatea tribală până la familia trunchi), iar cea de-a doua reconstituie evoluția și diversitatea sistemelor de rudenie. Din punct de vedere sociologic, familia reprezintă o entitate privată în cadrul căreia fiecare individ se manifestă, afectivitatea jucând un rol fundamental. Familia este o instituție fundamentală regăsită în orice societate și este formată dintr-un grup de persoane care sunt unite prin relații de rudenie sau incluziune socială. Familia este veriga esențială în structura relațiilor de rudenie. Totodată psihologia prezintă familia ca fiind” o formă de comunitate umană alcătuită din doi sau mai mulți indivizi, uniți prin legături de căsătorie și/ sau paterne, realizând mai mult sau mai puțin latura biologică sau cea psihosocială.”

Pentru înțelegerea semnificației structurii familiale, fondatorul sociologiei familiei, Emile Durkheim, recomandă studiul obiceiurilor, a dreptului și moravurilor,dar excluderea povestirilor literare, susținând că numai câteva informații despre moștenire ne sunt mai utile în a ne învăța despre constituția familiei, decât descrierile. Definițiile cuvântului familie pot varia în mare parte datorită scopului pentru care sunt folosite. Definirea familiei cel mai adesea implică trasarea unor bariere între persoanele care sunt parte a familiei cât și a celor care sunt excluse. Barierele familiale sunt fluide, fluiditatea acestora alături de alți factori socio-culturali contribuie la diversitatea formelor familiale. Definirea noțiunii de familie fără să amintim despre nașterea și creșterea copiilor poate fi una incompletă în ochii multora având în vedere faptul că una dintre funcțiile familiei este cea de procreare, iar tipologia în care o familie se încadrează poate avea o influență directă asupra creșterii și dezvoltării copilului determinând integrarea socială a acestuia și chiar șansele de reușită în viață. George Peter Murdock, A. Giddens, E. Burges și H. Locke sunt doar câțiva dintre sociologii care în definirea familiei menționează copii și obligația parentală morală de a-i crește.

Teorii asupra familiei

Faptul că familia a fost și continuă să fie un subiect despre care s-a scris și continuă să se scrie având în vedere modificările structurale ale familiei, este dovedită si prin existența teoriilor care s-au scris de-a lungul timpului.

Teoria sistemică

De multe ori regăsim în psihologia familiei, ideea de sistem. Familia este definită ca fiind sistemul în cadrul căruia sunt utilizate pattern-uri tranzacționale, tranzacțiile care au loc în mod repetat stabilesc persoana, momentul și modul în care se relaționează. Acestea pot să fie cunoscute sau nu, verbale, dar și nonverbale. Ludwig von Bertalanffy este fondatorul teroriei sistemice, teorie a cărei aplicabilitate o putem însuși atât sistemelor biologice, cât și sociale (familie, grup social și societate). Există trei concepte cuprinse în teoria sistemelor: sistem, sistem închis (nu realizează schimburi în afara barierelor) și sistem deschis ( traversează granițele). În ceea ce privește aplicabilitatea teoriei în asistență socială regăsim trei tipuri de sisteme care pot fi de folos oamenilor: sistem informal: familia, prietenii, și chiar și vecini, sisteme formale: uniuni comerciale, grupuri comunitare, sisteme societale.

Potrivit teoriei sistemice fiecare situație regăsită în viața familială este determinată de o multitudine de factori care acționează asupra aceluiași sistem, nu se analizează doar individul, ci interacțiunile din interiorul sistemului familial, cât și al altor medii în care membrii familiei coexistă.

Teoria sistemelor lui Bowen

Teoria sistemică a lui Bowen cuprinde opt concepte interelaționale: diferențierea sinelui, sistemul emoțional al familiei nucleare, procesul planificării familiale, procesul transmiterii multigeneraționale, triade, poziția fraților, emotional cutoff, și procesul emoțional în cadrul societății.

Această teorie ajută la analizarea și observarea comportamentului uman cât și a funcționării acestuia la diferite nivele, cuprinzând și persoanele ca și indivizi în contextele sistemice relaționale în care aceștia se află, modul de relaționare a membrilor unii la alții, membri care provin din contexte diverse, cât și sistemul privit în ansamblul său. Fiecare concept prezentat de către Murray Bowen însumează o latură a teoriei, descriind un segment diferit al familiei.

Bowen susține că un individ care are un sine diferențiat are capacitatea de a-și menține obiectivitatea emoțională chiar și atunci când este parte a unui sistem tulburat emoțional, dar în același timp trebuie să reușească să relaționeze în mod activ cu persoanele care alcătuiesc respectivul sistem. Diferențierea sinelui este văzută drept abilitatea de a menține în echilibru două elemente: influențele emoționale și intelectuale în funcționarea cognitivă și intimitatea și autonomia în relații.Triangularea-Bowen a spus că pentru ființele umane zidul emoțional care-i blochează cel mai mult este triangularea. În esență, atunci când un cuplu se află sub stres va căuta să se restabilizeze din punct de vedere emoțional apelând la o a treia persoană.Această încercare de restabilizare se numește triangulare.

Procesul emoțional- teoria lui Bowen descrie procesul emoțional între diferite sisteme relaționale umane. Procesul emoțional are loc în mod automat într-un context relațional și implică răspunsuri reciproce ale organismelor vii unele față de altele, dar și față de condițiile de viață la care trebuie să se adapteze pentru a supraviețui la un nivel acceptabil de stare de bine. De altfel și sistemul emoțional al membrilor familiilor nucleare funcționează pe baza unor relații de reprocitate, cuplul adaptându-se lucrurilor care îi stresează atunci când stresul respectiv are limite pe care ei le pot gestiona. Aceste limite sunt corelate cu nivelul lor de diferențiere a sinelui.!!carte

Procesul transmiterii familiale- se referă la modul în care părinții transmit copiilor lor problemele lor emoționale. Procesul de transmitere familial poate afecta unul sau mai mulți copii și le poate crește vulnerabilitatea la diferite simpotome clinice. Prin relația pe care o au cu părinții copii moștenesc diferite tipuri de probleme (dar și calități), probleme precum: o nevoie accentuată de a primi atenție, necesitatetea aprobării celor din jur, dificultate în ceea ce privește așteptările, tendința de a se învinovăți pe sine însuși sau pe alții, sentimentul de responsabilitate față de fericirea altora, acționarea în mod impulsiv în locul tolerării anxietății. Procesul transmiterii urmează trei pași: părintele se focalizează pe teama că este ceva în neregulă cu copilul, părintele interpretează comportamentul copilului astfel încât să-și confirme teama, iar cel de-al treilea pas este tratarea copilului conform ideii că într-adevăr ceva este în neregulă cu el.

Procesul de transmitere multigenerațional- acesial poate afecta unul sau mai mulți copii și le poate crește vulnerabilitatea la diferite simpotome clinice. Prin relația pe care o au cu părinții copii moștenesc diferite tipuri de probleme (dar și calități), probleme precum: o nevoie accentuată de a primi atenție, necesitatetea aprobării celor din jur, dificultate în ceea ce privește așteptările, tendința de a se învinovăți pe sine însuși sau pe alții, sentimentul de responsabilitate față de fericirea altora, acționarea în mod impulsiv în locul tolerării anxietății. Procesul transmiterii urmează trei pași: părintele se focalizează pe teama că este ceva în neregulă cu copilul, părintele interpretează comportamentul copilului astfel încât să-și confirme teama, iar cel de-al treilea pas este tratarea copilului conform ideii că într-adevăr ceva este în neregulă cu el.

Procesul de transmitere multigenerațional- acest concept se referă la modul în care diferențele minore între nivelul de diferențiere a sinelui dintre părinții și copii lor ajung peste generații să conducă înspre deosebiri semnificative în diferențiere a sinelui între membrii unei familii multigeneraționale.

Unul dintre pașii procesului de transmitere multigenerațional este faptul că oamenii își aleg parteneri cu sine al diferențierii care să corespundă cu al lor.!!!!Nivelul de diferențiere a sinelui poate afecta durata vieții, stabilitatea maritală, sănătatea și succesul ocupațional. Persoanele care au un nivel al sinelui ridicat au familii nucleare stabile și contribuie mult la societate, iar cei care au nivel al sinelui scăzut au vieți personale haotice și depind foarte mult de sprijinul celorlalți.

Ruperea relațiilor- descrie modul în care oamenii își administrează conflictele emoționale nerezolvate cu părinții, frații și alți membrii ai familiei prin îndepărtarea emoțională sau ruperea totală a relației cu aceștia. Îndepărtarea emoțională poate avea loc prin mutarea departe de familie și doar ocazional să mergi acasă, sau prin menținerea aceleași relații, dar evitarea subiectelor sensibile. Relațiile pot arăta mai „bine” dacă persoanele implicate hotărăsc să rupă relațiile respective, dar problemele rămân nerezolvate, în felul acesta riscul care apare este cel de a pune prea mare accent pe relațiile noi construite. Un atașament nerezolvat poate lua mai multe forme, una dintre ele este aceasta o persoană se simte mai mult ca un copil atunci când este acasă și se așteaptă ca părinții lui să ia decizi în locul lui. Un atașament nerezolvat este în relaționare cu imaturitatea atât a părinților cât și a copilului adult.

Poziția fraților- teoria lui Bowen încorporează cercetarea efectuată de Walter Toman ca un fundament pentru conceptul său în ceea ce privește poziția fraților. Bowen în cercetarea sa observat impactul pe care îl care poziția fraților în dezvoltarea și comportamentul acestora. Persoanele care cresc având aceași poziție între frați au multe trăsături comune, spre exemplu copii cei mai mari dintr-o familie au tendința de a aspira spre pozițiile de conducere, pe când cei mai mici de obicei preferă subordonați. Caracteristicile poziților nu sunt mai bune unele decât celelalte, ci sunt complementare.

Procesul emoțional în cadrul societății- relevă anxietatea cronică întâlnită la nivelul societății și efectele pe care aceasta le are asupra funcționării societății de-a lungul timpului. Această noțiune explică deterioararea funcționării emoționale care are loc la nivelul unei familii care nu poate face față stresului emoțional. Procesul emoțional în cadrul societății stabilește o legătură între procesul emoțional familial și cel social în cazurile de delicvență juvenilă în circumstanțele în care acțiunile juvenile sociale au avut consecințe care au necesitat atenție atât din partea familiei cât și a societății.

Teoria lui Field cu privire la personalitățile familiale

Una dintre caracteristicile familiilor este că aceasta este dinamică, statică este mereu într-o continuă schimbare. Dar cu toate acestea majoritatea membrilor familiei dobândesc un mod obișnuit de a se relaționa unul la celălalt. Uneori, reacțiile membrilor familiilor noastre sunt atât de predictibile încât nici nu îi ascultăm pentru că putem anticipa cu ușurință ceea ce urmează să spună.

Aceste tipare reprezintă baza structurală a fiecărei familii în parte. În cadrul familiei există trei subsisteme diferite: subsistemul parental, al copiilor și cel individual. Două dintre nevoile fundamentale ale copiilor sunt individualitatea și relaționarea, părinții au rolul de a menține un echilibru între aceste două nevoi în perioada dezvoltării copilului. Există cinci tipare familiale care se regăsesc între extrema individualității și a relaționării, astfel avem: familia haotică, familia dictatorială, familia unită, familia protectoare, familia simbiotică. Multe persoane nu trăiesc, la o extremă sau alta, ci se încadrează undeva la mijlocul axei tiparelor familiale.

Conform teoriei lui Field fiecare profil familial se exprimă prin intermediul a cinci ingrediente: poziția față de cuantumul individualitate-relaționare, relația maritală a părinților, stilul educațional parental, răspunsul copiilor la personalitatea familială, dinamica familiei ( sub acest aspect fiind cuprinse abilitățile de comunicare, de gestionare a crizelor și răspunsurile la lumea exterioară), influența și valorile religioase, și părăsirea familiei- modul în care copii se descurcă fără părinți.

Familia unită este un model familial menținând echilibrul între individualitate și realționare, echipând copii cu un simț al identității și siguranței și a capacității de a se relaționa la ceilalți. Familia dictatorială are tendința de a fi abrazivă sau insensibilă în relații, părinții impunându-și autoritatea, ca și consecință copii nu se simt protejați, dar reușesc să facă față sarcinilor pe care le au de îndeplinit. Familia protectoare- copii din această familile se simt protejați, dar adesea părinții fac prea multe lucuri pentru ei, drept urmare copii nu ajung să dezvolte un simț al încrederii personale.

Familia haotică- este una dezorganizată în care cunoștința și interesul unul pentru celălalt este redus, ar putea fi numiți mai degrabă drept colegi de cameră decât familie, grija pentru ceilalți este considerată a fi o absurditate sau o prostie. Copii sunt neglijați sau chiar abuzați. Familia simbiotică- indivizilor din acest tipar familial li se pare aproape imposibil să fie direcționați către sine deoarece individualitatea este privită ca o lipsă de dedicare pentru familie. Una dintre caracteristicile acestui tipar familial este că sunt slabi ca indivi, dar puternici ca și grup. Copii se simt sufocați în cadrul familial, dar totodată vinovați dacă îți doresc să părăsească familia.

Teoria interacționistă

Interacționalismul simbolic îi are ca și reprezentanți pe Charles Herton Coonely și Georges Herbert Med, interacționsimul este format în jurul conceptului de sine și se caracterizează printr-o structură independentă. Potrivit teoriei interacționiste, familia nu este doar un grup social a unor oameni care locuiesc împreună, ci persoane aflate în continuă interacțiune, determinând astfel identitatea personală și fericirea individuală. Spre deosebire de familia tradițională, familia modernă este formată doar din părinți și copii, reducând astfel presiunile exterioare influențabile și accentuând relațiile interpersonale din cadrul familiei nucleare.

Interacționismul a evidențiat în mod special procesul de identificare a identității rolului fiecărui membru al familiei și modul în care identitatea mamei sau al tatălui afectează celelalte reprezentări ale sinelui, dovedind utilitatea sa în cazul separărilor, rupturilor din cadrul sistemului familial. Familia de tip acompaniament este specifică teoriei inetracționiste, și înlocuiește familia de tip patriarhală. Femeia în cadrul căsătoriei de tip acompaniament are alt statut atât din punct de vedere economic, social cât și educativ.

