Dileme de Securitate In Societatea Globala

C U P R I N S

CAPITOLUL 1: TERORISMUL EPOCII MODERNE: PARADIGME, TIPOLOGII,

CLASIFICĂRI

1.1 Paradigme ale analizei fenomenului terorist

1.2 Tipologiile fenomenului terorist contemporan

1.3 Forme de manifestare a terorismului

1.4 Clasificări ale fenomenului terorist contemporan

CAPITOLUL 2: ACȚIUNEA TERORISTĂ: DETERMINĂRI, MOTIVAȚII, PROCEDEE,

TEHNICI ȘI MIJLOACE

2.1 Acțiunea teroristă: determinările și motivațiile ei multiple

2.2 Procedee, tehnici și mijloace de acțiune folosite de teroriști

2.3. Amenințări în cadrul războiului terorism-antiterorism

2.4. Implicarea NATO in procesul de aparare

CAPITOLUL 3: ACȚIUNEA TERORISTĂ: ANALIZĂ DE COMPORTAMENT

3.1 Aspecte generale privind procesul de cunoaștere și comportament

3.2 Terorismul și acțiunea teroristă ca procese psihologice: elemente de raționalitate și

iraționalitate în comportamentul teroristului

3.3 Aspecte privind personalitatea teroristului din perspectiva disponibilității,

recrutării, aderării și motivării

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

2

INTRODUCERE

Terorismul este asimilat cu o calitate doctrinară, dar și cu un mod deliberat de acțiune. Una din definițiile uzitate de Guvernul S.U.A. (în fapt, o definiție ușor modificată a lui James Adams din 1980) considera că: “Terorismul reprezintă amenințarea cu violența sau

folosirea violenței în scopuri politice de către indivizi sau grupuri, indiferent dacă acționează pro sau contra autorităților guvernamentale existente, când aceste acțiuni au intenția de a șoca, intimida sau consterna un grup țintă mai larg decât victimele imediate.Terorismul este relaționat cu indivizi sau grupuri care urmăresc răsturnarea regimurilor politice, corectarea unor deficiențe sociale percepute de grupurile respective sau erodarea ordinii publice internaționale”.

Frank C. Carlucci III, Secretar al Apărării în timpul administrației lui G. Bush, considera că “terorismul este în mod esențial o tactică, o formă de luptă politică destinată atingerii unor scopuri politice. Terorismul poate fi înscris în categoria conflictelor de mică intensitate și descris ca război purtat la limita minimă a spectrului violenței, război în care conotațiile politice, economice și sociale joacă un rol mai important decât în cazul celui clasic, purtat de puterea militară convențională”1.

Aceste formulări nu sunt greșite, incluzând elemente asociate cu terorismul.Analizate cu atenție, ele relevă însă o pronunțată notă descriptivă în dauna demersului de definire propriu-zisă, precum și o tendință de generalizare care le fac aplicabile aproape oricărei forme de violență politică.

În locul formulării unei definiții universal și general acceptabile, un mod rezonabil de definire conceptuală ar consta în identificarea caracteristicilor terorismului.

O primă caracteristică ar fi scopul final urmărit de terorism, care este de natură politică, oricare ar fi psihologia de grup sau motivele personale ale indivizilor care recurg la actele de terorism. Prezența unor țeluri politice este esențială, acestea separând terorismul de alte acte criminale. Motivat politic, terorismul presupune întotdeauna un adânc sens al frustrării asupra unei nedreptăți sau injustiții sociale sau economice, dar terorismul blamează întotdeauna o instanță sau o autoritate politică. Terorismul consideră că esența injustiției nu poate fi înlăturată prin nici o altă metodă decât prin violență. De aceea, terorismul a fost adesea numit tactica ultimei soluții.Există și posibilitatea transformării scopurilor politice în imperative morale folosite pentru a justifica mijloacele și procedeele necesare atingerii scopurilor politice inițiale. Multe organizații teroriste își justifică asfel acțiunea, neapelând la

1 Terrorism Group Profiles, Washington D. C. , U. S. Government Printing Office, 20402, 1989, p. 2.

3

țeluri politice, ci la “instanțe superioare”, la “adevăruri supreme”, “jihad”, “revoluțiile cataclismice” sau “mondiale” etc.

Este important de notat că amprenta ideologică și comportamentală a teroriștilor relevă mult mai multe lucruri despre ei decât doctrinele la care clamează apartenența.Doctrinele de bază, de consum politic arareori mandatează violența teroristă, chiar dacă sunt privite din prismă extremistă.2 Dacă scopul tactic sau obiectivul imediat al unui grup terorist îl reprezintă crearea terorii, nu distrigerea, scopul srategic îl constituie folosirea panicii, a dirijării mulțimii publice generate de starea de teroare ce poate obliga puterea la concesii politice pe linia scopurilor propuse. Văzut din această perspectivă, terorismul poate fi înțeles ca o tactică psihologică ale cărei elemente determinante sunt frica și publicitatea.

Cea mai importantă caracteristică operațională a terorismului este folosirea premeditată a amenințării cu violența. Acolo unde acest element lipsește, oricât de oribilă ar fi fapta, ea nu se încadrează în terorism.Traficul ilicit de droguri, armament sau documente false nu constituie – în sine – acte de terorism, dacă nu conțin acte de violență premeditată (sau de amenințare cu violența). A lua însă un ostatic pentru o recompensă, în scopul finanțării unei acțiuni teroriste, reprezintă un act terorist, întrucât acest fapt implică folosirea violenței sau a amenințării cu violența.

Prezența violenței ca o caracteristică fundamentală a terorismului face necesară distincția între actele teroriste și actele săvârșite de organizațiile teroriste. Nu toate acțiunile unei organizații teroriste pot fi catalogate ca teroriste, după cum nici toate actele teroriste nu sunt obligatoriu savârșite de o organizație teroristă.Toate actele criminale, indiferent de miza politică, justificările morale și formele de activitate teroristă, implică crime, atacuri, deturnări, răpiri, incendieri, sabotaje, fapte condamnate de către societate. Tocmai această natură criminală diferențiază terorismul de gherila urbană sau rurală, de operațiunile de insurgență care, chiar dacă nu sunt considerate pe deplin forme ale războiului convențional, sunt acceptate ca atare de către societate. Actele teroriste nu sunt justificabile.

O altă caracteristică importantă a terorismului este clandestinitatea. Din cauza naturii violente și criminale a terorismului, partizanii acestuia trebuie să acționeze acoperit pentru a evita identificarea lor de către forțele de ordine.

Analiștii terorismului contemporan înscriu, de asemenea, în rândul caracteristicilor organizaționale semnificative faptul că acesta se practică cel mai adesea în grup. Sunt foarte rare cazurile importante de terorism realizate de indivizi singulari, neafiliați la nici un grup,

2De exemplu, atentatele sinucigașe practicate de grupările șiite din Liban, grupările Sicki sau tamile, de integriștii palestinieni intră în contradicție cu prevederile Islamului care proscriu suicidul. Deși nici o religie nu justifică practica terorismului, terorismul religios este o realitate.

4

organizație sau confreerie. Grupurile teroriste impun constrângeri puternice membrilor lor, dar pentru mulți dintre aceștia apartenența la grup poate deveni un element motivațional mai important decât doctrina sau scopurile politice ale grupului. Grupul oferă membrilor o contracultură centrată în jurul propriilor norme și menite să contribuie la îndoctrinare. Acesta tinde să-i izoleze pe membri de societate (informațiile sunt filtrate sau contracarate), săcontroleze cu strictețe pe fiecare în parte asigurând coeziunea necesară, uniformizarea și deplina obediență față de centru. Grupul se întemeiază pe o anumită omogenitate din perspectiva ideilor politice și religioase împărtășite, a valorilor și obiectivelor stabilite, ceea ce îi determină pe membri să-și perceapă propriul viitor numai în cadrul acestuia, teama de a nu fi abandonați, din diferite motive, fiind una din spaimele majore.

Grupurile teroriste sunt îndeobște restrânse ca număr, ele putând deveni mici unități operative în cadrul unor organizații mai mari. Termenul de “grup” este înțeles în sensul său social-psihologic și, mai puțin, în cel strict organizațional. În această idee, se poate considera un grup terorist ca o entitate suborganizațională, întrucât cu cât un grup operațional se mărește, cu atât va fi mai greu de menținut disciplina și mistica grupală, de evitat posibilitățile de infiltrare și demascare din interior.

Între caracteristicile organizaționale ale grupurilor teroriste se înscrie și faptul că acestea sunt, în general, constituite pe criterii subnaționale, în vederea realizării unor scopuri subnaționale, motiv pentru care loialitatea față de stat sau națiune este practic inexistentă la nivelul acesta de organizare. De regulă, teroriștii provin din rândul minorităților naționale, sociale, economice sau de altă factură, care urmăresc atingerea țelurilor prin mijloace violente, acoperite (clandestine) și criminale, acționând independent de orice națiune-stat, chiar dacă dispun de un sponsor important din această categorie.

Conform Strategiei Naționale de Prevenire și Combatere a Terorismului, conceptul de terorism este definit ca un ansamblu de acțiuni și amenințări credibile cu acțiuni ilegale care îndeplinesc, cumulativ, următoarele caracteristici:sunt angajate premeditat de către indivizi sau structuri sociale, motivate de concepții și atitudini radical ostile față de alte entități, de percepția că în raporturile cu acestea s-au configurat situații intolerabile și de voința de a acționa împotriva lor în modalități extreme; uzează de mijloace și metode violente și/sau distructive, acumulate; au ca ținte directe indivizi sau factori materiali importanți pentru susținerea vieții sociale; își propun în mod deliberat diseminarea pe scară largă a unor stări de anxietate, nesiguranță, teamă și panică, sens în care sunt organizate astfel încât să li se asigure un impact psihologic maximal; au obiective explicit sau implicit politice, vizând influențarea unei entități; sunt derulate în afara stării de război sau în afara ariei de aplicabilitate a legilor războiului, în caz de conflict armat.

5

CAPITOLUL 1: TERORISMUL EPOCII MODERNE:

PARADIGME, TIPOLOGII, CLASIFICĂRI

1.1 Paradigme ale analizei fenomenului terorist

Marea dificultate în definirea terorismului3 nu constă în tendința de generalizare a unei tehnici de aplicare a violenței – care, în principiu, ar putea fi utilizată de oricine, în toate tipurile de relații și situații conflictuale – ci, mai degrabă, la limitarea denumirii la anumiți factori, numai la anumite tipuri de conflicte.

Unii teoreticieni consideră că aproape orice act de violență poate fi inclus în categoria terorismului, cu toate că pot apărea o serie de confuzii din cauza comportamentului aparent similar al unui individ care, din considerente politice, comite un act violent, în raport cu comportamentul unui criminal de drept comun sau al unui dezechilibrat mintal. De asemenea, din cauza implicațiilor morale, tentativele de definire a conceptului pornesc de la supoziția că unele tipuri de violență politică sunt justificabile, în timp ce altele nu.

Prin noțiunea de “teroare” – luată de sine stătător – se înțelege o stare de teamă extremă care înspăimântă, tulbură și paralizează. Această teamă colectivă poate fi indusă și prin “terorizare”, adică prin practicarea amenințării cu violența sau folosirea acesteia.

La rândul ei, violența este definită drept recurgerea la forță de către un individ sau grup, în vederea prejudicierii integrității unor persoane sau bunuri.

Cu toate că acest gen de manifestări au apărut încă din antichitate, verbul “a teroriza” a intrat în vocabularul limbii franceze abia în secolul al XVIII-lea. Legătura dintre actul “terorizării” și “terorism”, în sensul actual al termenului, a apărut mult mai târziu, dar chiar și așa nu există un consens privind relația dintre acești termeni. Opiniile cele mai polarizate sunt cele conform cărora teroarea poate surveni fără terorism și respectiv, că teroarea este cheia care declanșează terorismul.

Sufixul “–ism" care se adaugă la rădăcina cuvântului “terorism” este deseori

3 Noțiunea este, din punct de vedere etimologic, un derivat de la “teroare”, cuvânt de origine latină. Încă din mitologia greacă, teroarea (Phobos) și frica (Deimos) erau numele date celor doi cai care trăgeau carul de luptă al lui Ares, zeul războiului. Simbolistica acestor două cuvinte este semnificativă. Războiul, lupta, conflictul presupun recurgerea la folosirea forței, a mijloacelor violente, destructive. Resorturile psihologice ale acestui proces sunt frica și teroarea. Grecii subliniau interdependența dintre aceste două concepte. Frica era cunoscută de ei și ca o reacție la lucruri noi și ciudate, neașteptate și periculoase. Frica era o reacție a cetățenilor eleni la schimbările politice majore din cetate, dacă aceste schimbări erau atât de semnificative încât să amenințe securitatea lor individuală și a comunitătii sociale din care făceau parte. Teroarea era încă de pe atunci percepută ca folosire sistematică a fricii pentru a obține ceva. Tucidide menționează că teroarea era abil folosită de hopliții spartani pentru a-i controla pe hiloții majoritari.

6

interpretat ca denotând un caracter sistematic, fie la nivel teoretic, unde sufixul se referă la un concept politic, fie la nivel practic, unde se are în vedere un mod de acțiune sau o atitudine.

Terorismul este asimilat cu o calitate doctrinară, dar și cu un mod deliberat de acțiune.

Una din definițiile uzitate de Guvernul S.U.A. (în fapt, o definiție ușor modificată a lui James Adams din 1980) considera că: “Terorismul reprezintă amenințarea cu violența sau folosirea violenței în scopuri politice de către indivizi sau grupuri, indiferent dacă acționează pro sau contra autorităților guvernamentale existente, când aceste acțiuni au intenția de a șoca, intimida sau consterna un grup țintă mai larg decât victimele imediate. Terorismul este relaționat cu indivizi sau grupuri care urmăresc răsturnarea regimurilor politice, corectarea unor deficiențe sociale percepute de grupurile respective sau erodarea ordinii publice internaționale”.

Frank C. Carlucci III, Secretar al Apărării în timpul administrației lui G. Bush, considera că “terorismul este în mod esențial o tactică, o formă de luptă politică destinată atingerii unor scopuri politice. Terorismul poate fi înscris în categoria conflictelor de mică intensitate și descris ca război purtat la limita minimă a spectrului violenței, război în care conotațiile politice, economice și sociale joacă un rol mai important decât în cazul celui clasic, purtat de puterea militară convențională”4.

Aceste formulări nu sunt greșite, incluzând elemente asociate cu terorismul. Analizate cu atenție, ele relevă însă o pronunțată notă descriptivă în dauna demersului de definire propriu-zisă, precum și o tendință de generalizare care le fac aplicabile aproape oricărei forme de violență politică.

În locul formulării unei definiții universal și general acceptabile, un mod rezonabil de definire conceptuală ar consta în identificarea caracteristicilor terorismului.

– O primă caracteristică ar fi scopul final urmărit de terorism, care este de natură politică, oricare ar fi psihologia de grup sau motivele personale ale indivizilor care recurg la actele de terorism. Prezența unor țeluri politice este esențială, acestea separând terorismul de alte acte criminale. Motivat politic, terorismul presupune întotdeauna un adânc sens al frustrării asupra unei nedreptăți sau injustiții sociale sau economice, dar terorismul blamează întotdeauna o instanță sau o autoritate politică. Terorismul consideră că esența injustiției nu poate fi înlăturată prin nici o altă metodă decât prin violență. De aceea, terorismul a fost adesea numit tactica ultimei soluții. Există și posibilitatea transformării scopurilor politice în imperative morale folosite pentru a justifica mijloacele și procedeele necesare atingerii scopurilor politice inițiale. Multe organizații teroriste își justifică asfel acțiunea, neapelând la

țeluri politice, ci la “instanțe superioare”, la “adevăruri supreme”, “jihad”, “revoluțiile

4 Terrorism Group Profiles, op. cit,, p. 2.

7

cataclismice” sau “mondiale” etc.

Este important de notat că amprenta ideologică și comportamentală a teroriștilor relevă mult mai multe lucruri despre ei decât doctrinele la care clamează apartenența. Doctrinele de bază, de consum politic arareori mandatează violența teroristă, chiar dacă sunt privite din prismă extremistă.5 Dacă scopul tactic sau obiectivul imediat al unui grup terorist îl reprezintă crearea terorii, nu distrigerea, scopul srategic îl constituie folosirea panicii, a dirijării mulțimii publice generate de starea de teroare ce poate obliga puterea la concesii politice pe linia scopurilor propuse. Văzut din această perspectivă, terorismul poate fi înțeles ca o tactică psihologică ale cărei elemente determinante sunt frica și publicitatea.

Cea mai importantă caracteristică operațională a terorismului este folosirea premeditată a amenințării cu violența. Acolo unde acest element lipsește, oricât de oribilă ar fi fapta, ea nu se încadrează în terorism. Traficul ilicit de droguri, armament sau documente false nu constituie – în sine – acte de terorism, dacă nu conțin acte de violență premeditată (sau de amenințare cu violența). A lua însă un ostatic pentru o recompensă, în scopul finanțării unei acțiuni teroriste, reprezintă un act terorist, întrucât acest fapt implică folosirea violenței sau a amenințării cu violența.

Prezența violenței ca o caracteristică fundamentală a terorismului face necesară distincția între actele teroriste și actele săvârșite de organizațiile teroriste. Nu toate acțiunile unei organizații teroriste pot fi catalogate ca teroriste, după cum nici toate actele teroriste nu sunt obligatoriu savârșite de o organizație teroristă.Toate actele criminale, indiferent de miza politică, justificările morale și formele de activitate teroristă, implică crime, atacuri, deturnări, răpiri, incendieri, sabotaje, fapte condamnate de către societate. Tocmai această natură criminală diferențiază terorismul de gherila urbană sau rurală, de operațiunile de insurgență care, chiar dacă nu sunt considerate pe deplin forme ale războiului convențional, sunt acceptate ca atare de către societate. Actele teroriste nu sunt justificabile.

O altă caracteristică importantă a terorismului este clandestinitatea. Din cauza naturii violente și criminale a terorismului, partizanii acestuia trebuie să acționeze acoperit pentru a evita identificarea lor de către forțele de ordine.

Analiștii terorismului contemporan înscriu, de asemenea, în rândul caracteristicilor organizaționale semnificative faptul că acesta se practică cel mai adesea în grup. Sunt foarte rare cazurile importante de terorism realizate de indivizi singulari, neafiliați la nici un grup, organizație sau confreerie. Grupurile teroriste impun constrângeri puternice membrilor lor, dar pentru mulți dintre aceștia apartenența la grup poate deveni un element motivațional mai

5 Atentatele sinucigașe practicate de grupările șiite din Liban, grupările Sicki sau tamile, de integriștii palestinieni intră în contradicție cu prevederile Islamului care proscriu suicidul.

8

important decât doctrina sau scopurile politice ale grupului. Grupul oferă membrilor o contracultură centrată în jurul propriilor norme și menite să contribuie la îndoctrinare. Acesta tinde să-i izoleze pe membri de societate (informațiile sunt filtrate sau contracarate), să controleze cu strictețe pe fiecare în parte asigurând coeziunea necesară, uniformizarea și deplina obediență față de centru. Grupul se întemeiază pe o anumită omogenitate din perspectiva ideilor politice și religioase împărtășite, a valorilor și obiectivelor stabilite, ceea ce îi determină pe membri să-și perceapă propriul viitor numai în cadrul acestuia, teama de a nu fi abandonați, din diferite motive, fiind una din spaimele majore.

Grupurile teroriste sunt îndeobște restrânse ca număr, ele putând deveni mici unități operative în cadrul unor organizații mai mari. Termenul de “grup” este înțeles în sensul său social-psihologic și, mai puțin, în cel strict organizațional. În această idee, se poate considera un grup terorist ca o entitate suborganizațională, întrucât cu cât un grup operațional se mărește, cu atât va fi mai greu de menținut disciplina și mistica grupală, de evitat posibilitățile de infiltrare și demascare din interior.

Între caracteristicile organizaționale ale grupurilor teroriste se înscrie și faptul că acestea sunt, în general, constituite pe criterii subnaționale, în vederea realizării unor scopuri subnaționale, motiv pentru care loialitatea față de stat sau națiune este practic inexistentă la nivelul acesta de organizare. De regulă, teroriștii provin din rândul minorităților naționale, sociale, economice sau de altă factură, care urmăresc atingerea țelurilor prin mijloace violente, acoperite (clandestine) și criminale, acționând independent de orice națiune-stat, chiar dacă dispun de un sponsor important din această categorie.

Conform Strategiei Naționale de Prevenire și Combatere a Terorismului, conceptul de terorism este definit ca un ansamblu de acțiuni și amenințări credibile cu acțiuni ilegale care îndeplinesc, cumulativ, următoarele caracteristici:sunt angajate premeditat de către indivizi sau structuri sociale, motivate de concepții și atitudini radical ostile față de alte entități, de percepția că în raporturile cu acestea s-au configurat situații intolerabile și de voința de a acționa împotriva lor în modalități extreme;uzează de mijloace și metode violente și/sau distructive, acumulate;au ca ținte directe indivizi sau factori materiali importanți pentru susținerea vieții sociale; își propun în mod deliberat diseminarea pe scară largă a unor stări de anxietate, nesiguranță, teamă și panică, sens în care sunt organizate astfel încât să li se asigure un impact psihologic maximal; au obiective explicit sau implicit politice, vizând influențarea unei entități; sunt derulate în afara stării de război sau în afara ariei de aplicabilitate a legilor războiului, în caz de conflict armat.

O serie de cercetători în domeniu, de sociologi și psihologi, tind să explice emergența terorismului și comportamentelor teroriste făcând apel la problematica crizei. Conform acestui

9

raționament, terorismul este prezentat fiind efectul unei crize asupra actorilor actului terorist.

Criza poate fi sistematică sau fortuită, se poate situa la paliere diferite, precum nivelul statului, al sistemului politic, culturii, economiei, scărilor valorice etc. sau drept rezultat al unui melanj al acestor aspecte. Această paradigmă a crizei sistemice a fost completată cu explicații îndreptate exclusiv spre actorul individual, delimitări de natură psihologizantă în termeni de “frustrare vindicativă” propusă a fi răspunzătoare de emergența agresivității premeditate și a terorismului. Această paradigmă a frustrării relative a fost în vogă în anii ‘60-

‘70, când noțiunea de “violență” dobândise un ascendent, o mai mare importanță decât cea de terorism.. Acest lucru este explicabil, deoarece această perioadă corespunde decadei amplelor mișcări protestatare studențești. Inclusiv industria filmului lansează în cinematografia vremii mitul rebelului fără cauză, devenit simbol al frustrării vindicative, un blazon al paradigmei crizei. Partizanii acestei teorii susțin că cei, care nu au găsit astfel de căi de refulare, au găsit în terorism o soluție viabilă.

