Dileme ale Securitatii In Spatiul de Interes Strategic al Romaniei

CUPRINS

INTRODUCERE

Argument

Problema securității a generat în ultimii ani, fără îndoială, una dintre marile dezbateri ale lumii contemporane. Asupra ei s-au aplecat deopotrivă oamenii politici, experții și analiștii politici și, nu în ultimul rând, profesori și cercetători din mediul universitar și al cercetării științifice din domeniul relațiilor internaționale, polemologiei și irenologiei. Firesc, a apărut o bogată și impresionantă literatură de specialitate.

Rezultatul este paradoxal din cel puțin două perspective. În primul rând, societatea nu a devenit mai sigură și mai securizată. În al doilea rând, atunci când conceptul/noțiunea de securitate se utilizează pentru a desemna sau a descrie situații și procese din politica internațională, observăm că acestea nu capătă, cum firesc ar fi, mai multă acuratețe în ceea ce privește utilizarea lor în documentele oficiale ale statelor și actorilor nonstatali implicați în gestionarea problemelor păcii și războiului din lumea contemporană sau în media.

Evoluțiile în plan internațional care marchează începutul secolului al XXI-lea, globalizarea riscurilor și amenințărilor, multiplicarea actorilor non-statali și stati, precum și creșterea libertății cu care aceștia pot acționa, difuzia puterii (atât pe orizontală cât și pe verticală), neliniaritatea conflictelor nou apărute, accentuarea competiției strategice privind accesul la resurse energetice, au fost dominate de conflicte și instabilitate. Astfel, dinamismul și complexitatea mediului actual de securitate sunt puternic infuențate de fenomenul globalizării, prin care se înfăptuiește o nouă ordine mondială, iar raporturile de putere sunt reconfigurate.

Procesul de afirmare și de definire a unor noi centre de putere este puternic influențat de interesele specifice ale fiecăruia, fapt pentru care, conflictualitatea reprezintă o condiție de sine qua non, pentru evoluția acestora – statele lumii, societatea civilă internațională, organizații regionale și mondiale, societăți transnaționale. Atingerea acestor interese, obiective stabilite de fiecare actor, este esențială pentru menținerea echilibrului echilibrului de putere, dar și a statutului internațional. Aceasta este o luptă, în care sunt folosite modalități combative dintre cele mai complexe și diversificate.

Noile surse de insecuritate se manifestă sub forme tot mai complexe, diverse și atipice, provenind din domenii și direcții multiple, ceea ce face tot mai dificilă prevenirea și înlăturarea lor. Acestea, identificate tot mai mult ca situații de criză sau conflict (potențiale sau reale), ca și consecințele dificultăților economice, sociale, politice sau de altă natură, sunt mai puțin legate de posibilitatea unor agresiuni tipice, având efecte globale sau regionale și țin mai mult de manifestarea unor convulsii, atât în plan intern, cât și internațional.

Mediul de securitate este „o realitate reprezentată de ansamblul condițiilor, proceselor și fenomenelor politice, diplomatice, economice, sociale, culturale, militare, ecologice și informaționale, interne și internaționale, care condiționează nivelul de protecție a individului, comunității, statului, zonei, regiunii ș.a.m.d., pe timpul promovării propriilor interese ale acestora”. Tot mai des în cadrul acestora sunt inventariate rivalitățile etnice și teritoriale, perpetuarea unor situații conflictuale sau potențial – conflictuale, atât în spațiul european cât și pe alte continente.

În consecință, abordarea sistematică a securității este menită să investigheze gradul de reprezentare și inter-relaționarea categoriei de interes la nivelul a diferite eșaloane teritoriale – de la sisteme teritoriale definitorii pentru anumite spații comunitare până la sistemul teritorial global.

Alegerea unei teme atât de complexe cum este a evoluției paradigmei dilemei de securitate în spațiul de interes strategic al României, în cotextul în care problematica securității devine tot mai interdependentă, nu este ușoară. Ea reprezintă, sunt convins, o provocare intelectuală pentru orice cercetător al fenomenelor și proceselor internaționale din epoca actuală și în același timp, evoluțiile din mediul internațional au confirmat practic ipoteza principală de la care am pornit, aceea că dilema securității continuă să fie un element central al relațiilor internaționale, fapt pe care l-am demonstrat pe parcursul lucrării. Totuși, această temă este o expresie a predilecției noastre față de studiile strategice și de securitate. O bună parte din publicațiile și proiectele de cercetare pe care le-am întreprins până în prezent au abordat această temă sau teme înrudite, așa încât această lucrare reprezintă o modestă concretizare a unor eforturi științifice într-un domeniu fascinant atât prin implicațiile sale teoretice, cât și practice.

Prin această lucrare ne propunem realizarea unui studiu sistematic, dar nu exhaustiv al paradigmei dilemei securității după încheierea războiului rece, modul de manifestare a acesteia în spațiul de interes strategic al României. Evident că aceasta trebuie privit dintr-o perspectivă mult mai largă, cea a spațiului regional de securitate dacă nu chiar global, având în vedere multitudinea interdependențelor ce vizează securitate într-o epocă a globalizării. Cunoașterea lumii se prezintă însă ca un proces complex de probabilități condiționate, în care părțile interacționează. Cu alte cuvinte, cunoașterea fenomenelor care se petrec în lume, inclusiv a stărilor prin care trec societățile omenești, este, deopotrivă un proces determinist și unul stocastic. În aceste condiții, sunt foarte greu de definit starea de normalitate și cea de anormalitate, starea conflictuală și cea de criză. Lumea este contradictorie prin definiție, contradicția reprezentând izvorul mișcării, al dezvoltării.

Abordarea lucrării este una în mod necesar interdisciplinară, îmbinând metode și tehnici specifice relațiilor internaționale, științelor politice, istoriei, sociologiei și altor științe socio-umane. Avem în vedere un concept comprehensiv al securității, adaptat contextului global actual și celui ce se profilează în viitor. Pornim de la constatarea, formulată și de alți autori, că deși aspectul militar al securității își păstrează importanța, această perspectivă este dublată tot mai mult de o perspectivă societală și umană, axată pe individ ca actor al societății și pe grupurile sale de apartenență. Cu toate acestea instrumentul militar rămâne un element important pentru o analiză solidă a unui conflict, iar evenimentele recente ilustrează utilitatea continuă a puterii militare.

Instrumentul militar este încă valid și regăsit în acest model – „relațiile internaționale continuă să fie o luptă recurentă pentru bogăție și putere, între actori independenți. Istoria clasică, scrierile lui Tucidide sunt la fel de semnificative și astăzi, reprezentând un ghid pentru comportamentul statelor moderne”. Există și un alt punct de vedere potrivit căruia instrumentul military nu are nicio utilitate pentru promovarea obiectivelor naționale. Peter Drucker, susține recent această poziție: „armele s-au dovedit neproductive. Ele au devenit o pierdere majoră a performanțelor economice și o piedică în dezvoltarea economică, o cauză majoră a crizei economice din Rusia, a Americii ce pierde din punct de vedere economic, și instrumentul militar este legat direct de eșecul de dezvoltare, în special în America Latină. Armele și-au pierdut capacitatea lor militară. Ele pot câștiga bătălii, dar nu mai pot câștiga războaie”.

Acest cadru implică inserarea abilă a conexiunilor și semnificațiilor securității la nivel spațial, caracterizat ca și rezultantă a prezenței și acțiunii umane, precum și în ce privește națiunea, a cărei denominator comun este considerată comunitatea umană caracterizată prin unitate de teritoriu,conștiința identității istorice și culturale și unitatea de limbă și religie. Spațiul planetei, în toate dimensiunile sale, trebuie analizat sistemic, din perspectiva forțelor de interacțiune, în continuă mișcare, ca o ecuație cu mutiple variabile necunoscute. Punând față în față însușirile concrete, relative și universale ale spațiului vedem că acestea nu pot fi reduse unele la altele, că odată cu schimbarea însușirilor concrete ale formelor de manifestare ale spațiului, însușirile universale își păstrează valoarea lor iar reprezentările cu privire la ele doar se îmbogățesc și se concretizează în cursul dezvoltării științei. Spațiul este locul de manifestare al puterii omului, timpul este semnul neputinței acestuia.

Globalizarea și perspectiva uniformizării sociale aduce cu sine, în anumite circumstanțe, depășirea modelului etnicității în favoarea modelului comunității coalizate în jurul unor idealuri (evident raportate la interese de securitate umană), prefigurând națiunea politică a unor spații teritoriale marcate de carcateristicile unității în diversitate, dincolo de principiile clasice ale organizării politice a teritoriului.

Lumea de astăzi se află într-un continuu si tot mai dinamic proces de globalizare. Sporirea vitezei de reacție la stimulii interni si internaționali se datorează atât interconectării, din ce în ce mai accentuate, a economiilor naționale în cadrul sistemelor economice regionale si al celui global, cât si a înlocuirii erei nucleare (specifice stadiului avansat al societății industriale), cu cea informațională (specific societății postindustriale). Această tendință generează modificări substanțiale, adeseori dramatice, în planul percepției stării de securitate la toate nivelurile vieții sociale de către liderii politici, opinia publică si mass-media din diverse state ale lumii. Nu sunt lipsite de interes, pentru oamenii politici si teoreticienii relațiilor internaționale, nici multitudinea de provocări asimetrice precum terorismul, criminalitatea transfrontalieră sub toate formele ei, favorizatoare a traficului de stupefiante sau de carne vie, adevărate „industrii” ce aduc venituri substanțiale unor grupuri organizate situate în afara legii si care, prin avântul pe care îl înregistrează în etapa actuală, pun sub semnul întrebării aspecte politice precum puterea statului, adică capacitatea guvernelor de a gestiona situația internă, fără de care un mediu extern stabil nu poate fi conceput.

Valori politice tradiționale, precum suveranitatea sau integritatea teritorială, sunt astăzi concepte puse sub semnul întrebării, iar sentimentul de securitate se află într-o continuă dinamică, pe măsură ce soluțiile oferite de specialistii în teoria relațiilor internaționale, în drept internațional, economie, psihologie socială ori antropologie, aduc noi si noi răspunsuri, ce nasc, la rându-le o multitudine de întrebări în legătură cu valoarea primordială si de necontestat din totdeauna – FIINȚA UMANĂ, cu toate aspectele benefice: creativitate, cunoastere, nevoie de socializare, spiritualitate ori cu aspecte mai „întunecate” – egoism, teamă, intoleranță, neîncredere etc. Conceptele de putere si securitate capătă în acest context o importanță covârsitoare, fiind în legătură directă cu posibilitățile de afirmare ale valorilor fiecărui actor în parte.

Un vechi și celebru blestem chinez spunea „Fie să trăiți vremuri interesante”, iar lumea pare a traversa tocmai o astfel de perioadă, o etapă a vremurilor „interesante”, când schimbările se petrec cu rapiditate, pe diverse planuri, luând prin surprindere și testând flexibilitatea și capacitatea de adaptare a actorilor internaționali. Constanta contemporaneității rezidă în frecvența și amploarea schimbării sau, în alte cuvinte, „cum începutul secolului al XXI-lea este marcat de un nivel ridicat de fluiditate strategică, de reconfigurarea raporturilor de putere din cadrul sistemului internațional, prima caracteristică a orizonturilor strategice în ceea ce privește mediul de securitate în următorul deceniu este și va fi fluiditatea generată de probabilitatea condiționată a determinărilor, foarte multe dintre acestea fiind sau părând că sunt aleatoare”.

Din acest motiv, constatăm lipsa unor lucrări cuprinzătoare, bazate pe o abordare interdisciplinară a dilemelor securității ca punct de plecare în procesul de management al crizelor și soluționării conflictelor internaționale, și care să pună cauzele și nu pe efectele acestora. Considerăm că această abordare ar reflecta mai mult necesitate accentuării cooperării multilaterală ca soluție alternativă de asigurare a securității și construire a încrederii, în locul metodelor coercitive. Acest studiu de cunoaștere oferă o nișă în sfera cercetărilor actuale

Metodologie

Având aceste resurse la dispoziție, am recurs la o metodologie de lucru care să permită cunoașterea realității geopolitice și de securitate atât de la singular la general, pe cale inductivă, cât și de la general la particular, pe calea deducțiilor logice. Această metodă ne-a oferit, pe de o parte, posibilitatea de a clasifica, ordona și abstractiza bogatul material faptic în vederea generalizării, iar pe de altă parte, de a putea trage concluzii, pe baza generalizării, asupra semnificației unor evenimente și realități particulare. Importanța metodei inductiv-deductive pentru relevarea caracteristicilor spațiului de interes strategic pe de o parte și a dilemei securității pe de alta este evidentă, atât timp cât, în esența sa, conceptul holistic al securității pornește de la suma realităților securitare multinivel, definind totodată starea de securitate determinantă pentru trăirile subiective în materia satisfacerii trebuințelor fundamentale la nivel personal. La rândul lor, aceste aspecte ale securității sunt compuse dintr-o multitudine de indicatori obiectivi și subiectivi, a căror abordare descriptivă determină nuanțe de înțelegere a fenomenologiei securității prin prisma determinismelor de natură geografică, socială, culturală, religioasă, economică, dar și a evoluției temporare a acestora.

Diferențierea sistemelor teritoriale în baza indicatorilor de securitate se constituie în fundamentarea unui nou tip de geopolitică și geostrategie. Clasica linie Brandt, care despărțea nordul bogat de sudul subdezvoltat, tinde să își piardă relevanța geopolitică, iar diferențele în materie de bunăstare se raportează la un nou numitor comun – individul (comunitatea) și starea multidimensională a securității sale, care definesc sisteme teritoriale cu statusuri distincte de securitate, urmărite atât în dimensiunea lor temporală, cât și în cea spațială.

Spațiul vital (Lebensraum) al lui F. Ratzel devine, din ce în ce mai mult un spațiu al vitalității comunităților, transferând raportarea la suportul geografic către cuantificarea modalității de valorizare multidimensională a sistemului teritorial în beneficiul populației. Evident că aspectul geografic un trebuie eludat într-o analiză pertinentă a unui complex de securitate deoarece acest demers este reclamat de proximitatea geografică, care reprezintă atât o oportunitate, cât și o provocare și care redefinește, de fapt, ecuația securității: „Mai specific, proximitatea geografică crește importanța unui set de probleme care se rotesc în jurul, dar nu se limitează la, managementul noii frontiere externe și fluxurilor transfrontaliere. UE și vecinii (săi) au un interes reciproc în a coopera, atât bilateral, cât și regional, pentru a se asigura că politicile lor privind migrarea, procedurile vamale și controalele la frontieră nu stopează sau încetinesc oamenii și bunurile de la trecerea frontierei pentru scopuri legitime. Infrastructura, managementul eficient al frontierei și transportul interconectat, rețelele de energie și telecomunicații, vor deveni mai vitale decât extinderea comerțului și investițiilor mutuale. Legăturile culturale transfrontaliere, nu în ultimul rând între popoare cu aceleași afinități etnice/culturale, câștigă mai multă importanță în contextul proximității. În mod egal, amenințările la securitatea mutuală, fie provenind din dimensiunea transfrontalieră a dezastrelor ecologice și nucleare, fie dinspre bolile transmisibile, imigrația ilegală, trafic, crimă organizată sau rețele teroriste, vor solicita abordări comune pentru a putea fi rezolvate comprehensiv”.

Gestiunea acestei valorizări este reprezentată, sistemic, de rezultanta unor eforturi multiple, a căror actori se regăsesc în: instanțe regulatoare (naționale sau supranaționale), structuri administrative, aparate de securitate, domeniul serviciilor publice, servicii de asistență și protecție socială, cadrul economic, diferite forme de organizare a societății civile, etc.

Analiza tuturor acestor sisteme, sub accepțiunea generică de sisteme de securitate în cadrul lucrării urmărește reflectarea lor structurală și acțională la nivel statal (prin instituțiile puterii de stat), substatal (securitatea regională/ comunitară și rolul societății civile) și suprastatal (rolul organizațiilor internaționale). Dacă în ultima jumătate a secolului XX, umanitatea nu s-a confruntat cu o conflagrație mondială, asta nu înseamnă că a fost pace pe mapamond. Conflicte precum cele între state și alianțe/coaliții (1990, 2003 – Irak, Balcani -1998, 2001-Afganistan,2008 –Georgia,2014- Ucraina) au existat și persistă. Aceste conflicte la scară redusă (ca spațiu dar nu ca timp) fac dovada că statele democratice, în alianță / uniune (NATO / UE) sau coaliție de state, pot menține un echilibru mondial precar și redau substanță noțiunii de dilemă de securitate în cadrul relațiilor internaționale, deși unii se grăbise să nege această paradigmă odată cu încheierea războiului rece..

Totuși, recunoscând caracterul falsificabil al oricărei metodologii ce ține de relațiile internaționale, ca și de orice alt domeniu al științelor socio-umane, aspect acceptat deja de câteva decenii, această lucrare își asumă limitele inevitabile oricărui demers științific. Totodată, aceste limite se remarcă și la nivelul ipotezelor, care pot fi infirmate sau afirmate de evidența empirică pe care vom încerca să o aducem în sprijinul afirmațiilor noastre.

Prin urmare, vom apela la studiul de caz ca metodă calitativă de investigare a ipotezelor formulate în cuprinsul lucrării noastre. Analiza descriptivă este, de asemenea, esențială. Însă nu ne vom referi doar la observații și descrieri ale contextului în se manifestă dilema securității sau modul secvențial de abordare a diferitelor situații de către diferiți actorii, deoarece analiza evenimențială este relativ perisabilă într-o lume în care timpul și spațiul se comprimă tot mai mult și în care riscăm ca analiza să devină irelevantă metodologic.

De asemenea, complexitatea evenimentelor și fenomenelor internaționale, asociată cu globalizarea din ce în ce mai crescândă, face imposibilă redarea fidelă a realității sau acoperirea ei exhaustivă, motive pentru care atribuim cercetării și un caracter metodologic reducționist, ceea ce presupune o minimă selecție a informațiilor (variabilelor) relevante pentru cercetare. Este imposibilă transpunerea exactă a realității, pentru că nu cunoaștem toate elementele necesare acesteia. În fapt, aceste aspecte metodologice au intrat profund în design-ul cercetării științifice și nu necesită mai multe explicații.

Din punctul de vedere al metodologiei, cercetarea are la bază o abordare interdisciplinară a tematicii de referință, având în vedere că dezvoltarea acestei discipline de studiu, în a doua jumătatea secolului XX, s-a bazat pe cercetările în istorie și relații internaționale, științe politice, politici economice internaționale, filosofie politică, studii etno-culturale, științe sociale, sociologia relațiilor internaționale, studii militare și strategice, psihologia liderului, pentru a numi doar cele mai relevante domenii de studiu. În acest demers, metoda analitică la care am apelat este abordarea regionalistă, în formele sale evolutive, cu accent asupra Noului Regionalism. Prin prisma atributelor acestui model de integrare regională, am analizat și modul cum UE se raportează la cooperarea cu spațiul vecinătății estice. Analiza mea pornește de la două variabile dependente : „spațiu de interes strategic” și „dilema securității”, având ca variabile independente „principiile” (substratul normativ, ideologic), „agenții” (referenții ontologici ai securității) și „structura” sistemului internațional (cu un accent pe componenta regională și europeană). Desigur, lucrarea va opera cu aceste elemente aflate în interacțiune, nu le va analiza distinct, considerând că este mult mai utilă analizei de față abordarea lor împreună, în interacțiune.

Pornim de la câteva ipoteze de cercetare sprijinite pe fundamentele teoretice ale unor paradigme sau programe de cercetare ale relațiilor internaționale larg acceptate:

– necesitatea regândirii spațiului ca vector de manifestare a puterii

– construcția spațiu-putere –interes strategic constituie un ansamblu mai mult sau mai puțin coerent care excede spațiului geografic și constituie o variabilă dependentă de contextualitatea istorică în fundamentarea securității

– dilema securității continuă să se manifeste ca element de referință în studiul relațiilor internaționale și studiile de securitate

– gestionarea eficace a problematicii securității de către comunitatea internațională este posibilă dacă există informații oportune și pertinente, și se acționează coerent, concertat, responsabil și concret de către actorii ce își asumă acest rol;

– prevenirea sau soluționarea crizelor/conflictelor este posibilă dacă principalii actori statali și non-statali au interese strategice în zona în care aceste evenimente se produc.

Pentru a interpreta evoluțiile în domeniul securitar am apelat la interpretările oferite de teoria cooperării și competiției a lui Morton Deutsch. În opinia sa, implicațiile acestei teorii asupra managementului conflictului sunt după cum urmează: o orientare a părților înspre normele cooperării va facilita soluționarea constructivă a conflictelor, deoarece permite înțelegerea interdependențelor pozitive dintre ele și acceptarea conflictului drept problemă comună; pe de altă parte, atitudinea concurențială a părților obstrucționează comunicarea și coordonarea, alimentează suspiciunile și determină dorința de dominație reciprocă. Vechile „dileme” ale cunoașterii își schimbă semnificația, evoluțiile tehnologice, dinamica socială și transformarea intelligence-ului reflectă nevoia de schimbare a proceselor, tehnicilor și a abilităților analitice.

Această atitudine produce interdependențe negative între obiectivele părților, în sensul condiționării succesului unei părți de eșecul celeilalte, fapt care creează un efect distructiv asupra soluționării conflictelor.

În scopul realizării acestei analize, am stabilit ca obiective de cercetare găsirea răspunsurilor la următoarele întrebări: Este teoria realistă funcțională după încheierea războiului rece? Dilema securității își menține relevanța din perspectiva relațiilor internaționale? Care este câmpul de manifestare Care sunt lecțiile oferite de managementul crizelor internaționale în secolul XX? Care este relevanța spațiului de interes strategic al României în ecuația regională a securității? Poate acest spațiu să fie delimitat doar din perspectivă geografica sau capătă alte valențe și care sunt aceste valențe? Există o corelație între politicile UE / NATO și Federația Rusă și managementul conflictelor din spațiul de interes strategic românesc? Care sunt perspectivele gestionării securității în vecinătatea estică?

Obiectivul nostru este de a demonstra că dilema securității ocupă încă un loc central în relațiile internaționale. Realitatea a demonstrat-o că această paradigmă ocupă încă un loc central în studiile de securitate atât din perspectivă hard (am demonstrat pe parcursul lucrării prin analiza reacției Federației Ruse față de extinderea NATO și instalarea scutului antirachetă) cât și soft(dilema migrației, dilema demografică, lupta pentru resurse). Efectele dilemei securității crizele și conflictele se pot gestiona eficace, dacă și nu mai dacă există voință politică, la toate nivelurile de decizie (local, național, regional și mondial) și se alocă resursele umane, materiale, financiare și informaționale necesare și suficiente atât pentru soluționarea lor punctuală, cât și pentru eliminarea cauzelor reale ce le determină.Criza este o situație de surpriză totală, timp scurt și pericol ridicat, așa cum confirmă și Charles Hermann în al său „cub situațional”.

Prin utilizarea acestei abordări, am obținut o perspectivă multidimensională privind cel puțin trei aspecte esențiale tratate în prezenta lucrare:

1. interdependența spațiu-putere- interes strategic cu efecte multidimensionale în plan securitar (dimensiunea militară și de apărare, geostrategică, energetică, socio-economică, etno-teritorială,);

2. identificarea formelor de manifestare a dilemei de securitate în contextul interdependențelor generate de fenomenul globalizării și provocărilor generate de către aceasta

3. modalitatea de manifestare a crizei-conflictului între actorii internaționali și locali-regionali într-un spațiu geopolitic (caracteristica hibridă a conflictului).

După cum voi demonstra, tema aleasă în această lucrare este una extrem de importantă, atât prin aplicațiile teoretice, cât și prin implicațiile sale practice. Pornim, de la constatarea, formulată și de alți autori, că deși aspectul militar al securității își păstrează importanța, această perspectivă este dublată tot mai mult de o perspectivă societală și umană, axată pe individ ca actor al societății și pe grupurile sale de apartenență. Momentul de debut al cercetării care a avut ca target elaborarea unui astfel de studio prin care să identificăm care sunt dilemele și ariile lor de manifestare. Perioada de cecetare coincide cu perioada în care criza ucraineană se manifestă din plin ceea ce oferă,în opinia noastră, subiectului un profund aspect de actualitateaspect de actualitate.

Un alt aspect este legat de combinația pe care am dorit să o realizăm între studiile de securitate și studiile strategice. Nu ne propunem o analiză geostrategică clasică, dar trebuie să pornim de la ipoteza, plauzibilă de altfel, că principalele amenințări la adresa securității europene vin în continuare din „Est”.

Nivele de analiză

Problema nivelelor de analiză este una destul de complicată în studiul relațiilor internaționale. Securitatea poate fi abordată la foarte multe nivele, în funcție de actorii implicați: individual (securitatea individuală, umană), de grup (securitatea societală), sub-statal (actorii securității sunt unitățile administrative sub-naționale), statal (securitatea națională sau domestică), regional (securitatea regională), global (securitatea internațională sau globală) etc. Este clar că aceste nivele de analiză sunt interdependente, se condiționează reciproc. Globalizarea a determinat un alt efect, ce marchează abordarea Relațiilor Internaționale. Este vorba despre fenomenul regionalizării care, în anumite cazuri, poate fi considerat o formă de rezistență la efectele globalizării, dar, la bază, este un fenomen generat de globalizare, fiind materializarea nevoii statelor ce aparțin unui anumit spațiu geografic de a crea instituții de amploare regională în interiorul cărora să coopereze în vederea apărării și promovării intereselor comune în plan economic, cultural sau al securității.

Acest fenomen a determinat, în cadrul școlii engleze a Relațiilor Internaționale, definirea unui nou nivel de analiză al Relațiilor Internaționale. De regulă, sunt luate în considerare trei niveluri de analiză. Nivelul individual de analiză implică ideea că natura și comportamentul uman constituie principalul generator al confruntărilor. Nivelul statal de analiză implică credința că modul în care statele sunt organizate, structura lor internă (tipul de regim – democratic sau nedemocratic –, coeziunea populației, tipul activităților economice, resursele), se află la baza evenimentelor ce au loc la nivelul mediului internațional de securitate, imprimându-i fie un caracter pașnic, fie unul conflictual. Acest nivel de analiză va fi regăsit, de regulă, în studiile de factură liberalistă a relațiilor internaționale.

Cel de-al treilea nivel este cel sistemic în care analiza pleacă de la ideea că sistemul internațional este cel care determină comportamentul statelor, natura sa anarhică fiind cea care influențează în mod decisiv modul în care statele interacționează pe arena internațională. Este un nivel de analiză ce corespunde mai mult teoriilor din paradigma realistă a Relațiilor Internaționale – caracterul anarhic al sistemului internațional, multitudinea de state suverane care își definesc interesele unilateral și care, în urmărirea acestora se bazează doar pe propriile resurse, iar principiile care stau la baza sistemului internațional (echilibrul de putere, spre exemplu) sunt cele care determină comportamentul actorilor unul față de celălalt. „Teoria jocurilor” este ilustrativă în acest sens, aceasta comparând interacțiunile dintre actori cu un joc de cărți în care fiecare jucător trebuie să își creeze strategia în funcție de strategiile celorlalți jucători sau chiar să se alieze cu alții pentru a putea câștiga jocul. Practic, în genere, statul reacționează față de sistemul internațional. La data la care K. Waltz realiza această teorie a nivelurilor de analiză în RI (1959), lumea se afla în plin Război Rece, sistemul internațional fiind unul bipolar, caracterizat de confruntarea dintre Est și Vest, de dezvoltarea doctrinei Distrugerii Reciproc Asigurate (Mutual Assured Destruction – MAD). Finalul acestei perioade a însemnat emergența unui sistem internațional unipolar și, implicit, la dispariția fenomenului care funcționa ca principală forță organizatoare a sistemului internațional – echilibrul de putere dintre SUA și URSS, cu alianțele aferente acestora. Sub influența forțelor globalizării, o serie de noi actori au început să joace un rol din ce în ce mai important pe arena internațională, actori de natură non-statală. Organizațiile interguvernamentale sunt cel mai vizibile în acest sens. Pe plan european, politica de extindere a UE capătă o amploare din ce în ce mai mare, vizând și state care fuseseră incluse în blocul comunist. În plus, comunitatea internațională începe să o perceapă drept un actor important din punct de vedere economic și, mai târziu, chiar din acela al securității.

Prin urmare, abordarea lui K. Waltz nu a rămas singulară în RI, teoreticienii dezvoltând și alte scheme de niveluri de analiză și aceasta nu a fost decât rodul schimbării mediului internațional de securitate în perioada post-Război Rece și, mai ales, după atacurile teroriste din 2001. În principiu, stabilirea nivelurilor de analiză este utilă pentru a identifica principalii actori luați în considerare, asupra obiectelor de referință (ceea ce se consideră a fi sub amenințare și necesită în mod legitim să supraviețuiască), asupra cauzelor războiului. Într-o abordare mai extinsă a acestei chestiuni, vom identifica cinci astfel de niveluri – cele descrise de K. Waltz, cărora li se adaugă nivelul subsistemelor internaționale (grupuri omogene în cadrul sistemului internațional, ce pot fi deosebite cu ușurință de alte subsisteme prin particularitățile lor) și cel al subunităților (grupuri organizate de indivizi în interiorul unităților – state – ce au capacitatea de a influența comportamentul statelor cărora aparțin – birocrații, grupuri de interese, organizații nonguvernamentale etc.).

Alte studii asupra nivelurilor de analiză în Relațiile Internaționale identifică și un nivel al actorilor transnaționali, care pot fi de natură economică (state, organizații interguvernamentale, organizații nonguvernamentale și chiar și companii transnaționale) sau de natură socio-politică (state, organizații interguvernamentale sau nonguvernamentale, precum și indivizi sau grupuri de indivizi, precum organizații teroriste internaționale). De asemenea, de notat este și faptul că actorii transnaționali, mai ales companiile multinaționale pot deveni factori de amplificare a globalizării

Dacă privim această multiplicare a nivelurilor de analiză din prisma schimbărilor apărute în planul mediului internațional de securitate în perioada ce a urmat finalului Războiului Rece, putem crea legături între aceste schimbări și posibilitatea identificării unor niveluri intermediare de analiză. Nivelurile subunităților și al actorilor transnaționali sunt, în mod evident, rezultatul apariției actorilor non-statali pe arena internațională. Subsistemele internaționale sunt rodul nu doar al posibilității de delimitare a unor regiuni geografice în cadrul sistemului internațional, ci și al efectului regionalizării, al faptului că, la nivel mondial, statele creează instituții regionale, în interiorul cărora își pot promova mai eficient interesele naționale.

Lucrarea se bazează pe un număr apreciabil de surse edite și inedite. Am utilizat special atît oficiale ale NATO și Uniunii Europene și mai puțin ale ONU sau OSCE, precum și diverse volume din sfera științelor politice, istoriei integrării europene, relațiilor internaționale, sau sociologiei, reflectând caracterul interdisciplinar al subiectului. De asemenea, am utilizat un număr mare de articole, studii și eseuri publicate de institute universitare și centre de analiză prestigioase din Europa și din întreaga lume. În rândul documentelor oficiale, am inclus în special declarațiile oficiale emise cu diverse ocazii, precum și discursurile oficialilor.

De asemenea, am utilizat un număr de interviuri ale unor personalități politice marcante ale lumii contemporane publicate în reviste de specialitate și /sau pe Internet. Lucrarea se sprijină, totodată, pe o literatură vastă pusă la dispoziția cititorului de câteva dintre cele mai prestigioase baze de date din lume (ex. JSTOR, EBSCOHost, CIAONET, PROQUEST, NICI Virtualibrary, NETLIBRARY, RAND) și alte arhive virtuale și pagini de Internet.

Totodată, aceste surse ne-au permis să accesăm o varietate de informații care în alte circumstanțe ar fi imposibil de obținut. Internetul s-a dovedit extrem de important pentru cercetare, deoarece a oferit informarea în timp real cu privire la principalele evenimente și reacțiile actorilor internaționali la aceste evenimente care au influențat și continuă să influențeze mediul de securitate internațional. Analiza documentelor oficiale, a modului în care actorii se percep unii pe alții în cadrul sistemului internațional, a modului în care aceștia abordează transformările actuale, la fel ca și gradul lor de adaptabilitate și flexibilitate în acest context are, de asemenea, un aport consistent în procesul de elaborare al acestei lucrări. Analizele secundare, sinteza și comparația, pe baza bibliografiei de specialitate și a documentelor oficiale sunt menite să ofere abordării de față un echilibru între obiectivitate și opiniile personale ale autorului.

Lucrarea începe cu partea de introducere, în care sunt prezentate pe scurt evoluțiile în mediul internațional în domeniul securității, fiind mai degrabă un preambul în care pot fi identificate „argumentele” care au stat la baza alegerii temei lucrării și începerea demersului științific în acest sens. Totodată, în această primă parte este prezentată pe scurt structura lucrării, este argumentată alegerea Crizei din Ucraina ca subiect pentru studiul de caz, precum și metodologia care a stat la baza elaborării lucrării.

Structurată pe trei capitole, lucrarea începe cu abordarea teoretică problematicii spațiului și puterii. Relevanța acestui capitol constă în faptul că pornind de la valențele teoretice ale spațiului și puterii în relațiile internaționale am demonstrat că teoria realist clasică își menține viabilitatea. Demers ce are la bază intenția de a asigura cadrul teoretic al conceptelor de bază abordate pe parcursul lucrării. Astfel, am subliniat importanța spațiului ca arie de manifestare a puterii în relațiile internaționale și prin metoda retroductivă am ajuns la particularitățile spațiului de interes strategic al României. Problemaizarea acestuia am propus-o a fi abordată în context european. Lumea, în opinia noastră, este doar la nivel declarativ idealistă dar, în profunzime, sub stratul fin al declarațiilor idealiste, se regăsesc mecanisme pur realiste, legate de urmărirea și primatul intereselor naționale, a dreptului celor puternici, a acumulării de resurse fie ele dure, blânde, inteligente sau difuze precum cele de factură cibernetică. Nu este vorba despre ipocrizie sau despre lipsa moralității pentru că, după cum am demonstrat pe parcursul lucrării, valoarea pe care moralitatea o are în relațiile dintre indivizi diferă de moralitatea valabilă la nivelul relațiilor dintre state a căror rațiune de a fi este, în mod fundamental, asigurarea propriei supraviețuiri și securități.

Meritul viziunii idealiste și a implementării sale constă în stabilirea unor reguli și principii de comportament a statelor pe arena internațională, ceea ce oferă condiții și cadre de negociere și dialog, contribuind fără doar și poate la stabilitatea și echilibrul sistemului internațional, fie ele și precare, temporare.  Statul,însă, ca formă de organizată a puterii într-un spațiu dat este strâns legat de drept pe care se sprijină, de aceea în analiza noastră ne vom referi la teritoriul statal oficial, în forma în care este el stipulat în reglementările juridice internaționale. Studiul de caz abordat cu referire la securitatea regională, din perspectiva ASEAN vine tocmai ca să ofere o posibilitate de comparație între cele două complexe de securitate european și sud-est asiatic.

Spațiul de interes strategic, noțiune abordată în finalul capitolului ți fundamentată pe conceptual de echilibru al amenințărilor versus echilibru de interese trebuie considerat ca un sistem complex, cu multiple forțe în continuăă mișcare și nu ca o banală suprafață, o ecuație cu multiple necunoscute variabile, după timp și context sau cum sublinia profesorul Teodor Frunzeti “vector al gândirii omenești în evoluție individual și colectivă, științifică sau comună și a interferenței lor”. Finalitatea acestui capitol constă în descrieirea principalelor elemente ale spațiului de interes strategic al României, care va oferi cadrul theoretic pentru abordarea capitolului III.

Capitolul al doilea l-am consacrat sublinierii caracteristicilor actualului mediu internațional, tendințelor și mutațiilor securitare în actualul context internațional cu accent pe globalizarea surselor de amenințare. Totodată am subliniat necesitatea revizuirilor strategice adaptate cerințelor mediului operațional.

Capitolul trei, este consacrat prezentării dilemei de securitate ca element al RI, o construcție dinamică care se realizează în timp, pe fundamentele solide ale sistemelor și proceselor din societate, ceea ce îi conferă un caracter de permanență. Deși în lucrare, studiul de caz l-am abordat într-un singur subcapitol consider că prin identificarea modalităților și a ariei de manifestare dilemei securitățiiîntregul capitol poate fi considerat un studio de caz.

Studiul de caz asupra crizei din Ucraina în contextul managementului crizelor internaționale oferă o contribuție necesară la înțelegerea și cunoașterea modului în care crizele/conflictele secolului XXI capătă caracteristici unice, care vizează întregul spectru al acțiunii sociale: economice, identitare, religioase, sociale, militare pot consta în special în mișcări masive de refugiați, terorism sau criminalitate transfrontalieră organizată, acțiuni subversive de natură diferită. Războiul hibrid, prin fuziunea capabilităților, convenționale și neregulate, letale și non letale cu elemente de criminalitate organizată are ca principal scop obținerea unui avantaj decisiv asupra oponenților. Înțelegerea mediului în care se desfășoară conflictul hibrid presupune o abordarea multifactorială care să includă atât aspectele clasice, de analiză a factorilor situației cât și a factorilor societali cum sunt cultura, religia, situația și satisfacția populației, precum și evidențiere necesității aplicării rezultatelor cunoașterii, valorificarea potențialului uman, abordarea cuprinzătoare, interagenții, valorificarea produselor de intelligence si nu în ultimul rând educarea și instruirea pluridisciplinară trebuie să constituie priorități în abordarea acestor tipuri de conflicte.

Lucrarea se se încheie cu partea de concluzii și recomandări, printr-o prezentare pe scurt a obiectivelor propuse, și prin faptul că lucrarea și-a atins scopurile, mecanismul prezentat fiind unul complex, ce poate fi utilizat cu succes în analizarea situațiilor de criză (finalizate sau în desfășurare), deoarece oferă elemente valoroase pentru înțelegerea acestora și deci a modului lor de soluționare.

Capitolul 1: SPAȚIUL ȘI PUTEREA DUBLĂ CONEXIUNE A EFECTELOR ÎN PLANUL RELAȚIILOR INTERNAȚIONALE

Categorii filozofice de bază, spațiul și timpul au constituit dintotdeauna o provocare a spiritului uman și au influențat continuu societatea omenească în dezvoltarea sa istorică. Existența umană, sub aspectele sale multiple,se desfășoară pe coordonatele spațiului și timpului și sub impactul determinant al factorilor sociali. Spațiul și timpul, ca forme obiective de existență a universului guvernează prin legi specifice atât macrocosmosul cât și microcosmosul, luând ca punct de inflexiune ființa umană.

În căutările sale de a-și explica fenomene, de a atribui manifestări, a descoperi legi și a putea atribui corect efectului cauza, omenirea a trebuit să se raporteze întotdeauna la două coordonate: spațiul și timpul. În fapt, cele două concepte evocă vechea dilemă filosofică a relației structură-agent, care se poate reduce în fapt la următoarea propoziție: în ce măsură noi suntem produsul mediului în care trăim raportat la gradul în care ne putem determina viitorul.

În termeni kuhnieni, stiințele sociale ar fi puternic influețate de modificările paradigmatice, mai precis, cele referitoare la asumpțiile de bază și hărțile mentale care fundamentează cercetarea: ce este important, cum definim realitatea, cum identificăm problemele, ce concepte luăm în calcul și prin ce metode le studiem. Conceptul ne permite să legăm trăsăturile sociale și tendințele intelectuale într-un mod dinamic, evitând slăbiciunile atât ale abordărilor materialiste, cât și ale celor idealiste. Cu toate acestea, în cazul științelor reale, conceptul este vulnerabil din cauza relativismului său implicit, iar referitor la domeniile sociale, ideea de paradigmă este inaplicabilă în mod riguros, ca urmare a pluralismului acestora, o situație constatată de creatorul său.

Devine tot mai evident că nu ne mai putem raporta la mediul de securitate prin prisma vechilor paradigme. Atentatele teroriste de la 11 septembrie, anexarea Crimeii de către Federația Rusă și apariția Statului Islamic (ca să oferim doar câteva exemple) nu mai au nimic în comun cu principiile echilibrului/ balanței de putere care au guvernat Relațiile Internaționale până nu demult. În acest context, analiza strategică a spațiului în raport cu schimbările din mediul de securitate este în opinia noastră o necesitate permanentă.

Pentru a înțelege atât diversificarea preocupărilor specializate cât și varietatea domeniilor în care spațiul și timpul devin centru de interes epistemologic, trebuie pus sub semnul întrebării abordarea unilaterală. În analiza corelației spațiu-timp este necesară o teorie, o gândire transdisciplinară a celor două concepte, în sensul realizării unei intepătrunderi a paradigmelor și metodelor acestora, pentru a înțelege procesele și fenomenele care se dezvoltă aici. Prioritatea spațiului, având în vedere realitățile lumii contemporane este evidentă.

Acestea sunt în principal argumentele pentru care ne vom focaliza analiza atât pe reprezentările filosofice, ale geometriei și fizicii, cât și din perspectiva geografiei, geopoliticii,geostrategiei, relațiilor internaționale și studiilor de securitate.

1.1. Reprezentări teoretice asupra problematicii spațiului

Cercetarea spațiului a constituit încă din timpuri îndepărtate obiectul de cercetare al filosofiei. Date referitoare la primele reprezentări cu privire la spațiu se păstrează din perioada gândirii antice, mai importante fiind concepțiile conturate în China, India, Egipt, Babilon și bineînțeles în Grecia antică. Mai concret în filosofia naturii din antichitate, în perioada dintre secolele al VI-lea și al IV-lea î.d.H. se face pentru prima dată încercarea, de a realiza o expunere sistematizată a concepției despre spațiu. Această prezentare a fost făcută îndeosebi de unii dintre cei mai mari învățați ai antichității, respectiv Democrit, Aristotel și Pitagora, ale căror idei vor sta la baza dezvoltării concepțiilor ulterioare despre spațiu.

Anticii realizează nu numai dimensiunea ontologică a unei societăți omenești în profundă mișcare, cutremurată de două fenomene cu un impact de falie teribil: nomadismul și sedentarismul, ci și gnoseologia și logica raporturilor complexe și implicațiilor majore pe care le are confruntarea. Este vorba de o confruntare care, orice s-ar spune, înseamnă construcție sau reconstrucție a mediului social, economic, cultural și nu în ultimul rând, militar al omenirii. Spațiul real ca și timpul real se definesc nu pe proiecția cosmică a mișcării și a vectorilor ei, ci pe fuziunea a două filosofii care, cel puțin în antichitatea timpurie, par contradictorii și chiar ireconciliabile.

Democrit evidențiază natura obiectivă a spațiului, care în calitatea sa de vid reprezintă un recipient pentru atomi și corpurile formate din ei. Tot el dezvoltă înțelegerea naturii obiective a vidului, alături de înțelegerea naturii obiective a atomilor, arătând că spațiul umplut cu atomii materiali este neomogen.

Spațiul este așadar omogen și continuu, cu orizont linear și copleșitor, dilatat, orizontal, adesea revărsat peste margini, caracteristic popoarelor de stepă, în special celor din foaierul perturbator care se întinde între Mareea Caspică și Manciuria.

Filosofia spațiului gol și a timpului dilatat sau comprimat, a timpului variabil, produce acea bulversare care generează procesul de remodelare. Totdeauna va fi nevoie de un impuls, de o cerință care să declanșeze un astfel de proces. Reacția sedentarilor la năvălirile nomazilor nu este una de simplă apărare, adică de baricadare în sistemele proprii și de respingere totală a adversarului, pentru simplu motiv că invazia nu are loc doar prin atacul militar, ci și printr-o agresiune în spațiul spiritualității, în cel al informației și, în general, în cel al modului de viață.

În filosofia naturii la Aristotel întâlnim alte reprezentări ale spațiului. Exprimând noțiunea spațiului prin noțiunea locului, Aristotel socotea că locul există în mod obiectiv, paralel cu corpurile și reprezintă ceea ce noi numim spațiu. O atare înțelegere a spațiului ca un loc determinat l-a dus pe Aristotel la concluzia caracterului finit al spațiului universal. Concepția despre spațiu ca loc determinat și despre loc ca prima graniță mobilă a unui corp ce are volum, numai în măsura în care acest spațiu este în contact cu corpul conținut, exclude existența vidului în univers. Spațiul universal este mărginit în principiu și cuprinde în sine pământul, corpurile cerești, stelele, planetele. Filosofia spațiului plin și a timpului real a generat anumite valori. Ea a creat sisteme dinamice adaptative și uriașe ambuscade civilizaționale în care, în cele din urmă, s-a topit masa migratorilor și a nomazilor. Se înțelege, nu fără a genera schimbările pe care le incumbă totdeauna o astfel de ciocnire. În această confruntare, au învins, desigur, sedentarii, dar nici ei nu au ieși dintr-o astfel de încercare așa cum au intrat, ci au fost, ei înșiși transformați, metamorfozați, adică mai agresivi, mai setoși de putere și chiar de mișcare, de extensie. Chiar după primele valuri de migrații, fenomenul frontierei se va dinamiza, se va complica. Frontierele au devenit mai extensive, mai agresive. Din acest moment, sedentarii, îmbogățiți cu ceea ce le-au adus nomazii, își vor crea pofta de expansiune, vor începe bătălia pentru extensia spațiului și condensarea timpului. Astfel s-a creat o a doua mare sursă de conflict. Către sfârșitul antichității, lumea s-a aflat pe o altă traiectorie a devenirii, definită pe încrâncenarea bătăliei pentru spații și resurse.

Pitagora substanțializează categorii geometrice ca suprafața, linia, punctul, din care pare a fi construit universul însuși. Ceea ce pentru alți gânditori reprezintă atribut delimitarea spațială a corpurilor, la el devine entitate, element de construcție a universului.

Filosofia spațiului– foarte importantă în înțelegerea problemelor antichității – impune o abordare diferențiată a acestei noțiuni, din unghiuri diferite, dar avându-se în vedere marile coordonate, marile linii-forță care definesc acea epocă istorică.

Fiecare acțiune umană își are cauzele ei, care nu pot și nu trebuie să fie eludate. Analiza lor nu satisface doar o simplă curiozitate, ci se constituie într-un uriaș rezervor de cunoștințe și înțelepciuni care ajută la prognozarea viitorului. Pentru că și lumea, ca oricare alt sistem dinamic de pe această planetă, evoluează ciclic în timp.

Năvălirea migratorilor are multe implicații. În multe părți, populațiile migratoare reușesc să surprindă populațiile sedentare nepregătite pentru a face față situației, pentru a se apăra. Chiar și în acele zone unde exista deja o experiență militară temeinică – China, India, Mesopotamia, Tracia, Egipt -,nomazii războinici au reușit, în mare măsură să realizeze surprinderea strategică. Surprinderea a constat în raportul acțiune/timp. Nomazii aveau o altă dimensionare, o altă înțelegere și o altă evaluare a timpului decât sedentarii. Timpul, pentru nomazi, însemna mișcare, rapiditate. Astfel, între timpul sedentarilor și timpul nomazilor s-a creat un decalaj foarte mare, un gol, un vid de timp, care, inițial, nu a putut fi umplut (de către sedentari) cu acțiuni pe măsură. Și astfel, migratorii au prăduit, au lovit puternic. Reacția sedentarilor a fost lentă. Ei nu au răspuns cu aceeași monedă. Dacă, fizic, nomazii i-au surprins și i-au copleșit pe sedentari cu rapiditatea mișcării, psihic, sedentarii s-au refăcut rapid și le-au opus invadatorilor nu armate rapide, bine organizate și disciplinate, ci un sistem de capcane civilizaționale, urzite în timp, în care aceștia au intrat iremediabil. Este etapa în care ia naștere marea strategie chineză împotriva invadatorilor concretizată, fizic, în marele zid. Timpul a lucrat în favoarea sedentarilor.

Cea de a treia etapă este marcată de temporizarea nomazilor, de asimilarea lor (în cea mai mare măsură, pentru că nomazi există și în zilele noastre) și de conflictul între entități refăcute și restabilizate. Este momentul în care fenomenul frontierei se acutizează, dând naștere marilor confruntări ale antichității. Această etapă începe cu războaiele medice și se încheie, într-un fel, cu bătălia de la Adrianopole.

Mai târziu, Descartes arăta că spațiul are drept caracteristică fundamentală întinderea care este omogenă, nemărginită, continuă. Spațialitatea și corporalitatea la Descartes coincid, întinderea apărând de fapt ca unică expresie a proprietăților spațiului, esența sa.

În concepția lui Leibniz spațiul devine o formă deosebită de manifestare a esențelor spirituale, a monadelor, este o percepție subiectivă, deși corespunde unei anumite ordini obiective a lucrurilor. ,,Spațiul exprimă, în termeni de posibilitate, o ordine a lucrurilor care există în același timp întrucât există împreună, fără a lua în considerare felul lor de a exista.” Natura obiectivă a spațiului, în sensul arătat de Newton, este astfel negată de Leibniz în ceea ce privește caracterul absolut, prin menținerea relativității lor printr-o altă interpretare a esenței. În opoziție cu Newton care a socotit spațiul numai după întindere, Leibniz interpretează spațiul în sensul unor legi de corelație între lucruri și fenomene, susține că dacă întinderea ar fi esența lucrurilor, nu s-ar putea obține pe baza ei multiplele însușiri ale lucrurilor.

Newton concepea spațiul absolut asemenea unei locuințe ,,care poate fi ocupată de orice locatar, iar în lipsa acestuia poate să rămână goală.”

Rămânând în interiorul acelorași concepții, Kant caută izvorul structurilor spațiale în conștiința umană. El afirmă că spațiul este o formă apriorică a cunoașterii, independentă de experiențe, intelectul adunând fenomenele unele lângă altele pentru a introduce ordinea și analiza în natura haotică. Spațiul nu reprezintă nici o însușire a vreunor obiecte în sine sau pe acestea în raportul lor reciproc, acesta nu este decât numai forma tuturor fenomenelor simțurilor noastre.

Filosofia orientală a susținut întotdeauna că spațiul este o construcție a minții. Înțelepții orientali l-au tratat ca și pe celelalte concepte intelectuale considerate relative, limitate și iluzorii. Asvaghosa afirma în această direcție: „să se înțeleagă clar că spațiul nu este nimic altceva decât o particularizare și nu reprezintă o existență reală prin sine însuși … spațiul există doar în relație cu conștiința noastră particulară“.

La rândul său, Frederic Engels consideră că spațiul are un caracter obiectiv, că există în mod real și independent de conștiința oamenilor. ,,El poate fi cunoscut tocmai pentru că există ca realitate obiectivă sub forma relațiilor spațiale.”

Geometria, care se ocupă de spațiu de aproximativ patru mii de ani (cercetările și realizările egiptenilor și babilonienilor), studiază dimensiunile, formele și așezarea corpurilor. Credința că geometria este inerentă în natură și o parte din sistemul pe care îl utilizăm pentru a descrie natura, își are originea în gândirea greacă. Geometria demonstrativă a fost trăsătura centrală a matematicii grecești și ea a avut o profundă influență asupra filosofiei grecești. Metoda sa de a porni de la axiome, considerate incontestabile și a deriva teoreme din aceasta, prin metoda rațiunii deductive, a devenit o caracteristică a gândirii filosofice grecești. Pe poarta academiei lui Platon din Atena se spune că era săpată inscripția: „Nu vă este permisă intrarea aici fără să cunoașteți bine geometria“. Grecii considerau că teoremele lor matematice erau expresia adevărurilor externe și exacte despre lumea reală, formele geometrice având o origine divină. De aici și dictonul „Dumnezeu este un perfect geometrician“.

Geometria în forma ei inițială ca știința a spațiului, își propunea să analizeze formele, dimensiunile și limitele acelor părți ale spațiului pe care le ocupă în el corpurile materiale.

Euclid a sintetizat în „Elementele lui Euclid“ o reprezentare relativ completă și închegată a problemelor elementare ale geometriei. Definițiile, postulatele, axiomele și proprietățile lui Euclid, tezele geometriei, oglindeau dezvoltarea staticii ca parte a mecanicii, reprezentând un mijloc de studiere a legităților celor mai simple ale naturii, între care proporționalitatea ocupă un loc distinct. În secolele următoare „Elementele lui Euclid“ au constituit textul standard în școlile europene până la începutul secolului trecut, și geometria euclidiană a fost considerată adevărata natură a spațiului pentru mai bine de 2000 de ani. A fost nevoie de geniul lui Einstein pentru a-i face pe oamenii de știință și pe filosofi să realizeze că geometria nu este întotdeauna inerentă în natură, că de fapt este impusă de minte. În cuvintele lui Henri Morgenau acest aspect este descris astfel: „Ceea ce recunoaște în mod deosebit teoria relativității este faptul că geometria … este o construcție a intelectului. Doar atunci când această descoperire este complet acceptată, mintea se poate simți liberă și stăpânește noțiunea de spațiu …, devenind capabilă să supravegheze șirul de posibilități disponibile pentru a le defini și să selecteze acele formulări care sunt conforme observațiilor“.

N. I. Lobacevski a fundamentat posibilitatea existenței reale a unor însușiri spațiale diferite de cele obișnuite, datorită dependenței directe a acestor însușiri de procesele materiale, respingând existența unui spațiu absolut în ideea lui Newton. Înțelegerea spațiului ca spațiu al corpurilor în contact, iar apoi deducerea noțiunilor geometrice cele mai simple – de suprafață, linie, punct ș.a.m.d., din însușirile de contact ale corpurilor au însemnat, în fond, recunoașterea, o dată cu întinderea spațiului și a structuralității sale, ca o a doua latură indisolubilă legată de întindere.

Putem concluziona că structurile geometrice sunt constituite cu ajutorul unor elemente operatorii abstracte din acțiunile subiectului asupra obiectului, precum și din coordonările treptate ale acțiunilor.

Studierea spațiului în cadrul fizicii a este legată de lucrările lui Copernic, Kepler, Galilei, Newton și în mod deosebit de cele ale lui Einstein.

Trecerea de la ideea sistemului geocentric, conform căreia Pământul este centrul Universului, la concepția sistemului heliocentric creat de Copernic a constituit baza unei noi dezvoltări ulterioare a naturii și însușirilor spațiului. Bazându-se pe reprezentări elaborate în gândirea teoretică cu privire la omogenitatea, continuitatea și tridimensionalitatea spațiului, Copernic a arătat inconsecvența considerării unei direcții absolute în spațiu, respingând de fapt ideea caracterului finit al spațiului, reușind prin aceasta să „..smulgă Pământul din centrul lumii ..“.

Galileo Galilei, fără a se opri în mod special asupra unor probleme legate de natura și însușirile spațiului, formulează totuși precis unele dintre probleme legate de natura și însușirea obiectivă a spațiului, independență lui de concepții subiective, de reprezentări religioase. Spațiul este forma abstractă a existenței materiei, legat organic de mișcarea ei. Galilei ia în considerare și dezvoltă idei despre caracterul obiectiv și universal al spațiului, tridimensionalitatea și infinitatea spațiului, cât și despre proprietățile neuniformității și continuității spațiului.

Newton recunoscând caracterul obiectiv al spațiului, afirmă că acesta nu depinde de om și de conștiința lui, vorbind în același timp de deplina independență a spațiului de materia în mișcare. Spațiul are rolul unei încăperi a proceselor mecanice, o arenă unde sunt așezate corpurile și se desfășoară evenimentele, dar el devine diferit ca loc datorat proceselor mecanice. Există spațiu absolut, esența reprezentării acestui spațiu ia forma unei încăperi nemărginite, a unui volum pe care-l identifică cu vidul.

O etapă cu adevărat revoluționară în dezvoltarea concepțiilor despre spațiu se deschide la începutul secolului al XX-lea, odată cu crearea teoriei relativității de către marele fizician Albert Einstein. Care este noua viziune asupra spațiului care derivă din teoria relativității? Aceasta se bazează înainte de toate pe descoperirea faptului că toate măsurătorile spațiului sunt relative. Această relativitate a specificațiilor spațiale nu a reprezentat bineînțeles nimic nou. Era bine cunoscut și înainte de Einstein că poziția unui obiect în spațiu poate fi definită doar relativ la un alt obiect. Aceasta se face în mod obișnuit cu ajutorul a trei coordonate, iar punctul în care aceste coordonate sunt măsurate poate fi numit punctul de localizare al „observatorului“.

De asemenea există în știință ideea că procedeul cel mai bun pentru a formula o concluzie despre mișcarea absolută și repausul absolut este de a le raporta la așa numitul eter, ca mediu universal, care umple spațiul universal și în calitate de mediu natural are posibilitatea să transmită interacțiunile electrice și electromagnetice.

În acest sens existau două ipoteze, una conform căreia eterul este antrenat în întregime de către corpurile în mișcare și cea de-a doua potrivit căreia eterul în acest caz este cu desăvârșire imobil. Nici una dintre cele două ipoteze nu erau confirmate de experiență. Pe baza rezultatelor lui O. Michelson (care a încercat experimental să observe mișcarea Pământului în raport cu presupusul eter), Einstein a arătat că „fiecare rază de lumină se mișcă în sistemul de coordonate «în repaus» cu o anumită viteză, independent de faptul dacă această rază este emisă de către un corp în repaus sau se mișcă“.

În teoria generală a relativității spațiul este o mărime dinamică: atunci când un corp nu se mișcă, sau o forță acționează, acestea afectează curba spațiului și la rândul său curba spațiului afectează modul în care corpurile se mișcă și forțele acționează. Exact așa cum nu se poate vorbi despre evenimente din univers în afara spațiului, tot așa în relativitatea generalizată nu are sens să se vorbească despre spațiu în afara universului.

Sub raport ontologic, spațiul are următoarele proprietăți: caracter obiectiv, caracter absolut și relativ, neomogenitatea, localizarea, orientarea, întinderea și structuralitatea, tridimensionalitatea, infinitatea, continuitatea și discontinuitatea.

Caracterul obiectiv al spațiului se dezvăluie și se demonstrează atât prin practica social-istorică a omului cât și prin modul propriu de existență al materiei în spațiu și timp.

Experiența dobândită în măsurarea distanțelor dintre corpuri, a lungimii, înălțimii, lățimii și volumului acestora, în tehnica construcțiilor, în stabilirea distanțelor, pozițiilor și vitezei aștrilor, în balistică, etc., a dus la determinarea caracterului obiectiv al spațiului.

După W. Oswald spațiul poate fi considerat ca lege a naturii care îmbrățișează toate trăirile noastre. Totodată factorul subiectiv-omenesc apare aici în mod clar ca fiind inclus în legile naturii.

Noțiunea de spațiu evoluează odată cu evoluția obiectivă a existenței, și cu noua experiență umană, aceasta rămânând o oglindire a realității obiective existente în afara noastră, mai exact a conștiinței noastre.

Caracterul absolut și relativ este raportat la atributele și însușirile spațiului. Noțiunea de spațiu absolut a fost introdusă de Isaac Newton în lucrarea „Principiile matematice ale filozofiei naturale“ publicată în 1686. El afirma că trebuie să se deosebească noțiunile legate de reprezentările senzoriale, de noțiunile abstracte, că noțiunea de spațiu cu alte cuvinte trebuie separată în absolută și relativă, adevărată și operantă, matematic și comună.  Astfel spațiul absolut, considerat în natura sa, fără o relație cu ceva extern, rămâne întotdeauna asemenea și imobil.

Spațiul are un caracter absolut prin faptul că are ca atribute universalul, implacabilul, veșnicul, inalienabilul în raport cu manifestarea celorlalte forme ale existenței, iar acestea depind de schimbarea formelor concrete de manifestare ale existenței.

Prin caracterul naturii sale, spațiul se prezintă, nu numai ca formă absolută a existenței ci este într-un anumit sens și modalitate relativă. Relativitatea spațiului se exprimă în dependența însușirilor lui concrete față de diferite forme și stări ale existenței. Admiterea relativității spațiului înseamnă recunoașterea dependenței naturii sale concrete, ca formă a existenței, în calitate de conținut al acesteia.

Din caracterul relativ al spațiului decurge o altă trăsătură și anume neomogenitatea. Fiecărei forme de manifestare a existenței îi corespunde însușiri spațiale specifice. Heidegger remarca faptul că la greci, topos nu era un cuvânt generic pentru spațiu, ci desemna apartenența la un unde și un acolo, un spațiu ierarhizat, polarizat prin principiile apartenenței. În cadrul ritualurilor, spațiul nu mai este „omogen„ și „izotop“; acest spațiu, ontologic vorbind, neomogen și discret, este un spațiu „colorat“ de afectivitate generată de gradul de plinătate ontologică. Cu alte cuvinte spațiul simbolic este „altceva“ decât spațiul euclidian: de fapt acesta este spațiul investit cu sens.

Vorbim astfel de existența unui spațiu fizic sau natural (neeuclidian, în ansamblul său, și euclidian doar pe porțiuni mici), cu proprietăți geometrice și de simetrie, și un spațiu social, psihologic și biologic, în care proprietățile geometrice nu mai joacă un rol important. În acest sens Bertrand Russel apreciază că în măsura în care spațiul este considerat nu ca extrapolare matematică ci ca realitate fizică, nu există argumente pentru infinitatea sa.

Întinderea și structuralitatea, sunt considerate însușiri universale și categorisite printre notele generale ale conținutului noțiuni de spațiu. Întinderea este însușirea corpurilor de a veni prin extensiune în contact unul cu celălalt. Cunoscutul chimist american G. N. Lewis aprecia că așa cum numerele au două sensuri de ordine și de cantitate, sensuri ce răspund la întrebările „al câtelea“ și „cât“, tot așa vedem și în spațiu două trăsături fundamentale: noțiunea spațiului include în sine atât momentul schimbării cât și momentul continuității. Primul moment se manifestă în sensul că în proprietățile spațiului se reflectă schimbarea tipului de legătura dintre fenomenele coexistente, caracterul limitat al oricărui tip de legătură, al oricărei întinderi concrete, în sensul unei structuralități a spațiului care reflectă situarea unul lângă altul a fenomenelor. Al doilea moment, momentul continuității se manifestă în sensul că în proprietățile spațiului se reflectă întinderea lucrurilor, adică menținerea stabilă a tipului de legături între fenomenele coexistente.

Orice fenomen, existând în spațiu, este totodată și întins și limitat de alte întinderi, este situat alături de alte fenomene, el se persistă și totodată se schimbă. Trăsătura generală a spațiului este unitatea în cadrul lui a momentelor stabilității și schimbării.

Spațiul include astfel în sine legitățile transformării reciproce a momentelor variabilității și stabilității în existența și schimbarea fenomenelor. Transformarea reciprocă a întinderii în alcătuirea fenomenelor coexistente și invers constituie conținutul reprezentărilor științifice cu privire la spațiu în fizică, matematică, psihologie etc. În geometrie acesta se vede în mod evident în corelația noțiunilor de punct, linie, suprafață, volum. Schimbarea stării proprii punctului dă noua stare a liniei, a cărei schimbare o reprezintă suprafața etc. Așadar, întinderile, suprafețele, liniile, punctele, sunt doar rezultatul unei forme corespunzătoare de acțiune reciprocă între corpuri coexistente, rezultatul contactului dintre ele.

Tridimensionalitatea spațiului constituie o nouă trăsătură fundamentală a spațiului. Au fost încercări de a lega tridimensionalitatea spațiului de particularitățile forțelor naturii, în special de faptul că forțele electrice, magnetice și gravitaționale se regăsesc în raport invers proporțional cu pătratul distanței dintre corpurile în interacțiune. În opera sa „Despre cer“, Aristotel, a făcut printre primii, încercarea de a defini ce înseamnă că un corp are trei dimensiuni și chiar a negat posibilitatea ca un corp să aibă mai mult de trei dimensiuni. O mărime, spune el, este linie dacă este divizibilă într-o simplă direcție, suprafață dacă este divizibilă în două direcții, corp dacă e divizibilă cu trei direcții. Urmărindu-i pe pitagoreicieni, Aristotel generalizează concepția sa afirmând că orice lucru are început, mijloc și sfârșit, adică trei părți și astfel lumea trebuie să aibă trei dimensiuni.