Teoria ecologică

Teoria ecologică își găsește de asemenea aplicabilitatea în asistență socială și în ceea ce privește familia. Teoria ecologică a fost reprezentată în asistență socială de către Gitterman și Bronfenbrenner. Confrom lui Bronfenbrenner lumea poate fi clasificată în trei tipuri de sisteme (microsisteme – familie, vecinătate; mezosistemele – colegi de muncă sau prietenii părinților și macrosistemele – societatea). Pentru a determina cauza problemei cu care o persoană se confruntă trebuie analizați toți factorii, din toate sistemele. De cele mai multe ori factorii familiali sunt determinanți întrucât sunt cei care influențează și afecteză mai mult.

Zilnic ne luptăm pentru a depăși provocările pe care viața ni le scoate în cale atât pe plan profesional și social. Strucurile sociale căpătă o nouă specificitate, noțiunea de normalitate a relațiior capătă o nouă semnificație, determinând redefinirea noțiunii de familie pentru foarte multe persoane.

Teoria funcționalistă

Susține că orice organism al societății îndeplinește anumite funcții. T. Parson scoate în evidență, pe plan microsocial, două funcții fundamentale ale familiei: socializarea primară a copiilor care facilitează integrarea acestora în societate, dar și formarea persoanlității adultului. Parsons afirmă că familia este cea care îndeplinește rolul de transmitere a valorilor din generație în generație. Familia pregătește astfel copii pentru viață prin obținerea autonomiei, asumarea responsabilităților, deprinderea abilităților de integrare socială- toate acestea se fac având la bază drept element fundamental dragostea părintească, ea fiind cea care determină și o motivație intrinsecă de dezvoltare personală a individului.

Durkheim privește familia contemporană drept produsul formelor vechi, punctul final al evoluției acestora: Familia modernă conține , din perspectiva lui Durkheim, întreaga evoluție istorică a familiei. Modelul clasic de familie a fost cu siguranță influențat de ruptura dintre generații, evoluția conduitelor conjugale, de urbanizare, de numărul femeilor care au început să lucreze, cât și de schimbările social-politice în ceea ce privește familia.

Și sociologul francez Irene Thery a abordat problematica transformărilor suferite de familie acestea putând fi clasificate în: individualizarea (accentul este pus pe ceea ce își dorește individul), privatizarea (normele colective își pierd importanța) , trecerea de la familie la familii. Totodată, ajung să se schimbe atât rolurile materne cât și cele paterne. Toate aceste schimbări au dus și la diversificarea tipologiei familiale.

Tipologia familială

În funcție de criteriul ales pot exista o mare varietate de clasificări ale familiei. Literatura de specialitate face o distincție între familia nucleară și familia extinsă. Familia nucleară face referire la un cuplu căsătorit și copii acestora care conviețuiesc împreună, este denumită asftel întrucât este nucleul tuturor celorlalte tipologii familiale. Familia nucleară cuprinde următoarele diade: soț – soție, tată – copil, mamă – copil. Deși literatura de specialitate susține faptul că familia de tip nuclear este cea care a înlocuit familia extinsă caracteristică familiei tradiționale, din cauza schimbărilor economice, sociale survenite în societatea actuală această afirmație este o realitate doar pentru o parte din societate. Întrucât în multe familii se regăsesc diade incomplete, încadrând astfel familia respectivă într-o altă tipologie.

Familia extinsă reprezintă acel tip de familie în care în afară de cuplul conjugal și copii acestora se mai află și alte rude. De obicei un astfel de tipar familial cuprinde trei generații: părinții, copii și bunicii. Pentru cele mai multe persoane nu există o delimitare clară între familia de origine, de proveniență a unei persoane și familia formată prin căsătorie. Familia de origine este cea în care te naști și crești și mai poate fi numită și familia cosanguină. Astfel, în prezent întâlnim: familia legitimă, familia naturală, familia recompusă, familia monoparentală sau familia homoparentală.

Un alt criteriu folosit pentru clasificarea familiilor este în funcție de persoană care exercită autoritatea: familia patriarhală – în care autoritatea este soțul/ tatăl, familia matriarhală – controlul este deținut de către soție/ mamă, și sisteme familiare și egalitare în care autoritatea este împărțită în mod egal între cei doi soți.

Lunâd în considerare noțiunea de normalitate a vieții de familie putem numi familia normală și familia anormală. Familia normală este cea care reușește să îndeplinească toate funcțiile familiei, iar în categoria familiilor anormale sunt încadrate familiile care sunt deficitare, nereușind să îndeplinească una sau mai multe funcții care sunt necesare pentru buna funcționare a unei familii. Bineînțeles că sunt absolut necesare anumite precizări asupra termenului de normalitate. Henri Stathl înțelege normalitatea din punct de vedere al sociologiei familiale ca fiind: categoria care este cea mai des întâlnită și în care se încadrează majoritatea populației (Durkheim vede normalitatea în opoziție cu patologia). Așadar, familia normală este compusă din ambii soți și copii, iar celei nenormale îi este caracteristică lipsa unuia dintre soți. De asemenea, normalitatea formelor familiale, pot fi privite și din perspectivă juridică, cât și din punct de vedere etic, adică căsătoria să aibe ca fundament dragostea și nu interese materiale.

Conform lui Nadine Lefaucheur sintagma familie monoparentală provine din engleză- one parent family, și poate fi înlocuită atunci când se vorbește despre familie cu riscuri sau familie deviantă. În această categorie erau integrate: persoanele văduve sau divorțate, persoane cu copii și necăsătorite. Conceptul de familie monoparentală a fost introdusă drept o categorie de riscuri familiale pentru a preveni delicvența.

Familia monoparentală este acel tip de familie alcătuită doar dintr-un părinte și copilul sau copii săi și poate fi formată prin filiație sau adopție. Familia monoparentală are un caracter privat și poate întâmpina unele dificultăți în ceea ce privește integrarea socială. Karl Popper împarte societățile în două tipologii: închise și deschise. Societățile deschise au ca și caracteristică definitorie raporturile indirecte, în timp ce cele închise de raporturile de rudenie. Același fundament se poate aplica și în cazul conceptului de familie. Familia tradițională are drept specific normele cunoscute și foarte clar definite, iar familia modernă se află mereu într-o nevoie de adaptare, de schimbare. Familia monoparentală are mai multe caracteristici comune cu familia deschisă prin prisma faptului că prezintă necesitatea de a apela la instituții pentru a suplini unele funcții ale familiei!!!

Funcțiile familiei

Familia este unul dintre grupurile sociale care se individualizează prin complexitatea și varietatea de funcții pe care le îndeplinește în prezent și le-a îndeplinit de altfel de-a lungul timpului, noțiunea timpului putând într-o oarecare măsură să influențeze percepția societăților cu privire la rolurile care ar trebui, sau nu să fie îndeplinite de o familie. Deși părerile cu privire la funcțiile familiei nu sunt identice de către majoritatea psihologilor și sociologilor care s-au ocupat cu studiul familiei, totuși există unele asemănări. Funcțiile îndeplinite de familie îi influențează nu doar pe indivizii care alcătuiesc familia respectivă , ci o parte din aceste funcții ajung să influențeze întreaga societate. Cu toate că literatura de specialitate prezintă diferite clasificări ale funcțiilor familiale, studiul de față prezintă pe scurt doar câteva dintre acestea, cele care au fost considerate esențiale și având legătură directă cu subiectul cercetării.

Funcția de securitate a siguranței emoționale-una dintre diferențele majore între familia tradițională și cea contemporană este punerea accentului pe afecțiune. Securitatea emoțională este în legătură directă cu întreaga organizare a activităților umane incluzând chiar și cele mai elementare acțiuni necesare funcționării organismului uman. Una dintre condițiile fundamentale pentru asigurarea securității emoționale este un mediu familial stabil din punct de vedere emoțional în conformitate cu valorile, orientările și dorințelor membrilor familiei.!!!

Funcția de securitate a siguranței emoționale mai poate fi numită și funcția de solidaritate- întrucât este orientată înspre dezvoltarea intimității familiale, a încrederii între membrii familiei și învestirea cu alte cuvinte în relațiile existente în sistemul numit familie. Faptul că această funcție nu mai este îndeplinită corespunzător sau efectiv ignorată o demonstrează numărul tot mai mare al cazurilor de divorț înregistrate, separăriile între persoanele care trăiau în concubinaj, și prezența unui număr de familii monoparentale aflat într-o continuă creștere în societatea actuală.

Funcția biologică sau de reproducere se referă la satisfacerea nevoilor sexuale ale celor doi parteneri, procreare, contribuind totodată la coeziunea și sudarea relațiilor familiale. Cu toate că satisfacerea nevoilor sexuale în societățile actuale nu mai este privită doar ca parte a îndatorilior famililale fiind uneori încurajate sau chiar apreciate relațiile extraconjugale, funcția biologică rămâne una ce se regăsește printre rolurile celor doi soți, respectiv părinți. O altă trăsătură pe care o cuprinde funcția biologică este cea igenico-sanitară referindu-se la asigurarea unei stării de sănătate fizică și mentală a membrilor familiei, din perspectiva afectivității. Prezența unor dereglări în realizarea acestei funcții ar duce la incapacitatea de realizare a celorlalte funcții familiale.

Funcția de socializare- familia este nucleul social care are drept scop pregătirea adecvată pentru viață atât din punct de vedere social cât și educațional. Socializarea este fundamentul dezvoltării umane, R. E. Park : „omul nu se naște uman, ci devine în procesul educației”. Funcția socială a familiei îi vizează în special pe copii pentru că familia este primul agent social cu care ei intră în contact și este locul de unde ei își desprind valorile. Socializarea are mai multe componente manifestate în cadrul familial, și anume: normativă, cognitivă, creativă și psihologică. Socializarea familială este procesul în cadrul căruia personalitatea individului se formează, deoarece sunt formate aptitudini, principii, sunt însușite cunoștințe indispesabile conviețuirii individului atât în mediul familial cât și în afara acestuia în condiții convenabile și pentru celelalte persoane.

S-a scris despre trei tipuri de socializare: primară, secundară și continuă. Socializarea primară are loc în perioada copilăriei în perioada în care părinții își pun amprenta asupra dezoltării sociale a copiilor lor. Socialzarea secundară se desfăsoară în principal în perioada în care copii merg la școală determinându-l pe copil să înțeleagă că nu toate rolurile sociale au loc în contexte protectoare precum cel familial, context care lor le este cel mai comun. Socializarea continuă se referă la acel proces de socializare care are loc de-a lungul întregii vieți pe măsură ce individul este expus la medii și influențe culturale diferite, dar și exeperiențe variate.

Cu alte cuvinte, funcția de socializare este una de educare, de dezvoltare, socializarea jucând un rol important în dezvoltarea cognitivă a copiilor. Dezvoltarea cognitivă este un proces al socializării în conformitate cu contextul dezvoltării culturale, astfel încât cunoștințele bazate pe abilități practice să fie logice și să se dovedească a fi utile în diferite situații pe care copilul le întâlnește.

O altă funcție a familiei care va fi menționată este cea economică, ea este cea care oferă siguranța financiară necesară dezvoltării membrilor familiei și satisfacerii nevoilor cât și dorințelor acestora prin asigurarea unui venit lunar și administrarea acestuia. O bună îndeplinire a funcției economice va duce implicit la o dezvoltare calitativă a funcției biologice în mod special. În funcție de gradul în care este îndeplinită această funcție a familiei, sau a modului în care este perceput ca fiind îndeplinită poate să existe o influență destul de strânsă între acest rol familial și cel de asigurare al securității emoționale în primul rând, dar și o influență directă asupra exercitării tuturor celorlalte funcții parentale care le sunt atribuite celor doi soți.

Analizând funcțiile familiei, nu pot fi lăsate nemenționate rolurile regăsite în cadrul famiililor, roluri precum: cel conjugal (vizează relația celor soților), rol parental (vizează relaționarea părinte – copil), rol fratern ( se referă la relațiile dintre frați). Trebuie precizat însă faptul că nu există anumite tipare comportamentale pentru aceste roluri care să fie acceptate de către toate persoanele și să fie foarte clar și bine stabilite. Și aceasta deoarece nu toate familiile împărtășesc aceleași valori și au aceleași perspective asupra vieții, iar societatea nu ar putea să impună un tipar comportamental amănunțit pentru că astfel ar fi desconsiderată individualitatea, intimitatea și unicitatea fiecărei familii în parte.

FAMILIa MONOPARENTALă

Familia monoparentală este o structură familială alcătuită din unul dintre părinți și copilul/copii în urma separării celor doi soți. Familia monoparentală poate fi încadrată în categoriile familiale cel mai des întâlnite ale societății actuale.

Evolutia familiei monoparentale

Schimbările sociale au ajuns să influențeze în timp nu doar diverse aspecte familiale, ci și structura acesteia. Stephanie Coontz menționa că în ultimii 40 de ani geografia familială a fost destabilizată de două mari forțe: încercarea procesului de egalizare dintre femei și bărbați și creșterea inegalității și insecurității emoționale. Femeile au devenit mult mai sigure pe ele pe măsură ce drepturile lor începeau să crească și să le fie recunoscute de către societate, totodată începeau să existe schimbări semnificative în cea ce privește prezența lor pe piața muncii.

În anul 1977 două treimi dintre cetățenii Statelor Unite considerau că în tipologia familiei ideale soțul este cel care este responsabil cu îndeplinirea funcției economice, având o slujbă, iar soția să fie cea care stă acasă. În 2012 însă mai puțin de o treime mai erau de acord cu această concepție, conform unei publicații a Consiliului Familiilor Contemporane.

Dicționarul de Sociologie definește familia monoparentală drept un ” menaj parafamilial între un părinte și copii săi.” Privind familia monoparentală și din perspectivă juridică aceasta reprezintă un grup de persoane în cadrul căreia s-au stabilit un set de drepturi și obligații, conform legistlației aflate în vigoare. La nivel european, România este clasificată la un stadiu mediu în ceea ce privește numărul familiilor monoparentale înregistrate. Deși România privită dintr-o perspectivă europeană poate fi caracterizată prin prezența marea a cuplurilor căsătorite, se observă o continuă creștere a familiilor monoparentale și a concubinajului. Luând în considerare datele recensământului din 2002, famiilile monoparentale reprezintă 11, 72% din totalitatea familiilor înregistrate în România, remarcându-se totodată o scădere a natalității, dar și o creștere remarcabilă a numărului divorțurilor înregistrate față de recensîmântul din 1992.

Familia monoparentală poate fi considerată drept urmarea pierderii semnificației căsătoriei și a familiei, întrucât monoparentalitatea se poate forma prin: divorț, separare, deces sau relații extraconjugale care au dus la nașterea de copii. Divorțul poate fi de altfel cauza principală a apariției famililor monparentale pentru că foarte multe persoane înțeleg prin libertatea de a alege persoana cu care te căsătorești și libertatea de a sfârși această uniune.