Chiar și astăzi, valoarea euristică a acestei paradigme este semnificativă, întâmplându- se foarte rar ca noțiunea de criză să nu apară din analiza conceptului de terorism, oricât de contestată ar fi ea de către adepții paradigmei instrumentale, de exemplu. Aceasta este, cu siguranță, cea care predomină astăzi în ceea ce privește demersul de definire, analiză sau explicare a terorismului. Din această perspectivă, agresivitatea teroristă este tratată ca un mijloc utilizat rațional de către actor pentru a-și atinge scopul. Aici, analiza se poate opri la calcule pe termen scurt ale actorului, poate să-i demonstreze tacticile, strategiile din interiorul unui spațiu definit ca spațiu politic.În acest caz se operează de manieră sociologizantă, mai precis avem de-a face cu o sociologie politică a terorismului. Acest lucru presupune cu necesitate reconstituirea terrokriegspiel (joc de război terorist), care poate integra și alte instrumente în afara agresivității pur premeditate, așa cum ar fi cazul relației foarte studiate cu mediile de publicitate, mass-media sau culturile de rezonanță socială: școli, stadioane, instituții de cultură etc.

Paradigma socială: Ultima abordare importantă în analiza terorismului are ca punct de plecare ideea unei legături de determinare între mișcările sociale sau comunitare și terorism. Conform acestei paradigme terorismul ia amploare pe fondul declinului și slăbirii unor mișcări sociale, nu pentru a exprima și scuza direct slăbiciunile cauzei de referință ci, mai mult, substituindu-se acestora în mod artificial, voluntarist și cu atât mai violent, cu cât această substituire este artificială.

Reacția comportamentală la constrângerea socială: Teroristul, care prin comportamentul său răspunde unor constrângeri sociale, constituie subiectul celei de-a doua clase. Venind să contrazică interpretarea potrivit căreia un comportament este psihopatologic,

10

teoria condiționării sociale sugerează că terorismul este o activitate normală din punct de vedere psihologic. Altfel spus, comportamentul terorist funcționează ca și un comportament neterorist; iar un comportament ce este gratificant pentru un subiect uman, tinde să se repete adesea. Din acest punct de vedere, terorismul nu rezultă dintr-o disfuncție ori dintr-o deficiență a personalității, ci se datorează, în mare parte, unor influențe sociale și unor experiențe legate de o ucenicie ieșită din comun. Această construcție pune bazele trăsăturilor funcționale ale caracterului său, ale tendințelor comportamentale.

În susținerea teoriei condiționării sociale, Charles Ruby se bazează, în primul rând, pe lucrarea lui Anthony Cooper, autorul lucrării intitulate The Terrorist and the Victim – care sugerează că: “Teroristul și militarul nu diferă în termeni de psihopatologie”, dar că cei doi utilizează căi diferite pentru “a obține mijloace militare convenționale”. De fapt, cei care nu au posibilități oficiale și legale ,,pentru atingerea unor obiective militare și politice recurg la mijloace neconvenționale”. Psihologul Rona Fields, în cartea Child Terror Victims and Adult Terrorists, a remarcat faptul că: "Procesul dezvoltării legat de o anume condiționare poate să explice comportamentul terorist". Astfel, ea crede că niște copii expuși observării vicariante repetate pot deveni și ei teroriști (adolescenții palestinieni sunt un exemplu elocvent în aceastăprivință), dar numai dacă guvernarea lor este controlată de o entitate străină, și aceasta, în cursul educației lor, și în principal în anii dintre copilărie și adolescență. Creenshaw completează la cele amintite mai sus că terorismul ar fi un: "comportament strategic rațional, ce s-ar întemeia pe convingerea transmisă de o terță persoană – că violența pusă în slujba unor

țeluri politice este plauzibilă, eficientă și justificabilă din punct de vedere moral". Mai mult, pentru a explica modul în care teroriștii pot persista în actele lor în ciuda unor eșecuri aparente, Crenshaw afirmă că: "Perspectivele arestării și sancționării nu sunt la fel de puternice ca interesul de a frecventa și cunoaște un subiect uman ce propagă o ideologie lăudabilă". Astfel, numeroși teroriști se sinucid pentru a-și atinge mai bine obiectivele. La fel, un militar „îndreptățit” își poate exprima „dorința de a muri pentru patrie”, adaugă Crenshaw, ridicând, în treacăt, o altă problemă: prin ce diferă – fundamental – conceptul „sinuciderii în vederea atingerii scopului” de cel exprimat „din dorința de a muri pentru patrie”?

Un alt cercetător critic, Ted Gurr arată modul în care un individ poate evolua în funcție de influența grupului sau organizației de care aparține. În primul rând, spune cel dintâi, „niște tineri răzvrătiți sunt orientați spre organizații teroriste”. Cei care au întâmpinat „probleme personale sau experiențe negative cu persoanele întruchipând autoritatea, au cele mai multe șanse să fie recrutați pentru că grupul terorist le aduce un cadru securizant, oferindu-le un mediu în care își pot face cunoscute motivele de nemulțumire”. Apoi, adaugă Gurr, acești noi membri sunt „socializați”, condiționați astfel încât să accepte ideologia și obiectivele specifice

11

grupului.6 Odată ce au fost adoptate principiile grupului, presiunea exercitată de membrii mai vechi acționează asupra celor noi și menține implicarea grupului. După aceea, fiecare act terorist comis întărește convingerea grupului că obiectivele îi sunt servite de acțiunile sale.

În concluzie, teoria constrângerii sociale susține următorul fapt: cu cât un individ este mai gratificat pentru agresivitate și violență, cu atât va recurge mai mult la ele pentru a soluționa situații problematice. Or, pentru un terorist, aceste situații sunt reprezentate de obiective politice, culturale, religioase sau de altă natură și cu cât vor fi mai periculoase acțiunile grupului, cu atât vor fi mai puternice convingerile acestuia de aacționa cu legitimitate și importanță.

Paradigma instrumentală: În cazul instrumentaliștilor, accentul analitic al demersului de conceptualizare poate fi pus pe exterioritatea actorului în raport cu un sistem politic în cadrul căruia ar încerca să penetreze agresivitatea prin violență premeditată – folosită sistematic – fiind în această situație un mijloc mai puțin costisitor sau una din puținele resurse de care dispune actorul. Aceasta este una din temele centrale ale concepției “mobilizării resurselor”, idee susținută de Charles Tilly și Anthony Oberschall.

Paradigma instrumentală depășește, uneori, plaja de operare strategică față de un potențial inamic, definind efortul actorului pentru utilizarea terorii în direcția potențării unei poziții sau acțiuni în favoarea unei mișcări sociale sau a unei comunități care constituie țelul, cauza lui de referință. Prin prisma paradigmei instrumentale se poate explica emergența terorismului pragmatic, vizându-se în acest caz “trezirea la militantism acțional” a unei clase prea calme pentru gustul teroristului sau a unei națiuni care nu are încă o conștiință de sine în accepția actorului respectiv.

Importanța abordării instrumentele constă în faptul că relevă unele aspecte ale terorismului care altfel nu s-ar distinge de alte tipuri de violență. De asemenea, acest tip de abordare permite încadrarea terorismului în jocurile politico-militare, acolo unde se poate exercita raționalitatea sa instrumentală. Dar această calitate se poate transforma într-o limită de abordare, deoarece, de multe ori, terorismul pare să iasă din raționalitate pentru a prezenta imaginea nebuniei sau a unei acute lipse de sens.

Deoarece paradigma instrumentală a eșuat și ea în tentativa de a deveni panaceul explicativ al terorismului, unii cercetători au optat pentru o alternativă de explicare/abordare a fenomenului din prisma culturală.

Paradigma ideologică: O altă cale de abordare a fenomenului face apel la referința, la sursele ideologice, având ca teren de investigare terorismul de extremă stângă și anarhismul

6 C. Delcea, Tipologia psihologică a terorismului pe glob, in „Jurnalul ASCT”, Vol. III, Nr.1., Cluj-Napoca, Ed. ASCT, 2004, p. 7.

12

pre-marxist-leninist, tradițiile intelectuale ale extremei drepte și, mai recent, fundamentele religioase ale islamismului radical. Această paradigmă are meritul de a fi luat în considerare o caracteristică de bază a terorismului, care se inspiră întotdeauna din reprezentări, doctrine, mituri, ideologii, din “adevăruri supreme” de tip carismatic.

Conceptul de identitate vocațională teroristă combină aspecte legate de cunoașterea propriilor interese, cum ar fi: influențe genetice, percepția abilităților de atac și succesiune sinucigașă, structura învățării din școala de proveniență teroristă și expresiile personalității, valorile: performanța dobândită pe teren, dinamica colegială, mediul familial acceptat, autonomia, grija pentru camarazii din gruparea teroristă, finanțele, puterea și gradul acordat, autoritatea căpătată în urma activităților depuse timp îndelungat în grup și recunoașterea care li se aduce datorită modalităților de eficiență, abilitățile și competențele specifice domeniului în care teroristul este antrenat și pus să execute atentate (dezvoltate prin învățare și exersare, aptitudinea devine abilitate, prin aplicare în practică și automatizare, abilitatea devine o deprindere) pe de o parte, cu preferință pentru activitățile teroriste, stilurile de interacțiune specifice și mediile de muncă, pe de altă parte. Conceptul de identitate vocațională teroristă apare la confluența dintre experiențele de învățare și muncă îndelungată la adolescentul care face parte dintr-o grupare teroristă, unde se promovează activitățile criminale (exemplul adolescenților lui Arafat, care erau susținuți financiar, pentru a fi instruiți să ucidă), devenind etalonul maturizării sale în cariera sa de terorist.

Paradigma culturală: Această paradigmă cunoaște două variante de dezvoltare a analizei conceptuale. Prima pune accentul pe cultură sau subcultură, în cadrul căreia ar fi favorizată trecerea la terorism.. Astfel, de exemplu, la sfârșitul anilor ‘70, când terorismul de extremă dreaptă părea să-și localizeze zonele de emergență doar în Italia, Germania de Vest și Japonia, unii cercetători au susținut teza unei culturi politice și intelectuale proprii acestor țări, care cunoscuseră fascismul și nazismul. Tot așa, s-a subliniat ideea că o cultură a violenței, precum cea pe care a cunoscut-o tineretul din Liban sau Ulster, caracteristică și tinerilor palestinieni născuți în Intifadă sau a copiilor bosniaci, somalezi, tamili sau sicki, crescuți și ei în zone de violență endemică, poate fi determinantă în trecerea acestora la forme extreme de comportament. Cea de-a doua variantă culturalistă, pornind de la determinarea mediului socio-cultural, constă în examinarea procesului de formare a personalității actorilor teroriști. Psihologizarea demersului de delimitare conceptuală și identificare cauzală a dus la apariția unei diversități de arhetipuri, profile psihologice, matrici de dezvoltare comportamentală, dar multitudinea și varietatea acestora a făcut imposibilă o etalonare sau o standardizare categorială care să poată deveni un instrument de lucru universal.

13

1.2 Tipologiile fenomenului terorist contemporan

Definirea terorismului este destul de dificilă, din cauza compexității sale și a divergențelor de opinii ale persoanelor, organizațiilor ori statelor implicate în lupta antiterorism. Putem considera fenomenul terorist o tactică violentă de luptă neconvențională utilizată pentru atingerea unor obiective de ordin politic. El are la bază actele de violență pe care le exercită asupra populațiilor neimplicate direct în conflict, dar cu potențial de presiune asupra propriei conduceri, în sensul scontat de teroriști – producerea unui efect psihologic generalizat de panică și intimidare, în scopul atingerii unui obiectiv ce nu poate fi atins prin mijloace democratice sau convenționale7. Definirea și înțelegerea corectă și completă a fenomenului terorist sunt absolut necesare pentru a fi elaborate strategii și tactici eficiente de luptă antiteroristă. Pentru că nu există un model general valabil, definirea și analiza actului terorist trebuie realizată pentru fiecare caz în parte8.

Elementele principale de definire ale terorismului sunt:

Mijloacele: acțiuni violente asupra populației neimplicate.

Metoda: acte criminale aleatorii, sabotaj, panică.

Ținta: civili.

Scopul: producerea unei schimbări politice majore.

Actori: indivizi sau grupuri nonstatale.

În unele cazuri este foarte greu de diferențiat între mișcări de insurgență legitimă și grupări teroriste. Același grup poate adopta și tactici teroriste și tactici legitime de insurgență (unele grupuri de luptători/teroriști ceceni cum ar fi cel condus de cecenul Șamil Basaev).

Deosebirea se bazează pe metodică: insurgenții acționează direct asupra țintei, în timp ce teroriștii acționează indirect, prin terorizarea populației neparticipante la conflict. În același conflict pot acționa în paralel și grupuri teroriste și grupuri de insurgență propriu-zisă (ca în cazul războiului din Irak).

Aplicarea unei etichete generale și simpliste de terorism este de asemenea contraproductivă, ducând de obicei la creșterea influenței și virulenței grupării sau facțiunii teroriste.9

Noțiunea de terorism este cunoscută încă din secolul al-XVIII-lea, acest termen apărând după revoluția franceză din 178910. În secolul XX, terorismul internațional desfășurat pe timp

7US National Strategy for Combating Terrorism, Washington ,White House, 2002, p. 13.

8Jean Servier, Terorismul, Iași, Institutul European, 2001, p. 23.

9http://ro.wikipedia.org/wiki/Terorism.

10Walter Laqueur, No End to War: Terrorism in the Twenty-first Century, New York, Continuum International Publishing Group, 2003, p. 78.

14

de pace capată o amploare deosebită. O caracteristică principală a terorismului o constituie intimidarea prin violență, metodele utilizate fiind extrem de diversificate, cuprinzând luarea de ostatici, asasinatul, răpirea de persoane, execuțiile, distrugerea de edificii publice, producerea de explozii, sabotarea mijloacelor de telecomunicații, răspândirea unor boli contagioase etc.11 Acestor metode “clasice” li se pot adăuga noi forme precum: atentatele

împotriva șefilor de state, atentatele împotriva unor personalități politice, atacurile misiunilor diplomatice și a diplomaților, atacarea unor instituții publice, a avioanelor. Raportat la scopurile pe care și le propun autorii actelor teroriste, precum și consecințele unor astfel de acte, terorismul poate constitui o infracțiune de drept comun atunci când se urmărește prin intermediul acestuia realizarea unui avantaj material, cum ar fi executarea de fonduri sau răzbunarea, însă poate lua și forma unei crime politice, când urmărește să înlăture anumiți lideri politici, să influențeze prin intimidare politică generală a unor state, să impună o doctrină politică sau o anume formă de organizare a statului (terorismul de stat).12 Încă din anul 1926 a fost pusă în discuție o Convenție Internațională pentru universalizarea reprimării terorismului, la inițiativa României, în cadrul Societății Națiunilor. Vespasian V. Pella13, un eminent jurist român elaborează un proiect al Convenției pentru instituirea unei Curți penale internaționale împotriva terorismului, în 1935 și prezentat Societății Națiunilor. Statele membre ale Convenției pentru prevenirea și reprimarea terorismului din 1937 se angajau să prevină și să reprime acțiunile de acest gen, să coopereze reciproc în acest sens, să “reafirme principiul de drept internațional după care este de datoria orcărui stat să se abțină el însuși de la orice fapt destinat favorizării acțiunilor teroriste îndreptate împotriva altui stat și să

împiedice actele prin care acestea se manifestă”14.

Un act de terorism internațional este calificat în momentul în care: “autorul sau victima nu sunt cetățeni ai statului pe teritoriul căruia s-a comis actul, sau autorul se refugiază după comiterea actului pe teritoriul altui stat, ori în alt caz actul comis afectează interesele mai multor state”15. Terorismul politic este o formă de terrorism care se detașează prin consecințele sale asupra raporturilor interstatale. Acutizarea terorismului a fost posibilă în condițiile favorizante ale mediului de securitate și ale vulnerabilității instituțiilor specializate în combaterea acestui fenomen. Astfel de situații au oferit posibilitatea accesului nelimitat al organizaților de natură teroristă la tehnologiile moderne, permițând acumularea de

11Jean Servier, op. cit., p. 20.

12ibidem, p. 24.

13Revista Română de Drept Internațional, Vespasian V. Pella – nota biografică de Bogdan Aurescu, nr.4, 2007, p. 5.

14Ibidem, p. 6.

15Jean Servier, op. cit., p. 27.

15

resurse financiare și materiale substanțiale.16 Organizarea, susținerea și perfecționarea sistemului de conducere a grupărilor extremist-teroriste, în principal cele arabe, precum și diversificarea mijloacelor de execuție a atentatelor concomitent cu creșterea numărului de victime, reprezintă consecința directă a manifestărilor de acest gen.

Amploarea manifestărilor teroriste transnaționale a stârnit reacții ale comunității internaționale. Combaterea lor a căpătat o dimensiune mondială, atât prin sfera de cuprindere, cât și prin colaborarea și susținerea politică a guvernelor naționale. Reconsolidarea forțelor și a mijloacelor utilizate în lupta antiteroristă, amplificate de consensul internațional a avut drept rezultat declanșarea unui front comun de luptă împotriva unui inamic asimetric17. Acțiunile asimetrice, atipice, de o periculozitate extremă, săvârșite în condiții aparent iraționale, de către autori greu de localizat și de identificat, au produs o reacție în lanț a comunității internaționale, la schimbări esențiale pe plan mental și acțional, vizând perceperea reală a fenomenului terorist și limitarea vulnerabilităților față de manifestările acestuia. Acordul internațional cu privire la luarea de măsuri specifice în plan politic, social și militar a produs declanșarea unui proces ireversibil, în lupta pe un front comun, global, cu implicații majore asupra domeniilor vieții sociale și doctrinelor naționale18. Terorismul în sine utilizează în mod deliberat și sistematic mijloace violente sau amenințări ce trebuie să aibă drept rezultat provocarea de teamă, neîncredere, panică, insecuritate, ignorând normele umanitare. Scopul său este acela de a afecta grav structura socială și individul, prin distorsionarea cadrului de percepție a imaginii societății de care membrii săi depind și în care au încredere. Pentru ca actul terorist să fie cât mai perturbant, trebuie să se ramarce printr-o acțiune masivă de groază, care să producă rapid o ruptură psihologică și afectivă între membrii societății și conducerea sa; să producă o explozie mediatică cu un impact social destabilizator19.

Cauzele si explicatiile terorismului se afla in principiu in dinamica antinomica a lumii, in anomia sociala, in patologia sfidarilor economice, cultural, sociale si morale, in degradarea raporturilor sociale, nationale si internationale. Teoria haosului consemneaza doar o astfel de realitate, neliniara, care trebuie inteleasa si evaluate in coordonatele de instabilitate si intervalele de evolutii aleatorii care caracterizeaza o astfel de stare.

O analiza a terorismului din perspectiva acestei teorii ofera posibilitatea evaluarii spatiului de nedeterminare al acestui fenomen care se prezinta ca o maladie rebela la tratament, asemeni unui război – mozaic.20

16Walter Laqueur, op. cit., p. 78.

17Gheorghe Arădăvoaice, Sfârșitul terorismului?, București, Editura Antet, 2001, p. 11.

18Ibidem, p. 10.

19Ibidem, p. 13.

20http://cssas.unap.ro/ro/pdf_studii/terorismul.pdf

16

Terorismul motivat politic presupune un simț al frustrării accentuat, o injustiție politică ori socială. El blamează de fiecare dată o autoritate sau o instanță politică, susținând că înlăturarea injustiției poate fi făcută doar printr-o metodă violentă. Din acest motiv, terorismul s-a autodefinit ca fiind “tactica ultimei soluții”21. În esență, terorismul rămâne o problemă de ordin politic. Diplomații, politicienii precum și structurile forțelor informativ- operative trebuie să aibă în vedere impactul produs de orice fel de răspuns la un act terorist, de consecințele produse la nivelul intereselor politice și naționale, dar mai ales dacă totalitatea costurilor economice, financiare, sociale sau politice justifică amploarea răspunsului ce se vrea a fi o pedeapsă. Specialiștii în analize politice și sociale susțin că nici o formă a terorismului nu rezistă în fața unei guvernării sau a unei puteri ce se dovedește a fi deschisă spre reformă, flexibilă, favorizându-i pe moderați și făcând eforturi pentru simplificarea situației celor defavorizați de sistem, de relațiile politice sau sociale. Dezvoltarea rețelelor teroriste este în strânsă conexiune cu fenomenul globalizării. Aceste rețele urmăresc blocarea sistemelor sociale și economice solide ale lumii prin diverse metode, ce au la bază violența excesivă și teroarea. Teroriștii lovesc zonele de influență ale centrelor de putere, unde găsesc puncte nevralgice, dar și în state sărace fără a ține cont de credințe religioase sau de ideologie.

Trecerea de la o lume bipolara ( cum se apreciaza ca a existat pana in anul 1990) la una multipolara (care cunoaște însă o perioadă de unipolarism și apoi o formă intermediară de unimultipolarism) este caracterizată de puternice dezechilibre economice, politice, sociale si militare si de aceasta lupta constanta purtata de state, natiuni, etnii, corporatii transnationale, cercuri de interese, religii, secte, culturi etc pentru a câștiga un loc cat mai bun în ceea ce

înseamnă noua ordine mondială. Este imposibil de precizat când se va încheia această luptă și cum va arata practic noua ordine modiala, dar există supozitii care o definesc în viitor ca fiind multipolară, stabilă, și în realitatea ei, omogenă, democratică, guvernată de instaurarea suverană a drepturilor omului .22

1.3 Forme de manifestare a terorismului

Terorismul ca reacție a celui slab împotriva celui puternic

În general, reacția celui slab împotriva celui puternic se numește revoltă, nesupunere

și nu terorism. De regulă cel slab nu-l terorizează pe cel puternic, ci invers. Terorismul, ca reacție a celui slab împotriva celui puternic, este în principiu o răzvrătire la terorism.

21Marc Sageman, Understanding Terror Networks, Philadelphia, University of Pennsylvania Press, 2004, p. 28.