Un alt autor, Henan Weyl observă că în cadrul teoriei generale a relativității este posibil să se separe în mod obiectiv aspectele a posteriori de cele apriorice ale spațiului fizic. Pe această bază, el a căutat să explice natura sa specific pitagoriană a ideii de distanță. El refuză ideea că toate legile, inclusiv cele geometrice relevante pentru cele fizice, pot fi transferate la spații cu un număr arbitrar de dimensiuni. Astfel, noțiunea de spațiu cu patru dimensiuni din teoria relativității sau cea de spațiu cu n dimensiuni folosită în geometrie și în fizică nu contrazic deloc afirmația de mai sus. În primul caz, prin spațiul cu patru dimensiuni se înțelege că lumea nu exista numai în spațiu (care are trei dimensiuni), ci și în timp (care are o dimensiune) și că relațiile spațio-temporale formează sub aspect fizic, un continuum cu patru dimensiuni. În al doilea caz, spațiul cu n dimensiuni nu reprezintă numai relații spațiale, ci și alte proprietăți ale corpurilor (masa, impulsul, energia etc.), de care este necesar să se țină seama.

Problema de mare actualitate teoretică, infinitatea spațiului, privită în relație cu infinitul și infinitatea lumii, este situată în rândul celor mai importante teme ale cercetării științifice și filosofice. Abordarea problemei infinite în perioada contemporană a condus la un mare număr de ipoteze, teorii și modele care au facilitat zone întinse ale cunoașterii umane. Numai cercetarea în aceste contexte de adâncă specificitate ne poate reda rolul constructiv al infinitului spațiului în cunoașterea umană.

Evoluția problemei infinitului coincide, în general, cu istoria „științei exacte“ și a filosofiei, principalele momente în reformularea temei infinitului reprezentând, în același timp și momentele de răscruce în evoluția științelor și a reflecției filosofice.

„Din punct de vedere relativist – scrie Einstein – ipoteza că Universul este infinit și euclidian la infinit este o ipoteză complicată“.

În abordarea problematicii conceptului de infinit s-au conturat două atitudini teoretic-filosofice fundamentale: (1) infinitismul, care accepta realitatea și raționalitatea infinitului; (2) finitismul, care respinge realitatea infinitului. Caracteristic pentru ultima atitudine este concepția lui Hilbert: „infinitul nu este nicăieri de găsit în realitate, oricare ar fi experiențele, observațiile la care am apela și orice știință am utiliza”, acceptat doar „operațional“, infinitul este redus la rolul de „variabilă intermediară”, care poate să intervină numai pe „traseul operațional“, dar care trebuie eliminat din datele inițiale și rezultatele calcului, fiind lipsit de semnificație obiectivă.

Astăzi asistăm atât la aproximarea și înțelegerea finitului prin infinit cât și la o multiplicare a „tipurilor“ de infinit, inițiată încă din secolul trecut prin opera lui B. Reisman si G. Cantor. Ideea fundamentală a acestei tipologii este ordonarea „pe verticală “ a conceptelor de infinit prin trecerea la tipuri mai generale, aplicabile la deformări mai puternice ale spațiului.

Pentru aceasta introducem variațiile „pe orizontală“ ale fiecărei specii de infinit reprezentate de „cuplurile“ tipologice intensiv-extensiv și potențial-actual. Prin infinitul extensiv se înțelege infinitatea unei mărimi „în afară“, în întindere etc.; infinitul intensiv se referă la divizibilitatea, nelimitarea „în adâncime“ a realului. În sens „potențial“, infinitul desemnează doar o potențialitate nelimitată de creare, de construire – pe baza unei reguli sau a unui principiu și plecând de la un element prim. Infinitul actual pune în evidență împărțirea infinită a cantităților.

„Pe verticală“ se pot distinge următoarele tipuri de infinit: infinitul „practic“, infinitul ca nemărginire, infinitul metric, infiniții (afin, proiectiv si topologic).

„Infinitul practic“ este un concept empiric și desemnează „ceva suficient de mare“; el este prezent în gândirea empirică și în aplicațiile matematicii în unele științe.Infinitul ca nemărginire se referă la unul dintre cele mai simple tipuri ale infinitului, însemnând „depășirea oricărei limite“; infinitul obține astfel un sens absolut.

Infinitul metric, concept introdus de Riemann, ne arată că infinitul nu trebuie reprezentat ca o categorie pur cantitativă; un domeniu al spațiului, în principiu, se poate deosebi de altul nu doar cantitativ, prin întindere, ci și prin însușirile sale interne, prin metrica, semnul curburii etc.

Infiniții: afin, proiectiv și topologic; prin aceste concepte se desemnează tipuri superioare de infinități, corelate cu proprietățile mai generale ale spațiului, puse în evidență de transformări mai puternice. Astfel, dacă la transformările metrice nu se modifică unghiurile și distanțele, respectiv suprafețele și volumele, la transformările proiective, acestea nu se mai conservă (infinitatea nu mai poate fi privită ca o determinare cantitativă). În fine, cele mai generale proprietăți ale spațiului se conservă și la deformările cele mai puternice, care păstrează doar continuitatea transformării și corespondența univocă dintre punctele spațiului.

Iată de ce infinitatea reală trebuie să fie înțeleasă exclusiv în strânsă legătură cu corelația dintre absolut și relativ, dintre continuitate și discontinuitate.

Locke și Hume vor lega reprezentarea continuității și discontinuității spațiului nu de temeiuri obiective ale acestor însușiri, temeiuri decurgând din însăși însușirile materiei, ci de reprezentările subiective ale omului, de însușirile sufletului, rațiunii sale. Aceștia socoteau că discontinuitatea spațiului decurge din împrejurarea că rațiunea omenească nu este capabilă să sesizeze noțiunea deplină și adecvată a infinității. Ideea noastră de spațiu, constă din părți indivizibile.

Hegel, ajunge, pe baza dialecticii idealiste, la concluzia că spațiul este atât continuu cât și discontinuu. El înțelege discontinuul ca o introducere a unor limitări, granițe, diviziuni convenționale în spațiul continuu.

Noi vorbim și de caracterul contradictoriu al continuității și discontinuității spațiului. Astfel continuitatea fenomenelor și proceselor, cu alte cuvinte conservarea lor calitativă este însoțită și de continuitatea formelor de existență spațială ce îi corespunde. Discontinuitatea stărilor materiale, adică diversitatea lor colectivă, schimbarea și trecerile au gradații discontinue în formele spațiale. Astfel, caracterul finit al întinderii corpurilor și obiectelor coexistente introduce discontinuități în întinderea generală a spațiului. De pildă, discontinuitatea întinderii scaunului, clădirii, unei porțiuni de pământ etc., introduce discontinuitate în spațiu care există. Pe această însușire a fenomenelor materiale se bazează folosirea diferitelor măsuri și unități spațio-temporale de felul metrului, lungimii undei de lumina etc.

Caracterul contradictoriu al spațiului constă în faptul că însușirile întinderii și structuralității se prezintă la el într-o unitate. Dăinuirea unui anumit tip de legătură între fenomenele coexistente este tocmai conținutul însușirii continuității, iar schimbarea tipului de legătură între fenomenele coexistente exprimă însușirea discontinuității spațiului.

Așa, de pildă, divizând o linie continuă în segmente discontinue, limitate, și, în sfârșit, în puncte, geometrul își reprezintă în mod abstract schimbarea tipului de legătură între fenomenelor coexistente cu trecerea de la linie la segment sau invers, de la segment la linie. Punctul nu caracterizează dispariția pur și simplu a oricărui spațiu, el indică doar limitele acțiunii structurilor spațiale date. Astfel, fizica actuală emite o serie de temeiuri pentru a presupune că limita acțiunii structurii spațiale macroscopice se observă în microcosmos într-un domeniu ce se caracterizează prin întinderea de 10-8-10-10.

Considerând infinitatea reală ca trecere dincolo de orice finit concret, ca schimbare a acestui finit, dar ca o astfel de schimbare care are întotdeauna o natură calitativă și cantitativă determinată, trebuie să ținem seama de aceste momente în toate cazurile. Infinitatea reală a spațiului trebuie să ne-o reprezentăm așadar ca o permanentă posibilitate de schimbare a măsurilor cantitative înlăuntrul oricărei structurii spațiale concrete, dar și ca o schimbare calitativă a însăși structurii spațiale. Infinitatea reală caracterizează deci schimbarea laturii cantitative și calitative a formelor spațiale relative, prin care se realizează caracterul absolut al spațiului.

Punând față în față însușirile concrete, relative și universale ale spațiului vedem că acestea nu pot fi reduse unele la altele, că odată cu schimbarea însușirilor concrete ale formelor de manifestare ale spațiului, însușirile universale își păstrează valoarea lor iar reprezentările cu privire la ele doar se îmbogățesc și se concretizează în cursul dezvoltării științei.

Psihologia, abordează problematica prin noțiunea „spațiul personal” Acesta este definit ca „arie fără limite, care înconjoară corpul unei persoane și a cărei încălcare, respectiva persoană nu acceptă să o tolereze”. Într-o altă abordare, spațiul personal îl constituie o așa zisă zonă cu rol de protecție împotriva oricărei amenințări. Dimensionare spațiului personal este influențat de relațiile inter- umane, sex, poziție socială. Astfel, din punct de vedere al coexistenței, întinderea reprezintă o coexistență a lucrurilor care păstrează un tip relativ permanent de legătură a fenomenelor. Corpul este în acest sens întins numai în măsura în care se menține caracterul legăturilor sale cu alte corpuri.

Spațiul și timpul, aceste „intuiții sensibile“, cum le numea Kant, nu pot lipsi dintr-o filosofie a acțiunii și cu atât mai puțin din una în care esența acțiunii este confruntarea. Istoricul și filozoful arab Ibn Khaldun (1332-1406) vorbind de cauzele războaielor scria: „Războaiele și diferitele forme de luptă nu au încetat niciodată de când lumea e lume. El se duce pentru cucerirea de noi pământuri și bogății”. Spațiul și timpul, nu sunt mărimi imuabile – așa cum apar ele în mecanica newtoniană și în geometria lui Euclid -, ci mai degrabă instrumente și, în același timp, dimensiuni variabile, interdependente, care configurează fizionomia operațională a strategiei și se metamorfozează în procesul relațiilor intra și inter naționale.

Geografia, asigură o mare parte din suportul necesar epistemiologiei spațiului, oferind – prin obiective, modalități de cercetare științifică și instrumente de lucru specifice, o bază de plecare pentru abordarea bi-disciplinară și multidimensională a conceptului. Este, după caracterizarea lui Ferdinand von Richtoffen „știința despre fața Pământului și despre lucrurile și fenomenele care stau în legătură cauzală cu ea”. Simion Mehedinți adăuga ideea interacțiunii dintre învelișurile Terrei, definind geografia ca fiind „știința Pământului considerat în relația reciprocă a maselor celor patru învelișuri atât din punct de vedere static (al distribuirii în spațiu), cât și din punct de vedere dinamic (al transformării în timp)” . Pe același curent de abordare metodologică se situa și Vintilă Mihăilescu care afirma că „geografia studiază complexul planetar sau regional, considerat ca întreg, rezultat din îmbinarea elementelor componente (aer, apă, viețuitoare), sub impulsul forțelor interioare și exterioare învelișului geosferic” . La rândul său, Paul Vidal de la Blache, fondatorul geografiei umane, introducea ideea impactului antropic ca factor de modelare a peisajelor, definind geografia ca „știință a locurilor, ale cărei caracteristici sunt date de diferențele sociale, asociate cu diversitățile locurilor”.

Geografia politică, care studiază relația de influență reciprocă dintre procesele politice și structurile spațiale, ancorate la trei scale analitice ale relației populație – stat – teritoriu: statul (puterea de stat), relațiile internaționale (geopolitica) și localitățile/ comunitățile, asigură trecerea către abordarea semnificației delimitării sistemelor teritoriale.

Adepții curentului „geografism” susțineau că elementele geografice naturale joacă un rol important, determinând atât natura acțiunilor cât și rezultatul lor. Cel mai cunoscut promotor al geografismului a fost arhiducele Carol (1771-1847) figura proeminentă în armata austriacă în timpul campaniilor duse împotriva lui Napoleon, care în cartea sa „Bazele strategiei” susținea existența unor puncte cheie strategice și tactice al căror rol este determinat de considerente geografice și nu de importanța lor militară, și ca urmare acțiunile de luptă trebuie să fie altfel concepute și conduse, astfel încât, în cel mai scurt timp cu putință, aceste puncte cheie, să fie cucerite sau păstrate de trupele proprii. Pornind de la aceste considerații, Ferdinand Braudel  asocia geografia cu „studiul societății cu ajutorul spațiului”. Numai că progresele științelor ce au caracterizat începutul  secolului XX au făcut ca geografia să fie din ce în ce mai contestată pe motiv că ar fi fost scrisă la un nivel modest, într-o manieră statică și descriptivă, favorizând acumularea de date imense, fără coerență și sistematizare interioară.

Eroarea adepților geografismului constă în faptul că a absolutizat această influență „a mediului natural și a socotit-o determinantă, apreciind că terenul în exclusivitate, determină atât fizionomia acțiunilor umane.

Odată cu intrarea capitalismului în faza sa monopolistă ideile determinismului geografic sunt folosite pentru a susține teoria „granițelor naturale” ale statului, o limită voit incertă, pentru a putea justifica orice tendință expansionistă.

Geografia, însă, în ciuda carențelor sale epistemiologice revendică, în mod corect am spune noi o metodologie critică și un raționament disciplinar propriu în ceea ce privește spațiul. Prin mijloacele specifice abordărilor sale tradiționale, contribuie semnificativ la o mai bună înțelegere a legităților spațiului, inclusiv din perspectiva securității și la operaționalizarea conceptului.

Geopolitica, în antiteză cu geografia tradiționalistă, aduce o nouă viziune asupra spațiului. Trei procese de restructurare, interdependente, ridică geospațialitateala o paradigmă fundamentală comună: restructurarea ontologică cu o formare nouă a relațiilor complexe dintre spațiu, timp și ființe, restructurarea economică, politică și socială și restructurarea civilizațională adaptată tehnologiilor și culturior. Ramură a stiințelor politice , geopolitica „realizează o nouă sinteză a istoriei, a spațiului teritorial, a resurselor morale și fizice ale unei comunități, care se situează astfel în ierarhia puterilor, în locul asigurat de meritele sale”

Printre precursori, pomenit foarte adesea in literatură este Tucidide, cu lucrarea sa Războiul peloponesiac, scrisă în sec. IV i. Chr.. În lucrarea de proportii monumentale Tucidide relatează cei mai bine de 20 de ani de război dintre cetătile-state ale Atenei și Spartei. In ea multi teoreticieni ai relațiilor internaționale au văzut primele elemente clar formulate ale teoriei realiste. Probabil fraza prin care lucrarea rămâne celebră, pentru realism, este urmatoarea: “(…) ceea ce a facut razboiul inevitabil a fost cresterea puterii Atenei si teama pe care acest lucru a provocat-o in Sparta.”

Aristotel (384-322 î.Chr.) a luat în considerație mai multe teme care s-au înscris mai târziu în obiectul de studiu al geopoliticii.

În ceea ce privește corelația spațiu – timp, considerăm că în lumea antică au fost definite trei mari etape:

– etapa prenomadă;

– etapa conflictului dintre nomazi și sedentari;

– etapa conflictului dintre entități spațio-temporale constituite sau în curs de constituire (etapa noii ordini a lumii).

Prima etapă, cea prenomadă, este marcată foarte bine de Sun Tzî în „Arta războiului“ și de Kotilya în „Arthashastra“. Tot aici se înscrie și „Codul lui Hammurabi“, un document cu valoare juridică deosebit de interesant și azi. Este vorba de dimensiunea militară și politico-militară a raporturilor foarte complexe dintre entități (state) stabile care se luptă, între ele într-un spațiu limitat, pentru resurse, supremație, teritorii, putere zonală. Din această perioadă începe fenomenul propriu-zis al frontierei, concretizat în lupta pentru teritorii, pentru supremație, pentru resurse. Aceste tipuri de războaie, specifice confruntărilor între entități relativ stabilizate, se desfășoară după reguli în general acceptate de beligeranți. Ele sunt asemănătoare. Cele care se întâlnesc în Codul lui Hammurabi, cele din Arthashastra și cele din Arta războiului se înscriu în același registru politic, moral și militar. Spre deosebire de primele două, Codul lui Hammurabi acordă o foarte mare atenție normei de drept, care, în viziunea celei care a creat-o, îi protejează pe militari. „Câmpul, grădina sau casa soldatului sau prinsului sau tributarului nu pot fi vândute.“ Locurile de desfășurare a unor astfel de confruntări sunt situate, de regulă, în afara foaierului perturbator, mai ales în spațiul Chinei antice și în cel al Indiei antice. Cel puțin în aceste spații au fost elaborate lucrări (ghiduri, învățături, regulamente etc.) prin care se fac cunoscute regilor, prinților și generalilor reguli de comportare în pregătirea și ducerea războaielor, elemente de strategie (strategii) și de tactică, procedee de acțiune, politici, modalități de înșelare și de influențare, măsuri de protecție a trupelor proprii etc.

Spațiul și timpul, în această etapă, devin utilitare, pragmatice și se evaluează prin crearea unor structuri de acțiune și de reacție solide și sigure, pe acțiuni iscusite, pe un joc al inteligențelor. Putem spune, fără teama de a greși, că, în această etapă a antichității timpurii, confruntarea nu se baza pe teoria jocurilor strategice cu sumă nulă (câștig eu, pierzi tu; pierd eu, câștigi tu), ci pe una care este foarte asemănătoare cu cea din zilele noastre, în care există posibilitatea ca ambele tabere să câștige, să piardă sau să acționeze în zadar.

În aceste condiții, spațiul și timpul sunt relative, depind de modul în care este înțeleasă și materializată confruntarea, aceasta bazându-se nu pe două filosofii ireconciliabile, cum se va întâmpla mai târziu, în epoca migrațiilor, ci pe o filosofie a reașezării raporturilor între state constituite, pe o filosofie a bătăliei pentru influență, supremație locală și resurse.

Etapa conflictului dintre nomazi și sedentari este cea mai perturbatoare etapă din istoria omenirii. După ce antichitatea, ieșind din neolitic, se sedentarizase, după ce se realizaseră deja primele scrieri, primele valori ale unei civilizații care se contura a fi o civilizație a popoarelor sedentare, a culturii pământului și spiritului, intrase în funcțiune nucleul, foaierul sau spațiul perturbator. Este foarte posibil ca un astfel de spațiu să nu fi apărut din senin ci să fi fost el însuși creat de acea ordine a lumii impusă prin sedentarizare. Adică cei care nu au mai avut loc sau cei alungați din astfel de spații să se fi grupat în acel loc de unde nu-i mai alunga nimeni, să se fi înarmat cu filosofia de mișcare a acestui spațiu întins, copleșitor, și abia după aceea să fi năvălit în trombă peste ținuturile de unde au fost cândva alungați.

La rândul său, Jean Bodin  (1530-1596) a pus accentul, într-o măsură mai mare decât Aristotel, pe influența factorilor naturali asupra formării caracterului național, a energiei umane și chiar a intelectului. După Bodin, spațiul cel mai favorabil locuirii umane și construirii unui sistem politic bazat pe lege și justiție s-ar situa între limitele nordice ale climatului temperat și cele sudice ale climatului tropical. In acest sens, el a făcut o comparație tranșantă între cele două extremități: pe când populațiile locuitoare ale regiunilor nordice și muntoase erau determinate de climat și geografie să se manifeste disciplinat și rațional, cele situate în sudul călduros se remarcau prin dezordine și lipsa inițiativei. O remarcă asemănătoare îi aparține lui Montesquieu, care a indicat că popoarele ce locuiau în zonele călduroase erau suscitate la lenevie din cauza climei. Montesquieu a fost un admirator declarat al entităților politice și insulare din Europa de vest, al căror spațiu redus, în comparație cu marile întinderi din Europa estică și Asia, a contribuit pozitiv la crearea spiritului de libertate și independență politică.  Din câte știm, nu există dovezi indiscutabile în susținerea acestei ipoteze, dar nici împotriva ei. Considerăm că, în viitor, ea va trebui să fie, alături de multe alte ipoteze, verificată.

Și religia a avut o puternică influență asupra sistemului internațional. Dacă la început creștinismul a condamnat războiul spunând „că cine întrebuințează sabia, de sabie va pieri”, cu timpul pentru a deveni religie de stat, a părăsit această concepție. Teoreticianul teolog al acestei schimbări de atitudine a bisericii față de război Sf. Augustin care a încercat să dovedească că războiul drept (care viza pedepsirea necredincioșilor și trecerea pământurilor în stăpânirea bisericii sau a aliaților ei, deci din nou problema spațiului ca motiv al războiului) se împacă foarte bine cu litera Noului Testament, totul atârnând de motivele care-l determină, dacă de exemplu se urmărea restabilirea unei dreptăți teritoriale, ori pedepsirea aroganței unui stat necredincios, într-un cuvânt un soldat poate fi în același timp un bun creștin.

Creștinismul războinic de mai târziu care a inspirat cruciadele înseamnă o etapă superioară în procesul de conciliere a războiului cu dogma creștină, și în înțelegerea problemelor care stau la baza acestuia și-l influențează.

Odată cu dezvoltarea statelor, amploarea spațio-temporală a conflictelor în general și a războiului în special, capătă valențe noi, definite de direcțiile în care a evoluat strategia războiului, direcții interdependente și dependente întotdeauna de dezvoltarea economică, de tehnologie, de opțiunea religioasă și politică și de situația în plan regional sau subregional.

În acest context Ratzel, unul din părinții Geopoliticii,în lucrările sale de esență Antropogeografia (1888) și Geografia politică (1897), susține ipoteza spațiului diferit de teritoriu, ci ca limită naturală între care se produce expansiunea popoarelor.. Spațiul în opinia sa modelează populația și le schimbă mentalul. El introduce două noi sintagme:

concordanța antropogeografică , care determină colonizarea internă a unui spațiu;

discordanța antropogeografică, fenomen care apare atunci când populația este ori prea redusă ori prea numeroasă;

El susținea că Germania de după primul război mondial ar dispune de un teritoriu de 9-10 ori mai mic decât spațiul geografic necesar și că această „lipsă de spațiu” nu se poate rezolva decât printr-o politică de expansiune.

Karl Haushofer, in lucrarea sa Bausteine zur Geopolitik, 1928 definind geopolitica ca „știința despre formele de viață politice în spațiile de viață naturale, ce se străduiește să înțeleagă dependența lor geografică și condiționarea lor de-a lungul mișcării istorice” introduce ideea „spațiului vital” și crearea Vaterlandului, adică o Germanie mult extinsă, în special prin acapararea de teritorii din estul continentului, cu trimitere clară către Rusia, pe care el personal o considera supradimensionată din punct de vedere al teritoriului. De altfel aceste idei au stat la baza declanșării celui de-al doilea război mondial.

   A.T. Mahan și-a expus ideile în lucrarea „Influența forței navale asupra istoriei.” Această carte a fost scrisă în perioada acaparării de către S.U.A. a insulelor Hawaii și a războiului americano-spaniol, în urma căruia S.U.A. au anexat Cuba și Filipinele.

Sintetic, ideile lui Mahan pot fi cuprinse în formula „cine stăpânește mările, stăpânește lumea”. Iată cum spațiul maritim, apare acum alături de spațiul terestru, ca o componentă importantă a ducerii războiului, o primă abordare teoretică a folosirii spațiului maritim în acțiunea militară, cu toate că practic, marea fusese folosită ca spațiu pentru ducerea acțiunilor militare, încă din antichitate de către flotele grecești, romane, apoi în evul mediu de către flotele spaniole, portugheze, engleze și turcești.

Revenind la teoria lui Mahan, acesta susținea că, întrucât S.U.A. este un stat cu țărmuri la două oceane, situația geografică o obligă să ducă o politică navală activă. Credincios acestei concepții, Mahan a pledat pentru construirea în scopuri strategice a canalului Panama, crearea unei flote americane deosebit de puternice și încheierea de alianțe cu Marea Britanie, țara care dispunea pe atunci de cea mai puternică forță navală.

Discipol al lui Mahan, Homer Lea formulează trei postulate ce stau la baza dezvoltării obiectivelor geostrategice la nivelul oricărui stat:

O putere navală nu poate fi protejată doar prin flotă, ci și prin controlul zonelor costale limitrofe;

Puterea unui stat maritim nu constă numai în numărul și în puterea navelor de război, ci mai ales în capacitatea de a preveni superioritatea maritimă a altor state;

Interesul fundamental al unui stat maritim este de a evita ca un stat continental cu acces la mările libere să dobândească o putere navală considerabilă.

Teza stăpânirilor mărilor o găsim și în lucrarea amiralului englez Columb intitulată „Războiul naval, experiența și principiile lui de bază”. Această lucrare pledează pentru necesitatea stăpânirii mărilor, a realizării supremației pe mare pentru câștigarea războiului.

Deci, atât Mahan cât și Columb consideră că elementul geografic de cea mai mare importanță strategică îl constituie mările și oceanele. Argumentul principal în favoarea stăpânirii mărilor, susținut de mai toți adepții acestei teorii, constă în faptul că oceanele și mările reprezintă 71% din suprafața globului în timp ce uscatul numai 29%.

Adepții stăpânirii mărilor își motivau concepțiile și prin faptul că întinsele teritorii coloniale ale marilor puteri ale vremii – Anglia, Spania, Portugalia – au fost cucerite datorită forței navale. Bineînțeles ei omiteau să arate că deși flota a transportat pe năvălitori în cele mai îndepărtate colțuri ale lumii, succesul lor s-a datorat faptului că băștinașii nu au putut opune rezistență datorită treptei inferioare de civilizație.

Și în Germania, teoria stăpânirii mărilor a fost susținută de von Tirpitz care considera că realizarea politicii de expansiune nu trebuie obținută prin drumul spre Balcani și Orientul Apropiat, așa cum considerau adepții mișcării „Marșul către est”, drum pe care Tirpitz îl vedea ca o poartă din dos a lumii, ci prin poarta din față care după el era oceanul. După cum se știe, ideile lui n-au fost împărtășite de autoritățile germane, care în final, au adoptat planul lui Schlieffen, plan ce prevedea ca acțiunile principale să fie duse pe uscat.

Primul război mondial a dovedit imposibilitatea ca o țară sau alta să devină stăpână absolută a mărilor și totodată a convins pe teoreticienii militari că războiul implică acțiuni atât pe uscat cât și pe mare.

În contradicție cu Mahan, Mackinder, considerat părintele geostrategiei, care la începutul secolului XX a elaborat, în lucrarea „Pivotul geografic al istoriei”, o teorie în care susținea că Europa Central Estică și Rusia constituiau „inima” puterii mondiale, iar Africa și restul Euroasiei nu reprezentau decât „Lumea insulară”. El explică interdependența între istoria universală și politica mondială și spațiul din interiorul Eurasiei, a cărei dominare poate constitui fundamentul încercării de dominare a lumii: „Aruncând o scurtă privire asupra șuvoiului larg al apelor istoriei – scria el – nu putem înlătura gândul referitor la o anumită presiune a realităților geografice asupra acesteia. Spațiile vaste ale Eurasiei, inaccesibile navelor maritime, acoperite acum de o rețea de căi ferate  – nu constituie oare tocmai ele astăzi regiunea axială a politicii mondiale? Aici au existat și continuă să existe condiții pentru crearea unei puteri militare și economice mobile… Rusia a luat locul imperiului mongol. Raidurile centrifugale ale popoarelor stepei au fost substituite de presiunile acesteia asupra Finlandei, Scandinaviei, Poloniei, Turciei, Persiei, Chinei. La scară globală ea ocupă o poziție strategică centrală, comparabilă cu poziția Germaniei în Europa. Poate executa lovituri în toate direcțiile, dar poate fi și lovită din toate aceste direcții… Este puțin probabil ca oricare dintre revoluțiile sociale imaginabile să îi poată schimba raportul fundamental față de spațiile geografice nemărginite ale existenței sale…”. El a evidențiat cu pregnanță importanța datelor geografice pentru politica mondială, considerând că una dintre principalele cauze care au provocat războaiele de proporții din istoria omenirii este „distribuția neuniformă a pământurilor mănoase și pozițiile strategice diferite de pe suprafața planetei noastre”.

În teoria sa el susținea că:

cine stăpânește Europa de est, stăpânește heartlandul;

cine stăpânește heartlandul conduce „Insula lumii”;

cine stăpânește „Insula lumii stăpânește lumea.

Conceptual, MacKinder organizează spațiul planetar într-un sistem de cercuri concentrice, în centrul cărora se află „axa geografică a istoriei” (pivot area) sau „inima lumii” (heartland). Urmează „semicercul interior”, care se suprapune pe spațiul litoral al continentului eurasiatic, caracterizat prin dezvoltarea cea mai intensă a civilizației, urmat de „semicercul exterior sau insular”.

Autorul britanic reia ideea cu privire „heartland”, extinzându-l însă și la o parte din S.U.A., de la fluviul Missouri până la coasta de est, ceea ce reprezenta de fapt, recunoașterea rolului din ce în ce mai mare pe care S.U.A. îl jucau în politica mondială. De fapt, dată fiind discontinuitatea în raport de heartland-ul eurasiatic, S.U.A. reprezentau un heartland de dimensiuni mai reduse în cadrul insulei lumii. În noua configurație a zonei pivot, oceanul Atlantic era denumit „ocean interior”, Marea Britanie o „Maltă la o altă scară”, Franța un „cap de pod” (bridgehead).

Spykman subscrie la teoria lui Mackinder potrivit căreia blocul continental eurasiatic deține poziția cheie pentru dominarea lumii, însă se înscrie pe făgașul gândirii lui Mahan considerând că rolul decisiv pentru controlul heartland-ului este dat de controlul țărmurilor (rimland-ului). Controlul zonei de coastă care încercuiește aria pivot neutralizează forța acesteia. In sprijinul teorie sale, Spykman pornește de la următoarele argumente:

masa continentală compactă eurasiatică este prea întinsă și deci foarte greu de controlat;

zona de coastă dispune de numeroase căi de comunicație spre regiunea eurasiatică propriu zisă, inclusiv albiile râurilor;

aproximativ două treimi din populația lumii locuiește în zonele de coastă ale Eurasiei;

fâșia de pământ care încercuiește Eurasia este mult mai ospitalieră, în comparație cu alte regiuni din interiorul Eurasiei, greu accesibile și cu o climă aspră.

Concluzionând, autorul identifică teoretic căile de acțiune pentru dominație globală:Cine domină coasta domină Eurasia; Cine domină Eurasia domină lumea”.

Spykman a arătat că politica S.U.A. nu se poate separa de evenimentele din spațiul euro-asiatic, deoarece prin „cucerirea vestului” au dobândit un țărm extins la Pacific. In acest context, a nuanțat antagonismul puteri maritime / puteri terestre, identificând la nivel mondial trei mari centre cu potențial real putere: America de Nord, litoralul european și zona eurasiatică a Extremului Orient, de alianțele cărora va depinde echilibrul geostrategic mondial.

Pe de altă parte, plecând de la „forța maritimă”, el a introdus o nouă completare a imaginii geopolitice a lumii prin „Midland Ocean” (Oceanul de mijloc). Atlanticul este practic o mare interioară, un ocean de mijloc, situat între America și Europa, ce unifică aceste două continente, pe baza unității culturale de origine vest-europeană. Rolul principal în acest proces revine S.U.A., cu complexul lor economic și militar, fapt realizat prin intermediul Tratatul Atlanticului de Nord.

Importanța acordată de către Spykman „Rimland-ului”, va sta la originea strategiei de încercuire a U.R.S.S.-ului (politica „anaconda”), pentru limitarea posibilităților ei de acțiune.

 Sfârșitul secolului anilor 30, introduce în teoriile geopolitice o a treia dimensiune a spațiului, spațiul aerian. Pe baza concluziilor trase în urma apariției la începutul secolului a aviației, folosirii acesteia în primul război mondial, și dezvoltării ulterioare foarte rapide a acesteia, a posibilităților de luptă pe care aviația le avea, a apărut o nouă concepție, a folosirii spațiului aerian în acțiunile militare, concepție fundamentată de către generalul italian Douhet, englezul Trenchard și americanul Mitchell. Aceștia au relevat rolul crescând al aviației și implicit a spațiului aerian în desfășurarea acțiunilor militare în așa fel încât aviația va ajunge să dețină cel mai important rol în desfășurarea viitoarelor conflicte armate. La vremea respectivă, această concepție a părut multor teoreticieni militari ca o utopie, care nu va avea niciodată o realizare practică. Totuși, timpul le-a dat dreptate, deoarece conflictele mai apropiate de zilele noastre, au demonstrat rolul primordial al aviației în desfășurarea acțiunilor militare. Prin apariția aviației, în afara folosirii spațiului aerian, ca mediu de ducere a acțiunilor militare, a intervenit și timpul, mai pregnant, deoarece viteza și ritmul acțiunilor militare, s-au mărit, iar durata acțiunilor a început să scadă.

Abordările din perspecivă geopolitică, din perioada de după cel de-al doilea război mondial, a spațiului conectează acest concept la teoria realistă a relațiilor internaționale. Astfel unul din reprezentanții de seamă a școlii geopolitice franceze, definește geopolitica ca „studiul relațiilor care există între conduita unei politici de putere dusă pe plan internațional și cadrul geografic în care aceasta se exercită”.

Perioada Războiului rece dă naștere la alte căutări pentru explicarea realității internaționale bipolare. Astfel Saul Cohen, autorul teoriei spațiilor globale, a delimitat regiunile geostrategice din perspectiva antagonismului dintre S.U.A. (căreia i-a atribuit rolul de putere maritimă) și U.R.S.S. (cu rol de putere continentală), identificând două regiuni geostrategice: „lumea comercială maritimă”, polarizată de S.U.A. în opoziție cu „lumea continentală eurasiatică”, dominată de U.R.S.S. Acestea cuprind la rândul lor regiuni geopolitice, delimitate de baza caracteristicilor geografice, ca factor de formare a unui cadru unitar de manifestare politică și economică. In acest sens, distinge:

În cadrul Lumii comerciale maritime:

Anglo-americană și caraibiană;

Europeană maritimă și magrebiană;

Sud-americană;

Africană transsahariană;

Oceania-Japonia-Coreea de Sud.

în cadrul Lumii continentale Euro-asiatice:

Europa Orientală;

Asia Orientală (China).

Ulterior el își îmbunătățește succesiv abordările și în contextul schimbărilor produse în mediul internațional de securitate abordează lumea din perspectiva ierarhiei geopolitice descrescătoare:

spații geografice globale („realms”)

spațiul maritim

spațiul continental

regiuni

națiuni-state

unități subnaționale.

Potrivit acestuia există două spații globale: spațiile maritim și spațiiile continentale, care la rândul lor sunt împărțite în regiuni. El detaliază structural aceste spații prin introducerea conceptelor „shatterbelts” și „gateway”. Astfel, „shatterbelts”, prin autorul desemnează zonele fragmentate din punct de vedere geopolitic, situate la întâlnirea dintre marile spații continentale și maritime, supuse implicit unor mari presiuni geopolitice.

Prin conceptul „gateway”, autorul explică construcția geopolitică a spațiilor pornind de la dimensiunea culturală și istorică cu un rol de liant între regiuni. Din punct de vedere economic, acestea sunt de regulă mai dezvoltate decât zonele din jur, iar din punct de vedere geografic, statele situate în asemenea zone sunt, ca întindere și populație, mici sau cel mult medii, însă ocupă poziții ce leagă de obicei două căi comerciale importante, cel mai adesea maritime.

În spiritul ideilor lui MacKinder și urmând liniile generale ale geopoliticii americane postbelice, Zbigniew Brzezinski revine asupra analizei spațiului Eurasiei în contextul contemporan și abordează problemele politicii mondiale din perspectiva dominației americane în lume. El conturează o imagine a spațiului euro-asiatic din care rezultă rolul său de mare putere a lumii de astăzi. El își fundamentează teoria prin:

dinamismul istoric al regiunii

factorii de putere ai regiunii:

a. spațiali (Rusia, cel mai extins stat din zilele noastre)

b. demografici: (Eurasia deține 75% din populația lumii, China și India sunt cele mai populate state ale lumii, Indonezia -liderul demografic al lumii musulmane)

c. economici (60% din Produsul Brut și 75% din resursele energetice ale Globului)

În teoria neatlantistă a lui Samuel P. Huntington problematica spațială este conectată cu cea de civilizație, astfel civilizației occidentale opunândui-se șapte civilizații și pe cale de consecință derivă necesitatea ca Occidentul să prevină constituirea unei alianțe antiatlantice.

Doctrina geopolitică a generat și o strategie cu aceleași caracteristici: geostrategia. Aceasta reprezintă concepția strategică prin care se atribuie unor elemente geografice sau condițiilor geografice dintr-o țară sau dintr-un continent anumite funcții strategice, concepții menite să ducă la organizarea unor războaie de cucerire. În concepțiile geostrategice capătă importanța și se atribuie funcții militare nu anumitor elemente geografice – ca în cazul teoriei geografismului – ci regiunilor de mari dimensiuni ca: oceane, continente, grupuri de continente.

În privința geostrategiei se poate spune că ea integrează geopolitica și tehnologia într-un tot unitar. Din perspectivă epistemologică ea vizează:

  existența unei diversități teritoriale și a unei mari varietăți a statelor, ce crează premisele identificării unor obiective strategice. Astfel dacă geopolitica spune ceea ce trebuie câștigat și conservat, geostrategia spune dacă acest lucru este posibil, cum și cu ce, punând accentul pe punctele esențiale, cu miză majoră, ale configurației teritoriului;

studiul strategic al spațiului în raport de schimbările dinamice dintre centrele de putere. Aceste studii se pot realiza în raport de scara spațială: de la național și zonal (regional), la continental și planetar (global). În general, în geopolitică și geostrategie se disting trei niveluri de analiză: local, regional și mondial.

Ea poate fi înțeleasă atât ca ansamblu de mijloace utilizate în favoarea unor scopuri geopolitice, cât și ca luptă pentru supremația globală. Paul Claval definește geostrategia în felul următor: „Aceasta (geostrategia) se concentrează asupra raporturilor de forță și asupra logicii armelor (…) Nu reține decât acele elemente eterogene care favorizează sau împiedică manevra militară și operațiunile logistice pe care le implică”.

Pentru geostrategie, importanța unei zone este evaluată în raport de locul său în sistemul strategiei zonale, continentale sau globale. Conceperea unei strategii unitare care să rezolve unirea strategiilor fiecărui mediu natural (terestru, maritim, aerian și cosmic). În fiecare dintre aceste medii distanțele, riposta și modelele de luptă sunt diferite, existând o multitudine de fenomene și procese care devin centre de interes major pentru o țară sau alta, pentru un centru de putere, stat sau grup de state.

Totuși, lumea de după Războiul Rece nu mai este lumea geostrategiei nucleare. Nici măcar pericolele convenționale nu mai sunt atât de evidente, riscul unui război inter-statal scăzând exponențial. Nici armele cu ajutorul cărora își ating statele obiectivele în materie de politică externă nu mai sunt aceleași. Cu toate acestea, nu putem vorbi despre o diluare a importanței geostrategiei, mai ales în contextul analizei comportamentului unor actori majori ai sistemului internațional, cum este și Uniunea Europeană. Poate fi considerată aceasta un actor geostrategic? Zbigniew Brzezinski susținea că: „Jucători geostrategici activi sunt acele state care au capacitatea și voința națională de a-și exercita puterea și influența dincolo de propriile granițe în vederea schimbării actualei situații geopolitice într-o măsură care afectează interesele Americii”. Desigur, Brzezinski prezintă o perspectivă stat-centrică și vădit partizană față de interesele americane asupra geostrategiei, ceea ce nu reprezintă un fapt uimitor ținând cont de poziția sa anterioară și prezentă.

Dezvolatarea tehnologiei conferă noi dimensiuni spațiului, desigur, mult mai complexă, oferind o tipologie conceptuală mult diversificată, determinată de specificul conceptelor ce operează într-un mediu determinat, altul decât cel conceptualizat în mod clasic ca fiind fizic/natural. (Anexa nr.1 ) Distingem, în acest sens, o serie de spații, cu dimensiuni si caracteristici proprii, dintre care cele mai importante de detaliat sunt cele ce urmează:

spațiul informațional – spațiul în care pregătirea, organizarea si desfăsurarea acțiunilor de securizare au ca suport amplul proces de culegere,prelucrare, stocare, transmitere, utilizare si protecție a informațiilor cu relevante pentru domeniul securității;

spațiul informatic – în care tehnologia de vârf constituie suportul acțiunilor de securizare a activităților de recepționare, prelucrare, transmitere si procesare a informaŃiilor cu caracter securitar;

spațiul virtual (ciberspațiul) – instrument de cercetare, proiectare, educație,instruire, dar si instrument al războiului informațional care permite modelarea si simularea câmpului de acțiune măsura în care acesta are o determinare mecanicistă/previzibilă, precum si vulnerabilitățile propriului sistem informațional, astfel ca acestea să poată fi eliminate;

spațiile electromagnetic si geomagnetic – mediul de desfăsurare a tuturor fenomenelor, proceselor, acțiunilor si activităților care implică utilizarea energiei electromagnetice si a celei geomagnetice.

Dimensiunea spațială a acestuia este dată de puterea în emisie a emițătoarelor electromagnetice sau de sensibilitatea receptorilor de anomalii geomagnetice (îndeosebi în cazul întrebuințării rachetelor balistice intercontinentale);

spațiile psihologic si parapsihologic – dimensiunile în care se produc si se manifestă fenomenele de interacŃiune umană si care determină modificări comportamentale ale liderilor politici, militari sau a opiniei publice, relevante pentru situația de securitate a unei regiuni, determinată politic, profesional, cultural, etnic, religios etc.

Însumate, aceste trăsături dominante ale lumii contemporane dau o nouă fizionomie și noi dimensiuni spațiale – dimensiuni globale, cosmice dar și dimensiuni primitive specifice lumii subdezvoltate, anarhiei, crimei organizate sau terorismului. Aceste contradicții vor genera încă multă vreme potențiale surse de crize și conflicte dintre cele mai sofisticate dar și dintre cele mai puțin de anticipat.

Concluzionând putem afirma că spațiul planetei, în toate dimensiunile sale, trebuie analizat sistemic, din perspectiva forțelor de interacțiune, în continuă mișcare, ca o ecuație cu mutiple variabile necunoscute. Punând față în față însușirile concrete, relative și universale ale spațiului vedem că acestea nu pot fi reduse unele la altele, că odată cu schimbarea însușirilor concrete ale formelor de manifestare ale spațiului, însușirile universale își păstrează valoarea lor iar reprezentările cu privire la ele doar se îmbogățesc și se concretizează în cursul dezvoltării științei. Spațiul este locul de manifestare al puterii omului, timpul este semnul neputinței acestuia.

1.2. Spațiul și puterea în relațiile internaționale

Lumea acestui secol va asista neîndoielnic la schimbări mult mai alerte decât cele produse în secolul XX. Acestea vor fi rezultatul dezvoltărilor tehnologice specifice epocii informatice și informaționale care și-au pus amprenta peste acest început de secol. Cum este de așteptat, impactul va fi resimțit în toate domeniile vieții sociale dar , în special sfera securității, indiferent de nivelul de analiză abordat. Mutațiile care se vor produce în câmpul securității vor semăna din ce în ce mai puțin cu ceea ce am cunoscut până în prezent. Peste schimbările din domeniul tehnologic trebuie să suprapunem globalizarea tot mai accentuată, dar și sărăcia, foametea, conflictele etnice și religioase. Însumate, aceste trăsături dominante ale lumii contemporane dau o nouă fizionomie securității și noi dimensiuni spațiale – dimensiuni globale, cosmice dar și dimensiuni primitive specifice lumii subdezvoltate, anarhiei, crimei organizate sau terorismului. Aceste contradicții vor genera încă multă vreme potențiale surse de conflict și acțiuni dintre cele mai sofisticate dar și dintre cele mai puțin de anticipat.

Puterea este unul dintre conceptele fundamentale ale teoriilor realiste asupra relațiilor internaționale. În linii mari, puterea definește „o realitate psihologică între cei care o exercită și cei asupra cărora este exercitată”. Practic „puterea” presupune capacitatea unui actor de a determina un altul să facă/ să nu facă ceva ce, în alte circumstanțe, acesta din urmă nu ar fi făcut/ ar fi făcut.

Conform definiției lui H. Morgenthau, puterea unui actor internațional rezultă din cumulul mai multor resurse de putere, printre care se numără populația, teritoriul, voința națională, calitatea guvernării, geografia, resursele naturale, nivelul de dezvoltare economică etc. Este teoria ce stă la baza dezvoltării conceptului de putere, dar, din 1948, când Morgenthau și-a elaborat volumul asupra luptei pentru putere, până în prezent, puterea statelor a căpătat noi conotații și noi roluri în definirea relațiilor dintre state.

Joseph S. Nye introduce noțiunile de „putere dură”, „putere blândă” și „putere inteligentă”. În concepția lui Nye, puterea dură se referă la utilizarea forței și a plăților, la impunere și constrângere, iar puterea blândă presupune atracție, persuasiune, capacitate de a-i afecta pe alții prin mijloace de cooptare. Puterea inteligentă este rezultatul optim al cumulării celor două tipuri de putere menționate anterior.

De asemenea, tot Nye susține că puterea văzută doar din prisma cumulului de resurse nu este suficientă pentru a explica relațiile dintre state deoarece unii actori care însumează multe astfel de resurse de putere nu reușesc să își atingă obiectivele, iar alți actori, indiscutabil inferiori în ceea ce privește resursele reușesc să atingă obiectivele, un exemplu elocvent în acest sens fiind reușita atacurilor executate de al-Qaeda asupra SUA în 2001. Din acest motiv, relevantă este conversia resurselor de putere în comportamente dezirate, procesul prin care se ajunge de la resurse la comportamente.

Mai mult, în prezent, puterea este supusă a două fenomene globale. În primul rând, avem de a face cu o tranziție a puterii dinspre SUA și UE către centrele de putere emergente, iar, pe de alta cu un fenomen de difuzie a acesteia. Previziunile pe termen scurt și mediu indică faptul că una dintre tendințele globale este constituită de creșterea nivelului de acces al indivizilor și al grupurilor mici la tehnologii letale și disruptive – capabilități de lovire cu precizie, instrumente cibernetice, armament destinat bio-terorismului – ce le permite să înfăptuiască acte violente la scară mare, capacitate care, până acum nu foarte mult timp, constituia apanajul exclusiv al statelor. Practic, dacă avem de a face cu un fenomen de tranziție a puterii, vizibil în dinamica configurației sistemului internațional, în paralel, se petrece și un fenomen de difuzie a acesteia dinspre actorii statali spre actorii non-statali.

1.3. Structurări spațiale din perspectivă securitară – statul

Lumea, în opinia noastră, este doar la nivel declarativ idealistă dar, în profunzime, sub stratul fin al declarațiilor idealiste, se regăsesc mecanisme pur realiste, legate de urmărirea și primatul intereselor naționale, a dreptului celor puternici, a acumulării de resurse fie ele dure, blânde, inteligente sau difuze precum cele de factură cibernetică. Nu este vorba despre ipocrizie sau despre lipsa moralității pentru că, după cum am demonstrat pe parcursul lucrării, valoarea pe care moralitatea o are în relațiile dintre indivizi diferă de moralitatea valabilă la nivelul relațiilor dintre state a căror rațiune de a fi este, în mod fundamental, asigurarea propriei supraviețuiri și securități.

Meritul viziunii idealiste și a implementării sale constă în stabilirea unor reguli și principii de comportament a statelor pe arena internațională, ceea ce oferă condiții și cadre de negociere și dialog, contribuind fără doar și poate la stabilitatea și echilibrul sistemului internațional, fie ele și precare, temporare.

Abordarea spațiului politic trebuie făcută în strânsă corelație cu spațiul de securitate. Teza „spațiului de securitate”, spațiul fără de care nicio națiune nu-și poate menține existența, nu-și poate îndeplini „nici misiunea sa istorică, nici posibilitățile care alcătuiesc destinul ei” introdusă de istoricul Gheorghe I. Brătianu o considerăm cu atât mai relevantă dacă avem în vedere, evoluțiile și mutațiile din mediul de securitate contemporan.

 Problematica spațială a securității apare și la Barry Buzan în termenul termenul de “complex de securitate”, aproximând conceptul de “comunitate de securitate” dezvoltat de Karl Deutsch la sfârșitul anilor 50 (concept revendicat și de programul de cercetare liberal). Teoria “clasică” a complexului de securitate dezvoltată de Buzan în prima ediție a volumului său People, States and Fear (1983) pornește de la constatarea că toate statele sunt cuprinse într-o rețea globală de interdependență a securității. Dar, de vreme ce amenințările politico-militare străbat mai ușor distanțe scurte, insecuritatea este adesea asociată cu proximitatea. Tiparul normal de interdependență de securitate într-un sistem geografic divers și anarhic este unul al cluster-ilor regionali, denumiți de autor „complexe de securitate”.

Teoria complexului de securitate (apărând în lucrările „școlii de la Copenhaga”) este un exemplu al dialogului în domeniul securității între adepții a două curente teoretice: neorealismul, reprezentat în acest caz de Barry Buzan, și globalismul.

 Statul, ca formă de organizată a puterii într-un spațiu dat este strâns legat de drept pe care se sprijină, de aceea în analiza noastră ne vom referi la teritoriul statal oficial, în forma în care este el stipulat în reglementările juridice internaționale. Acesta se compune din spațiu terestru, spațiu acvatic și spațiu aerian.

a. Spațiul terestru – cuprinde porțiunile uscate (sol și subsol) și, datorită condițiilor naturale ( a se vedea statele insulare Indonezia, Filipine, Kiribati etc), etnice și politico-istorice(SUA- Alaska, Federația Rusă- Kalinigrad) în care s-a format statul, poate fi format din o suprafață terestră grupată sau mai multe suprafețe terestre.

b. Spațiul aerian – reprezintă porțiune de aer care se află deasupra solului și al domeniului acvatic al statului, fiind delimitat orizontal prin frontiere terestre, fluviale și maritime, iar vertical se întinde până la limita inferioară a spațiului extraatmosferic, considerată că ar putea fi situată la aproximativ 100 sau 110 km deasupra nivelului mării. Acest spațiu se află sub suveranitatea „completă și exclusivă” a statului deasupra căruia se află, principiu stipulat încă din 1919, prin Convenția de la Paris privind navigația aeriană și reafirmat prin convenția adoptată la Conferința de la Chicago privind aviația civilă internațională (1944).

În virtutea principiului suveranității asupra spațiului aerian, fiecare stat are dreptul de a reglementa prin acte normative interne problemele legate de atributele sale de suveranitate, măsuri care țin de:

stabilirea măsurilor de garantare a securității

determinarea regimului de zbor,

desfășurarea activității comerciale naționale și internaționale,

exercitarea jurisdicției sale exclusive în spațiul său aerian,

soluționarea oricăror probleme ce țin de spațiul său aerian.

În paralel însă, au fost stipulate și o serie de drepturi, care s-au impus în practica internațională sub titulatura de „cele cinci libertăți ale aerului”, acestea fiind de două feluri: de tranzit (dreptul de a traversa teritoriul fără a ateriza și dreptul de a ateriza pentru rațiuni necomerciale) și de trafic (dreptul de a debarca pasageri, corespondență și mărfuri, îmbarcate pe teritoriul statului a cărei naționalitate o are aeronava, dreptul de a îmbarca pasageri, corespondență și mărfuri cu destinația spre teritoriul statului a cărui naționalitate o are aeronava, respectiv dreptul de a îmbarca pasageri, corespondență și mărfuri cu destinația spre și dinspre teritoriul oricărui alt stat contractant.

Spațiul aerian al României este organizat în trei zone:

zona de circulație aeriană, în care este permis accesul și circulația tuturor aeronavelor;

zonele pentru lucru aerian, în care se desfășoară activități specifice: școală, sport aeronautic, încercarea aeronavelor etc,

zone interzise, în care nu este permisă circulația aeronavelor.

.Spațiul acvatic – cuprinde apele interioare  și marea teritorială.
Apele interioare sunt supuse suveranității statului, adică dreptului acestuia de a-și exercita jurisdicția deplină, de a reglementa prin legi interne navigația, exploatarea hidroenergetică și a resurselor naturale, măsurile de protecție a mediului înconjurător și împotriva inundațiilor etc. Un caz distinct îl reprezintă fluviile, canalele și strâmtorile maritime internaționale. Regimul lor juridic implică recunoașterea principiului de liberă navigație, stabilit prin tratate internaționale. Acesta se caracterizează prin libertatea de navigație inofensivă în timp de pace pentru vasele tuturor statelor , fără discriminare, cu respectarea suveranității teritoriale a statului riveran. Fiecare stat este suveran asupra porțiunii din aceste căi navigabile care se află pe teritoriul său, fie că îl traversează efectiv, fie că formează frontiera, având obligația de a o menține în stare de navigație și dreptul de a percepe taxe pentru efectuarea de lucrări de întreținere și amenajare, supraveghere, poliție, control vamal și sanitar etc.

Marea teritorială reprezintă o porțiune a apelor mării sau oceanelor adiacentă țărmului unui stat, care se găsește, împreună cu solul și subsolul său, sub suveranitatea statului riveran. Dincolo de aceasta se află marea liberă, definită ca fiind acea zonă marină situată în afara suveranității naționale, deschisă tuturor națiunilor.     Între marea teritorială și marea liberă se interpun trei fâșii litorale în care prerogativele de suveranitate ale statelor riverane scad progresiv, astfel:

zona contiguă- fâșie de mare dincolo de limita exterioară a mării teritoriale, până la o distanță ce nu poate depăși 12 mile marine , în care statul riveran își exercită autoritatea pentru protejarea unor interese specifice (vamale, fiscale, de securitate sanitară, de securitate a navigației, de emigrație, pescuit etc),

platoul continental, reprezintă fundul mării și subsolul regiunilor submarine situate dincolo de marea teritorială, până la o adâncime de 200 m sau dincolo de această limită, până în punctul în care adâncimea apelor permite exploatarea resurselor naturale .

zona economică exclusivă, reprezintă o întindere adiacentă mării teritoriale de până la 200 mile marine, supusă unor reglementări specifice, în care statul riveran are drepturi suverane de exploatare și conservare a resurselor naturale, extinzându-și jurisdicția cu privire la stabilirea și folosirea insulelor artificiale, cercetarea științifică marină, protejarea și conservarea mediului marin.

Se vorbește tot mai des de spațiul cibernetic, in termeni de manifestare a puterii cibenetice, definită ca „set de resurse legate de crearea, controlul și comunicarea informației electronice și legate de calculatoare – infrastructura, rețelele, programele de calculator, abilitățile umane”. Ciberputerea poate fi utilizată, similar oricărei alte resurse de putere, pentru a produce rezultatele dorite în spațiul cibernetic sau chiar în afara acestuia, presupunând „capacitatea de a obține rezultatele dorite prin utilizarea resurselor informaționale interconectate electronic din domeniul cibernetic”.

Din cele prezentate mai sus se impune necesitatea introducerii în discuție a noțiunii de spațiul de interes (politic, geopolitic, geostrategic etc.) – incluzând spațiul în care se proiectează, la nivelul constiinței de masă, valorile politice (independență, suveranitate, integritate teritorială, etc.), cele geopolitice (proiecția spațială a relațiilor politico-diplomatice care determină, în planul relațiilor internaționale, posibilitatea îndeplinirii de către actorul internațional – clasic sau nonclasic, îndeplinirea intereselor politice), valorile si posibilitățile strategice / geostrategice spațiu vulnerabil/de siguranță, spațiu vital, spațiu (ne)securizat etc..

Sub condiția anarhiei, statele sunt nevoite să se echilibreze reciproc mereu, altfel supraviețuirea lor fiind pusă sub semnul întrebării. Sistemul internațional este, conform neorealiștilor, compus din trei elemente de bază: principiul ordonator (anarhia), diferențierea unităților (caracterizate prin similaritatea funcțiunilor și caracteristicilor statului) și distribuția capabilităților.

Globalizarea și interdependența nu anulează logica neorealistă, după cum afirmă liberalismul instituțional, ci conectează statele într-o rețea globală de amenințări (amintind de conceptul de societate a riscului) și rețele regionale de interdependență strategică (complexe de securitate). Statul nu poate conta decât pe sine însuși pentru a-și asigura securitatea, acumulând capabilități (militare). Însă, așa cum au recunoscut și neorealiștii, aceste capabilități sunt mai ușor de procurat de către statele puternice, cu o coeziune internă mai ridicată, cu relații externe mai dezvoltate.

O importantă constatare este legată de faptul că “securitatea globală” (cea mai amplă expresie a securității) este apreciată de multă vreme ca fiind indivizibilă, prin urmare cuprinzând/acoperind și mai vechiul și controversatul concept de securitate națională. Securitatea globală este una din expresiile interdependențelor legând actorii societății globale (indivizi, state, actori non-statali și transnaționali). Pentru o analiză comparativă în anexa nr.2 am prezentat problematica enunțată mai sus, evidențiind succint caracteristicile principaleor abordări teoretice ale relațiilor internaționale.

1.4 Securitatea regională și complexele de securitate

Conceptul de securitate regională s-a materializat concret după cel de-al Doilea Război Mondial și a fost descris, o perioadă îndelungată, de logica Războiului Rece. Problemele ridicate de această perspectivă, ca model de analiză, includ considerente de ordin politic, militar, economic, societal etc. Una dintre cele mai ușoare modalități pentru a percepe securitatea regională a fost de „a o descrie în termenii stabilității militare și a posibilităților de generare a tensiunilor politice sau diplomatice la nivel regional”.

Dar prin extinderea înțelesului securității de la domeniul politico-militar la alte domenii, perioada actuală a rafinat procesele și conceptele de definire și determinare a pragului regional prin extinderea înțelesului securității de la domeniul politico-militar la alte domenii. După Războiul Rece „sferele de securitate au devenit din ce în ce mai strâns legate între ele, mai ales la nivel regional”. Pentru mai multă relevanță, în anexa nr.3 am prezentat principalele repere temporele ale studierii fenomenului securității.

Astfel, se conturează un nou model de analiză bazat pe caracteristicile securității regionale, prin prisma aceasta deschizându-se un spectru larg de acțiuni și interacțiuni. Neil E. Harrison, care a analizat relațiile internaționale prin prisma Teoriei complexității, a observat tendința actualelor teorii de a se baza pe modele sociale (realismul, spre exemplu, care consideră comportamentul politic ca fiind condus de caracteristici umane esențiale din cadrul structurilor fixe). Teoria complexității vede politica mondială ca un system complex de auto-organizare în care macroproprietățile se dezvoltă din microinteracțiuni. Harrison clasifică statul ca un sistem deschis către alte sisteme naturale și sociale, întrucât are acces la sisteme tehnologice, culturale și economice care influențează alegerile politice. Statul este, de asemenea, influențat de alte state și de numeroase interacțiuni transfrontaliere dintre marile corporații, ONG-uri, grupuri teroriste, etc. În astfel de sisteme complexe este aproape imposibil de urmărit legăturile cauzale liniare.

Regiunea presupune că un sistem distinct și semnificativ de relații de securitate și este formată de un grup de state învecinate. Acestea pot dezvolta relații de cooperare și interdependență sau relații conflictuale. Abordarea regională propune un mediu de analiză localizat între planul internațional și național, aspect ce conferă dimensiunii regionale o putere analitică deosebită. Nivelul regional de securitate este important pentru evoluția relațiilor și securității internaționale contemporane. Dacă avem în vedere securitatea națională în raport cu securitatea regională, atunci deducem că interesul național nu este un principiu definitoriu al nivelului internațional și cel din urma nu este mereu o constantă pentru primul. El este rezultatul interacțiunii naționale și al contextului internațional.

Majoritatea statelor acționează internațional indirect și prin planul regional. Interacțiunile în plan internațional au devenit din ce în ce mai complexe și pot fi înțelese în contextul relațiilor dintre anumiți actori. Expertiza regională oferă o imagine mai clară și mult mai coerentă a dinamicii unui conflict în desfășurare sau înghețat.

Modelul are în vedere ansamblul de relații existente într-o anumită zonă (proximitate geografică, făcând apel la geopolitică) și determină gradul de regularitate și intensitate ale acestora. Relațiile de putere sunt subliniate în acest mod, situațiile și evenimentele din zonă fiind plasate între doi poli inamicițieamiciție, existând și caracteristici precum indiferență sau neutralitate. Intervin și organizațiile internaționale (sau regionale), politice, de securitate și acțiunea acestora în zona analizată – se determină în acest fel și influența statelor ce fac parte din regiunea analizată în cadrul organizației în cauză.

Complexele de securitate aduc o imagine care captează probleme regăsite în cadrul conflictelor. Prin intermediul lor se dezvoltă un model de securitate regională ce permite analiza (dar și anticiparea și explicarea) evoluției oricărei regiuni. Oferă în același timp și o viziune mai nuanțată, bazată pe patru variabile: granițele, structura anarhică (complexele de securitate pot fi alcătuite din două sau mai multe unități autonome), polaritatea (care are în vedere distribuirea de putere între unități), construcția socială (surprinde modele de inamiciție și amiciție între unități).

Complexele de securitate scot în relief și nevoia unei interdependențe reprezentative între participanții din anumite sectoare. Legăturile create nu sunt neapărat militare, politice sau diplomatice, ele având loc la pragul societal: economice sau de securitate a mediului; caracteristici importante pentru analiza unui conflict.

Pentru acest model relevantă devine remarca lui Barry Buzan: „schimbări majore vor duce la remodelarea și redefinirea complexului în sine”. Dacă sistemul regional are în alcătuire o mare putere (sau dacă este în apropiere sau extraregională), ea poate distorsiona și afecta distribuția puterii între componentele unității, datorită influenței pe care o manifestă. Analiza regională și complexele de securitate marchează și influențele manifestate între diferitele regiuni și entități componente. Influențele resimțite astfel amplifică problemele locale, iar problemele locale modelează la rândul lor îmbinările și influențele externe. „Conceptul oferă atât un instrument util pentru organizarea structurilor relațiilor, cât și pentru aranjarea lor în categorii laterale sau ierarhice”, considerente utile pentru determinarea modului de intervenție, pentru soluționarea conflictului și pentru trasarea direcțiilor de acțiune.

Analiza și modurile de soluționare a crizelor și conflictelor joacă un rol important în numeroase domenii, de la afaceri, la litigiile guvernamentale, sectorul politic, procese de management, operațiunile militare și altele. Diferitele instrumente propuse pot fi considerate modele matematice de analiză ce au în vedere soluționarea conflictelor. În diferite contexte, aceeași cauză poate duce la rezultate diferite, iar acest lucru nu poate fi previzionat de modelele simpliste ale sistemelor internaționale. Dat fiind faptul că interacțiunile se influențează reciproc în cadrul sistemelor sociale, este necesar să ne uităm, mai degrabă, la evoluția sistemului, decât la evenimente individuale atunci când cautăm cauzele efectelor observate.

Teoria complexității se concentrează întocmai asupra proceselor și relațiilor dintre componente, și nu pe componentele sistemului în sine. Complexitatea este prezentă și atunci, sau mai bine spus, cu atât mai mult atunci, când ne referim la conflicte. Peter Coleman a observat un „paradox” în ceea ce le privește, conflictele constatând că: „Dacă avem în vedere conflictul din Orientul Mijlociu, de exemplu, ne pare, de cele mai multe ori, intransigent; cu un trecut, prezent și viitor învăluite în ură, violență și disperare. Cu toate acestea, de-a lungul anilor am văzut, de asemenea, schimbări majore în aspecte importante ale conflictului, cum ar fi în conducere, politică, circumstanțele regionale, intensificarea și de-escaladarea violenței, diviziuni în interiorul grupului, sentiment popular și strategii internaționale de intervenție. Cu alte cuvinte, am văzut schimbări extraordinare care au loc într-un context al unui model de relații distructive stabile. Acest paradox de stabilitate în mijlocul schimbării este evident în conflicte greu de rezolvat la toate nivelurile, de la frați înstrăinați și vecini la facțiuni etnopolitice. Ele sunt înghețate, neînduplecate – și de multe ori persistă în state ostile de generații -, dar sunt, de asemenea, unele dintre procesele sociale cele mai volatile și dinamice de pe pământ”.