Divorțul reprezintă o formă psiho-socială și juridică prin intermediul căreia are loc desfacerea definitivă a vieții conjugale a unui cuplu, desfacere ale cărei efecte se resimt și asupra copiilor și chiar asupra familiei extinse într-o oarecare măsură. Totodată, trebuie făcută distincția dintre separarea oficială și cea informală, adică cea în care cei doi hotărăsc să rămână împreună de dragul copiilor sau din oricare alte motive hotărăsc să nu divorțeze. Disoluția maritală poate cuprinde trei forme: despărțirea propiu-zisă, separarea în care deși s-au despărțit cele două persoane continuă să aibe locuință comună, separarea completă a celor doi soți, dar fără a divorța, și despărțirea în termenii legali.

Cu toate acestea, unii sociologi susțin că pentru multe persoane divorțul nu este neapărat echivalentul nefericirii, susținând că numărul divorțurilor nu include și numărul celor care nu au divorțat, dar totuși locuiesc separat, iar multe persoane preferă să râmână împreună cu persoana cu care s-au căsătorit dintr-un niciun alt motiv în afara faptului că ei cred în valoarea căsătoriei sau se tem de eventualele probleme financiare care ar putea apărea în urma unei despărțiri.

Unul dintre motivele pentru care divorțul devine atât de comun în rândul tuturor claselor sociale este criteriul de evaluare a căsătoriei folosit de majoritatea persoanelor, și anume: nivelul propriei satisfacției în cadrul căsătoriei. Dincolo de nivelul propriei satisfacții trebuie precizat faptul că ponderea cea mai mare a celor care hotărăsc să divorțeze sunt cuplurile care nu au avut copii în perioada în care au fost căsătoriți, existența copiilor într-o familie determinându-i pe cei doi soți să reanalizeze situația și ducând chiar înspre amânarea sau renunțarea la ideea de separare.

Efectele unui divorț asupra copiilor sunt greu de preconizat putând afecta mai multe domenii, și depinzând de mai mulți factori: care a fost relația și atmosfera dintre părinții copilului înainte de a lua decizia de a se separa, cât de apropiații sunt membrii familiei extinse de copii și totodată sunt sunt membrii familiei extinse disponibili să îi sprijinească pe copii, vârsta copiilor și capacitatea acestora de a înțelege situația familială în care se află (mulți copii putând ajunge să creadă că ei sunt vinovați pentru divorțul părinților lor), de altfel este important în evaluarea efectelor divorțului asupra copilului de vazut dacă acesta mai are sau nu, frați sau surori, cât de bună este relația copilului cu fiecare părinte în parte și cât de des continuă să îi vadă pe ambii părinți indiferent căruia dintre ei ia fost încredințat în creștere.Cercetările făcute în acest domeniu subliniază foarte clar că majoritatea copiilor ai căror părinți divorțează suferă pronunțate tulburări emoționale.

Chiar dacă copilul este crescut doar de unul dintre părinți sau este o familie biparentală nu trebuie omis faptul că acesta necesită același metode educaționale și de dezvotare din care nu trebuie să fie omisă și disciplinarea. Dar nevoile psihologice ale unui copil care a trecut printr-o despărțire a părinților, sau divorț sunt mult mai pronunțate, decât ale unui copil care nu a trecut prin aceași situație.

Pe de altă parte alte cercetări sociologice au demonstrat că este mai bine pentru un copil să crească și să se dezvolte într-o familie monoparentală decât să trăiască într-un mediu familial conflictual permanent care ar putea fi tradus într-o stare de anxietate permanentă a copilului, stare ale cărei urmări s-ar fi văzut în timp.

Spre deosebire de trecut, în prezent în societatea actuală tot mai multe persoane sunt de acord cu faptul că nu este suficient să rămâi într-o relație, fie ea și una maritală doar de dragul copilului, considerând că este mult mai bine pentru el să trăiască fără unul dintre părinți, dar într-un mediu liniștit și lipsite de certuri și chiar violență domestică. De altfel situația inițială când a fost aprobat divorțul pentru prima dată, în secolul al XIX-lea a fost într-o situație tensionată și intolerabilă, cazul reformatoarei britanice Caroline Norton. În anul 1792 când Revoluția Franceză a legalizat despărțirea în cadrul căsătoriei , majoritatea celor care au inițiat actul de divorț au fost femei.

Interesant de remarcat este faptul că numărul familiilor monoparentale nu este format în cea mai mare parte de familii care ajung să nu se mai înțeleagă și în cele din urmă să divorțeze, ci majoritatea cazurilor de familii monoparentale se datorează altor factori printre care unul fundamental este nașterea unui număr de copii în afara căsătoriei legalizate. În 1990 numărul copiilor năsuți în afara căsătoriei era de 18,3%, iar în anul 2000 a cunoscut o creștere de până la 25, 5%.

Statisticile dovedesc că și în Statele Unite aproape 50% dintre fetele adolescente îți încep viața sexuală, iar o parte dintre acestea nu exclud posibilitatea de a avea un copil chiar dacă nu sunt căsătorite. Fetele din America aflată în perioada critică a adolescenței își încep viața sexuală cu aproximativ opt ani înainte de a se căsători. Astfel că o bună parte din familiile monoparentale sunt formate din mame adolescentine care au rămas însărcinate, iar mai apoi au fost părăsite.Unul din trei copii sunt născuți de către mame care nu au fost căsătorite, 25 % dintre nașterile care au loc în afara unui cadru marital sunt ale mamelor adolescente.

Se remarcă o creștere îngrijorătoare a numărului familiilor monoparentale în special în țările vestice. Atât sociologii cât și antropologii și oamenii politici își pun întrebarea cum poate fi explicată această situație având în vedere faptul că sunt destul de multe persoane care după ce divorțează, rămân văduve optează pentru posibilitatea recăsătoriei. Pentru a explica acest fapt se are în vedere o trăsătură comună a familiilor monoparentale și anume că marea lor majoritate sunt forme matrifocale.

O primă explicație a numărului mare de familii monoparentale conduse de către mame este că în general femeilor nu le este ușor să se recăsătorească ținând cont de faptul că la nivelul țării numărul bărbaților este mai mic decât cel al femeilor, o parte din ele în urma experienței avute în ceea ce înseamnă căsătoria refuză să se mai gândescă la această idee, iar altele, cele care își permit să se descurce financiar pot face din monoparentalitate o opțiune de viață. Însă a fi mamă singură deși poate reprezenta propria hotărâre a femeilor de a-și alege destinul acestea se află și în afara acoperământului din interiorul familiei nucleare, lăsându-le să fie expuse tuturor problemelor sociale cu care se confruntă familiile. Ele sunt nevoite să mențină echilibrul între slujba pe care o au și viața de familie pentru a preveni eșecul familial. Se ridică atunci întrebarea dacaă aceasta reprezintă într-adevăr libertatea.

Se poate vorbi despre o corelație între accesul femeilor pe piața muncii, stabilitatea financiară a acestora și dorința de a opta pentru divorț iar mai apoi pentru familia monoparentală ca și formă de viețuire până la sfârșitul vieții. În anii 90 posibilitățile ca femeile să se întrețină singure și să își poată și crește copii în condiții decente, erau foarte scăzute. În acea perioadă abilitatea femeii de a supraviețui putea însemna fie recăsătorirea sau găsirea unui partener cu care să trăiască în coabitare, sau apelarea la ajutorul financiar al părinților.

Cu toate că în societatea contemporană situația s-a schimbat, și femeile nu mai sunt nevoite să își caute un partener doar pentru a le întreține pe ele și pe copii lor, familiile monoparentale tot întâmpină dificultăți economice, sărăcia fiind o altă trăsătură definitoare a marii majorități a celor care alcătuiesc categoria familiilor monoparentale. Problemele economice cu care se confruntă familiile monoparentale au ajuns să fie luate în considerare și de stat însă doar în 2003.

Protecția socială oferită de stat familiilor monoparentale a fost inclusă în Programul de guvernare 2001-2004, însă acestea nu beneficiază de un ajutor specializat specific, ci unul oferit din cauza stării de sărăcie cu care acestea se confruntă. Privind la situația României din ultimii ani se poate observa cum numărul copiilor aflați în stare de sărăcie este mai mare decât al adulților care se confruntă cu aceleași probleme financiare, dar numărul bărbaților care trăiesc în condiții de sărăcie este mai mic decât al femeilor. Iar o bună explicație în înțelegerea numărului mare de familii monoparentale care trăiesc în sărăcie, este rezultatul statistic conform căruia în România nouă din zece familii monoparentale sunt conduse de femei.

Totodată, copii care provin din astfel de familii prezintă un risc mai mare de a nu termina studiile, fie ele liceale sau universitare, unii dintre ei prezintă o tendință înspre delicvență , putând ajunge cu ușurință la închisoare, adolescentele pot rămâne însărcinate, în special dacă fac parte dintr-o familie în care poate copia modelul mamei adolescentine. Familiile monoparentale sunt fără câteva mici excepții matriarhale, și acestea ajung să se confrunte nu doar cu lipsa tatălui copiilor ca și contribuitor de venit, dar ca și exemplu al câștigării cinstite al banului. Consecințele mediului din care provin copii din familiile monoparentale se reflectă și în mediul educațional astfel că nu puțini dintre aceștia experimentează eșecul școlar. Excluziunea socială a familiei monoparentale este indusă de chletuieli pentru creșterea numărului mare de copii, plata chiriei, venituri mici și care nu sunt constante.

De asemenea, David Blakenhorn nota în cartea sa Fatherless America, că o dată cu divorțul mulți copii pierd și noțiunea de paternitate și autoritate reprezentată de tată, ale cărei consecințe duc inevitabil înspre criminalitate sau violență. Spre deosebire de mamele singure, tații ca și conducători ai familiei monoparentale au o libertate financiară mai mare întrucât ei nu sunt atât de implicați în lucrurile domestice zilnice pe care le au de făcut, aceste îndatoriri lăsându-le în grija copiilor (cel mai adesea fata cea mare, sau o altă persoană din afara familiei).

Mamele singure, dimpotrivă sunt cele care își însușesc sarcini auxiliare, ajungând să se suprasolicite și să nu reușească să își îndeplinească rolurile care îi revin în calitate de mamă sau unele dintre ele ajung chiar să își schimbe atitudinea față de copil imediat după divorț și să împartă responsabilitățile parentale cu primul născut. Părinții singuri care au copii în creștere sub vârsta de trei ani prezintă cele mai mari dificultăți în îndeplinirea sarcinilor. În urma unei cercetări s-a observat faptul că în general în bărbații nu își asumă atâtea responsabilități în gospodărie atunci când soția le este alături. Diferența dintre bărbați și femei este de aproximativ 10% în ce privește implicarea în sarcinile domestice zilnice.

Tipologia familiilor monoparentale

De-a lungul timpului familia a căpătat o nouă formă, nu prin apariția unor noi structuri sau funcții familiale ci prin ponderea structurii, dar și importanța acordării funcțiilor și implicit diminuarea dorinței de a fi împlinite în cadrul familiei. Privind din perspectiva familiei regăsită în societatea actuală, autorii de modele teoretice au făcut referiri în scrierile lor la diferite tipuri familiale: modelul individualist normativ care include familia nucleară individualizată de restul societății, iar la cealaltă extremă Stanciu Stoian vorbește despre familia ale cărei caracteristici sunt identice cu cele ale comunității locale în care se regăsește.

Familia în decursul timpului a fost influențată de diferiți factori sociali, ajungând să cunoască în prezent o diversitate de forme, pintre care se numără și familia monoparentală, care la rândul ei poate fi grupată în câteva categorii pe baza unor criterii.

Monoparentalitatea poate fi formată în următoarele situații: deces, abandon familial, divorț, adopția unui copil de către o persoană necăsătorită sau creșterea unui copil în afara căsătoriei. În funcție de durata existenței familiei monoparentale se disting următoarele tipuri (familii monoparentale cu statut temporar sau permanent):

Soț divorțat și recăsătorit sau necăsătorit

Soț văduv și recăsătorit sau necăsătorit (Bărbații au în general drept perspectivă de viitor recăsătorirea și procrearea într-o mai mare măsură decât femeile)

Căsătoria post-sarcină

Despărțirea în termenii legali și pentru totdeauna

Părinte necăsătorit cu un copil nelegitim

Folosind ca și criteriu numărul persoanelor care alcătuiesc familiile monoparentale, există următoarea clasificare: familie monoparentală binară (alcătuită doar din doi membrii) sau adesea forma terțiară (formată din trei membrii), ori în funcție de numărul copiilor această grupare poate continua.

Un alt tip de gruparea a familiilor monoparentale este în funcție de calitatea relațiilor și interacțiunilor, astfel acestea se pot clasifica în: camuflate, atunci când unul dintre părinți deși este prezent în cadrul familiei nu interacționează în mod activ cu celelalte părți componente ale familiei, familii monoparentale în care interacțiunea îi vizează doar pe copii, soții evitându-se, familii monoparentale din cauza absenței fizice a unuia dintre părinți, acesta fiind plecat din localitate din diverse motive. Un tip aparte de familie monoparentală este cea în care o persoană hotărăște să adopte unul sau mai mulți copii.

Încă din anii 1980 în Statele Unite ale Americii și până în prezent se remarcă înclinarea cuplurilor căsătorite de a se separa în mod legal în cel de al șaselea an al căsniciei. Și în România numărul celor care duceau la formarea familiilor monoparentale prin intermediul divorțului au crescut după 1948. Unii aleg divorțul fiind influențați fie de factorii macrosociali sau cei microsociali. Numărul semnificativ al familiilor monoparentale cât și al femeilor care își cresc singure copii sunt factori care contribuie la răspândirea socială a fenomenului coabitării, întrucât șansele ca persoanele care s-au separat de soț să își mai dorească să se recăsătorească sunt destul de scăzute.

O altă situație care conduce înspre monoparentalitate este văduvia, aceasta produce o suferință acută în viața celuilalt partener care ajunge să conștientizeze cât de mult din identitatea sa este de fapt parte a persoanei cu care s-a căsătorit și care tocmai a murit. Lipsa pe care o produce moartea unuia dintre parteneri nu este doar una emoțională, în deosebi în căsniciile fericite, ci și una în îndeplinirea responsabilităților zilnice și creșterea copiilor. Pentru o persoană văduvă volumul de sarcini pe care îl are de îndeplinit, însă puterea de a face acest lucru slăbește datorită doliului. Recăsătorirea pare fi o soluție bună uneori pentru văduvi gândindu-se în special la copii.