22http://cssas.unap.ro/ro/pdf_studii/terorismul.pdf

17

Justificările aduse de dușmanii declarați ai Statelor Unite pentru acțiunea teroristă din 11 septembrie 2001 sunt cunoscute. În esența lor ele înseamnă terorism contra terorism .

Terorismul exercitat de lumea islamică împotriva terorismului exercitat de SUA în lumea islamică. Americanii folosesc sisteme sofisticate și bani, pe când grupările teroriste antiamericane folosesc oameni. Motivul pentru care utilizează oameni este acela că nu dispun de arme performante, dar și pentru că cea mai eficientă armă o reprezintă omul dispus să se sacrifice pe sine pentru cauză.

Terorismul are cauze multiple, iar acestea rezidă de obicei în: lupta pentru putere și supremație; inegalitatea socială, polarizarea bogăției și a sărăciei; proliferarea disperării; ura celui slab împotriva celui puternic, rezultată din negarea ordinii existente, pe care cel slab o consideră injustă; nevoia de a fi luat în seamă; incompatibilități grave în perceperea sistemelor de valori; exercitarea de către cel puternic a unor presiuni și acțiuni pe care cel slab le consideră a fi acte teroriste; hotărârea de a distruge, dar nu pentru a construi, ci pentru a spulbera.

Actele teroriste pe care cel slab le comite contra celui puternic, nu au reguli, ele se desfășoară pretutindeni, vizând în principal: distrugerea unor obiective economice, militare și culturale; asasinarea unor personalități; virusarea și perturbarea rețelei Internet, distrugerea sistemelor de comunicații, spargerea codurilor sistemelor de comandă și control; producerea unor dezastre soldate cu morți și răniți; Mijloacele și forțele utilizate în astfel de acțiuni sunt cele pe care organizațiile teroriste le au la îndemână și pe care le pot procura mai ușor.

Acțiunile teroriștilor sunt imprevizibile, iar în momentul în care reacțiile și actele de terorism vor fi previzibile și parabile, organizațiile se vor dizolva.

Cele mai multe din actele de terorism ale celui slab împotriva celui puternic se pregătesc în timp, se desfășoară pe teritoriul celui puternic, loviturile sunt bine aplicate, fie în punctele cele mai slabe, fie în cele mai puternice (“lovitura de decapitare”23 ).

Formele și procedeele de acțiune sunt numeroase, totul fiind permis, de la înjunghieri în stradă, până la virusarea rețelelor informatice. Marea forță a terorismului exercitat de cel slab împotriva celui puternic o reprezintă compensarea insuficienței mijloacelor prin: inteligență și spirit de sacrificiu dus până la fanatism. Cea mai eficientă armă contra terorismului o reprezintă investigarea și cunoașterea profundă a fenomenului, respectiv acțiunea asupra cauzelor care-l produc și factorilor care-l proliferează.

Terorismul ca instrument de tensiune politică: “Mișcările anarhiste europene de la

începutul secolului sunt primele exemple de terorism politic. Reconstrucția Europei

23 Col. Dr. Constantin Onișor, Teoria Strategiei Militare, București, Editura Academiei de Înalte Studii Militare,

1999, p. 382.

18

democratice, după război, a generat noi violențe teroriste împotriva sistemului socio- economic instaurat. Mișcările de extremă stângă europeană din anii ’70 și ’80, în Germania (Baader Meinhof), în Franța (Acțiunea Directă), în Italia (Brigăzile Roșii), ce aveau drept scop doborârea capitalismului, sunt urmate de terorismul de extremă dreaptă24”.

Majoritatea grupărilor teroriste din lume, inclusiv fundamentalismul islamic, practică, un terorism politic. Obiectivele terorismului politic se înscriu în general în următoarea scală: lupta pentru identitate; lupta pentru putere și influență; lupta pentru imagine; cucerirea puterii politice prin violență; împotrivirea la oligarhie și totalitarism; lupta pentru reforme sociale; crearea și întreținerea stării de haos;

Formele de manifestare ale terorismului politic sunt multiple, încadrându-se în diferite categorii:

Terorismul puterii;

Terorismul exercitat de organizațiile politice extremiste;

Terorismul practicat de persoane influente;

Terorismul explicit sau implicit pus în aplicare de statele cu regimuri politice totalitare;

Terorismul de natură politică s-a manifestat pregnant în timpul Războiului Rece, fiind o modalitate de subminare reciprocă, prin violență non-statală, a celor două ideologii: socialistă și capitalistă, dar având mai mult trăsăturile unui terorism ideologic. Ambele superputeri au încurajat, la nivel regional terorismul politic, sub aproape toate formele sale, de la cele psihologice și informaționale, la atentate și asasinate. În prezent, mare parte a organizațiilor teroriste europene, latino-americane, africane, asiatice, arabe, poartă amprenta luptei anticapitalism.

Terorismul informațional, mediatic, cyberterorismul: Terorismul este terorism și probabil, nu trebuie fragmentat, împărțit în categorii și analizat pe părți componente, ci ca

întreg, ca fenomen. El este periculos pentru oricine, oriunde s-ar afla, dar este periculos și pentru instituții, pentru state, pentru organizarea socială, pentru societate în întregimea ei.

Societatea modernă este caracterizată prin globalizarea informației, a actului comunicării, tinzând spre un sistem integral global, deschis și instabil, al cărui fundament se construiește și se consolidează pe informație. Este posibil ca atacurile teroriste asupra informației să vizeze: virusarea computerelor și distrugerea rețelelor și a bazelor de date; distrugerea fizică a unor sisteme tehnice de comunicații, ale unor instituții internaționale care promovează și susțin lupta antiteroristă; crearea unor rețele speciale ciberteroriste care să

24 Institut des Hautes Etudes de Defense Nationale, “Les Fragilités de l’Europe face au terrorisme”, mai 1999.

19

opereze în spațiul informațional; practicarea, pe scară largă, a pirateriei elecronice25

Deși este dificil de stabilit o distincție clară între războiul din domeniul informației și terorismul informțional, există o separație netă între ele: terorismul vizează distrugerea fizică, în numele unor idelauri, crearea unor situații-limită care să ducă la îngrozirea populației și a conducerii politice, în timp ce războiul informțional și mediatic urmărește să obțină supremația strategică informațională fără a distruge sistemele și a produce inutil pierderi de vieți omenești.

Războiul informțional are la bază un sistem de acțiuni coerente, intercondiționate, duse la scară strategică, potrivit unei concepții elaborate și controlate de factorul politic, pe când terorismul din spațiul mediatic și psihologic nu are logică, nici coerență, este haotic și fragmentat în funcție de mentalități, credințe, convingeri, idelauri.

Nici o țară de pe glob nu-și mai poate asigura, prin forțe proprii securitatea, din două motive: omnipotența și omniprezența amenințărilor asimetrice, care își mută centrul de greutate în sfera informațională, iar mai târziu posibil în sferele ecosistemelor și în cele genetice, afectând în mod direct mecanismul vieții umane – informația ereditară; mondializarea informației, proliferarea fără precedent a sistemelor de arme și a mijloacelor de distrugere;

Terorismul mediatic cuprinde două aspecte: cel al utilizării mass-media de către teroriști pentru atingerea scopurilor lor criminale și cel al terorizării populației de către instituții sau reprezentanți ai media. Evenimentele din 11 septembrie 2001, au prilejuit declanșarea unui veritabil terorism mediatic. Telespectatorii din întreaga lume au vizionat de zeci și zeci de ori secvența lovirii Turnurilor Gemene, au auzit explicațiile sugerate de comentatori, lăsând spațiu orcăror interpretări. Terorizarea și manipularea opiniei publice are un câmp larg e acțiune în momentul în care datele unui eveniment mediatic devin exclusivitatea câtorva grupuri de presă.

Terorismul mediatic are ca punct de plecare posibilitatea de manipulare prin media, a negocierilor dintre teroriști și organele de ordine, chiar pe postul național de televiziune, a popularizării cauzei unor organizații teroriste prin mijloacele de comunicare, a atragerii, prin acest mijloc, a simpatizanților din rândul oamenilor pașnici. El pleacă și de la posibilitatea dovedită a modelării opiniei naționale și mondiale, prin folosirea imaginii apropiate de realitate, a imaginii deformate pozitiv, deformate negativ, prin exacerbarea violenței.

Opinia publică americană și intenațională a fost șocată și convinsă de necesitatea intervenției în războiul din Golf, de exemplu, prin declarația unei tinere studente arabe (fiica

25 Pirateria electronică se referă atât la atacurile virulente în spațiul cibersistemelor, cât și la cele efectuate în lumea producătorilor de sisteme electronice de procesare a informațiilor, cu scopul de a le utilize ulterior în acțiuni ciber-teroriste.

20

ambasadorului Kuweitului în SUA), care văzuse cum soldații irakieni tăiau furtunurile ce alimentau cu oxigen incubatoarele cu copii imaturi dintr-o maternitate kuweitiană, îi scoteau pe copii din incubatoare și îi lăsau să moară. Ulterior s-a constatat că acestă imagine fusese realizată de firma Hill& Knowlton, pentru zece milioane de dolari primiți de la o asociație compusă din membri ai guvernului kuweitian și înalți funcționari americani26.

Ideea că “o singură imagine TV face cât o mie de cuvinte” (James R. Schlesinger) este valabilă și avem drept dovadă reacția maselor față de suferințele din Somalia, Bosnia care a sporit în urma aportului mass-media. Tehnicile de manipulare mediatică au fost utilizate deseori pentru a justifica un război, o intervenție antidemocratică, un genocid, ele susținând acțiunile armate agresive, subliniând dezumanizarea adversarului, atrăgând oprobiul public și conducând la scăderea încrederii adversarului în informațiile transmise prin mass-media.

Terorismul mediatic formează teroriști, propagă violența, distruge destine, reține tot ce este brutal, șocant, omite detalii, imaginează scenarii de coșmar, manipulează prin comunicare.

Terorismul cultural: Huntington propune o hartă a liniilor de demarcație între civilizații. El insistă pe confruntarea dintre muslumani și creștini în Indonezia și Filipine, precum și pătrunderea islamului în Africa subsahariană. De asemenea Huntington realizează o linie de demarcație între civilizația vestică și cea pe care el o denumește “civilizația ortodoxă”. Linia trasată de el trece pe la est de Țările Baltice, pe la vest de Belarus, desparte Ucraina subcarpatică, unde se află minoritarii maghiari, de restul Ucrainei, așa cum procedează și cu Transilvania, urmează frontiera dintre Croația și Iugoslavia și în aceeași manieră, desparte teritoriul din Bosnia locuit de sârbi și de musulmani de cel locuit de croați.

Trecând peste faptul că este dificil de identificat și localizat marile entități civilizaționale (hindusă, ortodoxă, islamică, japoneză), astfel de separări crează probleme. Marile civilizații sunt acumulări de valori care se întrepătrund unele cu altele și dau frumusețea și diversitatea acestei lumi. Nu există civilizații pure. Din negarea acestei idei, se nasc acțiunile extremiste din spațiul cultural. Terorismul cultural constă în: agresarea națiunilor cu subproduse culturale (filme, reviste etc); invadarea mijloacelor de comunicare cu produse și imagini care agresează și deformează universul etic și estetic al sistemelor de valori și al populației; agresarea și chiar distrugerea simbolurilor.

Terorismul cultural este unul de distrugere a sistemelor de valori și nu un mijloc de confruntare violentă. El poate căpăta în regimurile totalitare forma terorismului cultural de stat, statul emițând sloganuri și unități de măsură în ceea ce privește valoarea. În forma lui cea mai dificil de contracarat, terorismul cultural este exercitat de către grupurile extremiste, care dau crezare unor anumite sloganuri pe care le confundă cu sisteme de valori, în numele cărora

26 Simion Boncu, „Concurență și congruență în imagine”, în SPIRIT MILITAR MODERN, nr. 1/1994, p. 19.

21

se exercită presiuni, amenințări, asasinate, distrugeri.

Terorismul patologic: Anumite acte teroriste sunt săvârșite de oameni care pierd contactul cu realitatea, controlul sensurilor, acționează inconștient, iar comportamentul lor deviant are drept cauze: boala, drogurile, violența urbană, sărăcia, șomajul, inadaptabilitatea socială, alcoolismul, neîmplinirile afective, inactivitatea27. Astfel de psihopați atribuie gestului lor o coloratură politică aducând motivații diverse și șocante: pretind a fi justițiari, conducători, pacificatori. De fapt ei ascund fobii, panici și angoase difuze.

Psihopatul este individul a cărui persoanliate este marcată de impulsivitate, răceală afectivă, agresivitate, intoleranță la frustrare, egocentrism. Nu poate stabili relații afective, este vulnerabil, hipersensibil, cu o anxietate existențială și un sistem de insecuritate camuflat în spatele unei prezentări de sine provocatoare și agresivă, cu o frustrare afectivă permanentă, legată de lipsurile familiale precoce, imaturitate. Psihicul abisal cum îl denumesc specialiștii poate pune în mișcare forțe obscure care îl guvernează în rău28. Pierderea echilibrului între activitatea conștientă și cea inconștientă face ca organismul să nu mai răspundă voinței, inconștientul pătrunde în conștient, transformând o idee fixă ori o obsesie într-o crimă.

În concluzie, dacă personalitatea criminală are drept teren favorabil de dezvoltare cauze genetice, fiziologice, psihologice și sociologice, terorismul patologic se poate structura pe o combinată a lor, cu rădăcini adânci în primele cauze. Tratamentul pe care speciliștii îl sugerează, nu este cel corecțional, ci unul polivalent, care vizează abordarea tuturor sferelor personalității: sfera psiho-socială, psiho-morală, psiho-cognitivă, psiho-neurologică29.

Juridic, acest gen de teroriști intră în categoria falșilor delincvenți, întrucât delincvența lor este simptomul unei patologii mentale (paranoia, schizofrenie, gelozie, depresie).

Delincvența lor este considerată un epifenomen al condiției socio-politice, care produce o criminalitate aleatoare, ocazională.

Terorismul etnic: “Terorismul de tip etnic și separatist își are rădăcinile în marile bulversări suportate de Europa secolului XX: revoluția rusă, prăbușirea marilor imperii, cele două războaie mondiale, construcția europeană. Căderea zidului Berlinului și reactivarea problemelor minorităților în numeroase țări din estul Europei (Kosovo, Armenia, Bosnia) a favorizat acest tip de terorism. Asemenea tensiuni sunt încă vii, în țările europene, în Irlanda,

în Spania, Rusia, Serbia, Belgia, Ucraina, etc. În aceste state, problemele de coabitare au degenerat adesea în confruntări. Aproape toate aceste state europene (exceptând Franța, care constituțional nu recunoaște existența minorităților) conțin minorități sau specificități

27Gheorghe Arădăvoaice, “Terorism. Antiterorism. Contraterorism”, Editura Antet, 1997, p. 28

28Jean-Claude Filoux, Inconștientul, Editura Aropa, 2001, p. 128.

29Lagier Pierre-Marie, L’enracinement criminal, Universitatea din Montreal, 1979, p. 32.

22

culturale regionale care se pot ridica dacă democrațiile se joacă cu drepturile lor”30.

Terorismul religios (fundamentalismul): Fundamentalismul este o filosofie, o credință bazată pe un sistem selectiv de valori. El are ca expresie directă terorismul islamic și este menit să aducă islamismul, cu orice preț, la conducerea planetei, întrucât numai această religie este importantă.

Terorismul islamic care vizează continentul european a evoluat de la un terorism de stat de orientare strategică, promovat în special de Iran, la un terorism marginal. Din punct de vedere al acțiunilor extreme, fundamentalismul religios a rămas una din caracteristicile importante ale secolului al-XX-lea. Religia a constituit un suport al revigorării unor tensiuni vechi, dar și un instrument folosit cu abilitate de anumiți lideri politici pentru a legitima unele acțiuni. Creșterea sărăciei, a gradului de insecuritate, procesul de mondializare forțată și efectele colaterale ale acestuia, concomitent cu decalajele între bogăție și sărăcie, între lumea bogată și lumea săracă au determinat populația să-și îndrepte atenția înspre credință. Cea mai afectată populație a planetei de procesul de mondializare a fost cea care trăiește în lumea islamică.

1.5 Clasificări ale fenomenului terorist contemporan

Clasificarea Departamentului de Stat american: Conform acestei tipologii, terorismul se poate materializa sub următoarele forme: terorism organizațional (este săvârșit de mici grupări teroriste care, deși sunt omogene politic și foarte unite, sunt incapabile să dezvolte sprijinul popular în favoarea pozițiilor lor radicale, fiind nevoite să apeleze la terorism pentru a câștiga influență; terorismul practicat în contextul insurgențelor/rebeliunilor (se caracterizează prin desfășurarea de acțiuni contra guvernului existent într-un anumit stat. Acțiunile insurgenților, care pot fi separatiști etnici sau rebeli politici, sunt de natură aramilitară sau de gherilă ce operează în limitele granițelor naționale ; terorismul sponsorizat (implică sprijinirea unor grupări teroriste sau a acțiunilor lor de către unele state suverane; sponsorizarea de către un stat a terorismului poate atinge mai multe grade de implicare: implicarea directă în acțiuni teroriste; încurajarea, asistența logistică și materială acordată grupurilor teroriste în producerea de atentate în interesul statelor care asigură sponsorizarea; procurarea de armament, explozibil, asistență în domeniul instrucției, asigurarea de liberă trecere și a locurilor de retragere, precum și justificarea ideologică din partea statului sponsor.

Exista, de asemenea: terorismul patopolitic31 (grupările teroriste erau formate, de

30 Institut de Haute Etudes de Defense Nationale, “Les Fragilités de l’Europe face au terrorisme”, mai 1999, p. 3.

23

regulă, din naționaliști negri care militau pentru transformarea orașelor americane în “jungle” ostile albilor și ordinii de stat. Asemenea rebeli fac ca distincția dintre teroriștii tradiționali și cei violenți excentrici să devină dificilă. Membrii unor astfel de grupuri nu dau dovadă de raționalitate, violența fiind singura lor formă de exprimare și unicul mod de funcționare); terorismul psihotic (specialiștii în domeniu consideră că termenul de “comportament anormal” pus în legătură cu teroarea și violența nu și-au găsit încă o definiție satisfăcătoare. Persoanele care acționează bizar, fără motiv sau cu motivație vădit irațională, o fac din motive de ordin personal, societatea americană, în special, fiind martora mai multor exemple de comportament deviant al unor asasini psihopați).

Sunt totodată considerate forme de terorism: terorismul ca violența criminală majoră/spectaculară (atracția către terorismul criminal își are explicația în simplitatea sa. Sechestrările de nave, confiscările de bunuri, răpirea sau asasinarea unor persoane primesc de multe ori motivații politice, dar determinante sunt interesele pecuniare ale criminalilor care organizează astfel de acțiuni); terorismul ca violența endemică (există locuri în lume în care singura lege valabilă este cea a violenței; anarhia, masacrele și ura interrasială, existența feudelor de putere, adesea deghizate în retorica ideologică sau purtate în numele unei autorități sau regim politic, fac ca unele state, în anumite împrejurări, să devină adevărate oaze ale terorismului, manifestat sub diverse forme); terorismul autorizat (acesta se referă la două aspecte: lupta armată desfășurată între două state și asasinatul comandat de guvernul unui stat); terorismul autorizat tacit (există situații în care un regim politic amenințat evită săse implice în desfășurarea de represalii, preferând ca “voluntarii” să acționeze fără o aprobare oficială); terorismul organizațional (activități desfășurate pe cont propriu de unii membrii ai organizațiilor revoluționare sau a celor criminale de tip Mafia).

Se iau in considerare si formele: terorismul pragmatic (constă în folosirea violenței, în vederea creării unui sprijin de masă.Acest tip de sprijin se poate materializa prin extorcarea de fonduri sau obținerea de sprijin în organizarea de greve, manifestații, boicoturi etc.); terorismul funcțional (această formă de terorism este folosită în cazul în care o organizație poate dobândi un avantaj strategic prin mijloace specific teroriste); terorismul manipulativ

(forma cea mai răspândită a acestui gen de terorism o constituie existența unei situații de negociere, în care teroriștii amenință cu distrugera unor bunuri sau cu uciderea unor ostatici în cazul în care nu li se îndeplinesc niște cereri, opinia publică fiind manipulată prin mass- media); terorismul simbolic (se deosebește de alte forme de terorism prin faptul că victima aleasă trebuie să reprezinte simbolul “dușmanului”, atentatul reprezentând, în acest caz, mai mult decât o simplă răzbunare sau eliminarea unui personaj incomod; țintele terorismului de

31Joint tactics, techniques and procedures for antiterrorism, Joint Pub, 3 iulie 1998, cap. 2, p, 17.

24

acest gen sunt în general militarii, polițiștii, jandarmii, dar și unele categorii de civili).

Clasificarea lui George Levasseu: se consideră că avem de-a face cu următoarele manifestări32: terorismul ordinar sau banditismul (nu are scopuri politice, fiind canalizat pe obținerea de avantaje și foloase materiale, acte comise individual sau în bandă. Ca mod de manifestare, în funcție de scopul urmărit de individ sau de grup, nu trebuie ignorate manifestările de vandalism, profanare și satanism; terorismul politic (are la origine intoleranța ideologică în plan politic și a apărut pe fondul luptei dintre grupuri, reprezentând diferite ideologii pentru adjudecarea conducerii politice a unor entități teritoriale. Grupurile ce au pierdut lupta pentru obținerea puterii politice ori care au devenit conștiente că nu au șanse să câștige pe căi democratice urmează, de regulă, o evoluție spre radicalizare, în plan ideologic, ajungându-se inclusiv la situația de a apela la extremism-terorism ca o ultimă formă de atingere a obiectivelor politice pe care și le-au propus; terorismul de stat (se manifestă prin acte subversive, acte de coerciție bazate pe utilizarea pe scară largă a forței și mijloacelor violente, menținerea în condiții de inferioritate sau suprimarea și reprimarea unor grupuri (sociale, etnice sau religioase) și politica de segregare rasială și apartheid); terorismul internațional (ocupă două nivele diferite: forma individuală și forma statală; vorbim de terorism individual în cazul actelor de terorism intern, la care se adaugă un element de extranietate referitor la autori, victimă sau locul de executare a actului și locul de producere a efectelor sale, iar de terorism statal, atunci când actele respective sunt îndreptate împotriva unui stat).