Se poate afirma că nu există o teorie „universală” de analiză a conflictelor, modelele fiind puternic dependente de criza sau conflictul pe care îl avem de analizat.

Schimbarea radicală și într-un ritm alarmant a mediului de amenințare reprezintă o realitate a secolului XXI, determinând deopotrivă reevaluarea modului corporativ – economic, a vieții sociale și a abordărilor politice, într-o paradigmă fluidă în care posibilele distrugeri pot fi provocate de arme aparținând acestei lumi (arme financiare, cyber – în toate formele sale, concurența pentru resursele naturale, maladii, etc.) și care pot fi invizibile, latente sau progresive.

Vechile „dileme” ale cunoașterii își schimbă semnificația, evoluțiile tehnologice, dinamica socială și transformarea intelligence-ului reflectă nevoia de schimbare a proceselor, tehnicilor și a abilităților analitice.

Abordarea pragmatică a crizelor și conflictelor actuale presupun respectarea caracteristicilor rafinate ale conceptului de sinergie așa cum rezultă din multitudinea de definiții elaborate, pe reflectarea acestora în tipul de societate actuală și previzionabilă, viitoare, precum și pe interferența asupra sistemelor specifice acestui tip de societate.

1.5. Structurări spațiale din perspectivă securitară –organizațiile regionale. Studiu de caz: ASSOCIATION OF SOUTHEAST ASIA NATIONS (ASEAN)

Proiectul ASEAN a fost considerat a fi o încercare ambițioasă a unui grup de cinci state în curs de dezvoltare, care au dorit să ofere un răspuns în fața presiunii confruntării ideologice din a doua jumătate a secolului XX. Literatura de specialitate l-a caracterizat ca o tentativă admirabilă datorită perpetuării sale în timp și extinderii spre alte state, dar totodată o victimă a propriilor sale deficente interne (o funcționalitate care a lăsat mult de dorit din lipsa unor mecanisme eficente și viabile pentru rezolvarea problemelor inopinate).

Rezultat al mediului conflictual din Asia de Sud-Est, ASEAN a fost gândit ca o asociere dintre Indonezia, Malaezia, Filipine, Singapore și Thailanda, un efort colectiv pentru a proteja statele membre de pericolul comunismului și al neocolonialismului națiunilor puternice. Chiar dacă nu a fost vizualizată ca o organizație cu specific de securitate, involuntar, asociația a arătat, de-a lungul timpului, semnele accentuării importanței securizării spațiului prin integrarea pe mai multe direcții. Acest lucru s-a datorat unor multitudini de factori (poziție strategică, globalizarea economiei și finanțelor, nevoile de dezvoltare s.a.) care combinați au oferit o cu totul altă perspectivă asupra drumului pe care trebuie să-l urmeze ASEAN.

În virtutea dispuneri geografice a raportului mondial de putere (primele 3 puteri de top se află sau sunt active în regiunea Asia-Pacific), ASEAN s-a conturat ca o alternativă la disputarea poziției de lider regional, în primul rând, în relație cu prevenirea unui monopol național în zonă. Implicațiile pe care un asemenea rol le-ar presupune sunt mult prea mari pentru a fi asumate de un sigur stat membru, dar coordonarea supranațională este cea care le va putea gestiona.

Dezbaterea academică dintre paradigmelor Relațiilor Internaționale a încercat să ofere o perspectivă proprie asupra încercării ASEAN de a răspunde necesităților referitoare la crearea unui mediu de securitate într-o zonă unde se intersectau intersele naționale ale statelor cu putere de decizie importantă la nivel mondial. (Neo)liberali, realiști, teoreticenii școlii Engleze sau constructiviști, fiecare a dorit să transmită percepția sa raportată la experiența organizației ASEAN analizându-i funcționalitatea structurii prin scoaterea în evidență a anumitor aspecte.

Din punctul de vedere al realiștilor, constituirea ASEAN nu face decât să confirme principiile societății anarhice și al balanței de putere în contextul nevoii de formulare a unui răspuns care să răspundă dilemei de securitate regională. Liberalii salută mecanismele de rezolvare pașnică a conflictelor care sunt considerate mult mai importante decât cele violente, pe când specialiștii școlii Engleze consideră important pentru dezvoltarea națiunilor din spațiul de Sud-Est al Asiei, rețeaua de comunicare ce permite transfer substanțial de cunoștiințe. Constructiviștii au subliniat importanța integrării într-un sistem pentru asigurarea securității statelor din sud-estul Asiei din perspectiva beneficiilor aduse de cooperare în cadrul unei comunități de securitate. În plus, la fel ca și liberalii, și ei sunt de accord cu mecanismul de luare a deciziei din interiorul ASEAN, ce pune accent pe căutarea permanentă a consensului prin consultări, fapt ce contribuie la eliminarea nemulțumirilor care pot degenera în acțiuni conflictuale. Aceasta l-a determinat pe Timo Kivimäki să descrie experiența ASEAN sub sintagma long peace, o perioadă lipsită de zbuciumări la nivel supranațional care să pună în pericol unitatea organizației. Însă, ea s-a datorat principiilor de relaționare interne, ASEAN way, a căror specificitate (informalitate, neintervenție, consens, consultare) a permis o experiență diferită de integrare decât au cunoscut alte regiuni.

Subcapitolul de față își propune să înțeleagă gradul în care ASEAN poate fi considerată o organizație de securitate regională prin analizarea dimensiunilor sale ce pot oferi un răspuns în acest sens. Pentru aceasta, vom începe prin sublienierea specificității elementului de securitate pentru regiunea Asiei de Sud-Est, urmând ca apoi să abordăm politicul, sfera economică, elementul socio-uman, domeniul energetic, de mediu și chestiunile teritoriale. În construirea argumentației, vom consulta o gamă largă de lucrări și documente redactate de specialiști (Timo Kivimäki, Anindya Batabyal sau Hiro Katsumata), de organizații internaționale (ASEAN, ONU) sau de institute renumite în domeniu (Institute Of Southeast Asian Studies). Vom încerca să combinăm metodologia cantitativă (analiză de date statistice) cu cea calitativă (analiza de conținut, de concepte) pentru a oferi o imagine cât mai complexă și obiectivă asupra chestiunii analizate.

1.5.1.Specificitatea comunității de securitate ASEAN

Apariția ASEAN s-a datorat climatului de insecuritate care caracteriza zona asiatică la încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, în contextul în care lupta ideologică dintre SUA și URSS începuse deja. În această situație, Filipine, Indonezia, Malaezia, Singapore și Thailanda au oferit un răspuns acestor nevoi de securitate prin cooperare în plan economic, social, cultural, tehnic, științific și administrativ. ASEAN a urmărit să înglobeze toate statele din zona Asiei de Sud-Est într-o comunitate care să ofere cadrul de dezvoltare prielnic țărilor din această regiune.

Integrarea pe orizontală s-a realizat succesiv pe măsură ce diferendele bilaterale dintre statele inițiale ASEAN și terți s-au rezolvat: Brunei, Myanmar, Cambogia, Laos și Vietnam au aderat imediat după ce s-a găsit o soluție de compromis între principiile organizației și specificul național al fiecărei țări în parte.

O caracteristică a modelul ASEAN este lipsa definirii efective ca o comunitate de securitate, atitudine ce s-a datorat unui conflict între dorința de menținere a consensului membrilor (neluarea unei poziții comune împotriva metodelor de gestionare a chestiunilor interne ale statelor) și necesitatea asigurării unei securități a membrilor împotriva factorilor perturbatori (ex. răspândirea comunismului, conflicte ideologice, etnice, economice). Chiar dacă au existat propuneri de creare a unui instrument militar comun (Indonezia – anii 70, Singapore – 1982 și Malaezia – 1989), aceastea nu au trecut de nivelul discuțiilor interguvernamentale atât datorită diversității interne (dezvoltare economică, acces la tehnologie, capacitate de producție, viziuni politice diferite), cât și a rolului pe care state precum SUA sau Marea Britanie îl au în menținerea climatului regional de securitate.

Anii 90 aduc modificări importante în politica externă a ASEAN întrucât confirmă o atitudine activă în vederea creării unor canale de discuție formale cu statele din regiunea Asiei-Pacific. Constituirea ASEAN Regional Forum (ARF) în 1994 prin reuniunea a 27 de state, a avut scopul de a asigura pacea regională. În virtutea informalității și egalității, ARF a fost construită fără o structură instituțională pe verticală și să sprijină întâlniri interguvernamentale prezidate prin rotație de către un membru ASEAN.

În continuare, vom lua fiecare dimensiune a securității din cele precizate deja și o vom analiza din perspectiva eforturilor comune ale membrilor pentru atingerea unei anumite profunzimi a integrării. Argumentația va încerca să apeleze la cazurile cele mai revelante în susținerea ideii afirmate și nu urmărește o tratare exhaustivă din rațiuni obiective, ci doar crearea unei imagini generale asupra pattern-ului ce se poate desprinde.

Dimensiunea politică.Nivelul cel mai profund de integrare într-o organizație internațională/regională, care este, totodată, și cel mai greu de atins datorită implicațiilor sale, politicul reprezintă întotdeauna o provocare pentru adepții viziunii supranaționale. Și aceasta fiindcă trebuie să vorbim de gradul în care o autoritate națională este dispusă de a transfera o parte din suveranitate către un centru în virtutea susținerii unității asociației din care statul, pe care îl reprezintă, face parte.

Când ne propunem să analizăm dimensiunea politică a ASEAN, suntem tentați să cădem în capcana întinsă de cei care au afirmat că această asociație imită modelul european, deci integrarea statelor din Sud-Estul Asiei tinde spre o profunzime din toate punctele de vedere. Din păcate însă, realitatea este total diferită. Guvernele țărilor nu și-au arătat niciodată disponibilitatea de a depăși granițele trasate de scopul inițial al acestei unități regionale. Atât principiile de funcționare, cât și practica au demonstrat că elitele nu se revendică la o apartenență regională, ci rămân la un stadiu național. În argumentarea acestei poziții, vom deconstrui gândirea politică, marca ASEAN, prin referire la dimensiunea tratatelor (principii, viziuni, aspirații comunitare), făcând o paralelă cu linearitatea exprimării lor în acțiunea organizației, în gestionarea problemelor.

Vom începe prin a preciza că la nivelul ASEAN, politica a fost înțeleasă în sens de promovare a unor interese naționale la o masă rotundă de discuție, recunoscând diversitatea de viziuni prin aplecarea permanentă spre un consens. În această ordine de idei, modelul ASEAN way a încercat valorificarea interguvernamentalismului printr-un un accent pus pe neintervenția în afacerile naționale, care reprezenta esența acelei melodii neschimbate a ASEAN. Fie că privim din pespectiva asigurării longevității ASEAN (contribuție la pacea din Sud-Estul Asiei), fie că vedem consecințele ce decurg din raportarea deciziei la acest principiu așa cum le creonează destul de bine Lee Jones în lucrarea deja citate, cert este că existența îndelungată a ASEAN este o realitate care nu trebuie ignorată. În plus, în momentul în care analizăm implicațiile negative ale acestui principiu, nu luăm în calcul experiența locală orientală care este total diferită de cea Vestică, democratică. Născut din dorința de a coordona politicile naționale, ASEAN way este o soluție personală a acestor state în a-și atinge idealul de securitate.

Din lipsa unei înțelegeri a substanței modelul ASEAN de gândire a realității, criticile ce s-au lansat au fost numeroase la adresa lipsei de funcționalitate a ASEAN way (de la o perimare a scopului principal la o contrazicere a politicii prin implicare în statele vecine), și ele au surescitat o regândire a viziunii în sensul în care se va decide crearea unui mecanism de monitorizare și raportare a evoluțiilor mondiale și regionale din domeniul economic-financiar, ASEAN Surveillance Process. Acesta implică o supervizare a activității naționale de către instanțele supranaționale astfel încât să se poată gestiona mult mai bine eventualele șocuri financiare cu scopul de a nu se mai repeta experienta din 1997.

O altă caracteristică a dimensiunii politice a cooperării pentru securitate din ASEAN este asumarea unei politici externe active în regiunea Asia-Pacific prin susținerea creării unor forumuri de discuții cu statele ce dețin o importanță în regiune: China, Coreea de Sud, Japonia. Ne referim aici la ASEAN +3 și ASEAN Regional Forum, unde s-a încercat găsirea unor soluții pentru rezolvarea diferendelor teritoriale sau prevenirea unei potențiale poziții comune ce ar fi în defavoarea obiectului urmărit de ASEAN (SUA-China). Pe acest plan, promovarea securității a fost mult mai vizibilă decât în cadrul intern, fiindcă s-a pus problema raportării la un mediu extern față de care statele membre nutreau un scepticism vădit. De aceea, sunt înclinați să considerăm că ASEAN și-a definit comunitatea de securitate în raport cu presiunea externă.

Dimensiunea economică.Integrarea economică reprezintă o etapă superioară în evoluția unei organizații regionale și a reprezentat un punct de pornire pentru Uniunea Europeană prin Comunității Economice Europene. În cazul ASEAN, ideea a fost luată în considerare atâta timp cât interesul național era favorizat de asemenea inițiative. De aceea, propunerile au vizat fluidizarea comerțului în interorul organizației și favorizarea membrilor în raport cu terții. În acest sens, amintim constituirea ASEAN Free Trade Area (AFTA) în urma unei propuneri thailandeze, votată în unanimitate. Se urmărea ca acesta să constituie un mecanism de protecție a economiei ASEAN prin reglarea afluxului firmelor străine (în special, cele japoneze) care au invadat piața statelor membre, dar și atragerea de capital străin pentru investiții. S-a dorit ca prin aceasta să se depășească barierele comerciale care au frânat procesul de dezvoltare națională. Însă, reticența de care a dat dovadă elita locală s-a manifesta prin refuzarea creării unei piețe unice interne în virtutea prezervării suveranității naționale asupra domeniului financiar-economic.

Deficențele interne create în urma acestei atitudini au fost pregnante o dată cu momentul 1997 și declanșarea crizei financiare în Asia. Aceasta a reprezentat o provocare la adresa cooperării economice supranaționale și a competitivității economiilor naționale într-o lume globalizată. Efectele au fost profunde și au însemnat, printre altele, scăderea investițiilor externe cu 96%, ascensiunea Chinei care își revendica rolul de lider regional și incapacitatea de negociere de pe poziții egale cu firmele japoneze.

În plus, privind la experiența recentă a crizei financiare mondiale din 2007-2008 care a scos în evidență primordialitatea răspunsurilor naționale, observăm că ASEAN nu beneficiază de un plan de acțiune comun, implementabil în asemenea situații. Pentru depășirea acestui blocaj, think tank-uri precum ASEAN Studies Center- Institute of Southeast Asian Studies au pus accent pe importanța dialogului comunitar în domeniul financiar, a politicilor comune sau coordonare și disciplină națională. Însă, dezamagind susținătorii integrării de tip UE a ASEAN, vom afirma că eforturile făcute în această direcție de statele membre s-au finalizat într-o formă hibridă de integrare economică, more than a Free Trade Area, less than a Common Market care a încercat o simplă acomodare a ASEAN way cu ideea unei piețe comune. Cu toate acestea, nu trebuie neglijate inițiativele supranaționale, dar nici supraevaluate fiindcă promovarea interesului național este, încă, destul de proeminentă.

Dimensiunea socială și societală a securității este, probabil, una dintre cele mai sensibile din cauza faptul că care ca și obiect de referință societatea și bunăstarea cetățenilor, unul dintre scopurile existenței statului. Pentru ASEAN, asigurarea securității umane a fost înțeleasă în plan supranațional printr-un accent pus pe rolul individului în crearea unei comunități sud-est asiatice fără majore discrepanțe în opțiuni și posibilități de dezvoltare. Pentru aceasta, instituțiile au trebuit să lucreze pentru a diminua factorii perturbatori (conflicte de diferite tipuri sau terorism) care putea deveni o piedică în atingerea acestui deziderat. Esența a rămas colaborarea interguvernamentală ce a lăsat competența gestionării lor la nivel intern de către autoritatea politică. S-a considerat că, în virtutea respectării suveranității naționale, ASEAN nu se va pronunța asupra felului în care un stat membru își exercită monopolul violenței asupra cetățenilor fiindcă existau profunde diferențe ideologice între națiuni: juntă militară în Myanmar, încălcarea drepturilor omului în Indonezia sub Suharto, violență excesivă asupra opoziției și mass-media în Filipine. După cum sublinia Otto von Feigenblatt, diferența apare în momentul definirii standardelor la care raportăm securitatea umană și rolul instituțiilor în această ecuație.

În istoria ASEAN se pot identifica câteva momente importante în atingerea unei viziuni proprii asupra conceptului de securitatea umană. Un exemplu important în acest sens, este adâncirea procesului de integrare o dată cu ASEAN Concord II semnat la al 9-lea Summit în 2003, unde al doilea pilon de suport al organizației, ASEAN Political-Security Community (APSC) va constitui un pas substanțial în definirea rolului de comunitate de securitatea a ASEAN. Angajamentele asumate de statele membre prin instituirea acestei umbrele de acțiune se vor reitera, doi ani mai târziu, când reprezentanții ASEAN la Summitul Mondial condamnă recurgerea la acte de violență extremă (genocid, crime de război, purificare etnică și crime împotriva umanității) asupra omului prin disponibilitatea adoptării principiului Responsabilității de a proteja (R2P).

Implicațiile pe care le-ar presupune integrarea lui în documentele legislative ale ASEAN sunt destul de profunde fiindcă pot intra în conflict cu pratica ASEAN way: pe lângă obligația individuală de a-și proteja cetățenii de cele patru delicte internaționale specificate și a asista alte state în acest demers, țările pot acționa încălcând suveranitatea națională (în cazul nerespectării principiului), ceea ce aduce atingere, în special, deprinderii membrilor ASEAN de neintervenție în chestiunile interne. În plus, ea ar mai însemna, totodată, o schimbare a practicii de asigurare a securității (comprehensive security și practicii de evitarea a intervenției în cazurile conflictuale) în virtutea adoptarea modelul occidental de promovare activă a principiilor democratice. Mai mult decât atât, R2P deține unele deficiențe interne care pot reprezenta o piedică în calea funcționalității sale, așa cum demonstează și Rizal Sukma: ambiguitatea împărțirii atribuților și a sepărarii cadrului de acțiune între nivelul supranațional și cel național, practica neinterveției, interguvernamentalismul s.a.

O altă inițiativă a fost crearea ASEAN Intergovernmental Commission on Human Rights asupra căreia au început negocierile încă din 2005 și care ar oferi o apropiere față de o viitoare politică comună în domeniul securității umane prin existența unui organ supranațional specializat. Dificultățile cu care s-au desfășurat negocierile amintesc de realitatea exponențială a experienței protecției drepturilor omului în ASEAN, iar rolul său rămâne destul de obscur, din moment ce este definit ca o instituție consultativă a cărei eficență este pusă serios la îndoială.

Toate acestea îi determină pe specialiști să afirme incompatibilitatea viziunii ONU (protective Human Security) cu ASEAN way, dar să sublieze posibilitatea aderării la modelul flexibil oriental promovat de Japonia care a reușit să se adapteze la realitățile regionale evitând să aducă atingere unor sensibilități naționale (încălcarea drepturilor omului în Myanmar sau Filipine).

A patra dimensiune a securității pe care o luă în calcul în analiza noastră asupra cazului ASEAN este cea a domeniului energetic, vital pentru asigurarea condițiilor de subzistență a statelor membre. Contextul geopolitic explică rolul crucial al resurselor ca miză pentru multiplele conflicte regionale și, de aceea, ne propunem să trasăm principalele caracteristici ale securității energetice a ASEAN din perspectiva colaborării în ASEAN +3 și managementului intern.

În primul rând, vom ține cont de specificitatea regională (vulnerabilitatea energetică a Japoniei și influența chineză) și de nevoile pe care le presupune statutul de țări în curs de dezvoltare pe care îl au membrii ASEAN, în momentul în care, analizăm importanța forumului ASEAN +3 pentru o potențială politică energetică comună a organizației. Începem prin a sublinia diversitatea celor 10 state plasează o parte dintre acestea într-un stadiu de preindustrializare (Cambogia, Laos, Mianmar) sau pe o etapă superioară (Singapore, Fipiline, Thailanda și Malaezia). În această situație, consumul de energie se preconizează a fi în continuă creștere pentru a răspunde nevoilor de modernizare a statelor.

În al doilea rând, vom sublinia cantitățile substanțiale de resurse de petrol și gaz pe care le dețin statele ASEAN ce ar putea contribui la independența energetică a asociației și, chiar, în a deveni un actor principal pe scena mondială în acest domeniu. Privind per ansamblu, observăm că organizația deține câteva atu-uri importante: Indonezia a fost membru în OPEC până în 2009 , producție de petrol și gaze naturale substanțială, capacitatea de a le exporta spre vecini. Toate acestea exercită o forță de atracție a atenție multor state spre zona Asiei de Sud-Est, creând premisele utilizării unei soft power. În prima parte a anilor 2000, Coreea și Japonia erau printre statele cu o dependență destul de mare față de resursele energetice ale ASEAN. De aceea, s-au făcut demersuri diplomatice pentru a regulariza această cooperare sub egida ASEAN +3 prin întâlniri a-i miniștrilor de resort care au avut și o finalitate practică (semnarea Forging Closer ASEAN+3 Energy Partnership în 2004).

În al treilea rând, resursele energetice au reprezentat și un subiect de conflict între ASEAN și China pentru delimitarea suveranității în zona Mării Chinei de Sud. Diferența de forțe dintre cele două este destul de mare și net în defavoarea membrilor ASEAN întrucât statul chinez este favorizat de poziția de membru permanent în Consiliul de securitate ONU, de deținerea celei mai numeroase armate din lume și de a fi a doua putere economică mondială. Pe când, de cealaltă parte, cele zece națiuni reprezintă o comunitate neomogenă, cu mari discrepanțe naționale, fără a deține un lider ce ar putea deveni o contrapondere pentru influența chineză în regiune. Însă, lipsa unui tratat care să delimiteze autoritatea politică în zona Mării de Sud a Chinei și dată fiind importanța sa pentru comerțul chinez, conflictele între ASEAN și China nu a cunoscut o finalitate; și acest lucru, în special, fiindcă niciuna din părți nu a promovat o atitudine conciliatoristă.

Dimensiunea Ecologică. Vulnerabilitatea de mediu a zonei Asiei de Sud-Est este o problemă ce se află pe agenda ONU datorită efectelor dezastruoase ale schimbărilor climaterice: uciderea a peste 600 milioane oameni în urma manifestării violente a naturii. În această situație, dimensiunea ecologică a securității se dovedește a fi un pion important al integrării regionale din această zonă, din moment ce se simte nevoie găsirii unor soluții pentru prevenția și managementul dezastrelor.

Conturarea unei poziții comune de acțiune a ASEAN a început în 1977 sub egida ASEAN Subregional Environment Programme (ASEP) ca rezultat al colaborării cu UNEP. El a deschis calea întâlnirilor la nivel ministerial ce au încercat să găsească soluții comune pentru diminuarea vulnerabilităților ecologice printr-un management eficent al implicării domeniului statale. În cadrul modulelor următoare (ASEP II și ASEP III), s-au propus măsuri de acțiune în vederea dezvoltării pregătirii unei personal uman competent pentru a face față provocărilor ridicate de schimbările climatice.

Degradarea excesivă a mediului prin exploatarea solului și distrugerea unor suprafețe implesionante de vegetație a atras un sistem de alarmă statelor din Sud-Estul Asiei asupra importanței aplicării unor măsuri de protecție a naturii. Ceața ce a acoperit regiunea, în nenumărate rânduri, între 1982-1998, reprezintă un factor crucial ce a contribuit la definirea unei atitudini referitoare la stoparea acțiunilor dăunătoare asupra mediului înconjurător. Cauzată de defrișarea exagerată și numeroasele incendii de vegerație, transboudary haze a presat națiunile afectate să găsească soluții urgente la o problemă ce risca să degenereze dintr-o simplă problemă de mediu într-o criză umanitară cu repercursiuni în plan economic și social. Conștiente de impactul insuficient al acțiunii individuale, țările ASEAN au adoptat, în mod succesiv, Planuri de Acțiune care subliniau crearea unor mecanisme eficente pentru a diminua efectele degradării mediului. Dar, probabil cel mai substanțial rămâne Regional Haze Action Plan (RHAP) care integrat acțiunile naționale cu cele comune ale organiziei pentru a urmării trei obiective: un mai bun management și o creștere a capacității de prevenire a incediilor, stabilirea unor mecanisme cooperative pentru monitorizarea lor și dezvoltarea capacității de a lupta contra incendiilor. Progresele făcute au fost analizate în întâlnirile ASEAN’s Haze Technical Task Force.

Departe de influența politică, chestiunea protejării mediului înconjurător deține un potențial important de a ieși de sub autoritatea guvernelor locale spre a fi delegată organelor supranaționale ale ASEAN. Discutată la nivel supranațional, problema transboudary haze ieșea de sub incidența unor potențiale conflicte bilaterale fiind tratată ca o problemă colectivă ce necesita soluții colective. Astfel că, ea reprezintă un imbold adresat națiunilor ASEAN de a vizualiza securitatea de mediu ca o dimensiunea fundamentală a securității regionale.

Dimensiunea Spațială. Crearea ASEAN s-a pus pe marginea rezolvării conflictului dintre Indonezia și Malaezia ce a deschis drumul unor decenii de cooperare multilaterală a statelor din zona respectivă. Vedem cei 40 de ani de existență ai ASEAN presărați de o mulțime de conflicte între statele membre în diferite domenii; dar, de departe, cele mai substanțiale sunt ce ținteau reglementarea suveranității asupra unor teritorii. În cadrul dimensiunii spațiale a securității ASEAN, încercăm să înțelegem care este rolul spațiului (teritoriile statelor + alte suprafețe maritime, aeriene sau subterane adiacente) în evoluția colaborării dintre membrii, în contextul în care, securitatea a fost de multe ori pusă la încercare de aceste evenimente. (anexa nr.4)

În primul rând, s-a pus problema creării unor mecanisme de gestionare a conflictelor în interiorul organizației care să contribuie la atingerea scopului de a asigura pacea. Începând cu Tratatul de Amiciție și Cooperare (TAC) din 1976 și ajungând până la Charta ASEAN, s-a stipulat dorința de diminuare a tensiunilor latente dintre membrii săi. Întrucât majoritatea disputelor din ei au fost cauzate de revendicări teritoriale, considerăm că factorul teritoriu reprezintă, fără îndoială, un element fundamental pentru construcția comunității de securitatea. Opiniile academice au considerat în mare măsură ca ASEAN a excelat în a evita conflictul decât a-l rezolva astfel încât a exacerbat aplicarea principiului suveranității naționale în așa măsură în care voința individuală a statului primează. Exemplul cel mai sugestiv în acest sens este lipsa de intervenție în chestiunea anexării Timorului de Est de către Indonezia care a pus probleme asupra validității respectării principiilor fundamentale pe care s-a construit ASEAN întrucât în plan supranațional a fost prioritară menținerea unei relații bune cu Indonezia decât autodeterminarea est-timorienilor.

În al doilea rând, implicarea de la începutul anilor 1990 în conflictul cambogian oferă o nouă perspectivă asupra adeziunii statelor la respectarea principiilor Chartei ASEAN și felul în care au fost gestionate gestionate conflictele. Dacă în plan intern, respectarea suveranității este prioritară față de rațiunile umanitare sau ecologice, pe plan extern, poziția ASEAN a fost destul de activă în promovarea unui mediu de securitate.

Disputele maritime reprezintă un alt aspect al dimensiunii spațiale a securității ASEAN, în contextul în care, diferendele cu China au influențat politica energetică din interiorul organizației sau chestiunile nerezolvate dintre membrii pot sensibiliza coerența internă. Anushree Bhattacharyya amintește de zona Gosong Niger disputată de Indonezia-Malaezia sau mai cunoscutele insule Miatan și Spratly revendicate de Indonezia și Filipine, respectiv Malaezia, Vietnam și Filipine, ca exemple de teritorii disputate de membri ASEAN și care, prin persistența lor, pot determina sciziuni interne.

Multilateralitatea securității spațiale aduce încă o dată în atenție complexitatea securității regionale a zonei de sud-est a Asiei determinată de importanța geopolitică coroborată cu o incapacitate a statelor ASEAN de a-și asuma poziția de lider independent de susținerea americană sau europeană.

1.5.2. Concluzii – disfuncționalități și potențial

Analizând cele șase dimensiuni am constatat că ASEAN deține o serie de disfuncționalități pe care le considerăm a fi amenintări și vulnerabilități la adresa definirii ASEAN ca o comunitate de securitate.

În primul rând, diversitatea regională determină o situație paradoxală: „comunismul, monarhia, soft-autoritarism, conducerea unei junte militare și democrația coexistă într-o rețea de cooperare regională având ca scop prezervarea armoniei interstatele și menținerea păcii și stabilității regionale”. Însă, acest mozaic politico-ideologic a determinat instituirea ASEAN way ca un fundament la care sunt raportate relațiile intra-ASEAN: s-au trecut cu vederea succesivele încălcări ale drepturilor omului, a violenței nelegitime a statului sau a nivelului precar de viață al cetățenilor.

În al doilea rând, subliniăm tendința exagerată de a aplica ASEAN way în plan intern și de a ignora aceste principiii pe plan extern. De exemplu, principiului neintervenției a fost excesiv urmărit astfel încât nu s-au luate măsuri în cazurile de încălcare abuzivă a principiilor democratice. De asemenea, în politica externă, ASEAN a permis implicarea individuală sau comună a statelor în conflictele de graniță cu terții și uneori nu a ținut deloc cont de suveranitatea celor din urmă.

În al treilea rând, menționăm lipsa de substanță a tratatelor încheiate în raport cu realitatea factuală. Aici ne referim, în special, la dimensiunea economică care a arătat ca interguvernamentalismul din ASEAN este un factor ce nu a contribuit la crearea unor economii naționale competente, ci a distras atenția de la discrepanțele de dezvoltare dintre membrii. În ultimul rând, paradoxul ASEAN s-a afirmat în conflictul dintre extinderea și adâncirea integrării, între aplicarea modelul vestic și orientalismul inerent. În cele din urmă, ASEAN nu a reușit să își asigure climatul de securitate imaginat în 1967 din lipsa coagulării unei viziuni supranaționale care să le inglobeze pe cele naționale într-o formă unitară.

Concluzionând, subliniem faptul că toate dimensiunile spațiale prezentate sunt particularități cu proiecție spațială ale capacității actorilor internaționali de a-si îndeplini interesele politico-militare în cadrul sistemului internațional, sau altfel spus, ale puterilor lor militare de a contribui la securizarea intereselor din spațiile politic, economic, militar si de altă natură, ori de a se apăra, în caz de agresiune, în toate spațiile din care ar putea fi amenințați respectivii actori.

În funcție de posibilitățile reale ale actorilor implicați în relații competitive de

a le controla prin mijloace specifice, aceste calități definitorii ale acțiunilor moderne dobândesc astfel trăsături fundamentale spațio – temporale precum: dimensiune, durată, intensitate etc. Aceste acțiuni tind, după cum am mai arătat, să se desfăsoare în mod organizat în cadrul unor concepte securitare derulate într-o manieră continuă, potrivit unui scop unic, utilizând o gamă largă de acțiuni violente si nonviolente, coercitive si persuasive.

Puterea, înțeleasă drept capacitate a statelor de a influența comportamentul altor state sau de a rezista la presiunile altor actori internaționali, a cunoscut o modificare a parametrilor în care poate fi gândită și calculată. Dobândirea de mijloace de influență de către actori nonstatali, de tipul rețelelor teroriste sau al companiilor multinaționale, este elocventă în acest sens, toate entitățile de acest tip având la dispoziție mijloace de a influența comportamentul actorilor statali pe arena internațională. Este necesar, prin urmare, un model de analiză mai complex, care să includă toate variabilele aduse de globalizare, de dinamica recentă a raporturilor de putere pe plan internațional.

România va trebui să-și cristalizeze un nou profil strategic, corespunzător intereselor sale naționale. Caracterul specific al acestui profil strategic de „stat – frontieră” creează responsabilități suplimentare pentru politica de securitate a țării noastre cu relevanță deosebită pentru securitatea întregii Uniuni.

Pe de altă parte, modernizarea statului român, a sistemului său de securitate vor fi semnificativ potențate de apartenența la Uniunea Europeană și NATO.

O atenție sporită trebuie acordată identificării oportunităților de promovare a intereselor naționale în condițiile integrării. Trebuie să fim conștienți că deși membre ale unei organizații integratoare, cu obiective și scopuri comune, cum este Uniunea Europeană, fiecare stat urmărește să-și promoveze propriile sale interese.

1.6. Spațiul de interes strategic –vector de manifestare a intereselor naționale

Zbigniew Brzezinski, susținea că: „Jucători geostrategici activi sunt acele state care au capacitatea și voința națională de a-și exercita puterea și influența dincolo de propriile granițe în vederea schimbării actualei situații geopolitice într-o măsură care afectează interesele Americii”. Dacă este să dăm crezare politologului american,subiectul ce trebuie securizat nu este deci delimitat de granițele naționale, iar procesul de realizare a securității nu ține cont de acest perimetru. Se naște atunci firesc întrebarea ce reprezintă spațiul de interes strategic?

Statul rămâne, în continuare, principalul reper ca sistem de securitate la care se raportează ființa umană atunci când își evaluează existența și perspectivele. Prin mecanismele complexe dezvoltate în timp, statul – într-o formulă a sa ideală – este garantul securității fizice și demnității cetățenilor, promovând premizele bunăstării și asigurând libertatea individuală de exprimare și opțiune a cetățeanului și promotor al intereselor acestuia.

Observăm că presiunile în acest sens vin din două direcții: pe de o parte, evoluția multidimensională a propriei populații, care se „redescoperă” într-o lume în transformare (democratizare) și începe să își schimbe reperele în materie de standarde de viață, și pe de altă parte, dizolvarea rigidității înțelegerii noțiunii de suveranitate, provocată atât de conceptul responsabilității de a proteja, cât și de presiunile politico-economice externe tributare globalizării. Procesul repoziționării statelor pe scena relațiilor politice internaționale are, la rândul său, o puternică semnificație în plan intern. Dobândirea unor avantaje economice strategice, asigurarea unui nivel decisiv de influență în evoluția unor procese vitale, controlul procesualităților sistemice, prezervarea securității naționale (și reflectarea propriei securități la nivel regional și global), ca obiective ale politicilor internaționale, toate se reflectă în politica internă, tradusă în acțiuni menite – în anumite circumstanțe – să îmbunătățească condiția comunităților. "Un interes national – spune Samuel Huntington – este un bun public care preocupa pe toti, sau pe cei mai multi cetateni; un interes national vital este acel interes pentru care ei sunt gata sa-si verse sangele si sa-si cheltuiasca bogatia pentru a-l apara. Interesele nationale combina, de regula, securitatea cu preocuparile materiale, pe de o parte, si preocuparile morale si etice, pe de alta parte."

Proiectarea acestor interese nu se poate rezuma însă strict la teritoriul național, situație în care echilibrul obținut ar fi unul precar, supus contagiunii vecinătăților și conexiunilor insecurizante.

Securitatea fiecărei națiuni trebuie concepută în context mult mai larg, care acceptă anumite ierarhii și dinamici multidimensionale, dar care nu fac rabat de la interesele reperului unic care le definesc: ființa umană (comunitățile/ congregațiile umane). Deviațiile de la aceste repere duc la fenomenologia statelor eșuate, entități incapabile să își exercite funcțiunile de bază din punct de vedere al controlului teritorial, inconsistenței la nivel politic sau ineficienței funcționale, cu consecințe de cele mai multe ori devastatoare în ce privește nivelul stării de securitate umană în ariile de referință.

Literatura militară definește spațiul de interes strategic sau zona de interes strategic ca fiind „zona/mediul în carea se urmărește promovarea /realizarea intereselor naționale, inclusiv a celor de securitate, în care se planifică și desfășoară acțiuni și misiuni diplomatice, economice, culturale, militare etc. care vizează îndeplinirea obiectivelor politicii de apărare.”. Deși definiția este mult mai amplă decât abordările anterioare, are totuși caracter reducționist, cu referire doar la politica de apărare națională, ori noțiunea de securitate include o gamă mult mai largă a sectoarelor societății. Argumentul nostru este întărit de Pinar Bilgin, conform căruia perspectiva extinsă asupra securității presupune deschiderea conceptului pentru a include toate problemele care periclitează securitatea, deci și sursele de insecuritate. Spre deosebire de aceasta, „securitatea aprofundată implică investigarea legăturilor între discursurile securității și viziunile globale din care acestea derivă, problema fiind că proiectarea securității într-o manieră îngustă doar cu referire la preocupările militare și statale trădează o abordare statistă care doar (re)produce insecuritățile regionale”. Același autor apreciază însă că securitatea lărgită lasă posibilitatea transformării comunității politice la nivel regional.

În viziunea școlii globaliste, agenda securității este extinsă, justificându-se acum utilizarea termenului de securitate globală, deși accepțiunea utilizată de globaliști nu diferă foarte mult de cea a școlii liberale identificând „securitatea internațională” ca cea mai vastă expresie a securității. Securitatea poate fi considerată globală astăzi însă nu prin raportare la instituții, ci prin raportare la agenda comună a securității și percepțiile comune ale amenințărilor.

Barry Buzan identifica trei dintre cauzele pentru care s-a ajuns la adoptarea unei asemenea agende astăzi (atât în studiile de securitate, cât și în documentele de lucru ale organizațiilor internaționale): schimbarea priorității între problemele de securitate, cauzată de creșterea densității; calitățile politice utile ale conceptului; și calitățile sale intelectual integrative. Creșterea densității (sistemului internațional) creează un puternic joc combinat între anarhie și interdependență (autorul combină două concepte aparținând paradigmelor analizate mai sus). Aceeași creștere a densității schimbă profilul amenințărilor și vulnerabilităților care definesc problema securității. Statele mai dezvoltate își pierd tot mai mult temerea față de atacuri militare externe, în parte și pentru că ele sunt cuprinse în “comunități de securitate” – rezultate în urma unor transformări a normelor sociale, percepțiilor politice și intereselor economice. Totodată, crește gradul de conștientizare al amenințărilor non-militare sau non-teritoriale (financiare, comerciale, societale, ecologice), iar aceste amenințări cresc în influență fără a ține seama de scăderea celor militare.

Deci, dacă analizăm strategia din perspectiva paradigmei scopuri- mijloace- metode, considerăm că înainte de toate aceasta trebuie să abordeze problematica intereselor de securitate, să identifice amenințările și vulnerabilitățile la adresa securității naționale și nu în ultimul rând să prezinte căile de promovare/ protejare a acestor interese coroborat cu resursele disponibile.

Din punctul de vedere al lumii occidentale, amenințările ce au determinat necesitatea dezvoltării conceptului de securitate a spațiului de interes pot fi grupate în cinci categorii:

– terorismul islamist, caracterizat prin atacuri masive ce duc la pierderi de mii de vieți omenești și sunt destinate destabilizării întregii națiuni;

– fenomenele naturale extreme, precum uraganele, tsunami-urile, cutremurele, incendiile forestiere, inundațiile etc.;

– accidentele industriale/tehnologice, cum este cazul Cernobâl-ului;

– amenințările de natură socială: criză economică, revolte rasiale, crize culturale și religioase, crimă organizată etc.;

– amenințările externe: războaie, existența statelor eșuate, migrația în masă etc.

În fața acestor amenințări, realizarea securității spațiului de interes presupune concertarea eforturilor guvernamentale, astfel încât să fie implicate atât capacitățile publice de securitate, cât și cele private cu următoarele scopuri:

– prevenirea apariției riscurilor simetrice și asimetrice;

– protecția oamenilor, a instituțiilor, a infrastructurii critice, a serviciilor, dar și a forțelor de securitate;

– limitarea impactului unui eveniment catastrofic prin gestionarea consecințelor, restabilirea ordinii și siguranței publice, facilitarea reîntoarcerii la condițiile anterioare crizei.

Totuși, în afară de această reprezentare similară a amenințărilor la adresa securitatea spațiului de interes occidental, între cei doi mari actori ai spațiului – SUA și UE – nu există un punct de vedere comun asupra definirii conceptului.

În timp ce SUA se preocupă în special de elementele antiteroriste, europenii accentuează răspunsul la urgențele civile și aspectele de securitate societală. De aici se poate merge mai departe, la analiza densității de interese pe care un actor le are într-o anumită zonă. Este evident că la nivel statal, cea mai mare densitate de interese se află între granițele statului respectiv. Globalizarea, însă, a determinat sporirea gradului de permeabilitate a granițelor, astfel încât, pentru a putea securiza statul și națiunea, guvernele își proiectează interesele în afară, lansând diverse instrumente externe menite protejării intereselor naționale. Astfel, pe măsură ce lumea devine din ce în ce mai interconectată, gama efectelor negative ale unui atac terorist sau a unui accident uman sau natural va crește cu siguranță. În consecință, orice amenințare la adresa spațiului de interes strategic a unei țări capătă o dimensiune regională, fiind necesară o abordare de securitate dintr-o perspectivă globalizantă.

Conform lui Ullman, securitatea națională este amenințată de consecințele unor fenomene care degradează rapid calitatea vieții statului și actorilor non-statali în egală măsură, prin urmare limitând semnificativ spațiul de decizie politică. Realitatea actuală confirmă validitatea acestei analize: atentatele de la 11 septembrie 2001 au afectat în mod evident spațiul de decizie al Americii în materie de politică externă, limitând opțiunile disponibile la aparent una singură și anume riposta totală împotriva terorismului global. O altă consecință palpabilă a acțiunii grupărilor teroriste – actori transnaționali – este faptul că s-au dovedit capabile să modeleze agenda politicii internaționale cel puțin la fel de mult precum statul-națiune. Însă tot agenții guvernamentali au ridicat amenințarea teroristă la rangul de amenințare la adresa securității naționale, altfel spus au „securitizat” această problemă.

Spațiul de interes strategic trebuie considerat așadar ca un sistem complex, cu multiple forțe în continuăă mișcare și nu ca o banală suprafață, o ecuație cu multiple necunoscute variabile, după timp și context sau cum sublinia profesorul Teodor Frunzeti “vector al gândirii omenești în evoluție individual și colectivă, științifică sau comună și a interferenței lor”, de aceea în ecuația definirii spațiului de interes strategic considerăm că trebuie introduce următoarele variabile:

obiectivele și interesele naționale, în evoluția lor în funcție de conjunctura socio-istorică și căile de atingere a acestora;

elemente geografice, geopolitice și geostrategice (clima, topografia, instituțiile, frontierele, vecinii, logica alianțelor,efecte ale conflictelor )

caracteristicile și evoluțiile din mediul de securitate intern, regional sau global (amenințările, vulnerabilitățile, capacitatea de asumare a riscurilor);

elemente de natură cultural- identitară (limba, religia, caracterul național, )

elemente de natură economică (resursele, componența demografică, capitalul, capacitatea tehnologică,etc. ), unele dintre ele relevante în lucrarea de față și pe care le vom dezvolta în subcapitolele următoare. Paradoxal, spațiul este pe de o parte vector de putere al actorilor internațional iar pe de altă parte iar pe de altă parte dimensionarea spațială este condiționată de aceasta.

1.6.1. Conceptul de „interes național” – viziuni și implementare în condițiile globalizării

Conceptul de „interes strategic”/ „interes național” își are sorgintea în paradigma realistă a Relațiilor Internaționale, fiind totuși utilizat și de cea Liberală/ Idealistă și de abordarea constructivistă, jucând un rol mai mult sau mai puțin important în identificarea mecanismelor care stau în spatele comportamentului actorilor pe arena internațională. În cadrul paradigmei realiste, conceptul de „interes” este strâns legat de principiul raționalității, care se referă la credința că toate entitățile internaționale care dețin resurse de putere și o utilizează, sunt actori raționali, ceea ce înseamnă că aceștia își pot identifica interesele și acționează pentru a le promova și apăra. Până în acest punct, realiștii cad de acord, însă, în ceea ce privește conținutul interesului național, părerile devin divergente, reprezentanții diferitelor teorii realiste asociindu-le unor categorii ce merg de la interese ale grupurilor interne, la nevoia de a câștiga conflictele cu alte state sau abilitatea de a coopera. De asemenea, unii dintre cei mai celebri realiști definesc interesul național ca fiind pur și simplu maximizarea puterii. Cu alte cuvinte, conform realiștilor tradiționaliști, interesul este definit în termeni de putere, văzută ca un cumul al resurselor de putere, precum și în funcție de poziția relativă a statului față de ceilalți actori ai arenei internaționale. Practic, în această viziune, accentul cade asupra puterii și nu asupra intereselor naționale, dat fiind că atingerea acestora depinde de nivelul de putere al statului prin raportare la alți actori. Neorealismul este o altă teorie realistă, în a cărei viziune, securitatea și supraviețuirea statului sunt scopul principal al acțiunii statului și nu maximizarea puterii relative a acestuia. Supraviețuirea și securitatea sunt percepute și astăzi ca interese vitale, primordiale ale oricărui stat.

Dezvoltarea conținutului conceptului de interes a fost realizat și prin teoria instituționalismului liberal, o altă teorie critică la adresa realismului. Gânditorii acestei școli susțin, similar realismului, rolul central al statului în relațiile internaționale, dar extind conținutul intereselor naționale și dincolo de securitate, incluzând un număr mare de actori și factori ce influențează deciziile luate de către un actor internațional. Conform teoriei instituționalismului liberal, ideile și ideologiile pot influența comportamentul statelor pe arena internațională, dar ponderea lor în ecuația factorilor care determină o anumită strategie de inter-relaționare cu alți actori este subordonată unor interese materiale care se traduc tot în termeni de securitate și beneficii economice. Ideea că Uniunea Europeană reprezintă baza instituțională a cooperării economice a statelor membre poate fi un exponent al acestui lanț cauzal.

În abordarea liberală, interesele statelor nu se reduc la eforturi de maximizare a puterii acestora în relație cu alți actori. Legătura dintre raționalitate și interes național este pusă sub semnul întrebării deoarece, adesea, comportamentul statelor pe arena internațională poate părea chiar a submina interesele naționale, acesta fiind motivul pentru care termenul de preferință este mult mai acceptabil, în această viziune, în detrimentul celui de interes. Idealiștii cad de acord că actorii pot renunța la interesele lor pe termen scurt pentru a obține bunăstarea comunității din care provin pe termen lung, acesta fiind, în opinia lor, adevăratul comportament rațional. Practic, raționalitatea în termeni realiști echivalează cu o căutare unilaterală și îngustă a propriilor interese, iar, în termeni idealiști, același principiu echivalează cu eforturile de a participa la beneficiile colective pe termen lung. Neoliberalismul este o altă teorie critică la adresa realismului, dar care se concentrează preponderent pe capacitatea instituțiilor internaționale de a reduce conflictele între actorii statali pe care realiștii le consideră inerente în sistemul internațional. Practic, statele pot învăța să coopereze pentru a-și promova interesele mutuale pe termen lung.

Faptul că statele sunt actori unitari care își urmăresc rațional propriile interese sunt asumpții realiste acceptate de neoliberali, dar aceștia din urmă marșează foarte mult pe ideea cooperării, care este posibil de atins la nivel internațional și chiar o opțiune adesea întâlnită în relațiile dintre state. Acest tip de gândire a relațiilor dintre state a stat la baza creionării conceptului de securitate colectivă, materializat prin crearea unor organizații precum ONU, NATO sau UE. Deși natura lor este diferită – alianță politico-militară, organizație interguvernamentală – conceptul de securitate colectivă a stat la baza creării lor, toate presupunând cooperarea statelor membre pentru asigurarea securității colective fie ea militară, economică, politică sau de altă natură. Dimensiunile securității sunt incluse în semnificația conceptului de interes în funcție de specificul organizației dar și de evoluția mediului internațional de securitate. Conceptul Strategic al NATO este un exemplu în acest sens, constituindu-se într-un document programatic care orientează viziunea asupra securității a întregii alianțe în funcție de caracteristicile mediului internațional de securitate, dar și în funcție de profilul riscurilor și amenințărilor ce se pot identifica. De pildă, Conceptul Strategic din 2010 includea, printre altele, și nevoia de garantare a securității față de riscurile de natură energetică sau cele aferente spațiului cibernetic.

Dintre abordările ulterioare ale Relațiilor Internaționale – constructivism, teoria tranziției puterii, abordarea feministă și cea postmodernistă – ne vom axa doar pe cea constructivistă, care, în opinia noastră, implică un grad mai mare de aplicabilitate și obiectivitate, luând în calcul suficienți factori pentru a explica modul în care statele interacționează pe arena internațională. Abordările constructiviste se caracterizează printr-o pronunțată legătură cu științele sociale și se conturează ca reacție la faptul că paradigmele clasice nu iau în considerație și dimensiunile sociale ale subiecților abordați. Constructiviștii consideră că atât factorii ideatici, cât și cei materiali constituie deopotrivă fundamentul realității internaționale. În acest context, desigur, și raportarea la ideea de interes național va fi diferită. Acesta nu mai este considerat un dat, un factor imuabil ce acționează ca un catalizator al comportamentului actorilor pe arena internațională. Identitatea și interesele actorilor sunt maleabile și creează realitatea, la fel ca și structurile sociale care modelează actorii și cărora comportamentul lor li se conformează.

Fie că vorbim de funcțiile lor normative, explicative sau predictive, teoriile constituie tentative de înțelegere a evenimentelor internaționale dincolo de caracterul lor particular, ceea ce presupune reducționism și generalizare. Ele își propun să creeze „imagini”, „modele” virtuale ale realității politice internaționale, pe baza cărora pot fi realizate predicții cu un anumit grad de probabilitate. Conform lui Paul R. Viotti și Mark V. Kauppi, o teorie este „o construcție intelectuală care ajută cuiva să interpreteze ceva într-un mod care să faciliteze explicația și predicția particularităților și recurențelor sau repetițiilor fenomenelor observate. A gândi teoretic înseamnă a fi interesat de tendințele centrale, așa cum se exprima James Rosenau. Aceeași tendință reducționistă este reflectată în definiția pe care o dă Kenneth Waltz teoriei: „O teorie este o fotografie, formată mental, a unui domeniu delimitat sau domeniu de activitate. Teoria descrie organizarea domeniului și conexiunile între părțile sale”. În prezent, „superioritatea” generalizării și predicției este din ce în ce mai contestată, odată cu apariția unor curente precum constructivismul sau post-pozitivismul care contestă caracterul obiectiv al cunoașterii științifice în acest domeniu al științelor sociale, relațiile internaționale.

Per ansamblu, conceptul de interes este unul central în studiul relațiilor internaționale, indiferent că îl considerăm un dat, constant, conform logicii realiste, fie că îl considerăm principalul mecanism care generează un anumit tip de comportament pe arena internațională, mecanism ce se poate armoniza cu alte mecanisme similare astfel încât rezultatul cooperării să fie benefic pentru toate părțile implicate în acest proces sau un construct social, o reflectare a identității de grup. Totuși, relevant este că, despre orice actor al relațiilor internaționale am vorbi, comportamentul acestuia pe arena internațională este ghidat de un set de interese definite la nivel național sau la nivelul organizațiilor internaționale. Evident, interesele primordiale, vitale ale fiecăruia dintre acești actori este supraviețuirea și securitatea, deși strategiile de securitate pe care le vom supune analizei menționează dincolo de aceste interese vitale și alte tipuri de interese care, împreună, servesc finalmente tot realizarea intereselor vitale.

De asemenea, o altă constantă în problematica intereselor naționale, indiferent că ne referim la abordarea lor conceptuală sau la materializarea acestora înăuntrul unor documente sau în comportamentul actorilor, este legată de instrumentele de putere. Acestea constituie surse de putere, prin a căror implementare, interesele naționale sunt apărate și promovate și constau în instrumentul diplomatic, instrumentul economic, al informațiilor și cel militar. "Un interes national – spune Samuel Huntington – este un bun public care preocupa pe toti, sau pe cei mai multi cetateni; un interes national vital este acel interes pentru care ei sunt gata sa-si verse sangele si sa-si cheltuiasca bogatia pentru a-l apara. Interesele nationale combina, de regula, securitatea cu preocuparile materiale, pe de o parte, si preocuparile morale si etice, pe de alta parte."

Instrumentele de putere națională sunt „surse palpabile ce pot fi modelate, modificate, în funcție de situația strategică a mediului intern și internațional, de interesele și obiectivele naționale ale statului la un anumit moment și de linia politică generală pe care conducerea națională o impune statului”. Totodată, nu trebuie să omitem că există o legătură între acestea și nivelul de putere al respectivului stat. Gradul lor de flexibilitate, posibilitățile de operaționalizare depind de principalii factori care trebuie luați în calcul atunci când ne propunem să analizăm puterea unui stat în context internațional (factorii cantitativi și calitativi).

Raportându-ne la UE, dimensiunea de securitate și apărare este una dintre cele mai recent formate (procesul de cristalizare a acestei dimensiuni la nivelul UE este considerat un proces neterminat, aflat încă în plină desfășurare), dar și una care implică, în mod substanțial, noțiunea de „interes național”, definirea acestuia de către fiecare stat în parte, raportarea statelor membre față de propriile interese naționale și față de interesele celorlalte state membre ale clubului european, precum și disponibilitatea și posibilitatea de a armoniza aceste interese.

Practic, atât timp cât vorbim despre interese de securitate, la nivelul UE, nu putem identifica un interes european, ca un corespondent al interesului național, ci doar crearea unui „interes comun”, care, în opinia noastră, nu este nimic altceva decât materializarea convergenței intereselor naționale într-o anumită situație dată.

În acest sens, considerăm necesar să reamintim faptul că Politica Externă și de Securitate Comună (PESC), în care este inclusă și Politica de Securitate și Apărare Comună (PSAC), a rămas pilonul interguvernamental al UE. Acest lucru înseamnă că deciziile sunt adoptate, în speță, de către șefii de stat și de guvern ai statelor membre. Deciziile PESC/PSAC intră în competențele Consiliului European, care trasează liniile directoare și strategiile comune. Forul adoptă decizii cu unanimitate, iar Consiliul UE ia deciziile necesare pentru implementarea PESC/PSAC, în funcție de liniile directoare stabilite de Consiliul European. Noțiunea de suveranitate joacă, în continuare, un rol central al abordării acestui subiect. Desigur, se pot defini, la nivelul UE, Strategii de Securitate, cum sunt cele din 2003 și 2008, dar acestea se referă, de regulă, la „interesul Uniunii” fie atunci când se face vorbire despre principalele riscuri și amenințări de securitate, care sunt comune tuturor statelor membre, fie atunci când se ridică problema necesității creșterii „convergenței intereselor europene”. Similar, Raportul privind punerea în aplicare a Strategiei europene de securitate folosește adesea formularea „interesul nostru”, ceea ce implică existența mai multor entități, „interesul nostru” putând fi înțeles doar ca acea arie de preocupări în materie de securitate și apărare unde interesele statelor membre converg, se suprapun.

Evoluția PESC/PSAC, reacția statelor membre și a UE față de anumite evenimente pe arena internațională, precum și criza economică și financiară mondială au demonstrat că aspirația federală a UE este încă un deziderat departe de a fi atins. UE rămâne o asociație de națiuni ce poate acționa ca un actor unitar pe scena internațională doar atunci când acestea reușesc să atingă un consens al poziției lor față de anumite evenimente date. Astfel, consensul, dezacordul, multiplicitatea sunt, deopotrivă, caracteristice modului în care Uniunea funcționează. Elaborarea unei viziuni comune, omogene asupra intereselor pe care le au de apărat și asupra acțiunilor care trebuie întreprinse, la nivel internațional, pentru promovarea acestora sunt condiționate de doi factori – suveranitatea și existența unui set de valori comune la nivelul societății europene. Fundamentul cultural și civilizațional comun caracterizează realitatea europeană, dar, implicațiile suveranității, ale existenței unei culturi naționale, ale unor interese naționale, pe care UE se obligă, prin tratatele care stau la baza funcționării și organizării sale să le respecte, determină ca „interesul comun”, european să existe doar atunci când interesele naționale ale statelor membre coincid sau nu se contrazic.

Astfel, pentru a putea vorbi despre UE ca actor unitar pe arena internațională, studiile din domeniul RI consider că e necesar ca aceasta să beneficieze de autonomie, adică să aibă autoritatea de a acționa, de a fi independentă din punct de vedere politic, de a nu se afla sub controlul unei alte autorități. Autonomia, independența față de alți actori statali este considerată, de către sursa citată, drept condiția-cheie pentru a putea vorbi despre independență instituțională. Or, în cazul UE, în materie de securitate și apărare, liniile directoare sunt stabilite, prin unanimitate, la nivel de șefi de stat și de guvern, în cadrul Consiliului European, acesta putând deveni un cadru de promovare și apărare a intereselor naționale.

Mai mult, din perspectivă securitară Tratatul de la Lisabona creează cadre în interiorul cărora statele își pot urmări interesele proprii, fără a afecta funcționarea sau procesul decizional la nivelul UE. Prin urmare, dacă o anumită variantă de acțiune este conformă intereselor proprii, statul se poate ralia acesteia iar, dacă nu, acesta poate alege să rămână în afara acțiunii UE. Procedura cooperării structurate permanente este un astfel de exemplu, generând astfel conceptul de „Europă cu mai multe viteze”.

Acest tip de cooperare permite unui anumit grup de state să realizeze un grad crescut de integrare, fiind de presupus că celelalte le vor ajunge din urmă pe măsură ce își vor dezvolta capabilitățile necesare. Însă, dincolo de implicațiile pentru întărirea capacităților UE de a-și asuma responsabilități în comunitatea internațională, inclusiv de a răspunde cererilor din ce în ce mai frecvente ale Națiunilor Unite, aceasta presupune și o accentuare a libertății statelor membre de a decide în problemele de securitate. Practic, fiecare stat membru decide în mod suveran, în concordanță cu interesele sale naționale, dacă este oportun sau nu să se implice într-un proiect sau o acțiune la nivel european. Cooperarea structurată permanentă abordează tocmai această problemă, flexibilizând cadrul în care se pot crea capabilități suplimentare în materie de securitate și apărare. Astfel, statele care pot și vor au posibilitatea de a se angaja într-un efort de creștere a capabilităților militare și/sau civile la nivel european, iar statele care nu pot și/sau nu vor nu pot împiedica acest lucru să se întâmple. În plus, efortul statelor angajate într-o formă de cooperare structurată permanentă nu afectează interesele statelor care au ales să rămână în afara acesteia.

Lipsa coeziunii, a realizării unui consens printre liderii europeni au făcut ca reacția față de anexarea Crimeii de către Rusia să fie un adevărat „cântec de lebădă”, să demonstreze ceea ce președintele Putin și-o dorea, ineficiența instituțiilor europene și incapacitatea acestora a asigura creșterea nivelului de securitate și stabilitate în regiune și de management al crizelor, trecând peste faptul că Federația Rusă a realizat surprinderea strategică a occidentului. Interesele diferite, divergente chiar, ale statelor ce alcătuiesc UE au avut un aport considerabil. Mai mult, din această cauză, UE nu a reușit să contribuie substanțial nici pe dimensiunea civilă la procesul de management al crizei din Irak.

Relevant, în acest sens, este rolul central pe care NATO continuă să îl joace pe arena europeană a securității. Alianța Nord-Atlantică funcționează ca un sistem de apărare colectivă ce presupune „angajamentul tuturor statelor de a se apăra reciproc de o agresiune exterioară”. Dincolo de obligațiile pe care apartenența la o astfel de organizație le implică, acest tip de apărare comportă și o importantă componentă națională, reflectând responsabilitatea statelor față de promovarea și apărarea intereselor naționale, ca urmare a evaluării obiective a situației naționale și a conștientizării anumitor carențe ale mijloacelor de a le îndeplini. UE, pe de altă parte, își propune să se dezvolte în direcția unui sistem de apărare comună, ceea ce ar însemna dezvoltarea unor structuri înzestrate cu toate mijloacele necesare asigurării securității și apărării, iar organizația supranațională care a constituit-o ar trebui să aibă conducerea acestei structuri.

Astfel, țelul UE este să creeze un sistem de apărare care să nu mai țină seama de frontierele stabilite între statele membre, însă, atât timp cât NATO rămâne principalul furnizor de securitate în zonă și cât statele membre vor manifesta reticență în ceea ce privește implicarea unei organizații supranaționale în aspectele de securitate, progresele în acest sens vor fi dificile. PESC/PSAC rămân mijloace de afirmare a UE pe scena internațională și de urmărire a intereselor strategice comune definite la nivelul statelor membre, fără a constitui însă un sistem de apărare definit între granițele Uniunii și ignorând frontierele statelor membre, deși există progrese făcute în această direcție.

Criza economică și financiară mondială, ce a debutat la finele anului 2008, a evidențiat încă o dată că UE poate funcționa coerent doar atunci când interesele naționale ale statelor membre coincid. Practic, criza economică și financiară mondială a reprezentat și continuă să reprezinte un moment de răscruce pe dimensiunea economică a securității naționale și europene, multe dintre state fiind puse fie în situația de a cere ajutor financiar extern, fie în cea de a furniza ajutor financiar altor state membre ale UE, solidaritatea dintre statele membre UE fiind astfel pusă la încercare. Interdependența dintre economiile naționale a făcut necesar să fie identificate măsuri la nivelul UE, fapt ce s-a dovedit greu de stabilit din pricina diferențelor consistente în ceea ce privește dezvoltarea economică și politică a statelor membre, dar și din cauza tendinței fiecărui stat de a-și salva, în primul rând, propria economie. Această falie creată de criza economico-financiară este, poate, cel mai vizibilă la nivelul UE. Mai mult, au fost elaborate și teorii asupra unei noi „Cortine de Fier” în Europa. Practic, în acest context, chiar baza construcției europene este supusă unei provocări majore, dat fiind că aceasta trebuie să dovedească că sistemul economic și financiar care a constituit fundamentul dezvoltării ei ca organizație supranațională de integrare politică este unul viabil și că UE nu este o instituție care funcționează doar în condiții economice favorabile și eșuează atunci când contextul economic internațional se schimbă. Sau, în alte cuvinte, în aceste condiții, UE trebuie să găsească resurse pentru a identifica un minimum de interese comune care să țină unite statele membre în cadrul acestei organizații supranaționale și pentru a evita generarea unui comportament de tip realist al acestora, în care fiecare să își urmărească unilateral propriile interese.