Dimensiunea socio-legistlativă a fenomenului monoparenatlității în România

La nivel European, la fel ca și în cazul României, instituțiile multor state (precum Danemarca, Irlanda) nu privesc familia monoparentală ca pe o categorie care trebuie îndeosebi sprijinite, dar s-a considerat necesară direcționarea alocațiilor pentru persoanele care își cresc singuri copii doar în țările în care predomină acest fenomen. Conform Legii 277/ 2010, republicată în Monitorul Oficial Familia monoparentală, deopotrivă cu familia biparentală, beneficiază din partea statului de o alocație pentru creșterea copiilor cu vârsta sub 18 ani pentru familiile care întâmpină dificultăți financiare.

Dintr-o perspectivă istorică privind modul de sprijinire de către stat a familiilor care au un venit mic se pare că ar fi pornit de la ajutoarele de separație, prima dată când s-a acordat alocația pentru familii a fost în 1932 în Franța. În România famiililor care au copii li se acordă mai multe forme de sprijin economic: alocații de solidaritate, complementară, pentru copii, pentru plasament familial. Pentru familiile monoparentale atunci când venitul membrilor acestor familii nu depășește salariul minim pe economie și copii acestora care au vârstă școlară sunt parte a unui sistem educațional le sunt acordate aclocații de susținere și complementare. Potrivit articolului 8 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 105/2003, modificata prin Legea 236/2008, alocația de susține a familiei monoparentale este în valoare de :

70 lei pentru familia cu un singur copil

80 lei pentru famiilile cu doi copii

85 lei pentru familiile cu trei copii

90 lei pentru familiile cu patru sau mai mulți copii.

Serviciile sociale acordate familiilor din România cuprind în general servicii din domeniul educațional sau sanitar, însă există două tipuri de familii care pot beneficia: familiile ale căror venit le permite plata serviciilor publice fie din sfera învățămâmtului sau a responsabilităților domestice și familiile care au venituri mici și care nu își permit să apeleze decât la serviciile care le sunt oferite în mod gratuit. De prea multe ori exact familiile monoparentale care au cea mai mare nevoie de anumite servicii sociale sunt cele care nu le pot accesa întrucât se confruntă și cu dificultăți financiare.

Prin intermediul politicilor privind familiile din România se dorește atât creșterea natalității cât și calitatea vieții familiale, noțiunea de viață familială cuprinzând atât aspecte juridice cât și sociale (precum acordarea alocațiilor). Din păcate însă în România nu există politici sociale special prevăzute pentru familii, care să fi trecut proba validității lor de-a lungul timpului.

Perspectiva biblică asupra familiei

Datorită faptului că orice lucru evoluează în timp, schimbându-și forma și scopul pentru care a fost creat la fel ca și familia este nevoie de o perspectivă biblică asupra familiei pentru a înețelge mai deslușit scopul, principiile familiei, dar și modalitățile de restaurare a familiei conform viziunii divine.

Planul originar al lui Dumnezeu cu privire la familie

Pentru a detalia modul în care Scriptura prezintă planul originar al familiei, trebuie menționat mai întâi precizările pe care Dumnezeu le face cu privire la formarea familiei, la căsătorie. Căsătoria este instituită de Dumnezeu, și este privită ca fiind un lucru bun indiferent care ar fi concepțiile oamenilor din societatea actuală, ea a fost instituită pentru prima dată în rai și nu poate fi gasit nimic necurat sau rău în căsătorie atâta timp cât este făcută după standardele impuse de Dumnezeu.”Totul este curat pentru cei curați, dar pentru cei necurați și necredincioși, nimic nu.este curat, până și mintea și cugetul le sunt spurcate.”(Tit 1. 15-16).

Începând cu Geneza 2-24 Dumnezeu își descoperă planul Său cu privire la căsătorie, subiect care nu este trecut cu vederea nici de Domnul Isus, fiind menționat de două ori în Evanghelii ( Matei 19-5, Marcu10-7,8) cât și de Pavel în Efeseni 5-31. Mesajul versetului din Geneza 2-24 subliniază faptul că familia își are originea în Dumnezeu.

Textul din Geneza 2-18-25 redă crearea primei femei și instituirea căsătoriei. Ceea ce Dumnezeu și-a dorit a fost să creeze o unitate spirituală, funcțională care să aibe drept caracteristică integritatea, să-L slujească pe Dumnezeu împlinind Cuvântul Său. Dumnezeu privește soția ca fiind un ajutor potrivit soțului, pentru că aceasta a fost gândul Lui când a creat-o pe Eva. Sintagma ajutor potrivit trebuie înțeleasă făcând referire la Geneza 2-7, ei au fost creați ca o completare unul pentru celălalt. Căsnicia este alcătuită dintr-un bărbat și o femeie care devin un singur trup.

Afirmația lui Dumnezeu și decizia de a face un ajutor potrivit bărbatului reliefează faptul că Dumnezeu Însuși este Cel care face căsătoria, iar doar căsătoria înfăptuită de Dumnezeu este cea care va dăinui.’’ Ce a împreunat Dumnezeu omul să nu despartă ’’ (Matei 19: 6) Dumnezeu este singurul care poate cunoaște ma dinainte care este ajutorul potrivit pentru fiecare dintre ei, de aceea căsătoria nu trebuie să fie o instituție ca rezultat al simplei decizii a doi oameni sau întemeiată de oameni, ci căsătoria trebuie făcută înaintea de către Dumnezeu, în acord cu voia Sa pentru că o astfel de căsătorie își are numele din cer.

Dumnezeu a făgăduit binecuvântarea Sa cerească pentru fiecare familie, însă o dată cu căderea în păcat oamenii au început să prefere să-și urmeze întocmirile proprilor gânduri și nu să rămână în ascultare de El chiar dacă au avut totuși intenții bune, dar acestea nu sunt suficiente pentru că pot fi cele care conduc familii înspre iad. Potrivit textului din Geneza 2 întemeierea unei familii, din perspectiva lui Dumnezeu, reprezintă părăsirea familiei nucleare, o relație continua între cei doi soți (a se lipi) având și implicații intime (vor fi un singur trup).

În Vechiul Testament nu există niciun termen care să se descrie exact termenul de familie ca și grup format din mamă, tată și copii. Cel mai asemănător cuvânt este bayit care a fost folosit atât cu sensul de grup de oameni, cât și de locuire. Expresia tradusă drept casa tatălui este cea mai asemănătoare cu cuvântul familie.

Termenii folosiți în Scriptură cu referire la familie au fost utilizați ca o analogie la adresa lui Dumnezeu și poporul Israel, de asemenea relația dintre Domnul Isus și Biserica Sa reprezintă exemple ilustrative pentru teologia relațiilor familiale. Modul în care Dumnezeu a încheiat un legământ cu copii lui Israel poate fi de folos în înțelegerea legământului familial, Dumnezeu arătând față de aceștia iubire, ocrotire, respect, iertare. Planul lui Dumnezeu când a creat familia a fost proslăvirea Sa, Dumnezeu este dragoste și El a creat bărbatul și femeia cu dorința ca familia să fie locul unde este întâlnită iubirea.

Adevărul revelat de Scriptură în ceea ce privește dragostea lui Dumnezeu față de oameni și faptul că Fiul în ascultare de Tatăl Și-a părăsit slava, trebuie să fie pentru părinți un model de raportare la Tatăl ceresc cât și între ei dar și la copii înțelegând astfel scopul familiei după cum a creat-o Dumnezeu. Înaintea lui Dumnezeu atât bărbatul cât și femeia sunt la fel de prețioși și egali având în vedere că amândoi au fost răscumpărați de Cristos în același fel și amândoi au fost creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, dar familia care stă sub autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu este familia care înțelege faptul că barbatul este cel care a fost ales să fie cap, iar femeia trebuie să-i fie supusă.

Căsătoria din perspectiva divină este cea încheiată între un singur bărbat și o singură femeie, înaintea lui Dumnezeu cu scopul ca El să-și împlininească planul Său. Dar astăzi societatea actuală promovează un nou tip de relații familiale bazate pe democrație și individualismul familial, în care nu Cristos este autoritatea familială, conform Scripturii și uitând totodată care a fost planul originar a lui Dumnzeu pentru relaționarea celor doi parteneri: supunerea față de soț, iar soțul are datoria de a-și iubi soția și a se comporta cu ea la fel cum Cristos și-a arătat dragostea față de Biserică.

Într-o familie soțul este cel care are responsabilitatea de a conduce nu pentru că este cu ceva mai special decât cea cu care s-a căsătorit, ci pentru că așa a hotărât Dumnezeu, iar autoritatea acestuia trebuie să fie înțeleasă și respectată nu doar de soție, ci de fiecare dintre cei care alcătuiesc familia respective. Nerespectarea acestui principiu simplu pe care Scriptura îl afirmă și inversarea responsabilităților celor doi soți are consecințe asupra familiei, precum certuri, nemulțumiri, și chiar separări.

Perspectiva biblică asupra cauzelor care conduc înspre familia monoparentală

Dumnezeu atunci când a conceput planul Său originar pentru familie și-a dorit ca acesta să fie o reflectare a fericirii divine, un loc plin de iubire, însă o dată cu căderea în păcat lucrurile au început să se denatureze și se poate observa asta de la prima familie prin care a intrat păcatul în lume.

Tot ceea ce a creat Dumnezeu este foarte bun, și la fel a fost și planul Lui pentru familia condusă de către El, dar o familie care se lasă guvernată conform unor idei omenești este imperfectă, având consecințe care crează o atmosferă care este departe de ceea ce Dumnezeu și-a dorit pentru familie. Pentru că familia monoparentală a început să devină o cotegorie socială tot mai des întâlnită în secolul XXI, iar așa cum a mai fost menționat aceasta poate fi rezultatul fie a unui divorț, a unei separări, relații extraconjugale și a decesului se va oferi modul în care Scriptura privește situațiile care pot avea ca și finalitate familia monoparentală. În cea ce privește divorțul, este clar că este o abatere de la abordarea lui Dumnezeu asupra căsătoriei, ca fiind uniunea de-a lungul întregii vieți dintre un singur bărbat și o singură femeie.

Deteriorarea relațiilor familiale a avut loc chiar și în poporul Israel încă din timpul perioadei când a fost condus de către Moise, astfel că acesta a preluat divorțul, despărțirea în cadrul familiei, de la celelalte popoare care nu-L cunoscuseră și nu-l experimentaseră pe Dumnezeu. Însă textul din Deuteronom 24:1-4 nu susține ideea divorțului, ci stabilește urmările practicilor care aveau loc în popor.

Moise îngăduie ca soțul să îi dea o carte de despărțire soției și să de despartă în cazul în care a găsit ceva necurat la ea. Nu este foarte clar la ce se referă exact ceva necurat. Mulți teologi afirmă faptul că textul s-ar referi la adulter, dar acest lucru intră în contradicție cu Deuteronom 22: 22, text în care adulterul era pedepsit cu moartea. De altfel, semnificația cuvântului necurăție în acest context nu poate fi nici relații premaritale întrucât și acest lucru era pedepsit la fel Deuteronom 22:20-21.

Domnul Isus clarifică permisiunea lui Moise în ceea ce privește divorțul ca fiind o cauză a împietririi inimii oamenilor. În Vechiul Testament se regăsesc două momente în care s-a subliniat ideea divorțului. Primul este cel din Ezra capitolele 9 și zece când evereii exilați s-au întors din robie, ei și-au luat niște păgâne și li s-a cerut să se despartă de ele. Cel de-al doilea caz, nu este unul direct, ci mai degrabă unul subînțeles este cel din Neemia 13:23, în care dregătorul Neemia mustră pe niște iudei care aveau drept soții niște asdodienem amonite și Moabite.

În vremea Domnului Isus diferențele de opinii și convingeri se dădeau între două școli rabinice, după spusele lui Șammai, unul dintre cei doi conducători ai școlilor, textul din Deuteronom face trimitere către adulter, în timp ce Hillel (conducătorul ceileilalte școli evereiești, aflată în conflict cu Șammai) credea că pasajul biblic respectiv are o semnificație mult mai largă. Mai mult, el afirmă chiar că bărbatul are libertatea de a se despărți de nevastă chiar și pentru o mâncare prost gătită.

Datorită fariseiilor care au încercat să-L testeze pe Domnul Isus, El este pus să decidă în conflictul celor două școli rabinice. Mântuitorul trebuia să ofere un răspuns care să nu provoace tensiune între cele două școli și în același timp să corespundă cu învățătura biblică pe care a dat-o Dumnezeu la început.

Stancu Dragomir, într-unul dintre studiile sale asupra Evangheliilor remarcă faptul că fariseii ar fi putut miza și pe faptul că Domnul Isus era destul de cunoscut pentru conservatorismul Său și ar fi putut să interzică divorțul așa cum a făcut și în Matei 5: 31-32 și fariseii să aibe astfel posibilitatea să-L învinuiască că învățătura Sa este diferită de cea a lui Moise.

Fariseii nu era preocupați dacă divorțul era sau nu permis, întrucât ei nu credeau în insolubitatea căsătoriei din cauza legii date de Moise, ci ei își doreau să afle care era cauza pentru care se putea divorța. Dilema celor două școli devine astfel nu doar un subiect prin care să I se întindă o cursă Domnului Isus, dar era și o dezbatere teologică pentru ei.

Domnul Isus se afla în situația în care putea intra în conflict cu școala lui Șamai, care era mai conservatoare susținând că nu se poate divorța din orice motiv și școala lui Hillel care vedea separarea în cadrul căsătoriei soluția aproape oricărei probleme. Nu trebuie trecut cu vederea că Domnu Isus în momentul respectiv se afla în fața unor oameni care cunoșteau foarte bine Legea dată de Moise, și totodată cele două școli considerau că au ca și argument în ceea ce privește divorțul chiar Scriptura ( Vechiul Testament). Domnul Isus prin răspunsul pe care l-a dat a interzis separarea celor care s-au căsătorit, argumentând cu textele biblice din Geneza 1: 27 și Geneza 2: 24.

Pe de altă parte William MacDonald spune într-un comentariu de al său că ’’ idealul lui Dumnezeu a fost să nu existe niciun divorț. Dar Dumnezeu creează condiții care nu constituie voia Lui dictatoare.’’ Același cuvinte ar putea fi spuse și de Pavel în 1 Corinteni 7 atunci când vorbește despre un soț necredincios, dar el face distincția între îndemnul său de a nu se căsători și porunca dată de Dumnezeu de a rămâne o soție credincioasă lângă un soț necredincios.