Clasificarea lui Karl A. Seger: Unul din cei mai reputați specialiști în domeniu, K. A.

Seger33, preciza că există numai trei mari categorii de manifestare a fenomenului terorist contemporan. Acesta susține că grupările teroriste pot fi: cele nesprijinite de stat, cele

patronate de către stat și cele dirijate de stat.

Grupurile care nu sunt sprijinite de stat sunt formațiuni mici, animate de un interes special, cum ar fi cei ce se opun avortului și care aruncă în aer clinicile cu acest profil sau ecologiștii militanți, care distrug instalațiile amplasate pe terenuri sensibile din punct de vedere al mediului înconjurător. Se afitrmă că grupurile din această categorie sunt răspunzătoare pentru 70% din incidentele teroriste internaționale. Ei dispun de resurse limitate și nu posedă infrastructura necesară pentru acțiuni îndelungate. Sunt adeseori prinși, pentru că nu au cunoștințele și deprinderile căpătate prin instruire de către teroriștii “profesioniști”. Cu toate acestea, un mic grup terorist nesponsorizat, dar dedicat unei cauze speciale și care a avut șansa de a-și face publicitate prin acțiuni cu caracter de atentat, poate intra în legătură cu alte

32Dr. Ioan V. Maxim, Terorismul, București, Editura Politică, 1989, p. 80.

33Karl A. Seger, The Antiterrorism Handbook, New York, Presidio, 1990, p.75.

25

grupuri mai puternice, îmbunătățindu-și astfel statutul și rezultatele.

Grupurile patronate de stat sunt instruite și înzestrate cu armament, primind sprijin logistic și administrativ din partea acestuia. Instruirea poate avea loc într-o altă țară, departe de statul care o patronează. Sprijinul pe care aceste grupări îl primesc de la țările care le patronează le asigură posibilități de transport internațional, arme și explozibili de mare putere.

De exemplu, “euro-terorismul” apărut sub forma unei alianțe a diferitelor grupări teroriste din Centrul și Vestul Europei, încheiată prin anii ‘60 cu sprijinul unor țări din blocul răsăritean.34

Grupurile dirijate de către stat sunt cele pe care acesta le organizează, aprovizionează și controlează. Teroriștii dirijați de stat au asasinat, cu precădere, compatrioții disidenți aflați în întreaga lume. K. Seger consideră că dezvoltarea terorismului patronat de stat duce la creșterea semnificativă a pericolului terorist, deoarece majoritatea acestor grupuri dirijate sunt tot mai bine înarmate, echipate și instruite și sunt capabile să găsească sprijin logistic și tactic aproape peste tot în lume.

Clasificarea lui Brian Crozie: Brian Crozier clasifică terorismul ca fiind diversionist

și coercitiv. Terorismul diversionist – are ca scopuri publicitatea, dobândirea unui prestigiu, discreditarea, demoralizarea autorităților, provocarea măsurilor de represiune sau crearea de nemulțumire în rândul opiniei publice. Terorismul coercitiv – vizează demoralizarea populației civile, slăbirea încrederii în autorități și guvernanți și instaurarea unui sentiment de teamă. În accepțiunea sa, grupările teroriste pot fi cele care aparțin unor minorități (etnice, naționaliste sau religioase), grupări autointitulate revoluționare, grupări anarhiste (caracterizate prin lipsa unor scopuri clare și precise, ideologie eclectică și confuză), grupări patologice sau individuale (nu au revendicări bine definite în plan politic sau ideologic, au ca motivație lipsa de acomodare în mediul social și familial, nu recunosc organizarea socială), grupări neofasciste de extremă dreaptă și de mercenari.35

În mod paradoxal, este foarte frecventă tendința de exagerare și amplificare a pericolului terorist, chiar de către puterea politică de stat responsabilă cu protecția cetățenilor.

Prin exagerarea pericolului terorist lideri, guverne sau partide politice pot căpăta puteri politice crescute, fonduri, justificate de o stare de necesitate („situații excepționale impun măsuri excepționale").

Cel mai cunoscut caz de exagerare a pericolului terorist este legat de incendierea Reichstag-ului german. În noaptea de 27 spre 28 februarie 1933, clădirea Reichstag-ului a fost cuprinsă de flăcări, sala plenară și unele încăperi învecinate au ars complet. Această incendiere intenționată nu a fost clarificată nici până azi, dar naziștii germani au luat incendiul

35Terrorism Group Profiles, Washington D. C, U.S. Government Printing Office, 1993-1994, p. 2.

26

drept pretext pentru impunerea politicii lor. Prin propagandă și dezinformare acest act a fost amplificat pentru a crea imaginea falsă de covârșitor pericol al unui „terorism comunist evreiesc", imagine care a făcut posibilă ascensiunea la putere a lui Adolf Hitler în Germania interbelică .36

36 http://ro.wikipedia.org/wiki/Terorism

27

CAPITOLUL 2: ACȚIUNEA TERORISTĂ: DETERMINĂRI, MOTIVAȚII,

PROCEDEE, TEHNICI ȘI MIJLOACE

2.1 Acțiunea teroristă: determinările și motivațiile ei multiple

A devenit un adevăr banal afirmația potrivit căreia, în lumea globală, organizațiile teroriste sunt capabile ucidă mii de oameni dintr-o singură acțiune și să amenințe comunități întregi pe timp de pace. Grupările teroriste apelează la o multitudine de procedee de acțiune pentru a-și atinge obiectivele. Acțiunea directă este frecvent folosită pentru ocuparea obiectivului vizat și luării de ostatici, capturarea sau răpirea unor persoane, crearea stării de panică, derută și groază în rândul persoanelor din zonă37. Acțiunea indirectă poate fi considerată o acțiune psihologică ce vizează distrugerea ori slăbirea capacității de rezistență psihică a unor persoane, grupuri sau națiuni38. Cetățenii nevinovați sunt primele victime ale conflictului asimetric dintre puterea de stat și terorism, ei fiind afectați de actul terorist propriu-zis, de răspunsul exagerat al statului sau de efectele economice colaterale. Celebrul romancier Leonardo Sciascia spunea: “Nici o crimă nu poate ajunge la malurile adevărului”39,dar istoria terorismului l-a contrazis de multe ori. Rezultatele terorismului depind de alegerea majorității populației civile necombatante de a susține puterea de stat sau cauza teroriștilor (niciodată metodele).

Cauzele dezechilibrelor si fenomenelor care se produc in starea de haos trebuie analizate in primul rand in starea anterioara de echilibru, indiferent de forma sa la vremea respectiva, adica in ordinea anterioara, care tocmai a fost bulversata, fundamentul care sta la baza conflictului fiind astfel reprezentat de tensiunile interne care au generat pierderea echilibrului relativ.40

În oricare situație de conflict, prezența unui pericol iminent duce la o puternică implicare emoțională a fiecărui individ. Astfel apare o tendință de demonizare a inamicului „terorist" și de etichetare simplistă a teroriștilor ca fanatici, criminali iraționali, persoane de o cruzime absolută sau bolnavi mintal.

Această tendință este contraproductivă, pentru că împiedică formularea unor tactici eficiente de luptă antiteroristă si chiar poate amplifica efectul de psihoză generalizată urmărit de teroriști. Un exemplu tipic de efect emoțional de conflict a apărut în timpul Revoluției din

37J. Farrell, Leonardo Sciascia, Writers of Italy, Edinburg, Edinburg University Press, 1995, p. 18.

38Stan Petrescu, Amenințări primare, Editura Militară, București, 2008, p. 21.

39J. Farrell, Leonardo Sciascia, op. cit., p. 22.

40http://cssas.unap.ro/ro/pdf_studii/terorismul.pdf

28

decembrie 1989 din România, fiind responsabil pentru multe victime accidentale produse de starea de confuzie și psihoza generală.41

Teroriștii nu percep lumea la fel ca membrii guvernelor sau societatea civilă.Sistemele lor conceptuale ajută la determinarea strategiilor și a modului în care reacționează la politicile guvernamentale. Crenshaw42 observă că „acțiunile organizațiilor teroriste se bazează mai degrabă pe o interpretare subiectivă a lumii decât pe realitatea obiectivă”. Variabilele din care sunt formate sistemele lor conceptuale includ mediul lor politic și social, tradițiile culturale și dinamicile interne ale grupărilor lor clandestine. Convingerile lor par iraționale pentru societate, însă teroriștii acționează în mod rațional.

Conform teoriei cognitive, activitățile mentale ale individului (percepția, memoria și rațiunea) sunt determinanți comportamentali importanți. Cunoașterea este un concept important în psihologie, deoarece este procesul general prin care indivizii ajung la o înțelegere și la găsirea unui sens lumii. Teroriștii văd lumea prin prisma ideologiei lor mărginite, fie ea marxism-leninism, anarhism, naționalism, fundamentalism islamic sau oricare altă ideologie. Majoritatea cercetătorilor sunt de părere că teroriștii nu se consideră teroriști, ci soldați, eliberatori, martiri și luptători legitimi pentru nobile cauze sociale. Teroriștii care recunosc că acțiunile lor sunt teroriste sunt atât de devotați cauzelor lor încât nu le pasă cum sunt priviți de lumea exterioară. Alții pot fi la fel de devotați, însă nu le place să fie identificați ca teroriști care se opun luptătorilor pentru libertate sau eliberatorilor naționali (Hudson, 1999).

Kristen Renwick Monroe și Lina Haddad Kreidie (1997) au descoperit perspectiva – ideea că avem cu toții o viziune despre lume, o viziune despre noi înșine și o viziune despre noi înșine în relație cu alții – de a fi o unealtă foarte utilă în înțelegerea fundamentalismului, spre exemplu. Ipoteza propusă este că perspectivele fundamentaliștilor seamănă între ele și că diferă în moduri semnificative și consistente, din perspectiva nonfundamentalismului. Monroe și Kreidie concluzionează că „fundamentaliștii nu se consideră indivizi, ci se consideră mai degrabă simboluri ale islamului”. Ei susțin că este o greșeală din partea politicienilor occidentali să îi trateze pe fundamentaliștii islamici ca fiind actori raționali și să-i numească iraționali atunci când nu acționează conform metodelor tradiționale. „Fundamentalismul islamic nu ar trebui asociat simple lor valori politice care pot fi compromise sau negociate, sau chiar sistemului ideologic – cum ar fi socialismul sau comunismul – în care sunt recunoscute modelele democratice liberale ale discursului și interacțiunii politice”. Ei afirmă că „fundamentalismul islamic implică o conștiință politică diferită, una în care identitatea religioasă determină opțiunile deschise fundamentalistului. Acesta se extinde pe toate ariile și

41http://ro.wikipedia.org/wiki/Terorism

42Crenshaw, M., (1992). „Current Research on Terrorism: The Academic Perspective”, in Studies in Conflict and Terrorism, 15, pp. 1–11.

29

nu respectă nici o separare între privat și politic”43. Lucrările existente încearcă să explice că fundamentalismul religios se bazează adesea pe teoria modernizării și subliniază o criză de identitate, explicând fundamentalismul religios ca fiind un antidot pentru dislocările rezultate dintr-o schimbare rapidă sau din modernizare.

Fundamentalismul islamic este descris adesea ca fiind o apărare împotriva amenințărilor aduse de modernizare identității tradiționale a unei grupări religioase.

Respingând ideea fundamentalismului ca patologie, teroriștii raționali demonstrează o dezvoltare socio-economică instabilă ca motiv principal pentru nemulțumirea și alienarea suferită de acești indivizi. Prinși între o cultură islamică ce promovează valori morale și satisfacție spirituală și modernizarea culturii occidentale, ce oferă acces la îmbunătățire materială, mulți musulmani ajung la anxietate, alienare și dezorientare printr-o dăruire absolută față de modul de viață islamic. Astfel, fundamentalistul islamic este considerat un individ alienat, cu convingeri dogmatice și rigide și un complex de inferioritate și la fel de idealist și devotat la o viață austeră plină de lupte și sacrificii. Totuși, în anii ’90, studii empirice despre grupările islamice au combătut acest punct de vedere. Hoffman-Ladd, de exemplu, sugerează că fundamentaliștii nu sunt neapărat ignoranți și asupriți, conform stereotipului, ci în mod frecvent candidați și absolvenți de fizică, chiar dacă sunt adesea candidați proveniți din medii rurale sau tradițional religioase44. Fundamentalismul este mai mult o revoltă a tinerilor prinși între trecutul tradițional și o educație occidentală seculară. Reuben și Bernard Lewis susțin și ei că ar exista o coeziune cognitivă între Occident și convingerile fundamentaliste. Centrându-se pe fundamentaliștii Sunni, Reuben afirmă că scopurile acestora sunt percepute nu ca interese individuale, ci ca imperative morale, iar concepțiile lor despre lume diferă foarte tare de cele occidentale.Având drept scopuri imperative morale, grupările fundamentaliste percep lumea prin intermediul lentilelor distorsionante ale concepțiilor lor religioase.

Procesul de aderare la o grupare terorista: Indivizii care devin teroriști sunt adesea șomeri, indivizi alienați din punct de vedere social. Cei cu studii puține, cum ar fi tinerii din ghetourile algeriene sau Gaza Strip, aderă la grupări teroriste din plictiseală și din dorința de aventură, în câștigul unei cauze pe care o consideră dreaptă. Unii indivizi pot fi motivați de dorința de a-și pune în practică anumite îndemânări, cum ar fi fabricarea de bombe. Tinerii educați pot fi motivați mai mult de convingeri politice sau religioase. Persoana care devine terorist în țările occidentale este fie intelectual, fie idealist. De obicei, acești tineri, fie ei

43Rex Hudson, The sociology and psychology of terrorism: who becomes a terrorist and why?, Washington, The library of Congress, 1999, p. 53.

44V. J. Hoffman-Ladd, (1993). Muslim Fundamentalism: Psychological Profiluris. Paper presented at the Fundamentalist Project, M.E., p. 5.

30

educați sau needucați, se angajează în proteste ocazionale și disidență. Potențialii membri încep adesea ca simpatizanți ai grupării.Adesea ei provin din organizații susținătoare, cum ar fi grupări de deținuți susținătoare sau grupări studențești activiste. Din simpatizanți, ei devin susținători pasivi. Și incidentele violente cu poliția sau cu alte forțe de securitate motivează un individ deja alienat din punct de vedere social să adere la o grupare teroristă. Deși circumstanțele diferă, rezultatul final al acestui proces treptat este că individul, adesea cu ajutorul unui membru de familie sau al unui prieten care are contacte cu teroriștii, devine terorist. Selectarea noilor membri într-o grupare teroristă este totuși foarte drastică. De-a lungul unei perioade de mai bine de un an, noul recrut are o evoluție lentă până să ajungă la statutul de membru cu drepturi depline. Un individ care se depărtează de societate ar putea deveni la fel de bine călugăr sau pustnic. Pentru a deveni terorist, acesta are nevoie de o motivație puternică. Totuși, nici această motivație nu este de ajuns. Potențialul terorist are nevoie și de ocazia să adere la o grupare teroristă. Și, la fel ca pentru oricare job, ei trebuie să fie acceptați de membrii ai grupării, având în vedere că grupările sunt exclusiviste. Astfel, recruții nu au nevoie doar de o personalitate compatibilă, ci și de anumite abilități folositoare grupării, cum ar fi cele legate de domeniul armamentului sau comunicațiilor. Psihologia aderării la o grupare teroristă diferă în funcție de tipologia grupării. O persoană care aderă la o grupare teroristă anarhistă sau marxist-leninistă de obicei nu beneficiază de suport social, ci doar de desconsiderare socială, în timp ce aderenții la o grupare etnică separatistă (ETA sau IRA) se bucură de suport social considerabil și chiar de respect în cadrul enclavelor etnice.

Psihologul Eric D. Shaw oferă un caz revelator pe care-l numește „Modelul Evoluției Personale”45, prin care teroriștii își încep noua lor profesie. Componentele acestei evoluții includ: procese de socializare; injurii narcisiste; evenimente încurajatoare, în special confruntarea cu poliția; și legături personale cu membrii unor grupări teroriste, după cum urmează: modelul evoluției personale sugerează faptul că teroriștii provin dintr-o comunitate care a avut de suferit. Activitățile lor politice anterioare au fost determinate probabil de filozofia socială liberală din familie, însă depășesc percepția lor de a contrazice convingerile familiei lor și lipsa de acțiuni sociale. Filozofiile politice de familie pot servi de asemenea la sensibilizarea acestor persoane față de tensiunile economice politice inerente în cadrul societății moderne. Ca grup, se pare că nu au avut succes în obținerea unui loc tradițional în societate, ceea ce a contribuit la frustrarea lor.

Nevoia majoră de a aparține unei grupări teroriste este simptomatică unei identități psihosociale incomplete sau fragmentate. (În termenii lui Kohut – un „ego colectiv” defectiv

45 E. D. Shaw (1986) "The Political Terrorists: Dangers of Diagnosis and an Alternative to the Psychopathology Model," International Journal of Law and Psychiatry, 8, 3, 1986, p. 4.

31

sau fragmentat). Foarte interesant este faptul că acțiunile forțelor de securitate sau ale poliției determină o activitate politică mai violentă din partea acestor indivizi, iar existența unei legături personale cu alți teroriști dă naștere la un spirit de echipă foarte dezvoltat în cadrul grupărilor violente46. Mai mult, organizațiile teroriste din țările în curs de dezvoltare recrutează membri din ce în ce mai tineri. Singurele modele pentru acești tineri sunt teroriștii și luptătorii de gherilă. Abu Nidal, spre exemplu, a reușit să recruteze tineri alienați, săraci și needucați, încântați să aibă legătură cu o grupare condusă de o figură bine cunoscută, dar în același timp misterioasă. Între anii 1980-1990, mii de voluntari musulmani străini (14.000, potrivit „Jane’s Intelligence Review”) – furioși, tineri și zeloși, proveniți din mai multe țări, inclusiv din Statele Unite – s-au deplasat spre baze de antrenament din Afganistan sau din regiunea de graniță dintre Pakistan și Afganistan, pentru a se perfecționa în arta militară.

Aveau vârste cuprinse între 17-35 de ani. Unii dintre ei aveau studii superioare, însă majoritatea erau tineri șomeri needucați, fără nicio perspectivă. Deborah M. Galvin (1983) notează faptul că există o cale comună de aderare la terorism în ceea ce privește femeile, și anume prin implicarea în politică și prin aducerea la o cauză politică. Intifada, spre exemplu, a radicalizat mai mulți tineri palestinieni, care mai apoi au intrat în organizații teroriste. Cel puțin jumătate dintre protestatarii intifadei erau tinere. Unele femei sunt recrutate în organizații teroriste de către iubiții lor. Galvin acordă o importanță deosebită implicării femeilor: „scenariul iubitului (iubitei)/complicelui feminin”. Iubitul, membru al unei grupări teroriste, recrutează femeia în grupare. Una dintre membrele ETA, „Begona”, i-a povestit lui

Eileen MacDonald (1992) cum a intrat în grupare la vârsta de 25 ani: „Am aderat [în ETA] din cauza unui bărbat care era deja membru”47.

Presiuni de conformare: presiunea asupra membrilor, solidaritatea de grup și psihologia dinamicii de grup ajută la forțarea (constrângerea) membrilor să rămână în grupare48. Conform lui Post (1985), din tendința teroristă de a-și subordona identitățile în grupare rezultă un fel de „mentalitate de grup” și un cod moral de grup ce implică obediență necondiționată pentru grupare. După cum observă Crenshaw, „gruparea, ca selector și interpret al ideologiei, este centrală”. Coeziunea grupării crește și descrește în funcție de gradul pericolului extern care o amenință. Nevoia de a aparține unei grupări îi motivează pe majoritatea teroriștilor care vor să adere la o grupare teroristă. Comportamentul teroriștilor este similar ca urmare a nevoii indivizilor alienați și dornici să adere la o grupare. Pentru noul recrut, gruparea teroristă devine un substitut familial, iar liderii grupării devin substituți ai

46Hudson op. cit., p. 29.

47Eileen MacDonald, Shoot The Woman First, Londra, Ed. Random House, 1992, p. 39.

48Delcea Cristian, Psihologia terorismului. Cine devine terorist și de ce?, Ed. Cartimpex: Cluj-Napoca, 2003, p.

32

părinților lor. Motivația-cheie pentru aderarea la o grupare teroristă este dorința de a-i aparține, iar fraternitatea indivizilor cu aceleași mentalități este bazată pe nevoia de înțelegere în cel mai înalt grad între membrii grupării. În momentul în care gruparea este atacată de forțe de securitate, apare în interiorul său tendința membrilor de a deveni mai uniți. Un membru mai puțin devotat, care încearcă să pună la îndoială deciziile grupării ori să cedeze în fața unor presiuni externe împotriva grupării, va fi supus unor sancțiuni foarte severe.

Presiuni pentru comiterea unor acte de violenta: Post afirmă că „indivizii devin teroriști cu scopul de a intra în grupări teroriste și de a comite acte de terorism”. Intrarea într-o grupare teroristă le oferă un simț de „eroism revoluționar” și importanță de sine de care nu se bucurau ca simpli cetățeni. În consecință, un lider care este înclinat spre acțiune are o poziție mai bună în cadrul grupării decât unul care promovează prudența și moderația. Thomas

Strentz49 a afirmat că grupările teroriste ce operează împotriva democrației au adesea un comandant pe care îl numesc „oportunist”, adică un activist, de regulă bărbat, a cărui activitate criminală predatează implicarea sa politică. Strentz aplică clasificarea psihologică a personalității antisociale, cunoscută și sub denumirea de sociopată sau psihopată, stilului de viață al acestui tip de individ înclinat spre acțiune. Exemplele sale îi includ pe Andreas Baader și Hans Joachim Klein din Banda Baader-Meinhof și pe Akira Nihei din JRA. Deși oportunistul nu este bolnav psihic, explică Strentz: “Este evident că se află la dispoziția altora și este lipsit de capacitatea de a simți vinovăție sau empatie”. Potrivit mai multor surse, Baader era un individ antipatic, având un mod constant de comportament agresiv față de ceilalți membri ai grupării, incult și cu un trecut criminal. Adesea recrutat de liderul grupării, oportunistul caută de regulă să preia conducerea grupării, dând naștere la tensiuni între el și lider. De obicei, liderul îl manipulează pe oportunist, făcându-l să creadă că el conduce gruparea. Pe baza observațiilor sale despre rezistența grupărilor din timpul celui de-al II-lea

Război Mondial, J.K. Zawodny (1978) a ajuns la concluzia că determinantul principal al luării de decizii de grup nu este realitatea externă, ci climatul psihologic din cadrul grupării. Pentru teroriștii înclinați spre acțiune, inacțiunea este extrem de stresantă. Pentru membrii înclinați spre acțiune, dacă gruparea nu acționează înseamnă că nu are justificare. Acțiunea eliberează de stres reafirmând acestor membri că au un scop. Astfel, în analizele lui Zawodny, o grupare teroristă trebuie să comită acte de terorism pentru a-și justifica existența. Alți teroriști pot avea impresia că onoarea lor personală depinde de gradul de violență împotriva inamicului. În 1970, Salah Khalef („Abu Iyad”) din Negrul Septembrie a fost capturat de iordanieni și apoi

49 Strentz, T., (1988). A Terrorist Psychologic: Past and Present, Law Enforcement Bulletin, 57, No. 4, pp. 11– 18.

33

eliberat, după ce le-a ordonat camarazilor săi să înceteze lupta și să depună armele. Dobson50 raportează că, potrivit iordanienilor: “Abu Iyad a fost pus într-o situație ridicolă de gherilele care au luptat în continuare, fapt care l-a determinat să devină extrem de violent”. .