Astfel, considerăm elocventă declarația Angelei Merkel, în contextul summit-ului UE în cadrul căruia s-a decis recapitalizarea băncilor europene și ștergerea a 50% din datoria Greciei, că „ce e bun pentru Europa e bun și pentru Germania. Stau mărturie cincizeci de ani de pace și prosperitate în Germania și Europa. Nimeni nu ar trebui să creadă că încă cincizeci de ani de pace și prosperitate sunt asigurați. Nu sunt asigurați. Și de asta spun că dacă euro cade, cade și Europa, iar acest lucru nu trebuie să se întâmple”. Declarația cancelarului Germaniei indică, în mod clar, că fundamentul UE este de natură economică, iar destrămarea acestuia ar putea duce la năruirea întregului construct european. Mai mult, mențiunea că pacea europeană nu este un dat cert în condițiile crizei economice și financiare întărește ideea că UE, ca organizație de integrare politică, se bazează, în primul rând, pe dimensiunea sa economică. În acest context, progresele ce se cer înregistrate pe linia integrării în domeniul securității și apărării, pe cea a creării și consolidării unei viziuni strategice comune a statelor membre UE și a atingerii unui consens între acestea par a ține de un viitor îndepărtat, prioritară fiind, în această situație, depășirea crizei economice și financiare și a celei politice. Criza politică europeană, generată de criza în plan economic și financiar, ar putea fi tradusă printr-o pierdere a legitimității elitei europene. Din ce în ce mai multe studii susțin că piața internă europeană nu este viabilă și că există mari șanse de a se destrăma, ceea ce implică, într-un grad considerabil, posibilitatea ca întreaga construcție să se destrame, fapt ce ar putea arunca statele membre într-o logică comportamentală de tip realist. Astfel, deși o mare parte din statele europene sunt conduse de lideri atașați de ideea europeană, de beneficiile acesteia, consecințele crizei economice și financiare sunt negative, iar impactul asupra sistemului politic vor fi dramatice.

Beneficiile în plan economic și de securitate aduse de UE nu pot fi puse sub semnul întrebării, dar, păstrarea de către statele sale membre a unei mari părți din suveranitate, definirea, la nivel național, a strategiilor de securitate și a intereselor naționale, caracterul hibrid al Uniunii (funcționează atât după reguli interguvernamentale, cât și după reguli comunitare) nu permit abordarea UE ca actor unitar pe arena internațională și ignorarea rolului statelor membre, a intereselor acestora pe arena internațională. Istoria recentă a relațiilor internaționale, din prisma comportamentului actorilor europeni pe arena internațională, demonstrează acest lucru. De exemplu, Franța s-a opus intervenției în Irak din 2003 și a determinat o contribuție slabă a UE în gestionarea acelei crize. Tot Franța și-a asumat, în 2011, conducerea coaliției ce a intervenit militar în Libia, operațiune ce a fost preluată, ulterior, de NATO, UE având și de această dată un rol cel mult marginal. În spatele tuturor acestor decizii nu stau interese de amploare europeană, ci interese naționale, fie că vorbim despre încercarea de a echilibra puterea SUA, fie despre o zonă de interes strategic. Mai mult, participarea statelor membre UE la mai multe organizații internaționale contribuie la argumentarea ideii că statele europene continuă să acționeze, în primul rând, în funcție de interesele lor naționale.

Totodată, nu trebuie să minimizăm importanța pe care o are faptul de a face parte sau nu dintr-o anumită organizație internațională, indiferent că vorbim despre UE, NATO sau OSCE. Toate contribuie la menținerea unui climat de securitate pe continentul european și în zona din apropierea imediată a acestuia. Alegerea de a face parte dintr-o astfel de organizație este determinată de interesele fiecărui stat, iar statutul de stat membru implică nu doar existența unui set de valori comune, ci și existența sau crearea unui consens între interesele statelor ce alcătuiesc respectiva organizație. Practic, în ceea ce privește raportul dintre interesele naționale și cele comune, definite la nivelul organizațiilor internaționale, vorbim despre o relație cu dublu sens, acestea determinându-se reciproc.

Modul în care statele își definesc și formulează interesele naționale influențează, în mod evident, comportamentul lor pe arena internațională. Am considerat elocventă analiza acestui concept, central în studiul RI, din prisma statelor europene deoarece caracterul sui generis al Uniunii Europene, existența mai multor organizații de integrare economică și politică, precum și ponderea pe care NATO o are în garantarea securității europene, alături de menținerea identităților naționale bine conturate a statelor europene oferă unul dintre cele mai complexe cadre în care poate fi studiată interacțiunea dintre state, dintre interesele lor și dintre interesele naționale și cele definite la nivel comun, în cadrul organizațiilor internaționale. Mai mult, reacția la efectele crizei economice și financiare mondiale și comportamentul statelor europene evidențiază și mai mult măsura în care acestea sunt conduse de interesele naționale sau de cele comune, definite la nivel european, în baza ideii solidarității și a securității și bunăstării comune.

Evenimentele recente de pe arena politică europeană demonstrează un evident atașament față de interesul național și plasarea celui european în plan secund, iar viziunile din ce în ce mai pesimiste cu privire la viitorul pieței unice europene și a UE confirmă această tendință. Totuși, faptul că UE parcurge ultimele etape ale existenței sale este încă o viziune pesimistă, hazardată și pripită pentru care se pot identifica, într-adevăr, argumente, dar și contra-argumente. Și aceasta din cauză că, deși construcția europeană trece printr-o evidentă criză de natură economică și politică, deși statele acționează din ce în ce mai pregnant după propriile interese, aceleași interese pot constitui fundamentul eforturilor de a depăși această perioadă și de a consolida această organizație de integrare.

1.6.2. Echilibrul amenințărilor și echilibrul de interese-variabile dependente ale spațiului de interes strategic .

Teoria echilibrului de putere a fost dezvoltată în strânsă legătură cu acea viziune asupra puterii prin care aceasta se confunda cu însumarea resurselor de putere. În opinia noastră echilibrul de putere poate fi definit astfel: într-un sistem internațional anarhic, bipolar sau multipolar, în situația în care puterea unuia dintre state crește, acesta devenind revizionist și, implicit, o amenințare la adresa securității și statu-quo-ului celorlalți actori ai arenei internaționale, acestea din urmă se coalizează împotriva ei în așa măsură încât puterile lor relative să echilibreze puterea statului revizionist, scăzând astfel riscul și probabilitatea unui eventual atac din partea acestuia.

Echilibrul de putere poate fi privit din mai multe perspective. În primul rând, acesta poate avea o conotație descriptivă, referindu-se la starea de fapt existentă la un moment dat, o stare a sistemului internațional, caracterizată preponderent prin pace, fără a putea fi identificat un actor revizionist fără ca acest lucru să echivaleze cu o distribuție uniformă a puterii la nivel internațional.

Echilibrul de putere este strâns legat de ideea de stabilitate și de pace, dar și de cea de instabilitate și război.

Totodată, de reținut este și faptul că balanța de putere poate fi analizată, în această formă, în raport cu un sistem internațional cu o configurație bipolară sau multipolară. De altfel, realiștii înșiși recunosc limitele teoriei dezvoltate de către ei în ceea ce privește balanța de putere. Conform logicii lor, NATO ar fi trebuit să își piardă rațiunea de a fi după finalul Războiului Rece, respectiv după implozia URSS și a destrămării Pactului de la Varșovia. Însă, contrar prezicerilor pe care le-am fi putut face în acest cadru teoretic, Alianța Nord-Atlantică s-a readaptat constant, continuu la noile realități internaționale, ceea ce constituie un indice că nu creșterea puterii unui actor statal este cea care determină un comportament de echilibrare, ci și alți factori.

Explicații pentru aceste fenomene le putem regăsi în cadrul dezvoltărilor ulterioare ale teoriei echilibrului de putere.

Echilibrul amenințărilor este o teorie elaborată de către reprezentanții școlii neorealiste. Plus valoarea adusă de neorealiști constă în aceea că includ interacțiunile dintre state în cadrul unui sistem de state. Practic, studiul relațiilor internaționale nu mai este privit doar la nivelul „de la stat la stat”, ci la cel al unui sistem, în cadrul căruia resursele de putere nu sunt distribuite uniform.

În ceea ce privește comportamentul de echilibrare a puterii la nivel internațional, neorealiștii au constatat faptul că reacția actorilor internaționali de a balansa un alt actor nu este doar rezultatul creșterii puterii acestuia. Propunându-și să explice modul în care alianțele se formează, Stephen M. Walt aduce două principale îmbunătățiri și actualizări variantei clasice a echilibrului de putere. În primul rând, acesta a observat că, sub această denumire a comportamentului – echilibrare – se află, de fapt, două tipuri de comportamente la a căror bază se află rațiuni distincte. Mai exact, atunci când sunt puse în situația în care trebuie să stabilească o relație cu alte state în contextul emergenței unui centru de putere revizionist, actorii statali pot alege un comportament de echilibrare, care constă în susținerea statelor cu o putere mai mică, ce se opun puterii ce amenință schimbarea statu-quo-ului, sau un comportament de aliniere. Acesta din urmă presupune alăturarea la puterea revizionistă, care reprezintă o amenințare pentru statu-quo.

Cea de-a doua plus-valoare adusă de Walt în ceea ce privește teoria echilibrului de putere constă în analiza realității ce determină balansarea și contrabalansarea la nivel internațional. Conform analizei acestuia, puterea este doar unul dintre factorii ce determină această reacție a entităților politice. Echilibrarea este, de fapt, determinate de un cumul de condiții. Dincolo de putere, Walt face referire și la importanța proximității geografice, a capacității de ofensivă și a intențiilor agresive.

O altă problemă la care Walt și-a propus să găsească un răspuns se referea la comportamentul cel mai frecvent adoptat de actorii internaționali, atunci când aleg să echilibreze sau să se alinieze unei puteri revizioniste. Echilibrarea implică dorința de a menține statu-quo-ul și, prin urmare, este specifică puterilor care au drept interes acest lucru. De asemenea, echilibrarea implică ideea menținerii stabilității sistemului internațional și, prin urmare, este cea care determină un grad mai mare de securitate, dat fiind că alianța sau coaliția care își propune contrabalansarea urmărește menținerea stării de fapt. Statele care aleg acest tip de comportament aleg strategia acordării de concesii puterii agresoare pentru a menține pacea. De asemenea, dorința de a beneficia de avantajele victoriei părții revizioniste ar putea constitui o altă cauză a alinierii. Pe de altă parte, echilibrarea are la bază necesitatea de a preveni situația în care partea revizionistă și-ar dezvolta resursele într-o asemenea măsură încât să devină amenințare pentru ele. Totodată, statele de statu-quo au, de regulă, interesul de a nu genera crearea de coaliții inamice și, prin urmare, evită să amenințe politicile externe ale acestora.

În consecință, comportamentul care implică un nivel crescut de securitate și stabilitate la nivelul sistemului internațional și are o frecvență mai mare este echilibrarea.

După cum am menționat anterior, în această viziune, echilibrarea sau alinierea sunt determinate de un cumul de factori – puterea, proximitatea geografică, capacitatea de ofensivă și intențiile de a demara acțiuni ofensive. Situația în care acești factori sunt întruniți reprezintă, în viziunea lui Walt, amenințarea, adică principalul generator al echilibrării sau alinierii. Practic, doar creșterea puterii unui actor internațional nu va determina un comportament de echilibrare sau aliniere din partea celorlalți actori, dacă nu este însoțită și de ceilalți trei factori.

Proximitatea geografică joacă un rol important în constituirea amenințării din perspectiva capacității statului revizionist cu o putere în creștere de a-și proiecta forța. Totuși, de remarcat este faptul că proximitatea putea fi considerată un factor de sine stătător al amenințării în perioada de dinaintea finalului Războiului Rece. După 1991, când globalizarea a început să se manifeste deplin în ceea ce privește estomparea importanței granițelor, reducerea distanțelor, rapiditatea comunicării și transportului, comprimarea timpului, evoluțiile în materie de armament și, mai recent, fenomenul difuziei puterii, proximitatea este un factor aproape sub-înțeles în orice ecuație a amenințării. Practic, capacitatea de a depăși limita impusă de distanță face posibil ca amenințările să ia naștere cu mult mai multă ușurință decât în trecutul nu foarte îndepărtat.

Capacitatea de ofensivă se referă la nivelul de dezvoltare a dimensiunii militare a unui anumit actor. De asemenea, de reținut este faptul că, în perioada contemporană și semnificația capacității de ofensivă a suferit mutații. Într-o lume din ce în ce mai interconectată și mai interdependentă și în care există un actor net superior celorlalți din acest punct de vedere (SUA), capacitatea de ofensivă a unui stat joacă, de asemenea, un rol diminuat sau, cel puțin restrâns, din punctul de vedere al afacerilor internaționale. Spre exemplu, capacitatea de ofensivă a jucat un rol consistent în cazul războiului ruso-georgian din 2008, dar, în cazul războiului contra terorii sau al relațiilor dintre SUA și China, rolul jucat de aceasta este substanțial schimbat.

În cazul războiului dus de rețelele teroriste, puterea militară infinit superioară a SUA nu a împiedicat agresorii să execute un atac de proporții asupra celei mai mari puteri a lumii, iar nivelul scăzut al puterii militare a rețelelor teroriste nu a însemnat o victorie rapidă pentru SUA și aliații săi. Principala cauză pentru această stare a lucrurilor o putem regăsi în asimetria ce caracterizează nu doar conflictele contemporane, ci întreaga lume. Globalizarea cunoscută, în primul rând, pentru faptul că a facilitat contactele între oameni, creșterea economică, deschiderea culturală, a făcut posibilă și împărțirea lumii într-o parte democratică și stabilă și o parte instabilă, caracterizată de sărăcie, extremism, dezechilibru al puterilor etc.. Majoritatea parte a riscurilor și amenințărilor de securitate din perioada contemporană este legată tocmai de existența celei de-a două părți menționate.

Intențiile de a demara acțiuni ofensive constituie cel de-al patrulea factor al ecuației amenințării, fiind, în opinia noastră unul crucial pentru a explica dinamica relațiilor dintre principalii actori ai relațiilor internaționale, dar și reprezentarea socială a riscurilor și amenințărilor de securitate. Percepția este liantul, baza, ceea ce unește ceilalți trei factori, dând naștere comportamentelor de echilibrare sau aliniere. Practic, dacă un stat este perceput ca fiind agresiv, atunci celelalte se vor coaliza împotriva acestuia, dat fiind că este perceput ca amenințare de securitate, chiar dacă nivelul de putere este mai mic. Un exemplu elocvent în acest sens sunt campaniile militare derulate de SUA și de aliați în Orientul Mijlociu, în Irak și Afganistan, state ale căror niveluri de putere erau net inferioare actorilor care au perceput amenințarea din partea acestora. Faptul că teritoriul afgan găzduia nucleul rețelei teroriste care a executat atacul de la 11 septembrie 2001, precum și faptul că le oferea sprijin financiar a fost suficient pentru ca acest stat, aflat pe primele locuri în Indexul Statelor Eșuate, să fie perceput drept amenințare.

Prin urmare, în relațiile internaționale, cu atât mai mult în cele contemporane, funcționează, în genere, echilibrul amenințărilor, concept ce include echilibrul de putere, care cuprinde și alte variabile ale interacțiunii statelor pe arena internațională. Teoria, cunoscută sub numele de echilibru al amenințării, este încă de actualitate și poate fi utilizată pentru a explica o bună parte dintre deciziile luate de diverși actori ai arenei internaționale. Aceasta cu atât mai mult cu cât strategiile de securitate ale statelor, ale alianțelor (NATO) sau ale organizațiilor supra-statale (UE) nu mai sunt definite prin raportare la un pol de putere emergent care devine amenințător prin cumulul de resurse, ce poate justifica o ambiție hegemonică asupra sistemului internațional, ci prin raportare la fenomene care constituie amenințări la adresa securității statelor (terorismul internațional, proliferarea armelor de distrugere în masă, criminalitatea organizată). Însă, în situația în care aceste riscuri și amenințări sunt asociate cu anumite entități statale, atunci acestea din urmă pot fi văzute drept amenințare la adresa celorlalte și să determine o reacție în termeni de echilibrare, așa cum s-a întâmplat în cazul Irakului și Afganistanului.

Totuși, și după conturarea unei astfel de teorii a unui mecanism mult mai complex ce explică relațiile internaționale, au apărut alte abordări, și mai complexe, menite să justifice comportamentul statelor pe arena internațională, luând în calcul și mai multe variabile. Practic, avem de a face cu o rafinare, cu o dezvoltare a teoriilor neorealiste în acest sens, prin adăugarea unui alt factor – interesul, realizând astfel o teorie ce poate explica și excepțiile care nu se încadrau în teoria lui Stephen Walt. Mai mult, faptul că ea vine din partea unui cercetător, considerat tot neorealist, dar încadrat într-o altă categorie – neorealism tradițional – este relevantă și pentru caracterul continuu al evoluției domeniului Relațiilor Internaționale, care devine din ce în ce mai complex, luând în calcul din ce în ce mai multe variabile pentru a putea explica și realiza predicții cu privire la viitorul relațiilor dintre actorii internaționali. Teoria la care ne referim de această dată a fost elaborată de Randall L. Schweller și este cunoscută sub numele de echilibru al intereselor.

Schweller susține că atât Kenneth Waltz, cât și Stephen Walt dau o definiție restrânsă conceptului de aliniere, considerându-l a fi opusul, antonimul celui de echilibrare. Randall Schweller crede că teoria echilibrului amenințărilor, deși mai complexă decât cea a echilibrului de putere, nu ia în calcul factorii interni care pot favoriza un comportament sau altul pe arena internațională. Statele vor acționa în funcție de interesele lor naționale, precum și în funcție de nivelul de satisfacție față de poziția lor pe arena internațională și, în egală măsură, în funcție de disponibilitatea lor de a suporta costurile extinderii valorilor lor. Alinierea, conform acestei teorii, este un comportament ce caracterizează statele revizioniste, ce acționează, în primul rând, cu scopul de a obține profituri de pe urma unui conflict.

Pornind de la acești factori, Schweller identifică patru tipuri de state, cărora le asociază metafore. Vorbește despre statele leu, care sunt marile puteri, satisfăcute de statu-quo și care, de fapt, sunt cele ce conduc sistemul internațional și care sunt dispuse să suporte costuri ridicate pentru a apăra ceea ce au deja și foarte puține pentru a-și extinde valorile. Sunt statele care se comportă conform teoriei neorealiste, urmărind să-și maximizeze securitatea.

De regulă, alături de acestea, vom găsi statele mici, ce sunt dispuse sau pot să suporte doar costuri foarte mici pentru a-și apăra valorile sau extinde interesele. Actorii șacal sunt acele entități care vor plăti mult pentru a-și apăra valorile, dar care sunt dispuse să suporte costuri chiar și mai mari pentru a și le extinde. Sunt entități statale care nu sunt mulțumite de statutul lor pe arena internațională, dar care nu sunt dispuse să își asume riscuri mari, fiind mai mult oportuniste, preferând să se alăture statelor lupi. Acestea din urmă sunt puteri revizioniste, care dau mult mai multă importanță lucrurilor pe care și le doresc decât celor pe care le au. Acestea vor acționa mereu pentru sporirea puterii, chiar dacă acest lucru înseamnă să își pună în pericol securitatea, acționând astfel contrar teoriei neorealiste conform căreia statele sunt preocupate pentru asigurarea supraviețuirii și maximizarea securității. Pentru acestea sporirea puterii și obținerea unui alt loc pe arena internațională este mult mai puternic.

Practic, motivația, interesele care stau în spatele comportamentului statelor sunt cele care contează. Autorul teoriei de față identifică un nivel individual al echilibrului de interese și unul sistemic. Cel individual se referă la interesele statelor ce determină susținerea părții mai puternice sau a celei mai slabe într-un anumit conflict, iar cel sistemic se referă la puterea relativă a statelor de statu-quo și a celor revizioniste. Aceasta deoarece distribuția în sine a resurselor de putere nu implică și o anume stabilitate în interiorul sistemului, ci obiectivele și mijloacele prin care sunt utilizate acele resurse de putere determină nivelul de stabilitate al sistemului. Practic, stabilitatea sistemului depinde de echilibrul forțelor revizioniste și al celor de statu-quo. Desigur, atunci când statele de statu-quo beneficiază de o putere mai mare decât cele revizioniste, sistemul internațional este unul stabil și, viceversa, atunci când puterea mai mare aparține statelor revizioniste, sistemul este caracterizat de un nivel crescut al instabilității și va trece printr-o schimbare. Conform acestei logici, statele revizioniste vor fi cele care vor impulsiona, vor genera un comportament de aliniere sau coalizat, statele de statu-quo fiind cele care urmăresc să-și apere valorile deja existente și care caută să-și maximizeze securitatea.

Și, în acest caz, poate cel mai elocvent exemplu îl constituie puterile mici sau mijlocii care sunt prinse în mijlocul unui conflict și care, neputându-și asigura unilateral securitatea sau în lipsa alinierii cu o mare putere, vor avea interesul de a se alătura părții celei mai puternice dintr-un conflict, astfel încât nici derularea acestuia și nici rezultatele lui să nu îi afecteze securitatea sau valorile deja deținute (statele ce se subsumează metaforei mieilor). România, în timpul celor două războaie mondiale, îndeosebi în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a avut un astfel de comportament.

Mai mult, Schweller susține că echilibrul de interese poate explica și alte tendințe mai recente în aria relațiilor europene, tendințe pentru care nu se pot identifica mereu explicații și în teoriile echilibrului de putere și al echilibrului amenințărilor. Accentul așezat pe preferințele actorilor, pe interesele lor, poate explica tendința acestora de a avea o viziune comună asupra unui statu-quo acceptabil al sistemului internațional.

R. Schweller este încadrat în categoria realismului neoclasic, ce reprezintă o teorie a Relațiilor Internaționale, definită drept o combinație între realismul clasic și neorealism. În cadrul acestei abordări, comportamentul actorilor pe arena internațională, poate fi explicat atât prin variabile sistemice (distribuția resurselor de putere între state – realism clasic), prin variabile cognitive (percepția sau percepția greșită a presiunilor existente în sistem din partea altor state sau din partea unor amenințări – neorealism), precum și prin variabile interne (instituții naționale, elite, actori sociali etc.).

Deși încadrat în tagma realiștilor neoclasici, Randall Schweller oferă un instrument care poate fi considerat deopotrivă de natură realistă, o îmbogățire, o dezvoltare a teoriilor echilibrului de putere și a echilibrului amenințării, dar care nu contrazice nici teoriile instituționaliștilor referitoare la instituțiile de securitate colectivă sau concerte, cum ar fi cea elaborată de Charles și Clifford Kupchan. Autorii susțin că echilibrarea instituționalizată, ce se derulează conform unor reglementări, exprimată și prin expresia „toți împotriva unuia” va aduce mai multă stabilitate în cadrul sistemului internațional decât o echilibrare conform principiilor realiste, bazată de auto-susținere, exprimată prin expresia „fiecare pentru sine”. Charles și Clifford Kupchan denumesc această stare ca securitate colectivă.

Nivelul de putere, cantitatea și calitatea resurselor de putere ale rețelelor teroriste au jucat un rol minim în ecuația amenințării – capacitatea de a depăși limitele spațiale, intenția ofensivă, capacitatea de ofensivă au fost cele care au jucat rolurile principale în generarea amenințării terorismului și în reacția comunității internaționale la acesta.

Războaiele din Irak și Afganistan s-au derulat în baza unei logici a echilibrului amenințărilor. Imediat după atacurile de 11 septembrie 2001, America a invocat articolul 5 din Tratatul de la Washington, solicitând sprijinul aliaților. În plan acțional, s-a decis distrugerea bazelor organizațiilor teroriste din Afganistan. Evenimentele ce au urmat atacurilor asupra World Trade Center sunt elocvente și pentru modul în care amenințările asimetrice, transfrontaliere, fenomenologice sunt transferate asupra unui actor statal, identificabil din punct de vedere politic și geografic. Din 2001, terorismul a devenit principala amenințare de securitate la adresa întregii lumi, fiind rezultatul alienării politice, al unor nedreptăți pentru care pot fi învinovățiți alții, al subculturii conspirației și dezinformării, al unei ideologii care justifică crima. Scenariul de tip „în cel mai rău caz cu putință” a devenit cel în care rețelele teroriste ar dobândi arme de distrugere în masă și le-ar utiliza pentru derularea unui atac. Strategiile elaborate de SUA în 2002, 2006 și 2010 sunt croite în jurul necesității de a preveni aceste fenomene, de a împiedica statele eșuate sau statele care acordă spijin rețelelor teroriste să dețină arme de distrugere în masă, dar și a necesității de a preveni situația în care rețelele teroriste ar deține controlul asupra vreunei națiuni.

Teoria echilibrului amenințărilor poate fi analizată și în raport cu scutul antirachetă american, demarat ca urmare a unor posibile intenții agresive ale Iranului, susceptibil a dezvolta armament nuclear sub acoperirea programelor nucleare civile, dar căruia i se impută și faptul de a fi acordat sprijin rețelelor teroriste, de a fi sabotat democrația în Irak, aflat în conflict cu Israelul. Mai mult, Iranul este localizat într-o zonă cu potențial ridicat de instabilitate și conflictualitate, care cuprinde, în mare parte, state caracterizate de un nivel precar al bunei guvernări, anti-democratice și anti-occidentale. Totodată, Iran se află în vecinătatea multor alte state nucleare, precum Rusia, China, India, Pakistan, Israel, ceea ce amplifică dimensiunea amenințării de acest tip. În plus, rachetele balistice ale Teheranului ar avea capacitatea de a lovi statele europene. De fapt, acesta este tipul de echipament împotriva căruia este orientat scutul antirachetă american, menirea acestuia fiind de a intercepta rachetele care au o traiectorie balistică. Rachetele balistice reprezintă o „categorie de rachete care, odată ce combustibilul destinat propulsării este consumat după lansare, se deplasează inerțial, sub influența forței de gravitație și a rezistenței aerului, inclusiv la limita superioară a atmosferei”. Menirea scutului este de a proteja forțele SUA și ale aliaților săi. În opinia noastră, în contextul retragerii trupelor americane din Orientul Mijlociu și al micșorării prezenței militare a SUA pe continentul european, este de așteptat ca argumentarea rațiunii scutului antirachetă să se focuseze pe necesitatea de a proteja aliații europeni. De asemenea, o altă repercusiune a acestui fapt poate fi necesitatea ca europenii să fie principalii finanțatori ai cheltuielilor aferente acestui proiect.

Analiza puterii relative a Iranului și SUA relevă faptul că primul dintre ele nu poate constitui o amenințare pentru securitatea Washingtonului, care deține primul loc pe plan mondial în ceea ce privește puterea nucleară. Mai mult, Teheranul nu poate fi comparat cu SUA nici din prisma capabilităților militare convenționale – rachete, aviație de bombardament strategic, submarine ce poartă arme de distrugere în masă, sateliți, portavioane etc. Însă, doar suspiciunea de a fi dezvoltat armament nuclear și de a susține rețelele teroriste, localizarea într-un spațiu geografic instabil și greu predictibil din punctul de vedere al securității, refuzul de a se conforma normelor internaționale fac ca dezvoltarea puterii pe o singură dimensiune – cea nucleară (care implică și capacitatea depășirii distanței fizice) – să fie asociată cu celelalte trei variabile ale ecuației amenințării și să determine reacția SUA și a aliaților săi în acest sens.

Mai mult, amenințarea devine cu atât mai evidentă cu cât Teheranul dezvoltă și rachete balistice, dar și de aceea că există și alte puteri nucleare care îl susțin, precum Rusia, China și Coreea de Nord. La toate acestea putem adăuga și relațiile conflictuale dintre Teheran și Tel Aviv, ceea ce înseamnă că Iranul ar putea face uz de arma nucleară împotriva Israelului, fapt ce are două implicații ce contribuie la justificarea inițiativei americane de a construi scutul antirachetă în spațiul est-european. În primul rând, într-o astfel de situație, Iran s-ar afirma ca lider al lumii islamice în Orientul Mijlociu, ceea ce ar afecta intersele SUA în acest spațiu. În al doilea rând, un conflict nuclear în apropierea Europei ar însemna repercusiuni serioase asupra securității Vechiului Continent dat fiind că efectele utilizării armelor nucleare depășesc cu mult granițele statelor implicate. Prin urmare, în acest sens, în ceea ce privește ecuația amenințării înarmării nucleare a Iranului, proximitatea nu constă doar în capacitatea acestuia de depăși limitele impuse de spațiu, ci și într-o proximitate fizică în raport cu principalii aliați ai SUA – statele europene.

Conceptul de echilibru continuă să rămână unul valabil și de actualitate în ceea ce privește complexul de relații stabilite între principalii actori de securitate, aflându-se la baza multora dintre conflictele contemporane. Faptul că astăzi putem identifica un echilibru al amenințărilor și nu unul al puterii este determinat de consecințele globalizării, care au creat situația în care creșterea în sine a puterii unui actor să nu fie percepută drept amenințare de către ceilalți. În plus, globalizarea este cauza dezvoltării inegale a regiunilor, a asimetriei lumii în care trăim și, implicit, a conflictelor asimetrice. Într-un asemenea context, cantitatea resurselor de putere joacă doar un rol limitat în determinarea comportamentelor de echilibrare.

1.7. Considerații privind spațiul de interes strategic al României

Așa cum am arătat anterior, problematica spațiului de interes strategic a depășit elementul geografic clasic căpătând noi dimensiuni. Globalizarea a erodat granițele, actorii non statali și internaționali au început să își proiecteze interesele în afară și au lansat diverse instrumente externe destinate protecției intereselor proprii.

În consecință, considerăm că spațiul de interes strategic al României include dimensiuni multisectoriale unde își proiectează obiectivele și interesele strategice și care, prin situația geopolitică specifică la un moment istoric dat, are impact asupra securității naționale în toate dimensiunile ei. Pornind de la variabilele enunțate anterior, considerăm ca elemente definitorii pentru spațiul de interes strategic al României următoarele:

– calitatea de membru NATO și al UE, mai ales ca stat de frontieră a celor două organizații

– condițiile strategice interne, având ca element de analiză securitatea societală, amenințările și vulnerabilitățile interne. Referindu-se la acest aspect, analistul militar american Robert D. Steele aprecia că „prima sarcină a guvernului este să asigure securitatea cetățenilor săi.” În același timp, stabilitatea internă a statului constituie un factor esențial pentru capacitatea sa de acțiune în mediul internațional și, mai mult, securitatea internă este un factor determinant al calității securității regionale.

-situarea în proximitatea unor zone de turbulențe geopolitice, cu conflicte mai mult sau mai puțin latente. Instabilitatea regională se subliniază în Strategia națională de apărare a României limitează capacitatea României de promovare a intereselor strategice, cu precădere a celor privind susținerea parcursului european al Republicii Moldova, soluționarea conflictelor înghețate, asigurarea securității energetice, protejarea drepturilor comunităților românești și a activităților economice derulate în Zona Economică Exclusivă a României la Marea Neagră.

– vocația României ca factor de stabilitate în zonă. Adiacența spațiului românesc la trei din cele patru mari culoare strategice europene, corelată cu apartenența sa la NATO și UE, permite României să contribuie substanțial la controlul strategic al situației din zonă, la prevenirea amenințărilor asimetrice și a conflictelor majore, precum și la protejarea și promovarea intereselor europene și euro-atlantice . În anexa nr.5 am prezentat schematic relevanța dimensiunilor securității din punct de vedere al spațiului de interes strategic.

Strategia națională de apărare a României, „O Românie puternică în Europa și în lume” subliniază că dezideratul strategic presupune în primul rând un stat care asigură securitatea cetățenilor săi oriunde s‐ar afla ei, ceea ce în opinia noastră dă conotații globale spațiului de interes strategic românesc. Întrebarea care se pune, are România capacitatea de a se manifesta ca actor global, în ecuația complicată a securității internaționale. Consolidarea credibilității strategice trebuie să urmărească, așa cum foarte corect este identificată în strategie, consolidarea capabilităților de apărare, ordine publică și securitate la nivel național, cât și asigurarea potențialului de a răspunde colectiv la apărarea spațiului euroatlantic și solidar la consolidarea spațiului european al libertății, securității și justiției, cu alte cuvinte spațiul de interes strategic devine parte a spațiului regional și global de securitate.

Tabloul general al provocărilor de securitate în spațiul de interes strategic al Romîniei este extrem de complex. Se pot identifica o serie lungă de provocări de naturi diverse, extrem de dinamice, fapt întreținut de forțele globalizării care continuă să caracterizeze mediul internațional de securitate.

Astfel, pe de o parte, provocările pot consta în problemele devenite deja clasice la nivelul întregului sistem internațional (terorismul internațional, proliferarea armelor de distrugere în masă, criminalitatea organizată, conflictele inter-etnice, riscurile și amenințările aferente securității energetice și cibernetice), iar, pe de alta, de probleme cu un pronunțat caracter de noutate, determinat, de regulă, de un fenomen relativ recent, global, care a influențat și continuă să influențeze modul de percepere a securității și a relațiilor internaționale din 2007 – criza economică și financiară mondială.

Impactul crizei economice și financiare mondiale asupra securității a fost unul amplu și complex, favorizat de caracterul multidimensional al securității și de interdependența acestor dimensiuni. Luând drept premisă faptul că securitatea are mai multe dimensiuni (economică, politică, militară, socială, de mediu, energetică, cibernetică etc.) și că orice perturbare ivită la nivelul uneia dintre aceste dimensiuni se va repercuta asupra celorlalte, atunci criza economică și financiară poate fi apreciată ca fiind principala generatoare de provocări la nivel internațional și european. „Cutremurul” din plan economic și financiar a fost urmat de o serie de replici în plan social, politic și militar. Pe cale de consecință, în spațiul de interes strategic românesc s-au manifestat crize de natură a viza toate dimesiunile securitare:

Sociale – constau în mișcări de stradă, proteste ale populațiilor, adesea însoțite de acte de violență, vandalism, confruntări între protestatari și forțele de ordine, ca urmare a creșterii gradului de nemulțumire a populației în contextul adoptării unor măsuri de austeritate și a scăderii sensibile a nivelului de trai. Astfel de mișcări au avut loc în Grecia, Italia, România, Franța, Spania.

Politice – constau, de regulă, în erodarea legitimității autorităților guvernante. În acest caz, putem identifica două dimensiuni ale crizei politice – națională (delegitimizarea guvernării anumitor state membre în care cetățenii consideră că guvernanții nu le mai întâlnesc așteptările și nu au gestionat în mod optim efectele crizei economice și financiare) și europeană (delegitimizarea instituțiilor europene, considerate a fi incapabile să urmărească în mod optim interesele cetățenilor).

Militar. Sub impactul crizei economice și financiare mondiale, bugetele alocate de statele membre pentru apărare au scăzut considerabil, în condițiile în care instrumentul militar rămâne central în promovarea și apărarea intereselor naționale. Prin urmare, s-a conturat necesitatea eficientizării cheltuielilor pentru apărare, iar soluția pentru aceasta a fost identificată în implementarea conceptului de „punere în comun a resurselor și partajare” („pooling and sharing”), concept care, în abordarea NATO, poartă numele de „apărare inteligentă” („smart defence”).

Amenințările și vulnerabilitățile sunt aceleași, dacă pornim de la considerentul că într-o eră a globalizării, amenințările îndepărtate pot căpăta valoare de aceeași măsură cu cele apropiate.

Există pericolul ca, în timp ce unele state își consolidează democrația, altele să fie gestionate deficitar, astfel încât fie s-au fărâmițat, fie au fost fărâmițate sau au fost marginalizate sub presiunea externă a integrării europene și euroatlantice.

Pe de altă parte, mediul internațional a suferit schimbări fundamentale în epoca postrăzboi rece, nu putem trece cu vederea faptul că „ trăim încă într-o lume a statelor-națiune” și statului îi revine rezolvarea problemelor ce vizează însăși existența societății.

Pornind de la securitatea individului uman și trecând apoi la cea a grupurilor, putem afirma că fiecare nivel de realizare a acestei stări este important pentru cel superior.

Securitatea regională o influențează direct pe cea globală, determinând organizațiile și instituțiile internaționale să adopte politici de stabilizare, dezvoltare și securizare a regiunii respective. Procesul se desfășoară, așadar, în ambele sensuri: național – regional – global -regional – național.

Regiunile pe care le considerăm importante din perspectiva spațiului de interes strategic al României sunt forma Zonei Extinse a Mării Negre (ZEMN), Balcanii de Vest și spațiul euro-mediteranean.

1.7.1.Zona Extinsă a Mării Negre

De-a lungul secolelor, din punct de vedere geopolitic, geoeconomic și geostrategic, importanța Mării Negre s-a bazat în principal pe rolul pe care regiunea l-a avut la intersecția dintre fostele puteri și imperii (elen, roman, bizantin, otoman, rus). Ea a fost simultan o punte de legătură și o frontieră, o zonă-tampon și una de tranzit între Vest și Est, între Sud și Nord. În plus, Marea Neagră a reprezentat și reprezintă un punct de legătură pentru circuitele comerciale și regiunile bogate în resurse energetice. Zona a prosperat cel mai mult în perioadele când nu a fost izolată și s-a aflat ancorată la comerțul mondial.

Deși nu există un acord unanim asupra delimitării ZEMN, în prezentul studiu, atunci când vorbim despre Zona Extinsă a Mării Negre, vom avea în vedere nu doar cele șase state riverane, ci și la state plasate în proximitatea relativ apropiată a acesteia – Armenia, Azerbaidjan, Republica Moldova.(Anexa nr.6)

Printre cauzele care stau la baza complexității extrem de pronunțate a Zonei Extinse a Mării Negre se numără faptul că statele cuprinse în cadrul acestui spațiu sunt diferite în termeni nivel de putere, sisteme de guvernare, dar și faptul că în acest spațiu există resurse considerabile, în special hidrocarburi. Totodată, este spațiu de tranzit cu relevanță majoră nu doar pentru securitatea energetică a statelor europene, cât și pentru securitatea economică a statelor exportatoare, în speță, Rusia. Tuturor acestor surse de complexitate a ZEMN, li se adaugă multiplele inițiative de cooperare cu un impact considerat, de cele mai multe ori, limitat, precum și caracterul de zonă de contact al ZEMN dat fiind că în această arie se conturează la întâlnirea a mai multe regiuni, fiecare având specificul ei. De asemenea, apropierea de Orientul Mijlociu, influența SUA și a NATO prin parteneriate și/sau statutul de stat membru al unor state riverane constituie, în egală măsură, cauze ale complexității ce caracterizează ZEMN.

Zona Extinsă a Mării Negre, în special spațiul caucazian, este bine cunoscută pentru conflictele înghețate ce constituie veritabile surse de instabilitate a mediului regional de securitate, reprezentând posibile focare de conflictualitate. În general, conflictele înghețate constituie războaie sau dispute nerezolvate, toate implicând însă Rusia, dat fiind că actorii acestor conflicte sunt entități ce au făcut parte din state incluse în fosta URSS sau s-au separat de acestea. În prezent, toate se află în căutarea autonomiei, ceea ce fie determină Moscova să depună eforturi pentru a le menține în propria sferă de influență, încercând să le reducă și mai mult dreptul și mijloacele de a se autoguverna, fie sunt utilizate de Rusia în disensiunile cu statele în interiorul cărora sunt incluse. Un alt aspect constant legat de conflictele înghețate din ZEMN este și faptul că după aderarea României și Bulgariei la NATO și UE, comunitatea euroatlantică s-a implicat mai mult în medierea acestor conflicte, considerându-le o reală sursă de instabilitate în apropierea granițelor proprii.

Important este și faptul că între aceste conflicte și celelalte amenințări la Marea Neagră (terorism și criminalitate organizată) există o legătură clară în sensul în care persistența acestor conflicte menține statele pe teritoriul cărora se petrec într-o etapă de stagnare economică, politică și socială. Conflictele înghețate din ZEMN implică țări aflate în curs de dezvoltare, puteri minore ale arenei internaționale, având populații majoritar sărace, marcate de fenomenul corupției și al criminalității organizate ce creează un nivel scăzut de securitate atât pentru ele însele, cât și pentru statele cu care se învecinează. În Zona Extinsă a Mării Negre pot fi identificate patru astfel de conflicte, care se încadrează în tipologia descrisă anterior: Transnistria, Abhazia, Ossetia de Sud și Nagorno-Karabah.

Conflictul din Ucraina și anexarea Crimeii de către Federația rusă complică și mai mult ecuația de securitate în zonă, reflectând încă odată, dacă mai era cazul tendința hegemonică a Rusiei în fostul spațiu de influență și dând noi conotații dilemei de securitate ,în sensul cel mai realist posibil. Asupra modului în care acesta se reflectă voi reveni mai pe larg ulterior

Spațiul Mării Negre a reintrat intrat în atenția comunității internaționale abia după anul 2001, evenimentele de la 11 septembrie generând „războiul global contra terorii”, dar fiind urmate și de aderarea României și a Bulgariei la NATO și UE. Astfel consolidarea securității în această zonă a căpătat importanță majoră pentru cele două organizații, fapt amplificat și de proximitatea față de Orientul Mijlociu, care a constituit scena războiului împotriva terorii, de calitatea de spațiu de tranzit a Mării Negre, precum și de prezența Federației Ruse, ale cărei atitudini și relații față de cele două organizații nu au fost niciodată complet pozitive.

După aderarea României și a Bulgariei în 2007, Uniunea Europeană a devenit riverană Mării Negre, ceea ce a făcut ca problemele proprii acestui spațiu să capete un rol important în rândul preocupărilor de securitate ale autorităților de la Bruxelles. În plus, după cum am menționat anterior, și Turcia este stat candidat, deși momentul aderării a fost amânat din cauza dificultății Ankarei de a încheia negocierile în anumite dosare. Istoria a demonstrat Uniunii că un mediu instabil de securitate în vecinătatea apropiată poate genera consecințe negative considerabile asupra securității sale, motiv pentru care UE a lansat și a susținut o serie de inițiative în acest domeniu ce s-au constituit în veritabile mijloace de a promova pacea și stabilitatea în proximitatea imediată, precum și interesele Uniunii Europene referitoare la acest spațiu.

Cele mai notabile astfel de inițiative sunt reprezentate de Politica Europeană de Vecinătate (PEV) și Parteneriatul Estic. De asemenea, relevante sunt Sinergia Mării Negre, dar și politica de extindere a Uniunii Europene sau parteneriatul dintre aceasta și Rusia. Cu alte cuvinte, UE a dezvoltat o abordare în termeni economici și comerciali cu statele din ZEMN, încercând să promoveze și să aplice „modelul” european de a consolida securitatea. De asemenea, relațiile dintre UE și statele din ZEMN s-au dezvoltat progresiv, până în situația în care UE a devenit principalul lor partener comercial.

Dincolo de aceste demersuri, UE a derulat și misiuni sub egida PSAC, un exemplu în acest sens fiind Misiunea de Monitorizare a UE în Georgia (EUMM), lansată în contextul războiului dintre Rusia și Georgia din 2008, al cărei scop este să contribuie la menținerea stabilității în Georgia și în apropierea acesteia. De asemenea, o altă misiune PSAC derulată în cadrul ZEMN este constituită de Misiunea UE de Asistență la Graniță pentru Republica Moldova și Ucraina. Misiunea a fost inițiată la o cerere comună a președinților celor două state, în 2005, solicitând susținerea UE în gestionarea problemelor la graniță, mai ales cele legate de vamă, pe întreaga linie de frontieră dintre Ucraina și Republica Moldova, inclusiv cea dintre Ucraina și republica separatistă Transnistria, spațiu în care autoritățile Republicii Moldova nu puteau fi prezente.

Totodată, contribuția Uniunii Europene la rezolvarea sau aplanarea anumitor conflicte din această regiune, cum s-a întâmplat, spre exemplu, în cazul Georgiei (2008), sau chiar implicarea sa în rezolvarea conflictelor înghețate din ZEMN confirmă faptul că UE este un actor regional, având un rol substanțial în acest spațiu, chiar dacă, succesul acțiunilor externe ale UE a fost, de multe ori, pus sub semnul întrebării. De asemenea, necesitatea de a găsi o soluție problemele de securitate din Caucazul de Sud a fost menționată chiar din Strategia Europeană de Securitate (2003), având în vedere perspectiva ca politica europeană de extindere să creeze situația în care Uniunea să se învecineze direct cu Federația Rusă. Importanța acestei regiuni pentru securitatea europeană este subliniată și în cadrul Raportului privind punerea în aplicare a strategiei europene de securitate, dat publicității în anul 2008.

Încă de la lansarea sa din 2004, PEV constituie unul dintre cele mai importante și eficiente instrumente ale Uniunii de a îmbunătăți și consolida relațiile cu statele cu care se învecinează în est și sud, promovând pacea, stabilitatea și securitatea, pe baza credinței că acestea servesc atât interesele UE, cât și interesele statelor vizate de PEV. Practic, „PEV urmărește transformarea noțiunii de graniță într-un spațiu al cooperării și al legăturilor politice, economice și sociale care să evite crearea unei falii de genul Cortinei de Fier, iar participarea la PEV nu reprezintă, nici la modul teoretic, nici practic, «un substitut pentru statutul de stat membru sau o etapă ce duce în mod necesar spre căpătarea statutului de stat membru»”, afirmă C. G. Balaban într-o lucrarea destinată studiului acestei politici.

În ceea ce privește ZEMN, Georgia, Armenia, Azerbaidjan, Republica Moldova, Ucraina, dar și Rusia fac obiectul de interes al PEV, relevând astfel dimensiunea geopolitică a acestei inițiative. Faptul că politica de vecinătate s-a materializat după ultimul val de extindere al UE subliniază existența acestei viziuni, constituind un răspuns la noile oportunități și responsabilități împărtășite de UE, per ansamblu, pe de o parte, și statele din vecinătatea sa, pe de altă parte.

În 2009, a fost lansat Parteneriatul Estic, menit să aprofundeze cooperarea bilaterală dintre UE și statele ce au făcut parte din blocul sovietic – Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Georgia, Moldova, Ucraina – și să le aducă mai aproape de standardele politice și economice ale UE. Momentul lansării sale a venit imediat după războiul ruso-georgian (2008), în substratul cărora se afla o atenționare a Moscovei pentru statele considerate a se afla în zona sa de influență în ceea ce privește apropierea de comunitatea euroatlantică. La acestea, putem adăuga și iernile anilor 2005-2006 și 2008-2009, când Moscova a decis oprirea furnizării de gaz natural către Ucraina, din pricina unor divergențe legate de prețuri, sistând, în același timp, furnizarea de gaz către întreaga Europă, dar și în contextul în care Kiev se apropia din ce în ce mai mult de Europa.

În consecință, Parteneriatul Estic a avut un ecou limitat, în ciuda ambițiilor mari stabilite la momentul lansării, fapt cauzat, în primul rând, de opoziția Federației Ruse, care a considerat această inițiativă o formă de parteneriat împotriva sa. O altă cauză a impactului relativ restrâns al celor două inițiative abordate a fost constituit și de caracterul redus al perspectivei statelor vizate de a deveni membre ale Uniunii, deși statutul de stat membru era promis ca alternativă viitoare pentru acestea. Toate acestea constituie indici relevanți că orice acțiune a UE în ceea ce privește statele foste sovietice trebuie să ia în considerare factorul rusesc.

Mai mult, o altă dimensiune a implicării UE în problemele ce caracterizează bazinul Mării Negre se conturează din ce în ce mai evident – cea energetică, marcată de dependența statelor membre ale UE de hidrocarburile de proveniență rusească, eforturile de identificare și materializare a unor alternative la sursele și rutele de import de hidrocarburi, încheierea unui parteneriat viabil cu Rusia în domeniul energetic și rezolvarea în mod optim a divergențelor ce caracterizează relația Moscova-Bruxelles, divergențe determinate, în primul rând de politicile celor două în ceea ce privește statele ex-sovietice incluse în ZEMN.

Sinergia Mării Negre este a treia inițiativă a UE la Marea Neagră, constituind un alt mijloc de a promova și consolida cooperarea la Marea Neagră, dar fiind și un cadru propice pentru abordarea provocărilor comune actorilor din acest spațiu. Concomitent, încurajează și reformele de natură economică și politică. Sinergia Mării Negre este o abordare tipic europeană, cu caracter cuprinzător, înglobând o arie largă de domenii de cooperare. Democrația, buna guvernare și respectarea drepturilor omului, gestionarea circulației și îmbunătățirea securității, conflictele înghețate, transportul, energia, mediul, politica maritimă, pescuitul, comerțul, rețelele de cercetare și educație, știința și tehnologia, ocuparea forței de muncă și afacerile sociale, precum și dezvoltarea regională se numără printre programele de cooperare în cadrul inițiativei lansate în 2007. Armenia, Azerbaidjan, Georgia, Moldova, Rusia, Turcia și Ucraina sunt statele vizate prin Sinergia Mării Negre.

În concluzie, pentru UE, ZEMN face parte din vecinătatea apropiată, fiind legată de diverse aspecte ale securității, aspecte legate de existența unor conflicte înghețate în imediata sa proximitate, retorica agresivă a Rusiei în ceea ce privește politica de extindere a UE, precum și parteneriatele încheiate cu țările care constituie vecinătatea comună a UE și a Federației Ruse, existența unor state ale căror sisteme și regimuri de guvernare se îndepărtează vădit de principiile bunei guvernări, precum și aspectele legate de securitatea energetică.

România și-a definit viziunea asupra spațiului Mării Negre, în Carta Albă a Securității și Apărării Naționale. Astfel, „spațiul Mării Negre reprezintă în același timp o oportunitate și o sursă de risc, aflându-se la interferența a două axe strategice: Marea Neagră–Marea Mediterană, respectiv flancul sudic al NATO, Zonă de importanță strategică pentru Alianța Nord – Atlantică, Marea Neagră– Caucaz–Marea Caspică – spațiu de tranzit pentru resursele energetice ale Asiei Centrale, influențat de anumite forme de instabilitate subregională reverberându-se dinspre zona Asiei Centrale” este afectată în principal de riscuri transfrontaliere. Prin urmare, România acționează și va acționa ca un actor important în stabilizarea mediului regional de securitate prin rolul său de catalizator al politicilor de cooperare, asigurarea unui climat de stabilitate în Balcani și promovarea efectelor pozitive ale cooperării multinaționale din sud-estul Europei spre zona Mării Negre și Caucaz.

Stabilitatea va fi proiectată în ariile adiacente, Mării Negre, în armonie cu politicile NATO și UE, procesul beneficiind de avantaje în urma funcționării parteneriatului României cu Grecia și Turcia, precum și prin aprofundarea dimensiunii de securitate a Parteneriatului Strategic cu SUA.

Ca membru fondator al Organizației pentru Cooperare Economică la Marea Neagră, România sprijină obiectivele acesteia (Pactul de Stabilitate, lupta împotriva crimei organizate, Planul de Acțiune în domeniul transporturilor), considerând că OCEMN are un potențial semnificativ pentru dezvoltarea cooperării economice la nivel regional, pentru promovarea stabilității și securității, ca și pentru construirea unei comunități de interese și valori la Marea Neagră.

În acest context, este clar că situarea regiunii în vecinătatea imediată a NATO și a UE, dar și a Orientului Mijlociu Lărgit, perspectiva amplasării unor facilități militare americane pe țărmul românesc și bulgăresc al Mării Negre, acumularea în cadrul său a problemelor nerezolvate ale Europei (conflictele înghețate, criminalitatea transfrontalieră, deficitele democratice), dar și prezența unor importante resurse energetice de interes pentru SUA și statele europene sporesc valoarea strategică a României în regiunea Mării Negre pentru comunitatea euro-atlantică.

Totuși, în pofida unor atuuri certe, România nu are deocamdată resursele care să îi permită o poziție proprie. Toată retorica oficială pedalează pe teme în bună măsură epuizate încă din anii ’90. Opinăm că orice încercare a României de a-și depăși statutul și posibilitățile reale va avea ca rezultat pierderea credibilității și eșuarea din start a oricărei inițiative. Din punct de vedere geopolitic, România nu are cum să posede o poziție bine delimitată, deoarece potențialul său economic și militar, pur și simplu, nu îi permite. La aceasta se adaugă și diferența de interese chiar în raport cu unii aliați riverani din NATO.

1.7.2.Balcanii de Vest

Războaiele civile ce au dus la destrămarea Iugoslaviei au demonstrat că securitatea în spațiul de interes strategic al României este strâns legată de stabilitatea și securitatea Balcanilor de Vest. Aceasta cu atât mai mult în perioada ce a urmat Războiului Rece, când, în condițiile globalizării, riscurile și amenințările de securitate nu se mai opresc la granița dintre state.

Natura relațiilor dintre statele vest-balcanice, precum și evoluția lor diferențiată presupun o abordare diferențiată, adaptată realității fiecărui stat în parte. Astfel, Balcanii de Vest au un stat membru al UE (Slovenia), 4 state candidate (Croația, FYROM, Muntenegru și Serbia) și 4 state potențial candidate. Dintre acestea, putem identifica un protectorat (Kosovo), un semi-protectorat (Bosnia și Herțegovina).

Statele cuprinse în regiunea Balcanilor de Vest nu au făcut obiectul Politicii Europene de Vecinătate (PEV), ci al unor procese distincte, menite să ducă în timp la integrarea acestora în structurile europene. Totuși, caracteristicile mediului de securitate vest-balcanic au făcut ca momentul aderării statelor din această regiune la UE să fie îndepărtat pentru multe dintre ele. Ne referim la problema tergiversării construcției de stat, la relațiile tensionate dintre state sau dintre comunitățile etnice din interiorul aceleiași formațiuni statale, la absența unei identități naționale comune și la tendința grupurilor etnice ce alcătuiesc populația unor state de a-și securiza valorile pe baza apartenenței religioase sau etnice etc.

UE a implementat și Acorduri de Stabilizare și Asociere cu fiecare dintre ele, acestea fiind menite să aducă statele din Balcanii Occidentali mai aproape de Europa, de a introduce valorile, principiile și standardele europene în regiune.

La nivelul Balcanilor de Vest, problema integrării în UE a rămas una centrală, comportând o importanță deosebită nu doar pentru statele vizate, ci și pentru UE. În cazul de față, putem remarca o încercare de a reproduce în Balcanii de Vest succesul obținut prin integrare până acum. Este de notorietate ideea că integrarea în cadrul comunităților europene și, mai târziu, în cel al UE a favorizat menținerea unui climat de pace și stabilitate pe continentul european a cărui istorie este marcată de conflicte violente între statele situate în acest spațiu. Credința că aplicarea acestui model va avea, implicit, aceleași rezultate și în Balcanii de Vest a marcat abordarea UE în ceea ce privește această regiune. Totuși, actorii ce sunt parte în acest proces au întâmpinat în timp o serie lungă de obstacole – probleme de guvernare, riscuri și amenințări de securitate, relații tensionate cu un fundament profund istoric etc. La toate acestea trebuie să adăugăm apariția crizei economice și financiare mondiale, ce a afectat deopotrivă UE și statele vest-balcanice. Criza a scos la iveală faptul că integrarea unor state ce nu sunt pregătite pentru acest pas poate atrage repercusiuni grave în plan politic și economic, ceea ce a dus la apariția unei atitudini reticențe a liderilor europeni față de ideea primirii de noi membri în Uniune. În plus, criza economică a afectat serios și statele vest-balcanice, ceea ce le îndepărtează de momentul îndeplinirii condițiilor pentru aderare.

Totodată, în condițiile în care UE a tergiversat acordarea statutului de stat candidat Serbiei, s-a putut remarca o apropiere crescândă a acesteia față de Rusia. Nu întâmplător, prim-ministrul Serbiei, Ivica Dacic, avertiza, într-un interviu acordat unei publicații sârbe, că, în cazul în care țara lui nu va primi statutul de stat candidat UE până în martie 2012, va întări relațiile de cooperare bilaterală cu Rusia, inclusiv în domeniul militar. Și, în opinia noastră, cel puțin până la 1 martie 2012, când Serbia a obținut statutul de stat candidat al UE, acest scenariu era unul plauzibil, având în vedere amânarea repetată a negocierilor dintre UE și Serbia în ce privește statutul său de stat membru, al susținerii mișcării separatiste din Kosovo, minimizând importanța acestuia în contextul intereselor naționale sârbești, valoarea istorică și identitară, precum și precedentul periculos creat la nivel internațional.

În plus, consolidarea parteneriatului dintre Rusia și Serbia, în special în plan militar, ar comporta o serie de repercusiuni substanțiale și pentru securitatea europeană per ansamblu, mai ales dacă luăm în considerație creșterea tensiunilor dintre Rusia, pe de o parte, și SUA și partenerii săi, pe de alta, în contextul instalării unor componente ale scutului american de apărare antirachetă în România și Polonia. La acestea, putem adăuga și aspecte privind un alt domeniu de o importanță considerabilă pentru UE în ceea ce privește securitatea – dimensiunea energetică a acesteia.

La începutul lunii martie a anului 2012, Serbia a primit statutul de stat candidat al UE, fără a fi stabilit însă și momentul demarării negocierilor de aderare. Totuși, problemele legate de statutul Kosovo în relația cu Serbia rămân încă de actualitate. Acordarea Serbiei a statutului de stat membru al UE se poate contura ca o problemă controversată. UE susține, în marea ei parte, recunoașterea independenței Kosovo, opunându-se astfel poziției Serbiei care argumentează că acesta este parte integrantă a teritoriului său național. Practic, prin decizia adoptată la 1 martie 2012, UE acționează contrar așteptărilor conturate în timpul negocierilor dintre Belgrad și Priștina. Pe de o parte, acest fapt se poate explica prin aceea că Serbia a îndeplinit criteriile stabilite la Copenhaga, condiționarea aderării de recunoașterea Kosovo constituind o discriminare a Serbiei față de evoluția altor state membre ale UE. Pe de alta, liderii europeni ar putea să fi considerat consolidarea relațiilor ruso-sârbe ca semnale de alarmă ale ieșirii Serbiei de sub pârghiile de influență europene și apropierea acesteia de Rusia.

De notat este, de asemenea, faptul că acordarea statutului de stat candidat Serbiei nu reprezintă o garanție a primirii acesteia în clubul european în viitorul apropiat. Este puțin probabil, mai ales în lumina evoluțiilor recente în plan economic și politic la nivel european, ca UE să integreze un stat cu reale probleme în ceea ce privește dimensiunea teritorială, aderarea fiind, în opinia noastră, fezabilă abia după ce se va identifica și asuma o soluție de compromis în relația dintre Belgrad și Priștina.

În prezent, Croația, Muntenegru și Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei sunt state candidate la UE, aflându-se însă în stadii diferite ale evoluției procesului de aderare. Dintre acestea, Croația se află cel mai aproape de momentul semnării unui tratat cu UE care să consfințească statutul de stat membru al acesteia. Albania, Bosnia-Herțegovina și Kosovo (aflat încă sub jurisdicția ONU, conform Rezoluției 1244/1999) sunt potențial candidate. Totuși, deși înscrise pe calea aderării o parte dintre acestea întâmpină probleme serioase în ceea ce privește procesul de reconstrucție a statului. Serbia (în ciuda obținerii recente a statutului de stat candidat), Kosovo și Bosnia-Herțegovina sunt cele care se confruntă cu obstacole pe această linie.

În plus, la nivel intern, marea parte a statelor vest-balcanice continuă să se confrunte cu probleme legate de consolidarea instituțiilor, de corupție, crimă organizată, ce nu fac decât să contribuie la amplificarea obstacolelor către crearea unor state moderne, apropiate de standardele internaționale ale acestui concept. La toate acestea putem adăuga efectele crizei economice și financiare mondiale. Totodată, problemele legate de consolidarea instituțiilor, precum și cele care țin de buna guvernare constituie obstacole evidente în calea gestionării optime a efectelor crizei economice și financiare actuale.

Un alt aspect cu o importanță crucială pentru stabilitatea și securitatea regiunii este legat de evoluția relației dintre Kosovo și Serbia. Chiar și după ce Curtea Internațională de Justiție și-a făcut publică opinia asupra statutului Kosovo, relația dintre acesta și Serbia nu a cunoscut îmbunătățiri notabile. Negocierile bilaterale dintre cele două entități s-au derulat în jurul unor aspecte tehnice, care nu implică interesele naționale complet opuse ale celor două. Prin urmare, Kosovo depune eforturi la nivel diplomatic pentru îmbunătățirea relației cu SUA și cu UE pentru a obține susținerea acestora în ceea ce privește recunoașterea sa de către alte state, precum și în ceea ce privește integrarea sa în diferite organizații internaționale. De cealaltă parte, Serbia încearcă să își valorifice relațiile pentru a împiedica recunoașterea unui statut al Kosovo ca stat independent și suveran, precum și acceptarea acestuia în organizații internaționale. Poziția Serbiei este susținută de Rusia și China, ambele membre permanente în Consiliul de Securitate al ONU, ceea ce face ca, atât timp cât acestea nu vor recunoaște Kosovo, acesta nu va pute deveni membru al Organizației Națiunilor Unite.

Dincolo de repercusiunile asupra securității, acest fapt implică și un obstacol în calea procesului de reconstrucție a statului și de integrare europeană pentru Kosovo deoarece atenția instituțiilor din Kosovo nu se mai concentrează preponderent asupra reformării instituționale și a capacității de autoguvernare.

Prezența bine conturată a UE în Balcanii de Vest, prin suita de misiuni și instituții, alături de încurajarea primită de Croația (2011) și Serbia (2012) în ceea ce privește aderarea la clubul european au potențialul de a susține și promova reformele în domeniile mai sus menționate, precum și relații pașnice între statele din regiunea discutată în acest text. Pe de altă parte, nu trebuie să minimizăm importanța și impactul pe care le pot avea conflictele inter-etnice, problema declarației unilaterale de independență a Kosovo sau un stat al Bosniei și Herțegovinei ce nu se dovedește capabil de auto-guvernare sau consecințele crizei economice și financiare asupra stabilității și predictibilității securității Balcanilor de Vest și, implicit, a Europei.

1.7.3. Spațiul euro-mediteranean

Relevanța regiunii pentru România, derivă din statutul de membru al UE și comportă două componente importante: securitatea (dată de proximitatea geografică și gradul tot mai accentuat de instabilitate în această zonă) pe de o parte și economia și securitatea energeticăpe de altă parte. Evenimentele din ultima perioadă care au generat o adevărată criză umanitară ne obligă să luăm în calcul acest spațiu, ca relevant pentru securitatea națională a României.

Din perspectivă europeană, spațiul spațiul euro-mediteranean, principala abordare a UE este constituită de parteneriatul euro-mediteranean, ale cărui baze au fost așezate încă din 1995. Interesul UE pentru această regiune a cunoscut o amplificare după valul de extindere din 2004, care a adus în interiorul Uniunii încă două state mediteraneene – Malta și Cipru. Astfel, parteneriatul euro-mediteranean este alcătuit astăzi din cele 28 de state membre ale UE și 16 state partenere (Albania, Algeria, Bosnia-Herțegovina, Egipt, Israel, Iordania, Liban, Mauritania, Monaco, Muntenegru, Maroc, Teritoriile Palestiniene, Siria, Tunisia și Turcia). Totodată, important este și faptul că regiunea mediteraneană a suscitat interesul europenilor chiar înainte de lansarea parteneriatului euro-mediteranean ce a dat un „caracter sistematic și substanțial dialogului și cooperării” în acest spațiu. În speță, este vorba despre existența unor relații contractuale dintre statele mediteraneene și statele membre ale comunităților europene, dar și în necesitatea unei politici mai clare și mai coerente a comunităților europene față de statele din această arie, necesitate relevată de conflictul arabo-israelian și criza petrolului a anilor ’70.

De asemenea, începând cu 2004, partenerii euro-mediteraneeni beneficiază și de includerea în PEV, beneficiind de aceleași relații privilegiate ca și statele din spațiul ZEMN. Însă, în cazul statelor din regiunea Mării Mediterane, instrumentele Politicii Europene de Vecinătate se corelează cu o serie de acorduri de asociere încheiate cu fiecare stat partener în parte, dar și cu obiectivele și instrumentele stabilite în Acordul de la Barcelona (2005), care prevedea că statele mediteraneene vor avea acces privilegiat pe piața unică europeană și crearea unei zone de liber schimb.

În iunie 2008, a fost lansat „Procesul de la Barcelona: Uniunea pentru Mediterana” o inițiativă ce pune bazele unei noi relații regionale, fiind menită să ofere o nouă vizibilitate relațiilor dintre UE și statele din acest spațiu. De asemenea, în cadrul unei comunicări cu privire la acest proces, regiunea mediteraneană este definită drept „o zonă de importanță strategică vitală atât din punct de vedere politic, cât și economic”.