Învățătură despre relațiile sexuale nelegitime cât și puritatea sexuală este de asemenea cuprinsă în Vechiul Testament, în cartea Levitic, captiolul 18 și privite ca o urâciune înaintea lui Dumnezeu, existând și consecințe ale nesupunerii față de porunca dată de Dumnezeu. Preacurvirea încalcă două dintre poruncile Decalogului: cea de a șaptea și a zecea poruncă. Așadar, putem concluziona că relațiile extraconjugale sau relațiile sexuale cât și separarea soțiilor nu fac parte din perspectiva cerului pentru viața de sub soare a oamenilor.

metodologia cercetării

Capitolul de metodologia cercetării reliefează aplicabilitatea părții teoretice prezentată anterior în celelalte capitole, dar adaugă și noi perspective desprinse din realitatea de zi cu zi a familiilor monoparentale din județul Gorj.

Obiective

Obiectivul general: identificarea și prezentarea dilemelor cu care se confruntă părinții singuri din județul Gorj

Obiective specifice:

-cunoașterea și analizarea tipologiei dificultăților familiilor monoparentale din județul Gorj

– care sunt dificultățile care ajută la apariția sentimentelor de ambivalență în cazul părințiilor singuri

-care sunt responsabilitățile pe care le îndeplinesc copii familiilor monoparentale și dacă aceștia ajung să preia din responsabilitățile părinților

-percepția famililiilor monoparentale cu privire la ceea ce îi diferențiază față de ceilalți membrii ai societății

Participanți

Au fost intervievate 10 familii monoparentale matriarhale, 3 familii monoparentale patriarhale și doi băieți de doisprezece ani a două familii monoparentale matriarhale. Participanții au fost de vârste diferite, vârsta părințiilor variind între 26 și ani familie monoparentală matriarhală și peste 40 de ani familie monoparentală patriarhală. Fiecare persoană dintre cei care au participat la acest studiu sunt din județul Gorj, însă 11 familii dintre acestea locuiesc în mediul urban, iar două familii matriarhale sunt domiciliate în mediul rural. Dintre familiile monoparentale intervievate 2 au proprietate, 5 familii locuiesc în chirie, 3 familii monoparentale matriarhale locuiesc cu părinții, și 3 familii monoparentale matrirhale nu dețin o locuință, fiind găzduite temporar într-un centru maternal din municipiul Tg-Jiu.

Procedura

În selectarea unora dintre participanți am apelat la Organizația creștină „Eece Homo’’ cu sediul în Cluj- Napoca, dar având și o filială în Tg-Jiu, iar o pentru o altă parte a participanților, trei dintre famiilile monoparentale matriarhale se aflau în Centrul Maternal Tg-Jiu care se află sub subordinea Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului Gorj. Pentru participanții care au fost în evidența Organizației„Eece Homo’’ m-am deplasat la fiecare dintre familiile monoparentale acasă împreună cu asistentul social, iar pentru participanții de la Centrul Maternal interviurile au avut loc acolo, după obținerea aprobării doamnei directoare.

Am folosit interviul cu întrebări deschise, interviul nestructurat pe care mai apoi le-am transcris cuvânt cu cuvânt, ajungând astfel la un material de analiză de 64 de pagini, un minut de înregistrare durează în medie 10 minute de transcriere. Interviurile au fost cuprinse între 25 de minute ( cel al unei familii monoparentale matriarhale) și 5 minute ( interviul unui copil de 12 ani al unei familii monoparentale patriarhale). Am folosit metoda analizei discursive, structurând întreg materialul de analiză în funcție de subiectele identificate în interviurile transcrise, după aceea am selectat tema de cercetare pe care am dezvoltat-o de-a lungul studiului.

Prezentarea metodei folosite

Analiza discursivă

Noțiunea de discurs psihologic a fost inventată de către Edwards și Potter în 1992 și a fost uitilizată pentru a cuprinde o gamă variată de tradiții cuprinzând constructivismul social al lui Harre, dar și gândirea critică discursivă având rădăcini politice. Versiunea centrală a discursului psihologic evidențiază construcția, retorica și variabilitatea, iar partea de muncă analitică a conversației corespunde mai mult ultimului deceniu.

Psihologia discursivă socială este aplicarea ideilor dintr-un discurs în subiecte centrale ale psihologiei sociale, nu este o psihologie socială a limbajului, ci mai degrabă o abordare a psihologiei care tratează orientarea către acțiune și construcțiile realității ca și trăsături fundamentale ale discursului. În timp ce paradigmele cognitive sociale oferă o poveste a comportamentului bazată pe informațiile ce reies din percepțiile primite ca și răspuns, narațiunea psihologiei sociale discursive se axează asupra activităților desfășurate prin intermediul discursului ca și părți ale situațiilor practice.

Discursul psihologic evită teoretizarea subiectelor umane, ale agentului sau ale sinelui (fie el multiplu sau unitar) având în vedere că obiectivul principal al investigării și teoriei, concentrării nu pe varietatea practicilor discursului întrucât acestea sunt deja existente, construite și organizate. Variabilitatea discursului psihologic, considerată ca o caracteristică a discursului, poate părea să asigure baza pentru o teorie fragmentată a sinelui, dar trebuie de asemenea menționat că variabilitatea nu este o teorie psihologică a subiectului. Ci asigură și un mod de presupunere și producție a cognițiilor în conformitate cu standardele teoretice psihologice și metodologice, și este folosit ca un instrument analitic pentru a sublinia construcția și orientarea înspre acțiune a discursului.

Analiștii discursivi nu pornesc de la premisa că discursul relevă atitudinea sau sentimentele care stau la baza acestuia. Analiza discursivă nu reprezintă doar un simplu proces de adunare și grupare a datelor unui discurs, ci și cuprinderea înțelesului naturii discursului și a aspectelor psihologice implicate. Analiza discursului privește discursul ca pe un subiect de cercetare, prin cuvântul discurs este cuprins limbajul, indiferent de forma pe care acesta o are și cuprinde de la conversațiile apărute în mod spontan până la interviuri. Cei care analizează discursul, nu-l privesc ca pe o modalitate de redare a unei noi realități, ci ca pe un obiect al cercetării de sine stătător.

Noi oamenii comunicăm unii cu ceilalți exprimându-ne astfel dorințele, temerile și ajungând astfel să înțelegem și sentimentele celorlalți. O trăsătură principală a analizei discursive care cuprinde subiecte psihologice este emoția de a lucra direct pe acțiune și interacțiune dezvăluită într-un timp real și în situații reale.

Studiul limbajului este de o importanță deosebită pentru psihologia socială întrucât reflectă cea mai comună și simplă formă de intreacțiune dintre oamneni. Cele mai multe forme de interacțiune socială implică persoane care conversează. Cu toate acestea, limbajul a ajuns să fie în atenția psihologilor numai în jurul anilor 1950- 1960 o dată cu lingvistul Noam Chomsky. Analiza discursivă este o nouă perspectivă radicală cu implicații în toate aspectele psiho-sociale. Componenetele analizei discursive sunt utilitatea, construcția și variația limbajului, una dintre problemele întâlnite a fost faptul că oamenii folosesc limbajul pentru a cere și a oferi lucruri.

Modul în care este folosit limbajul nu poate fi analizat într-un mod strict mecanic, întrucât de multe ori când oamenii vor să acuze, să încerce să convingă, să solicite ceva anume nu o fac întotdeauna într-un mod explicit și clar, folosindu-se uneori de întrebări indirecte. Analizarea utilizării limbajului nu trebuie să fie privită ca pe o simplă gruparea a elementelor implicate în vorbire, ci trebuie să fie luat în considerare contextul în care se fac afirmațiile respective. Varietatea limbajului și a mesajului transmis depinde scopul discursului. În astfel de cazuri oamenii se folosesc de limbaj pentru a construii versiuni a lumii sociale.

Privind aspectele construcționale ale limbajului sunt implicate mai multe aspecte: discursul este construit din componente lingvistice pre-existente, totodată este sugerat faptul că transmiterea unui mesaj reprezintă implicit alegerea unei variante de expunere a mesajului și renunțarea la celelelalte alternative posibile, în funcție de intenția celui care transmite mesajul.

O altă caracteristică a analizei discursive este orientarea acesteia către acțiune, discursul fiind nu doar modalitatea de a se face anumite afirmații, ci de a face anumite acțiuni.Acțiunea discursului este secvențială, orientându-se în funcție de ceea ce tocmai s-a întâmplat și determinând un context pentru ceea ce se va întâmpla în viitor. Acțiunea poate fi retorică întucât cercetarea discursivă evidențiază modul în care descrierile sunt construite pentru a actuale sau posibile alternative.

Pași în desfășurarea cercetării discursive

Obținerea accesului și a acordului pentru cercetare- una dintre caracteristicile contemporane ale cercetării este folosirea înregistrărilor audio sau video a unor interacțiuni care au loc în condiții cât mai naturale, aceasta poate contribui la obținerea permisiunii întrucât se crează o realție de încredere.

Colectarea datelor-în ceea ce privește colectarea datelor principalul scop este de a obține o arhivă de înregistrări cu interacțiuni legate de cercetarea respectivă, nu există reguli privind numărul înregistrărilor deoarece chiar și un număr mic de înregistrări poate conține un volum mare de informații.

Organizarea informațiilor- datele pot fi folosite atât în format audio cât și în format scris, datele obținute din cercetare se grupează în diferite dosare fiind ușor accesibile. Dezvoltarea întrebărilor de cercetare- un element esențial în incipitul cercetării îl reprezintă formularea unor întrebări de cercetare cât mai clare, dar de multe ori în analiza discursivă se poate întâmpla ca întrebările de cercetare să fie schimbate pe parcursul lucrării datorită faptului că pot apărea informații provocatoare care să ne direcționeze către noi întrebări sau materialul de cercetare nu oferă răspuns pentru întrebările de cercetare formulate inițial.

Analizarea datelor colectate- în analiza discursivă se poate întâmpla ca aceleași materiale să conțină date care să poate îndruma înspre diferite subiecte de cercetare. Acest proces de analizare a informațiilor implică încercări de a preciza ce anume se întâmplă, căutând de-a lungul întregului material exemple ale subiectului de cercetare.

Rezultatele cercetării- Dilemele părintelui singur

De-a lungul studiului familiilor monoparentale din județul Gorj pe care l-am efectuat folosind metoda analizei discursive am putut observa importanța copiilor în viața părinților singuri, considerându-i ca fiind prioritatea vieții lor și cei care au dat scop existenței lor, ’’viața lor’’.

Familie monoparentală matriarhală :

’’ A:El e viața mea și ăsta e important, copilul meu (…) Dar de când am făcut copilul e mai bine…copilul e viața mea, nu mă căiesc că am făcut copilul, îi mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a dat o șansă la un copil, și îi mulțumesc că îl am lângă mine. acum am pentru ce trăi și pentru ce…

Familie monoparentală patriarhală :

’’P:Greu nu mi-a fost că atâta că ce mă bucură foarte mult că sunt copiii mei și pot să mă mândresc cu ei.(…) întotdeauna mi-am văzut de copii în primul rând, ca să nu le lipsească.’’

Familie monoparentală patriarhală:

’’G:Înțeleg…Ce vă place la familia dumneavoastră?

P:În primul rând că mă mulțumește foarte mult că sunt copiii lângă mine.’’

În cazurile de familii monoparentale matriarhale care au crescut în centre de plasament în perioada copilăriei și adolescenței au o perspectivă puțin differită decât a părinților singuri care au făcut parte dintr-un cadru familial adecvat, adică ei privesc copii ca pe o modalitate prin care ar putea deveni egali celorlalți membrii ai societății, nașterea și creșterea unui copil fiind pentru ei o dovadă a maturității și responsabilității asumate.

Familie monoparentală matriarhală:

’’mi-am dorit copii dinainte să rămân, mi-am dori enorm de mult să am un copil că am zis că mâine-poimâine poate nu o să mai fiu, măcar să las ceva în urma mea, și în plus am zis că măcar să nu trăiesc degeaba pe pământ și să pot să-i ofer dacă nu am putut eu să am condițiile necesare, să-i ofer copilului meu.

(…) înainte mă simțeam într-un fel sau altul mă simțeam dată la o parte de lume, judecată și în toate felurile, dar de când am copilul mi s-a schimbat viața și chiar îi mulțumesc lui Dumnezeu că e sănătos, în rest nu (…) mi-am dorit enorm de mult să arăt tuturor oamenilor care m-au judecat cândva să le arăt că pot și eu indiferent că nu am mama și nu am avut tată lângă mine, să le arăt că pot să dau și eu înainte, deci nu…nu sunt chiar așa incapabilă să nu…pot să cresc un copil. Într-adevăr mi-a fost mai greu că nu am știut cum e cu copiii, primul meu copil și ultimul, Doamne ajută! (râde) ’’

O parte a familiilor monoparentale deoarece privesc copii drept cel mai de preț lucru pe care-l au de multe ori fiind constrânși de greutățile financiare se văd nevoiți de multe ori să renunțe la îndeplinirea nevoilor pe care ei le au, căutând mai întâi să împlinească necesitățile și dorințele copiiilor lor. Familie monoparentală matriarhală :

„G: (…) Ce anume vă place la familia dumneavoastră?

„A: Îmi plac copii, ce să îmi placă altceva? Nu am decât copii, la mine pe primul plan, sunt copii.

Familie monoparentală patriarhală :

„I: O familie frumoasă, este ceea ce mi-am dorit și îi mulțumesc lui Dumnezeu că pot să îi am…și pentru mine, cea mai frumoasă familie, adică copii mei. Sunt lângă ei, sunt lângă mine, nu aș avea cuvinte atât de multe încât să…că îi am lângă mine, asta e cea mai frumoasă, cel mai frumos lucru (…) pentru mine altceva nu mai vreau decât să îi văd pe ei bine și sănătoși…”

Deși părinții din familiile monoparentale atât cele matriarhale cât și cele patriarhale susțin că își iubesc copii și că sunt ’’ viața lor’’ totuși ei au exprimat și dificultățile pe care le întâmpină în a-i crește pe copii și în a le asigura tot de cei au nevoie. Familiile monoparentale care au evidențiat greutățile pe care le întâmpină în creșterea copiilor ca și părinți singuri, au precizat că cele mai mari greutăți în creșterea copiilor le-au avut atunci când copii erau destul de micuți, în mod special dacă era primul copil pe care-l aveau, neștiind exact cum ar trebui îngrijit un copil.

Familie monoparentală matriarhală:

’’G: Ce anume îți e greu? A: E greu și cu copilul, e greu și că n-am nah posibilități, posibilitate unde să mă duc și copilul oricum nu o să-l dau’’

Familie monoparentală matriarhală:

’’Că eu când am născut a fost primul copil, că eu n-am mai avut copil niciodată, mi-era frică.