2.2 Procedee și mijloace de acțiune folosite de teroriști

Acțiunea directă – constituie forma de bază a actelor executate de elemente teroriste si constă in atacul deschis, armat sau amenințarea cu arma asupra obiectivului vizat, în scopul ocupării acestuia si luării de ostateci, distrugerii, capturării, nimicirii, răpirii unor persoane ori creării de panică și derută, frică si groază in rândul populației.

Un alt scop urmărit prin comiterea unor asemenea acțiuni îl constituie crearea unui climat politico-social tensionat în statul în care au avut loc atentatele, cu consecințe pe plan intern si extern. Principala metodă folosită de teroriști în cadrul acțiunilor directe este atacul în forță, executat rapid și prin surprindere asupra obiectivului vizat.

Acțiunea acoperită – cuprinde asasinarea unor persoane, distrugerea, incendierea unor obiective atât prin folosirea incărcăturilor explozive, cât si prin lovirea de la distanță a țintelor cu mijloace telecomandate ori cu mașini-capacană.

Actualmente, țările Europei Occidentale se confruntă tot mai mult cu acte de violență comise de numeroasele gupări de extremă dreapta sau stanga care desfașoară o adevarată teroare de masă. S-a constatat o amplificare a organizațiilor neofasciste, mai ales în Germania si Italia. Acțiunile indirecte (psihologice) – sunt actele de intimidare, influențare si amenințare cu violența, săvârșite de elemente specializate ale organizațiilor si grupărilor teroriste prin lansarea premeditată de zvonuri, alarme false si apeluri telefonice, șantaj de natură sa creeze stări de nesiguranță, derută si panică in rândul unor personalități si grupuri politice, sau al unei mase de persoane. Pentru realizarea scopului propus, forțele teroriste desfășoară în prealabil diferite acțiuni pentru obținerea de informații despre obiectivul vizat și executarea unor acțiuni de diversiune.

Diversiunea – reprezintă acțiunea desfășurată în scopul atragerii atenției si influențării moralului celui sau celor vizați, prin executarea de distrugeri, sabotaje, atentate, capturarea de persoane, răspândirea de zvonuri, pentru a crea panică, derută si neîncredere în rândulpopulației.

Ambuscada – este executată cu efective mici, înarmate, și se organizează în scopul capturării de persoane, documente, armament etc.

Atacul direct se organizează când grupul terorist beneficiază de un număr însemnat de elemente și se execută asupra locului de dispunere a obiectivului vizat.

50 C. Dobson, Black September: Its Short, Violent History. London, Robert Hale, 1975, p. 35.

34

Distrugerile sunt executate în scopul: paralizării producției în întreprinderi, incendierii sectoarelor vitale (centrale termice,rezervoare de combustibili, depozite, etc.); paralizarea circulației pe anumite căi de comunicație; întreruperea legăturilor telefonice prin distrugerea unor posturi radio, de televiziune, statii radio-releuri, centre de calcul etc..

Raidul – este o formă de acțiune complexă, executată prin surprindere, ce se organizează în vederea capturării, unor personalități importante, nimicirii sau distugerii succesive a mai multor obiective, urmată de retragerea și înșelarea adversarului.

În concluzie, putem aprecia că teroarea, distrugerile, omorurile, zvonurile false, brutalitatea și alte acțiuni întreprinse de grupurile teroriste sunt mult mai periculoase decât cele ce apar în conflictele armate clasice.

Capacitatea destructivă a grupurilor teroriste crește constant, întrucât teroriștii se dovedesc adepții folosirii tehnicii moderne pentru a-și atinge scopurile urmărite. Drept răspuns, aliații cooperează pentru a dezvolta noi și îmbunătățite mijloace tehnice în vederea combaterii acestei amenințări din ce în ce mai sofisticate. Atacurile împotriva Statelor Unite din 11 septembrie 2001 reprezintă un exemplu șocant al modului în care mijloacele tehnice moderne – aeronave civile deturnate și transformate în rachete de croazieră – pot fi

întrebuințate pentru atingerea scopurilor urmărite de teroriști. Totodată, prin intermediul internetului, teroriștii au dezvoltat tehnici de comunicare sofisticate și multifuncționale. În plus, ei au demonstrat că posedă cunoștințele pentru a fabrica dispozitive explozive dintr-o gamă largă de obiecte – începând cu telefoane mobile și până la sonerii – și materiale – începând de la explozivi de uz militar până la dinamita folosită în scopuri industriale și amestecuri de îngrășăminte pentru agricultură – pe care le au la dispoziție. Mai mult decât atât, ei au abilitatea să mascheze explozivi de înaltă sofisticare în obiecte folosite în mod curent.51

2.3. Amenințări în cadrul războiului terorism-antiterorism52

Principalele amenintari de natura terorista in cadrul razboiului mondial terorism- antiterorism sunt următoarele:

Posibilitatea folosirii de catre organizatii, grupari sau personae teroriste a armelor de distrugere in masa;

Pregatirea si efectuarea unor posibile atacuri asupra bazelor nucleare ale tarilor

care posedă astfel de mijloace, precum si asupra intreprinderilor chimice,

51http://www.nato.int/docu/review/2004/issue3/romanian/military.html#top

52http://cssas.unap.ro/ro/pdf_studii/terorismul.pdf

35

laboratoarelor biologice etc. pentru a procura armament nuclear, chimic si biologic si pentru a detona astfel de arme la fata locului, in spatii deschise/inchise, in zone aglomerate sau oriunde s-ar afla ele si ar produce catastrofe spectaculoase in numele unor ideologii sau principii considerate sacre sau pur si simplu din asumarea vocatiei de a pedepsi;

Proliferarea actiunilor punitive sau de răzbunare împotriva celor care au declanșat campania antiterorista si a tarilor care fac parte din coalitia antiterorista;

Continuarea acțiunilor de natură teroristă, individuale, de mica amploare, sau organizate, de amploare superioara, impotriva democratiilor occidentale;

Continuarea asasinatelor și actiunilor de lovire a tuturor celor care intr-o formă sau alta se opun stării de haos favorabile proliferarii crimei organizate, traficului de droguri si de carne vie, câștigurilor ilicite;

Efectuarea unor atacuri asupra sistemelor de protectie a mediului, barajelor si folosirea deseurilor toxice si radioactive pentru a produce catastrofe ecologice;

Continuarea și diversificarea asasinatelor politice;

Atacarea școlilor, a institutiilor de cercetare, laboratoarelor si unitatilor economice de importanță națională sau internatională, pentru a produce panica si teroare;

Atacarea sistemelor de valori si a instituțiilor de cultură;

Crearea de diversiuni pentru a provoca nesiguranta, tensiuni, instabilitati si chiar riposte violente si a amplifica starea de anomie a sistemelor sociale;

Continuarea si intensificarea atacurilor cu bombe, explozivi plastici si alte mijloace artizanale asupra populatiei in locuri populate si pe cat posibil in prezenta mass-mediei .

Degradrea conditiei umane ce are drept consecinta amplificarea terorismului psihopat;

Mentinerea si cresterea actiunilor teroriste de sorginte etnica pentru distrugerea ideii de convietuire si cultivarea individualismului feroce, a agresivitatii in purificarea etnica, a separatismului etnic;

Actiuni de natura terorista in ciberspatiu, in vederea crearii ubnor perturbatii in sistemele de comunicatii, distrugerea sistemelor de comanda si control, a sistemelor bancare, virusarea bazelor de date, crearea unei stari de haos generalizat in sistemele de informatii .

36

Acestea reprezinta principalele repere ale spatiului amenintarilor de tip terorist, spectrul acestora fiind insa mult mai extins .Practic, nu poate fi alcatuita o lista exhaustiva a amenintarilor si riscurilor de natura terorista, la fel cum nu poate fi intocmita nici o lista a produselor inteligentei negative, acestea, amenintarile si riscurile aferente fiind nelimitate .

Riscul terorist este la ordinea zilei, amplificat de mass-media si universalizat déjà pe intreg mapamondul, granitele devenind practice inexistente. Spectrul terorismului nu se reduce la actiunile unor organizatii,ale unor persoane, grupuri etnice sau religioase ci se extinde permanent odata cu progresul tehnologic si economic, utilizand astfel toate elementele in favoarea sa.

2.4. Implicarea NATO in procesul de aparare53

Cine este NATO ?

Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (North Atlantic Treaty Organisation, NATO) este o alianță defensivă politico-militară formată din 28 de state din America de Nord si Europa(Albania,Belgia,Bulgaria,Canada,Croatia,Cehia,Danemarca,Estonia,Franta,Germania, Grecia,Ungaria,Islanda, Italia,Letonia, Lituania,Luxemburg, Norvegia,Olanda,Polonia, Portugalia,Regatul Unit,Romania, Slovacia, Slovenia, Spania, Statele Unite ale Americii si Turcia) creată cu scopul de a proteja libertatea și securitatea statelor membre prin mijloace politice și militare în conformitate cu Tratatul Atlanticului de Nord, semnat la 4 Aprilie 1949 la Washington.

Principiul fundamental de activitate al NATO este angajarea comună în sprijinul cooperării reciproce între statele membre, bazată pe indivizibilitatea și securitatea membrilor săi. Articolul 5 al NATO se referă la dreptul la apărare colectivă, care stipulează că “Un atac asupra unuia sau a mai mulți membri NATO va fi considerat ca fiind un atac împotriva tuturor membrilor, așa cum prevede Carta Națiunilor Unite”. În cadrul Tratatului, țările membre se angajează să-și mențină și să-și dezvolte capacitățile de apărare, individual și colectiv, creând premize pentru planificarea apărării colective. În conformitate cu Articolul 10 al Tratatului, “Alianța rămâne deschisă pentru aderarea viitoare a altor state europene în măsură să favorizeze dezvoltarea principiilor NATO și să contribuie la securitatea regiunii Atlanticului de Nord”. În alte articole ale Tratatului, fiecare din statele membre se angajează să contribuie la dezvoltarea unor relații internaționale de pace și prietenie prin promovarea valorilor democratice și libertății individuale a cetățeanului. În vederea întăririi securității și stabilității

53 http://www.nato.int/docu/review/2004/issue3/romanian/military.html

37

spațiului euro-atlantic, Alianța este pregătită să contribuie la angajarea activă în managementul crizelor și prevenirea conflictelor, precum și promovarea parteneriatul și cooperării cu alți actori internaționali, cu scopul sporirii încrederii reciproce.Tratatului

Atlanticului de Nord subliniază importanța fundamentală a procesului de consultare pe scară largă în cadrul Alianței, ori de câte ori unul dintre state își simte securitatea amenințată implicând o decizie luata prin consens de statele aliate.54

Programul de Lucru pentru Apărarea împotriva Terorismului urmărește în prima etapă să dezvolte nouă sisteme pentru prevenirea tipurilor specifice de atacuri teroriste cunoscute și să ofere armatelor tehnologii noi, de ultimă generație, pentru a detecta, dezorganiza și urmări teroriștii. Concret, această inițiativă va oferi armatelor NATO metode mai bune de a

împiedica funcționarea dispozitivelor explozive – cum ar fi mașinile capcană și bombele plasate pe căile de transport rutier – și de a contribui la găsirea bombelor și identificarea fabricanților acestora, va îmbunătăți capacitatea pirotehnicienilor de a acționa asupra explozibililor și a gestiona urmările atacurilor cu bombe, va asigura protecția aeronavelor împotriva atacurilor cu rachete portabile și a elicopterelor împotriva grenadelor propulsate de proiectile reactive nedirijate, va proteja porturile și navele împotriva scafandrilor și a ambarcațiunilor de mare viteză încărcate cu explozivi, va spori protecția împotriva armelor chimice, biologice, radiologice și nucleare și va permite lansarea din aer cu precizie a forțelor speciale și a echipamentului acestora, executarea activităților de informații, recunoaștere, supraveghere și descoperire a teroriștilor, precum și contracararea atacurilor cu mortiere.

Pentru coordonarea acestui efort, NATO a numit un Coordonator pentru Tehnologiile de

Combatere a Terorismului, care se subordonează președintelui CNAD și supervizează activitatea unei echipe de specialiști provenind din câteva țări NATO. Principalele grupuri ale

CNAD – Aviația Militară, Marina Militară, Grupurile de Armamente ale Forțelor Terestre, Organizația pentru Cercetare și Tehnologie, precum și Grupul Consultativ Industrial al NATO

– reprezintă forța motrice a acestui program.

Combaterea dispozitivelor explozive artizanale Dispozitivele explozive artizanale, sau bombele construite de amatori, reprezintă în prezent arma preferată a teroriștilor și cea mai importantă cauză a pierderilor de vieți omenești în rândul forțelor aliate și al populației civile

în cazul atacurilor teroriste. Aceste arme sunt amplasate și utilizate prin folosirea unei game largi de mijloace și procedee, inclusiv mașini și camioane cu explozivi, bombe plasate pe căile rutiere și purtători sinucigași de centuri sau veste cu explozivi. Pentru abordarea acestei amenințări, NATO urmărește realizarea unei înțelegeri aprofundate a modului în care teroriștii

54 http://nato.md/index.php/ro/despre-nato/ce-este-nato

38

produc și utilizează aceste dispozitive și efectul suflului în cazul fiecăruia dintre acestea. Odată cunoscute diferitele căi prin care teroriștii pot fabrica aceste arme, vom începe să concepem o varietate de tehnologii pentru a împiedica funcționarea bombelor, precum și procedee pentru a “mirosi” locurile unde sunt produse și ascunse aceste bombe. Spania a luat deja conducerea în cadrul CNAD în formularea noilor procedee și realizarea capabilităților din acest domeniu, iar un efort major la nivel industrial a fost deja declanșat în acest sens.

Distrugerea armelor și munițiilor Stocurile de arme și muniții neexplodate s-au dovedit frecvent a fi sursa armamentului folosit de teroriști. De exemplu în Irak, cel mai folosit tip de bombe plasate pe căile rutiere este așa numitul “daisy chain”, format din proiectile de artilerie conectate între ele printr-un cablu cuplat la un sigur detonator. Cu sprijin american, NATO este în curs de realizare a unei baze de date care să asigure documentarea asupra tuturor armamentelor neexplodate găsite în teatrele principale de operații. Această bancă de date va fi cheia care va permite pirotehnicienilor să decidă asupra modului în care vor dezamorsa bombele plasate de teroriști. În plus, sub conducerea Norvegiei și Slovaciei, pirotehnicienii din țările aliate se vor întruni pentru a discuta despre noile tehnologii, inclusiv robotica, fibrele ușoare și dispozitivele digitale, care pot spori eficiența echipamentelor de protecție și capabilitățile de dezamorsare, precum și despre standardele care trebuie fixate pentru a contribui la creșterea nivelului colectiv de expertiză al Alianței.

Protecția aeronavelor împotriva rachetelor sol-aer portabile Al-Qaida și grupurile afiliate la aceasta au intrat în posesia rachetelor sol-aer portabile, așa numitele MADPADS, pe care le-au întrebuințat în cazul unor atacuri, atât reușite, cât și nereușite, asupra aeronavelor civile și militare. Această serie include atacurile nereușite din Kenia, îndreptate împotriva zborurilor companiei El Al în 2002, precum și atacurile reușite asupra avioanelor militare și civile din Irak. Experții NATO desfășoară în prezent un program riguros de testare și analiză pentru a determina modul în care cei doritori să intre în posesia rachetelor își aleg și urmăresc aeronavele țintă. Deținerea acestor date va face posibilă optimizarea sistemelor de apărare care să permită devierea, anihilarea și distrugerea rachetelor.

O protecție sporită a aeronavelor poate de asemenea fi asigurată prin folosirea unei varietăți de mijloace non-tehnice. Atât aviația civilă, cât și cea militară pot adopta o serie de contra-măsuri procedurale, cum ar fi alocarea de timp pentru pregătirea piloților la simulatoare în vederea antrenării acestora să facă față situațiilor în care unul dintre motoare se defectează brusc. De aceea, NATO intenționează ca, printr-o combinație între metode tehnice și non-tehnice, să sporească protecția aeronavelor de mari dimensiuni și cu viteză mică de

39

deplasare împotriva amenințării rachetelor portabile. Un program de testare este în plină

Protecția elicopterelor împotriva grenadelor propulsate de proiectile reactive nedirijate

Atacurile cu grenade propulsate de proiectile reactive nedirijate (RPG-uri) și focul executat cu arme mici îndreptate împotriva elicopterelor au provocat numeroase victime în conflictele recente. Drept răspuns, NATO a început dezvoltarea unor pachete pentru auto-protecția elicopterelor, precum și pentru detectarea amenințărilor și realizarea mijloacelor de contracarare a amenințărilor împotriva acestor aeronave. NATO examinează în prezent felul

în care mijloacele tehnice cum ar fi air bag-urile și scaunele anti-glonț, precum și materialele și straturile rezistente la RPG, destinate inițial pentru protecția personalului vehiculelor blindate, pot fi încorporate în construcția elicopterelor actuale și a celor care vor fi fabricate în viitor. Un parteneriat cu sectorul industrial a fost deja lansat pentru a definitiva aceste idei.

Protecția porturilor Întrucât funcționarea eficientă a porturilor constituie baza economiei la nivel global, este esențial ca acestea să fie cât mai sigure posibil. Teroriștii au demonstrat că au capacitatea de a planifica și executa atacuri sofisticate împotriva navelor de luptă, de exemplu în cazul USS Cole în apropierea Yemen-ului în 2002, vaselor comerciale, cum a fost cazul petrolierului francez Limburgh, de asemenea în apropierea Yemen-ului în 2002, și împotriva facilităților portuare, cum ar fi conductele de petrol din apropierea Basrei, în Irak. Alte atacuri planificate au fost anihilate cu succes de către țările NATO. Într-adevăr, ca urmare a unui complot dejucat, NATO escortează în prezent navele comerciale prin Strâmtoarea Gibraltar în cadrul Operației Active Endeavour, misiunea Alianței desfășurată în scopul dezorganizării, descurajării și apărării împotriva activității teroriste în Marea Mediterană.

Sub conducerea Italiei și beneficiind de expertiza de decenii a Centrului de Cercetări Subacvatice al NATO din La Spezia, Italia, Alianța desfășoară o serie de probe pe mare utilizând noi tehnologii de ultimă oră. Programul NATO analizează, de exemplu, fezabilitatea creării rețelelor de senzori de suprafață și subacvatici capabili să detecteze și anihileze teroriștii și realizează un nou mecanism pentru colectarea minelor subacvatice, care va spori exponențial actualul proces de deminare lent și mare consumator de resurse umane. NATO explorează totodată tehnologii inovative pentru a opri funcționarea motoarelor ambarcațiunilor de mare viteză care se apropie de diferite obiective și dezvoltă noi proceduri pentru îmbunătățirea capacității defensive a navelor de luptă împotriva atacurilor la suprafață. Diferite probe au fost deja efectuate în 2004 în Italia și Olanda și altele sunt planificate pentru

2005.

40

Detectarea, anihilarea și protecția împotriva armelor chimice, biologice, radiologice și

nucleare (CBRN) Atacul cu sarin asupra metroului din Tokio, executat de grupul Aum Shinrikyo în 1995, rămâne un exemplu extrem de alarmant al abilității grupurilor teroriste de a dezvolta și întrebuința arme chimice și, posibil, biologice, nucleare și radiologice. Documente ale al-Qaida găsite în Afganistan și alte informații obținute de guvernele țărilor membre NATO indică existența unei capacități rudimentare a teroriștilor de folosire a armelor de distrugere în masă în viitoarele atacuri, dar care evoluează. Într-adevăr, au fost găsite dovezi ale unui program experimental care folosește componenți ai cianurii, precum și ale dezvoltării unor procedee primitive pentru producerea gazului muștar, sarin-ului și a agenților neuroparalitici VX. Câteva atacuri la scară redusă cu substanțe toxice ale grupurilor afiliate ale al-Qaida au fost deja anihilate în Europa și există îngrijorarea că teroriștii planifică desfășurarea unui atac în America de Nord prin răspândirea substanțelor radiologice.

În sprijinul Batalionului de Apărare CBRN al NATO, comunitatea armamentelor a Alianței dezvoltă capabilitățile necesare detectării, protecției împotriva și gestionării urmărilor generate de întrebuințarea agenților chimici, biologici, radiologici și nucleari. Aliații au elaborat documente care fixează aceeași doctrină precum și aceleași proceduri și standarde de echipament comune pentru protecția împotriva acestor arme și asigurarea decontaminării după producerea atacului. Mai mult decât atât, Alianța a realizat deja un dispozitiv de decontaminare pe apă, care este în prezent testat de către țările membre NATO. Activitatea de cercetare s-a concentrat de asemenea asupra dezvoltării tehnologiilor pentru detectarea de la distanță a prezenței substanțelor letale.