Prin Declarația de la Barcelona, partenerii au stabilit următoarele obiective: a) definirea unui spațiu comun de securitate și stabilitate prin consolidarea dialogului politic și de securitate; b) edificarea unei zone comune de prosperitate, prin parteneriat economic și financiar și stabilirea graduală a unei zone a comerțului liber; c) apropierea între popoare prin parteneriat social, cultural și uman menit să încurajeze înțelegerea între culturi și schimburile la nivelul societății civile.

În opinia noastră, revoltele populare ce s-au petrecut în cursul anului 2011 în nordul Africii și reacția UE sunt relevante pentru natura intereselor ce stau la baza relațiilor dintre UE și partenerii din spațiul euro-mediteranean. De asemenea, intervenția europenilor în Libia, sub egida NATO, comportă o serie de indicii relevante în acest sens.

La puțin timp de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona (1 decembrie 2009) și stabilirea modului de funcționare și organizare a Serviciului European de Acțiune Externă, europenii au avut ocazia să demonstreze eficacitatea noilor reglementări și mecanisme. La începutul anului 2011, atenția comunității internaționale, a mass-media și a specialiștilor din întreaga lume a fost reținută de revoltele populare din Nordul Africii și Orientul Mijlociu, al căror scop declarat a fost schimbarea regimurilor autoritare aflate la conducerea respectivelor state. Tunisia, Egipt, Libia, Yemen, Bahrain și Siria au fost scena acestor evenimente. Principala cauză a tuturor acestor revolte, cu un impact amplu asupra stării de securitate la nivelul statelor afectate, dar și al regiunilor din care fac parte, rezidă în gestionarea deficientă a afacerilor interne de către regimuri autoritare, opresive, restrictive și a consecințelor acestui management defectuos în planul securității umane.

Situația cea mai gravă a fost cunoscută de Libia, unde criza a escaladat treptat până în momentul în care comunitatea internațională a intervenit militar în conflictul intern. UE a luat poziții oficiale față de fiecare dintre aceste evenimente ce marchează destinul statelor din Nordul Africii și Orientul Mijlociu, susținând mișcarea democratică a acestor popoare. În cazul Libiei, contextul a cerut măsuri mai concrete. Mai mult, caracterul complex al crizei libiene se poate mula pe același tip de caracter al mijloacelor pe care UE le are la dispoziție pentru managementul crizelor. În viziune occidentală, încercările colonelului Gaddafi și ale susținătorilor lui de a opri mișcarea dizidentă au dus la amplificarea restricțiilor impuse populației, starea securității umane a libienilor cunoscând o înrăutățire acută, ceea ce a determinat, în cele din urmă, sancțiuni ONU și intervenția militară a unei coaliții conduse de Franța. De asemenea, situația umanitară a devenit una deosebit de gravă – proviziile de medicamente, combustibil și hrană au scăzut considerabil, violențele au determinat apariția unui val de refugiați care au trecut granița cu Tunisia, s-au creat tabere de refugiați care sunt supuse unui risc epidemic substanțial, iar cifra morților depășește 8.000 de persoane.

Prin urmare, în Libia, putem vorbi despre o stare provocată de insecuritate, indiferent din ce punct de vedere privim această situație: insecuritate politică, insecuritate economică, insecuritate alimentară etc. UE deține instrumente pentru a gestiona situațiile de criză din toate aceste aspecte, instrumente a căror utilitate a fost deja demonstrată în misiunile din Balcanii de Vest, din Georgia, din Africa, din Afganistan etc. Ne referim, desigur, la plus-valoarea pe care misiunile civile ale UE o pot aduce în perioada de stabilizare post-conflict. Ceea ce este interesant și util de urmărit în cazul atitudinii UE față de evenimentele din Libia este coordonarea utilizării diferitelor instrumente pe care le are la dispoziție pentru a se implica în gestionarea crizelor în contextul în care, din acest punct de vedere, UE beneficiază acum de aportul Înaltului Reprezentant pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate, precum și de cel al Serviciului European de Acțiune Externă.

Acțiunea europeană a constat în ralierea poziției oficiale a UE la cea a ONU și a NATO. Uniunea a suspendat contractele de cooperare în derulare cu Libia și negocierile pentru încheierea unui acord-cadru cu aceasta. De asemenea, a fost impus și un embargo asupra armelor în conformitate cu Rezoluția 1970 a Consiliului de Securitate al ONU, precum și o interdicție a comerțului cu Libia care implica echipamente ce ar putea fi utilizate pentru represiunea internă. UE a impus sancțiuni suplimentare ce vizau instituții financiare-cheie ale Libiei. La numai o zi după aceasta, Înaltul Reprezentant și Comisia au prezentat o propunere de parteneriat pentru democrație și prosperitate cu statele sud-mediteraneene. Între 17 și 19 martie 2011, prin Președintele Consiliului European și prin Înaltul Reprezentant, UE și-a declarat intenția de a susține măsurile implicate de Rezoluția 1973 a Consiliului de Securitate al ONU și de a o pune în aplicare. Rezoluția 1973 a constituit baza legală pentru intervenția armată a unei coaliții militare în Libia, fiind propusă de Franța, Liban și Marea Britanie. Rezoluția cerea încetarea imediată a focului și autoriza comunitatea internațională de a interzice zborurile în zona aeriană a Libiei.

Totuși, în ceea ce privește eforturile de gestionare a crizei din Libia, trebuie să amintim că, din punct de vedere militar, acestea au fost depuse, inițial, de către o coaliție condusă de Franța, iar, ulterior, misiunile s-au derulat sub egida NATO. UE a stabilit totuși, la 1 aprilie 2011, cadrul juridic al unei operații militare pentru a susține acțiunile de asistență umanitară, în cazul în care ONU ar fi solicitat aceasta. Conform declarației oficiale a Consiliului UE, EUFOR Libia era menită să contribuie la transportul și evacuarea în siguranță a persoanelor strămutate și va susține, cu capabilități specifice, agențiile umanitare.

Per ansamblu, în ceea ce privește aportul UE în gestionarea crizei din Libia, putem remarca faptul că prezența acesteia a fost relativ slabă, marcată în mod special de declarații oficiale, de ralieri la poziția ONU.

În contextul escaladării violențelor din Libia, primele state care și-au arătat disponibilitatea de a interveni au fost Franța și Marea Britanie, alcătuind o coaliție a cărei menire era implementarea Rezoluției 1973 a ONU, prin care se impunea o zonă de interdicție aeriană. Interesant este faptul că această coaliție a fost condusă chiar de statul care, în 2003, s-a opus cu vehemență intervenției militare în Irak, într-un context în care nivelul de amenințare putea fi evaluat ca fiind mult mai grav decât cel implicat de situația din Libia.

În 2011, însă, Franța conduce coaliția militară ce intervine în Libia cu scopul de a proteja poporul libian de abuzurile colonelului Gaddafi, care se afla la putere de mai bine de 42 de ani, intervenție justificată prin „existența unei conștiințe universale care nu poate tolera astfel de crime” (Nicolas Sarkozy). Nici explicația dată de prim-ministrul Marii Britanii nu este mult mai clară: „intervențiile militare au loc împotriva regimului lui Muammar Gaddafi deoarece sunt necesare, legale și așa trebuie acționat. Nu sunt de părere că trebuie să stăm deoparte în timp ce dictatorul își omoară propriul popor”. Începând din 8 martie, NATO începe să își intensifice activitățile de monitorizare în zona Libiei, pentru ca, la 31 martie, Secretarul General al NATO, Rasmunssen, să afirme că alianța nord-atlantică va implementa toate deciziile Rezoluției 1973 a ONU (protecția civililor, embargoul asupra armelor, zona de interdicție aeriană).

Libia deține resurse energetice – petrolul fiind principala sursă a bogățiilor familiei ce a condus-o timp de 42 de ani. Ocupă, din punctul de vedere al exportului de petrol, locul 18 în lume, și locul 21 din perspectiva exportului de gaz natural. Aceasta a făcut ca miza petrolului în intervenția Franței și a Marii Britanii în Libia a fost un punct central al dezbaterilor asupra motivației acestora de a conduce o astfel de inițiativă. Iar, în condițiile în care statele europene vorbesc din ce în ce mai mult despre nevoia de a-și diversifica sursele energetice, o astfel de variantă a existenței unor astfel de interese nu este de exclus.

Aceeași linie de idei poate oferi o explicație a faptului că Franța și Marea Britanie au fost cele care s-au implicat, în primă instanță, în Libia. Pe de o parte, am putea vorbi despre o încercare de a își reconfirma rolul relevant pe care îl au, ca puteri, pe arena internațională, în contextul în care discuțiile despre actorii relevanți pe arena internațională se rotesc în jurul SUA și al statelor BRIC. Aceasta cu atât mai mult cu cât ambele se confruntă cu dificultăți pe plan în intern. În al doilea rând, interesul lor s-ar putea roti și în jurul statutului de aliați ai SUA, de membri ai aceleiași alianțe politico-militare. Mai mult, faptul că acțiunea inițială le-a aparținut ar putea fi justificat și prin aceea că Statele Unite ale Americii se confruntă, pe plan intern, cu o atitudine reticentă a cetățenilor americani față de războaiele purtate în zone foarte îndepărtate de teritoriul lor național, pentru obiective pe care nu le înțeleg, ce implică costuri mari în termeni financiari și de vieți omenești. Repercusiunile crizei economice și financiare mondiale, precum și dificultățile pe plan intern generate de războaiele din Irak și Afganistan ar putea contribui la necesitatea ca debutul intervenției militare într-o altă zonă îndepărtată geografică să aparțină unor parteneri ca, abia mai târziu, să fie solicitat sprijinul NATO și, implicit, al SUA.

Nordul Africii se înscrie în aria de interes atât a UE (prin faptul că această regiune este inclusă în Politica Europeană de Vecinătate), cât și implicit a statelor sale membre. Ca rezultat firesc, coaliția militară ce a intervenit în Libia a fost condusă, în primă instanță, de state europene și nu de SUA sub umbrela NATO, acesta din urmă intervenind doar ulterior. Mai mult, în condițiile impactului crizei economice și financiare asupra bugetelor militare, implicarea SUA în procesul de garantare a securității unei regiuni stabile din punct de vedere militar (Europa) sau a unor regiuni pentru securitatea cărora există alți actori care și-au asumat responsabilitatea (spațiul mediteranean, vizat deja de Politica Europeană de Vecinătate și de Parteneriatul Euro-Mediteranean) cunoaște un evident proces de diminuare. Efectele intervenției europene în nordul Africii au demonstrat însă ineficiența acțiunilor europene. problemele din ce în ce mai grave din perspectiva securității umane din acestă regiune, incapacitatea UE de a gestiona valurile masive de refugiați, coroborate cu tendințele expansioniste ale Statului Islamic, din ce în ce mai mai pregnante crează o reală problemă de securitate pentru Europa. Noile provocări de securitate impun cu necesitate efectuarea unor noi calcule în materie de viziune strategică.

1.7.4.Relevanța strategică a Turciei

Turcia este situată la granița dintre Europa și Asia, jucând un rol semnificativ și în păstrarea stabilității în spațiul Mării Negre, caracterizat el însuși de tensiuni inter-statale, de un nivel considerabil de risc din prisma manifestării terorismului internațional, a criminalității organizate și a luptei pentru resurse, constituind și unul dintre cei mai viabil contra-balansatori ai intereselor Rusiei în această regiune. De asemenea, controlează accesul în Mediterana și constituie încă un exemplu de stat musulman, dar cu un caracter secular, deși tendințele recente pot oferi motive de îngrijorare în acest sens.

Relevanța Ankarei din această perspectivă este ilustrată foarte clar de un expert turc, care, într-un articol asupra misiunilor naționale din Afganistan, afirmă că „Turcia are capacitatea de a genera soft power – putere blândă (n.a.) – în această regiune. Spre deosebire de occidentali, turcii au o imagine foarte bună. Trebuie ținut seama și de chestiunea islamului. Legitimitatea și cooperarea localnicilor cu trupele turcești sunt susținute mai ales prin coridoarele simbolice ale islamului. Turcii nu sunt străini pentru afgani”. Chiar și în contextul închiderii teatrelor de război din aceste state, Turcia își poate menține rolul relevant din acest punct de vedere, dat fiind că Afganistan și Irak nu sunt încă complet stabilizate, iar faptul că, Indexul Statelor Eșuate plasa Irak pe locul al cincilea în 2008, pe al șaselea în 2009, fiind astfel în topul statelor eșuate. Similar Irakului, nici Afganistan nu se bucură încă de un nivel acceptabil de securitate și stabilitate dat fiind că încă de la invazia sovietică (1979-1989), Kabul a alocat resurse mai mult pentru luptă decât pentru dezvoltarea țării. Prin urmare, date fiind multiplele provocări din plan politic, social și economic, Afganistan este încă un stat slab dezvoltat, cu un nivel de securitate și stabilitate care îl clasează pe primele locuri al Indexului Statelor Eșuate (locul 6 în 2012).

Totodată, rolul cheie jucat de Turcia în stabilitatea și securitatea zonei din estul Europei este relevată și de evenimentele recente ce se petrec în Siria și în planul relațiilor dintre Damasc și Ankara, dar și între Damasc și ceilalți actori ai arenei internaționale. Războiul civil din Siria se petrece pe fondul fenomenului mai amplu ce marcat, începând cu anul 2011, destinul statelor din nordul Africii și Orientul Mijlociu, prin care regimurile delegitimizate au fost schimbate în urma unor revolte populare. Războiul civil din Siria s-a prelungit până în prezent deoarece Rusia și China s-au opus în Consiliul de Securitate al intervenției comunității internaționale pentru a pune capăt violențelor din Siria. Motivul invocat de acestea a fost dorința lor de preveni situația depășirii mandatului de către coaliția care face intervenția, așa cum s-a întâmplat în Libia. La toate acestea, se adaugă faptul că Moscova este unul dintre principalii furnizori de armament al regimului lui Bashar al-Assad, precum și faptul că Siria găzduiește o bază militară rusească la Marea Mediterană (Tartus), dar și faptul că Siria constituie unul dintre principalii aliați ai Rusiei în Orientul Mijlociu, ceea ce poate contribui la păstrarea influenței rusești în regiune.

Pentru Turcia însă, acest concurs de împrejurări a dus la deteriorarea sensibilă a securității, în condițiile în care aceasta a trebuit să facă față unor valuri de refugiați sirieni. Implicațiile sunt cu atât mai serioase cu cât, conform datelor prezentate în mass-media, Turcia a primit nu mai puțin de 100.000 de refugiați sirieni, majoritatea acestora de etnie kurdă, ceea ce poate amplifica și problema separatismului kurd în interiorul granițelor turcești. În plus, în ultima perioadă, relațiile dintre Ankara și Damasc au atins un punct critic în contextul rănirii unor civili turci la granița cu Siria în urma unor tiruri trase din partea siriană a frontierei, determinând o ripostă a armatei turce. De remarcat este atitudine Ankarei față de așa numitul Stat Islamic, atitudine care i-a adus critici mai mult sau mai puțin voalate din partea Occidentului.

Mai mult, evoluția Turciei în contextul crizei economice și financiare indică și viabilitatea economică a acesteia, dat fiind că rata sa de creștere economică s-a ridicat la 8,5% în cursul anului 2012, conform datelor furnizate de Fondul Monetar Internațional. Deși estimările pentru anii 2012 și 2013 sunt relativ scăzute (2,3, respectiv 3,2%), Turcia și-a definit clar un rol de actor regional consistent, atât în ceea ce privește relațiile cu UE, cât și cu Orientul Mijlociu. Problema securității energetice este relevantă în acest caz, dat fiind că în ciuda faptului că Turcia este un importator de hidrocarburi, se află totuși în vecinătatea unor state care controlează peste 70% din rezervele mondiale de petrol și gaz natural, făcând necesar pentru UE să ia în calcul aportul Turciei atunci când se ridică problema securității energetice, mai ales dacă sunt luate în considerare și relațiile bune cu Iran, o altă putere regională, deținătoare de mari rezerve de hidrocarburi, cu care statele occidentale și-au deteriorat progresiv relațiile în urma încercării de a opri derularea programului nuclear al acestuia. Cu alte cuvinte, ritmul creșterii economice a Turciei, precum și poziția sa strategică justifică afirmarea acesteia ca pol relevant de putere pe arena mondială, deși nu Turcia a fost cea invitată să se alăture grupului inițial – BRIC –, ci Africa de Sud, un stat cu mult mai mic, cu o economie a cărei rată de creștere se află sub cea a Turciei și unde șomajul caracterizează aproape 24% din totalul populației sud-africane.

Absența Turciei din rândul BRICS poate fi explicată prin natura relațiilor acesteia cu actorii din spațiul euroatlantic, considerați, în demersul de față, actori de statu-quo, fiind o punte, un pod de legătură între Europa și Orientul Mijlociu, dar și regiune de tranzit pentru alimentarea statelor europene cu resurse energetice provenind din această regiune. Mai mult, Turcia este una dintre principalele puteri militare din regiune și membră a NATO de 60 de ani. Dacă adăugăm la toate acestea și eforturile, deși fără succes, ale Turciei de a deveni membră a UE, putem considera că aceasta poate fi asociată mai ușor cu un aliat al SUA, decât cu o parte a lumii care îi contestă acesteia rolul pe arena internațională.

Pe de altă parte, Turcia s-a și distanțat de SUA și ceilalți aliați europeni. Un moment de ruptură poate fi identificat în anul 2003, când liderii turci nu au fost de acord cu intervenția armată a SUA în Irak, iar deteriorarea relațiilor cu autoritățile de la Bruxelles este vizibilă în încercările repetate și eșuate de a deveni membră a UE. Ca urmare a acestor fapte, Turcia și-a continuat dezvoltarea, modernizarea, creșterea economică undeva la periferia clubului euroatlantic, ceea ce face posibil ca acest stat să facă la un moment dat parte din grupul puterilor emergente, din categoria noilor poli de putere ai unui sistem internațional multipolar.

Relevanța strategică a Turciei este vizibilă și în planul securității energetice a României și UE, aspect în care Ankara reprezintă un alt exponent al logicii realismului în relațiile internaționale. Din acest punct de vedere, trebuie luat în considerație faptul că Turcia, deși plasată într-o regiune ce găzduiește mai bine de 70% din totalul mondial de hidrocarburi, este un importator de resurse energetice, dar și stat de tranzit, calitate pe care și-a valorificat-o în relațiile cu Bruxelles, dar și cu Moscova. Afirmația noastră se bazează pe faptul că, în 2009, Ankara a semnat acordul interguvernamental pentru Nabucco, proiectul menit să contribuie la creșterea independenței energetice față de Kremlin. Dar, în 2010, între Ankara și Moscova a fost semnat un acord bilateral ce prevedea construcția unui complex nuclear în Turcia, la Mersin, urmat, la scurt timp, de semnarea, între aceiași actori, a unui acord privind construția oleoductului Samsun-Ceyhan. Apoi, în luna noiembrie a aceluiași an, Turcia semnează un alt acord, cu Azerbaidjan, cu privire la oleoductul trans-anatolian, prin care urma să fie transportat gaz natural către statele europene. În decembrie 2011, Ankara semnează un alt acord, cu Rusia de această dată, ce marchează atingerea consensului final între cele două părți referitor la South Stream.

Această enumerare a acordurilor asupra conductelor de hidrocarburi, semnate în curs de doi ani, relevă nu doar capacitatea Turciei de a-și valorifica la maximum poziția geostrategică în vederea obținerii de avantaje, ci și rolul său central pentru securitatea energetică a UE și pentru securitatea economică a Rusiei.

De asemenea, de remarcat este și coordonata neo-otomanismului, care este o direcție a politicii externe a Turciei și care se traduce în dorința și eforturile acesteia de a deveni o putere de statu-quo în lumea islamică, motivul pentru care, în politica sa externă, un loc important îl ocupă relațiile cu statele islamice din apropiere – Balcani, Caucaz și Orientul Mijlociu. Concret, tendința este de a crește influența Ankarei asupra statelor islamice din vecinătate, dar și de a renunța la caracterul secular al Turciei, dezvoltat de către Mustafa Kemal Atatürk atunci când a pus bazele Turciei moderne în 1923. Pe plan intern, este pus în evidență rolul și gloria războinicilor turci din perioada imperiului otoman, fapt asupra căruia Atatürk atrăgea atenția în sensul generării de riscuri, dar accentuat astăzi de actualii lideri turci. Liderii politici turci care par a întreprinde pași pentru reislamizare, precum Erdogan, sunt considerați a fi găsit o soluție pentru a reconcilia democrația cu Islamul și să depășească conflictele care au efecte negative asupra progresului lumii musulmane, inclusiv progresul economic. Aceste măsuri au atras nu doar respectul turcilor, ci și pe cel al comunității musulmane de dincolo de granițe, ceea ce contribuie la materializarea neo-otomanismului, în forma pe care o cunoaște în zilele noastre.

Pe de altă parte, acest curent ideologic reprezintă, în mod clar, o amenințare la adresa democrației în Turcia, sub discursul care promovează valorile islamice, care militează pentru libertatea de manifestare a cultelor religioase, ascunzându-se amenințări, încă latente, la adresa libertății de expresie, așa cum este ea definită în cadrul regimurilor democratice. Această tendință este accentuată și alte declarații care indică tendința de abandonare a practicilor democratice. Spre exemplu, recent, Erdogan a menționat că are intenția de a schimba separarea puterilor în stat deoarece, în opinia lui, impietează asupra capacității guvernului de a promova proiecte importante. Se conturează astfel din ce în ce mai clar faptul că drumul pe care Ankara se deplasează în prezent are prea puțin de a face cu valorile și atașamentul față de Occident și se îndreaptă cu pași din ce în ce mai clar spre lumea islamică, în cadrul căreia urmărește dobândirea unui statut de lider. Totodată, acest lucru nu echivalează cu pierderea relevanței strategice a Turciei pentru Europa, pentru UE și NATO.

Mai mult, această orientare a Turciei este confirmată și de decizia recentă (26 aprilie 2013) de a deveni stat partener al Organizației de Cooperare de la Shanghai (OCS), o alianță politico-militară, similară NATO, având în centru participarea Chinei și a Federației Ruse. Decizia Ankarei marchează în mod evident îndepărtarea treptată Turciei de organizațiile regionale occidentale și apropierea de spațiul asiatic. În acest sens, relevantă este și declarația ministrului de externe al Turciei – Ahmet Davutoglu – cu ocazia semnării unui memorandum de înțelegere cu OCS, care a afirmat că prin această alegere, Turcia își manifestă credința că destinul ei este același cu cel al statelor membre al OCS, state care fac parte din aceeași familie și cu care împărtășește aceleași rădăcini istorice.

Obținerea statutului de partener de dialog al OCS a fost completată de declarațiile primului ministru al Turciei – Tayyip Erdogan – care susține că tergiversarea aderării Turciei la UE este de neiertat, acuzând Bruxelles că este un partener de negocieri lipsit de corectitudine.

Prin urmare, în opinia noastră, este firesc ca relațiile cu Turcia să ocupe un rol central în panoplia de relații ale UE, dar și în cadrul strategiilor de securitate ale acesteia.În incercarea de a argumenta cele afirmate anterior , am efectuat analiza SWOT a relevanței strategice a Turciei pentru România în principal și UE în general, analiză prezentată în anexa nr.7.

Analiza efectuate din perspectiva spațiului de interes strategic, chiar în cazul luării în considerare a unei construcții idealiste UE relevă faptul că principalele forțe care au stat la baza creării și evoluției sistemului internațional de securitate sunt de natură realistă – interesele naționale ale statelor membre, zone de interes strategic, raporturi de putere, calcule geopolitice și geostrategice, menținerea echilibrului de putere etc. – deși discursul oficial care le-a însoțit și caracterizat de-a lungul întregii lor istorii a fost unul de factură idealistă, concentrat asupra valorilor universale, asupra intereselor comune, importanței cooperării între state și beneficiilor obținute în acest fel de către toate țările angrenate în aceste eforturi.

Capitolul 2. TENDINȚE DE NATURĂ CONFLICTUALĂ ÎN ÎN PERIOADA POST RĂZBOI RECE

În ultimele decenii, conceptul de securitate a suferit modificări semnificative, prin raportarea la apariția unor idei noi în disciplina relațiilor internaționale și în practica lor. Reconsiderarea și regândirea conceptelor centrale ale domeniului, cum ar fi statul, suveranitatea, identitatea, interesul național, politica externă presupun reformularea securității ca practică și concept, în consecință, întrebări de tipul: Ce este securitatea?, Pentru cine?, De către cine este formulată?, În ce scop?, Unde o găsim? nu mai au răspunsuri de la sine înțelese.

În acest context, „securitatea privește, de fapt, apărarea libertății împotriva amenințărilor și capacitatea statelor și a societăților de a-și păstra independența, identitatea și integritatea funcțională împotriva unor forțe de schimbare pe care le consideră ostile.

Mediul de securitate este un concept relațional care presupune adaptare și ajustare permanent a unui set de parametri interni economico-sociali, politici, militari, juridici, culturali și morali la condițiile mediului internațional, un proces complex cu o dinamică fluidă, orientat spre prezervarea spațiului, idealurilor și valorilor comune și, totodată, punerea acestor elemente într-un echilibru stabil, neafectat de factori de risc sau de amenințări.

Relevanța acestui capitol constă în faptul că,descifrând corect tendințele de evoluție ale mediului internațional de securitate putem realiza o matrice globală sau regională în care statele trebuie să-și manifeste deplin capabilitățile și interesele lor naționale, în concordanță cu voința popoarelor și cu prevederile tratatelor internaționale.

Dinamica și complexitatea fenomenelor internaționale, evoluția și impactul acestora asupra dezvoltării societății umane în secolul XXI, reclamă o analiză atentă și pertinentă a mediului internațional de securitate în scopul elaborării politicilor, strategiilor, programelor și doctrinelor de securitate, pentru salvgardarea păcii pe continent și în lume. Mediul internațional este un sistem adaptiv complex, în care mici schimbări ale condițiilor inițiale și intervențiile ulterioare de orice dimensiune, pot duce la efecte disproporționat de mari, sau, așa cum le numește Nassim Nicholas Taleb. „lebede negre”, acestea având trei atribute majore: raritate, impact extrem și predictibilitate retrospectivă.

Complexitatea fenomenului și gradul relativ redus de predictibilitate a viitorului omenirii precum și preocuparea crescândă a actorilor importanți de securitate și a analiștilor din domeniul geopoliticii și geostrategiei pentru evaluarea cu acuratețe a impactului relațiilor internaționale asupra mediului de securitate a scos în evidență o mare diversitate de opinii. Este firesc ca acești actori să fie interesați de cunoașterea evoluției sistemului internațional de securitate, cel puțin în următoarele două-trei decenii, deoarece în funcție de această evoluție se vor proiecta și realiza strategiile individuale ale statelor și cele colective ale alianțelor pentru dezvoltarea structurală și conceptuală a forțelor. Considerăm că tendința generală a mediului de securitate constă în diminuarea riscurilor convenționale și, ca urmare, reducerea premiselor apariției unui conflict armat de amploare continentală sau regională, concomitent cu amplificarea riscurilor și amenințărilor neconvenționale care au dus printre altele la revigorarea alarmantă a naționalismului și la adâncirea decalajelor economice și sociale, cu efecte negative asupra securității globale. De aceea, securitatea comunității internaționale va fi influențată în mod considerabil de diverse tendințe majore, care se manifestă, fie la scară globală, fie regională, subregională sau locală.

Unii experți, sintetizând opiniile confraților, apreciază că mediul de securitate este „o realitate reprezentată de ansamblul condițiilor, proceselor și fenomenelor politice, diplomatice, economice, sociale, culturale, militare, ecologice și informationale, interne și internaționale, care condiționează nivelul de protecție al individului, comunitații, statului, zonei, regiunii ș.a.m.d., pe timpul promovarii propriilor interese ale acestora”.

2.1. Globalizarea surselor de amenințare. Efecte în plan securitar

Contemporaneitatea ne demonstrează zi de zi că evoluția socială este în permanență determinată de modificările și progresele pe care umanitatea le suportă în plan tehnologic și în tendința acesteia de a-și satisface dorința de confort și beneficiu.

Procesul de înnoire și modernizare se bazează pe abilitatea oamenilor de a prevedea și anticipa factorii cheie care conduc la modelarea lumii precum și de efectele intrinseci ale acestor factori. O privire în perspectivă, care să anticipeze modificările, va permite statelor democratice să-și modeleze corespunzător potenialul, pentru ca acestea să fie pregătite să facă față noilor provocări la adresa securității naționale și internaționale. Deoarece tendința viitorului este de a fi modelat de șocuri care sunt prin definiție dificil sau imposibil de prevăzut, cultivarea noului și controlul transformărilor permite statelor să-și păstreze agilitatea și capacitatea de adaptare pentru a putea face față evenimentelor neașteptate. Prin natura lor, șocurile strategice sunt perturbatoare și pot schimba modul în care gândim despre securitate și rolul forțelor armate”. Conform sursei citate, principala caracteristică a șocurilor strategice este probabilitatea extrem de scăzută de a fi prevăzute, precum și impactul major pe care îl au asupra mediului internațional de securitate, dar și faptul că, de regulă, acestea au și un impact emoțional puternic. Reacția la șocurile strategice, capacitatea de a valorifica resursele disponibile pentru gestionarea unui nou mediu strategic devin cruciale pentru menținerea sau stabilizarea mediului de securitate.

O parte din tendințele descrise în acest capitol se referă la contextul probabil al viitoarelor acțiuni într-un mediu global interdependent, cu importante modificări în domeniul uman și tehnologic. De asemenea, ele ne oferă contextul referitor la natura viitoarelor conflicte și războaie, context necesar de înțeles pentru că el devine din ce în ce mai ambiguu, mai vulnerabil și, mai ales, populat cu actori pe care nu-i întâlneam în trecut.

În prezent există un număr extrem de mare și de variat de actori capabili să-și exercite, într-un anumit fel, puterea pe plan internațional, iar noțiunea tradițională de suveranitate și de supremație a unei națiuni-stat este supusă provocărilor. Unele state își deleagă o parte din suveranitate către organizațiile internaționale și supranaționale, cum este cazul statelor membre UE, în timp ce anumite aspecte ale suveranității sunt delegate grupurilor subnaționale (regiunilor), astfel că identificarea suveranității acestor state se poate realiza pe ambele planuri.

Pentru a putea înțelege corect problemele referitoare la pace, instabilitate dar și război, precum și dorința sau abilitatea unor state, organizații sau persoane de a fi implicate, sau nu, într-un conflict este necesar să avem cunoștințe referitoare la economie și resursele naturale, pentru că acestea susțin activitățile și standardele de viață de pe glob. Actuala economie mondială este caracterizată prin noțiunea de globalizare, care denotă abilitatea de a realiza schimburi economice, de a desfășura activități comerciale și de a deplasa bunuri și servicii dincolo de granițele internaționale.

Globalizarea a adus cu sine un nivel de prosperitate extrem de ridicat, care nu a mai fost atins până acum. De asemenea, a mai adus și dislocarea economică, pe măsură ce s-au închis centrele economice care înregistrau costuri de producție ridicate și au fost redislocate în alte regiuni de pe glob în care costurile legate de producție și mâna de lucru erau mult mai scăzute. Deoarece globalizarea are ca efect apariția de „câștigători” și „învinși”, este încă neclar modul în care va continua procesul de globalizare economică. Succesul procesului de globalizare economică depinde de o dezvoltare susținută dar și de metode prin care „învinșii” să fie transferați către activități economice noi și profitabile. De asemenea, depinde de extinderea regulilor acceptate, referitoare la contractele internaționale, proprietate și drepturile civile dar și la distribuția echitabilă a câștigurilor economice. O imagine schematică a fenomenului am prezentat-o în anexa nr 8.

Statul va fi redefinit și poate slăbit în următorii ani, dar el va rămâne un element cheie al relațiilor internaționale și regionale. În țările bogate și dezvoltate, consolidarea guvernelor tradiționale va continua să se realizeze în cadrul unor alianțe economice regionale și politice supranaționale, cum este cazul Uniunii Europene, dar membrii de tipul națiune-stat vor reține suficientă putere. Organizațiile regionale supranaționale reprezintă o comasare a suveranității în scopul obținerii unei puteri colective mult mai mari. Fiind membre, națiunile dispun de potențialul necesar pentru a deveni din ce în ce mai puternice, capabile să desfășoare acțiuni diplomatice, de informații, militare sau economice.

O viitoare redefinire a statului va fi evidențiată când identitatea politică va fi neclară/estompată și unele funcții/puteri vor fi preluate de actorii netradiționali. Este posibil ca anumite organizații internaționale (G-20) sau private (marile companii) să prolifereze și să-și asume unele dintre funcțiile/puterile deținute de actualele guvernări locale sau naționale. Altele vor deveni neclare și se vor topi/vor dispărea, combinându-se în diferite entități sau căzând în obscuritate deoarece nu mai sunt relevante. Statele vor descoperi faptul că este din ce în ce mai dificil să acționeze unilateral și vor trebui să devină adeptele formării unor alianțe temporare și a unor aranjamente multilaterale. Altele vor deveni din ce în ce mai izolate, în special atunci când entitățile din zonele economice cum ar fi Europa sau Extremul Orient vor apărea cu puteri egale sau mai mari decât vechiul și istoricul stat. Statele care vor avea o dezvoltare economică masivă vor dori să dezvolte și să perfecționeze societăți liberale și pluraliste, deoarece formele dezvoltării și ale democrației sunt interdependente (rămâne de văzut dacă China va respecta această tendință, având în vedere că este singura putere economică ce în anul 2010, în perioadă de criză, manifestă creștere economică).

În interiorul statelor care cunosc succesul economic, identitățile, funcțiile și loialitatea indivizilor, a corporațiilor, a guvernelor și a organizațiilor non-guvernamentale (ONG) vor cunoaște modificări dramatice, se vor forma noi alianțe și se vor dizolva altele pe măsură ce se perfecționează revoluția informațională, globalizarea și transportul internațional. Identitatea națională și identificarea cu un anumit stat vor deveni mult mai puțin importante deoarece dubla cetățenie va deveni mult mai frecventă iar corporațiile multinaționale și marile organizații supranaționale se vor răspândi pe tot globul. Loialitatea va fi strâns legată de înclinațiile culturale, religioase sau ideologice pe măsură ce națiunile fără stat vor încerca să-și obțină /să-și formeze propriul stat. Internetul va permite grupurilor interesate să intre în legătură, să realizeze mixaje sau să se dizolve cu o viteză fără precedent. Cultura se va comasa, limba engleză va fi limba dominantă-universală, iar produsele cu branduri celebre se vor găsi în toate zonele de pe glob.

Organizațiile internaționale și grupurile de interese speciale dar și diasporele situate la mare depărtare de țară își vor disputa loialitatea și supunerea membrilor lor, deoarece Internetul și sistemul global de comunicații conduc la întărirea legăturilor dintre persoanele disparate dar și la sporirea puterii acestora. Populația va lua din ce în ce mai multe decizii utilizând date, formându-se o înclinație generală de a emite raționamente rapide și a lua decizii pripite, fără a avea nici ceea mai mică idee despre cunoștințele necesare, fără a înțelege fenomenele sau complexitatea acestora iar puterea mass-media va fi enormă.

Multe dintre tendințele actuale, în special cele economice, care conduc națiunile dezvoltate nu influențează în aceiași măsură și statele mai puțin dezvoltate. Mobilitatea socială și de clasă oferă din ce în ce mai multe oportunități și interacțiuni politico-culturale. Dacă nu vor înregistra un progres social și politic accentuat, grupurile și națiunile vor fi exploatate de către actorii non-statali, care nu le vor permite dezvoltarea ulterioară. În aceste zone, identificarea tribală sau religioasă poate înlocui structurile formale de guvernare și deci poate deveni de facto guvernare locală sau regională. Este posibil ca în unele dintre țările mai slab dezvoltate să apară dictatura, în alte țări pot să apară entități interne beligerante iar alte țări pot deveni țări etnico-religioase conduse de clerici și guvernate de doctrine și legi religioase. În acest sens, nu este nevoie de o gândire futuristă pentru a sublinia faptul că țări din Africa (precum Somalia) sau din Asia (precum Afganistan) vor rămâne pentru mult timp în stadiu de tribalism și cu o guvernare incertă.

De obicei, un regim are nevoie de asentimentul majorității populației pentru a putea deține puterea, uneori guvernele chiar dacă nu dețin popularitatea pot să rămână la guvernare dacă sunt sprijinite de un grup de elită restrâns dar influent. Aceste cazuri ne îndreaptă din nou spre Africa, unde nivelul de dezvoltare scăzut, lipsa unei experiențe democratice, tendința unor companii de a controla accesul la resurse, cultivă regimuri care nu au suport popular dar se mențin prin forță.

Globalizarea informațiilor și a comerțului va îngreuna percepția legitimității, în situația în care populația devine din ce în ce mai conștientă de statutul său comparativ cu cel al populației din alte țări asemănătoare. Unele guverne își vor pierde legitimitatea și vor fi înlocuite deoarece își vor fi pierdut încrederea populației și / sau opiniei publice care nu sunt mulțumite cu statutul de „popor sărac”.

Siguranța și securitatea vor deveni din ce în ce mai importante, persoanele particulare, grupurile, corporațiile și guvernele vor plăti un preț pentru a li se garanta siguranța și securitatea, în acest fel pe glob va crește numărul agențiilor și a persoanelor care oferă securitate „legitimă”. Asigurarea securității va reprezenta o afacere din ce în ce mai profitabilă, deoarece corporațiile desfășoară afaceri economice în zone cu grad mare de risc care, implicit pun în pericol securitatea individuală. Pentru soluționarea acestor probleme vor apare două tendințe: una guvernamentală, prin forțele de securitate ale statului și a doua, particulară, prin firmele de securitate private. Problemele legate de siguranță vor depăși uneori drepturile și libertățile persoanei dar și dreptul la intimitate (un exemplu poate fi controlul ce se execută pe aeroporturile internaționale).

Spionajul industrial și legitimitatea culegerea de informații (business intelligence) au condus la creșterea necesarului de personal dar și de mijloace care să asigure securitatea fizică și electronică. Forțele militare vor fi silite să cheltuiască resurse suplimentare pentru a desfășura operații în rețelele de calculatoare (ale guvernelor sau corporațiilor) dar și pentru protecția forțelor. De asemenea, în calitate de parteneri sau membri ai coaliției, va fi necesar să participe la antrenarea unei varietăți largi de forțe militare, paramilitare, de poliție ale guvernului sau particulare. Modul în care cetățenii din diferitele regiuni ale globului vor accepta sau vor respinge actorii non-statali care folosesc forța, reprezintă un aspect important care trebuie luat în considerare de către cei care planifică sau desfășoară operații în care sunt implicate forțele multinaționale întrunite.

Statele cu economia în declin sau cele cu economia slăbită, vor apărea ca rezultat al colapsului economic, al competiției pentru resurse, al unui management defectuos bazat pe ideologie sau din cauza decăderii infrastructurii sociale. Unele state sau regiuni nu vor putea supraviețui dacă nu vor primi ajutoare externe și prin aceasta, organizațiile internaționale care oferă ajutor umanitar vor oferi guvernarea de facto. În unele zone de pe glob există riscul ca în viitor să avem țări (de exemplu, Somalia) sau provincii (Pakistan, cu regiunea Wharizistan) necontrolate de guvern, acest fapt devenind o caracteristică a mediului de securitate internațional. În aceste zone, persoanele care vor conduce vor fi : „warlords”- conducătorii războinici locali, conducătorii organizațiilor criminale, liderii tribali sau autoritățile religioase. Aceste zone vor deveni extrem de importante pentru cetățenii disperați sau cei lipsiți de drept electoral și, în același timp, vor reprezenta un sanctuar pentru teroriști, criminali sau revoluționari. Teroriști, traficanți de droguri și elemente criminale vor prospera în aceste sanctuare și le vor utiliza drept baze din care să-și poată răspândi influența în întreaga lume.

Transnaționalismul este o tendință care conduce la accentuarea conexiunilor fizice și culturale dintre diferite persoane și este reprezentat de un flux sporit de persoane, idei și bunuri, realizat între diferite regiuni iar ca rezultat al transnaționalismului, indivizii nu mai sunt interesați personal de stat. Transnaționalismul va influența puternic atât guvernele țărilor puternice, cât și pe cele ale țărilor slabe. Acesta va avea un impact pozitiv (când guvernul este puternic) sau negativ asupra modului în care vor evolua guvernele actuale, dar și cele viitoare. Impactul poate fi direct (prin intermediul acțiunilor politice ale organizațiilor supranaționale dominante) sau indirect (prin intermediul influenței culturii globale sau a economiei globale).

Alianțele regionale sau guvernamentale pot ajunge să considere transnaționalismul drept o provocare la adresa drepturilor și legitimităților lor și deci vor acționa activ pentru combaterea sau subminarea acestuia. Transnaționalismul erodează abilitatea statelor de a domina într-o problemă particulară și accentuează importanța acțiunilor realizate de organizațiile transnaționale. Obiectivul transnaționalismului este, în principal, unul de natură economică și, în acest sens, corporațiile tind ca în viitor să negocieze cu statele (în special cele mici sau mai puțin dezvoltate) de pe picior de egalitate, condiționând evoluția statală de facilitățile economice oferite corporației.

Transformarea cultural-informațională va conduce la modificări ale modului de guvernare în întreaga lume. Aceasta poate servi administrațiilor, deoarece perfecționarea sistemului de comunicații și a celui educațional va avea efecte generale pozitive. Dar proliferarea informațiilor va avea ca efect și producerea instabilității interne a guvernelor care încearcă să-și izoleze populația, pentru ca aceasta să nu devină conștientă de statutul de „popor sărac” comparativ cu alte națiuni-stat. Poate, de asemenea, servi cauzei revoluțiilor politice, deoarece facilitează identificarea și organizarea persoanelor care gândesc similar, indiferent de amplasarea lor geografică. Tehnologiile informaționale, ca suport al revoluției, permit formarea de grupuri de interese speciale, unirea diasporelor regionale sau globale și realizarea rapidă a unui schimb masiv de informații. Din punct de vedere militar, prin exploatarea acestor capabilități, aliații, inamicii și cei neutri vor încerca să creeze influențe politice și economice, care luate în ansamblul lor pot depăși granițele naționale sau organizaționale având un imens efect în planul pregătirii aperceptive a populației pentru un eventual conflict sau pentru o eventuală schimbare de regim.

Tehnologiile informaționale vor continua să faciliteze diseminarea în întreaga lume a opiniilor care pot influența sau limita puterea guvernelor și vor conduce la creșterea influenței opiniei actorilor (state sau non-state) dar și la utilizarea acestora drept mijloc de manipulare.

Mai mult, globalizarea și tehnologiile informaționale facilitează și vor influența dezvoltarea deplasărilor transnaționale, realizate fără o conducere centralizată și având diferite scopuri. Exemple în acest sens sunt date de mișcările insurgenței islamice globale, care utilizează înalta tehnologie atât în procesul de recrutare dar, mai ales, în cele de planificare, organizare, conducere, evaluare și utilizarea efectelor acțiunilor împotriva statelor,organizațiilor internaționale sau forțelor de securitate.

Regionalismul și transnaționalismul sunt două fenomene separate dar legate între ele, pentru că ambele sunt motivate de prosperitate și stabilitate. La baza funcționării ambelor fenomene se află dependența crescută față de accesul la informație și la tehnologiile informaționale. Dar fiecare dintre aceste două fenomene poate exista independent unul de celălalt și se poate dezvolta în lipsa celuilalt.

Regionalismul, ca și tendință în plină ascensiune, este un fenomen care permite regiunilor bine definite din punct de vedere geografic să acționeze ca o singură entitate în scopul atingerii unui obiectiv comun. Globalizarea și era informațiilor facilitează regionalismul. Pe măsură ce o națiune va realiza necesitatea de a interacționa cu comunitatea mondială, această națiune își va pune întrebări în legătură cu abilitatea sa de a realiza eficient acest lucru. Adesea se va asocia cu alte națiuni din aceeași regiune și vor desfășura afaceri în calitate de parteneri ai unui grup. Un bun exemplu în acest sens sunt organizațiile economice regionale din Asia (ASEAN), cele ale Federației Ruse cu statele independente, cele din zona Mării Negre, care caută ca, în cadrul regional, să identifice problemele și soluțiile necesare dezvoltării (în special economice).

Terorismul, de orice natură, fizic sau informațional, indiferent de mărimea și tacticile organizațiilor va continua să evolueze și să rămână un factor de risc la adresa statelor, organizațiilor și, în unele cazuri, la adresa propriei populații din care-și au rădăcinile și sursa de finanțare. Adesea multe dintre grupările care anterior nu doreau sau nu puteau să utilizeze terorismul, recurg acum la terorism deoarece consideră că acesta reprezintă singurul mecanism care permite continuarea cauzei lor, combaterea influențelor externe sau a amenințărilor. Deși unele organizații teroriste pot primi sprijin din partea altor state, în mod normal organizațiile teroriste sunt ghidate de ideologii care dețin mesaje globale sau regionale și care sunt conduse de anumite grupări centrale (curentul Jihad este ghidat de ideologia și conducerea al-Qaeda). Aceste organizații teroriste rămân un important factor de teroare la adresa viitorului. Actuala insurgență din Irak și Afganistan permite ca o mulțime de persoane să dobândească cunoștințe și abilități în domeniul insurgenței, iar ulterior prin intermediul veteranilor și al Internetului este facilitată răspândirea învățăturilor Jihad-ului în întreaga lume.

Deși NATO/UE vor continua să rămână forța politico-militară dominantă, capabilitățile letale ascunse/de nișă vor permite unor state mici sau unor actori non-statali (inclusiv grupări teroriste) să formeze alianțe sau coaliții temporare bazate pe ideologie sau obiective comune care vor reprezenta o amenințare la adresa forțelor militare democratice sau la adresa misiunilor acestora.

Viitoarele alianțe și înțelegeri multilaterale vor implica un număr mult mai mare de actori decât în prezent. Înființarea sau desființarea acestor alianțe sau coaliții se va realiza pe baza intereselor comune și în cadrul lor se va realiza un schimb comun de informații. Va exista o bază de date comună – acest lucru reprezentând principalul element ce stă la baza înființării unei alianțe sau coaliții iar suveranitatea tradițională a statelor va avea un rol din ce în ce mai redus.

Organizațiile internaționale, organizațiile regionale supranaționale, națiunile-state, ONG-urile, liderii locali, grupurile formate pe baza unor interese speciale și organizațiile religioase vor fi parte componentă a coalițiilor viitorului, fie că este vorba de aliați sau de inamici. Este de asemenea foarte probabil ca forțele de securitate ale țărilor democratice să primească misiunea de a restabili ordinea și autoritatea legală a unui anumit guvern sau se vor substitui acestuia în scopul restabilirii ordinei. Această manifestare (care nu pare a fi extrem de democratică) pare să aibă explicație în două tendințe care se manifestă cu preponderență: aceea a reducerii numărului de militari și creșterii numărului de jandarmi / polițiști (exemplu, reducerea în 2010 a bugetelor și forțelor armate în țările UE) sau aceea dată de apariția unui număr mare de companii private de securitate care, într-un cadru legal, pot deveni instrumente de putere statale.

Putem afirma, că evoluția socio-economică globală, cu efectele ei pozitive și negative, se va manifesta în mod sistemic și că fiecare transformarea suferită de un element / actor duce la apariția unor procese în cascadă.

Radicalismul și fundamentalismul religios vor deveni atractive pentru persoanele care sunt fie victime, fie amenințate de impactul negativ economic și cultural al globalizării și de creșterea interconexiunii sociale. Apariția radicalismului, în special a radicalismului religios va complica orice acțiune strategică, indiferent de elementul de putere care o realizează, modificând natura luptei. Această noțiune va modifica modul de calcul al conflictului, jaloanele vor deveni mult mai înalte, sacrificiul suprem va fi mult mai pregnant iar perspectivele asupra elementelor care constituie motivația vor fi diferite. Mai mult decât atât, radicalismul religios poate fi trans-național și extrem de puternic datorită sistemului global de informații, care permite participarea, recrutarea, colaborarea, utilizarea de resurse indiferent de granițe sau de națiuni.

Atât accesul la, cât și deschiderea spre o altă cultură, realizat fie prin contactul direct cu persoane fie prin intermediul tehnologiilor care diseminează cultura populară a altui grup, se apreciază că va crește dramatic în perioada anilor 2020-2030. Influențele culturii vestice, sporite de tehnologiile informaționale vor avea și vor continua să aibă un impact global. Modul în care o anumită țară sau un anumit popor răspunde la influențele altei culturi și modul în care realizează această ciocnire a culturilor, poate reprezenta un element important al viitoarelor conflicte și poate înlocui alți stimuli interni tradiționali, care reprezentau o sursă cheie de producere a unor tensiuni. În general, globalizarea este privită drept un lucru pozitiv, în special în țările sărace care se opun țărilor dezvoltate, mult mai bogate. Globalizarea va continua să sporească intensitatea și extinderea influenței exterioare asupra tuturor culturilor.

Crearea coeziunii etnice sau a tensiunilor etnice reprezintă un aspect important, de care trebuie să țină cont forțele militare sau diversele agenții, care vor desfășura operații, în viitor, într-un mediu operațional, oricare ar fi acela. Similar conflictelor culturale și a celor etnice, acestea tind să se amplifice atunci când identitățile sunt puse la încercare de anumite schimbări sociale majore care însoțesc modernizarea, globalizarea, migrarea. În timp ce în prezent există tendința de aranjare a liniilor etnice de demarcație în funcție de zonele geografice, în următorii ani este foarte probabil ca efectul globalizării să fie cel de unire a diasporelor etnice situate în diferite puncte de pe glob. Din această cauză, în viitor, înțelegerea și recunoașterea problemelor etnice ale unui anumit mediu dar și a legăturilor dintre acesta și comunitatea globală vor reprezenta o problemă crucială pentru planificarea acțiunilor militare.

Ciocnirile culturale, pe lângă unele efecte pozitive, declanșează și resentimente și nemulțumiri. În țările foarte sărace/nedezvoltate în care există un număr mare de persoane tinere șomere, influențele culturii vestice conduc la apariția resentimentelor și a nemulțumirilor, ambele reprezentând un izvor pentru apariția crimelor, a actelor teroriste și a utilizării de droguri. Infuzia de cultură externă conduce la slăbirea coeziunii culturale, producând o multitudine de atitudini și acțiuni negative. Aceste atitudini conduc la apariția, perfecționarea și împrăștierea unui puternic sentiment anti-occident, sentiment care creează presiuni politice majore sau care conduce la intensificarea actelor teroriste realizate împotriva intereselor democrației.

Tendințele referitoare la procesul de educație și instruire reprezintă indicatori importanți ai stabilității, productivității și ai rezistenței unei societăți. Educația contribuie la prosperitatea economică și susține desfășurarea de activități politice. Educația reprezintă „baza dezvoltării și perfecționării statusului social iar pe viitor garantează succesul economic pentru un loc în cadrul economiei globale”. Educația va deveni din ce în ce mai accesibilă, respectând tendințele online și permițând accesul tuturor persoanelor la cunoștințe și noi descoperiri științifice.

Pe viitor, în țările slab dezvoltate sau în cele în curs de dezvoltare, educația va ajuta la recunoașterea faptului că standardele de viață din aceste societăți sunt mult inferioare celor din țările dezvoltate. Breșele existente între bogați și săraci va crea tensiuni, în special dacă persoanele vor beneficia de educație dar nu își vor găsi slujbe. Un efect corolar îl va reprezenta și pierderea unui mare număr de profesioniști, bine instruiți, care vor pleca în țările dezvoltate – impactul se resimte deja în multe domenii, în special în cel al sănătății.

În ciuda dezvoltării generale a infrastructurii educaționale globale în multe țări accesul la educația de bază continuă să fie interzis unor anumite segmente ale societății. Problemele referitoare la educația fundamentală rămân un subiect de îngrijorare în multe părți ale globului, iar breșele educaționale continuă să se lărgească. În anul 2000 pe glob existau cel puțin 880 milioane de adulți analfabeți, 250 milioane de copii lucrau deja și peste 110 milioane de copii de vârstă școlară încă nu erau înscriși la școală și nu urmau cursurile școlare.

Aceste date reprezintă peste un miliard de persoane care sunt instruite inadecvat și care nu pot participa la sau în beneficiul dezvoltării economiei globale. Societatea este obligată să ofere instruire și educație corespunzătoare pentru ca membrii săi să poată concura cu succes într-un mediu global puternic tehnologizat. Dacă un segment al populației se simte marginalizat, incapabil să concureze pentru obținerea unei slujbe, instruit dar fără să fie racordat la procesul educațional, sau dacă i se interzice accesul la educația de bază, atunci este foarte probabil că vor apărea violențe și conflicte civile sau chiar revoluții.

Sursele de instabilitate nu sunt numai de natură economică și că ele vin din mișcarea grupurilor și indivizilor în plan geografic și din manifestările intra și inter etnice, culturale și religioase.

2.2.Tipologia și fizionomia noilor conflicte.

Războiul, ca realitate obiectivă, care face parte din viața oamenilor, și mai ales a comunităților umane, trebuie cunoscut și înțeles ca realitate a existenței umane. În acest context internațional versatil, incert, complex și ambiguu, definirea fizionomiei viitoarelor războaie a devenit o preocupare aproape febrilă.(Anexa nr.9) Așa cum Toffler sublinia, „logica, deducția, epistemologia – pe scurt, activitatea cerebrală, omenească și a mașinilor – reprezintă premisa actuală a puterii militare”. Fizionomia conflictelor relevă așadar, cu pregnanță, necesitatea perfecționării continue a fundamentării teoretice și practicii asociate, a abordărilor metodelor și mijloacelor de ducere a acțiunilor.

Confruntarea violentă, individuală sau colectivă, a fost și va rămâne o caracteristică a umanității. Fațetele conflictelor au suferit transformări de-a lungul timpului, urmărind ca de fiecare dată să zdruncine puterile adversarului. Dacă în trecut (în perioada modernă) forțele armate au avut ca obiectiv privarea de potențial militar al adversarului (ca centru de greutate al acestuia) și cucerirea teritoriului pentru a controla populația și resursele, astăzi constatăm că obiectivul acestuia s-a schimbat, îndreptându-se spre cucerirea minții populației, pentru a obține controlul teritoriului și resurselor.

Astăzi, organizații non-statale (criminale și teroriste) caută să construiască baze în state aflate în colaps economic, cu scopul de a influența populații, de aceiași cultură și religie, care să se manifeste pentru schimbarea de regim și revenirea la organizații statale trecute.

Fenomenul terorist, al cărui principal promotor este organizația al-Qaeda, desfășoară un război ce are ca obiectiv scoaterea unor zone care au aparținut vechiului califat (țări islamice) din relația cu economiile occidentale. Dorința acestei organizații este de a exploata și valorifica, împotriva legilor economice internaționale, resursele energetice din aceste zone.

2.2.1. De la războiul clasic la terorism și insurgență

În conflictele clasice dar, mai ales în operațiile de stabilizare și reconstrucție provocările la adresa forțelor multinaționale întrunite pot fi clasificate în trei mari categorii, ca provocări de durată, provocări nou apărute și șocuri la adresa securității naționale.

Fiecare dintre provocările care vor apărea pe viitor vor face referire la probleme militare care rezultă din congruența unui număr diversificat de tendințe și vor ilustra un set de oportunități care pot rezulta dintr-un astfel de mediu în continuă transformare.

Provocările de durată vor include provocările militare care se manifestă neîntrerupt și în prezent, și care sunt rezultatul unui sistem internațional de relații, bazat pe superioritatea afișată sau clamată a unor state. Astfel de provocări includ misiunile clasice sau de bază, pe care forțele de securitate trebuie să le aibă în vedere pentru a apăra națiunea. Cel mai probabil, acestea vor rămâne o caracteristică durabilă a mediului de securitate în următorii 20-30 de ani, dar se vor manifesta cu pregnanță și cele care sunt evidente deja, în prezent, și care se referă la stabilizare și reconstrucție.

Globalizarea comerțului și a finanțelor, a deplasării persoanelor și circulației informațiilor au făcut ca prima linie a defensivei teritoriului țărilor membre NATO și UE să se apropie foarte mult de acestea, deoarece nicio țară nu mai este apărată de distanțele geografice mari față de țările de pe alte continente și nicio putere nu mai este protejată față de activitățile militare desfășurate de adversari. Interesele concurente ale adversarilor din totdeauna, ar putea avea, în prezent și în perspectivă, un impact puternic asupra acestor state și organizații.

Apărarea teritoriului național va include interacțiuni semnificative cu organismele și autoritățile care se ocupă de impunerea sancțiunilor juridice, în domeniul schimbului de informații și pentru declanșarea acțiunilor militare sau sprijinirea militară a scopurilor comune.

Abilitatea de a preveni, descurca, împiedica și, în final, de a înfrânge adversarul reprezintă o caracteristică a mediului de operații al viitorului. Conflictele militare interstatale, în special cele dintre marile superputeri, vor reprezenta un fenomen din ce în ce mai rar întâlnit dar care nu poate fi exclus complet. După colapsul URSS, superioritatea militară convențională a NATO/UE a devenit caracteristica cheie a noului mediu internațional, cu toate acestea accesul nerestrictiv al majorității țărilor globului la tehnologiile militare și civile, dezvoltarea economică puternică a diferitelor țări de pe glob, controlul resurselor cheie, cum ar fi mijloacele petrochimice, au condus la ascensiunea unor noi superputeri: China, India și Federația Rusă, care au contestat dominația NATO/UE asupra sistemului de relații internaționale, care și-au construit capabilități militare tradiționale pentru a-și impune propriile interese regionale și globale, la care se adaugă statele nedemocratice (Iran, Coreea de Nord, etc.), precum și forțe de natură teroristă (al-Qaeda).

Această provocare majoră va conduce la apariția unor state cu mari capabilități militare convenționale care vor fi similare capabilităților militare ale NATO/UE (forțe militare capabile să lucreze în rețea, dar și forțe navale dislocabile la distanțe mari care să dispună atât de capabilități aeriene cât și submarine). Aceste puteri vor putea să pătrundă în spațiul cosmic dar și în cyberspațiu, vor încerca să doboare supremația deținută de NATO/UE în aceste domenii. Noile superputeri aflate în ascensiune vor încerca să-și proiecteze puterea mult dincolo de granițele lor și de asemenea vor încerca să-și dezvolte capabilități expediționare pentru a asigura obținerea sau deținerea securității surselor de energie și a zăcămintelor de resurse naturale. Se vor baza, de asemenea, pe capabilități de nișă sau pe tehnologiile locale pentru a forța apariția unor avantaje geografice și sociale și pentru a înfrânge supremația deținută de NATO/UE în domeniile cunoscute drept vulnerabile.

Posibilele forțe adverse, în conflictul viitorului, vor fi caracterizate printr-o serie de capabilități integrate care au scopul de a nu permite forțelor NATO/UE să se apropie de zona de frontieră sau să-și proiecteze puterea militară într-o anumită regiune a globului. În plus, ele vor încerca să limiteze abilitatea forței întrunite de a construi, întreține sau de a comunica cu bazele și complexele militare care permit proiecția regională a puterii. De asemenea, acestea vor ținti capabilitățile spațiale (de cercetare, optice sau radar, de navigație de tip GPS, etc.), iar loviturile vor fi executate de forțele speciale sau de mijloace acționate de la mare distanță, care vor avea ca obiectiv neutralizarea bazelor terestre.

O a doua țintă pentru forțele anti-acces adverse o va reprezenta sistemul global de informații, care este necesar pentru sincronizarea și coordonarea forțelor militare.

O altă țintă va fi reprezentată de platformele de lansare a rachetelor balistice și intercontinentale sau a altor sisteme de armament cu precizie mare de lovire. În sfârșit, adversarii vor încerca să limiteze accesul la nodurile de transport care realizează legătura dintre teritoriul continental și teatrele de operații (vor executa atacuri asupra mijloacelor sau punctelor de transport feroviar, asupra facilităților portuare, vor mina porturile maritime importante, etc.).

Strategiile anti-acces vor fi caracterizate de planuri politico-militare care integrează diplomația, demonstrația de forță, prevenirea și coerciția în scopul blocării celorlalți jucători regionali pentru ca aceștia să nu permită forțelor NATO/UE să-și stabilească baze dar și să interzică accesul acestora. Adversarii vor încerca să utilizeze instrumentele politice și economice pentru a limita sau bloca opțiunile strategice de desfășurare a forțelor militare. Ei vor utiliza aceste instrumente pentru a exercita presiuni asupra aliaților sau asupra partenerilor de coaliție astfel încât aceștia să interzică accesul forțelor la bazele militare, să interzică survolul spațiului aerian și implicit să elimine necesitatea unor lovituri militare deschise.

De asemenea, vor utiliza atât armamentul convențional, armele de distrugere în masă, operațiile de informații cât și combinații ale acestora. Odată ce percepția referitoare la inevitabilitatea desfășurării unei operații militare va crește, aceasta va atrage după sine posibilitatea desfășurării unui atac de prevenire, care este posibil să fie realizat cu arme de distrugere în masă. Este foarte puțin probabil ca viitorii adversari ai NATO/UE să aștepte ca forțele militare să se poziționeze în regiune și să pornească un atac nimicitor împotriva lor, așa cum s-a întâmplat în conflictele militare de dată recentă (Irak, Balcani).

O problemă pe care liderii marilor puteri și alianțelor democratice sunt chemați să o rezolve este aceea a managementului consecințelor provocate de țările aflate în colaps sau în prag de colaps. Inabilitatea unui număr de state de a face față stresului provocat de modificarea mediului internațional și, implicit, inabilitatea acestora de a identifica nevoile cetățenilor vor crea noi dificultăți care se vor răsfrânge asupra forțelor NATO/UE și se poate ajunge inclusiv la utilizarea teritoriului acestor țări drept baze pentru grupările teroriste care acționează pe plan mondial, în care să se realizeze instruirea, echiparea și planificarea atacurilor desfășurate împotriva statelor democratice și a intereselor lor. Statele aflate în colaps sau în prag de colaps se vor afla sub presiunea unor actori substatali sau transstatali, inclusiv grupări religioase sau etnice, triburi, elemente criminale sau alte grupări.

Multe dintre statele care luptă să mențină o autoritate centrală puternică sunt confruntate cu mari presiuni economice, religioase sau culturale pentru a-și schimba ordinea convențională și pentru a trece la un alt tip de autoritate, adesea această schimbare conducând la apariția unei instabilități locale și regionale serioase. Acest mediu complex solicită înțelegerea dinamicii dintre grupurile competitoare dar și înțelegerea modului în care forțele întrunite pot să manipuleze aceste relații în avantajul lor. Scopul acestor operații va fi adesea de a reintegra aceste societăți în cadrul comunității internaționale și de a instaura guverne locale capabile să conducă și să rezolve problemele interne. De o importanță deosebită sunt statele care dețin sau sunt pe cale să dețină capabilități din domeniul armamentului nuclear, chimic sau biologic, dar și cele care dețin zăcăminte critice. În aceste situații acțiunile militare imediate și directe pot fi esențiale pentru menținerea stabilității regionale și mondiale.

Atunci când forțele militare desfășoară operații în state aflate în colaps sau în zone de conflict ele se vor confrunta cu munca desfășurată de membrii ai diferitelor organizații non-guvernamentale, organizații umanitare internaționale, corporații multinaționale, organizații transnaționale sau alte organizații civile. Aceste organizații externe pot avea obiective și interese stipulate clar dar și altele ascunse și, pot sprijini sau pot zădărnici îndeplinirea misiunilor statelor democratice. Fiecare dintre participanți, fie el individ sau organizație, își va urmări propriile interese, iar obiectivele și acțiunile vor fi realizate fie împreună, fie în competiție cu ceilalți participanți. Participanții pot avea motive economice, politice, religioase, culturale sau particulare (cum ar fi răzbunarea), care diferă de motivul organizațional anunțat public. Comandantul forțelor întrunite trebuie să înțeleagă toate aceste scopuri diverse și adesea contradictorii, precum și impactul pe care acești furnizori de „servicii non-guvernamentale” îl vor avea asupra îndeplinirii misiunii militare.