G:Deci ți-a fost foarte greu la început să fi…A:A fost greu și n-am pus mâna că mi-a fost frică (….) A:Mi-a fost greu și că plângea des și nu puteam, nu știam ce are și la toate…când a fost mic la toate îmi era greu, acuma nu, mi-e foarte ușor că e mare și m-am învățat, datorită doamnelor m-am învățat.(…) A: A fost greu și n-am pus mâna că mi-a fost frică. L-am luat în brațe dar de îmbăiat făcea o fată care stătea aici, că doamnele ne-au ajutat foarte mult de aici din centru, cum să îi schimbăm, cum să facem cu copiii, cum să îi schimbăm și așa că îmi era frică. Și mai ales când era el mic, eu plângeam cu nopțile..’’

Familie monoparentală patriarhală:

’’ G:Cum vi se pare că s-a schimbat familia dumneavoastră de atunci, de când soția a plecat?

D: Eee..la început a fost mai greu un pic, copii, al mic mai mult băiatul…el era mai mămos, mai…

Familie monoparentală matriarhală:

’’G: V-a fost greu cu copilașul?

C: Da, prima dată când l-am născut…da, mi-a fost foarte greu, că nu știam ce să fac cu el…până a nu mă muta aicișea, nu știam că i-au locuință, mă gândeam să nu ajungă și el cum am ajuns eu, să sufere să doarmă pe la străini.’’ Familie monoparentală matriarhală:

„I: Da, dar acum e greu. Știți de ce? Că eu sunt titularu la toți.

G: Înțeleg.

I: Și mi-e greu. Vin obosită. (…) Destul de greu, lăsam poate copii prin vecini, ba mă ajutau vecinii.’’

Familie monoparentală patriarhală:’’ A: Acuma nu mai mi-e greu…mi-a fost greu când erau mai mici și vă zisei de vreo 2 ani încoace nu mai mie greu așa, au mai crescut, au mai, pot să mă mai înțeleg cu ei, acuma sunt copii nu poți să îi ți strânși într-un loc că na , fac gălăgie.’’

Cazul unei familii monoparentale matriarhale cu doi copii:

’’Deci am momente încât nu mă suport pe mine, sincer îți zic..încât zic Doamne pune stop vieții mele, dar fă să fie bine la copii mei…ia-mi viața mea, dar lasă-mi copii mei să trăiască, fă-le lor un viitor, dacă nu am avut eu o soartă bună și un viitor bun, să aibe copii mei…deci pentru ei am fost, voi fi și voi muri trup și suflet pentru copii mei.’’

Pentru alte familii lipsa de sprijin a tatălui copiilor, dar și a familiei extinse a dus la resimțirea nașterii și a creșterii copiilor când aceștia au fost mici, drept cel mai dificil moment din viață. Familie monoparentală matriarhală :

’’ M: Momentul cel mai greu mi-a fost când am născut, că am fost singură, că eu am născut la Vâlcea, că acolo am rămas o perioadă…că părinții mei nu au putut să vină și eu am fost plecată la ceva rude și am rămas acolo să nasc.’’

Datorită faptului că familiile monoparentale au resimțit creșterea copiilor când aceștia erau nou născuți ca pe o mare greutate, ei au dezvoltat într-o oarecare măsură o dependență de familia extinsă sau de alte persoane pe care le consideră parte a familiei lor. Și aceasta nu doar pentru că nu știau cum să își îngrijească copii, dar se vedeau neputincioși în a birui dificultățile financiare pe care le întâmpinau.

Familie monoparentală matriarhală care are un singur copil:

’’A:Mi-a fost greu și că plângea des și nu puteam, nu știam ce are și la toate…când a fost mic la toate îmi era greu, acuma nu, mi-e foarte ușor că e mare și m-am învățat, datorită doamnelor m-am învățat de la….și datorită nașilor în primul rând. (…) Și oamenii aceștia sunt nașii copilului și consider că oamenii aceștia sunt familia mea, ca mama mea și tatăl meu, pentru că au avut mare grijă de mine și de copii și m-au ajutat. Cea fost mai greu, aia m-au ajutat.’’

Familie monoparentală matriarhală cu doi copii:

„Mai greu mi-a fost după ce a murit tata că dintr-o dată m-am văzut singură cu 2 copii, fără soț, fără servici, fără, mai am o soră care mă mai ajută (…) A:nu, singurul venit lunar al meu este complementara și alocația fetei.(…) G:și cât timp a trăit tatăl dumneavoastră el v-a ajutat financiar?

A:Foarte mult

(…)A: Nu mi-a fost greu, chiar vreau să spun că nu mi-a fost greu, repet l-am avut pe tata…care eu lăsam copii cu el și plecam și veneam și găseam și mâncare și de toate

G: Ooo…deci el

A: Da, tata a avut foarte mare grijă, da!’’

Familie monoparentală matriarhală cu doi copii:

’’M: Nu…nu…nu am fost căsătoriți, așa…ne-am cunoscut…și s-a întâmplat și după eu i-am spus că sunt însărcinată și n-a mai… vrut, și eu am aflat cam târziu după trei luni și nu s-a mai putut face nimic…și am decis că o să-i cresc eu cu părinții, că fără părinți nu puteam să fac nimic…nu, nu puteam să mă descurc. (…) eu copii nu mai îmi trebuie, am zis că copii nu mai fac, deci nu mai …e greu foarte greu să crești un copil.’’

Uneori, familiile monoparentale simt o puternică ambivalență în ceea ce privește bucuria de a avea copii, bucuria de a-i crește și greutatea pe care o implică aceastea, sentimentul de ambivalență fiind accentuat de faptul că sunt părinți singuri.

Familie monoparentală matriarhală:

’’Da, acuma e greu. Știți de ce? Că sunt titularul la toti.’’

Familie monoparentală matriarhală:

’’ A:De când l-am născut chiar mi s-a schimbat, nu mai sunt cu el. Când eram, eram gravidă eram și eu mai liberă, nu îmi era greu, pentru că nu aveam, aveam un ban care puteam, mă duceam la muncă cu ziua mă mai duceam, eram sus la centru și eram singură, n-aveam pe nimeni, nu, ce aveam pe nașii copilului care mă mai ajutau. Dar de când am făcut copilul e mai bine…copilul e viața mea, nu mă căiesc că am făcut copilul, îi mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a dat o șansă la un copil, și îi mulțumesc că îl am lângă mine.’’

Familie monoparentală patriarhală:

’’ P:Pe o parte greu că trece timpul la mine, vârsta înaintează și pe urmă mâine poimâine mă pomenesc la pensie că n-am pensie că n-am lucrat, deja am pierdut 6 ani pe lângă copii…
G:Aaa, dumnavoastră nu mai lucrați…

P:Nu, nu.

G:Și…

P:Că a fost convenția între mine și ea și…eu la care eu altădată i-am spus să trimită și tu mai mult ca să plătesc și eu cartea de muncă ca să am și eu dacă tot stau cu copiii.’’

G:Da, înțeleg…V-a fost un moment foarte foarte greu în care ați spus că vreți să renunțați și poate chiar să mergeți și dumneavoastră la lucru?

P:Da, de multe ori când mă cert cu ea, de multe ori chiar și îi spun de ceva cară să, îmi vine câteodată să îi spun, las copiii la cineva și plec și eu la muncă și ca să mă duc dincolo, ea tot găsește, că vorbesc cu cutare, zic, atunci dacă te iei după guri căscate, vino tu stai cu copiii și mă duc eu la muncă. Nu nu nu că eu rămân tot pe Spania. Bine, păi atuncea nu te mai lua după guri căscate.’’

Deși foarte multe familii monoparentale susțin că fără dar și poate copii sunt ’’ viața lor’’, o binecuvântare acestea se confruntă nu doar cu un sentiment de ambivalență atunci când se confruntă cu greutățile vieții, ci mai mult decât atât aceste familii ajung să regrete faptul că au copii, și consideră venirea lor pe lume drept o greșeală pe care nu și-ar mai dori să o repete.

Regretul față de existența copiilor a fost mai evidențiat la familiile monoparentale matriarhale care nu și-au dorit să rămână însărcinate la momentul respectiv. Întrucât nu aveau o relație stabilă cu tatăl copiilor lor și nu erau căsătoriți sau le era teamă ca să nu rămână însărcinate și copii lor să crească într-un centru de plasament departe de părinții lor, la fel cum ca o parte dintre aceste mame singure au crescut în timpul copilăriei lor. Unele familii atunci când au fost întrebate la începutul interviului despre membrii familiei lor și-au exprimate sentimentele de afecțiune față de copii lor, dar mai apoi au numit nașterea copiilor drept o greșeală și au privit cu regret ceea ce s-a întâmplat.

Familie monoparentală matriarhală, cu doi gemeni:

’’ G: Vă pare rău?

I: Nu, nu…nicodată nu m-aș gîndi că îmi pare rău să am copii (…)a cuma, dacă ți-ai mai reface viața asta ar mai însemna încă un copil, dacă am greșit de două ori asta nu înseamnă că trebuie să o fac și pe a treia oară pentru că…nu, nu.. Am alte planuri cu viața mea și a copiilor mei…”

Familie monoparentală matriarhală cu un singur copil:

’’G: și vă e teamă cumva să nu pățiți la fel ca și data trecută?

C: Da, mă gândesc și la asta, de ce să spun că nu.. îmi e teamă de lucrul ăsta și de asta nici nu prea vreau și în al doilea rând, nu…nu…m-am lecuit cum vine vorba…nu mai…acuma nu pot să zic, da toată viața voi fi singură, dar eu știu…că nu se știe niciodată ce va fi.’’

Familie monoparentală matriarhală cu un copil care și-a exprimat clar regretul de a fi rămas însărcinată:

’’O dată sau de două ori, am pus botu și m-a lăsat cu un copil, am rămas gravidă că n-am știut și eu am venit aicea în 2013 în centru cu el. Și el își făcea iluzii că…bine și eu mi-am făcut iluzii că îmi fac o familie cu el și m-a mințit, așteptam decât să îi dau și atât. Da! M-a lăsat gravidă, am venit aicea că n-am avut unde să stau pentru că mama mea e și ea necăjită, are și ea problemele ei și eu am venit aicea în 2013 și (…)

A:Stăteam în chirie la Cărbunești la garsonieră și trăiam așa…bine deși n-am trăit decât de două ori, nu m-am gândit eu că rămân gravidă așa repede, da se întâmplă și acum asta mi-e învățare de minte, n-o să mai… vezi că acuma vin băieți să se însoare, pe aicea să caute fete și eu nu mai vreau pentru că mie frică, te lasă…te minte că te ia și te lasă cu copilul ăsta și te lasă cu un copil și gata (…) A:Am o sarcină, care am făcut un avort, am mai pățit-o și…(…) A:Nu îmi doresc, deci de căsătorit, am pățit-o și…’’

Familie monoparentală matriarhală cu doi copii:

’’M: Nu…nu…nu am fost căsătoriți, așa…ne-am cunoscut…și s-a întâmplat și după eu i-am spus că sunt însărcinată și n-a mai… vrut, și eu am aflat cam târziu după trei luni și nu s-a mai putut face nimic…și am decis că o să-i cresc eu cu părinții, că fără părinți nu puteam să fac nimic…nu, nu puteam să mă descurc. (…) deci ne-am întâlnit, ne-am vorbit, ne-am îndrăgostit unul de altul și cam a durat o lună de zile, două cam atât a durat relația și după s-a rupt…s-a destrămat..am mai încercat să-mi fac o relație, dar nu…nu

M: Nu…nu, el m-a păcălit pe mine, m-a prostit, adică mi-a zis că în final mă ia și în final când s-a întâmplat, am mai continuat, tot așa m-a dus că da te i-au , te i-au și când a fost a zis că nu…i-am spus că sunt însărcinată a zis că nu …pe el nu …că nu se poate…

C-am atâta a fost discuția eu…eu am vrut să fac un avort, deci nu am vrut să păstrez copii, dar nu s-a mai putut că deja intra în trei luni și o săptămână. (…)

G: Cum s-a schimbat viața dumneavoastră de când v-ați despărțit de el?

M: Ăăă…s-a schimbat într-adevăr nu chiar așa bine.’’

Unii părinții din familiile monoparentale crescând singuri copii și asumându-și responsabilitatea atât ca tați cât și ca mame, se văd drept părinții eroi, deoarece puteau găsi multe alte metode de ’’ a scăpa de ei ’’ sau de a face și ei ceea ce au făcut celălalt partener, acest sentiment de eroism este mai accentuat în cazul familiilor monoparentale patriarhale întrucât în România acestea se regăsesc într-un număr mai mic față de cele matriarhale, potrivit Recensământului din 2002, nouă din zece familii monoparentale erau matriarhale.

Însă, în studiul pe care eu l-am făcut toate cele trei cazuri de familii monoparentale patriarhale aveau drept cauză a monoparentalității migrația soției pentru a lucra în afara granițelor țării, renunțând în cele din urmă în a se mai întoarce în țară. Am putut observa cum chiar dacă la început intenția tațiilor din familiile monoparentale patriarhale intervievate nu a fost de a divorța, ci au acceptat de bună voie să rămână dumnealor să îngrijească de copii, în timp văzând refuzul soțiilor de a se reîntoarce în țară, una dintre soțiile acestor familii monoparentale patriarhale avea deja o altă relație extraconjugală, tații rămânând acasă și confruntându-se cu tot felul de greutăți au considerat că prin divorț fac chiar un bine copiilor.

’’Adesea, motivatia indivizilor pentru migratie nu este reprezentata de atingerea unor obiective personale, cat de necesitatea imbunatatirii conditiilor de trai la nivel de familie. Astfel, desi migratia este individuala, atat motivatia cat si consecintele si implicatiile acestui proces, se regasesc la nivel de unitate familiala. Totusi, desi intentiile sunt cele mai inainte prezentate, acest lucru nu este respectat intru-totul creand dezechilibre la nivel emotional pana la desfacerea familiei de tip nuclear. Familiile in care femeia opteaza pentru migratie sunt percepute ca prezentand un risc mai mare de dezintegrare. Reteta unei familii stabile presupune prezenta femeii in spatiul domestic, cu rolul esential de asigurare a coeziunii familiale.’’

Familie monoparentală patriarhală:

’’G: Au vrut să vă ia copii?

A: Nu, dar mi-a dat o chestie că să nu las copii singuri că dacă…le-am spus dacă îmi aduceți bonă mie nu am nimic împotrivă.