Tehnologiile pentru lansarea cu precizie a forțelor pentru operații speciale Teroriștii caută frecvent un adăpost sigur în localități izolate, unde consideră că forțelor și serviciilor de securitate ale NATO le va fi mai dificil să acționeze. Acțiunile întreprinse împotriva al-Qaida

în Afganistan au demonstrat că forțele pentru operații speciale ale aliaților au deja o rază lungă de acțiune. Având în vedere acest lucru, implantarea cu precizie a personalului și a echipamentului, precum și asigurarea materială și a armelor necesare, în orice condiții de vreme, la altitudini extrem de mici sau înalte, într-o varietate de circumstanțe, reprezintă o capabilitate militară de importanță critică greu de realizat. Într-un mediu solicitant precum cel din Afganistan, în care infrastructura de transport este redusă, posibilitatea de a implanta forțe pentru operații speciale și a le reaproviziona prin lansări de înaltă precizie poate avea o importanță crucială. Drept urmare, aliații cooperează pentru realizarea unei game de

41

tehnologii și sisteme pentru a fi siguri că nici un loc, indiferent cât de izolat este, nu mai poate

fi un adăpost sigur pentru teroriști.

Informațiile, recunoașterea, supravegherea și alegerea țintelor în cazul teroriștilor

Anonimatul și posibilitatea de a lansa atacuri în momentul și în locurile pe care le aleg reprezintă principalele avantajele folosite de teroriști. NATO acționează pentru reducerea sau eliminarea acestor avantaje. O varietate de noi senzori și sisteme de detecție, programe soft, modele computerizate și mijloace analitice sunt examinate în scopul de a oferi guvernelor țărilor aliate capacitatea de a identifica teroriștii, indiferent cât de mult aceștia vor încerca să se identifice cu restul societății, pentru a-i descoperi și urmări și a întreprinde acțiunile necesare în vederea eliminării amenințării reprezentate de aceștia. În afara analizei unei game diverse de măsuri de natură tehnologică, Organizația pentru Cercetare și Tehnologii a NATO și Comitetul pentru Știință al NATO explorează împreună domeniile de importanță crucială ale științelor comportamentale, cum ar fi „analiza factorilor umani” și aspectele psihologice ale terorismului. Un simpozion recent al experților internaționali în domeniul purtătorilor de bombe sinucigași a identificat un număr de recomandări fundamentale pe care NATO le

examinează în prezent în vederea implementării rapide a acestora.

Contracararea atacurilor cu mortiere.

Organizațiile teroriste s-au dovedit capabile să atace atât ținte civile, cât și militare folosind proiectile reactive nedirijate și mortiere. Drept urmare, NATO a lansat Programul de

Contracarare a Mortierelor Modernizate, pe care l-a adăugat la Programul de Lucru pentru Apărarea împotriva Terorismului în octombrie 2004. Acest efort urmărește să ofere NATO echipamentul necesar care să asigure detectarea automată a pozițiilor de tragere cu mortiere, cum ar fi radarele de localizare și tehnologiile laser, precum și posibilitatea de a întreprinde acțiuni suficient de rapide și precise în vederea executării unui foc de răspuns eficace. Realizarea unor astfel de capabilități va permite NATO să ofere o protecție eficientă pentru trupele proprii și alte ținte potențiale. Olanda își va asuma rolul de lead nation în acest domeniu. Această inițiativă revoluționară și întregul Program de Acțiune pentru Apărarea împotriva Terorismului sunt importante pentru protecția armatelor și a populației și infrastructurilor civile ale țărilor NATO. Pe măsură ce acționăm pentru dezvoltarea unor căi mai bune care vizează înarmarea și echiparea forțelor aliate în vederea dezorganizării și distrugerii rețelelor teroriste, precum și în vederea dejucării atacurilor teroriste planificate, comunitatea armamentelor din cadrul NATO joacă un rol din ce în ce mai important în lupta

împotriva terorismului. Realizarea scopurilor mai largi ale programului va contribui de asemenea la stabilitatea și securitatea comunității internaționale și întărirea legăturilor cu

42

organizațiile non-NATO, cum ar fi U.E., Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa

și ONU.

43

CAPITOLUL 3: ACȚIUNEA TERORISTĂ: ANALIZĂ DE COMPORTAMENT

3.1 Aspecte generale privind procesul de cunoaștere și comportament

Comportamentul “normal” în atentate sinucigașe reprezintă subiectul celei de-a treia clase comportamentale. Practic, cele două teorii ale comportamentului terorist aflate în căutarea unor explicații – pe de o parte, aceea a psihopatologiei, iar pe de altă parte, cea a constrângerilor sociale – diferă în mod esențial din punctul de vedere al cauzei psihopatologice. Există cel puțin două aspecte importante, și anume: terorismul nu ține de o psihopatologie prin definiție; nu există dovezi în sensul că teroriștii luați în mod colectivprezintă mai multe simptome psihopatologice decât alte grupuri.

Prima se sprijină pe definiția psihopatologiei așa cum este formulată în Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders DSM IV 2004. Pentru a distinge starea psihopatologică de cea normală, această definiție utilizează formularea „tulburări psihice”, tulburări cu riscuri semnificative de suferință, de incapacitate mentală ori de pierdere a libertății.55Această definiție nu implică aprecierea psihopatologică a devierii politice individuale și a comportamentului conflictual. La fel este și cazul unor activități precum crima organizată, fotbalul profesionist ori acțiunile militare sub forma războiului și altele. A doua se referă la cercetătorii care au eșuat în încercarea lor de a demonstra că grupările teroriste prezintă mai multe simptomepsihopatologice decât alte grupuri de indivizi. Într-adevăr, ce putem crede despre indivizii care devin teroriști, dar care, anterior, nu au avut un comportament terorist?

Experții care au analizat subiectul terorist ca un psihopat, afirmă că acest tip de subiect dezvoltă, în prealabil, o patologie care îl duce la terorism. Or, pare imposibilă realizarea unui studiu ce ar determina cauzele legate de un preterorism, precum și efectele lui. Deși acești experți pornesc de la postulatul că teroriștii au întâmpinat dificultăți interpersonale – în special

în relațiile cu părinții lor, în timpul copilăriei și adolescenței -, aceste experiențe negative nu indică în mod necesar o psihopatologie. La urma urmei, crescând, noi toți am întâmpinat dificultăți de acest gen, și ele ne-au influențat, probabil, comportamentul până la un anume punct, inclusiv concepția noastră despre autoritate și docilitate. În acest stadiu al dezbaterii, Ruby rezumă aspectele convergente. Dacă terorismul își menține un grad înalt de vigilență interpersonală și își reduce simțitor relațiile sociale și emoționale cu ceilalți, comportamentele ulterioare și procesele de gândire pot răspunde la criteriile care permit diagnosticarea nevrozelor paranoice, obsesive sau schizofrenice. Putem, de asemenea, să presupunem că

55Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders DSM-IV-TR; American Psychiatric Association, American Psychiatric Association. Task Force on DSM-IV 2004.

44

teroriștii dezvoltă idei și comportamente antisociale și narcisiste, adaugă autorul studiului. Pe aceeași linie, ei manifestă o foarte bună părere despre propria persoană începând din clipa în care sunt angajați în acțiuni incredibil de periculoase, ce amenință viața a mii de persoane.

Astfel, potrivit intensității gândurilor și comportamentelor lor, le poate fi aplicată eticheta de „antisociali”, ca și cea de persoane suferind de „tulburări de personalitate”. Totuși, teroriștii nu sunt singuriice corespund acestui model, evoluții similare fiind constatate și la militari. Aceleași simptome obsesiv-compulsive și paranoice au fost diagnosticate atunci când indivizii manifestau o adeziune mult prea rigidă la o politică de securitate. În orice caz, lipsesc elementele – iar atunci când există, ele sunt puțin edificatoare – ceea ce ne-ar putea permite să afirmăm că terorismul ar fi o formă de psihologie anormală sau rezultatul acțiunilor unor indivizi „deranjați mintal”.

Utilizarea violenței, scrie Charles Ruby, până și împotriva unor ființe nevinovate, ține de o încercare vizând schimbarea politicii unui stat. Motivația pentru recurgerea la acte teroriste rezultă din întâmplări și experiențe ce au provocat, la unii indivizi, o înțelegere specifică a lumii și a rolului lor în cadrul acesteia. Diferența dintre acțiunile lor și niște campanii militare convenționale constă în faptul că teroriștii nu au acces la o putere de

înarmare suficient de mare pentru a-și învinge inamicul; prin urmare, ei folosesc o strategie diferită de armată. În final, Ruby mai afirmă că „obiectivul ultim al teroriștilor nu este să ucidă. Vizarea unor ființe nevinovate constituie o cale de a-și atinge un scop, la fel ca și acceptarea deceselor în rândul populației civile, daune colaterale într-un război convențional. Obiectivul ultim alcomportamentului terorist este acela de a provoca o teamă extremă în rândul populației, astfel încât guvernul să modifice politica pe care teroriștii o consideră nedreaptă”. Înțelegerea acestei logici pare necesară atunci când se pune problema protejării popoarelor de eventuale atacuri teroriste, și de prevenirea evoluției circumstanțelor ivite și care, pe viitor, pot forma întâmplările și experiențele teroriștilor. Teroriștii nu suntnebuni și sunt percepuți adesea drept modele de comportament în societățile lor, a declarat un expert american de marcă în psihologia terorismului, J. Post, care a lucrat douăzeci de ani la CIA.

Jerrold Post, care a fondat Centrul CIA pentru analiza personalității și a comportamentului politic, și-a prezentat studiul după ce a intervievat 21 de extremiști radicali islamici aflați în închisorile israeliene și palestiniene. Nu ar trebui să ne gândim că acești indivizi sunt fanatici, nebuni sau grav bolnavi psihic. Ba dimpotrivă, ei reprezintă o normă în societate, în interiorul acestei societăți, sublinia Post. Tulburarea psihică este incompatibilă cu „statutul” de terorist politic sau religios. Este un risc, din punctul de vedere al securității, ca un individ să fie labil psihic în gruparea teroristă, e ca și cum ai avea unul în Beretele Verzi. Militanții palestinieni care au fost intervievați vorbeau cu calm și rațional despre actele lor de

45

violență, inclusiv despre crime. Aceștia sunt indivizi cu o stare psihică normală care, practic, au fost crescuți de mici să urască. Cele trei teorii comportamentale, abordate mai sus, au relevanță pentru psihologi și cercetători în vederea unei evaluări și analizefuncționale a comportamentelor indezirabile ale teroriștilor. Este recomandabil să luăm în calcul cele trei aspecte comportamentale pentru a face o anchetă psihocriminalistică atunci când suntem chemați să o facem. Atunci vom înțelege, de fapt, care au fost factorii declanșatori și de menținere a acestor răspunsuri comportamentale antisociale.

Învățarea observațională a teroristului este acea capacitate de a învăța comportamente complexe prin observarea altora, cum ar fi vizionarea unor materiale documentare de către cei care nu au luat parte niciodată la activități ca atentate sau deturnări, observarea directă de pe terenul instruirii a persoanelor care-i învață. În această categorie a învățării observaționale intră copiii cu vârste cuprinse între 9-15 ani și adolescenții cu vârste

între 15-19 ani, aceștia fiind selectați pentru misiuni speciale. Una din aceste școli, unde se află copii și adolescenți pregătiți și instruiți pentru atentate, se găsește în Palestina, aparținând grupării teroriste PFLP-GC a lui Ahmad Jibril. Auto-reglarea face referire la acea capacitate a teroristului de a-și influența voit propriul comportament deviant și antisocial, adică mai mult decât de a reacționa mecanic la influențele externe. Atât învățarea observațională, efectuată direct și indirect prin mijloace audiovizuale, cât și cea de teren, în vederea achiziționării și dobândirii unor tehnici și practici antisociale și combatante de către copii și adolescenți, selectați pentru grupările teroriste, dar și autoreglarea adulților teroriști, implică participarea la procesele cognitive, ambele fiind influențate de recompense (ridicarea în rang, stima de sine, un loc în ceruri, recompensă financiară și aprecierea în viitor ca un erou) și pedepse (excluderea din gruparea teroristă prin moarte), fără a fi determinate de ele, ci dirijate și controlate de către terorist.

Modelarea constă în prezentarea unui eșantion de comportament pentru a antrena pe terorist în producerea de acte criminale. Modelul, cel care emite acest comportament poate fi real (ex.: un camarad, superior, lider spiritual, sau chiar părintele celui în cauză) sau simbolic

(ex.: un personaj eroic, un caracter religio-politic etc.). Modelarea este o tehnică foarte frecvent utilizată în antrenamentele și viața socială la teroriști. Teroriștii se confruntă constant cu o serie de probleme pe care, fie nu știu să le rezolve, fie strategia rezolutivă este greșită, costurile ei depășind beneficiile. În aceste condiții, în mod firesc, încep să scaneze mintal mediul în căutarea de modele, de strategii rezolutive mai eficiente decât ale lor, care sunt deja prezente în repertoriu. Nu întotdeauna această căutare este conștientă și nu întotdeauna modelul e conștient că a devenit model. Modelarea, modificarea unui comportament prin imitarea altcuiva, este un fenomen mult mai frecvent decât conștientizează ei.

46

La baza modelării comportamentului terorist se află mecanismul de învățare observațională56. Această învățare se bazează pe observarea faptului că în anumite situați (= antecedente), teroristul realizează un anumit comportament, care e urmat de anumite

întăriri / pedepse. De fapt, învățarea observațională reclamă observarea unui comportament specific și a contingențelor sale. Această observație poate avea următoarele efecte: teroristul imită comportamentul respectiv, îmbogățindu-și repertoriul comportamental; crește probabilitatea manifestării unui comportament deja existent în repertoriul teroristului (ex.: observând cum utilizarea violenței duce la rezolvarea problemelor interpersonale, teroristul va fi tentat să utilizeze el însuși violența, dacă dispune deja de prerechizitele necesare); comportamentul modelului devine antecedent, pentru comportamentul teroristului, adică tinde să-l declanșeze. Ori de câte ori observația unui comportament și a contingențelor sale produce unul sau mai multe dintre efectele menționate mai sus, teroristul are de-a face cu o situație de învățare observațională.

Se poate face o distincție, pe care o socotim foarte importantă, între cele două faze ale învățării observaționale: achiziția și performanța. Achiziția se referă la dobândirea sau asimilarea comportamentului de agresivitate controlată și necontrolată, iar performanța – la realizarea agresivității propriu-zisă. Între cele două faze ar fi existat o îndepărtare de ani (după teoriile lui Bandura), dar se pare că la teroriști lucrurile merg mult mai rapid.

Principalele condiții care favorizează achiziția unui model comportamental la teroriști sunt: similaritatea dintre terorist și modelul agresiv: cu cât similaritatea e mai mare, cu atât achiziția este mai rapidă. Cu cât deosebirile sunt mai mari, cu atât achiziția e mai dificilă.

Similaritatea activităților. Teroriștii tind să achiziționeze, din mulțimea de modele pe care le au la dispoziție, doar pe cele care sunt consonante cu activitatea pe care o fac. Atenția. Cu cât teroristul este mai atent la modelul agresiv cu atât crește probabilitatea achiziționării lui. Atenția, la rândul ei, poate face obiectul întăririi directe. omportamentul modelului agresiv e prezentat clar și relevant pentru terorist.Un comportament ambiguu sau nerelevantare valoare informațională redusă pentru terorist, ca atare scadșansele achiziționării lui. Comportamentul modelului se află în “zona proximei dezvoltări” a teroristului. Dacă el are disponibilități și resursecapabile să-i permită producerea unui comportament similar atunciachiziția se face mai rapid. Dimpotrivă, cu cât e mai mare “distanța”dintre model și terorist (ex.: teroristul are resurse intelectuale saucomportamentale scăzute în raport cu subiectul observat), cu atâtimpactul modelului e mai redus. Imitarea comportamentului modelului crește dacă ea duce la obținerea unor recompense sau evitarea unor situații aversive pentru terorist. Reacțiile emoționale ale modelului față de propriulcomportament sunt pozitive. Teroristul e mai dispus

56 A. Bandura, Self-Efficacy, The Exercise of Control. New York, W.H. Freeman and Company, 1997, p. 89.

47

să imite uncomportament pentru care modelul își exprimă satisfacția, decât dacăacesta e neutru sau nemulțumit.Pe de altă parte, achiziția unui model este o condiție necesară, darnu suficientă pentru realizarea sau înfăptuirea lui efectivă.

După ce a fost achiziționat de către terorist, realizarea efectivă a comportamentului emediată de doi factori principali: întăririle anterioare legate decomportamentul în cauză; contingențele actuale.

Dacă teroristul are experiența unor întăriri anterioare pentru comportamente similare cu celcare trebuie modelat, probabilitatea actualizării lui crește. Dacă de pildă,agresivitatea fizică sau verbală a fost descurajată de-a lungul istoriei deviață a viitorului terorist, el va fi mai puțin dispus să actualizeze astfel decomportamente agresive și violente, chiar după observarea unui modelcare o practică. De regulă, experiențele proprii prevalează asupra modelelor. Pe de altă parte, contextele de actualizare a unui comportament sunt diferite. Ca atare, actualizarea modelului va fi ea însăși contextuală. În al doilea rând, realizarea comportamentului modelat intră sub incidența contingențelor actuale, cu antecedentele,

întăririle și pedepsele corespunzătoare. Uneori teroristul poate chiar să facă o imitație inversă, să se comporte contrar modelului, dacă socotește că, în acest fel beneficiază de mai multe întăriri și mai puține pedepse în mediul respectiv. Întăririle și pedepsele actuale sunt cele care îl fac pe observator să imite un model sau, dimpotrivă, să-l suprime.

Așadar, în procesele de învățare observațională și autoreglare a teroriștilor, atât achiziția cât și actualizarea comportamentului modelului agresiv sunt mediate de o serie de variabile care au un rol predominant în programarea teroristului pentru acte deviante.

3.2 Terorismul și acțiunea teroristă ca procese psihologice: elemente de

raționalitate și iraționalitate în comportamentul teroristului

Foarte multe studii de specialitate au contribuit la descifrarea comportamentului antisocial la teroriști pentru a surprinde diferite fațete comportamentale în ideea de explicitare a acestor comportamente paradox. Pentru a înțelege mai bine psihopatologia teroristului ca manifestare, vom aborda cele trei tipuri de comportamente specifice la teroriști, care fac obiectul studiului de față. Psihologia terorismului lansează mai multe teorii și ipoteze ale comportamentelor specifice teroriștilor. Un comportament specific arată o expresie psihofiziologică observată, măsurată și clasată în diferite teorii ale personalității. Un comportament specific, în sens restrâns, este un răspuns al proceselor cognitive determinat de informațiile existente cu privire la un context dat, iar acele comportamente, în sensul larg, sunt de fapt răspunsuri comportamentale la input-urile ambientale, biologice și constrângerile

psihofiziologice într-un context dat. S-au pus de fiecare dată întrebări legate de faptul că

48

teroriștii suferă de tulburări psihice, tulburări de personalitate sau sunt determinați de acele constrângeri sociale sau și mai simplu, au un comportament normal și se pot supune ușor regulilor și valorilor sociale și de grup dar nu sunt acceptați de societate. Sunt foarte mulți psihologi care dezbat această problemă controversată. Se știe din anii `70 și până în prezent că unii teroriști au anumite comportamente bizare sau psihopatologice (unii membri din gruparea teroristă AUM, din Japonia, unii tinerii palestinieni, iordanieni sau germani ca Klaus Junschke din SPK, Nezar Hindawi din gruparea teroristă ANO, iar alții din gruparea teroristă Hamas, iată, câteva exemple de teroriști care au dat dovadă de comportamente psihopatologice). Mai întâlnim și alte tipuri de comportamente la teroriști: comportamente ce constituie răspunsuri la acele condiționări impuse de guvernanți. H. A. Lyons, un psihiatru din Belfast, declara asasinii IRA sunt: „practic indivizi normali”, care răspund unor constrângeri sociale) și așa-numitele comportamente “normale”, adică, teroriștii sunt fanatici, iar fanatismul lor înseamnă „cruditate”, „ură”, „sânge rece” și „sadism”57 .

Înainte de a trece în revistă cele trei tipuri de comportamente observate la teroriști, vom face referire la dezvoltarea comportamentului agresiv și deprinderea de amânare a recompensei pentru a sublinia identificarea criteriilor specifice comportamentelor observate la terorist. În urma mai multor studii s-au descoperit patru algoritme raționale de dezangajament moral folosite de teroriști pentru a se izola de consecințele umane ale acțiunilor lor. De fapt,

Bandura pornește de la resursa coping a rațiunii cu privire la comportamentele teroristului.Această resursă coping este o strategie utilizată cel mai mult cu scopul dea proteja stima de sine, de a obține unele cogniții restructurate favorabileaprobărilor conștiinței.

În primul rând, utilizând justificarea morală, teroriștii se pot imagina salvatori ai unei componente amenințate de un mare rău. Spre exemplu, Della Porta (1992, pg. 286), care a intervievat membrii unor grupări militante de stânga din Italia și Germania, a observat că militanții: „Au început să se perceapă pe ei înșiși ca membri ai unei comunități de oameni generoși, care luptă într-un război împotriva răului”. În al doilea rând, prin tehnica manifestării responsabilității la lider sau la alți membri ai grupării, teroriștii se consideră niște funcționari care refuză să urmeze ordinele liderului. Ba mai mult, teroristul poate da vina pe alți membri ai grupării. Grupările organizate în celule și coloane sunt mai capabile săîndeplinească operații dificile datorită potențialului de manifestare a responsabilității. Interviurile lui Della Porta cu militanți de stânga sugerează că, cu cât o grupare este mai compartimentată, cu atât începe mai mult să piardă contactul cu realitatea, inclusiv impactul actual al propriilor acțiuni. Alte manifestări ale acestei tehnici includ acuzații făcute de către

57 W. Laqueur., The new Terrorism: Fanaticism and the Arms of Mass Destruction, New York, Oxford University Press, 2002, p. 53.

49

Asahara, liderul grupării Aum Shinrikyo, potrivit căruia CIA a folosit agenți chimici împotriva sa și a populației japoneze.

Cea de-a treia tehnică este minimalizarea și ignorarea suferinței victimelor. Astfel, teroriștii sunt capabili să se izoleze de anxietățile morale provocate de rezultatele atacurilor „lovește și fugi”, cum ar fi utilizarea de bombe cu cronometru, de obicei nefiind nevoie ca teroristul să rămână la locul masacrului pe care-l provoacă, ceea ce-i interesează fiind mai degrabă reacția autorităților decât pierderile civile. Cea de-a patra tehnică de dezangajament moral descrisă de Bandura este dezumanizarea victimelor, considerarea lor ca „infidele”.