Rețelele teroriste transnaționale vor reprezenta și în continuare o provocare militară importantă la adresa forțelor întrunite ale NATO/UE și, implicit, România (ca membru al celor două organizații). În cadrul conflictelor actuale, rețelele teroriste reprezintă deja un jucător important, ele pot pune probleme strategice marilor puteri pentru că dispun de potențialul de a ucide populația în masă. Grupările ideologice teroriste au descoperit modul în care se pot forma rețele regionale sau chiar globale, care să opereze în afara controlului statal. Aceste grupări au achiziționat mijloacele și instrumentele necesare pentru a provoca statele și, implicit organismele internaționale de securitate, pentru a face față provocărilor.

În prezent, constatăm că există tendința grupărilor teroriste de a se plia pe conceptul grupărilor armate care dețin controlul politic în interiorul granițelor unui stat existent dar slăbit (exemplu, Sudan, Somalia, Afganistan până în anul 2001), deși statele respective nu vorbesc în numele acelei organizații dar nici nu au puterea să reclame public că aceste organizații nu le reprezintă.

Deoarece sistemele politico-diplomatice nu sunt pregătite pentru a răspunde acestor grupări, rezultă că sistemele militare și cele de securitate sunt cele care trebuie să facă acest lucru. În plus, grupările teroriste trans-naționale tind să-și mărească numărul bazelor amplasate în marile metropole, folosind facilitățile lumii democratice. În acest sens, cea mai bună acoperire pentru realizarea celulelor teroriste în Europa sau în SUA, este reprezentată de fenomenul global imigraționist, cât se poate de permisiv în acest sens.

Aceste structuri teroriste utilizează tactici care includ: insurgența, atacurile sinucigașe cu bombe, deturnarea de aeronave, utilizarea unor dispozitive explozive improvizate împotriva populației civile, etc. În plus, ele utilizează rețeaua globală de comunicații, inclusiv sistemele de telefonie și cele de internet pentru a-și planifica și coordona activitățile și pentru a câștiga noi adepți. În prezent cele mai ambițioase și cele mai violente rețele teroriste mondiale (care probabil că vor rămâne active pentru următoarea perioadă de timp) se bazează pe o interpretare voit deformată a religiei islamice și încearcă să stabilească un nou „califat” care să depășească granițele statelor din Orientul Mijlociu.

Ideologul al-Qaeda Lewis Atiyyatullah spunea, după atacurile cu bombă de la Madrid din anul 2005, că „balanța puterii se va modifica, sistemul internațional construit de națiunile vestice în urma Tratatului de la Westphalia se va prăbuși și un nou sistem internațional se va ridica sub conducerea unui stat islamic puternic”.

Aceste grupări utilizează ca baze centrale de instruire statele aflate în colaps sau pe cele aflate în prag de colaps, acestea devenind sanctuare care permit declanșarea de operații sau acțiuni oriunde în lume. În același timp, prin presiuni asupra guvernului țării gazdă, nu permit statelor democratice să angajeze relații, să realizeze schimburi comerciale sau de altă natură cu acestea. Amenințarea reprezentată de rețele teroriste și statele care le susțin, rămâne o caracteristică universală a conflictelor armate și a operațiilor militare ale viitorului.

Grupările ideologice capabile să construiască rețele teroriste trans-naționale dispun de mijloace financiare substanțiale, acces facil la sfera economică de interes sau la avantajele oferite de tehnologie și de permeabilitatea granițelor statale. Acestea nu pot fi restricționate de normele dreptului internațional și vor fi extrem de active atunci când statele dispun de capabilitate redusă de a exercita forța. Ele vor fi, de asemenea, capabile să mobilizeze opinia publică în favoarea lor, să o întoarcă împotriva comunității de state democratice, folosind ideologii sau religii transnaționale ce le sunt favorabile.

Rețelele teroriste folosesc modalitatea de acțiune indirectă, evită să atace punctele militare tari ale țărilor democratice și angajează punctele vulnerabile sau țintele non-militare. În timp ce teroriștii vor încerca să atace ținte și instalații mai puțin securizate în scopul apariției sentimentului de frică, de panică și pentru slăbirea încrederii populației civile și a politicienilor în nivelul lor de securitate, strategia generală va fi îndreptată spre slăbirea sprijinului public internațional acordat forței militare sau de securitate și spre separarea populației locale de forțele aliate. Este foarte clar faptul că numeroasele grupări armate teroriste active, care continuă să apară pe scena politică, vor reprezenta o provocare la adresa modului în care își desfășoară activitățile și afacerile guvernele tradiționaliste. Mai grav este faptul că în prezent datorită numărului crescut al grupărilor armate active este foarte greu să li se înțeleagă deplin motivele, metodele utilizate și scopurile.

Pe întreg globul, cartelul drogurilor și grupările criminale își măresc puterea și capabilitățile și, se transformă în entități din ce în ce mai periculoase. Așa cum modalitățile de luptă evoluează în paralel cu aspectele politice, economice, sociale și tehnice ale societății, la fel evoluează și criminalitatea. Rețelele de crimă organizată s-au extins din ce în ce mai mult odată cu extinderea rețelelor de afaceri transnaționale. Toate elementele care încurajează conexiunile globale, tratatele comerciale, ieftinirea transportului, asigurarea unor comunicații aproape libere, creșterea numărului de persoane care se deplasează în diferite puncte de pe glob, încurajează și criminalitatea trans-națională. Sporirea masivă a numărului dar și a calității conexiunilor de comunicații realizate între comunități a impus întărirea securității internaționale, dar cu toate acestea mediul internațional oferă organizațiilor criminale multiple oportunități.

Rețelele criminale internaționale care urmăresc obținerea de profit sunt favorizate de întreprinderi sau diversele societăți economice particulare care operează prin intermediul unor structuri complexe de proprietate fiind parte componentă a lanțurilor difuze și opace, de aprovizionare globală, reprezintă o reală amenințare deoarece realizează trafic de droguri, spălare de bani, crupție și comerț ilicit cu armament. Multe dintre grupările teroriste, actorii substatali sau uneori elemente ale statului (cum ar fi de exemplu rețeaua nucleară teroristă AQ Khan sau Garda Republicană Iraniană) au început să desfășoare activități criminale pentru a-și sprijini operațiile teroriste.

În prezent, amenințarea terorismului mondial se bazează pe apariția unei ideologii trans-naționale religioase violente care a fost preluată și canalizată de al-Qaeda, deși pe tot globul există diferite grupări teroriste, cu variate cerințe teritoriale sau etnice, fundamentalismul islamic a fost singurul capabil să realizeze managementul unei rețele globale non-statală care înglobează luptători în numele Jihadului, finanțatori și planificatori ai operațiilor teroriste sau propagandă pro-Jihad, precum și elemente din varii domenii care luptă pe plan ideologic contra SUA, NATO și UE. Alte ideologii naționale, religioase, culturale sau legate de mediul înconjurător, unele chiar cu doctrină nihilistă, pot să apară și să traverseze linia de demarcație dintre opoziția politică sau socială și conflictul armat.

Dincolo de scopurile și planurile pe termen mediu, unele grupări interesate pot să ia în calcul și oportunitățile oferite de deținerea controlului asupra unor resurse tehnice sau economice, dar și de desfășurarea de operații în legalitate (se pune accentul pe dreptul la libertatea personală și intimitate), astfel încât pot să-și asume un mod de operare similar cu cel al actualelor grupări teroriste pentru a duce un război distrugător la scară planetară, care să depășească cu mult cel purtat efectiv de actualele grupări teroriste.

Aceste grupuri pot reprezenta un adversar mult mai periculos și înșelător, care va încerca să producă conflicte distrugătoare de ordin cultural, economic sau alte domenii socio-umane.

Modelul războiului de generația a patra prezintă noi metode de luptă utilizate ca răspuns la modalitatea occidentală de ducere a războiului, bazat, în general, pe doctrina americană, în care se proiectează forțe în diferite zone ale globului și în care se execută atacuri aeriene precise împotriva unor noduri de rețea sau unor elemente critice de infrastructură.

Tipologia războiului de generația a patra pornește de la premisa că actorii în cauză – statali și non-statali – înțeleg faptul că ei nu se pot lupta direct cu occidentul sau cu democrația, pentru că puterea militară convențională a acestora este copleșitoare, de aceea ei se vor baza pe metode neconvenționale, destinate implicit slăbirii sau anihilării voinței politice a țărilor membre NATO/ UE, precum și siguranței și bunăstării acestora. Ideea războiului de generația a patra reprezintă o formă evoluată de insurgență care utilizează toate rețelele disponibile, de exemplu, rețelele politice, economice, sociale și militare, pentru a-i convinge pe adversarii care iau deciziile politice de faptul că scopurile lor sunt fie irealizabile, fie extrem de costisitoare în raport cu beneficiile obținute. Modelul războiului de generația a patra are ca fundament conceptul „o voință politică puternică poate învinge o putere economică și militară superioară, iar aceste războaie se vor desfășura pe perioade de timp foarte lungi, adesea de câteva decade”.

Implicațiile modelului războiului de generația a patra sunt apreciate în prezent drept noi forme de insurgență. Multe dintre națiunile-stat, care nu dispun de capacitățile tehnologice și socio-economice ale statelor occidentale, vor adopta probabil metodele războiului de generația a patra pentru a neutraliza capabilitățile militare și de altă natură ale NATO/UE. Forțele neregulate, slab modernizate dar adaptive, care se structurează în parte pe capabilitățile militare, și care au acces la tehnologiile de nișă, vor reprezenta etalonul. Hibridizarea, perfecționarea tehnologică rapidă și dezvoltarea capabilităților sunt rezultatul conceptelor asimetrice, dar ele au creat un mediu în care cerințele și necesitățile sunt într-o continuă schimbare. Astfel, viitorii adversari vor utiliza diverse tehnologii, de la cele mai avansate la cele clasice, în funcție de nivelul de acces la acestea și de sprijinul oferit de societate dar acestea vor fi extrem de diferite de posibilitățile societăților occidentale.

În acest sens, războiul va fi purtat prin utilizarea dispozitivelor explozive improvizate cu mijloc de rupere/pătrundere format dintr-o încărcătură de exploziv, cu senzori ieftini, obținuți din comerț, posibil cu încărcătură biologică/radiologică, sau al armelor cu dimensiuni reduse dar cu capabilități tehnico-tactice ridicate, folosind masiv în cadrul acțiunilor de luptă lunetiștii sau armament sau muniții cu capabilități anti-blindaj și anti-material crescute. De asemenea, se vor axa pe sporirea utilizării muniției pentru tragerile indirecte, a cărei eficacitate este crescută prin utilizarea focoaselor de proximitate, a muniției inteligente și de fragmentare, utilizarea rachetelor antitanc teleghidate și a lansatoarelor de grenade reactive împotriva unei varietăți de ținte cu blindaj protector, proliferarea utilizării rachetelor anti-aeriene de joasă altitudine și a rachetelor sol-aer în cadrul unor ambuscade sofisticate, etc.

Un oponent sau o structură luptătoare, de generația a patra, acceptă realitatea că nu poate să câștige o luptă purtată în termenii stabiliți de NATO/UE, dar înțeleg faptul că șansele de a câștiga sunt sporite dacă ei pot diminua sau deturna dorința societății și a clasei politice democratice de a angaja lupte și că pot cauza serioase disfuncționalități economiei occidentale. Formele de conducere a războiului de generația a patra se bazează pe accesul rapid la tehnologie, pe dorința de a utiliza fără restricții violența (dacă este necesar) și pe dezvoltarea rețelelor mobile care pot să desfășoare lupta. Deoarece adversarii de generația a patra acceptă foarte puțină birocrație, ei sunt capabili să se adapteze extrem de rapid condițiilor existente și la noile tehnologii sau tactici. Accesul la mass-media globală și omniprezența mijloacelor media disponibile (ieftine și foarte puternice) le permite dominarea câmpului de luptă din mass-media și amplificarea greșelilor NATO/UE sau introducerea în orice moment a unor date false în scopuri de propagandă.

Expansiunea rapidă și continuă a tehnologiilor și a sistemelor informatice reprezintă un real sprijin pentru militari dar și pentru terțe persoane. Rețelele complicate alcătuite din cabluri subterane, stații de radio-relee, fibre optice, servicii de telefonie mobilă (celulare) precum și INTERNET-ul oferă capabilități sporite de comunicații, care sunt utilizate atât de către guverne, oameni de afaceri dar și de către simple persoane situate în diferite zone de pe glob. Cu cât aceste rețele permit realizarea unor activități importante( controlul de la distanță al sistemelor de infrastructură, deplasarea banilor și a finanțelor) cu atât ele vor fi mai vulnerabile față de încercările de manipulare sau de întrerupere, realizate în scopuri criminale de către adversari (actori statali sau non-statali).

Deși nu reprezintă o noutate (îl întâlnim în războaiele napoleoniene), războiul de generația a patra este o certitudine a contemporaneității și se manifestă cu preponderență în țările nedemocratice sau aflate în colaps economic, dar efectele lui se propagă și în cadrul țărilor democratice. Acest război folosește ca metodă de acțiune teroarea, ca o compensație a lipsei sistemelor avansate de armament.

În noul mediu de securitate, un număr semnificativ de tendințe tehnologice – inclusive dezvoltarea armelor laser, războiul electronic și tehnologiile care împiedică accesul la spațiul cosmic – vor avea efecte majore la nivel global, care se vor răsfrânge și asupra activităților NATO, care, va acorda o atenție sporită securității în tripla sa ipostază: individuală, națională și internațională (zonală, regională și globală).

2.2.2. Războiul hibrid- o noua formă de manifestare conflictuală

Pornind de la aserțiunea lui Clausewitz, care spunea că războiul este “mai mult decât un cameleon”, care se adaptează continuu în caracter, în fiecare moment, ne propunem să aducem în atenție, războiul hibrid, ca formă a războiului viitorului și modalitățile acestuia de manifestare.

Sintagma „război hibrid”, deși nu este nouă, teoreticianul militar rus, Georgii Isserson, în 1933 în lucrarea sa „ Fundamentele Operațiilor în Adâncime” nota că „mobilizarea nu trebuie să aibă loc după ce războiul a fost declarat, dar atacurile neobservate trebuie să se întâmple cu mult timp inainte”, nu are încă o o definiție unanim acceptată.

"Războiul hibrid" e un concept care nu are o definiție unanim acceptată, însă subscrie legităților războiului și se explică în mod deosebit prin „legea flexibilității și interdependențelor active”, evidențiind caracterul complex al războiului sub diferitele lui forme de exprimare, de la cel informațional la cel economic, de la amenințările cu folosirea forței la agresiuni mediatice și psihologice, de la insurgențe și gherilă la confruntarea armată propriu zisă.

Dezvoltarea tehnologică îndeamnă domeniile politic, economic, militar, cultural diplomatic și religios să se combine unul cu altul. Punctele de conexiune sunt gata, iar trendul de unificare a diferitelor domenii este foarte clar. Toate aceste lucruri sunt interpretate învechit de ideea limitării războiului la domeniul militar și folosind numărul victimelor războiului ca măsură a intensității războiului.

Războiul hibrid încorporează o plajă de moduri diferite de război incluzând capabilități convenționale, tactici, tehnici și proceduri neregulate, acte teroriste incluzând violența confuză și coercitivă, precum și activități criminale.

După unii autori, „Războiul hibrid”încorporează o plajă de moduri diferite de război incluzând capabilități convenționale, tactici, tehnici și proceduri neregulate, acte teroriste incluzând violența confuză și coercitivă, precum și activități criminale. Aspectul militar în acest tip de război este aparent unul indirect, constând în principal în demonstrații de forță, dar cu folosirea pe scară largă a forțelor speciale.

În opinia altor autori, războiul hibrid reprezintă „o combinație de conflicte armate simetrice și asimetrice, în cadrul cărora forțele de intervenție desfășoară operații militare tradiționale împotriva unor forțe militare și ținte inamice, în timp ce acționează simultan și decisiv pentru a obține controlul populației indigene din zona de operații, prin operații de stabilitate”. Aceași abordare aparține și Șefului Statului Major General al Federației Ruse, generalul Gherasimov, care într-un articol publicat în Rusian Defence Journal VPK, subliniază aspectul folosirii în ascuns a forțelor militare regulate, ca ultimă instanță, iar ca mijloace principale de acțiune apar forțele speciale, disimulatea ca forțe de menținere a păcii și operațiile informaționale.

Confruntarea hibridă depășește elementele fizice ale conflictului, războiul mediatic și imagologic, unde manipularea mass-media și discreditarea adversarului pot constitui priorități, și unde integrarea operațiilor informaționale cu programele strategice de comunicare sunt la fel de importante ca sistemele de armament de pe câmpul de luptă. Granița dintre războiul regulat și „noile războaie” este tot mai difuză, grupurile non-statale au acces la acele arme care erau odată în mod exclusiv apanajul statelor. Amplificarea mijloacelor, tehnicilor, metodelor și strategiilor neconvenționale pot conduce către o adevărată dilemă a securității, în sensul manifestării tendințelor de creștere a puterii, in special militare, a statelor.

Războiul hibrid, în opinia noastră,(Figura.1) presupune o angajare complexă într-o confruntare, nedeclarată de catre state sau alți actori, unde, cel care generează agresiunea urmărește obținerea unor efecte sinergice prin exploatarea combinată a slăbiciunilor societale (tensiuni etnice, instituții slabe și corupte, dependența economică/energetică etc.) cu cele militare, dar acestea din urmă nefiind asumate în mod explicit. Efectele propuse pot fi atinse la toate nivelele războiului.

Din această perspectivă putem aprecia că „războiul hibrid” are caracteristici multidimensionale care presupun:

dimensiunea politică – rezultată din diversitatea intereselor, din fixarea obiectivelor politice generale sau secvențiale precum și din exploatarea slăbiciunilor politice ale statului țintă. Sublinierea impactului coeziunii politice a unuia sau altuia dintre actori a fost un aspect fundamental al criteriului lui Clausewitz, dar ideea îndeplinirii în mod indirect mai degrabă decât calea forțelor militare din teren ale adversarului subliniază caracterul multimodal în creștere a conflictului. Asistăm, de asemenea, la creșterea rolului actorilor neconvenționali care pot opera dincolo de controlul statal, eludând frontierele, normele și acordurile internaționale. O parte dintre aceștia aparțin rețelelor teroriste globale, iar altă parte cooperează cu elemente criminale pentru destabilizarea unor anumite zone;

Figura.1 Diagrama războiului hibrid

dimensiunea economică – rezultată din utilizarea mijloacelor economice, în special a resurselor ca armă în confruntarea hibridă. Un stat dependent economic de potențiali inamici, măcinat de corupție, ușor de penetrat la nivelul deciziei strategice, poate constitui o potențială țintă în războiul hibrid;

dimensiunea etnico-culturală, ce derivă din abilitatea de a exploata tensiunile etnico-culturale din statul țintă, care să conducă la acțiuni centrifuge și crearea așa numiților „cai troieni” ;

dimensiunea diplomatică – vizează abilitatea și capacitatea de a crea și dezvolta prin mijloace diplomatice un mediu favorabil discreditării statului țintă;

dimensiunea tehnologică – include capabilități de combinare de înaltă tehnologie, precum arme anti-satelit și război cibernetic direcționat împotriva țintelor;

dimensiunea informațional – mediatică – vizează abilitatea agresorului de exercitare a influenței asupra populației. În relație directă cu acest aspect trebuie avute în vedere influențarea voinței populației inamicului și prin izolarea temporară a populației proprii, în scopul de a reduce posibilitățile de influențare. Un stat slab poate constitui ținta predilectă a unui război hibrid, exploatându-se nemulțumirea cetățenilor față de stat. Confruntarea hibridă este „o încleștare dincolo de elementele fizice ale conflictului, în care manipularea mass-media, întrebuințarea Internetului și integrarea operațiilor informaționale cu programele strategice de comunicare sunt la fel de importante ca sistemele de armament de pe câmpul de luptă”;

dimensiunea strategică, implică necesitatea unor acțiuni complexe, pregătite din timp, diversificate și actualizate permanent care să aibă ca finalitate dominarea potențialului adversar. Oponenții hibrizi, caută victoria prin fuziunea tacticilor neregulate și prin mijloacele cele mai letale cu putință, în scopul de a ataca și de a obține obiectivele politice.

dimensiunea operațională – războaiele hibride combină letalitatea conflictului cu mijloacele războiului neregulat. În astfel de conflicte, adversarii vor explora accesul la capabilități militare incluzând sisteme de comandă și alte sisteme letale moderne, la fel ca și promovarea prelungirii insurgenței care presupune ambuscade, IED și asasinări.

Spre deosebire de războaiele combinate, scopul abordării hibride nu este de a determina regresia forței adversarului prin faze operaționale și nici să sprijine apariția unei forțe convenționale pentru câmpul de luptă decisiv. Componenta distructivă a războaielor hibride nu vine din tehnologia revoluționară ci din criminalitate. Activitatea criminală este folosită pentru a susține forța hibridă sau pentru a favoriza dezordinea națiunii țintă. Scopul poate include conflicte prelungite cu seturi de capabilități de forțe confuze pentru a contracara rezistența sau apărarea guvernului convențional orientat.

Războiul hibrid (hybrid warfare – HW) a transformat din temelii geometria conflictului modern. Astfel, noul tip de conflict, precum cel din Ucraina, implică folosirea coordonată, deschis sau sub acoperire, a unui larg spectru de acțiuni, incluzând dar nu limitat, de la mijloace militare și civile, la cele convenționale și neconvenționale, într-un atac ambiguu asupra altui stat. Forțele combatante se văd puse acum în fața unor provocări totalmente noi, deosebite, iar conflictele au câștigat în durată și siguranță.

Amenințările hibride sunt rezultatul unui aranjament de acțiuni și metode convenționale și/sau neconvenționale utilizate de unul sau mai mulți oponenți, care pot include și întrebuințarea forței militare.

La o primă analiză, ducerea războiului hibrid împotriva unui stat cuprinde, dar nu se limitează neapărat la: presiuni diplomatice și politice; demonstrații de forță, în special prin masarea de forțe armate convenționale la granița statului agresat, ceea ce permite opțiunea desfășurării unor incursiuni militare; angajarea forțelor de operații speciale, a forțelor regulate, a milițiilor și a companiilor de securitate private; utilizarea comunicării strategice (STRATCOM), a acțiunilor psihologice și a celor de INFOOPS; derularea acțiunilor cibernetice; folosirea grupărilor sociale ale minorităților etnice.

Dintre factorii cheie în amenințările hibride, se detașează: înțelegerea mediului socio-cultural de acțiune; câștigarea bătăliei de percepție; accesul la tehnologia de înaltă clasă; adaptabilitatea și agilitatea.

2.3. Necesitatea revizuirii strategice – imperativ european

Noile provocări de securitate impun cu necesitate efectuarea unor noi calcule în materie de viziune strategică.Așa cum am arătat anterior securitatea națională a Românieii în actualul c ontext geopolitic nu poate fi privită altfel decât ca parte a sistemului de securitate european, în cadrul UE și al NATO. Din acest mtiv opinăm că este necesară o nouă abordare strategică la nivel continental. Caracterul imperativ al acestei necesități este subliniat și de faptul că noi documente strategice au fost elaborate și la nivelul altor mari actori internaționali în urma modificărilor la nivelul mediului internațional de securitate generate de criza economică și financiară mondială. În 2010, spre exemplu, SUA au publicat o nouă strategie de securitate națională iar NATO a făcut public un nou concept strategic, prin care sunt surprinse majoritatea noilor tendințe de la nivelul sistemului internațional. În cazul UE, în 2010, a fost elaborată doar o strategie de securitate internă care, în ciuda interdependenței dintre securitatea internă și cea externă a entităților politice, nu trasează linii pentru modul în care UE ar trebui să acționeze pe arena internațională pentru maximizarea securității și pentru reconfirmarea sa ca actor internațional relevant.

La nivelul Uniunii Europene, au fost elaborate trei documente ce relevă viziunea strategică a acesteia. Primul dintre ele, Strategia Europeană de Securitate – O Europă mai sigură într-o lume mai bună (2003) este cunoscută și sub denumirea de Strategia Solana, după inițiatorul proiectului. După debutul crizei economice și financiare, în cadrul UE, a fost într-adevăr elaborat un document considerat adesea, în mod forțat în opinia noastră, ca având valoare de strategie de securitate, făcut public sub denumire de Raport privind punerea în aplicare a strategiei europene de securitate – Asigurarea securității într-o lume în schimbare. Însă, după cum sugerează și denumirea, documentul publicat în 2008 poate fi considerat doar în parte un document strategic, acesta făcând referire doar la noile evoluții în materie de securitate europeană, fără a trasa noi direcții, noi linii de acțiune în acest sens. Cel de-al doilea document aduce însă în atenție problema securității cibernetice care, după cum am demonstrat anterior, se acutizează progresiv și pe cea a securității energetice, legată de necesitatea dezvoltării și implementării unei politici energetice a UE, dar și de necesitatea implicării în stabilizarea economică și politică a statelor de tranzit. Însă, în linii mari, documentul din 2008 nu se constituie într-un document strategic în sine deoarece nu aduce schimbări în ceea ce privește viziunea strategică, este doar parțial adaptat noilor realități și nici obiectivele nu sunt distincte – multilateralismul în abordarea problemelor internaționale contemporane și dezvoltarea eficienței și coerenței UE rămân aspirații constante.

În 2010, este făcut public un alt document strategic sub denumirea de Strategia de securitate internă a Uniunii Europene: Către un model european de securitate. Totuși, după cum rezultă chiar din titlu, obiectul de referință al strategiei este securitatea internă a cetățenilor europeni, referindu-se preponderent la spațiul de securitate și justiție internă, la calitatea vieții acestora, la bunăstarea lor, dar și la impactul unor dezastre naturale și antropice. Aspectele legate de UE pe arena internațională sunt abordate doar marginal, sub credința că securitatea externă și cea internă sunt puternic interdependente, determinându-se reciproc. Documentul abordează probleme precum terorismul internațional, criminalitatea organizată, violența, criminalitatea informatică, infracțiunile transfrontaliere, riscuri și amenințări comune ale statelor membre ale Uniunii, multe dintre ele fiind favorizate chiar de mecanismele de integrare ale UE, prin libera circulație a capitalurilor și cetățenilor.

Elaborarea unei noi strategii de securitate a UE este un proces pe cât de necesar, pe atât de dificil. Traiectoria statelor membre ale UE devine una pregnant realistă, retorica idealistă, beneficiile integrării fiind puternic puse în umbră de evenimentele recente și de reacțiile statelor europene în fața acestora. Devine din ce în ce mai clar că UE nu a evoluat către idealul propus în Tratatul de la Maastricht (1992), precum și faptul că realitatea europeană și internațională în care a fost redactată Strategia Europeană de Securitate din 2003 s-a schimbat și aceasta numai dacă luăm în calcul că, din acel moment, UE a cunoscut două valuri de extindere ce i-au mărit numărul de state membre de la 15 la 27.

Totodată, printre argumentele contra necesității scrierii și adoptării unei noi strategii de securitate s-ar putea număra faptul că principalele riscuri și amenințări de securitate au rămas constante, variațiile nefiind notabile în acest sens. Terorismul internațional, proliferarea armelor de distrugere în masă, conflictele interetnice și interreligioase continuă să constituie principalii factori perturbatori ai stabilității și securității naționale, regionale și internaționale. Și, într-adevăr, considerăm că acestea trebuie să rămână repere notabile în orice strategie de securitate. Pe de altă parte, nu poate fi trecut cu vederea faptul că și la acest nivel au apărut mutații, după cum am demonstrat anterior. Terorismul internațional cunoaște o difuzie, bazele rețelelor teroriste se extind acum din ce în ce mai notabil și dincolo de granițele statelor pe teritoriul cărora s-a dus „războiul contra terorii”, fiind din ce în ce mai dificil de reperat și contracarat, iar exploziile din luna aprilie 2013, din Boston, SUA, în spatele cărora s-au aflat doi tineri ceceni, sunt un exemplu relevant în acest sens.

Și problema proliferării devine din ce în ce mai acută. Suspiciunile Occidentului că Iranul ar dezvolta armament nuclear sub acoperirea unui program nuclear civil a dus la o reală dilemă a securității, ce a avut implicații considerabile nu doar asupra relațiilor dintre SUA și Iran, ci și asupra relațiilor dintre SUA și Rusia, precum și dintre UE și Rusia. Mai mult, testele efectuate în cursul anului 2013 de către Coreea de Nord și atitudinea din ce în ce mai agresivă a acesteia indică adâncirea unui focar conflictual cu caracter nuclear, problemă care nu poate lăsa niciun actor internațional în afară.

Nici conflictele interetnice și interreligioase nu sunt de domeniul trecutului, chiar dacă, în prezent, în spațiul adiacent Europei, ele se află într-o stare latentă (cazul Balcanilor de Vest) sau „înghețată” (cazul Zonei Extinse a Mării Negre). Potențialul lor destabilizator la nivel regional este considerabil și, în opinia noastră, este amplificat prin faptul că, în ecuația acestor conflicte, există puteri regionale care au interese în evoluția acestora într-o direcție sau alta pentru menținerea sau amplificarea influenței. Rolul jucat de Federația Rusă în menținerea conflictelor înghețate din ZEMN este elocvent în acest sens. De asemenea, și Turcia este un actor important în securitatea și stabilitatea Balcanilor de Vest, fiind unul dintre susținătorii grupurilor etnice musulmane. Totodată, nici conflictele recente din nordul Africii și din Orientul Mijlociu nu trebuie omise, chiar dacă acestea au luat forma unor revolte populare pe fundalul relei guvernări, a delegitimizării regimurilor de guvernare a căror existență se întindea pe zeci de ani. Relevantă este în acest sens și reacția UE în contextul revoltelor populare din nordul Africii și Orientul Mijlociu, care nu poate evaluată decât ca având un caracter limitat și, în opinia noastră, lipsa unei strategii viabile, proactive, cu un pronunțat caracter anticipativ a jucat un rol substanțial în acest context.

Toate acestea se petrec într-un spațiu aflat în imediata proximitate a UE, aflate, în marea lor parte sub incidența Politicii Europene de Vecinătate, cu relevanță majoră pentru securitatea europeană. În plus, în condițiile în care SUA și-a anunțat intenția de a-și concentra atenția și resursele spre regiunea Asia-Pacific, Uniunii Europene îi va reveni principala responsabilitate de a menține stabilitatea și securitatea în aceste regiuni. Acest lucru echivalează cu necesitatea unor eforturi de a identifica soluții fezabile și eficiente, dar și angajarea de resurse umane, materiale și financiare și toate acestea în condițiile în care europenilor le este din ce în ce mai greu să ajungă la un consens, chiar și în problemele pe care le întâmpină pe plan intern, și în contextul unor evidente dificultăți financiare. În acest sens, o altă premisă esențială care trebuie să stea la baza unei noi inițiative în plan strategic constă în evitarea stabilirii unor obiective excesiv de ambițioase și dificil de atins. Distanța dintre resursele disponibile și obiectivele stabilite trebuie să fie minimă sau chiar să tindă spre zero astfel încât noua strategie să contribuie la eficiența Uniunii și să constituie un instrument de promovare a credibilității UE pe arena internațională.

În opinia noastră, în ceea ce privește politica externă a UE, abordarea vecinătății apropiate ar trebui să constituie unul dintre principalele obiective. De asemenea, este necesar ca acțiunile derulate sub PCSA să se concentreze asupra acestor spații și să se evite implicarea UE în regiuni îndepărtate. Globalizarea aduce, într-adevăr, imperativul contracarării surselor de insecuritate cât mai devreme cu putință, indiferent cât de departe s-ar afla acestea din punct de vedere geografic, dar instabilitatea în spațiul proxemic ar trebui să constituie o prioritate de prim rang în actualul context internațional. Practic, considerăm că afirmarea UE pe arena internațională în etapa ce urmează crizei economice și financiare trebuie să se facă printr-o strategie a pașilor mărunți, dar efectuați în mod progresiv. O revenire a UE într-o stare de stabilitate economică, politică și socială, precum și o contribuție marcantă, o angajare responsabilă și eficientă în menținerea stabilității în vecinătatea apropiată ar constitui pârghii solide de afirmare a UE pe plan internațional. În acest sens, o nouă strategie ar trebui să includă și necesitatea revitalizării Politicii Europene de Vecinătate în concordanță nu doar cu evoluțiile la nivelul mediului de securitate din spațiile vizate de aceasta sau cu cele identificabile la nivelul UE, ci și cu imperativul asumării unui rol mai consistent al Uniunii în promovarea și menținerea stabilității economice, politice și securitare a acestor spații.

Un alt argument care ar putea fi adus împotriva necesității elaborării unei noi strategii ar fi acela că nici previziunile strategiei de securitate anterioare nu au fost implementate în totalitate. Spre exemplu, UE nu a reușit încă să construiască securitatea în vecinătatea apropiată, așa cum nu a reușit nici să atingă obiectivul participării la construcția unei societăți internaționale fundamentate pe multilateralism și, cu atât mai puțin, nu a reușit rezolvarea riscurilor și amenințărilor cu caracter global. Dincolo de acestea, dezideratul propus prin strategia din 2003 în materie de politici europene – dezvoltarea unui caracter mai activ, capabil și coerent al acțiunilor UE – este departe de a fi devenit realitate. Pot exista, astfel, voci care să susțină faptul că europenii ar trebui să se concentreze pe realizarea obiectivelor propuse în 2003. În acest sens însă, din punctul nostru de vedere, problema constă nu doar în eșecul unei strategii, ci și în necesitatea reformulării acesteia în concordanță cu noile tendințe care caracterizează relațiile dintre statele membre ale UE, precum și cu cele identificabile la nivelul mediului internațional de securitate.

Un alt aspect care face ca Strategia Solana să fie una perimată este locul central atribuit SUA și NATO din perspectiva securității europene. Premisa de la care ar trebui să plece abordarea acestei problematici este necesitatea și importanța menținerii acestei relații, care, chiar și în condițiile crizei economice și financiare s-a dovedit viabilă, în ciuda schimbării priorităților strategie ale Americii. Și în acest caz, coeziunea statelor europene rămâne o reală provocare pentru viitorul parteneriatului transatlantic. Criza economică și financiară din 2007 nu a afectat atât de mult relația dintre SUA și Europa, pe cât a afectat relația dintre statele europene, dar viabilitatea și evoluția parteneriatului pot fi influențate sensibil de tensiunile interne ale Europei, dat fiind că acesta presupune o relație în care o parte este marcată de o tensiune în sine (Europa), iar cealaltă nu are niciun interes în a se lăsa afectată de veritabila spirală a crizelor europene.

De asemenea, parteneriatul transatlantic ar trebui să fie prezentat într-o nouă formă, în concordanță cu redefinirea acestuia impusă de noile calcule strategice al Washingtonului și cu necesitatea ca, dincolo de păstrarea acestui parteneriat, să fie consolidate și relațiile de cooperare cu alți actori internaționali care încep să joace un rol din ce în ce mai importanți în securitatea europeană, precum Federația Rusă, Turcia și China. În ceea ce privește relația cu Ankara, în opinia noastră, calea integrării ar trebui abandonată, dată fiind orientarea Turciei din ce în ce mai mult către consolidarea rolului de mare putere în lumea arabă. Totuși, consolidarea unor relații de parteneriat în ariile de interes comun, dezvoltarea cadrelor de cooperare în abordarea problemelor comune constituie puncte esențiale ale unui nou proiect strategic. Problema securității energetice și a stabilității statelor din ZEMN ar putea constitui puncte-cheie a acestor inițiative. Din punctul nostru de vedere, relația cu Turcia ar trebui să capete, pentru UE, un loc egal ca importanță cu relația cu Rusia, China sau cu SUA.

Dezvoltarea capabilităților militare operaționale ale UE ar trebui să ocupe un loc special în procesul de elaborare al noului document strategic, dat fiind că este evident că UE este pusă în situația ca volens nolens să reprezinte vârful de lance al propriei securități. Inițiativele din domeniul planificării apărării – comasarea și partajarea resurselor și apărarea inteligentă – constituie instrumente ce ar trebui valorificate în mod optim în acest sens. De asemenea, implicarea Uniunii în acțiunile externe ar trebui derulată sub principiile economiei resurselor și necesității, adică UE să intervină doar atunci când aceasta este imperios necesară și doar dacă poate face o diferență. Cooperarea cu ceilalți actori statali și nonstatali ar trebui reconsiderată, în sensul în care multilateralismul ar trebui considerat un instrument și nu un scop în sine.

Un alt argument în favoarea elaborării unei noi strategii de securitate cât mai curând cu putință rezidă în schimbările instituționale în materie de PESC aduse prin Tratatul de la Lisabona. Inovațiile în plan instituțional nu au fost încă implementate pe deplin și nu au avut contextul în care să își aducă valoarea adăugată. Complexitatea SEAE nu a fost valorificată din pricina tendinței statelor membre de a se concentra preponderent asupra propriilor interese naționale. O nouă strategie de securitate ar trebui să ofere un cadru în care coerența și coeziunea urmărite prin schimbările aduse prin Tratatul de la Lisabona să se materializeze în plan concret și aceasta cu atât mai mult cu cât, din 2009, UE a dobândit și personalitate juridică.

Totodată, dezacordul care caracterizează relațiile curente dintre statele membre ale Uniunii ar putea fi invocat în argumentarea ideii că această perioadă nu este favorabilă elaborării unui document care să traseaze liniile directoare ale unei viziuni strategice comune, ceea ce ar însemna ca acest proces să se transforme într-unul energofag, necesitând mult timp și presupunând că liderii politici europeni vor fi distrași de la implementarea altor politici necesare în actualul context. Acest argument subliniază clar dimensiunea divergențelor dintre liderii europeni, dar demararea unei astfel de inițiative ar putea rezulta în soluții constructive pentru viitor. Pe de o parte, experiența redactării strategiei din 2003 în condițiile în care statele europene treceau printr-o altă perioadă a dezacordului în privința legitimității intervenției militare în Irak poate corobora această teorie. Pe de altă parte însă, un astfel de proiect ar aduce liderii politici și decidenții statelor membre la aceeași masă, într-un cadru în care ar fi puși în situația identificării punctelor comune ale agendelor lor externe, a intereselor și valorilor care le unesc, ceea ce ar putea avea un aport consistent la crearea de consens între acestea. Ineficiența unei strategii elaborate în asemenea condiții poate constitui într-adevăr un risc, dar absența acesteia, precum și ratarea unei ocazii concrete de negociere și analiză a statutului și rolului pe care UE trebuie să și-l asume pe plan internațional ar constitui un risc cu atât mai mare. O posibilă soluție pentru facilitarea atingerii consensului ar putea fi participarea de reprezentați a cât mai mulți actori în a căror responsabilitate intră elaborarea și implementarea prevederilor noului document strategic, procesul fiind coordonat însă de Înaltul Reprezentant pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate. De asemenea, util s-ar putea dovedi și aportul expertizei centrelor de cercetare în domeniul securității și apărării, a căror contribuție intelectuală poate oferi diferite perspective nu doar asupra evoluțiilor curente ale mediului strategic, ci și viziuni asupra evoluțiilor viitoare, precum și soluții inovative.

De asemenea, o altă premisă de la care creatorii acestei strategii ar trebui să plece ar fi tendința nu doar a statelor europene, ci a actorilor întregului sistem internațional de a acționa în conformitate cu propriile interese naționale, ceea ce nu ar trebui să se constituie într-o problemă de rezolvat, ci într-un context, într-o realitate în cadrul căreia trebuie adoptate viziuni, strategii și linii de acțiune conforme și concordante. Acceptarea existenței și funcționării logicii realiste în comportamentul actorilor pe arena internațională reprezintă, în opinia noastră, nu o înclinație în mod necesar către conflictualitate, ci un semn al adaptării la realitate, al flexibilității, ce poate garanta continuitatea Uniunii Europene, chiar dacă nu în aceeași formă. Prin urmare, unui stat precum Marea Britanie, care a avut dintotdeauna tendința de a se situa în afara acțiunilor comune întreprinse la nivelul UE, dar a cărui participare în planul politicii externe și a operaționalizării instrumentului militar este esențială, i se poate acorda un statut de stat partener.

De asemenea, nu se cuvine a fi subestimată nici viziunea lui Nye asupra puterii sau, mai precis, asupra evoluției conceptului de putere în actualul context internațional. Reamintim că, în cel mai recent volum publicat de acesta, Viitorul puterii, Nye susține că, în condițiile în care puterea este supusă deopotrivă unui fenomen de difuzie și unuia de tranziție, importantă este utilizarea resurselor de putere pentru atingerea obiectivelor stabilite. O combinare eficientă și optimă a resurselor de putere dură cu cele de putere blândă constituie cheia pentru obținerea unei puteri inteligente, ce ar constitui premisa esențială pentru relevanța UE pe arena internațională. În anexa nr. 11 am inserat câteva modeste recomandări pentru o potențială viitoare strategi de securitate europeană.

Ceea ce ar trebui să transpară din noul document strategic ar trebui să fie angajamentul crescut, solid și responsabil al statelor europene pentru securitatea acestui spațiu, pentru cultivarea unor relații fructuoase cu toți actorii relevanți ai sistemului internațional, astfel încât unul dintre locurile centrelor de putere mondiale care vor da caracterul multipolar al sistemului internațional să fie ocupat de UE.

Capitolul 3. DILEMA DE SECURITATE – ELEMENT DEFINITORIU ÎN RELAȚIILE INTERNAȚIONALE

Expresie a teoriei realiste, „dilema de securitate” încearcă să explice conflictul, ca trăsătură istorică constantă a politicii internaționale, fiind improbabil să dispară atâta timp cât sistemul internațional este unul anarhic. La originea dilemei de securitate stau deci neîncrederea și teama. În strânsă conexiune cu termenul de putere, în opinia noastră, dilema de securitate derivă tocmai din acesta dacă privim principiile formulate de Hans Morgenthau în lucrarea „Politics Among Nations: The Struggle for Power and Peace” conform căruia „puterea nu doar că este stăpână supremă, dar nu are nici măcar rival, dă naștere revoltei împotriva puterii, care este la fel de universal că și aspirația pentru putere în sine.”

3.1. Considerații generale asupra conceptului de „dilemă a securității”

Noțiunea de dilemă de securitate a fost definită și explicată în anii ’50 de către John Herz. care abordează conceptul din perspectiva grupurilor, care, în încercarea de a evita situații primejdioase, dar și pentru a se elibera de efectele influenței asupra lor a altor grupuri, au tendința de a acumula din ce în ce mai multă putere. Consecințele se materializează în insecuritatea celorlalte grupuri, implicând aplecarea acestora către pregătirea pentru ce este mai rău. El afirma că „o noțiune structurală în care încercările statelor de auto-ajutorare urmărind nevoile lor de securitate, indiferent de intenții, tind să conducă la creșterea insecurității pentru ceilalți actori, atunci când fiecare interpretează propriile măsuri ca defensive, iar măsurile celorlalți ca o potențială amenințare“.

În anii `70 Robert Jervis abordează problematica dilemei securității din perspectiva binomului ofensivă-defensivă apreciind că „multe din mijloacele prin care un stat încearcă să își mărească securitatea conduc la diminuarea securității altor state”.

Din perspectiva statelor, ca actori principali pe scena relațiilor internaționale, chiar și atunci când sunt crezute că au doar intenții benigne, rămâne totuși temerea că aceste intenții se pot schimba. Referindu-se la acest aspect, Noam Chomsky, aprecia că: „Urmărirea unei securități totale asigurată de către un singur stat, inclusiv dreptul de a purta război după bunul plac și de a înlătura frânele nucleare (Pedatzur), implică lipsa de securitate a celorlalți, care este de așteptat că vor reacționa la o asemenea situație.”

Cauzele generatoare de dileme ale securității și efectele aflate în raporturi de generare, de la cauză la efect, se pot lega și constitui în ceea ce îndeobște numim lanțuri cauzale complexe, în care succesiv cauza și efectul își pot schimba rolul, efectul devenind cauză în raport cu un efect ulterior, cauza fiind de fapt efect, în raport cu o cauză anterioară.Funcție de natura și modul de manifestare a cauzelor, efectele pot fi de o largă diversitate (directe sau indirecte, fizice sau virtuale, simple, complexe sau în cascadă etc.). În figura de mai jos am redat schematic evoluția interrelaționarea cauză efect în dilema de securitate.

Figura 2 : Intercondiționarea cauză- efect în dilema de securitate

3.2. Evoluția dilemei de securitate după încheierea războiului rece. Manifestarea dilemei securității în spațiul de interes strategic al României

Schimbarea de paradigmă în studiile de securitate după încheierea Războiului Rece, prin relativa rezervă față de teoriile clasice conduce firesc la întrebarea dacă dilema securității mai este de actualitate sau nu? După unele opinii, dilema securității nu își mai are obiectul de referință după încheierea războiului rece După unele opinii se pare că omenirea nu s-a dovedit capabilă să depășească această dilemă ireductibilă.

Aserțiunea lui Kissinger că posibilitatea de a fi antrenate în războaie și conflicte pentru o mare parte a lumii a dispărut, este contrazisă de numărul mare de conflicte care s-au desfășurat sau sunt în curs de desfășurare pe diferite meridiane ale planetei (anexa nr.12) dar și de situația în derulare din Ucraina. Este adevărat că varianta unui război manevrier de tip clausewitzian este puțin probabil, dar noile forme de conflict, de tipul războiului hibrid, le pot include și pe acestea așa cum am arătat anterior și vom aprofunda în studiul de caz. Totodată au apărut și alte elemente și factori atât la nivelul societăților, cât și în mediul internațional care pot genera sentimente de insecuritate și noi dileme de securitate. Securitatea și insecuritatea pot fi deopotrivă stări ale sistemelor (sociale, politice, economice) ce ființează la nivel societal sau internațional, dar și trăiri individuale și colective ale oamenilor. Pacea și războiul au caracterizat relațiile dintre state (sau alt tip de organizare politică a comunităților umane) din antichitatea clasică până astăzi. Așadar, fie că este vorba despre natura umană pașnică și cooperantă, fie că omul, în stare naturală, este agresiv și dominant, ceea ce contează este incertitudinea acestuia cu privire la intențiile celuilalt, care determină încadrarea celebrei afirmații formulate de Thomas Hobbes, „homo homini lupus”, în categoria factorilor primari ai vieții sociale.

Pornind de la securitatea individului uman și trecând apoi la cea a grupurilor, putem afirma că fiecare nivel de realizare a acestei stări este important pentru cel superior, există deci o relație biunivocă între securitatea statelor și securitatea indivizilor (securitatea umană) și grupurilor (securitatea societală). Factorii care își lasă amprenta asupra dilemei de securitate, identificați de Jervis ca fiind atât de natură obiectivă (geografia), cât și subiectivă (percepții eronate asupra unor situații) sunt de aceeași actualitate ca în perioada războiului rece. Catalizatorul tuturor îl constituie „circumstanțele istorice” și modul sau gradul în care acestea sunt exploatate.

Preocuparea celor mai puternice dintre statele lumii de a găsi soluții eficiente pentru protejarea propriilor interese de securitate națională, determinată de transformările mediului strategic internațional, conturează ca priorități ale prezentului:

evitarea unui nou război major între marile puteri;

dezvoltarea economică;

piramida mondială a puterii.

Studiile recente de securitate, vorbesc tot mai mult de cele două tipuri de putere, puterea hard și puterea soft. Prima derivând din capacitățile economice și militare ale unui actor, în vederea obligării sau inducerii unui alt actor un anumit comportament. Cea de a doua, așa cum o definește Joseph S. Nye Jr. în lucrarea Bound to Lead: The Changing Nature of American Power constă în capacitatea unui actor politic, spre exemplu stat, de a influența comportamentul sau interesele unui alt actor, prin atracția culturală, prin ideologie sau prin instituțiile internaționale. Așadar dilema securității derivă din sursele cultural imagologice ale actorilor.

Dacă privim lupta pentru putere ca potențială sursă a dilemei de securitate, deducția este că noile dileme ale securității vor îmbrăca atât forma hard cât și forma soft. Avem așadar, de a face pe de o parte cu aspectele politico-militare ale dilemei securității, iar pe de altă parte putem vorbi de așa zisele dileme soft, care derivă din problemele societale ale securității, de cele mei multe ori acestea intercondiționându-se reciproc. Relevant pentru acest aspect considerăm a fi analiza insurgrnței și contrainsurgenței în Afganistan, amândouă îmbrăcând forme de violență socială. Dacă ar fi să reprezentăm atât cadrul de manifestare al insurgențelor cât și al contrainsurgențelor (figura 3) se poate observa că atât mișcările insurgente, cât și contrainsurgența din Afganistan, au în centrul atenției populația și obiectivul clamat este tocmai securitatea acesteia, adică asigurarea securității umane, sociale și societale. Dacă insurgenții încearcă să răstoarne sau să submineze un guvern sau o autoritate constituită, contrainsurgența utilizează toate instrumentele puterii pentru a sprijini guvernul și pentru a reinstaura domnia legii, implicând astfel aplicarea controlată a puterii naționale în politică, informații, economie, societate, armată și diplomație.

Figura:3 Cadrul operațional de manifestare a acțiunilor insurgente și contrainsurgente

Mișcările insurgente din cadrul primăverii arabe au avut ca obiectiv răsturnarea regimurilor totalitare, validându-se ipoteza lui Bard O’Neill potrivit căreia insurgența este o luptă între un grup care nu deține puterea și autoritățile de la putere, în care grupul care nu deține puterea folosește în mod conștient resursele politice și violența pentru a distruge, reformula și susține baza de legitimitate a uneia sau a mai multor aspecte ale politicii. Este încă o dovadă a faptului că globalizarea, pe lângă efectele benefice, poate afecta comportamentul, psihologia socială, sporind animozitățile și resentimentele și nu în ultimul rând, poate genera conflicte.

Avem de-a face în această situație cu, prin clamarea creșterii securității societale, după caz, din perspectiva respectării drepturilor fundamentale, drepturile minorităților, libertatea de exprimare, vizată de grupările insurgente pe de o parte, iar pe de altă parte, cu instabilitate politică, care generează din perspectiva statelor țintă o scădere a securității socio-politice și schimbarea regimurilor represive și nu în ultimul rând afectarea securității umane, deci putem aprecia ca este vorba de o dilemă a securității. Operațiile de contraisurgență din Afganistan vizează tocmai întărirea securității statului, a capacității de autoguvernare a Afganistanului prin neutralizarea facțiunilor insurgente, deci creșterea securității unui actor implicat în detrimentul celuilalt, rezultând că și în acest caz putem afirma că avem de a face cu o dilemă de securitate.

Se poate observa faptul că, atât insurgențele cât și contraisurgențele, din perspectiva actorilor implicați, depășesc granițele naționale, iar, din perspectiva resurselor alocate, opinăm că pot fi considerate evenimente la scară planetară. Este o altă dilemă, sub eternul pretext de protejare a drepturilor omului iar comunitatea internațională condamnă și combate mișcările insurgente (cazul Afganistan) iar pe de altă parte susține astfel de mișcări (cazul Libiei). Această dilemă este strâns legată de contextualitatea în care acțiunea se produce. Dacă acțiunile comunității internaționale din Afganistan sunt strâns conectate scopului global de combatere a terorismului, intervenția din Libia și susținerea mișcărilor din cadrul „primăverii arabe” vizează asigurarea securității umane și sociale, în sensul asigurării și respectării drepturilor fundamentale ale omului. Rămâne ca viitorul să demonstreze dacă efectele acțiunilor internaționale vor fi cele scontate, ori se va accentua pericolul islamizării acestor state.

O altă dilemă a dihotomiei insurgență/contrainsurgență este dată de mediul de manifestare. Dacă în trecut mulți autori considerau aceste mișcări ca forme primitive de manifestare a conflictelor, în care cel slab se opune celui puternic, realitățile post Război Rece ne demonstrează că ambele au căpătat noi dimensiuni de manifestare, atât din punct de vedere al mediului operațional, cât și ca formă de acțiune. Astfel, în ambele situații sunt vizate toate domeniile existenței sociale (figura 4 ), iar prin accesul la tehnologiile de vârf sunt uzitate forme de acțiune tot mai diversificate, urmărindu-se exploatarea vulnerabilităților critice și exploatarea punctelor forte din amândouă părțile

.

Figura4: Mediul operațional al acțiunilor insurgente și contrainsurgente

În acest context, insurgența și contrainsurgența sunt tipuri de conflicte asimetrice care, în zilele noastre, afectează întregul mediu planetar. Și una și cealaltă pot avea desfășurări imprevizibile, cu efecte multiple asupra spațiului în toate dimensiunile sale (geofizică, climaterică, terestră, maritimă, aeriană, cosmică, virtuală și cognitivă).

Din a doua perspectivă, deși nu este un concept nou, Legea americană a securității sociale – Social Security Act- din 14 august 1935, fiind actul normativ care a folosit pentru prima dată termenul de "securitate socială, termen consacrat mai târziu și de către comunitatea internațională, dezvoltarea tot mai accentuată a unei societății civile globale o readuc în prim plan. Insurgențele și contrainsurgențele ca metode de prezervare a securității sociale, deși nu sunt soluția ideală, considerăm că secvențial, deoarece nu toate mijloacele folosite sunt violente (tabelul nr1 ) ele pot fi considerate direcții de acțiune în gestionarea crizelor și conflictelor.

Tabelul nr.1 Mijloacele insurgenților, sursa: Bard E. O'Neill, Insurgency & Terrorism, Inside Modern Revolutionary Warfare, Brassey's, New York, 1990 pp. 126-132.

Legitimitatea acestora în decursul istoriei este contextualizată. De exemplu, acțiunile insurgente care aveau ca țintă eliberarea națională sunt considerate legitime, motivate de dreptul fiecărei națiuni la autodeterminare, atunci când elementele indigene caută să expulzeze sau să răstoarne ceea ce ei percep a fi o ocupație străină sau un guvern de ocupație. Tipologia acțiunilor insurgente sunt influențate de scopurile urmărite (tabelul nr.2)

Tabelul nr.2 Tipuri de insurgență (Sursa: Bard E. O'Neill, Insurgency & Terrorism, Inside Modern Revolutionary Warfare , Brassey's, New York, 1990, p. 17.)

Conceptul de securitate umană, așa cum el a fost dezvoltat de Programul de Dezvoltare a Națiunilor Unite (1994), legitimează și el până la un punct acțiunile insurgente atâta timp cât prin acest tip de acțiuni, se urmărește respectarea drepturilor omului și al dezvoltării umane.

Studiile de securitate au încercat de-a lungul timpului să ofere abordări coerente ale acestei stări a sistemelor sociale. Încă din anul 1957, Samuel P. Huntington afirma că securitatea națională poate fi asigurată prin îmbunătățirea siguranței instituțiilor sociale, economice și politice ale națiunii împotriva amenințărilor. Este și în acest caz evident faptul că securitatea nu numai că se realizează la toate nivelurile de organizare socială (de la individ, la grupuri umane de diferite dimensiuni și grade de instituționalizare și organizare: state și alianțe), ci și în toate domeniile vieții sociale: politic, economic, social (inclusiv aspectele demografice, culturale, etnice, religioase etc.), militar și de mediu.

Pentru a susține afirmațiile noastre, ca metodă de lucru vom utiliza de asemenea analiza comparativă, între cele două situații mai sus prezentate. De asemenea, voi încerca să valorific experiența personală ca participant la efortul colectiv de stabilizare a Afganistanului.

Cu mici excepții, în anul 2011 lumea arabă a fost zguduită de numeroase conflicte economico –sociale și politice. Problemele economice generate de criza economică coroborate cu evidente derapaje democratice au determinat revoltele maselor. Nerezolvarea crizelor economice și sociale, promovarea regimurilor oligarhice corupte, au condus în unele situații la conflicte care au degenerat într-un adevărat război civil, legitimând atât acțiunile insurgente cât și intervenția externă, scopul acestora fiind crearea și consolidarea unor instituții democratice, cel puțin la nivel declarativ. Situația din lumea arabă nu este însă nici pe departe rezolvată. Este foarte posibil ca indiferent de direcția imprimată proceselor în curs de derulare, să deschidă perspective deloc liniștitoare pentru securitatea în zonă, dar și din perspectivă europeană și transatlantică. Securitatea colectivă are la bază premisa conform căreia amenințările pot apărea din interior, nu neapărat din exterior, iar evitarea pericolului este cel puțin la fel de critică precum răspunsul la amenințări cu capacitățile proprii, iar realitățile lumii contemporane au confirmat-o pe deplin.

Operațiile de contrainsurgență ca obiectiv principal, vizează tocmai asigurarea securității statului afgan, protejarea populației civile, separarea insurgenților față de aceasta și legitimizarea guvernului afgan. Analiza liniilor de efort (figura 5) ale operațiilor forței internaționale de securitate, ne pot conduce la concluzia că acțiunile de contrainsurgență constituie premiza creșterii securității individuale, sociale și prin extensie, naționale, regionale și globale.

Cercetătorii de la RAND Corporation, într-un studiu efectuat în anul 2008 pe linia lecțiilor învățate de armata SUA în cadrul războiului din Afganistan, scoteau în evidență faptul că în urma studiului a aproximativ 90 de tipuri de insurgență care au avut loc după cel de-al doilea război mondial se desprind doi factori majori care au influență asupra succesului sau insuccesului unei contrainsurgențe și anume:

Gradul de sprijin acordat guvernului local

Sprijinul extern acordat insurgenților, incluzând adăpostirea acestora

Abordările tradiționale pur militare nu pot în opinia noastră răspunde eficient provocăilor. Este nevoie de un efort concentrat și concertat al tuturor factorilor. Așa cum remarca un fost lider militar american la începutul anului 2009, unitatea de efort între toate structurile implicate este cea mai serioasă problemă pentru Afganistan: „Problema nu o constituie talibanii. Nici guvernarea. Nici securitatea. Este vorba despre incapacitatea realizării unității de efort.” Convingerea multiplelor organizații internaționale, a națiunilor aliate, a numeroaselor organizații de dezvoltare, agenții și departamente americane, și chiar a diverselor structuri militare să tragă în aceeași direcție constituie o provocare monumentală.

Ideea unității de efort este reluată și de către Generalul David Petraeus, fostul comandant al forțelor coaliției din Afganistan care afirma că succesul în implementarea noii strategii va solicita o nemaiîntâlnită unitate de efort: „Referitor la provocări și pericole … necesită o abordare holistică, care să integreze în totalitate eforturile noastre militare și nonmilitare, ale aliaților și partenerilor noștri. Această abordare pune accent pe unitatea de efort la toate nivelurile și cu toți participanții.”

Ideea conform căreia armata poate să rezolve o insurgență este nerealistă. Experiența operațională demonstrează că amenințările din prezent necesită o „abordare mai cuprinzătoare care să includă un spectru mai larg de instrumente civile și militare, respectând mandatele, autonomia și deciziile factorilor implicați”.

Figura 4: Liniile de efort în Operațiile de contrainsurgență din Afganistan

Puterea politică este punctul central în orice mișcare de insurgență și astfel aceasta trebuie să fie și punctul central al strategiei de contrainsurgență. Punctul central de gravitate pentru contrainsurgență este poporul afgan, sprijinul și acceptul acestuia determinând în ultimă instanță cine va deține puterea politică și cine va controla țara.

NATO are toate acțiunile concentrate la această dată pe 3 linii de efort:

securitate – având drept scop final dezvoltarea și menținerea unor forțe de securitate afgane ANSF competente și în măsură să asigure securitatea la nivelul întregii țări. Problema care se pune însă, este dacă guvernul afgan este pregătit să gestioneze situația de securitate din țară. Există două variabile esențiale legate de impactul guvernului local asupra succesului sau eșecului operațiilor de contrainsurgență: calitatea forțelor proprii și capacitatea de guvernare. Competența forțelor de securitate afgane este greu de apreciat din două motive: în primul rând, multe din criterii se referă la calitate și nu la cantitate, ceea ce este mai dificil de cuantificat. Exemplele includ capacitatea redusă a forțelor de securitate afgane de a efectua operații de scotocire, patrulări, asigurarea securității granițelor, controlul demonstranților, culegerea de informații și operații de luptă.

guvernare – având drept scop final dezvoltarea capabilităților guvernului GIROA în a deveni un instrument legislativ și de conducere capabil să se impună la nivelul populației locale ale cărei interese le reprezintă. O bună guvernare este esențială pentru succesul operațiilor contrainsurgente pe termen lung deoarece asigură sprijinul popular pentru guvern. Guvernarea GIROA în Afghanistan este subminată la această dată de trei factori:

baronii locali și milițiile tribale

comerțul cu droguri care a alimentat corupția

sistem judiciar ineficient.

dezvoltare – această linie de efort se adresează creșterii economice a populației, dezvoltării infrastructurii Afganistanului astfel încât GIROA să poată aplica efectiv actul de comandă politică asupra unei populații cu principalele nevoi socio-economice asigurate.

tranziția – cu scop final de a seta condițiile predării anumitor provincii către ANSF și în final, după un calendar bine stabilit a întregii țări către GIROA și ANSF. Acesta este și scopul final al întregii misiuni ISAF a NATO.

Ambele părți, atât insurgenții cât și contrainsurgenții sunt într-o strânsă competiție pentru sprijinul populației. Astfel, câștigarea sprijinului poporului afgan este obiectivul strategic al operațiilor de contrainsurgență din Afganistan. În Afganistan acest obiectiv este în primul rând o funcție a coaliției forțelor în coordonare cu Armata Naționala a Afganistanului (ANA) și Poliția Națională Afgană (ANP). De altfel, pentru SUA, cei trei stâlpi ai strategiei sale de securitate în Afganistan sunt continuarea operațiilor militare, echipe locale angrenate în reconstrucție, echiparea și antrenarea ANA și ANP. Scopul strategiei de securitate este nu doar eliminarea insurgenților din mijlocul populației dar și oferirea unui mediu în care guvernul să poată asigura oamenilor servicii de bază, cum ar fi electricitatea, apa, drumurile, asistența medicală etc. Când o zonă are asigurată securitatea fizică, guvernul afgan este în măsură să rezolve problemele oamenilor și să instituie reforme pozitive și permanente care să fie în avantajul acestora. Pe măsură ce guvernul avansează în aceste zone, legitimitatea sa crește în ochii populației locale, insurgenții devenind tot mai izolați.

Din păcate, contrainsurgența în Afganistan a înregistrat și eșecuri în cel puțin două aspecte fundamentale:

nu a reușit să prevină actele de violență împotriva populației civile de către talibani și de alte elemente ale insurgenței;

rata mare de victime afgane a subminat sprijinul populației în favoarea prezenței militare străine în țara lor.

Este din ce în ce mai evident faptul că forțele internaționale nu au reușit până acum să protejeze în mod adecvat civilii afgani de amenințarea grupărilor insurgente și teroriste. Trenarea prelungită a situației de insecuritate din Afganistan, în pofida unei prezențe impresionante a forțelor aliate și partenere, a motivat plasarea acestei probleme stringente pe unul din primele locuri de pe agenda lucrărilor Summit-ului NATO de la București, din 2-4 aprilie 2008. Deciziile luate cu acest prilej proiectează Viziunea strategică a Forței Internaționale de Securitate și Asistență (ISAF), care va asigura, prin accentele puse, o contribuție mai amplă la pacea și reconstrucția acestei țări, tradusă printr-un angajament concret și imediat, ce reprezintă o asumare a unor riscuri majore în planul securizării unei regiuni conflictuale care nu a fost securizată niciodată.

Rezultatele analizei situației din Afganistan proiectează o perspectivă obiectivă asupra realităților din teatrul afgan: prezența forțelor aliate aici are o motivare puternică; securitatea euro-atlantică și internațională este strâns legată de viitorul Afganistanului ca stat pașnic, democratic, care respectă drepturile omului și este lipsit de amenințarea terorismului, ceea ce ne întărește convingerea că, deși îmbracă uneori forme violente, contraisurgența poate constitui o metodă de prezervare a securității.