Aaa..că n-au mai întâlnit cazul ăsta domnișoară…că tată să rămână, că puteam și eu să mă pun să beau să…

G: Da, de regulă (…) …mamele sunt cele care rămân cu copii

A:Da…majoritatea, puteam și eu să mă duc să îi duc la centrul de plasament să plec în partea cealaltă să…(…) . Deci nu le-am dat o palmă. Nu sunt un om dintr-ăla care să fiu brutal sau să fiu scandalagiu sau…nu beau! Aaa, poate de sărbători mai beau o șampanie sau o chestie din asta, dar eu nu consum alcool.”

Familie monoparentală patriarhală:

„P:Diferită nu, dar cum să spun eu, față de alte familii că am crescut copiii singur, sunt văzut bine ca tată și ca mama.

G:Îhm…

P:Deci nici un vecin nu poate să mă vorbească că dacă îmi trimitea soția bani, mă duceam să îi beau în bar, mă ducea să îi bag la aparate sau altceva, întotdeauna mi-am văzut de copii în primul rând, ca să nu lipsească.’’

Familie monoparentală patriarhală:

’’G:Ce credeți că cred ceilalți oameni despre dumneavoastră?

D:Bine, majoritatea și de pe aicea și de pe la Bălești de pe la ea mă apreciază, de exemplu m-am întâlnit și acuma cu fratele lu taicăsu și mi-a spus că-i place că am îngrijit copiii, arată bine nu…și alea…na fiecare…eu sunt mai nepăsător, eu n-am treabă ce zice lumea, pe mine mă interesează să ajungă copiii mei bine în familia mea restu…treaba lor.’’

În cazul acestei familii monoparentale matriarhale sentimentul de eroism matern este susținut nu doar de felul în care această mamă se relaționează la copii, că este și ’’mama și tată pentru ei’’ asumându-și responsabilitățile și ale unui tată și nemaigăsind în aceasta o dificultate, dar și de faptul că a rămas însărcinată la cincisprezece ani cu primul băiețel și a reușit să le asigure o locuință .

Familie monoparentală matriarhală:

„A: Ăăăă…Nu mi se pare că sunt eu am văzut familii care deși au de toate , copii lor nu știu să respecte, nu sunt sociabili, pe când ai mei știu să respecte și așa cum i-am crescut, i-am crescut…am avut autoritatea aia în fața lor. Nu sunt diferită din contră…aaa! dar eu sunt și mama și tată pentru ei, deci nu e niciun fel de problemă (…)

Eu față de majoritatea mă văd o mama luptătoare, oo, un sprijin pentru copii mei, un ..deci nu sunt..cred, adică, nu că nu sunt în măsură să mă descriu dar atâta timp cât i-am făcut la o vârstă destul de fragedă și în momentul de față au și o casă, au unde să vină să doarmă…deci sunt ….față de alte mame care îți lasă , își dau, își fac copiii și așa mai departe, deci aicea e…numai…numai.’’

Familiile monoparentale matriarhale care au fost ’’ păcălite’’ atunci când au rămas însărcinate (unele dintre aceste mame au crezut că astfel își vor forma familia pe care și-o doreau de mult timp) după ce au fost însărcinate s-au confruntat cu sentimente de regret, și ambivalență care au dus într-unul dintre cazuri chiar și la o tentativă de avort, dar în cele din urmă mamele din astfel de familii s-au resemnat că trebuie să își crească singure copii.

Aceste mame din familiile monoparentale matriarhale nu numai că au eșuat în formarea Deși familiile monoparentale patriarhale cu toate că spre deosebire de familiile monoparentale matriarhale nu au fost ’’păcălite’’ atunci când au ales să rămână să-și crească copii, au experimentat același sentiment de resemnare însă în fața posibilității de a lucra, de a se confrunta și de a-și asuma singuri greutățile întâmpinate în creșterea și educarea copiilor ( Greutate în familiile monoparentale patriarhale în creșterea copiilor:’’G:Cum vi se pare că s-a schimbat familia dumneavoastră de atunci, de când soția a plecat?

D: Eee..la început a fost mai greu un pic, copii, al mic mai mult băiatul…el era mai mămos, mai’’)

Familie monoparentală patriarhală :

’’A:Deci, într-adevăr este dar dacă m-am împătrat acum pe drumul ăsta …’’

Familia monoparentală matriarhală: ’’A:Păi m-am cunoscut cu el din Târgu Jiu, s-a îndrăgostit de mine și el…eu greu…după aia…am pus botu…că așa că vreau, că dacă facem un copil te iau la mine așa și i-am spus mă dacă e să ne culcăm ferește-mă…cu burta la gură, ce fac eu cu copilul ăsta? Mi-l lași în spinare? Și uite că așa a fost. Dar acum asta e, îi mulțumesc…datorită la doamnei din centru de aicea au avut grijă de copii și au în continuare grijă.’’

Familia monoparentală matriarhală:

G: Vă pare rău acum?

M: Nu…nu, nu mi-a părut rău nicio secundă…de când am zis că ce s-a întâmplat s-a întâmplat și cu asta basta…(…) M: Nu, păi nu mai ținem legătura, eu nu mai știu nimic despre el…viața merge înainte și fără el.

Atunci când familiile monoparentale intervievate cu fost întrebate dacă se consideră a fi diferite față de celelalte familii din societate, majoritatea dintre ele au au negat că monoparentalitatea ar fi cauza pentru care ar membrii acestui grup de risc s-ar putea simți diferiți față de familile biparentale , o parte dintre familiile monoparentale, au argumentat că singura diferență pe care o percep este printr-o altfel de dificultate întâmpinată.

Tabelul alăturat cuprinde tipologia greutăților și dificultăților pe care familiile monoparentale intervievate din județul Gorj susțin că le întămpină. Alte câteva tipuri de dificultăți ale acestor familii monoparentale urmează să fie menționate și exemplificate ulterior. Tipologia dificultăților identificate fiind una foarte variată poate constitui fundamentul temeinic al sentimentelor de ambivalență și regret, ca și părinții singuri se văd nevoiți să facă față unor greutăți pe care poate dacă ar fi fost o familie biparentală nu ar fi fost nevoiți să le experimenteze. În contextul familiilor monoparentale dificultățile și greutățile sunt corelate unele de celelalte, existența uneia și nerezolvarea acesteia va duce înspre apariția altor tipuri de dificultăți.

Spre exemplu, o astfel de problemă care și-ar fi găsit soluționarea ar fi imposibilitatea de a lucra și de a merge să își caute un loc de muncă pentru că nu au în grija cui să își lase copii, văzându-se astfel nevoiți să își lase copii în grija vecinilor sau a altor persoane. Dar în cazul în care acești părinți singuri nu găsesc persoane disponibile pentru a sta cu copii se văd nevoiți să renunțe la locul de muncă și să rămână acasă pentru a crește copii, locuind într-o chirie oferită de către primării, supraviețuind doar din alocația complementară oferită de către stat ( doar în situația în care copii au fost născuți într-un cadru familial format conform legistlației în vigoare și nu în cadrul unei coabitări sau a unor relații extraconjugale, neasumate de către unul dintre parteneri), alocația copiilor sau orice alt ajutor financiar oferit de către familia extinsă și cunoscuți.

O parte a familiilor monoparentale matriarhale și-au dorit să se despartă de soțul /concubinul lor din cauza violenței domestice și a teroarei zilnice pe care o aveau de îndurat iar acum deși au mai multe dificultăți nu regretă că s-au despărțit, nici nu s-ar mai căsători, dar afirmă că le greu, consideră o greșeală existența copilului/copiilor.

Dificultatea financiară a fost cel mai adesea menționată având în vedere faptul că este una dintre cele mai comune dificultăți ale familiilor monoparentale, cea care duce de altfel la încadrarea acestor familii într-un grup de risc al societății contemporane. Potrivit unui studiu realizat de către Institutul Național de Statistică în anul 2004, 23,8% dintre familiile monoparentale din România au restanțe în mod constant la plata întreținerii și a achitării ratelor către bancă.

Familie monoparentală matriarhală:

’’G:Credeți că sunteți diferită de alte familii?

M:Nu, nu

G:nu?

M:Nu, nu sunt diferită. De aia stau și mă gândesc…

G:Vi se pare că familia dumneavoastră e una pe care o regăsiți în societate des?

M:Da, îmi plăcea, era o familie frumoasă. (…)

G:deci nu vi se pare diferită?

M:Nu, pentru că sunt familii care sunt în situația mea, sunt foarte multe familii. Deci nu sunt numai eu, sunt multe familii care…tot aceași greutăți duc ca și mine. Tot greul pe care îl am eu duc și alte familii, deci cu trei și cu patru copii, tot același necaz, tot prin aceași problemă ca și mine.’’

Familie monoparentală patriarhală cu doi copii care-și justifică inexistența unei diferențe față de familiile biparentale prin prisma faptului că poate îndeplini responsabilitățile domestice care revin în mod normal unei mame:

’’G: Vi se pare că familia dumneavoastră e diferită de celelalte familii?

D: Nu am nicio…adică nu pentru că eu…eu mi le fac pe toate..mie sincer chiar nu îmi mai trebuie nevastă în casă, că eu îmi fac mâncare, eu îmi fac curățenie…uite acuma e ziua copilului eu îi fac tort.’’

Familie monoparentală patriarhală:

’’G: Credeți că sunteți o familie diferită față de celelalte familii? De marea majoritate a familiilor?

A: Domnișoară să vă zic..așa și așa. Deci, într-adevăr este dar dacă m-am împătrat acum pe drumul ăsta nu accept acum să îmi refac viața până nu crește copilul.

G: Dar copiii credeți că gândesc că sunteți o familie diferită?

A: Nu, pentru că nah ..nu

G: Îhmmm….

A: Și ei sunt învățați tot pe sistemul ăsta …’’

Familie monoparentală matriarhală:

’’Mmmm..credeți că sunteți o familie diferită față de celelalte? Prin orice lucru..nu știu vi se pare că față de celelalte familii din societate

I: Da, posibil, da…

G: prin ce anume?

I: Îîîmm…Prin fapt de comportament, de gândire

G: Vi se pare că gândiți diferit?

I: Mda

G: La ce anume vă referiți?

I:Laa…o, așa…depinde poate și de om…de caracter…sunt oameni și oameni, oameni cu care poți să te înțeșegi și oameni cu care nu poți să te înțelegi

G: Nu, dar dumneavoastră ca și familie față de majoritatea famililiilor vi se pare că sunteți o familie diferită? Adică, uitându-vă la majoritatea familiilor, nu la excepțiile cu care…

I: Aaa, așa nu…nu…suntem la fel, cu mici excepții care poate nah…

G: ce înțelegeți prin mici execepții?

I: Păi vă zisei poate familia de lângă e altfel

G: Dar vorbind față despre majoritatea..

I: Majoritatea sunt la fel, adică au un comportament în fața copiilor’’

Familia a cărei cauză a monoparentalității a fost văduvia. Spre deosebire de familiile care se aflau înainte de a deveni familie monoparentală într-o relație de concubinaj sau au avut drept cauză a monoparentalității divorțul, familia a cărei cauză a monoparentalității a fost văduvia a fost foarte fermă și nu a ezitat în a afirma că monoparentalitatea într-adevăr poate duce la diferențierea față de familia biparentală.

’’ G Ți se pare că sunteți diferiți de alte familii?

M E clar că suntem diferiți

G Prin ce a-i defini asta?

M: Prin faptul că nu există tată, pur și simplu, dar așa din alte puncte de vedere nu suntem cu nimic diferiți..suntem oameni normali, copii la fel…nah…merg la școală, merg la biserică, participă la program, dar cred că în interiorul lor și ei simt că e ceva, e ceva care-i diferențiază de ceilalți…și eu simt asta, în special când văd cupluri împreună, sau cupluri care cântă în biserică. Lucruri pe care le făceam și eu cu soțul meu și în momentele alea, ăăă..la început mă afecta foarte mult, acum am ajuns la concluzia …faza când accept realitatea și încerc să fug de amintirile care mă năpădesc în momentul respectiv, încerc să ies de acolo.’’

Familie monoparentală patriarhală:

’’G:Înțeleg…Credeți că familia dumneavoastră e diferită față de celelalte familii? Vă vedeți ca fiind o familie, adică dumneavoastră și copiii credeți că sunteți o familie diferită?

P:Diferită nu, dar cum să spun eu, față de alte familii că am crescut copiii singur, sunt văzut bine ca tată și ca mamă.’’

Pentru unele familii monoparentale matriarhale intervievate venirea pe lume a copiilor lor nu a fost doar un motiv de bucurie, ca în majoritatea familiilor biparentale, ci un argument pentru care familia extinsă sau cunoscuții să își exprime dezacordul și împotrivirea cu privire la nașterea acestor copii fie din cauza lipsei unei locuințe, a instatabilității financiare sau a prejudecății că aceste mame vor repeta același tipar social pe care ele l-au trăit, de a naște copii pe care mai apoi să-i abandoneze și care vor ajunge să fie crescuți într-un centru de plasament.

Exemple de judecata socială asupra existenței copiilor.

Familie monoparentală matriarhală:

’’(… ) ei părinții mei mai au câte o neînțelegere, ei nu…nu sunt chiar de acord cu ce am făcut eu că am făcut doi copii fără acordul lor și…’’

Familie monoparentală matriarhală:

’’G:Dar familia ta nu te-a acceptat atunci când ai născut?

A:Nu, m-au acceptat cu copilul în burtă, că a zis că-i e frică.’’

Familia monoparentală matriarhală:

I: Aaa..deci părerile sunt împărțite…sunt obișnuită cu…

G: Ce vi s-a zis?

I:Eee…că de ce l-am făcut și pe al doilea? Ca de exemplu, că de ce poate nu i-am dat sau …

G: și rudele dumneavoastră vi-au reproșat asta?

I: Da, da..da

Chiar și foarte apropiați nouă, dar asta fiind copii mici după ce au mai crescut și așa toată lumea…Darius și Claudiu ce face? Adică…numai! A fost un mic șoc pentru majoritatea apropiaților așa să îmi zică…’’

În cercetarea pe care am făcut-o am putut observa cum cauza a monoparentalității poate fi determinată uneori doar de simpla situație în care mamele din familiile monoparentale sunt însărcinate, aceasta fiind explicată după cum am putut analiza în cazurile folosite în acest studiu copilul născându-se fie dintr-o relație extraconjugală neasumată de tatăl copilului/ copiilor sau o dată cu nașterea copiilor tatăl să își schimbe total comporatamentul față de soția sa și chiar mai mult decât atât, să își dorească să se despartă definitiv.