Militanții italieni și germani justifică violența prin depersonalizarea victimelor în „unelte ale sistemului”, „porci” sau „câini de pază”. Hacker afirmă că teroriștii își transformă victimele în simple obiecte, deoarece: „Cognițiile și comportamentele teroriste reduc indivizii la statutul de marionete”. Astfel, rolul jucat de teroriști în caracterizarea inamicului ca un conspirator și opresor este reversibil. Deși acuzat de terorism statal, ei se consideră „luptători pentru libertate” sau „revoluționari”. Folosind algoritmul cognitiv pentru a raționaliza violența, teroriștii își pot crea propriile tensiuni psihologice autodestructive.

Toți teroriștii trebuie să nege relevanța vinei și a inocenței; însă procedând astfel, ei creează o tensiune insuportabilă la nivel cognitiv, deoarece susțin că un individ nu este o persoană. Pornind de la această raționalizare a vinei, Horgan (2005) afirmă că teroristul susține că apreciază doar calitățile sociale salvatoare ale acțiunilor sale ucigașe, nu și acțiunea

în sine.Prin această logică, conștiința teroristului se ridică împotriva celor care se opun metodelor sale violente, și nu împotriva lui însuși. Așadar, teroristul și-a proiectat vina

„externă”. Pentru a se absolvi de propria vină, teroristul susține că în circumstanțele date nu are altă alternativă decât să facă ceea ce trebuie să facă. Deși ar fi posibile și alte opțiuni, cum ar fi audiența liberală care legitimează teroristul prin acceptarea raționalizării crimei. Totuși, unii teroriști au fost antrenați cognitiv-comportamental în așa fel încât să nu mai simtă nici o remușcare până în momentul în care se vor confrunta cu consecințele acțiunilor lor. Când jurnalistul Eileen MacDonald a întrebat-o pe o combatantă ETA, Amaia, ce a simțit atunci când a aflat că bombardamentele sale au avut succes, aceasta a răspuns, după ce inițial a negat că ar fi responsabilă de uciderea cuiva: „Satisfacție. Ticăloșii, au meritat-o.Da, am plasat bombe care au ucis oameni”. Cu toate acestea, MacDonald a presupus că Amaia, care s-a alăturat grupării militare la vârsta de 18 ani, nu se gândise până atunci la consecințele acțiunilor sale, iar intuiția sa a fost confirmată în momentul în care dispoziția Amaiei a trecut de la bravadă la deznădejde, ascunzându-și capul în mâini și strigând: „O, Doamne, ce greu e!”, și lamentându-se că nu s-a pregătit pentru interviu.

50

Dezvoltarea comportamentului agresiv în rândul teroriștilor (copii, adolescenți și tineri), se dobândește prin învățarea unor modele activagresive, pasiv-agresive și prin instructajul direct. Se consideră că originea agresivității este una ereditară și instinctivă, dar această ipotezăa fost contrazisă, observându-se că agresivitatea teroristului este rezultatul învățării, modelării comportamentului în funcție de mediul de dezvoltare și de pregătirea în școlile teroriste. Tipul comportamentelor activ-agresive, pasiv-agresive, învățate și prin instructajul direct, s achiziționează în timp mai scurt sau mai lung, depinzând de predispoziția fiecărui subiect în parte, și se dobândește prin lecțiile oferite de maistrul instructor din grupările teroriste. Lecțiile de agresivitate se fac timp de șase luni și se începe cu instructajul psihologic, fiziologic și comportamental. La baza dezvoltării comportamentului agresiv stau mulți factori psihologici. Factorii psihologici care îi determină să persiste și să învețe atât de repede sunt recompensa, răzbunarea, nemulțumirea, dorința de umplere a unui gol sufletesc. Potrivit unor surse americane, palestinienii sunt o națiune care dau naștere unor personalități agresive de cel mai înalt rang, afară de grupările teroriste care exprimă deschis ostilitatea narcisistă. Nu ne miră de ce în mai toate grupările teroriste de pe glob sunt în majoritate oameni proveniți din rândul palestinienilor care doresc să se răzbune pe Statul Israel omorând copii, bătrâni, femei și bărbați nevinovați. Deprinderea de amânare a recompensei de către teroriști (copii, adolescenți și tineri) este o urmare a comportamentelor învățate de la îndrumători teroriști ce fac instructajul celor selectați în grupări teroriste, dar și a experienței lor directe, achiziționate anterior de pe terenul instruirii sau chiar în acțiunile lor criminale inițiate.

Potențialul de amânare a recompensei teroristului este determinat de consecințe expectate (ridicarea în rang, stima de sine, un loc în ceruri, scopul financiar și aprecierea în viitor ca un erou), care la rândul lor sunt influențate de experiențele personale anterioare din domeniul activităților lor criminale, teroriștii îndeplinindu-și sarcina impusă sau dorită, după modelul acelor consecințe observate la alți colegi teroriști sau la cei din echipa lor. În concluzie, personalitatea teroristului, în lumina celor mai prestigioase teorii social-cognitive, arată modul în care este structurată aceasta, ea implicând competențe și deprinderi ale teroristului, scopuri dezirabile la care aspiră fiecare terorist în parte, procesele specifice ale sinelui teroristului, care sunt parte integrantă a personalității lui, și procesele implicate, adică învățarea observațională în timpul instructajului la care sunt supuși pe o perioadă determinată (copii,adolescenți și tineri) și autoreglarea.

51

3.3 Aspecte privind personalitatea teroristului din perspectiva disponibilității,

recrutării, aderării și motivării

În structura personalității teroristului sunt remarcate procesele cognitive și trăsăturile de personalitate care sunt o prioritate în înțelegerea acestui aspect atât de complex și discutat.

Competențele și deprinderile pe care lea dobândit teroristul sunt trăsături care-i asigură un potențial de succes în activitățile sinucigașe sau de atentate și deturnări. În selecția care se face în grupările teroriste se au în vedere aptitudinile și deprinderile fizice și psihice pentru a face față în timpul atacurilor teroriste. Descoperirile făcute de serviciile secrete americane și israeliene au relevat faptul că selecția care se face în grupările teroriste, se face pe principiul psihologiei muncii și resurselor umane la cel mai înalt nivel. Liderii școlilor Al Qaeda din

Kabul, din gruparea teroristă Hamas, din gruparea PFLP-GC etc. dețin cele mai bune sisteme de recrutare și angajare a subiecților, care sunt selectați din toate colțurile lumii, conform citatelor date mass-mediei de către CIA și FBI, și anume din: Maroc, Somalia, Uzbekistan,

Siria, Arabia Saudită, Turcia, Irak, Kuweit, Yemen, Pakistan, Libia, Egipt, Turkmenistan, Tadjikistan, Filipine, Sudan și Canada. Selecția subiecților din aceste țări avea în vedere copii (fetițe și băieți) cu vârste cuprinse între 9 -15 ani, adolescenți cu vârste cuprinse între 15-19 ani, tineri cu vârste cuprinse între 19 – 30 ani și tineri cu vârstă mijlocie (femei și bărbați),

Considerații privind psihopatologia comportamentului terorist:

Trebuie să avem în vedere mai multe aspecte psihocomportamentale specifice teroriștilor și să facem o analiză mai atentă înainte de etichetare și psihodiagnosticare58. Vor fi abordate cele trei tipuri de comportamente specifice teroriștilor: comportamentul psihopatologic; comportamentul care răspunde unor constrângeri sociale; comportamentul

“normal”. Specialițti din Marea Britanie, au formulat mai multe teorii cu privire la psihopatologia teroristului: psihopatologia statistică; psihopatologia socială; comportamentele dezadaptative; psihopatologia personalității.

Comportamentul psihopatologic este rezultatul unei traume suferite ce produce efecte patologice asupra structurii personalității teroristului, care, în general, afectează eul profund59.

Pentru a susține această teorie, unii psihanaliști cred că terorismul constituie reflectarea unor sentimente incognitive de ostilitate față de persoanele care au provocat ura și discriminarea, mai ales dacă subiecții au fost maltratați în timpul copilăriei sau în perioada critică adolescentină. De asemenea, tot Charles Ruby evoca teoria filozofului și consilierulul internațional pe probleme de terorism, Abraham Kaplan, în lucrarea The Psychodynamics of

58C. Delcea, „Portretul psihologic al teroristului.”, in Jurnalul ASCT, Vol.I, Nr.1. Ed. ASCT: Cluj, 2004, p. 16.

59A. Opre, Noi tendințe în psihologia personalității – modele teoretice: Corelate psihobiologice ale temperamentului și caracterului, Cluj Napoca, Editura ASCR, 2002, p. 29.

52

Terrorism, care vorbește de "rațiunile" și de"cauzele" terorismului, postulând că "rațiunile" ar fi variabilele socialece-l incită pe subiect să își raționalizeze comportamentul terorist;"cauzele" s-ar afla chiar în schemele cognitive. "Rațiunile" ar include variabile ca sărăcia, o guvernare nedreaptă și principii ale materialismului dialectic; "cauzele" ar trebui căutate în "psihopatologia asasinului", căci teroriștii simt o nevoie patologică de a urmări scopuri absolute. Personalitatea predispusă să ajungă teroristă, datorită unorscheme cognitive disfuncționale, este deficientă și nu posedă un coping suficient de puternic pentru a face față dificultăților vieții prin folosirea codurilor sociale obișnuite. Pentru că a fost, la rândul său agresat, subiectul traumatizat se identifică cu agresorul lui, adoptă soluții agresive în fața distresului și se alătură altor oameni ce au probleme similare, în scopul refacerii considerației față de propria persoană. Kaplan sugerează că identificarea cu agresorul îi permite teroristului să comită acte sinucigașe fără a se simți oarecum răspunzător în plan personal. Teroriștii găsesc întotdeauna o "rațiune" pentru a comite acte violente, începânddin clipa în care comportamentul violent și asocierea cu indivizi ce prezintă aceeași patologie sunt singurele elemente ce le mențin considerația față de sine și identitate. Potrivit lui Charles Ruby, teza traumei suferite în timpul copilăriei este larg răspândită printre cercetători. Astfel, medicul psihiatru Jerrold Post (1990), la încheierea a numeroase studii, distinge două tipuri de personalitate teroristă, și anume: "anarhistul ideolog" și "naționalistul secesionist"."Anarhistul ideolog" ar fi cunoscut grave disfuncționalități familiale, care i-ar fi determinat revolta

împotriva opresorilor, și în special celor cu un înalt grad intim de ostilitate. Această luptă poate lua aspectul unei intrări în disidența împotriva unor părinți fideli regimului în curs, afirmă Post. În acord cu analiza lui Kaplan & Sadock privind "rațiunile" terorismului, el scrie că "anarhistul ideolog găsește întotdeauna o rațiune de a se revolta, chiar după atingerea obiectivelor sale, căci revolta este transpunerea în fapte a ostilității inconștiente față de autoritate". "Naționalistul secesionist" recunoaște autoritatea, fiind, în același timp, motivat de dorința de a se răzvrăti împotriva unor inamici din afară. În timpul copilăriei, un terorist ce are o personalitate de acest tip a simțit compasiune sau fidelitate față de părinții săi. Naționaliștii secesioniști suferă de o imposibilitate patologică de a se diferenția de ceilalți – în special de obiectul parental. În consecință, ei se revoltă împotriva societății după modelul suferinței provocate părinților lui."Anarhistul ideolog", la fel ca și "naționalistul secesionist", "își găsesc echilibrul alăturându-se unui grup de rebeli teroriști cu experiențe similare, conchide Ruby, citându-l pe Post. Se pare că subiectul este implicat în terorism mai mult în funcție de necesitățile sale psihologice decât din cauza dorinței de a ameliora situația sociopolitică a maselor, adaugă Ruby. Astfel, referindu-se la teoria grupurilor, el face portretul actorilor cheie ai organizației teroriste. Mai întâi, "liderul", care va reprezenta garanția intelectuală a

53

grupului. "O asemenea persoană ar fi dezvoltat o insuficiență socio-afectivă și ar proiecta-o asupra societății, insuficiență motivată de ideea că societatea este iresponsabilă și că, prin urmare, trebuie schimbată. Liderul este neîncrezător și "devotat unei cauze în mod irațional"60. Personalitățile narcisiste și paranoice îndeplinesc această funcție.În ceea ce-l privește pe „oportunist”, el s-ar afla la baza experienței și forței grupului". Rolul acesta ar fi deținut de individul cu o personalitate antisocială, care are deja un trecut de criminal. Așadar, autorul studiului îl adaugă la această listă și pe „idealist”, tânărul mereu nemulțumit de imobilism și care are o viziune naivă a problemelor și a schimbărilor sociale.

În concluzie, teoria conform căreia teroristul ar fi psihopatologic se bazează pe trauma cauzată de experiențe excesiv negative în timpul copilăriei, privându-l pe copil de considerația fată de propria persoană și generând resentimente față de autoritate. Ultimele studii realizate de către psihiatrii palestinieni au dat publicității informații șocante cu privire la tinerii palestinieni care pot oricând să răspundă la apelurile liderilor teroriști pentru a deveni o țintă sinucigașă în folosul grupărilor teroriste Hamas și altele.

Tipurile de personalitate și valențele personalității teroristului fanatic sinucigaș: Personalitatea teroristului-fanatic pune accent pe calitățile raționale ale

teroristului.Astfel acesta este considerat un individ cu sânge rece, logic, cu satisfacții mai mult ideologice sau politice decât financiare Această abordare ia în considerare faptul că teroriștii sunt adesea bine educați și capabili de analize sofisticate, chiar savante, retorice și politice. În ciuda originii cuvântului, folosirea modernă a termenului „fanatism” a depășit granițele contextului religios. Teroristul este adesea catalogat drept fanatic, mai ales în cazul acțiunilor care duc la autodistrugere. Deși fanatismul nu caracterizează doar terorismul, este, totuși, la fel ca „terorismul”, un termen peiorativ. În termeni psihologici, conceptul de fanatism implică și boala mentală, însă „nu există nicio metodă de diagnosticare precisă în cazul acestor boli mentale”. Astfel, el este de părere că „desele presupuneri privind legătura dintre fanatism și boala mentală […] par a fi eronate”61.

Fanaticul vede adesea lumea dintr-o anume perspectivă bazată pe continuitate. Două modalități înrudite, găsite de Taylor, sunt prejudiciul și autoritarismul, cu care fanatismul are

în comun mai multe aspecte, cum ar fi refuzul unui compromis, respingerea punctelor de vedere alternative, tendința de a vedea lucrurile alb-negru, o mentalitate rigidă și o percepție despre lume ce reflectă o minte îngustă. Înțelegerea naturii fanatismului implică recunoașterea rolului contextului cultural (religios și social).

Fanatismul poate fi, într-adevăr, „unul dintre atributele teroristului”. Totuși, Taylor

60 Ruby C., The Definition of Terrorism, ASAP, 2002, p. 44.

61Taylor, M. & Helen, R., (1988). „Fanaticism, Political Suicide and Terrorism”, in Terrorism, 11, No. 2, pp. 91– 111.

54

acordă o mare importanță contextului cultural în care teroristul operează, fiind de părere că, pentru a înțelege dacă termenul este corect, trebuie luate în considerare necesitățile operaționale.

Se afirmă, în unele studii că dezvoltarea identității vocaționale de terorist are loc în perioada 11 – 19 ani care este acea perioadă a explorărilor la adolescenți – descoperirile recente, dovedesc că grupările radicale palestiniene dețin și selectează zeci de copii și adolescenți care fac instrucție și pregătire militară în vederea atentatelor sinucigașe, pregătindu-i astfel să devină teroriști – punând accent pe importanța cunoașterii tehnicilor de luptă și atac, a aptitudinilor, preferințelor și valorilor proprii pentru alegerea carierei de terorist. Ei experimentează mai multe tipuri de activități și observă necesitatea de a lua în considerare balanța intereselor, adică acele aptitudini exprimate în vederea unui domeniu specific cum ar fi: un atentat sinucigaș, în cibernetică, în microbiologie sau fabricarea de bombe etc., pentru a se specializa și opta pentru domeniul în care dorește să rămână, evident, să fie în congruență cu deprinderea acelor activități și patternul său de personalitate.

Există patru forme de identitate vocațională la teroriști: Identitatea forțată, adică subiectul terorist este influențat de obiectivul ocupațional în cadrul grupării teroriste, impus de către părintele sau ruda acestuia. Criza de identitate, adică subiectul terorist se confruntă cu problemele de identitate, constrâns în a realiza o alegere în cadrul grupului. Difuzia de identitate, adică subiectul terorist nu este încă decis să facă parte dintr-o organizație teroristă, deși s-ar putea ca el să fi avut până acum tentative de alegere, dar decizia lui este încă neutră.

Identitatea conturată, adică subiectul terorist a făcut propriile alegeri de a participa integral în gruparea teroristă, iar prin urmare a îndepărtat presiunea crizei de identitate vocațională teroristă, și este decis să-și atingă obiectivele ideologice și profesionale propuse.62

Atentatele sinucigașe, ca și toate celelalte atentate teroriste caută, în primul rând, să acorde înfăptuitorilor lor prioritate în toate reportajele din media, producând astfel o supradimensionare a propriei lor imagini. Din acest motiv organizațiile teroriste exploatează diversele reuniuni și întâlniri din media pentru a-și impune interesele63

E necesar să se menționeze că atentatele teroriste sinucigașe nu sunt o noutate; fenomenul a apărut între evreii sicari în secolul I, între musulmanii Hashishiyun în secolul XI,

și între asiatici în secolul XVIII. În secolul XX de asemenea, membri ai organizațiilor palestiniene și colegii lor din organizațiile de stânga au înfăptuit atentate foarte riscante, aproape frizând tărâmul terorismului sinucigaș.Cu toate acestea, cei care au înfăptuit aceste atentate au avut o șansă infimă de a supraviețui; faptul că nu și-au pierdut viața nu a diminuat

62C. Delcea, (2004). „Portretul psihologic al teroristului.”, in Jurnalul ASCT, Vol.I, Nr.1. Ed. ASCT: Cluj, p. 9.

63Idem, Psihologia terorismului. Studiu psihologic asupra teroriștilor. Ed. Albatros: Cluj-Napoca, 2004, p. 81.

55

succesul atentatului. Pe de altă parte, terorismul sinucigaș „modern” este unic și diferit de tentativele care l-au precedat. În ultimele două decenii, atentatele sinucigașe au fost îndeplinite de una sau mai multe persoane conștiente de faptul că erau „bombe umane cu cronometru”.Atacatorul sinucigaș cu bombă poartă explozibilul pe propriul corp sau într-un vehicul condus de el și, prin decizie personală și în deplină conștiință de sine, se apropie de o țintă aleasă în prealabil și se aruncă în aer. Atacatorul sinucigaș însuși, în concordanță cu împrejurările curente, își alege timpul și locul pentru executarea exploziei astfel încât să cauzeze vătămarea maximă a obiectivului fixat. Definirea unui atentat terorist ca explozie sinucigașă depinde în primul rând de moartea celui care îl îndeplinește. În cazul în care misiunea sa este incompletă, nu este un atentat sinucigaș cu bombă. Moartea atacatorului este cheia succesului atentatului; și el știe dinainte că succesul depinde în întregime de moartea lui.

Prin urmare, putem defini un atentat sinucigaș modern ca un atac violent, motivat politic, săvârșit deliberat într-o stare de deplină conștiență de sine de către o persoană care se aruncă în aer împreună cu ținta aleasă. Certitudinea morții premeditate a atacatorului este precondiția succesului atentatului. Atentate sinucigașe au fost înfăptuite în Israel din 1993 și au continuat sporadic până azi. Încă de la întemeierea așa-numitei „al Aqsa Intifada”, organizațiile teroriste palestiniene, de data aceasta asistate de Autoritatea palestiniană, au reînceput să înfăptuiască atentate sinucigașe cu bombă împotriva civililor israelieni. Între octombrie 2000 și iulie 2001 au avut loc 18 atentate sinucigașe cu bombă în teritoriile disputate și în Israel. Cele două organizații teroriste dominante care au dus la îndeplinire aceste tipuri de atentate sunt Hamas și gruparea islamistă Jihad în Palestina. Cele două grupări au importat acest tip de atentat din Israel în 1990. Activiștii din cele două grupări care au fost deportați din Israel în Liban au beneficiat în afară de motivare spirituală, de instrucție militară de la Hizballah și de la „Gărzile Revoluționare” iraniene, care leau oferit ospitalitate în Liban. Aceste grupări încă sunt asistate de Hizballah în perpetuarea atentatelor teroriste în general și a celor sinucigașe cu bombă, în particular. Până în prezent, aceste grupări au îndeplinit între

50 și 55 de atentate sinucigașe împotriva unor ținte civile și militare din Israel și teritoriile disputate, producând sute de pierderi și accidente și afectând moralul populației israeliene. Atentatele sinucigașe comise în februarie și martie 1996 se pare că au influențat rezultatul alegerilor premierului în mai 1996 și au amânat implementarea Acordului de la Oslo. Rezultatul atentatelor sinucigașe din Israel, a jucat de asemenea un rol în faptul că grupările israelite pentru securitate au ajuns să privească terorismul mai mult ca pe un pericol strategic decât ca pe unul de tactică. Această modificare de atitudine se simțea încă dinaintea atentatelor din 1996, după cum reiese din declarația fostului prim-ministru Itzhak Rabin din 1995. În general, atentatele sinucigașe din Israel nu sunt diferite de cele înfăptuite în restul

56

lumii. Spre mijlocul anului 2001 au avut loc mai bine de 300 atentate sinucigașe în 14 țări comise de către 17 grupări teroriste. Atentatele sinucigașe cu bombă, moderne, au fost introduse de către gruparea teroristă șiită Hizballah în 1983, în Liban, și tot în Lebanon acest modus operandi a fost perfecționat de-a lungul anilor ‘80.În timpul anilor ‘90 atentatele au continuat, însă cu o frecvență mai mică, iar în zilele noastre, atentatele sinucigașe în Liban sunt foarte rare. Cu toate acestea, în Liban au avut loc 50 de atentate sinucigașe cu bombă, din care jumătate au fost înfăptuite de Hizballah și Amal. Înfăptuitorii atentatelor sinucigașe cu bombă din Liban nu au obținut rezultate strategice. Hizzballah a reușit să grăbească retragerea forțelor străine din Liban și a hărțuit IDF-ul din Liban. Cu toate acestea, atentatele sinucigașe cu bombă nu au fost factorul decisiv al deciziei de retragere a Israelului din zona de securitate.