Concluzionând, putem afirma că atât insurgența cât și contraisurgența pot constitui dileme și metode de prezervare ale securității, în general, și a securității sociale, în special. Legitimitatea acestor tipuri de acțiuni este dată de contextualitatea istorică și internațională în care se produc, gradul de suport din partea comunității internaționale și, nu în ultimul rând, de interesele unor mari actori internaționali în zona geografică respectivă.

Sursele majore de insecuritate, cu cel mai mare potențial, se găsesc în dezechilibrele create de labilitatea sistemică a societății, precum: reorganizarea centrelor de putere; proliferarea actorilor, cauzată de fragmentarea unor state și apariția altor actori; competiția pentru resurse; condițiile economice precare; tulburările sociale; diferențele politico-ideologice și culturale; răspândirea conflictelor de tip identitar, dar și teritoriale/de graniță și creșterea performanțelor tehnicii militare. Din această cauză, pe arii extinse ale planetei, omenirea se confruntă cu o acuta depresiune economică, cu standarde de viață în declin, războaie civile între variatele interese și analfabetism ridicat. În aceste zone, societatea crește din ce în ce mai puțin …. „Lecția pe care o oferă istoria civilizațiilor este că, totuși, multe sunt probabile, însă nimic nu este inevitabil” .

Dacă aspectele hard ale dilemei de securitate își au originea în teoria clasică realistă a balanței de putere, unde statele au tendința de a-și maximiza poziția de putere, realitățile lumii post comuniste scot în evidență dileme noi, generate de competiția economică, în special lupta pentru resurse, precum și dileme cultural-civilizaționale.

Noile relații dintre Statele Unite și Rusia ( aici reacția Federației Ruse la inițiativa apărării antirachetă a Statelor Unite este relevantă), pe de o parte, precum relația și dintre NATO și Uniunea Europeană, pe de altă parte, marchează în prezent mediul internațional de securitate – un nou parteneriat, dar și noi tensiuni. În aceste circumstanțe lipsa de bani, de timp, de viziune și de voință politică ar putea afecta nu doar securitatea națională, cât mai ales pe cea internațională.

Securitatea economică trebuie, în opinia noastră, înțeleasă de asemenea, ca factor esențial al securității, care asigură resursele și echilibrul dinamic al celorlalte componente ale acestui sistem. Caracterul limitat și repartizarea inegală a resurselor – fie că este vorba de resurse energetice, materii prime sau hrană și apă, afectarea gravă a echilibrelor naturale ale globului prin degradarea mediului, dezechilibrele acute dintre statele bogate și statele sărace pe axa nord-sud a planetei prezentate în capitolul anterior, constituie tot atâtea vulnerabilități cu un potențial exploziv insuficient evaluat, vulnerabilități care se manifestă în dublu sens: în plan intern, consecințele pot marca o instabilitate accentuată, iar în plan extern, exportul acestora nu poate fi oprit, ci, în cel mai bun caz, doar gestionat.

Dimensiunea economică a securității va fi determinantă, interesul național va funcționa ca un pat al lui Procust. Problemele securitare din sfera economică pot conduce la dileme ale securității nu numai în sfera economică, ele putând viza și celelalte dimensiuni securitare, în special securitatea socială, dar deopotrivă și zone ale securității societale dacă privim analiza de securitate din perspectiva reprezentanților Școlii de la Copenhaga conform cărora sectoarele pot identifica tipare distinctive, dar rămân părți inseparabile ale unui întreg. Scopul selectării lor este doar reducerea complexității și, implicit, facilitarea analizei.

Combinația între tensiunile și mișcările sociale determinate de inegalitățile economice, pe de o parte, și neliniștile provocate de distrugerea sistemului clasic de ierarhizare a valorilor, pe de altă parte, pot da naștere unui crescând sentiment de insecuritate, de dezordine socială, care în final să conducă la dilema securității. Lărgirea spectrului de riscuri neconvenționale, cu caracter transnațional, diversificarea tipologiei crizelor și a conflictelor generează provocări multiple care necesită reacții multidirecționale, bazate pe mobilitate, oportunitate, diversitate, coerență și complementaritate; pot provoca dilema securității, care în contextul actual poate căpăta valențe imprevizibile, globale. Amenințările cu care ne confruntăm astăzi sunt mult mai difuze, ascunse și vag definite în raport cu anii de început ai epocii postrăzboi rece.

Evoluția asimetrică a resurselor demografice, migrația, bolile, sărăcia extremă, degradarea educației sau lipsa cu desăvârșire a acesteia, pot constitui alte surse ale dilemei de securitate.Potențialul de putere derivă din mai multe surse printre care populația, economia, geografia, voința națională. Se poate naște aici așa numită dilemă a „statului sec”, în care actorii civili vorbesc mai degrabă cu omologii din alte state decât cu entitățile interne. Noțiunea de diasporă, odată aplicată doar evreilor a devenit foarte larg răspândită, dacă o privim din perspectiva grupurilor transnaționale bazate pe etnie și religie, care de cele mai multe ori vizează creșterea securității economice a grupului determină scăderea securității statului de proveniență, din perspectiva securității economice dar și a statului de reședință din perspectivă securității sociale, dacă privim lucrurile în sens restrâns.În sens larg migrația, bolile, sărăcia extremă, degradarea educației sau lipsa cu desăvârșire a acesteia, pot crea dileme în toate domeniile securității.

Globalizarea, pe lângă efectele benefice, poate afecta comportamentul, psihologia socială, sporind animozitățile și resentimentele, și nu în ultimul rând, poate conduce catre noi forme ale dilemei de securitate, care în final să evolueze în conflicte.

3.3. Migrația ca dilemă a securității naționale

După cum s-a menționat anterior, printre originile dilemei de securitate, se pot observa teama și neîncrederea. Aceste sentimente și, implicit, probabilitatea de existență a unei dileme de securitate, apar de multe ori în cazul interacțiunii cu imigranți, mai ales în această eră a globalizării. Din cele mai vechi timpuri interacțiunea cu „celălalt” a dus nu numai la cooperare, dar și la conflict. Și nu puține au fost cazurile în care migrația unidirecțională a fost gândită pentru a amenința drepturile de suveranitate. Prin urmare, „un stat adoptă măsuri pentru a se proteja, măsuri care, la rândul lor, amenință celălalt stat. Prin urmare, eforturile de a crește securitatea conduc la reducerea acesteia.”

În această epocă de mare viteză, epocă a globalizării, „oamenii sunt în mișcare cu milioanele, ca niciodată înainte [ … ] În același timp, mediul global și continental care stabilește parametrii de imigrație se schimbă,” ducănd, în același timp, la diverse măsuri și inițiative multilaterale de securitate. După cum a declarat Christian Leuprecht, „convențional, diversitatea este postulată ca „problema” la care „securitatea” este soluția”.

Fenomenul de migrație se poate clasifica în următoarele mari categorii: migrația în interiorul granițelor țării, migrația dincolo de granițele țării (dar în interiorul granițelor regionale), și migrația dincolo de granițele regiunii. Fiecare dintre aceste trei tipuri de migrație produce diferite efecte și probleme de rezolvat, legate de competițiile suplimentare datorate diminuării resurselor disponibile, sporirea cerințelor referitoare la sistem, infrastructură, tensiuni rasiale și religioase precum și sporirea tensiunilor culturale, politice și economice.

Efectele migrării forței de muncă, problemele legate de emiterea de legi referitoare la integrarea imigranților, precum și fenomenul de migrare neregulată vor fi complicate și mai mult de activitățile ilegale (traficul de carne vie și contrabanda cu imigranți ilegali). Națiunile dezvoltate vor încerca din răsputeri să rețină forța de muncă bine instruită dar vor permite elementelor neinstruite să migreze. Din nefericire mulți dintre imigranți nu vor avea abilitățile necesare pentru face parte din clasa de mijloc a națiunii în care au emigrat. Astfel mulți dintre imigranți vor deveni o minoritate în interiorul noii țări de adopție și vor trebui că concureze cu populația nativă pentru un număr din ce în ce mai redus de locuri de muncă necalificată.

Noile cercetări din domeniul comunicațiilor și a transporturilor vor avea un impact serios asupra fenomenului de migrație al viitorului, deoarece se vor crea „granițe virtuale” și deci fenomenul de migrație va fi mult mai puțin influențat de proximitatea fizică. Posibilitatea de realizare instantanee a comunicațiilor va influența masiv fenomenul de migrație: prin intermediul radioului, televiziunilor și Internet-ului se pot obține imagini legate de condițiile de viață mai bune. Impactul cultural, economic și istoric al unei forțe de muncă multi-etnice poate influența politica externă sau operațiile militare. Alianțele strategice, parteneriatele și coalițiile vor fi, de asemenea, influențate de modificările dinamice ale membrilor populației. Acești factori vor avea un impact masiv asupra deciziilor strategice importante, fie ele politice, informaționale, militare sau economice.

Cea mai mare surpriză a ultimei decade o reprezintă faptul că prognoza agresivă referitoare la dezvoltarea demografică a populației globului nu s-a adeverit, tendința generală fiind de reducere a numărului de nașteri raportate la numărul populației feminine, în special în Europa, Japonia, Rusia și China. Din anul 1989 populația globului a crescut cu 87 de milioane de locuitori anual, iar din anul 2002 doar cu 74 de milioane de locuitori anual. Reducerea numărului de nașteri a condus la reducerea numărului de copii născuți raportați la numărul populației feminine: dacă în 1990 acest raport era de 3,05 în anul 2005 a scăzut la 2,55.

Totuși populația globului continuă să crească cu o viteză uluitoare, iar aceste tendințe demografice au implicații importante la adresa mediului de securitate al viitorului.

Departamentul SUA care se ocupă cu recensământul populației globale a estimat faptul că la finele anului 2010 populația globului va fi de 6,9 miliarde de locuitori. Majoritatea analiștilor sunt de acord cu faptul că populația globului este în continuă creștere, ajungând probabil în anul 2030 la 8,3 miliarde de locuitori. Impactul schimbărilor demografice variază masiv și diferențiat de-a lungul globului pământesc.

Principala implicație în schimbările demografice o va reprezenta migrația deoarece populația din țările sărace va încerca să ajungă în zonele bogate. Această tendință va conduce la sporirea numărului populației urbane și va crea constrângeri sociale și politice atât în interiorul națiunilor dezvoltate dar și între acestea și națiunile slab dezvoltate.

Principalele direcții ale imigrației, sunt cele dinspre periferia Eurasiei, atât spre centrul Europei, cât și spre SUA și dinspre Asia și America Latină, spre visul imigrației, aceiași SUA. Deși aceste direcții par simple, complexitatea lor este dată de faptul că aduc o semnificativă schimbare de cultură, atitudine democratică (incomparabilă cu cea anglo-saxonă), cu efecte previzibile pentru următorii 50 de ani.

Țările slab dezvoltate și cele în curs de dezvoltare sunt responsabile de 90% din creșterea demografică globală. În timp ce viteza de creștere a populației globale va crește cu 3,7% în anul 2030 comparativ cu anul 2010, populația Africii va crește cu 7,7%, iar populația din țările sărace (unele din Africa, altele din Asia de Sud-Vest) cu 8,2%. Din estimările efectuate, țările cele mai afectate de viitoarea tendință de creștere a numărului populației vor fi: India, Pakistan, Nigeria, China, Bangladesh, Etiopia, Republica Democrată Congo. De asemenea, țările situate în regiunile din Nordul Africii și cele din Orientul Mijlociu vor cunoaște și ele o creștere rapidă a numărului populației. Aceste țări nu vor putea face față necesităților primare ale populației aflate în continuă creștere.

În țările dezvoltate, cum sunt cele din Europa de Vest, națiunile se vor confrunta cu alte provocări: greutăți în menținerea productivității economice, asigurarea nivelului social promis unei populații care este în proces de îmbătrânire precum și asigurarea de suficientă forță umană care să încadreze locurile de muncă productivă dar și nevoile structurilor de securitate. Proiecțiile actuale ne indică faptul că în anul 2030 populația Europei va scădea cu 4,7 milioane de locuitori. Singura posibilitatea de anulare a efectelor acestei reduceri ar consta în acceptarea imigrării, acest fapt poate avea consecințe enorme asupra ansamblului politic, social și cultural al Europei. Principala sursă de imigranți o reprezintă Africa de Nord, Orientul Mijlociu dar și zona de dincolo de Urali a federației Ruse. Dar deja în prezent există o puternică sursă de tensiune între nativii europeni și imigranții existenți pe bătrânul continent. La toate acestea trebuie să adăugăm efectele actualei crize economico-financiare, care nu au putut fi prognozate de către instituțiile abilitate.

Japonia se confruntă cu aceleași provocări dar contractele sociale existente în prezent în această țară previn creșterea semnificativă a numărului de imigranți. Japonia ar putea fi prima țară care a investit puternic în industria robotică în încercarea de a oferi o alternativă la munca fizică brută cerută de necesitățile societății.

Rusia a observat o mișcare semnificativă a populației situate în Extremul Orient și în Siberia, fapt care a condus la o migrare a populației chineze înspre aceste zone. Din această cauză, naționaliștii ruși au inițiat acțiuni politice care să prevină preluarea de către China a Extremului Orient (Rusia). China însăși se va confrunta cu presiunea demografică pe măsură ce populația sa va îmbătrâni. Datorită politicii promovate de către statul chinez care nu permite mai mult de un copil per familie, China va fi prima țară care va îmbătrâni înainte de a se îmbogăți, deoarece rata nașterilor rămâne deocamdată sub rata pensionărilor (2,1 copii/persoană de sex feminin). China se confruntă cu problema 1-2-4 adică: patru bunici, au doi copii și un nepot, ceea ce reprezintă un profil demografic care, în perspectivă, face programul de pensionare inter-generații extrem de greu de susținut.

Este acceptat faptul că proporția populației cu vârstă de lucru (între 15 și 59) va scădea între 2005 și 2050 în aproape toate zonele globului, cu excepția Africii. Această scădere este parte integrată a procesului de scădere a raportului între numărul populației active (cu vârstă de lucru) și cel al pensionarilor; această scădere este valabilă în aproape toate zonele globului cu excepția Africii. De fapt, raportul de sprijin calculat drept raportul dintre numărul persoanelor active (cu vârstă între 15 și 64) și suma dintre numărul copiilor și numărul persoanelor cu vârstă peste 65 ani, se așteaptă să scadă după 2010 în Europa, America de Nord și Oceania, după 2015 în Asia și după 2025 în America Latină și în zona Caraibelor. În anul 2050 se preconizează că în Europa va exista cel mai scăzut raport de sprijin de 14 persoane active pentru 10 pensionari.

Fenomenul de migrare a populației din țările sau regiunile sărace ale globului spre cele bogate va crea mari probleme din punct de vedere legal pentru țările dezvoltate care au deja instituite legi care se referă la problema imigrației. SUA, Europa și zona rusească din Orientul Îndepărtat se confruntă și vor continua să se confrunte cu probleme legate de imigrarea ilegală masivă. Fiecare dintre acestea vor trebui să-și perfecționeze strategii politice, economic și de securitate care să le permită gestionarea acestui flux masiv de persoane.

Sectorul politic implică reprezentări ale imigranților pentru o democrație reală pe care țările occidentale pretind a o avea, însă , așa cum se poate observa din această lucrare, minoritățile sunt sub-reprezentate în politică. De exemplu, cercetări anterioare arată că „23 la sută din reprezentanții aleși în Vancouver sunt minorități vizibile” (având în vedere că procentul minorităților vizibile în oraș, 49 %, este mai mult decât dublu de cel al reprezentanților acestora). Totuși, din acest punct de vedere, Vancouver poate fi situat în partea pozitivă a problemei, deoarece în orașele și țările europene cu o reprezentare mai puternică a minorităților naționale cu tradiție, procentul nu este atât de mare. De asemenea, nici procentul de imigranți nu este atât de mare. Prin urmare, există o proporționalitate relativ directă între politicieni și alegători și ideea că 23 la sută dintre reprezentanții locali sunt minorități vizibile – ori, conform Comitetului Națiunilor Unite pentru Eliminare a Discriminării Rasiale, „minoritățile clasate ca fiind rasiale” – poate fi într-un fel explicată prin faptul că „în populația generală, aproximativ jumătate din locuitorii din Vancouver sunt de origine non – europeană, făcând orașul Vancouver o municipalitate cu o „majoritate vizibilă”. Aproape jumătate s-au născut în afara Canadei.”

Sectorul social se referă la potențialele amenințări (naționale, etno – culturale) la adresa identității, prin crearea de identități separate sau chiar de asimilare a unei culturi. În cadrul unei dileme de securitate în creștere, s-ar putea să apară naționalismul extrem, ceea ce duce la discriminare și violență. În ceea ce privește impactul interacțiunii dintre resursele culturale ale imigranților și societatea gazdă, trebuie menționat că acest lucru este, în general, într-o relație de directă proporționalitate cu diferențele etno- culturale și confesionale existente între cele două grupuri (imigranți și societatea-gazdă). Mai exact, în cazul în care un cetățean francez emigrează în Quebec, impactul în cazul interacțiunii cu societatea gazdă/primitoare ar fi mai mic decât în ​​cazul unui imigrant din Asia, de exemplu. Desigur, variabile importante în această privință sunt, în primul rând, cunoașterea limbii societății gazdă și existența unor rețele etnice care ar putea influența viitorul imigranților nou-sosiți deoarece „rețeaua etnică – o concentrare etnică de oameni în aceeași zonă geografică și care sunt de etnie cultură și limbă similară,– poate fi o sursă importantă de sprijin financiar sau personal, informare și îndrumare și moravuri sociale”, oferind „un sentiment de comunitate și de securitate pentru imigranții care se mută într-o țară nouă și nefamiliară.”

În ceea ce privește sectorul economic, există două probleme majore care necesită o atenție specială: unul este potențialul risc ca mai multe locuri de muncă pentru imigranți să reprezinte mai puține locuri de muncă pentru ceilalți cetățeni, în timp ce cealaltă întrebare se referă la remitențele transnaționale. În plus, aceasta este o tendință dovedită de a da vina pe imigranți pentru lipsa de succes (în acest sens , măsurată ca „lipsa locurilor de muncă”), făcându-i pe aceștia țapii ispășitori.

Aceste sectoare menționate mai sus sunt, de asemenea, influențate de procesul dovedit de îmbătrânire al populației în țările dezvoltate. Prin simpla observare a vârstei medii a imigranților, care, la rândul lor, reprezintă o categorie foarte eterogenă, se poate observa că aceștia sunt, în general, mai tineri. Acest aspect ar putea conduce la sentimente de rivalitate sau discriminare față de amenințările competitive percepute. Rolul politicii demografice este accentuat în acest moment, mai ales într-un context global, în care „în cele mai sărace țări, majoritatea populației este de sub 15 ani. Impactul social al populației tinere este amplificat de un model tot mai mare de urbanizare la nivel mondial.”

Totuși, o securizare puternică a migrație ar implica un grad mai mare de discriminare și excludere, care ar putea duce în continuare la o dilemă de securitate. Este discutabil în ce măsură ideea conform căreia „imperativul demografic pentru diversitate ca o completare funcțională pentru securitate și apărare” se aplică și cât de mulți actori împărtășesc, de fapt, ideea potrivit căreia „diversitate în sectorul de securitate este proba finală de foc de cât de liberă, egală și echitabilă este cu adevărat o societate democratică.”

Unele țări primitoare de imigranți, cum ar fi Canada, se crede că au hrănit indirect terorismul prin încurajarea imigrației transnaționale. În acest fel, anumite categorii de remitențe ale imigranților au contribuit la traficul de arme și la facilitarea crimei organizate. Acest lucru este analizat pornind de la ipoteza lui Stewart Bell conform căreia guvernul liberal închide un ochi pentru Tigrii Tamili, din moment ce aceștia, la rândul lor, ajută din punct de vedere financiar politica. În Germania, punctul de plecare este reprezentat de consecințele ipotezei lui Christian Wulff că „Islamul este o parte a Germaniei.” Reacțiile atât ale germanilor cât și ale turcilor în urma unor astfel de episoade sunt bine cunoscute și reprezintă cu siguranță o problemă de dilemă de securitate.

Gestionarea siguranței publice și prevenirea izbucnirii unor astfel de dileme de securitate se poate face, mai presus de toate, prin intermediul integrării, fie că este vorba despre integrare socială, economică, politică sau religioasă. Mai mult, a fost recunoscut faptul că imigrația este extrem de politizată. Nu că această problemă nu ar fi una de interes politic , dar "nu ar trebui să fie abordată doar ca o chestiune politică. Multe dintre percepțiile negative din jurul imigranților își au originea în interpretarea partizană, mai degrabă decât în fapte.” Iar schimbarea percepțiilor este în sine o problemă care merită a fi analizată.

În general populația migrează spre regiunile sau țările care pot asigura o mai bună calitate a vieții. Fenomenul de migrație poate avea efecte pozitive deoarece națiunile dezvoltate primesc forța de muncă necesară iar națiunile slab dezvoltate „scapă” de populația în exces. Totuși, incapacitatea țărilor dezvoltate de a integra în economie acești imigranți poate conduce la forme extrem de grave de izolare și alienare economică a acestora, fapt care poate conduce la apariția unor revolte civile. În plus, statele dezvoltate vor prelua din cadrul țărilor slab dezvoltate numai persoanele cele mai bine pregătite, în domeniul lor de interes, ceea ce se întâmplă și în prezent (fenomen de „acaparare a inteligenței”) și astfel țările slab dezvoltate vor rămâne fără peroanele competente necesare pentru refacerea sau dezvoltarea economică.

Piața mâinii de lucru va fi în tranziție iar transferul de tehnologie către țările în curs de dezvoltare poate aduce prosperitatea sau promisiunea acesteia. O masă mare de persoane calificate sau necalificate vor concura pentru obținerea unei slujbe și muncitorii vor migra spre țările bogate, în timp ce slujbele vor migra spre țările sărace. Corporațiile care oferă beneficii și siguranța unei slujbe pot solicita din partea lucrătorilor mai multă loialitate decât guvernele. Industria va continua să-și deplaseze fabricile, în funcție de mâna de lucru, eficiența costurilor de producție și ușurința cu care se realizează redislocarea. Tehnologiile vor facilita această deplasare, permițând lucrătorilor mai puțin educați sau mai puțin calificați din regiunile subdezvoltate să îndeplinească aceleași activități ca și muncitorii calificați din zonele dezvoltate.

În anumite regiuni, cum ar fi Europa de Vest, există o abundență de forță de muncă calificată și îmbătrânită în timp ce în alte regiuni, cum ar fi Asia de Sud sau chiar Europa de Est, există foarte multă mână de lucru necalificată, tânără și cu puține oportunități de angajare. Migrarea constantă a forței de muncă între diferitele țări și corporații va permite adversarilor să implanteze și să utilizeze, atunci când este cazul, persoane care să acționeze în mod direct, care să desfășoare activități cum ar fi cele de spionaj economic iar în situație de criză pot deveni instrumente ale insurgenței din zona respectivă.

O problemă care trebuie rezolvată de piețele regionale ale forței de muncă și economiile acelor regiuni este aceea de a absorbi un număr crescut de tineri , cu vârste între 15 și 29 ani care provin din regiunile sub-sahariene ale Africii, din America Latină și din Orientul Mijlociu. Aceste persoane formează un grup care creează probleme importante societății dar și guvernelor. Fără o educație corespunzătoare și fără oportunități de angajare, acești tineri devin, prin postura de șomeri și prin frustrările dobândite, o excelentă masă de manevră și de instabilitate al acelui stat. Pe durata ultimelor două decade 80% din numărul total al conflictelor civile au apărut în țările în care peste 60% din populație avea vârsta sub 30 de ani.

Acest număr crescut de tineri oferă teren fertil care permite obținerea de recruți pentru grupările teroriste, elementele criminale și cartelurile de droguri. Din punct de vedere istoric, dacă acest segment al populației nu primește o educație adecvată sau dacă nu dispune de oportunități de angajare adecvate iar așteptările nu îi sunt împlinite, atunci este inevitabilă apariția haosului social care dispune de potențial pentru a se transforma în situații de criză sau conflict. Acest lucru este perfect valabil și în viitor, discrepanța dintre țările dezvoltate care dispun de o populație îmbătrânită și țările cu populație tânără, slab educată și cu o rată crescută a șomajului va exacerba frustrările celor mai puțin norocoși, care nu vor înțelege beneficiile asociate globalizării deoarece nu se bucură de acestea.

Proiecțiile referitoare la modificările climaterice vor exacerba masiv standardele de trai ale populației periferice sărace din multe țări din Asia, Africa și Orientul Mijlociu, producând pe scară largă instabilitate politică și economică și, implicit, un proces de migrare masivă. Spre deosebire de amenințările convenționale la adresa securității, care sunt caracterizate de activitățile specifice desfășurate de o singură entitate, modificările climaterice pot crea multiple condiții cronice, care pot apărea simultan pe tot globul. Condițiile de mediu și cele economice din zonele deja fragile se vor eroda și pe viitor deoarece va scădea producția de hrană, va crește numărul bolilor, apa potabilă va deveni din ce în ce mai greu de găsit și o mare parte din populația locală se va deplasa spre alte regiuni în căutare de resurse. Existența guvernelor slăbite sau în pericol de schimbare va accentua condițiile necesare apariției unor conflicte interne, extremism și deplasare a populației civile spre ideologii autoritare și radicale.

Este foarte posibil ca statele democratice să fie antrenate frecvent în rezolvarea acestor situații, fie singure, fie în cadrul coalițiilor, în încercarea de a oferi stabilitate înainte de înrăutățirea condițiilor și de exploatare a situației de către grupările extremiste. Este posibil ca statele democratice să primească solicitarea de sprijinire a efortului de asigurare a stabilității și de reconstrucție înainte sau imediat după începerea unui conflict, în scopul evitării producerii de dezastre viitoare și pentru reconstituirea unui mediu stabil. Efectele lipsei de reacție și managementul întârziat a unor astfel de situații se pot repercuta asupra teritoriului statelor democratice sub forma fluxului de refugiați, a dezechilibrelor în asigurarea unor resurse primare, precum și în prezența unor activități teroriste asociate situației.

Concluzionând putem afirma că sursele de dilemele de securitate variază de la evoluția asimetrică a resurselor demografice, boli, sărăcie, degradarea sau lipsa educației. Printre aceste cauze multi-fațetate se pot observa, de asemenea, cazuri de slabă gestionare a migrației și în continuare, de integrare, sau, așa cum Durkheim ar fi afirmat, de lipsa de „solidaritate organică” , numită în prezent coeziune socială.

În cele din urmă, să luăm două exemple contrastante, după cum se menționează în raportul mondial Migrația 2011: un sondaj de viață din Qatar a constatat că „o majoritate covârșitoare a cetățenilor Qatarieni recunosc valoarea contribuției străinilor la dezvoltarea țării lor, din cauza muncii lor grele (89 % ) și a talenteler lor (89 % ) (SESRI , 2010) . Ei au fost de acord, de asemenea, că străinii expatriați precum și migranții pentru muncă fac țara mai receptivă la noile culturi.” Prin contrast, „un sondaj din 2006 din Africa de Sud a concluzionat că imigranții au fost în mare măsură considerați o amenințare la adresa bunăstării socio- economice a țării, cu 67 la sută care indică faptul că imigranții „consumă resurse”, și 62 la sută susținând că aceștia „ocupă locuri de muncă”.” Unde e mai probabil să apară dilemele de securitate cu privire la imigranți, dacă avem în vedere categorii relativ similare de imigranți ?

3.4. Dilema securității energetice și lupta pentru resurse

Energia reprezintă poate cea mai mare vulnerabilitate a omenirii. Combinația dintre utilizarea pe scară largă a petrolului, locația rezervelor de petrol cunoscute – majoritatea în regiuni instabile, precum și cerințele strategice ale al-Qaeda și ale Iranului impun tratarea cu cea mai mare atenție a acestei probleme. Plecând de la considerentul că se vor descoperi în viitor noi surse alternative de energie (inclusiv cele descoperite în Afganistan) și totuși, în viitorul apropiat, lumea va rămâne dependentă de petrol.

Deoarece marii producători de petrol nu vor putea ține pasul cu cerințele normalității globale iar zăcămintele importante de petrol se găsesc în zone instabile și violente, forțele de securitate NATO și UE trebuie să fie pregătite pentru a menține și, dacă este necesar, pentru a restabili pace și securitatea în zonele cheie de pe glob, pentru a asigura continuitatea procesului de aprovizionare cu petrol. Problema care apare este dată de faptul că dacă pachetul de forțe NATO / UE este omogen (toate statele sunt contribuitoare), nu același lucru este valabil și pentru marile corporații petroliere (ele vin în special din SUA, Franța și Germania).

Sursele alternative de energie vor deveni mult mai importante în viitor, dar ele nu pot înlocui energia obținută din hidrocarburi. Este adevărat faptul că energia obținută cu ajutorul surselor alternative de energie este mult mai scumpă decât cea obținută cu ajutorul hidrocarburilor, dar această energie poate avea utilizări militare importante într-o multitudine de circumstanțe. Hidrogenul, diferitele forme de energie atomică, foto-celulele, sistemele hibride gaz/electricitate pot să reducă dependența noastră de combustibilii fosili. Ca rezultat, în plan militar, se pot reduce coloanele militare logistice, forțele combatante fiind capabile să desfășoare operații pentru perioade prelungite de timp fără a se baza în întregime pe unitățile de sprijin, senzorii și sistemele militare vor avea o rază mai mare de acțiune precum și durată de funcționare mai mare, vor fi alimentate de la surse alternative de energie care vor înlocui sau vor spori capabilitățile actualelor tehnologii de utilizare a curentului electric stocat în baterii/acumulatoare.

În afară de progres, forțele armate vor fi provocate să acționeze în diferite zone de pe glob pentru a proteja zone, a sprijini guvernarea, a impune democrația acolo unde resursele alternative vor fi descoperite.

Lupta pentru resurse nu va fi una simplă, corporațiile vor găsi alternative, guvernele vor fi obligate să le susțină iar forțele armate vor trebui să acționeze pentru menținerea unui mediu de securitate adecvat.

Problemele climaterice cauzate de fenomenul de încălzire globală vor avea un impact pe scară largă atât asupra economiei, cât și asupra resurselor, în special în problema apei potabile.

Din 1970, pierderile înregistrate de societățile de asigurări au crescut cu aproximativ 10% în fiecare an: fenomenele climaterice extreme precum valuri de caniculă, uragane, taifunuri, tornade, inundații, incendii de pădure, furtuni tropicale, secetă, fiind responsabile de 88% din totalul pierderilor înregistrate de societățile de asigurări din 1980 până în 2005. Se preconizează ca frecvența apariției și gravitatea acestor evenimente să crească din cauza modificărilor climaterice. Cea mai mare companie mondială de reasigurări, Munich Re, a estimat ca pentru anul 2050 costul total al daunelor provocate de modificările climaterice să se ridice la 500 miliarde de dolari. Polițele de asigurare oferă stabilitate atât guvernelor cât și oamenilor de afaceri sau cetățenilor simpli. Pe măsură ce societățile de asigurare reevaluează riscurile și decid să abandoneze piețele cu grad mare de risc, costurile datorate realocării vor produce dezordine politică și economică.

Pentru ca populația să poată trăi într-o anumită regiune de pe glob are nevoie de rezerve adecvate de apă potabilă, atât pentru irigații cât și pentru necesitățile de canalizare. Multe dintre regiunile globului suferă deja de lipsa apei din cauza apariției secetei, a modificărilor culturilor agricole, a poluării sau din alte motive. Se preconizează ca până în anul 2015, 40% din totalul populației globului va trăi în țări care se vor confrunta cu probleme cauzate de insuficiența apei potabile.

Modificările climaterice au influențat frecventa si cantitatea ploilor si zăpezilor, iar topirea ghețarilor și a calotei glaciare au afectat puternic rezervele de apă potabilă, cu repercusiuni importante asupra întregului glob.

Modificările climaterice au modificat circuitul natural al apei în natură, astfel în anumite regiuni ale globului cum ar fi Orientul Mijlociu și Asia rezervele naturale de apă potabilă au scăzut din ce în ce mai mult. Se preconizează ca până în anul 2030 aproximativ 2/3 din populația totală a globului să se confrunte cu o criză a rezervelor de apă potabilă .

Modificările climaterice vor avea efecte multiple și asupra producției de hrană. Ecologiștii care au studiat problemele legate de producțiile agricole ne avertizează că pentru fiecare creștere cu un grad a temperaturii medii, producția agricolă de cereale va scădea cu 10%. Din acest motiv în toate regiunile globului vor apărea modificări legate de culturile agricole (însămânțare, cultivare, recoltare) dar și de creșterea animalelor, iar în unele regiuni va deveni imposibilă cultivarea în continuare a orezului sau a legumelor verzi. Vor fi afectate de asemenea rezervele piscicole deoarece bancurile de pești sunt în continuă migrare și scădere, datorită schimbărilor care se produc în mișcarea curenților marini.

Competiția legată de resurse, în următoarele decenii va înregistra o schimbare a tabloului dependenței, având în vedere faptul că, în țările emergente economic, odată cu dezvoltarea tehnologică, vor apărea și problemele referitoare la politica mediului înconjurător, probleme care vor impune reducerea gradului de utilizare a combustibililor fosili. Totuși, se estimează că în anul 2030 numai 1/5 din totalul necesarului de energie va fi asigurat de energia hidroelectrică, energia nucleară și energia obținută prin utilizarea compușilor care nu conțin etanol. Se estimează, de asemenea, că utilizarea etanolului drept combustibil pentru vehicule va crește la 25%, față de 4% cât este în prezent .

Deși se consideră că multe dintre aceste modalități eficiente de obținere a energiei, care în prezent sunt disponibile numai țărilor dezvoltate, vor deveni disponibile și țărilor în curs de dezvoltare, totuși necesitățile crescânde ale acestora din urmă vor conduce la o creștere mai mare a necesarului de petrol. Pe măsură ce aceste națiuni se dezvoltă și prosperă vor crește și cerințele referitoare la asigurarea necesarului energetic datorită creșterii necesităților legate de procesele de încălzire – răcire – climatizare, de industrializare și de transport. Pe plan mondial s-a înregistrat o creștere a consumului de gaz natural, cărbune și petrol. În sistemul de transport al acestora există deja posibile puncte de trecere obligatorii, amplasate între națiunile producătoare și cele consumatoare.

Pe măsură ce crește consumul de carburant crește și emisia de dioxid de carbon și dincolo de faptul că aceste resurse sunt finite, națiunile globului, fie ele dezvoltate sau în curs de dezvoltare, trebuie să țină cont și de impactul asupra mediului înconjurător. Pe plan mondial va exista o competiție acerbă referitoare la resursele energetice și este posibilă apariția unor conflicte legate de resursele energetice pornind de la diferite priorități politice și militare. Deoarece resursele energetice reprezintă în același timp factori cheie dar și posibile ținte, ele vor determina izbucnirea unor conflicte armate care se vor desfășura atât în zonele bogate în resurse energetice, cât și de-a lungul sistemului de distribuție.

Economia mai multor țări exportatoare de petrol se află într-o continuă și rapidă dezvoltare, astfel încât pe la mijlocul următoarei decade se preconizează ca aceste țări să utilizeze producția internă de petrol pentru necesitățile propriei lor economii și să sisteze sau să reducă drastic exporturile de petrol. Acesta, așa cum sintetic am prezentat în anexa nr. 13, dovedește că punctele de plecare a oleoductelor sunt centrate în Eurasia, zonă marcată, la început de secol XXI de puternice mișcări și conflicte sociale. Această dezvoltare explozivă va însemna faptul că multe dintre țările care în prezent sunt mari exportatoare de petrol să devină mari importatoare de petrol (pentru necesitățile interne), creând noi probleme economiei mondiale. Una dintre țările care a realizat deja tranziția de la exportator major de produse petroliere la importator de produse petroliere este Indonezia. Pentru următoarea decadă se preconizează ca Mexicul să realizeze aceiași tranziție (în prezent Mexicul este al doilea exportator de produse petroliere către SUA). Creșterea cerințelor economiei interne din Arabia Saudită poate conduce la utilizarea a 40% din producția petrolieră a acestei țări, fapt ce va influența economic, atât SUA, cât și țările europene, având în vedere că peste 30% din producția de petrol a lumii vine din Orientul Mijlociu.

Problemele legate de managementul resurselor interne (apă și resurse energetice) vor deveni extrem de importante în regiunile în care cerințele populației depășesc existentul de resurse locale (de exemplu în Darfur sondele nu mai au ce scoate, zăcămintele fiind epuizate, iar majoritatea pădurilor au fost tăiate și utilizate drept combustibil). Utilizarea surselor de energie alternativă, a unor tehnologii noi precum și perfecționarea metodelor de conservare pot conduce la o ameliorare a problemei dar posibilele conflicte legate de resursele energetice limitate pot conduce la destabilizarea anumitor regiuni.

Accesul la resurse va continua să reprezinte un motiv principal de îngrijorare pentru toate statele lumii iar în viitor cauza principală a conflictelor o va reprezenta competiția pentru obținerea accesului la resursele limitate. Statele care nu dispun de mari rezerve de apă, energie, zăcăminte de minereuri sau de resurse agricole vor trebui să facă față unor mari provocări pentru a-și putea menține nivelul de dezvoltare economică și de prosperitate. Unele dintre țările adverse vor încerca să creeze instabilitate în interiorul țărilor care dețin controlul asupra zăcămintelor-resurselor sau care utilizează aceste resurse.

În multe dintre regiunile sau țările globului vor apărea probleme din cauza lipsei necesarului de hrană sau de apă. În prezent un miliard de oameni de pe glob nu au acces la apă potabilă. Se preconizează că în anul 2025 aproximativ zece dintre țările din Africa și Asia vor suferi de pe urma lipsei de apă, populația va realiza o migrare în masă, vor exista crize umanitare majore și vor izbucni conflicte. O mare parte din terenul arabil a fost deja pierdut din cauza fenomenelor de deșertificare, de eroziune a solului, de pătrundere a sărurilor dar și din cauza dezvoltării urbane – toate acestea conduc la scăderea producției agricole. Aproximativ 16% din totalul proteinelor de pe glob provin din piscicultură, însă acest procent este mult mai mare în unele dintre țările în curs de dezvoltare sau în regiunile care depind masiv de producțiile piscicole obținute din oceane-mări iar aceste resurse naturale sunt în continuă scădere datorită pescuitului excesiv, a poluării apelor mărilor și a oceanelor dar și a altor factori de mediu.

Pe măsură ce sistemul economic devine din ce în ce mai integrat, interdependent și globalizat, va crește și vulnerabilitatea acestuia la întreruperile intenționate ale lanțului de asigurare cu resurse vitale. Țările dezvoltate, care nu mai produc de mult mare parte dintre electronice, oțel sau energie, vor fi extrem de vulnerabile la întreruperile fluxului de materiale vitale, întreruperi realizate în punctele critice. Controlul conductelor petroliere și a stațiilor de pompare, al punctelor maritime de șoc, al marilor porturi maritime, al aeroporturilor, al nodurilor feroviare importante dar și al altor segmente critice ale infrastructurii de transport va fi vital, în special pe timpul desfășurării unor crize. Conflictele interne pot apărea în legătură cu distribuția și managementul resurselor, în special din cauza utilizării inadecvate a infrastructurii. În mod ironic țările care sunt sau care vor deveni extrem de prospere pot deveni extrem de instabile deoarece noua lor bogăție va fi distribuită inechitabil.

În 2005 Raportul ONU referitor la dezvoltarea omenirii (Human Development Report – HDR) a arătat faptul că dezvoltarea populației se realizează inegal dar și faptul că există breșe din ce în ce mai mari la nivel global între săraci și bogați. Primii 50 dintre cei mai bogați oameni de pe glob dispun de o avere estimată mai mare decât cea a celor mai săraci 416 milioane de oameni, 2,5 miliarde de oameni, reprezentând 40% din populația globului, trăiesc cu mai puțin de 2 dolari pe zi și primesc doar 5% din totalul veniturilor globale în timp ce 54% din totalul veniturilor globale se duc la 10% din populația globului.

Problemele nu se referă doar la inegalitățile existente între țările lumii : HDR a arătat faptul că în ultimii 20 de ani s-a accentuat distribuția inegală a venitului în interiorul multor țări.

Din totalul de 73 de țări pentru care s-au înregistrat date, 53 dintre acestea (care conțin peste 80% din totalul populației globului) au înregistrat o creștere a distribuției inegale. Numai în 9 dintre țări (care conțin 4% din totalul populației globului) s-a reușit reducerea decalajului existent între pătura bogată și cea săracă. Diferențe extrem de mari se înregistrează în special în Namibia, Brazilia, Africa de Sud, Chile și Zimbabwe. Chiar și în țările care au înregistrat o creștere economică mare, de exemplu Brazilia și China, diferențele sociale rămân extrem de mari. Această creștere a discrepanțelor legate de bunăstare vor conduce pe viitor la accentuarea tensiunilor și a ostilităților dintre săraci și bogați, pe măsură ce săracii vor încerca să obțină ajutor folosind orice sursă disponibilă . În plus datorită existenței mediului informațional global, cei săraci sunt mult mai conștienți de starea lor și pot imediat să facă comparație cu restul persoanelor de pe glob – fapt care conduce pe viitor la noi frustrări, instabilități și chiar posibile conflicte.

Comerțul global poate fi caracterizat prin trei straturi de rețele care se suprapun: fizic, financiar și informațional. Rețelele sunt eficiente și conectate dar sunt din ce în ce mai fragile și dificil de refăcut. Aceste rețele prezintă o robustețe față de căderile întâmplătoare de rețea, deoarece în cadrul fiecărei rețele se pot realiza modificări ale traseelor, totuși rămân susceptibile la atacurile directe realizate împotriva nodurilor critice ( de exemplu marile porturi care permit transbordarea containerelor) sau căile de comunicații maritime spre Golful Persic. Nu este necesar ca întreruperile de rețea să dureze o perioadă mare de timp pentru a avea un impact major. Lipsa de spațiu și capacitatea de recuperare sunt factorii care amplifică efectele întreruperilor, iar aceste efecte se vor propaga. De asemenea, dacă există multiple întreruperi minore, acestea pot produce un efect „în cascadă” (fiecare întrerupere permite accentuarea efectelor celorlalte întreruperi) fapt care conduce la căderea sistemului. În situația unei economii globale, această întrerupere de rețea poate avea efecte pe scară largă, pentru că așa cum subliniam în exemplul petrolului din Orientul Mijlociu, nu suferă doar o țară, ci continente întregi.

Interconectivitatea crescută dintre piețele lumii, conduce la influențarea politicilor și deciziilor locale și poate avea consecințe globale nedorite. Creșterea complexității și vitezei de operare a sistemului economic global, reducerea resurselor și a piețelor de desfacere va spori importanța alianțelor din domeniul economic și al resurselor.

Competiția pentru obținerea accesului la piețe de desfacere și la influență pe aceste piețe va deveni din ce în ce mai mult o problemă comună de guvernare și de dezvoltare a afacerilor, în timp ce mecanismele economice naționale și internaționale tradiționale vor deveni din ce în ce mai puțin eficiente. Aici va interveni capacitatea companiilor multi și transnaționale de a influența politica guvernelor în asigurarea accesului și securizarea resurselor. Schimbările vor fi mult mai bine manageriate în țările dezvoltate, iar în anumite țări în curs de dezvoltare situația poate deveni atât de complexă și de volatilă încât ajutorul economic tradițional nu se va putea acorda în absența unor modificări majore politice și sociale și uneori a unei posibile intervenții militare.

Piețele de desfacere nou apărute prezintă o potențială instabilitate și peste încă o generație sănătatea economiei globale va depinde de stabilitatea politică dintr-un număr crescut de țări care au puține lucruri în comun cu democrația dar au un crescut potențial pentru dezordinea internă. Instabilitatea din piețele nou apărute se va manifesta în contextul actualei lichidități existente pe marile piețe de desfacere, în care astăzi nimic nu pare riscant. Atunci când apar modificări în cadrul marilor piețe de desfacere acestea vor provoca modificări și în piețele de desfacere mai mici. Modificările pot fi o surpriză deoarece ele pot fi înrădăcinate în rumoarea din piețele cu mișcare rapidă care pot deveni repede pline, fapt care conduce la efecte în cascadă produse de lucruri care nu au fost luate în considerare. În prezent fluxul de capital care străbate globul este mult mai mare decât cel din secolul trecut. Din 1973 fluxul de capital dincolo de granițe a crescut de la 5% din economia mondială la 21% . Pentru SUA ceea ce în anul 1989 reprezenta un curent de capital care se deplasa spre și dinspre economia internă s-a transformat în prezent într-un adevărat torent. Valoarea stocurilor, bunurilor de tezaur și a fabricilor străine deținute de cetățenii americani la finele anului 2006 a atins 13,7 trilioane față de 2,1 trilioane în 1989.

Criza economică declanșată în anul 2008 a făcut dovada că economia mondială este interconectată și că orice bulversare de sistem are efect de domino în întreg mapamondul.

Și în viitor vor continua să existe tensiuni între diferite organizații internaționale, oameni de afaceri sau guverne, legate de probleme monetare, fiscale, de mediu, comerciale sau pe probleme de siguranță și securitate. Capitalismul agresiv, globalizarea, consumul excesiv, problemele referitoare la mediul înconjurător și sănătatea publică vor exacerba tensiunile și vor crea un amestec al rolurilor și responsabilităților. Afacerile realizate cu guvernele diferitelor țări sau cu organizațiile internaționale se vor dezvolta deoarece acestea sunt mult mai flexibile și prezintă mult mai multe opțiuni. Corporațiile pot forma coaliții care să sprijine sau să se opună guvernelor. Oamenii de afaceri importanți din țările lor pot să-și asume un rol mai mare în ceea ce privește procesul de luare a deciziilor referitoare la securitatea națională.

Acțiunile economice dintr-o anumită zonă de acțiune pot provoca o scânteie care să aprindă conflictul într-o altă zonă de acțiune, depărtată de prima. Forțele de securitate ale marilor corporații multi – naționale vor avea bine definite considerațiile referitoare la utilizarea puterii militare sau în cazul în care aceasta lipsește, a puterii date de firmele de securitate private (așa cum este cazul în Irak și Afganistan).

Tehnologiile informaționale vor permite corporațiilor, guvernelor sau grupărilor să fuzioneze cu rapiditate pentru a forma blocuri economice sau politice ca răspuns la schimbările nou apărute. Coalițiile mari, temporare, „formate dintr-un singur considerent” vor fi capabile să se organizeze și să realizeze comunicarea atât la nivel macro cât și la nivel micro.

Acțiunile unilaterale executate de jucătorii externi pot fi mult mai ușor de blocat sau de dirijat într-o altă direcție, crescând astfel semnificativ numărul și tipul actorilor care vor fi capabili să influențeze operațiunile militare.

Modificările se vor realiza mult mai rapid și adesea discontinuu în interiorul unui mediu global și tehnologic complex și interconectat/interrelaționat. Țările și organizațiile vor trebui să fie mult mai flexibile pentru a putea face managementul modificărilor nou apărute, în caz contrar ele vor dispărea sau se vor dizolva. Societățile tradiționale și economia acestora vor fi silite să țină pasul cu noile schimbări. Va crește volumul mărfurilor schimbate pe piață, odată cu creșterea numărului jucătorilor dar și în funcție de impactul pe care îl au aceștia în comerțul mondial.

Piețele de materii prime și bunuri de larg consum vor deveni mult mai vulnerabile la manipulările pe termen scurt deoarece înalta tehnologie a pătruns în mediul global. Pe durata desfășurării unor crize sau a unor războaie, adversarii vor utiliza manipularea pentru a sprijini sau pentru a înfrânge acțiunile internaționale sau pentru a obține câștiguri rapide. Adversarii vor încerca să dea lovitura și să profite de pe urma piețelor afectate.

Acțiunile sociale, inclusiv cele militare, vor avea ca obiect de manifestare identificarea, dobândirea și controlul zonelor cu resurse energetice, fie ele convenționale (petrol și alți combustibili) sau neconvenționale (surse minerale).

3.5. Dilema „apărării inteligente”

,,Apărarea inteligentă” (,,smart defence”) este echivalentul conceptului de ,,comasare și partajare a resurselor” (,,pooling and sharing”), implementat la nivelul UE. Varianta de ,,apărare inteligentă” a fost adoptată în contextul dezechilibrului major în ceea ce privește contribuția statelor membre NATO la bugetul alianței, dezechilibru a cărui importanță a crescut considerabil în condițiile create de criza economică și financiară, fiind definită drept acțiunea de comasare și utilizare în comun a capabilităților, stabilirea de priorități și o mai bună coordonare a eforturilor. Prin urmare, ,,apărarea inteligentă” este similară conceptului de ,,comasare și punere în comun” (,,pooling and sharing”), dar nu și echivalentă cu acesta, NATO implementând o variantă dezvoltată, rafinată a conceptului ce a luat naștere la nivelul UE. În acest sens, chiar definiția oficială dată conceptului de ,,apărare inteligentă” este relevantă – ,,punerea în comun și partajarea capabilităților, stabilirea de priorități și o mai bună coordonare a eforturilor”, punerea în comun și partajarea (,,pooling and sharing”) constituind doar o parte de definiției dată de NATO pentru ,,apărare inteligentă”.

Conform paginii web oficiale a NATO, conceptul de „apărare inteligentă” este adoptat la nivelul alianței în contextul crizei, în condițiile în care este necesară o „reechilibrare” a cheltuielilor de apărare între SUA și statele europene, o împărțire echitabilă a „poverii” apărării. În genere, prin acesta, sunt vizate capabilitățile de apărare care implică cheltuieli considerabile – apărarea anti-balistică, supraveghere și recunoaștere, intelligence, mentenanță și pregătire, instrucție și pregătire a forței, angajament efectiv și protecția forțelor.

Practic, „apărarea inteligentă” este o soluție pentru a putea menține capacitatea NATO de a-și îndeplini misiunile asumate prin Tratatul de la Washington și prin Conceptul Strategic, este răspunsul Alianței la creșterea complexității mediului internațional de securitate dat fiind că riscurile și amenințările de securitate s-au menținut, dar contracararea acestora este din ce în ce mai dificil de făcut în condițiile în care bugetele militare s-au diminuat sub impactul crizei economice și financiare mondiale. După cum am menționat anterior, SUA nu au făcut excepție de la această regulă.

Implementarea conceptului la nivelul alianței, presupune dezvoltarea acelor capabilități de care NATO are nevoie cel mai mult în actualul context internațional, Alianța funcționând, similar UE, prin AEA, drept facilitator, intermediar, cadru în care membrii săi pot decide ce anume pot obține împreună, la costuri mai mici, mai eficient și cu riscuri mai puține. La nivelul NATO, rolul de coordonare revine Comandamentului Aliat pentru Transformare (Allied Command Transformation – ACT). O altă structură cu rol important în implementarea conceptului de „smart defence” este Conferința directorilor naționali pentru armamente, principalul comitet al NATO însărcinat cu promovarea cooperării în materie de armament și cu furnizarea de capabilități pentru îmbunătățirea eficienței forțelor NATO.

Mai mult, la nivelul NATO, a fost creată recent, pe 6 iulie 2012, o agenție similară AEA – Organizația NATO pentru Achiziții (NATO Procurement Organization – NPO) – cu scopul de a reprezenta un cadru în care programele multinaționale de achiziții să fie integrate. NPO este încă în curs de organizare, când sunt definite structura și procesele ce vor sta la baza funcționării sale. De asemenea, pagina web oficială a NATO menționează că NPO va valorifica experiența agențiilor de achiziții multinaționale deja existente, agenții care vor continua să funcționeze ca atare până când NPO va deveni funcțională sau până când statele care participă la acestea vor decide integrarea în cadrul NPO. Totodată, existența unor agenții specializate pe achiziții multinaționale relevă clar faptul că, în sine, ideea de „apărare inteligentă” nu este una nouă, conceptul ca atare căpătând o nouă amploare și noi valențe în contextul crizei economice și financiare mondiale.

De asemenea, ca și în cazul AEA, și implementarea „apărării inteligente” presupune anumite etape necesare. Prima constă în prioritizarea capabilităților necesare la nivel național cu cele necesare la nivelul Alianței, astfel încât obiectivele principale identificate în domeniul planificării apărării să coincidă cu cele definite la nivelul NATO. A doua etapă constă în specializare, ceea ce presupune necesitatea ca statele să taie din bugetele alocate acelor capabilități deja existente la nivelul altor state membre NATO și la care, în virtutea „apărării inteligente”, acestea ar avea acces. Specializarea presupune economisirea anumitor resurse pentru a fi investite în altele insuficiente sau inexistente la nivelul întregii Alianțe. Cea de-a treia etapă constă în cooperare – dimensiune crucială și fundamentală a conceptului ce stă la baza ideii că statele pot, împreună, să aibă acces la capabilități pe care nu și le-ar fi permis altfel.

Inițiativele derulate în virtutea conceptului de „apărare inteligentă” la nivel NATO s-au concentrat asupra capabilităților extrem de costisitoare. Dintre acestea, putem enumera următoarele:

Sistemele de supraveghere terestră, maritimă și aeriană, cu rol deosebit de important în protecția forțelor NATO în teatrele de operații. Echipamente necesare Sistemului NATO de Supraveghere Aer-Sol (NATO Air Ground Surveillance System – AGS) au fost deja achiziționate printr-un contract multinațional care include Bulgaria, Cehia, Estonia, Germania, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Norvegia, România, Slovacia și SUA.

Sistemul aeropurtat de avertizare și control (Airborne Warning and Control System – AWACS);

Combaterea Dispozitivelor Explozive Improvizate (DEI) constituie un alt punct esențial în protecția forțelor NATO aflate în teatrele de operații, dat fiind că peste jumătate din cei răniți pe câmpul de luptă au fost răniți de astfel de dispozitive. În noiembrie 2011, treisprezece state au decis să achiziționeze în comun tehnologii pentru combaterea DEI.

Scutul antirachetă poate fi considerat un alt caz de implementare a ideii de „smart defence”. Construcția a fost inițiată de SUA. Turcia, Spania, Polonia și România au acceptat să găzduiască elemente ale acestuia pe teritoriul lor național, Olanda și-a anunțat intenția de a moderniza patru nave cu radar, iar Germania își poate oferi sistemele Patriot.

Apărarea împotriva atacurilor cibernetice reprezintă un alt domeniu în care „smart defence” este implementată, prin proiecte care presupun tehnologii inovative și suport operațional.

Sistemele de Comandă și Control etc.

De asemenea, în cadrul aceleiași ordini de idei, se înscrie și inițiativa Norvegiei de dezvoltare a integrității, plecând de la premisa că, pentru a implementa o apărare inteligentă, este nevoie de instituții inteligente. Proiectul vizează promovarea bunelor practici și dezvoltarea unor instrumente practice pentru a reduce riscul corupției, fiind gândit pentru a putea susține adecvat Afganistan și statele din sud-estul Europei.

Ceea ce este de remarcat în abordarea NATO, spre deosebire de cea a UE, este accentul mai mic pus asupra cercetării și dezvoltării, ca parte integrantă a conceptului de „apărare inteligentă”. Explicația pentru aceasta ar putea fi regăsită în natura distinctă a celor două organizații. UE s-a format, definit și evoluat, în primul rând, ca organizație regională de integrare economică, impactul crizei economice și financiare mondiale fiind resimțit mult mai intens la nivelul acesteia, tocmai din pricina implicațiilor integrării asupra diferitelor dimensiuni ale securității – economică, socială, politică, militară. Prin urmare, a fost necesară identificarea unor soluții ample, cuprinzătoare, care să fie utile în gestionarea pe termen lung, durabilă, sustenabilă a efectelor crizei în cât mai multe domenii, iar cercetarea și dezvoltarea este, după cum am demonstrat anterior, una dintre principalele pârghii pentru aceasta. NATO, pe de altă parte, este, fundamental, o alianță politico-militară, cu atribuții preponderent legate de securitate și apărare.

Prin urmare, eforturile în acest cadru au fost concentrate asupra identificării de soluții pentru achiziționarea și dezvoltarea echipamentelor militare necesare pentru ca alianța să își poată respecta angajamentele asumate deja. Cercetarea este, într-adevăr, parte integrantă a inițiativei deoarece orice dezvoltare (a echipamentelor militare, a armamentelor, a sistemelor de comandă și control, a sistemelor de apărare etc.) presupune o existența unei activități de cercetare; dar, în opinia noastră, aceasta joacă un rol mai mic în definirea conceptuală a „apărării inteligente”.

Pentru NATO, „apărarea inteligentă” echivalează cu „a cheltui banii pentru apărare într-un mod mai inteligent”. Mai mult, implicarea Alianței în multe operațiuni, ce implică cheltuieli considerabile a făcut să rămână puține fonduri pentru cercetare și dezvoltare și pentru procurarea de noi echipamente. Totodată, o altă posibilă cauză a explicitării mai slabe a rolului cercetării și dezvoltării în contextul „apărării inteligente” poate consta și în necesitatea ca statele europene să investească mai mult în cercetare și tehnologie, în contextul în care, conform documentelor oficiale SUA investește de 7 ori mai mult în cercetare și tehnologie decât UE, ceea ce presupune că investițiile mai consistente în acest domeniu de către UE ar constitui noi oportunități de cooperare transatlantică, constituind avantaje pentru ambele părți. Nivelul scăzut al investițiilor în cercetare și dezvoltare la nivelul Europei poate constitui o motivație pentru abordarea acestei probleme in extenso în cadrul Uniunii, caz în care am avea de a face cu eforturi de a atenua o vulnerabilitate.

Totodată, așa cum UE are de înfruntat anumite obstacole în calea implementării conceptului de „comasare și punere în comun a resurselor”, și NATO se confruntă cu propriile provocări în acest sens. Conceptul a căpătat popularitate și amploare în contextul crizei economice și financiare, dar implementarea sa presupune eforturi de a depăși dificultăți care, în marea lor parte, sunt de natură politică dat fiind că presupune că statele membre trebuie să se bazeze într-o mai mare măsura unul pe celălalt în ceea ce privește capabilitățile necesare respectării angajamentelor asumate în materie de securitate. Mai mult, eficientizarea planificării apărării presupune un set de schimbări și la nivel național. Dincolo de toate avantajele în plan economic, militar și de securitate implicate de „apărarea inteligentă” și „comasarea și partajarea resurselor”, acestea au și un revers al medaliei. Astfel, conform paginii web oficiale a NATO, pentru a putea vorbi despre „apărare inteligentă”, trebuie ca eforturile să cuprindă trei tipuri de activități: prioritizare (alinierea priorităților naționale în ceea ce privește capabilitățile cu prioritățile NATO); specializare (concentrarea investițiilor doar în anumite arii ale industriei de apărare, urmând ca eventualele capabilități necesare dar inexistente să fie furnizate de statele specializate în respectivul domeniu); cooperare. Dincolo de nevoia de a depăși eventuala absență a încrederii între state și de dificultățile de ordin practic, procedural, instituțional de a implementa acest concept, de departe, cea mai consistentă dificultate este reprezentată de specializare, ce se constituie într-un veritabil „nod gordian” al „apărării inteligente”.

În primul rând, specializarea implică schimbări de substanță în structurile militare naționale ale aliaților ca urmare a concentrării doar asupra anumitor capabilități militare, ceea ce presupune existența riscului ca statele să acționeze în virtutea principiului suveranității și să manifeste reticență în a adopta o asemenea măsură. Mai mult, sursa citată identifică șase mari categorii de provocări în acest sens. Prima dintre ele constă în faptul că specializarea impactează asupra flexibilității strategice pe care o are fiecare stat membru în parte deoarece astfel capabilități necesare întreprinderii unor măsuri în situații neprevăzute ar rămâne neacoperite, constituindu-se într-o vulnerabilitate a respectivului actor statal.

A doua provocare majoră implicată de specializare se referă la efectele negative asupra libertății politice statelor de a acționa sau nu într-o anumită situație, spre exemplu, atunci când aceasta dorește, împreună cu alți aliați să acționeze într-o anumită criză pentru care capabilitățile necesare se află dezvoltate la nivelul altor actori; și, viceversa, când un anumit actor care este singurul deținător al unor capabilități consideră că implicarea într-o anumită criză sau conflict nu este conformă intereselor sale naționale. În ambele situații, se poate vorbi despre o dilemă, fie aceea de a nu acționa, fie aceea de a acționa.

În al treilea rând, stabilirea criteriilor care vor sta la baza alcătuirii forțelor specializate reprezintă o altă dificultate deoarece acestea vor necesita un grad ridicat de coeziune care să presupună că toate capabilitățile necesare vor fi disponibile indiferent de națiunile care le compun și aceasta luând în considerație faptul că aliații vor manifesta tendința de a dezvolta acele capabilități care le sunt mai necesare având în vedere vulnerabilitățile la care sunt expuși.

A patra dificultate se referă la implicațiile asupra industriei de apărare, specializarea presupunând faptul că statele vor trebui să renunțe la a mai fabrica anumite capabilități pentru a se concentra pe dezvoltarea altora. În al cincilea rând, este vorba despre creșterea complexității educației și instrucției personalului militar, iar, în al șaselea despre faptul că procesul de specializare trebuie să plece de la premisa că NATO nu este unica organizație cu atribuții în materie de securitate euroatlantică. Statele membre sunt parte și din alte organizații sau sunt supuse necesității de a se confrunta cu riscuri particulare, cum este, spre exemplu, cazul Turciei care trebuie să gestioneze problema PKK. Practic, statele trebuie să își mențină capacitatea de a acționa și în virtutea altor angajamente de securitate fără a dubla capabilitățile militare cu altele existente în cadrul NATO.

„Apărarea inteligentă”/„comasarea și partajarea resurselor” reprezintă soluții cunoscute de mult timp la nivelul NATO și al UE și care presupun o serie de avantaje în plan economic și militar de netăgăduit. Totuși, necesitatea de a cheltui inteligent resursele, de a investi eficient, astfel încât să se obțină un raport ideal între investiții și rezultate, respectiv între cheltuielile pentru securitate și nivelul de securitate, nu este caracteristică doar perioadei de austeritate pe care o traversăm. Prin urmare, apărarea inteligentă ar fi putut constitui un avantaj în orice etapă, în orice perioadă istorică am lua în considerare. În opinia noastră, tergiversarea implementării acestui concept până în etapa de criză economică, când pare să fi devenit singura soluție viabilă de conservare și dezvoltare a capabilităților necesare promovării și apărării intereselor naționale și a celor comune definite în cadrul NATO și UE, poate fi justificată printr-o serie de dificultăți pe care le presupune, prin existența unor obstacole de depășit și prin posibilitatea de a genera, cel puțin pe termen scurt, influențe nefaste la nivelul securității naționale.

Una din principalele cauze ale faptului că „apărarea inteligentă” și corolarul său european au câștigat o popularitate fără precedent în etapa de austeritate pe care o traversăm, deși ar fi comportat avantaje în orice altă etapă a perioadei ce a urmat finalului Războiului Rece, se regăsește în stilul statelor europene de a aborda relațiile internaționale și, în special, relațiile dintre ele. Caracterul interguvernamental al Politicii de Securitate și Apărare Comune, progresele înregistrate lent și, de regulă, sub influența unui impuls exterior, în ceea ce privește aprofundarea integrării în domeniul securității și apărării sunt indicii clare că statele europene și-au păstrat un stil westphalian de a privi politica internațională, fiind atașate ideii de suveranitate. Practic, în ceea ce privește UE, domeniul apărării nu s-a bucurat niciodată de un nivel crescut de susținere și încredere din partea statelor sale membre, acestea preferând, de regulă, acțiunea în interiorul NATO, cadru în care marea parte a contribuției financiare era suportată de SUA și unde statutul de stat membru presupune un impact mai mic asupra suveranității naționale. Depășirea acestei „moșteniri istorice” a statelor europene care să le permită dezvoltarea unei încrederi reciproce sporite și a certitudinii că se pot baza unele pe celelalte pentru a-și putea garanta securitatea constituie una dintre provocările apărării inteligente, indiferent că vorbim despre abordarea NATO sau a UE.