Familie monoparentală matriarhală:

’’G: Dar relația dumneavoastră…el imediat când a aflat că sunteți însărcinată…

M: Da..el a zis că nu-l interesează și cam atât.’’

Familie monoparentală matriarhală intervievată în cadrul Centrului Maternal din Tg-Jiu:

’’G:De tatăl copilului mai ști ceva?

A:Nu mai știu nimic, un semn de viață n-a dat

G:Din momentul în care tu ai rămas însărcinată?

A:Da, din momentul ăla a și plecat.’’

Familie monoparentală matriarhală cu trei copii:

’’M:Da, da și anul trecut tot am răbdat până am ajuns aici și anul trecut și până n-aș veni aicea și tot i-am spus mă potole-te că nu, nu se potolea, (…) orice și când începuse să mă dea la o parte nu-i mai convenea nici de mine nici de fată. Începusem să avem numai mari probleme, începuse să-și împartă hainele, să își potârcească hainele de ale mele, de actele de ale mele, mai multe și tot timpul îmi spunea să eliberez casa, să eliberez casa.

G:Deci practic el v-a izgonit de acasă.

M:Da, da ,da m-a izgonit, da.

G:Da așa dintr-o dată sau pur și simplu relația dumneavoastră cu el s-a deteriorat în timp?

M:În timp. Eu după ce am născut fata s-a întâmplat toate astea. Da, după ce am născut, până să nu nasc fetița a fost totul ok, deci am fost o familie frumoasă. (…) până a venit aia mică pe lume, când a venit a mică pe lume nu a mai fost nimic între noi. A început să se răcească, începuse să mă dea la o parte, îmi spunea să-l las în pace, mi-a spus în felul următor: că între mine și el nu există nimica și a zis că că nu stă în mine și chestii de genul ăsta.’’

Familie monoparentală cu un singur copil

’’C:din cauza faptului că nu ne-am înțeles de când am rămas însărcinată…

G:Cât timp ați fost înainte împreună?

C:3 ani…la un moment dat am decis să….am văzut că nu se schimbă, le-avea cu alcoolul, că și în ziua de azi tot cu alcoolul se ocupă…nu muncește pentru un folos anume, ca să zic mă muncesc pentru familia mea, pentru copilul meu…și dacă am văzut că nu se schimbă și nu vrea nimic de la viața asta să aibă familie, să fie și el în rând cu lumea, de ce să merg pe drum singură? Eu și să mi-l cresc singură, să mi-l educ…să…

G:După ce ai născut?

C:Da…imediat după ce l-am născut, l-am așteptat în spital o săptămână și ceva să vină, să vină să-l recunoască, că nu mi-a dat nici un semn, nici nu a spus că îl vreau, nu-l vreau, și așa am decis să renunț….’’

Folosind metoda analizei discursive am putut observa cum contrar argumentării familiilor monoparentale care susțin că monoparentalitatea este o normalitate și nu sunt cu nimic deosebiți față de restul societății contemporane, totuși ajung să admită că normalitatea structurală fami este cea care ar trebui urmată, adică normalitatea care face parte din planul originar al lui Dumnezeu cu privire la familie.

Familie monoparentală patriarhală :

’’P: Dintr-o, cum a lăsat Dumnezeu, femeie și bărbat, de la care între noi s-a cam rupt, ea fiind plecată pe Spania, distanța…a făcut în așa fel ca să ne depărteze unul de altul și ea între timp și-a găsit pe altul.’’

Interpretarea datelor

Multe din comportamentele și atitudinile părinților din familiilor monoparentale s-ar putea spune la o primă citire a materialului de cercetare că se regăsesc într-o oarecare măsură și în tiparele familiale biparentale, însă există unele deosebiri care pot avea o mare semnificație. Spre exemplu, și în familiile biparentale se resimt adesea greutăți în creșterea și educarea copiilor (precum cele pe care le-am exemplificat în partea de prezentare a rezultatelor cercetării), deasemenea și familiile biparentale își exprimă dragostea și afecțiunea pe care le-o poartă copiilor lor (de multe ori, din păcate, mai mult în fața altor persoane decât a propriilor copii) însă, spre deosebire de familiile monoparentale cele biparentale nu se confruntă cu sentimente de ambivalență și regret, nici măcar atunci când le este greu financiar sau din alt punct de vedere.

Se poate ca adesea mamele din familiile biparentale să se plângă într-adevăr de faptul că nu și-au dorit să râmână însărcinate în perioada respectivă, sau că nu se simt pe deplin pregătite în a fi mame în momentul respectiv, dar nu pot afirma că ’’au fost păcălite’’ sau că a fost o greșeală pe care nu și-o mai doresc să o repete niciodată. (Familie monoparentală matriarhală: ’’dacă am greșit de două ori asta nu înseamnă că trebuie să o fac și pe a treia oară pentru că…’’).

Mai mult decât atât familiile biparentale, indiferent de cât de mult și-ar dori să aibă copii, nu i-ar privi ca pe o modalitate prin care ei ca și părinții să poată ajunge egali celor din societate, până în momentul respectiv simțindu-se inferior celor din socitate din cauza condițiilor familiale și sociale în care aceștia au trăit pănă în momentul respectiv. Părinții din familiile biparentale pot să-i considere prețioși pe copii lor și se pot lăuda că îi au, însă nu se consideră inferior societății până în momentul venirii lor pe lume.

După cum am precizat în partea teoretică a aceste lucrări din perspectiva sociologiei familiale normalitatatea este privită ca fiind categoria care este cea mai des întâlnită și în care se încadrează majoritatea populației (Durkheim vede normalitatea în opoziție cu patologia).

Așadar, familia normală potrivit literaturii de specialitate, este compusă din ambii soți și copii, iar celei nenormale îi este caracteristică lipsa unuia dintre soți. Despre familia monoparentală se poate afirma că este una care se încadrează în parametrii normalității, atâta timp cât se precizeză că monoparentalitatea este o criză a familiei datorită consecințelor sociale pe care aceasta le are.

Familia monoparentală este fără dar și poate o normalitate statistică prin ponderea semnficativă a familiilor monoparentale în rândul societății actuale, și care se află de altfel într-o continuă creștere. Chiar dacă este o normalitate statistică despre familia monoparentală nu se poate afirma că este și un fapt perceput de societate ca fiind normalitate, întrucât nu s-a format încă o normă socială cu privire la aceasta.

Explicația acestei afirmații au susținut-o persoanele din familiile monoparentale atunci când au fost întrebate dacă se simt diferite față de celelalte familii din societate și au răspuns nu, acestea au fost toate cazuri în care monoparentalitatea a fost provocată de către divorț sau separare- în cazurile familiilor monoparentale care au trăit în concubinaj. Dacă părinții din familiile monoparentale (în mod special familiile monoparentale matriarhale intervievate) ar fi admis că monoparentalitatea este o sursă a diferențierii sociale între persoanele care formează categoria familiilor monoparentale și restul societății, ei ar risca astfel să fie judecați de către societate deoarece cicumstanțele și cauzele care au determinat existența monoparentalității pot fi judecate social. Și aceasta deoarece nu s-a creat o normă socială conform căreia să fie acceptată și respectată indiferent de motivul pentru care a fost provocată, societatea privește în continuare monoparentalitatea ca pe un aspect negativ, în special atunci când există greșeli a unuia dintre soți care pot fi judecați de către ceilalți.

Dar în același timp, în cazul de familie monoparentală în care disrupția familială nu a fost una dorită din partea niciuneia dintre părți, ci ceea ce a condus înspre disrupția familială a fost decesul- în acest caz mama din familia monoparentală nu a simțit că trebuie să se justifice cumva printr-o explicație de ce anume se simte diferită sau nu față de restul societății prin faptul că este părinte singur. Consider că spre deosebire de familiile monoparentale cazul familiei monoparentale matriarhale provocate din cauza văduviei nu a simțit nevoia să ezite sau să evite să afirme că într-adevăr se simte diferită față de celelalte familii din societate deoarece cauza monoparentalității ei nu este una care poate fi judecată și condamnată social, ci deseori este compătimită pentru situația în care se află, contrar celorlalte cauze ale monoparentalității ( concubinajul care în cele din urmă a condus înspre separare și divorțul) unde oamenii pot judeca comportamentele celor implicați ca fiind de vină pentru că relația lor maritală sau coabitală a avut ca finalitate monoparentalitatea, și nu și-au putut salva căsnicia sau relația măcar de dragul copiilor după cum sunt de părere unii părinți.

În același timp familia matriarhală care a avut ca și cauză a monoparentalității decesul a resimțit pierderea soțului ca fiind cea mai mare greutate cu care se confruntă chiar dacă avea șase copii de crescut, iar cel mai mic dintre ei avea doar trei ani nu a făcut din asta o greutate sau nu s-a plâns de numărul mare de copii și nici nu i-a considerat o greșeală.

Pe de altă parte, familiile monoparentale matriarhale și patriarhale care au cauze care pot considerate de celalte persoane din societate drept greșeli au resimțit creșterea copiilor în special când aceștia erau micuți ca pe o greutate, s-au confruntat cu sentimente de ambivalență în ceea ce privește dragostea pe care le-o poartă și greutățile pe care le au în a-i crește singuri. De asemenea, aceste familii au ajuns să fie dependenți de ajutorul familiei extinse sau de al altor persoane cunoscute, confruntându-se cu sentimente de ambivalență și chiar regret în ceea ce privește existența copiilor.

Toate aceste aspecte legate de percepția familiilor monoparentale cu privire la copii au putut fi sesizate chiar dacă familiilor monoparentale care au divorțat sau au ales să se separe au avut mult mai puțini copii decât familia monoparentală matriarhală al cărei soț a murit (o singură familie monoparentală patriarhală a avut patru copii, iar celelalte familii monoparentale care au divorțat s-au sau despărțit nelegal au avut unul sau doi copii, comparativ cu familia monoparentală matriarhală care avea soțul decedat are șase copii.)

s. salomea: are ceva dacă am reluat un citat din partea de teorie și l-am aplicat și la partea de cercetare, susținea rezultatele cercetării și am folosit și acceasi sursa bibliografică. Am voie să folosesc pers 1 sg si pl în partea de cercetare?

Concluzii și limite

Concluzii

Dilemele părinților singuri regăsite în studiul de față pot fi clasificat în anumite categorii folosind diferite criterii, acestea fiind determinate de dificultățile întâlnite cel mai adesea de către acest grup vulnerabil. Una dintre dilemele cele mai evidente este ambivalența maternă și paternă pe care părinții singuri o experimentează în momente în care se confruntă cu dificultăți precum efortul dublu depus pentru îndeplinirea responsabilităților casnice și depășirea situațiilor de criză financiară în care marea majoritate a familiilor monoparentale se află. De asemenea, o altă dilemă a părinților singuri este teama de a admite că monoparentalitatea îi diferențiază față de familiile monoparentale. Deși părinții din familiile monoparentale se plâng de greutățile pe care le au, fie ele financiare, dificultățile întâmpinate în creșterea copiilor sau celelalte tipologii de dificultăți enumarate anterior, nu afirmă că monoparentalitatea este cea care provoacă o parte a acestor dificultăți.

În jurul conceptului de monoparentalitate nu s-a format o normă socială conform căreia această categorie să fie privită la fel ca și tipologia familiilor biparentale. Deși statisticile dovedesc că monoparentalitatea este o normalitate statistică și deasemenea unele perspective teoretice ale acestui studiu, acest fapt nu este resimțit de către familiile monoparentale de aceea ele evită admiterea monoparentalității ca o cauză a diferențierii sociale.

Limite

Una dintre limitele întâlnite în procesul de colectare a datelor de cercetare a fost indisponibilitatea fundațiilor de a face legătura între beneficiari sau de a oferi detalii referitoare la familiile monoparentale care beneficiau de serviciile sociale oferite de fundațiile respective. Obținerea acordului de a înregistra a familiilor monoparentale care au fost intervievate pentru partea de cercetare a studiului a reprezentat una dintre cea mai dificilă barieră de eliminat în adunarea datelor.

Și aceasta deoarece trăiau în condiții improprii dezvoltării proprice copiilor se temeau că eu prin înregistrarea unui interviu îmi doresc de fapt să duc copii în centre de plasament. Iar în situația familiilor monoparentale matriarhale care se aflau O altă limită întâlnită în procesul de colectare a datelor a fost refuzul celor doi copii a familiilor monoparentale matriarhale de a răspunde întrebărilor care le-au fost adresate.

Implicații practice a părții de cercetare

Implicațiile practice a părții de cercetare prezentată de-a lungul acestui studiu oferă o nouă perspectivă asupra fenomenului monoparentalității ținând cont de nevoile, dificultățile și greutățile cu care familiile monoparentale se confruntă. Astfel că una dintre sugestiile pe care le-aș avea pentru evitarea unor situații dificile și care ar duce la creșterea calității vieții familiilor monoparentale este implementarea unor programe after-school susținute de stat.

Consider că un program after-school ar putea fi benefic copiilor din familiile monoparentale care atunci când se întorc acasă de la școală, după cum am putut vedea și în partea de prezentare a rezultatelor, sunt nevoiți să preia din responsabilitățile casnice și nu numai pe care părinții le au de îndeplinit, copii ajungând astfel de multe ori să fie dezinteresați de școală trăind de altfel într-un mediu familial defectuos care nu îi ajută în dezvoltarea lor cognitivă. În același timp un astfel de program ar veni și în sprijinul părințiilor singuri care nu au timp să își ajute copii la teme oricât de mult și-ar dori (după cum au fost și cazurile familiilor monoparentale intervievate în acest studiu), iar mai apoi ajung să se simtă vinovați când observă performanțele educaționale slabe ale copiilor lor.

Motivul pentru care aș sugera ca aceste programe after-school să fie susținute de stat sau să fie parte a unor servicii sociale oferite de către organizații neguvernamentale este lipsa unui venit lunar constant sau insuficient a familiilor monoparentale, fapt ce le împiedică să acceseze chiar și serviciile sociale care ar putea face o mare diferență în viața celor care alcătuiesc acest grup social.

Pe de altă parte, aceste programe de after-school în momentul în care vor fi create doar pentru această categorie vulnerabilă a populației nu vor fi accesate decât de acele familii monoparentale care nu au problemă în a admite că monoparentalitatea poate fi un criteriu diferențial față de familiile biparentale. După cum am putut concluziona pe baza cercetării efectuate doar familiile care nu pot fi judecate de către societate sunt cele care admit monoparentalitatea ca pe o diferență, iar aceste familii sunt cele în care monoparentalitatea a rezultat în urma decesului.