Mai mult, în anii ’90 gruparea Hizballah a redus drastic numărul atentatelor sinucigașe din cauza estimării „raționale” a raportului cost-profit. Succesul grupării Hizballah în această sferă a constat mai mult în a obține respect; gruparea devenind simbolul sacrificiului și o sursă de inspirație pentru grupările teroriste din întreaga lume.

Grupările sinucigașe LTTE s-au inspirat dintr-o combinație a motivării puternic naționaliste și a atracției carismatice exercitate de liderul organizației, Parabakan. LTTE este

încă cea mai activă grupare care se folosește de terorismul sinucigaș, dar până în prezent nu a reușit să-și atingă scopul strategic declarat – statul tamil independent. Organizația kurdă PKK, o mișcare separatistă „secular islamică”, a înfăptuit 16 atentate sinucigașe în perioada 1996-

1999 (plus încă 5 atentate obstrucționate), soldate cu moartea a 20 de persoane și rănirea altor zeci de persoane. Totuși, acele atentate sinucigașe nu au convins guvernul turc să accepte cerințele organizației pentru obținerea autonomiei kurde. Atacurile sinucigașe ale PKK-ului au fost inspirate și îndeplinite la ordinele liderului carismatic al organizației, Ocalan, considerat de membrii grupării lui „Lumina Națiunilor”. După arestarea și condamnarea la moarte a acestuia, în 1999, gruparea și-a încetat atentatele sinucigașe.

Organizațiile egiptene „Gama’a al Islamiyya” și „Jihadul egiptean” au dus la capăt două atentate sinucigașe, unul în Croația în octombrie 1995 și altul la ambasada Egiptului în

Karachi, Pakistan în noiembrie 1995. Gruparea „Al Qaeda” a lui Osama bin Laden a fost responsabilă de două atentate sinucigașe cu bombă simultane împotriva ambasadelor Statelor Unite din Nairobi și Dar-es-Salaam, în care au fost uciși 224 de oameni și răniți în jur de cinci mii. Dar și aceste atentate au eșuat în a-și atinge scopurile strategice și politice în ciuda violențelor cauzate. Alt atentat sinucigaș pus la cale în aparență de Al Qaeda sau cel puțin în colaborare cu ea, a fost declanșat de doi atacatori sinucigași care s-au aruncat în aer pe o ambarcațiune din portul Aden, lângă USS Cole, ucigând 17 marinari americani. În iunie și iulie 2000, militanți ceceni care luptau împotriva armatei ruse s-au oferit voluntari în cercul

57

atacatorilor sinucigași cu bombă. Până azi, atacatorii sinucigași ceceni au înfăptuit cel puțin 7 atentate, în care zeci de oameni au fost răniți și peste o sută de soldați ruși și ofițeri de poliție uciși. În India, cel puțin două atentate sinucigașe au fost îndreptate împotriva unor ținte militare. Cel mai recent a fost înfăptuit împotriva unei companii de armată în Srinigar, de către un tânăr terorist englez de origine pakistaneză recrutat de o organizație numită „Jaish Mohamed” (Armata lui Mohamed). Zece soldați au fost uciși în atentat.

Există multe motivații ale atentatelor sinucigașe: credințele religioase, ideologiile naționaliste, sau obediența față de liderii carismatici și autoritari. Modus operandi al lor poate varia în ceea ce privește numărul atacatorilor sinucigași (unul sau mai mulți), sau dacă folosesc bărbați sau femei. Explozibilii pot fi ascunși pe corpul uman, al unui animal sau într- un vehicul, transportați pe apă sau pe pământ. Țintele pot fi oficialități guvernamentale în vârstă, ținte militare, economice sau mijloace publice de transport, iar nivelul operațiunilor variază de la zeci de atentate la atentate izolate sau sporadice. Pentru majoritatea organizațiilor care au utilizat aceste tactici, numitorul comun este producerea de violențe pe scară largă și influențarea negativă a moralului public, dar, în același timp, și eșecul total în a schimba regimurile sau a forța guvernul să le accepte cerințele strategice. Cu toate acestea, trebuie subliniat faptul că, în anumite circumstanțe politice, organizatorii atentatelor au reușit să amâne pentru scurte perioade de timp evenimente politice strategice, cum ar fi procesul de pace dintreizraeliți și palestinieni și dintre tamili și ingalezi. Mai mult, unele organizații au reușit să grăbească retragerea forțelor străine din țară. De șaptesprezece ani, de când se confruntă cu terorismul sinucigaș, populația israeliană poate depune mărturie că arma terorismului sinucigaș nu este una decisivă. Nici nu a reușit să modifice balanța puterii dintre statul Israel și organizațiile teroriste în favoarea celor din urmă.

Autodistrugerea deliberată, atunci când este necesară în cazul detonării unei bombe sau capturării unui avion (Delcea, 2003), nu este o trăsătură comună a terorismului în majoritatea țărilor, deși îi caracterizează adesea pe teroriștii fundamentaliști islamici din Orientul Mijlociu și teroriștii Tamil din Sri Lanka și sudul Indiei. Este, de asemenea, și o caracteristică a terorismului nord-coreean. Cei doi agenți nord-coreeni care au aruncat în aer cursa 858 a Companiei Aeriene Coreene în 28 noiembrie 1997 au încercat să se sinucidă în timpul interogatoriilor poliției, însă doar unul a reușit s-o facă. Până în anul 1985, au existat 11 atacuri sinucigașe cu autoturisme capcană împotriva unor ținte internaționale din Orientul

Mijlociu. Trei cazuri bine cunoscute sunt: bombardarea ambasadei SUA în Beirut, din 18 aprilie 1983, când au fost uciși 63 de oameni, bombardarea sediului Marinei SUA și a cartierelor militare generale franceze din Liban, din 23 octombrie 1983, când au murit 241 de marinari, și, respectiv, 58 de paramilitari francezi. Primul caz a fost bombardarea cartierelor

58

militare generale israeliene din Tyre, unde au murit 141 oameni. Inspirat de aceste atacuri sinucigașe din Liban și de legăturile sale strânse cu Iranul și Hizballah, Abu Nidal a trimis la rândul său sinucigași la aeroporturile din Roma și Viena, la sfârșitul lunii decembrie 1985.

Pentru observatorii vestici, actele de sinucidere ale aderenților la islam și hinduism sunt puse pe seama fanatismului și/sau a bolii psihice. Din perspectiva mișcării islamice, totuși, asemenea acte de autodistrugeresunt determinate de convingeri culturale și religioase, ale căror origini istorice pot fi observate în comportamentul sectelor religioase asociate cumișcarea shi’ită, în special cu Asasinii (vezi Glosar). La fel, campania sinucigașă a Mișcării Islamice de Rezistență (Hamas) din perioada 1993- 1994 a implicat tineri teroriști palestinieni care, acționând din proprie inițiativă, au atacat israeliții în locuri publice, folosind arme artizanale improvizate, cum ar fi cuțitele sau topoarele. Asemenea atacuri sunt considerate sinucigașe, deoarece atacatorul nu are intenția să fugă. Aceste atacuri au fost, în cea mai mare parte, motivate de răzbunare. Conform cercetătorilor culturii musulmane, așa-zișii sinucigași cu bombă sunt considerați de către islamiști și tamili niște martiri. Termenul arab folosit este istishad, termen religios însemnând „cineva care se sacrifică în numele lui Allah”, opunându- se lui intihar, care se referă la sinuciderea provenită din motive personale. Cea de-a doua formă de sinucidere nu face obiectul învățăturilor islamice.

Există o legătură evidentă între atacurile sinucigașe și celelalte venimente din arealul

Orientului Mijlociu. Spre exemplu, atacurile sinucigașe au devenit mai frecvente după confruntările dintre forțele de securitate israeliene și credincioșii musulmani de la Muntele Templului, din Vechiul Oraș al Islamului din octombrie 1990, în timpul cărora au fost uciși

18 musulmani. Atacurile sinucigașe Hamas din Afula și Hader din aprilie 1994 au coincis cu discuțiile care au precedat semnarea înțelegerii de la Cairo dintre Israel și PLO. Au răzbunat, de asemenea, masacrul a 39 și rănirea a 200 de credincioși musulmani de la o moschee din

Hebron de către o grupare israeliană în 25 februarie 1994. Atacurile din Ramat-Gan și Ierusalim din august 1995 au coincis cu discuțiile privitoare la conducerea alegerilor din

Teritorii, care s-au terminat prin a doua înțelegere de la Oslo. Motivul principal al atacurilor sinucigașe a fost faptul că au avut de răzbunat un număr mare de victime în timpul conflictelor din Israel. Majoritatea luptătorilor sinucigași proveneau din Fâșia Gaza și erau celibatari între 18 și 25 ani, cu studii medii, unii dintre ei chiar cu studii superioare. Grupările Hamas sau islamice și-au trimis oamenii în misiune, având credința că aceștia vor ajunge în

Paradisul etern.

59

CONCLUZII

Preocupările privind studierea fenomenului terorist au ca motivație principla nevoia de a identifica, dezvolta și aplica strategii adecvate de combatere a terorismului. Cu privire la combaterea terorismului, se afirmă, de regulă, că există trei niveluri de acțiune. Primul nivel de combatere este cel politic și diplomatic. Al doilea nivel abordează problema terorismului dintr-o perspectivă strategică și face referire la măsurile antiteroriste ce trebuie să fie adoptate pentru a face față pericolelor. Al treilea nivel este cel tactic și cuprinde acțiuni atât antiteroriste cât și contrateroriste.

Nivelul politic și diplomatic cuprinde două căi diferite de tratare a problemei terorismului. Calea politică vizează problemele existente în cadrul unei țări, adică metodele folosite de guverne pentru a face față amenințărilor terorismului intern și internațional. Calea diplomatică se referă la cooperarea între națiuni pentru soluționarea problemelor de această natură. Nivelul unu politic poate cuprinde de la capitulare totală până la adoptarea unor măsuri extrem de dure. Măsurile dure sunt uneori sancționate deschis de către guvern, de exemplu atunci când guvernul răspunde la actele de terorism cu percheziții masive din casă în casă. Un exemplu de măsuri dure luate de guvern sub oarecare acoperire sunt echipele morții din America Latină. Acești asasini, primind girul guvernului, s-au făcut răspunzători de moartea unor lideri ai opoziției din numeroase țări din America Centrală și de Sud.

Se practică, totuși, și abordări politice mai moderate. Astfel, în unele țări, teroriștii capturați pot fi acuzați de o serie de infracțiuni care, dacă sunt dovedite, sunt pedepsite cu mulți ani de închisoare, fără a exista nici o posibilitate de scăpare. Dacă, însă, sunt acuzați

într-un context diferit, ei pot primi o pedeapsă mult mai ușoară. De aceea, mulți dintre cei prinși preferă să coopereze cu autoritățile în speranța primirii unei pedepse mai ușoare.

O altă abordare moderată este aceea de a invita grupul respectiv să participe la alegerile electorale organizate în acea țară. Totuși, aceasta nu este o abordare eficientă deoarece, dacă grupul respectiv ar fi putut obține acel obiectiv la urne, nu ar mai fi apelat la terorism. În majoritatea cazurilor, infrastructura de natură teroristă nu reprezintă decât o minoritate care dorește îndeplinirea acelui deziderat..De exemplu, în Porto Rico, grupurile separatiste doresc crearea unei țări socialiste aliniată cu Cuba. Însă în toate referendumurile care au avut loc în Porto Rico începând din 1960, majoritatea populației a arătat că dorește să rămână un stat asociat sau să devină al 51-lea stat al S.U.A.(ceea ce s-a și întâmplat).

Nivelul unu diplomatic s-a manifestat de la înțelegeri diplomatice până la atacuri militare și război civil, amintindu-ne că unul dintre evenimentele care au contribuit la

începerea primului Război Mondial a fost chiar asasinarea arhiducelui austriac Franz 60

Ferdinand de către un terorist sârb instruit special de “Mâna Neagră”.

S-au semnat o serie de acorduri internaționale cu scopul de a se ajuta la ținerea sub control a fenomenului terorist. Multe țări, de exemplu, au fost de acord să-i restituie pe pirații aerului țărilor din care a decolat avionul. Dar, în realitate Cuba încă mai are de înapoiat un astfel de pirat către Statele Unite, iar Iranul nu i-a predat nici acum pe șiiții care au deturnat la

Teheran în decembrie 1984 un avion cu reacție kuweitian.

Când se descoperă că un stat patronează o acțiune teroristă, se pot adopta măsuri mai drastice. Marea Britanie a cerut sancțiuni economice împotriva Siriei atunci când s-a constat că ambasada acestei țări de la Londra a servit în mod repetat ca punct de sprijin și legătură pentru teroriștii organizației Abu Nidal care acționau în Anglia.

O altă alternativă de Nivel Unu este ruperea relațiilor diplomatice cu țările care sprijină terorismul. Statele Unite au procedat de această manieră cu Libia și Iranul iar Marea Britanie a făcut la fel după ce o polițistă englezoaică a fost împușcată din clădirea Biroului Popular al Libiei din Londra. Deși pare logică ruperea relațiilor diplomatice în astfel de situații, în realitate ea duce la o dilemă fără ieșire, deoarece în caz de conflict armat sau de neînțelegere între țări aceste canale capătă o importanță deosebită în aplanarea unor astfel de situații. O abordare alternativă ar putea fi reducerea numărului personalului diplomatic al țării aflate în culpă la un singur diplomat ajutat în acest sens de un secretariat restrâns. Aceasta permite totuși menținerea canalelor diplomatice dar pune în același timp ambasada în imposibilitate de a mai sprijini acțiunile subversive din țara gazdă.

Cea mai drastică reacție de Nivel Unu este reprezentată de acțiunea militară. Guvernul israelian, de exemplu, este renumit pentru politica sa de represalii militare împotriva organizațiilor teroriste care îl atacă. Aceste lovituri de răspuns au fost de la simple raiduri de precizie executate de comandouri specializate în acest sens până la acțiuni militare de mare amploare.

Reacțiile de Nivel Unu au avut o eficiență limitată în descurajarea sau în ținerea sub control a fenomenului terorist. Acest fapt nu este surprinzător deoarece terorismul din ziua de azi nu se reduce la o singură cauză, fiecare dintre mișcările mai mari având o motivație proprie. Cazuistica în această problemă fiind foarte complexă, se mai caută încă soluții care să fie cât mai eficiente.

Nivelul abordărilor strategice conturează ideea conform căreia majoritatea structurilor care se ocupă de combaterea terorismului sunt tentate să rezolve problema folosind un număr de măsuri strategice de natură antiteroristă. Aceste acțiuni încep cu analiza situației care cuprinde atât culegerea de informații cu privire la grupurile care acționează în aria de responsabilitate cât și stabilirea părților vulnerabile ale forțelor proprii. Odată cu identificarea

61

pericolului și stabilirea părților vulnerabile se pot adopta și măsurile de protecție necesare. Aceste măsuri sunt considerate a fi de ordin dinamic și nu static deoarece pericolele și amenințările se schimbă mereu iar acestea trebuie sesizate rapid și tratate în consecință .

Securitatea acțiunilor este deosebit de importantă pentru un program antiterorist eficace. Atunci când elaborează un plan de atac care să le asigure un grad ridicat de șanse de succes, teroriștii au posibilitatea să prevadă acțiunile doar dacă au informații veridice și cât mai complexe posibil despre obiectivul ce urmează a fi atacat. De aceea, programul desecuritate a acțiunilor trebuie să îngreuieze obținerea de către teroriști a informațiilor de care au nevoie, mărind prin aceasta într-o măsură considerabilă riscurile pe care le înfruntă celula tactică teroristă.

Securitatea personalului și securitatea fizică sunt două componente suplimentare ale programului antiterorist de la acest nivel. Securitatea personalului începe cu o conștientizare cât mai corectă a riscurilor la toate nivelurile unității. Pot fi incluse aici și măsuri de protecție a persoanelor care sunt amenințate într-o mai mare măsură. Programele de securitate fizică sunt destinate să-i țină pe teroriști departe de obiectivul protejat, prin măsuri eficiente de control al accesului.

Nivelul tactic se referă la faptul că majoritatea măsurilor de acest nivel sunt de natură contrateroristă, inițiate ca răspuns la un incident terorist. În această categorie intră echipa tactică ce acționează pentru salvarea ostatecilor, echipa de negociere cu teroriștii și echipa tactică pentru executarea represaliilor care urmează un incident. În cadrul măsurilor contrateroriste mai intră și anchetele executate uneori în urma atacurilor.

În acest sens sunt posibile de asemenea și măsuri antiteroriste care vizează bazele teroriștilor cunoscuți și taberele lor de instrucție pentru a le distruge împiedicându-le astfel să mai execute noi atacuri.

Tot în acest nivel mai sunt cuprinse și activitățile care se desfășoară la centrul de acțiuni (sau centrul de comandă ) atunci când are loc un incident.

Pentru punerea în practică a acestor măsuri este foarte important ca atunci când ele sunt elaborate să fie evaluat riguros pericolul care planează asupra forțelor proprii și să se cunoască tactica de bază folosită de teroriști și tendințele curente în aplicarea acestei tactici deoarece terorismul este o problemă dinamică, care se transformă mereu și pe măsură ce se schimbă grupurile și principalii comandanți apar mutații și în modul de acțiune al teroriștilor.

62

BIBLIOGRAFIE

ACTE NORMATIVE, STRATEGII

1.Strategia de Securitate Națională a României, București, 2007.

2.National Security Strategy of the United States, Washington, 2010.

3.European Union Securiry Strategy, Bruxelles, December, 2003.

4.US National Strategy for Combating Terrorism, White House, Washington, 2002.

5.Legea 535/2004 privind prevenirea și combaterea terorismului.

6.Legea privind organizarea și funcționarea Consiliului Suprem de Apărare a Țării nr. 415/2002.

7.Strategia Națională de Apărare a României, (proiect), București, 2010;

8.NATO Strategic Concept, 2010 (Lisboa Summit);

LUCRĂRI DE SPECIALITATE

1.Terrorism Group Profiles, Washington D. C. , U. S. Government Printing Office, 1989;

2.US National Strategy for Combating Terrorism, Washington,White House, 2002;

3.ARĂDĂVOAICE Gheorghe, Sfârșitul terorismului?, București, Editura Antet, 2001;

4.Idem, Terorism. Antiterorism. Contraterorism, București, Editura Antet, 1997;

5.BANDURA A., Self-Efficacy, The Exercise of Control. New York, W.H. Freeman and Company, 1997;

6.DELCEA Cristian, Psihologia terorismului. Cine devine terorist și de ce?, Ed. Cartimpex: Cluj-Napoca, 2003;

7.DOBSON C., Black September: Its Short, Violent History. London, Robert Hale, 1975;

8.FARREL J., SCIASCIA Leonardo, Writers of Italy, Edinburg, Edinburg University Press, 1995;

9.FILOUX Jean-Claude, Inconștientul, Editura Aropa, 2001;

10.HUDSON Rex, The sociology and psychology of terrorism: who becomes a terrorist and why?, Washington, The library of Congress, 1999;

11.LAQUEUR Walter, The new Terrorism: Fanaticism and the Arms of Mass Destruction, New York, Oxford University Press, 2002;

12.Idem, No End to War: Terrorism in the Twenty-first Century, New York, Continuum International Publishing Group, 2003;

13.LAGIER Pierre-Marie, L’enracinement criminal, Universitatea din Montreal, 1979;

14.MACDONALD Eileen, Shoot The Woman First, Londra, Ed. Random House, 1992;

15.MAXIM. Ioan V., Terorismul, București, Editura Politică, 1989;

16.ONIȘOR Constantin Col. Dr., Teoria Strategiei Militare, București, Editura

Academiei de Înalte Studii Militare, 1999;

17.OPRE A., Noi tendințe în psihologia personalității – modele teoretice: Corelate psihobiologice ale temperamentului și caracterului, Cluj Napoca, Editura ASCR, 2002;

18.PETRESCU Stan, Amenințări primare, Editura Militară, București, 2008;

19.RUBY C., The Definition of Terrorism, ASAP, 2002;

20.SAGEMAN Marc, Understanding Terror Networks, Philadelphia, University of Pennsylvania Press, 2004;

21.SEGER Karl A., The Antiterrorism Handbook, New York, Presidio, 1990;

22.SERVIER Jean, Terorismul, Iași, Institutul European, 2001;

63

ARTICOLE

1.http://cssas.unap.ro/ro/pdf_studii/terorismul.pdf

2.http://ro.wikipedia.org/wiki/Terorism

3.http://nato.md/index.php/ro/despre-nato/ce-este-nato

4.http://www.nato.int/docu/review/2004/issue3/romanian/military.html#top

5.AURESCU Bogdan, „ Vespasian V. Pella” în Revista Română de Drept Internațional, , nr.4, 2007;

6.BONCU Simion, „Concurență și congruență în imagine”, în SPIRIT MILITAR MODERN, nr. 1/1994;

7.CRENSHAW M., (1992). „Current Research on Terrorism: The Academic

Perspective”, in Studies in Conflict and Terrorism, 15, pp. 1–11;

8.Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders DSM-IV-TR; American Psychiatric Association, American Psychiatric Association. Task Force on DSM-IV 2004;

9.DELCEA Cristian, „Portretul psihologic al teroristului.”, in Jurnalul ASCT, Vol.I, Nr.1. Ed. ASCT: Cluj, 2004;

10.Idem, Tipologia psihologică a terorismului pe glob, în „Jurnalul ASCT”, Vol. III, Nr.1, Ed. ASCT: Cluj, 2004;

11.HOFFMAN- LADD V. J., Muslim Fundamentalism: Psychological Profiluris. Paper presented at the Fundamentalist Project, M.E., 1993;

12.Institut des Hautes Etudes de Defense Nationale, “Les Fragilités de l’Europe face au terrorisme”, mai 1999.

13.Joint tactics, techniques and procedures for antiterrorism, Joint Pub, 3 iulie 1998, cap. 2, p, 17;

14.SHAW E. D., "The Political Terrorists: Dangers of Diagnosis and an Alternative to the Psychopathology Model," International Journal of Law and Psychiatry, 8, 3, 1986;

15.STRENTZ T., A Terrorist Psychologic: Past and Present, Law Enforcement Bulletin, 57, No. 4, 1988, pp. 11–18;

16.TAYLOR M. & HELEN R., „Fanaticism, Political Suicide and Terrorism”, in

Terrorism, 11, No. 2, 1988, pp. 91–111.

64