O altă provocare a implementării acestui concept constă în realizarea cooperării și coordonării depline a eforturilor derulate în interiorul NATO și UE deoarece „apărarea inteligentă” și „comasarea și partajarea resurselor” sunt concepte similare, ce presupun în sine participarea financiară și cu resurse a statelor membre pentru obținerea unor capabilități militare. Cooperarea și coordonarea sunt cu atât mai important de realizat cu cât cele două organizații au 21 de state membre comune, existând astfel un risc crescut de a se ajunge în situația risipirii resurselor. Avantajul în gestionarea acestei provocări constă în existența unor practici de cooperare NATO-UE, a unor eforturi de a face ca viziunile și acțiunile lor nu doar să nu se suprapună, ci și să fie complementare. Acordurile „Berlin +”, precum și experiența practică de a gestiona situații de criză și de urgență împreună constituie fundamente importante pe care se poate baza depășirea acestui obstacol. De altfel, întâlniri între șefii Agenției Europene de Apărare (UE) și Comandamentului Aliat pentru Transformare (NATO) au loc regulat tocmai pentru a se asigura existența complementarității, a dialogului inter-organizațional, al transparenței și coordonării eforturilor și evitarea dublării funcțiilor.

Totodată, „apărarea inteligentă” și „comasarea și partajarea resurselor” presupun existența unor organisme dezvoltate la nivelul fiecărei organizații în parte, specializată, capabilă să-și acorde complet atenția coordonării inițiativelor de acest tip. La nivelul UE, după cum am menționat anterior, profilul instituțional necesar exista deja în momentul în care „comasarea și partajarea resurselor” s-a dovedit a fi o necesitate pentru viitorul apărării europene. Însă, în cazul NATO, responsabilitatea a fost preluată de Comandamentul Aliat pentru Transformare, instituția menită să se ocupe în exclusivitate de coordonarea proiectelor de tip „apărare inteligente” (Organizația NATO pentru Achiziții) fiind încă în primele faze ale dezvoltării sale, urmând a deveni operațională abia din 2014. Prin urmare, noua concepție asupra planificării apărării se reflectă și în profilul instituțional al organizațiilor internaționale.

Prin urmare, cooperarea și coordonarea proiectelor derulate la nivelul NATO și UE trebuie să ia în calcul și faptul că fiecare dintre ele trebuie să rămână capabilă să acționeze independent de cealaltă.

3.6. Extinderea NATO și Scutul antirachetă – dileme ale securității sau o nouă spirală a înnarmărilor

Ecuația securității globale în general și a celei europene în special nu poate fi completă fără luarea în calcul a unui actor statal care creează adesea relații conflictuale cu organizațiile de securitate europene, cu NATO în special. Rusia se apropie cel mai mult de definiția unui stat revizionist, atitudinea Moscovei în ultimii douăzeci de ani fiind caracterizată, în cea mai mare parte, de eforturi de a restabili și confirma statutul Rusiei ca putere mondială, eforturi ce s-au concretizat de multe ori ca acțiuni incompatibile cu cele ale liderilor de la Washington. Aportul la împiedicarea Iranului și Coreei de Nord de a dezvolta programe nucleare, invazia Georgiei din 2008 și Ucraina în 2014, eforturile politico-diplomatice, economice și militare de a împiedica statele din vecinătatea apropiată a Rusiei să adere la structurile de securitate euroatlantice, pentru ași menține sfera de influență, retorica din ce în ce mai agresivă a liderilor politici și militari ruși cu privire la implementarea scutului antirachetă american în Europa sau la extinderea NATO și UE spre estul continentului constituie elemente ce relevă personalitatea revizionistă a Federației Ruse și scot în evidență relevanța dilemei de securitate în relațiile internaționale, așa cum a fost formulată ea de Robert Jervis. În plus, comportamentul Rusiei pe arena internațională este, poate, cel mai elocvent în demonstrarea revirimentului logicii realiste. Politica externă a Federației Ruse are două principale direcții – transformarea într-o putere globală într-un sistem internațional multipolar și menținerea influenței în vecinătatea apropiată. Ambele interese au potențialitatea, după cum vom demonstra în cele ce urmează, de a tensiona relațiile cu cea care reprezintă puterea de statu-quo a sistemului internațional, afectând în mod negativ securitatea europeană.

Pentru a argumenta afirmația de mai sus, voi incerca o analiză comparativă între conflictul cu Georgia din 2008 și cel în desfășurare în Ucraina (analiza pe larg a acestuia urmează a fi supusă atenției în studiul de caz dintr-un ulterior) care scoate în evidență faptul că, în ambele cazuri, obiectivele strategice ale Federației Ruse au fost aceleași, de menține cele două state în zona sa de influență și a contracara influența NATO în regiune. Crimeea prezintă însă și alte avantaje geopolitice pentru Federația Rusă, de control al Mării Negre și prin Marea Neagră accesul strategic la Mediterană, Balcani și Orientul Mijlociu, precum și importante avantaje economice și militare.

Anexarea Crimeii s-a bucurat de un mare sprijin popular în Federația Rusă, în condițiile în care, s-a desfășurat o intensă campanie mediatică. Dacă în Georgia campania mediatică a vizat în principal diabolizarea adversarului, campania din Crimeea a fost prezentată ca un real succes al generalilor ruși, un model de acțiune militară, fără vărsare de sânge, cum de altfel președintele Putin sublinia „nimic nu a fost pregătit,totul s-a întîmplat, ei au văzut, au prins din zbor, bazându-se pe situația curentă, pe cerințele momentului, în cel mai profesionist mod de abordare”

Dacă campania din Georgia a fost un război clasic de tip manevrier, campania din Ucraina este cel mai elocvent exemplu de „război hibrid”, unde operațiile informaționale și utilizarea forțelor speciale au jucat un rol determinant. Federația Rusă a utilizat din nou toate instrumentele puterii naționale pentru realizarea obiectivelor sale strategice obiectivelor, exploatând cu success lecțiile învățate din conflictul cu Georgia din 2008, reușind o creștere semnificativă, a performanțelor militare față de conflictul Georgia, care în opinia noastră constă în principal în:

perfecționarea sistemelor de comandă-control prin descentralizarea acestuia, din perspectivă execuției, spre deosebire de răzoiul cu Georgia, unde acesta a fost utilizat modelul sovietic, centralizat. De asemenea, s-au făcut progrese privind asigurarea sistemelor de comunicații tactice, chiar individuale, spre deosebire de Georgia, unde lipsa acestor echipamente ale forțelor ruse au determinat utilizarea telefoanelor mobile;

valorificarea produselor de inteligence. Rusia a exploatat foarte bine lipsa de mobilitate, de antrenament și moralul scăzut al forțelor ucrainene din Crimeea, realizând că aceste forțe sunt incapabile să se opună confiscării infrastructurii și facilităților cheie;

Acțiunile Rusiei în Crimeea au prins Ucraina, ca de altfel și restul lumii nepregătite, reușind să realizeze surprinderea strategică. Campania din Crimeea a urmărit să demonstreze abilitatea forțelor Federației Ruse de a se implica in războiul hibrid, război din generația a patra, unde liniile de efort sunt confuze sau se estompează reciproc.

Mai mult, din analiza documentelor oficiale, reiese cu claritate faptul că există două mari coordonate pe care politica externă a Rusiei se fundamentează. Una dintre coordonate este constituită de rolul pe care aceasta urmărește să îl joace pe plan mondial, în timp ce a de-a doua coordonată se axează asupra relațiilor cu vecinătatea apropriată, aspirația Rusiei fiind aceea de a își menține calitatea de actor regional de necontestat și de a se confirma drept actor mondial, putere globală. Contextul internațional curent, marcat de tranziția de la configurația unipolară, la una multipolară, în cadrul căruia cooperarea, abordarea multilaterală în cadrul unor organisme internaționale și/ sau regionale joacă roluri centrale, este considerat ca fiind unul favorabil. În acest context, relațiile cu statele din vecinătatea apropiată joacă un rol cheie, Rusia încercând să-și mențină influența asupra acestora, fapt vizibil, în special, în urma încercărilor NATO și UE de a integra entitățile statale din acest spațiu în propria dinamică instituțională.

Multe dintre statele din Zonei Extinse a Mării Negre sunt încă caracterizate de instabilitate, având un nivel de securitate precar, purtând amprenta „conflictelor înghețate”, cum sunt cele din Transnistria, Ossetia de Sud, Abhazia și Nagorno-Karabah. În plus, acesta este și spațiu de tranzit pentru rețeaua de conducte de gaz natural și petrol care leagă Rusia de Europa, dar constituie și spații bogate ele însele în resurse energetice. Astfel, stabilitatea în acest spațiu a devenit cu atât mai importantă pentru NATO și UE.

Ceea ce face Rusia să joace un rol special în actualul context internațional este abordarea relațiilor cu ceilalți actori și, în special, cu SUA și NATO. În cazul Rusiei, retorica este construită preponderent în termeni geopolitici, indiferent că este vorba despre relația cu SUA, cu NATO, cu statele din vecinătatea apropiată sau cu statele membre ale UE. Desigur, și dimensiunea economică joacă un rol deosebit, dar, în cazul Federației Ruse, nu putem identifica o interdependență economică în relație cu SUA, ci doar menținerea dependenței sale de capitalul european și al statelor europene de energia rusească. În plus, resursele economice sunt adesea folosite ca instrument de promovare a intereselor geopolitice în relațiile cu ceilalți actori.

Un alt argument al statutului special al Rusiei pe arena internațională, dar și al faptului că, într-un sistem internațional multipolar, aceasta ar putea reprezenta unul dintre polii de putere rezidă în aceea că Rusia și SUA dețin împreună aproape 95% din arsenalul nuclear mondial.

Din momentul în care a revenit la președinția țării pentru cel de-al treilea mandat, în 2012, Vladimir Putin a urmărit să modernizeze Forțele Armate Ruse, care continuă să se bazeze pe serviciul militar obligatoriu în pofida reformelor propuse de-a lungul anilor, prin alocarea unor fonduri mai mari pentru achiziția de armament și salarii.

Pentru Vladimir Putin, menținerea influenței Moscovei în Ucraina reprezintă o prioritate națională majoră în domeniul securității, în primul rând, pentru a preveni aderarea acestui stat la ceea ce acesta consideră a fi „tabăra occidentală” a UE și NATO.

Dezideratul lui Vladimir Putin privind modernizarea statului rus care să fie o superputere include o sferă de influență în spațiul post-sovietic. Un stat ucrainean care optează pentru un acord de asociere cu UE, aspect susținut de toți liderii importanți ai opoziției, va crea o breșă imensă la nivelul obiectivului președintelui rus.

Analistul Dan Dungaciu, directorul Institutului de Științe Politice al Academiei Române, spunea, într-un interviu acordat Radio France Internațional că, prin acțiunile din Transnistria si estul Ucrainei Moscova urmărește să pună presiune pe partenerii occidentali. Federalizarea celor două state ar fi soluția care i-ar veni mănușă Kremlinului.

Pe acest fond a avut loc și tensionarea recentă a relațiilor dintre cele două puteri în contextul implementării unor elemente din scutul antirachetă american pe teritoriul Europei, fapt perceput de către ruși drept o amenințare la adresa securității lor. Totodată, pentru a ne crea o imagine cât mai clară asupra relațiilor dintre cele două state, precum și a implicațiilor acestora în plan geopolitic, putem aminti că, prin Conceptul de Politică Externă al Federației Ruse (2008), se menționa clar că „Rusia își menține atitudinea negativă față de extinderea NATO, în special față de planurile de a include Ucraina și Georgia în alianță, precum și față de aducerea infrastructurii militare a NATO în apropierea granițelor rusești”. Acest din urmă aspect este reiterat și de Doctrina Militară a Federației Ruse (2014), care listează ca prim pericol militar dorința de a crește potențialul de forță al NATO prin funcții globale derulate cu încălcarea normelor dreptului internațional și prin mutarea infrastructurii militare a statelor membre NATO mai aproape de granițele rusești. Ideea este întărită și prin conținutul celei de-a patra amenințări militare identificate – crearea și desfășurarea de sisteme strategice de apărare antirachetă care subminează echilibrul global și corelația de forțe din sfera rachetelor nucleare. Declarațiile la nivel oficial, precum și anumite acțiuni ale Rusiei (dublarea numărului trupelor la granița cu Estonia, Letonia și Lituania) constituie materializări ale acestei concepții. Ulterior, la mijlocul lui aprilie 2013, vicepremierul Dmitri Rogozin anunța că Rusia a reușit să rezolve problema penetrării scutului antirachetă american pe care nu îl mai consideră o amenințare militară, dar că acesta continuă să aibă implicații nefaste din punct de vedere economic și politic.

La o scurtă trecere în revistă a atitudinii Rusiei față de Occident (SUA, NATO, UE, statele lor membre), putem identifica reale confirmări a revirimentului logicii realiste în relațiile internaționale, problema scutului antirachetă putând fi tradusă într-o reală dilemă a securității, în care eforturile statelor membre NATO de a-și spori securitatea este percepută drept amenințare de către alte state.

La nivel declarativ, scopul scutului antirachetă american este apărarea SUA și a aliaților săi față de puteri nucleare precum Iranul, care refuză să se conformeze standardelor internaționale. Kremlinul, pe de altă parte, consideră o prezență militară americană atât de evidentă în apropierea granițelor sale drept o amenințare la adresa securității naționale. Aceasta a dus la declarații în cadrul cărora escaladarea tensiunilor aferente acestui subiect este evidentă. Un astfel de discurs este cel al șefului statului major rusesc, Nikolai Makarov, în mai 2012, că Rusia nu va ezita să utilizeze atacul preemptiv, dacă dezvoltarea scutului antirachetă al NATO va ajunge în cea de-a treia fază.

Totodată, Rusia a perceput inițiativele la nivelul NATO și UE de a se extinde către est ca o amenințare directă, ca invadare a sferei sale de influență, fapt ce a condus la valorificarea statutului de exportator de hidrocarburi în scop politic, dar și la natura politicii față de statele care au făcut parte din blocul sovietic. Războiul din Georgia (2008) și Ucraina (2014) pot constitui un exemple elocvente în acest sens, dar și susținerea pe care Moscova o acordă republicilor separatiste Transnistria, Ossetia de Sud și Abhazia. Scutul antirachetă adună sub o singură umbrelă tehnologii extrem de diverse, toate având o caracteristică comună: sunt cele mai avansate tehnologii la acest moment.

Întrebarea care se pune este următoarea: este scutul antirachetă impenetrabil?

Pornind de la faptul că în toată istoria tehnicii și tehnologiilor militare a existat o cursă între arme și antiarme putem fi siguri că și scutul antirachetă își are antidotul.

În acest context, scutul antirachetă poate fi contracarat printr-o serie de măsuri, dintre care amintesc următoarele:

a. soluția cea mai simplă dar cea mai costisitoare: lansarea către adversar a unui număr de rachete mult mai mare decât acesta poate intercepta;

b. o soluție ceva mai ieftină și accesibilă: sporirea numărului de ținte false, astfel încât o bună parte a contraatacului să se irosească în eter;

c. altă cale de străpungere a scutului antirachetă: eliminarea totală a uneia dintre componentele sale. De execmplu, anihilarea sateliților care ghidează și transmit permanent date scutului antirachetă al adversarului înainte de a lansa propriul atac;

d. soluția cea mai inteligentă de penetrare a scutului antirachetă: realizarea de vehicule/interceptori hipersonici foarte manevrieri care să poată străpunge cu relativă ușurință orice scut antirachetă existent la acest moment.

NATO insistă pe implementarea a două sisteme de apărare antirachetă independente, însă coordonate, unul rus și unul al Alianței. De partea cealaltă, Moscova propune crearea unei sistem indivizibil care să integreze dispozitivele celor două părți.

Din perspectiva RI atât teoreticienii realiști, cât și cei liberali acceptă existența dilemei securității, dar privesc diferit probabilitatea ca aceasta să fie depășită. Pe de o parte, realiștii au, de regulă, tendința de a considera dilema securității ca fiind de nerezolvat, în timp de idealiștii susțin că aceasta poate fi depășită prin dezvoltarea de norme și instituții. În cazul relațiilor dintre Rusia și SUA, pot fi identificate însă și norme și instituții, cele două beneficiind de cadre oficiale în interiorul cărora să își discute și armonizeze viziunile și interesele care, adesea, se dovedesc a fi antagonice. Consiliul NATO-Rusia este unul dintre cele mai importante cadre în care SUA și Rusia pot aborda aspecte de politică externă.

Baza cooperării dintre cei doi actori a fost creată încă din 1997, când a fost semnat un Act de Constituire cu privire la Relații, Cooperare și Securitate Reciproce NATO-Rusia. Cooperarea dintre Rusia și SUA a devenit însă mai evidentă după atacurile de la 11 septembrie 2001, când cele două par a fi identificat o serie de riscuri și amenințări de securitate comune, precum terorismul proliferarea armamentului de distrugere în masă, aspecte care țin de managementul crizelor etc. În plus, cele două puteri au încheiat și tratate de reducere a armamentului nuclear (START I, START II, SORT, New START), ultimul dintre ele fiind încheiat în cursul anului 2011.

Totuși, acest lucru nu a împiedicat Rusia să se comporte ca un partener cel puțin incomod pentru Washington. Prin urmare, suntem martorii unei dileme a securității, în ceea ce privește apărarea antirachetă pe continentul european a cărei evoluție poate fi privită cu greu din perspectiva idealistă. Cooperarea dintre cei doi actori, semnarea unui nou tratat START în 2011, prin care Rusia și SUA se angajau să-și reducă arsenalele nucleare cu 30 de procente nu au prevenit situația în care Moscova consideră că, prin scutul antirachetă din Europa, echilibrul de forțe în domeniul nuclear este periclitat și au denunțat unilateral Tratatul de neproliferare.

Reacția față de scutul antirachetă american constituie totuși unul dintre cele mai elocvente argumente că, în ciuda intențiilor de „resetare” a relațiilor dintre SUA și Rusia, cele două nu au depășit percepțiile și atitudinile moștenite în mare parte din timpul Războiului Rece. Ambele sunt puteri nucleare, iar echilibrul cursei înarmării nucleare a putut atinge un echilibru doar atunci când a devenit clar că, în cazul unui conflict nuclear, statul care atacă ar avea cel puțin la fel de mult de pierdut ca și statul atacat, idee cunoscută drept doctrina „Distrugerii Reciproc Asigurate” (Mutual Assured Destruction).

Prin urmare, echilibrul în plan nuclear există doar atunci când ambele state implicate în analiză au un nivel comparabil de vulnerabilitate una față de cealaltă, iar scutul antirachetă american, plasat pe teritoriul Europei echivalează cu reducerea nivelului de vulnerabilitate al acesteia și cu un avantaj indiscutabil față de Rusia, ceea ce explică de ce Rusia se simte amenințată de crearea unor sisteme defensive de către cea de-a doua putere nucleară a lumii, chiar dacă acesta vizează, cel puțin la nivel declarativ, alte amenințări de acest tip (Iran). În acest caz, chiar dacă nu există încă intenția de ofensivă a SUA, se poate vorbi totuși despre o dilemă a securității prin aceea că distincția între sistemele ofensive și cele defensive este dificil de operat în aceste condiții.

Astfel, dacă până la plasarea scutului antirachetă american pe teritoriul Europei, dilema securității, era considerată anulată prin faptul că fiecare parte își putea asigura securitatea nu prin capacitatea sa de a se apăra, ci prin aceea de a răspunde, după plasarea scutului antirachetă american pe teritoriul Europei, se poate vorbi despre o dilemă a securității pentru că SUA și-a adăugat și avantajul posibilității de a se apăra. Retorica agresivă a Rusiei, precum și declarația din aprilie 2013 în ceea ce privește capacitatea Rusiei de a penetra scutul antirachetă american sunt elocvente în acest sens.

Mai mult, crearea unui regim de securitate în acest sens este dificilă.Solicitarea Moscovei de a construi un scut antirachetă comun nu ar fi putut fi de acceptat din cauză că aceasta ar fi echivalat cu permiterea accesului la sistemele de comandă și control ale SUA și NATO, iar existența a două scuturi distincte nu poate garanta acesteia securitatea în contextul mai sus amintit. Anul 2014 a adus o schimbare decisivă pentru cea mai mare alianță militară la nivel mondial: renunțarea la acțiunile din afara zonei de responsabilitate a NATO, care au presupus o misiune de menținere a păcii costisitoare și îndelungată în Afganistan și revenirea la apărarea Europei. Este o schimbare semnificativă care nu a fost în totalitate una voluntară pentru Alianță. Federația Rusă a forțat această schimbare prin acțiunile întreprinse în Ucraina. Criza ruso-ucraineană reprezintă cea mai mare provocare la adresa cooperării SUA- Europa în sectorul securității ulterior încheierii Războiului Rece. Este nevoie ca în ambele părți ale Oceanului Atlantic să fie eficientizate mecanismele de comandă –control și de decizie , pentru un răspuns eficient la încercarea Federației Ruse de a submina structura europeană de securitate.

În anul 2015, cele 28 de state membre ale NATO vor trebui să-și demonstreze coeziunea și hotărârea fermă de a acționa unitar pentru a contracara noul tip de agresiune – războiul hibrid.

Rezolvarea dilemei depinde, pe viitor, de modul în care această problemă este abordată și de identificarea unei modalități de creștere a încrederii între cele două state. Totodată, nu trebuie subestimată valoarea scutului antirachetă american și atitudinile față de acesta ca instrumente de politică externă, ca mod de operaționalizare a instrumentului militar și diplomatic de promovare a intereselor naționale.

Astfel, pentru SUA, scutul ar putea transmite europenilor continuarea angajamentului SUA ca furnizor de securitate în contextul amplificării unor riscuri și amenințări (proliferarea armelor de distrugere în masă, terorismul internațional, criminalitatea organizată); în același timp, scutul poate fi privit și ca un mijloc de a transmite un mesaj ușor de înțeles actorilor internaționali cu un comportament mai puțin responsabil pe arena internațională. Pe de altă parte, pentru Rusia, retorica agresivă în ceea ce privește scutul antirachetă, precum și măsurile concrete (concentrarea de trupe la granița cu Letonia, Lituania și Estonia) pot fi menite și să realizeze tocmai contrariul intențiilor SUA – micșorarea încrederii statelor europene, în special a celor ce s-au aflat la un anumit moment dat sub umbrela sovietică, în capacitatea SUA și a NATO de a le garanta securitatea; în plus, acest tip de retorică poate fi orientat și către confirmarea interesului Moscovei de a-și menține influența în fostele state sovietice, precum și a statutului de putere emergentă.

Deși această perspectivă oferă o imagine relativ optimistă asupra relațiilor internaționale contemporane, ce implică o posibilitate mai mică ca aceste tensiuni să escaladeze către un conflict, în spatele acesteia funcționează tot un mecanism de sorginte realistă – chiar în absența unei evoluții către confruntare, cele două state își urmăresc propriile interese naționale, făcând uz de instrumentele de putere. Astfel, inițiativele de cooperare se conturează drept eforturi de armonizare a unor interese, de colaborare atunci când acestea coincid, de creștere a încrederii reciproce dintre state, dar fără a anula sau atenua logica de tip realist ce stă în spatele comportamentului acestora pe arena internațională.

Această stare a lucrurilor este amplificată de mai mulți factori printre care se pot număra problema percepției pe care cei doi actori o au unul față de celălalt, ambiția Rusiei de a controla fostele state sovietice, fapt ce o face reticentă la extinderea structurilor euroatlantice către estul Europei, precum și frecventa situare a celor două pe poziții opuse în gestionarea unor situații de criză la nivel internațional. Dintre acestea, cel mai recent exemplu îl putem identifica în votul negativ dat de Rusia rezoluției Consiliului de Securitate al ONU prin care se cerea înlăturarea lui Assad de la conducerea Siriei, fapt ce ar fi afectat interesele economice ale Federației Ruse în acest stat. Toate acestea fac ca relația dintre SUA și Rusia să fie una complexă, ambivalentă, după cum o caracterizează într-un interviu Zbigniew Brzezinski – cele două au atât interese comune (combaterea terorismului, stoparea proliferării armelor de distrugere în masă), dar și interese antagonice (scutul antirachetă, Iran și Siria). Acesta este motivul pentru care relațiile dintre cele două puteri pot fi caracterizate a fi deopotrivă tensionate, urmărind stabilirea/menținerea unui echilibru în ceea ce privește forțele lor nucleare (logica realistă), cât și de cooperare, urmărind rezolvarea împreună a unor probleme comune, atitudine în urma căreia ambele vor avea de câștigat (logica liberală).

Răspunsul rusesc la evoluția scutului antirachetă

În perioada 1949 – 2008 URSS-ul și, ulterior Federația Rusă a făcut aproape permanent pași înapoi în relația cu NATOașa cum apare în figura de mai jos.

Figura nr.6 Evoluția extinderii NATO

Rusia a luat o serie de măsuri descrise drept contramăsuri la programul NATO de apărare balistică. Unele dintre aceste măsuri sunt proactive, cum ar fi lansarea de noi programe de cercetare și de dezvoltare strategică. De exemplu, guvernul rus este în curs de dezvoltare a noi rachete balistice ale căror caracteristici tehnico tactice sunt adaptate noilor tehnologii și care pot eluda mai eficient sistemele de apărare antirachetă.

Rusia a desfășurat în Crimeea baterii de rachete de coastă, dotate cu rachete antinavale Yakhont / Onyx "Bastion", a recunoscut președintele rus, adăugând că aceste sisteme au fost instalate în așa fel încât să poată fi văzute dinspre mare și de sateliți, pentru a descuraja orice fel de tentativă de atac împotriva peninsulei. ''Bastion' este un sistem defensiv, destinat să apere coasta, teritoriul. El nu atacă pe nimeni, dar este o armă eficientă, modernă, de înaltă precizie. Nimeni nu are deocamdată un astfel de sistem (în afara Rusiei). Acesta este astăzi cel mai eficient sistem de coastă din lume. Da, la un moment dat, pentru a da de înțeles tuturor că (peninsula) Crimeea este foarte bine apărată, noi am transferat acolo sisteme Bastion', a admis Putin, care a recunoscut că Rusia era “pregătită”să plaseze în stare de alertă forțele sale nucleare în martie 2014 în cazul unei intervenții militare occidentale în Crimeea.

Rusia a reușit, într-un timp record, să-și instaleze propriul triunghi de răspuns la triunghiul antibalistic american: față de interceptorii americani din Polonia, România și Turcia, Federația Rusă a punctat în Crimeea, în Nordul înghețat și, mai nou, în regiunea separatista georgiana Osetia de Sud, prin semnarea Tratatului de integrare și alianță cu această regiune.(figura)

În acest mod Vladim Putin a reușit să contrabalanseze o situație antibalistică ce părea defavorabilă în prima fază Federației Ruse. Ba, chiar a reușit, prin anexarea Crimeii și amplasarea de sisteme de rachete în această peninsulă, să creeze un punct de triangulație, ca un turn de reacție imediată, din care să poată domina cele trei vârfuri de lance ale SUA din Polonia, România și Turcia.

În fața extinderii succesive a NATO, Federația Rusă si-a “încordat mușchii” mai mult în limitele granițelor proprii. La 26 noiembrie 2014, avioane de vânătoare moderne de tip „SU-27” și „SU-30” au fost transferate din Regiunea Krasnodar și dislocate la baza aeriană Belbek din Sevastopol. Cu această ocazie colonelul Iuri Iarov, adjunctul comandantului Comandamentului 4 al forțelor aeriene și apărării aeriene al RM Sud / forțelor aeriene ale Federației Ruse, a afirmat că 14 avioane au fost dislocate în baza aeriană Belbek, numărul total al avioanelor de la această bază ajungând la 30 (24 de avioane de luptă și 6 de instrucție).

Figura nr.7. “Triunghiul de apărare” F. Ruse în Crimeea.

Tehnica pre-dislocată la baza aeriană Belbek include avioane de bombardament de tip „SU-24”, avioane de cercetare de tip „SU-24MR” și avioane de atac de tip „SU-25SM”, precum și avioane de transport și unități de elicoptere. La jumătatea lunii noiembrie 2014 ministrul apărării rus a anunțat planuri de a introduce în serviciu, până în anul 2016, avioane de bombardament strategic de tip „TU-22M3”. Ministrul rus al apărării, general de armată Serghei ȘOIGU, a justificat această măsură pe fondul deteriorării situației de securitate din Ucraina și a apropierii mai evidente a unei prezențe militare străine mai însemnate la granițele Federației Ruse.

Forțele Aeriene ruse vor primi peste 126 de avioane și 88 de elicoptere militare noi în cursul anului 2015, anunță ministrul rus al Apărării, Serghei Șoigu, citat de site-ul agenției TASS. Cota armamentului modern va fi de 33 la sută, iar 67 la sută trebuie să fie în stare foarte bună", a adăugat Șoigu, precizând că o nouă generație de avioane de vânătoare Suhoi-35S multirol va intra în uz în cursul anului 2015. "În momentul de față, sunt efectuate ultimele teste cu avionul Suhoi-35S", a explicat ministrul rus al Apărării.

Comandantul Suprem al Forțelor Aliate din Europa (SACEUR), generalul Philip Breedlove, și-a exprimat preocuparea legată de ceea ce a descris ca fiind „militarizarea Crimeei” de către Federația Rusă, aspect mediatizat la scară largă de mass-media de la Moscova. Acesta a evidențiat numărul crescut al armamentului prezent în Crimeea și al rachetelor de croazieră, care ar putea afecta balanța militară regională. În ceea ce privește rachetele de croazieră, acestea sunt probabil parte a sistemului de apărare a regiunii de coastă „K-300 Bastion P”, care utilizează rachete de croazieră anti-navă de tip „P-800 Yahont” cu o rază de până la 300 km.

Comandantul Comandamentului 4 al forțelor aeriene și și apărării aeriene al RM SUD/forțele aeriene ale Federației Ruse, generalul-locotenent Andrei Iudin, a confirmat existența platformelor adiționale de la Belbek. Este vorba despre 10 avioane de tip „SU-27SM” și patru de tip „SU-30M2” care consolidează puterea totală a Regimentului 62 aviație. Generalul Iudin consideră că acest aspect va garanta „crearea unei grupări aeriene de luptă autonome în Districtul Federal Crimeea”, care va continua să fie consolidat cu „echipament nou” pentru a asigura securitatea aeriană în peninsulă.

La 3 decembrie 2014, posturi ruse de televiziune au difuzat imagini din timpul desfășurării unor exerciții în Crimeea în care apar 24 de avioane de tip „SU-27” și „SU-30” simulând o confruntare aeriană la altitudine joasă. Aerodromul din Belbek a fost supus unor reparații minore, iar pista de 3.000 m este considerată adecvată și pentru avioane civile.

Șeful Statului Major al Diviziei Aeriene Comune (Combined Air Division), Taghir Gadjiev, a afirmat: „Suntem pregătiți să folosim aerodromul ca bază comună, ceea ce presupune că avioanele noastre militare vor fi aici pentru a oferi sprijin și protecție și a îndeplini misiunile forțelor aeriene”. Deși viziunea este aceea de a crea un aeroport comun civil și militar, demersul ar putea dura, în lipsa unor investiții suficiente.

O preocupare mai profundă la nivelul NATO este reprezentată de posibila dislocare a sistemului „Iskander-M” în Crimeea. La 4 decembrie 2014 surse din cadrul Statului Major General al forțelor aeriene ucrainene au declarat că sistemul „Iskander-M” a fost identificat în Crimeea, utilizatori din cadrul rețelelor de socializare postând fotografii care dezvăluie prezența acestuia în peninsulă. Motivul pentru care sistemul provoacă atât de multe controverse este că poate transporta ogive nucleare tactice cu o rază de acțiune de până la 500 km.

În luna noiembrie 2014, ministrul apărării rus a obținut un al cincilea complex de rachete de tip „Iskander-M” operat la nivel de brigadă, generând speculația că acesta ar putea fi transportat în Crimeea. În orice situație, Statul Major General al forțelor aeriene ruse nu a exclus dislocarea în peninsulă înainte de anul 2016 a complexului de rachete de tip „Iskander-M”. În consecință, membrii Comitetului pentru servicii armate din cadrul Senatului SUA și-au exprimat preocuparea privind faptul că dislocarea sistemului „Iskander” în Crimeea încalcă Tratatul privind forțele nucleare cu rază medie de acțiune (INF), reprezentând totodată și o amenințare la adresa Europei. Proiectanții sistemului pretind că sistemul „Iskander” poate fi înzestrat cu până la zece tipuri diferite de focoase. Acest fapt face ca sistemul să fie unul optim pentru distrugerea sistemelor de rachete, artileriei cu rază lungă de acțiune, sistemelor de apărare antirachetă și antiaeriană precum și a infrastructurii C4 ISR (comandă, control, comunicații, calculatoare, informații, supraveghere și recunoaștere). Complexul la nivel de brigadă include 51 de vehicule dintre care: 12 lansatoare, 12 sisteme de transport-încărcare, 11sisteme de comandă și stat major, 14 vehicule pentru sprijin, unul de mentenanță și unul de pregătire a informațiilor, o serie de complexe de rachete ghidate de mare precizie precum și facilități de blindate și instruire.

Observatorii ruși percep o implicație strategică mai extinsă în toate acestea. „Disponibilitatea acestor sisteme ne permite să dezvoltăm un sistem de sprijin pentru securitatea națională în contextul situației internaționale în curs de derulare”, a explicat fostul șef al Statului Major General al forțelor ariene ruse, Iuri Baluevski. Acesta a mai adăugat că „Reprezentanții din POLONIA, ROMÂNIA și regiunea baltică au uitat faptul că rachetele noastre strategice au „survolat” teritoriul lor. Rachetele sistemului „Iskander” vor viza localitățile lor. Sper ca acest fapt să tempereze liderii acestor state”. Baluevski a confirmat probabil, în mod neatent, prezența complexului de rachete de tip Iskander în Kaliningrad. În acest mod, dislocarea sistemului din Kalinigrad împreună cu dislocarea sistemului în Crimeea, creează premizele ca flancul estic al NATO esă fie puternic expus la capabilitățile sistemului „Iskander”.

O sursă importantă din cadrul Statului Major General al forțelor aeriene ruse a declarat la finalul lunii noiembrie 2014 pentru publicația Kommersant că demersul de creare de grupuri comune inter-arme în Crimeea „nu poate fi revizuit”. Se pare că un element semnificativ în acest amestec de forțe militare pentru protejarea Crimeei va include capabilități aeriene, sisteme de armament pentru apărarea zonelor de coastă, rachete de croazieră și posibil sistemul de tip „Iskander-M”. Dacă se confirmă, prezența sistemului „Iskander” în Crimeea generează probabilitatea ca astfel de sisteme să fie utilizate pentru lansarea de focoase nucleare tactice care pot fi transportate în Crimeea în doar câteva ore. Mesajul pare a fi acela că regiunea Crimeea se află sub o garanție de securitate rusă fundamentată pe prezența armelor nucleare, din moment ce peninsula este percepută ca parte a statului rus suveran. Totuși, aceste decizii par a avea legătură mai puțin cu „apărarea” Crimeei și mai degrabă cu încercarea de schimbare a balanței militare în regiunea Mării Negre, simultan cu contracararea de o manieră asimetrică a planurilor de apărare antirachetă ale SUA.

În esență, dislocarea de sisteme de rachete în Crimeea, asociate cu prezența unei flote masive în Marea Neagră asigură un puternic vector de reacție la scutul antirachetă, cu amenințare directă pe elementele din Polonia, România și Turcia. Din Crimeea, Federația Rusă poate dezvolta direcțional, pe cele trei direcții mai sus menționate, simultan sau succesiv acțiuni rapide, puternice și reactive, la adresa elementelor scutului antirachetă.

Pentru a dovedi superioritatea forțelor nucleare și a celor strategice, ca o coincidență cu lansarea noii doctrine militare a Federației Ruse, cu scopul de a reafirma declarația președintelui Putin referitor la faptul că noua doctrină rămâne una defensivă, dar care dispune de instrumente puternice, inclusiv capabilități de descurajare credibile, la 26 decembrie 2014, 11.02, ora Moscovei (10.02, ora României) rușii au efectuat un test al rachetei balistice intercontinentale RS-24 Yars, cu combustibil solid și focos detașabil, de la o bază terestră a Complexului Spațial Plesețk”. Focoasele folosite la test „au fost programate să lovească ținte în poligonul Kura, situat în peninsula Kamceatka”. Racheta RS-24 Yars (figura nr.7)a fost introdusă în serviciu în iulie 2010 și reprezintă o versiune îmbunătățită a rachetei balistice de tip Topol-M. Racheta balistică este capabilă să transporte mai multe focoase nucleare care pot atinge ținte independente și are capacitatea de a evita sistemele de apărare antirachetă pe o rază de până la 12.000 de kilometri.

Figura nr. 8 Racheta RS-24 Yars

În 2008, Federația Rusă a avut o reacție virulentă prin intervenția în Georgia și a încercat să arate lumii întregi și NATO în special faptul că nu mai așteaptă să fie împinsă cu spatele la zid. Ulterior, Federația Rusă a decis să devină reactivă și să recucerească pozițiile de forță pe care le-a deținut în trecut.

Astfel, președintele Putin, și-a pregătit, încă din vremea în care era premierul Federației Ruse planurile de revitalizare și de reclădire a puterii militare a Rusiei.

Cu o popularitate ridicată în rândul rușilor, de peste 70%, Vladimir Putin este văzut drept unicul motor care va scoate țara din criza economică în care intră din cauza sancțiunilor occidentale. Contextul este delicat. Prețul în cădere al petrolului și sancțiunile primite de la țările vestice din cauza anexării Peninsulei Crimeea creează premisele unor pierderi de până la 140 de miliarde de dolari pe an, estima recent ministrul rus al Finanțelor. Mai mult, rubla a suferit cea mai mare cadere din 1998 în comparație cu dolarul iar previziunile pentru 2015 arată că Rusia se pregătește să intre în recesiune. Soluția oferită de Vladimir Putin pentru ieșirea din criză este deschiderea Rusiei spre investiții străine si proiecte comune. Președintele Federației Ruse a anunțat si ca propune o amnistie fiscală pentru firmele care se întorc acasă. Acestea nu vor fi anchetate sau investigate de unde au banii, a precizat liderul de la Kremlin.Crearea unui sistem global de apărare antirachetă este "o amenințare pentru toată lumea", care "oferă iluzia invincibilității", a declarat în 2 decembrie 2014 președintele rus, Vladimir Putin, în discursul său susținut în fața Camerelor reunite ale Parlamentului anual privind starea națiunii. În opinia președintelui rus, cea mai sensibilă problemă în ceea ce privește securitatea internațională a fost decizia Statelor Unite "de a abandona Tratatul de apărare împotriva rachetelor balistice în 2002". Putin a adăugat că, deși nu vrea să se angajeze într-o nouă cursă a înarmării, Rusia își va asigura apărarea chiar și în "condițiile (globale) actuale". Președintele a mai afirmat că Rusia nu vrea să abandoneze relațiile cu Statele Unite și Europa, dar încearcă de asemenea să dezvolte legături cu America Latină și Asia de Est.

În acest context, Rusia și India vor să intensifice schimburile comerciale, limitate în prezent la zece miliarde de dolari pe an. Cele două țări ar urma să semneze 15 acorduri comerciale. Potrivit unor oficiali indieni, prima vizită a președintelui Putin după venirea la putere a premierului indian Narendra Modi, este destinată să intensifice schimburile comerciale ruso-indiene. După sfârșitul Războiului Rece, India și Rusia au rămas pentru mult timp aliați foarte apropiați. Totuși, Washingtonul și New Delhi s-au apropiat semnificativ în ultimul deceniu, în special sub președinția lui George W. Bush..

În toamna anului 2014 Rusia a semnat un pact de cooperare militară cu Pakistanul, dușmanul tradițional al Indiei. Totodată, în perioada 10-12 decembrie 2014, președintele Vladimir Putin a efectuat o vizită în India, în contextul în care India este a doua cea mai mare piață de desfacere pentru industria de armanent rusească, peste 70 la sută din echipamentul armatei indiene provenind din Rusia. În condițiile în care India și Pakistanul sunt rivale, Mutarea strategică a lui Putin este extrem de importantă: a reușit să realizeze parteneriate atât cu India, cât și cu Pakistanul dar și cu China. În acest mod și-a asigurat spatele și este sigur că de acolo nu vor veni amenințări reale.

Pe arena internațională Rusia joacă un rol consistent fiind considerată, de cele mai multe ori, un partener care, deși este incomod, este și necesar. De asemenea, Rusia a contribuit la crearea a multe organizații regionale în Asia Centrală, cea mai recentă acțiune în acest sens fiind crearea Uniunii Eurasiatice (o organizație interguvernamentală similară UE), dar și pașii făcuți către identificarea unui cadru instituțional oficial al BRICS. Nici relațiile cu ceilalți actori ai arenei internaționale nu contrazic ideea că Rusia este unul dintre marii actori ai arenei internaționale – cooperarea cu celelalte puteri emergente, contestarea clară și hotărâtă a acțiunilor SUA pe arena internațională, dependența energetică a statelor UE față de Federație, influența în fostele state sovietice, relațiile comerciale cu statele exportatoare de petrol și/sau instabile din punct de vedere politic și securitar, posesia armei nucleare, dreptul de veto în Consiliul de Securitate al ONU – toate alcătuiesc profilul unei mari puteri.

Inițiativa lui Vladimir Putin de a crea o Uniune Eurasiatică, similară ca funcție, semnificație și mod de organizare cu UE, se înscrie în aceeași ordine de idei. În plus, inițiative similare pot fi identificate și înainte de acest moment, un bun exemplu în acest sens fiind Comunitatea Economică Eurasiatică (2000), ce presupune existența unei uniuni vamale între Rusia și Comunitatea Statelor Independente. Astfel, putem aprecia că, prin aceste proiecte, Moscova încearcă să creeze o alternativă la „atracția” pe care integrarea în structurile economice, politice și de securitate europene și euroatlantice o exercită asupra statelor din spațiul post-sovietic. Astfel, dacă, până în prezent, Uniunea Eurasiatică, definită ca fiind o viitoare parte integrante a unei Europei extinse, o punte între Uniunea Europeană și regiunea Asia-Pacific, are drept state membre Federația Rusă, Belarus, Kazahstan, Kîrghistan și Tadjikistan, este de așteptat ca și alte state să îi devină membre.

În plus, definiția Uniunii Eurasiatice în viziunea lui Putin relevă clar și cele două dimensiuni de politică externă a Rusiei. Dacă luăm în considerare faptul că, prin contrast cu Uniunea Europeană, în cazul căreia există termeni de comparație între statele membre în ceea ce privește nivelul de putere, deși putem identifica motoare economice și/sau politice ale organizației, în ceea ce privește Uniunea Eurasiatică, există diferențe majore între nivelul de putere al Federației Ruse și al celorlalte state membre, organizația de integrare eurasiatică aflându-se în mod evident sub influența politică a Rusiei. Menținerea și consolidarea influenței în acest areal asigură Moscovei un avantaj în negocierea relațiilor cu statele europene, dar și cu NATO.

3.7. Studiu de caz: Războiul din Ucraina-referențial, fundament sau mobil al dilemei securității?

Există state, dar și alte tipuri de actori ai mediului internațional care se comportă în ceea ce privește rezolvarea intereselor naționale sau de altă natură în mod clasic, făcând uz de forța militară, sau nonclasic, apelând la constrângerea economică și financiară. Unui asemenea tip de comportament nu i se poate aplica o grilă de lectură și interpretare de tip clasic, pentru că vom obține o „imagine” falsă a politicii lui de securitate.

Apelul la paradigmele realismului clasic sau la una din cele specifice neorealismului – ofensiv sau defensiv – ni se pare a fi mai potrivit, atunci când statele fac uz de instrumentele clasice de forță de care dispun. Prin operaționalizarea acestor paradigme se pot obține instrumentele de cunoaștere în acest domeniu.

Astfel, a fost necesar ca factorii politici, economici, etnici, religioși, precum și cei încadrați în categoria „actori/vectori neinstituționalizați” să fie tratați cu mai multă atenție, pentru că pot agrava tendințele spre violență și, în anumite conjuncturi, pot genera tensiuni și conflicte transfrontaliere.

Lumea de astăzi este un conglomerat de societăți puternic diferențiate atât social, economic, politic, cultural, militar și informațional. Procesul de globalizare determină, pe lângă efectele pozitive ale dezvoltării economice și ale progresului științei, tehnicii și tehnologiei, și puternice disfuncționalități sociale și în mod deosebit, militare, ce duc, în cele din urmă, la crizele conflicte de toate tipurile.

De aceea, securitatea ca și construcție dinamică, care se realizează în timp, pe fundamentele solide ale sistemelor și proceselor din societate, are un caracter de permanență.

Ca oricare altă activitate de foarte mare anvergură, securitatea constă în gestionarea conflictualității de interese, prevenirea situațiilor conflictuale și soluționarea oportună a diferendelor și problemelor de dinamică în relațiile interne și internaționale, ceea ce in opinia noastră înseamnă în primul rând cunoașterea și explicitarea fenomenului.

Prin urmare, se poate aprecia că dilema de securitate, prodeuce efecte nedorite acolo unde apar eși se manifestă, cu toate aceste au și consecințe positive, dacă privim din perspective schimbării, a unui nou început, așa cum istoria a demonstrat-o.

3.7.1. Premise și condiții

În urmă cu secole, populația care a trăit în teritoriul pe care se află acum Ucraina a fost cea din care s-a format poporul rus. În secolul XXI populația care se autointitulează ucraineană va contura viitoarea definire a ceea ce este acum Federația Rusă. Ucraina a devenit un stat independent după colapsul Uniunii Sovietice în 1991.

Ucraina înseamnă „margine” sau „teritoriu de graniță”. („Krajina” din fosta Iugoslavie are aceeași etimologie). Pentru naționaliștii ruși, Kievul este leagănul națiunii ruse, iar ucrainenii sunt descendenți ai Rusiei Mici care, împreună cu Rusia Albă și Marea Rusie, constituiau patria rusă istorică. Mulți ruși susțin că limba ucraineană este în realitate un dialect rus, iar identitatea națională ucraineană este o creație într-o primă fază a invadatorilor polonezi, iar ulterior a celor austrieci. Aceștia fac trimitere la numeroase personalități ruse care ar putea fi cu ușurință numite ucrainene – Gogol, Ceaikovski, Brejnev – susținând totodată că distincția este sintetică și inutilă.

Deși este un stat independent de mai bine de două decenii, nu este niciun stat funcțional și nicio națiune formată pe deplin.

Ucraina cu o suprafață totală de 603,550 km pătrați reprezintă a doua țară ca mărime din Europa, după Franta. Din punct de vedere demographic, are o populație de 44.291.413 mil. locuitori, dintre care majoritatea ucraineni – 77.8% (minoritatea rusă, repezintă 17.3% fiind concentrată în partea de est – Lugansk, Donetk si în Crimeea). Limba oficiala este ucraineana (vorbită de 67% din populație) iar limba rusă este considerată o limbă regională și de comunicare interetnică (24% vorbitori). Importanța Ucrainei reiese din poziția sa geografica: un stat situat în estul Europei, riveran al Marii Negre, care se învecinează cu Rusia, Polonia, România si Republica Moldova. Patrioții ucraineni răspund prin invocarea rezultatelor referendumului intern din 1991, când 92,3% dintre cei care au participat, inclusiv o majoritate clară a vorbitorilor de limbă rusă, au votat pentru independență. Au existat majorități care s-au pronunțat pentru separare în fiecare regiune – chiar și în Crimeea, care de-a lungul istoriei a fost întotdeauna parte a Rusiei până când a fost cedată, în mod straniu, Ucrainei de către Nikita Hrușciov (un alt rus cu legături ucrainene) în 1954.

Aceste două puncte de vedere – ucrainenii ca și popor istoric și respectiv ucrainenii ca și descendenți ai rușilor – conturează disputa curentă. Majoritatea naționaliștilor ruși admit, deși cu reticență, că există conștiința națională ucraineană. Istoricul rus, Alexandr Soljenițîn,sublinia că „Dacă am putea toți să ne uităm cu mintea limpede la istoria noastră, atunci nu am mai vedea această atitudine nostalgică către trecutul sovietic, care este predominantă acum printre cei care au fost mai puțin afectați din societatea noastră. Nici țările din estul Europei sau fostele republici sovietice nu vor mai simți nevoia să vadă în Rusia istorică sursa nefericirii lor. Ar trebui să înțelegem că numai acceptarea voluntară și conștientă a unei vine de către un popor poate asigura vindecarea unei națiuni.” Totodată acesta a mai susținut că, dacă ucrainenii au pretins obținerea independenței invocând faptul că dispun de o identitate națională separată, atunci aceștia trebuie să folosească aceeași abordare și în cazul regiunii aflate la est de Nipru, unde prevalează vorbitorii de limbă rusă.

Este evident că un guvern pro-rus nu poate guverna întreaga țară: recenta revoltă a demonstrat în mod univoc acest aspect. Dacă slavofilii nu pot conduce partea vestică, atunci ar putea cei din regiunile vestice să se impună în est? Modul de viață pe care îl propun aceștia ar trebui să fie mai atractiv. Însă nu ar trebui subestimată importanța într-o astfel de regiune a descendenței și limbajului.(figura ) Și nici nu ar trebui subestimat faptul că Ucraina contează mai mult pentru Moscova decât pentru Bruxelles. Vladimir Putin a mobilizat trupe la graniță. Își închipuie cineva că vreun guvern UE, cu posibila excepție a Poloniei, ar putea lua în calcul recurgerea la un răspuns militar? atunci începe să pară inevitabilă o formă de scindare între regiuni. O astfel de separare ar putea surveni în contextul în care grupările paramilitare își impun supremația la nivel local. Sau ar putea surveni ca urmare a unei intervenții ruse, ca în Armenia, Republica Moldova sau mai târziu în Osetia de Sud. Este ușor de imaginat trecerea frontierei de către forțele de securitate ruse, la cererea reprezentanților locali, și constituirea unui stat rusofon de facto. Autoproclamata Republică Transnistreană încă există, deși nerecunoscută, la granița de vest a Ucrainei. De ce nu ar putea apărea și o Republică TransNipru la est?

Figura 9: Sursa: Daniel Hannan, jurnalist britanic și membru al Parlamentului European (reprezentant al Partidului Conservator), THE TELEGRAPH, Poate Ucraina să evite scindarea? 27 februarie 2014, http://www.telegraph.co.uk/news/worldnews/europe/ukraine/ , accesat la 3 septembrie 2014

După ce președintele ucrainean Viktor Ianukovici a refuzat să semneze acordul de asociere cu UE, pe 29.11.2013, la Kiev au început manifestațiile de protest împotriva guvernului și a președintelui ucrainean, acuzat că a cedat presiunilor Rusiei.

În încercarea de a găsi cauzele protestelor violente din Kiev, care s-au răspândit în majoritatea orașelor importante ale țării, unii ziariști au prezentat teoria „divizării etnice“, în special între ucraineni și rusofoni.

Ucraina se confruntă cu o situație extrem de dificilă. În cei 22 de ani de când și-a dobândit independența, acest stat nu a avut niciodată o conducere capabilă să promoveze un sentiment național în rândul tuturor ucrainenilor. Guvernul anterior pro-rus a fost criticat de cei care l-au perceput ca fiind o entitate aproape similară unei grupări de crimă organizată.

Influența Ucrainei vis a vis de Federația Rusă, în termenii transportului de resurse energetice s-a diminuat. La finalul primului trimestru al anului 2014, mai puțin de 50% din exporturile ruse de gaze naturale către Europa tranzitează teritoriul Ucrainei, în comparație cu anul 2004 când nivelul era de peste 80%.

Doar Polonia și fostele republici sovietice mici, Estonia, Lituania și Letonia, doresc cu adevărat includerea Ucrainei în UE.

Germania, Franța, Marea Britanie, Spania și Italia acordă prioritate relațiilor lor cu Federația Rusă decât idealurilor democratice ale Ucrainei și evită să ofere posibilitatea mai multor milioane de est- europeni care nu au un nivel ridicat de trai să își caute un loc de muncă și probabil să obțină bunăstare.

Este binecunoscută opinia analistului politic american Zbigniew Brzezinski, care a declarat că, „fără Ucraina, Federația Rusă încetează să mai fie un imperiu, însă cu un stat ucrainean corupt și ulterior subordonat, Federația Rusă devine în mod automat un imperiu”.!!! Atât susținătorii restaurării imperiului rus la Moscova, cât și oponenții lor occidentali – care sprijină versiuni mai puțin costisitoare ale „Marelui Joc” în vecinătatea post-sovietică – sunt probabil de acord cu o astfel de afirmație.

Ucraina a devenit astfel cea mai importanta miză în competiția de influență dintre Rusia, NATO si UE.

3.7.2. Pretextele Federației Ruse în abordarea evenimentelor din Ucraina

Dezideratul Federației Ruse de a controla Ucraina a avut la bază percepții de ordin etnic, istoric (rușii consideră că ucrainenii sunt frații lor „risipitori”, iar Crimeea este Federația Rusă peninsulară), politica de expansiune economică (nevoia de a extinde Uniunea Eurasiatică) și calcule militare strategice (nevoia de aliați militari permanenți și/sau state tampon). Deși sentimentele de fraternitate ale rușilor față de ucraineni sunt logice, nevoia de a subordona Kievul, din punct de vedere militar, Moscovei nu este.

Nu doar teritoriul, cultura, istoria comună și minoritatea rusă sunt motivele pentru care Rusia dorește să mențină Ucraina în sfera sa de influență. În Ucraina sunt în joc si interesele economice ale Rusiei. Teritoriul Ucrainei asigură tranzitul gazului rusesc catre Europa (aproximativ 80% din gazul rusesc încă este transportat prin conductele din Ucraina). De asemenea, complexul militar-industrial rus are interese considerabile în Ucraina, dat fiind faptul ca de aici este importat un numar mare de piese si motoare.

Trebuie amintite aici si terenurile agricole bogate ale țării. În plus, Ucraina are un potențial economic uriaș si este o piață de desfacere mare, tinând cont că populația acesteia depășește cu mult numeric populația altor state membre CSI. Ucraina are și o importanța geostrategică pentru Rusia. Daca Ucraina se retrage de pe orbita de interes a Rusiei, acest lucru ar putea însemna modificarea parametrilor de securitate ai Moscovei.

În ceea ce privește relația cu Ucraina, Rusia știe că aceasta are în prezent o poziție bipolară. Acest lucru este observat de Serghei Karaganov, în cartea sa Lumea din jurul Rusiei: anul 2017. Schița unui viitor apropiat: „Nu există temei pentru a spera că Ucraina va deveni în perspectiva vizibilă un aliat strategic al Rusiei. Kievul este predestinat să participe la două proiecte geopolitice în același timp – cel rus și cel antirus. În relațiile cu Ucraina, Rusia va fi obligată tot mai mult să se sprijine pe formatul relațiilor interstatale standard”

Pe 27 iunie 2014, Ucraina a semnat la Bruxelles acordurile de cooperare politică și liber-schimb cu Uniunea Europeană, eveniment ce a stârnit reacții puternice la Kremlin. Experții de la Moscova consideră că odata ce Ucraina devine parte a spațiului economic al UE, toate acordurile Ucrainei cu Rusia, Belarus si Kazahstan ar trebui anulate. Potrivit experților rusi, apropierea Ucrainei de UE a pus sub semnul întrebării o Uniune Economică Eurasiatică care să includă si Ucraina pentru că, Uniunea Vamală, care stă la baza formării Uniunii Economice Eurasiatice, a fost mai mult un proiect european decât unul eurasiatic.

La 1 iulie 2014, Președintele Vladimir Putin s-a adresat ambasadorilor acreditați în alte state și la organizații internaționale, oficialilor din Ministerul Afacerilor Externe, liderilor ambelor camere ale Parlamentului, miniștrilor și șefilor de agenții, reprezentanților grupurilor de experți și ai mediului de afaceri în cadrul unei conferințe anuale susținute la Kremlin. Putin a menționat recenta intervenție armată împotriva Ucrainei în Crimeea: „Noi, fără îndoială, nu am avut dreptul de-ai abandona pe cetățenii Crimeii în fața militanților radicali naționaliști”. El a avertizat că: ”Doresc să fie clar pentru toată lumea: țara noastră va continua să apere în mod activ drepturile rușilor, ale compatrioților noștri de peste graniță, folosind toate mijloacele disponibile – de la măsuri politice și economice la operațiuni desfășurate conform legii umanitare internaționale și dreptul [compatrioților din afara granițelor] la auto-apărare”.

Federația Rusă nu se confruntă cu nicio amenințare care ar necesita solicitarea de sprijin militar din partea altor aliați. Amenințarea destabilizării situației în Asia Centrală sau orice tip de conflict de intensitate redusă cu elementele insurgente pot fi gestionate cu ajutorul resurselor militare pe care Moscova și aliații săi actuali le au deja la dispoziție.

Nici nu este nevoie de Ucraina ca stat tampon pentru a câștiga timp în cazul unei presupuse agresiuni împotriva Federației Ruse din partea Occidentului, deși doctrina de apărare rusă consideră NATO drept principala sursă a amenințărilor militare. O astfel de agresiune este de neconceput cât timp Federația Rusă deține armament nuclear care poate distruge nu numai statele NATO, dar și întreaga planetă.

Există bineînțeles beneficii reale pe care Federația Rusă le-ar putea obține în urma aderării Ucrainei la Uniunea Eurasiatică – structură pe care Moscova încearcă să o înființeze împreună cu Kazahstan și Republica Belarus. Ucraina reprezintă o piață de desfacere atractivă și semnificativă pentru economia rusă. De asemenea, aderarea Ucrainei la Uniunea Eurasiatică ar determina creșterea populației Uniunii cu aproximativ 15%, majoritatea populației nou incluse având un fundament religios și cultural comun cu etnicii ruși. Ucraina s-a situat pe locul 42 pe lista întocmită de publicația „Bloomberg” privind cele mai inovatoare state din 2013. De asemenea, conform UNESCO, Ucraina are 5.400 de studenți la 100.000 de locuitori în învățământul superior, surclasând astfel Italia și Olanda. Co-fondatorul serviciului de mesagerie mobilă „WhatsApp”, Jan KOUM, care la începutul anului 2014 și-a vândut cota-parte rețelei de socializare „Facebook” pentru o sumă de 6,8 mld. USD în numerar și acțiuni, este nativ din Ucraina. De asemenea, industria de apărare și cea euro-spațială din Ucraina sunt printre cele mai moderne la nivel mondial.

Pentru importul de gaze naturale într-o lună plină de iarnă, cum a fost luna ianuarie 2014, Ucraina trebuie să plătească Federației Ruse aproximativ 1 miliard USD, ceea ce înseamnă că pentru o iarnă 2014-2015, cu o durată de aproximativ cinci luni ar însemna că Ucraina, și așa secătuită de războiul fără limite din cursul anului 2014 va trebui să achite Federației Ruse aproximativ 5 miliarde USD, sumă fabuloasă pentru o economie prăbușită.

În încercarea de a găsi o soluție pentru a stopa invadarea Ucrainei și, eventual, a altor state din Europa Centrală și de Est de către Rusia, George Friedman propune instituirea unei „zone tampon“ între Rusia și Occident. Zona ar trebui constituită din statele baltice, Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria, România, Georgia și Azerbaidjan. Pentru ca ideea să fie viabilă, SUA ar trebui să sprijine militar Polonia, România și Azerbaidjanul și să constituie, astfel, o nouă alianță, pentru că, în opinia lui, NATO este nefuncțional, iar Turcia depinde prea mult de Rusia

Figura 10 : O nouă „îndiguire“ a Rusiei

Sursa: George Friedman, From Estonia to Azerbaijan. American Strategy after Ukraine, articol publicat pe 25.03.2014 de Geopolitical Weekly, pe site-ul http://www.stratfor.com/weekly/estonia-to-azerbijan-american-strategy-after-ukraine, accesat 09.12.2014

Încercările Federației Ruse de a bloca vecinul său vestic aflat în dificultate într-o alianță geopolitică bazată pe concepte din secolul al-XX-lea sunt extrem costisitoare și s-ar putea dovedi ineficiente pe termen lung, dată fiind opoziția fermă a ucrainenilor din vestul țării față de proiectele de integrare sau de delimitare statală conduse de Moscova.

Rusia vrea să creeze impresia că este pregătită să își sprijine conaționalii din Ucraina împotriva extremiștilor ucraineni și să se arate opiniei publice interne puternică și gata de luptă cu Occidentul, dacă va fi necesar. La rândul său, NATO vrea să își mențină credibilitatea de cea mai puternică alianță a lumii, deși nu a putut împiedica anexarea Crimeei.

De asemenea, acțiunile și atitudinea Alianței (trimiterea unor aeronave AWACS să patruleze în spațiul statelor membre ale NATO din estul Europei, trimiterea unor nave militare în Marea Neagră, analizarea opțiunilor de trimitere a unor trupe în statele membre ale NATO din estul Europei, sprijinirea Ucrainei pentru a crește nivelul de înzestrare și instruire al armatei etc.) trebuie să reducă teama statelor baltice și a altor state membre că ar putea fi ținta unor agresiuni din partea Rusiei.

3.7.3. Instrumentele Federației Ruse – amenințare, manifestare, intimidare

La 21 aprilie 2010, Rusia si Ucraina au semnat, la Harkov, Acordul de prelungire a contractului de stationare a Flotei Militare Ruse la Marea Neagră până în 2042, în schimbul reducerii prețului pentru gazul natural furnizat de Rusia. La șase luni dupa semnarea acordurilor de la Harkov, premierii Putin și Azarov, precum și oficialii importanți din ambele țări în chestiunile economice, au mai încheiat o serie de acorduri sectoriale. Printre acestea se numară și Acordul de cooperare a întreprinderilor de stat și producția energiei nucleare bazată pe tehnologia rusă, Memorandumul de explorare și producție a gazului natural în bazinul Donetk și Acordul privind înfiintarea întreprinderii ruso-ucrainene comune prin mixiunea companiei de stat ucrainene de construcție a aeronavelor ,,Antonov” cu compania rusă de construcție a aeronavelor.

Din momentul în care a revenit la președinția țării pentru cel de-al treilea mandat, în 2012, Vladimir Putin a urmărit să modernizeze Forțele Armate Ruse, care continuă să se bazeze pe serviciul militar obligatoriu în pofida reformelor propuse de-a lungul anilor, prin alocarea unor fonduri mai mari pentru achiziția de armament și salarii.

Revoluția din Ucraina și gonirea de la putere în februarie 2014 a fostului președinte Viktor Ianucovici a fost "o lovitură de stat" a estimat Vladimir Putin. Anexarea, o lună mai târziu, a Crimeeii – care făcea parte din Ucraina doar începând din anii '50 – era inevitabilă după schimbarea datelor problemei la Kiev. "Pentru Rusia, Crimeea are sens civilizațional si sacru, așa cum este Muntele Templului din Ierusalim pentru evrei sau musulmani" a spus liderul Kremlinului.

Pe lângă încălcarea tratatelor internationale, în special a prevederilor Memorandumului privind securitatea în Europa de la Helsinki, semnat la 1 august 1975, Rusia a încălcat și o serie de acorduri bilaterale cu Ucraina. Printre acestea cele mai semnificative fiind: Tratatul privind neproliferarea armelor nucleare, semnat la 5 decembrie 1994, numit si Memorandumul de la Budapesta tratat prin care Federația Rusă, Marea Britanie și SUA s-au angajat să respecte suveranitatea, independența și frontierele recunoscute ale Ucrainei, precum și reafirmarea angajamentului celor trei state de a se abține de la amenințări sau de a nu folosi forțele armate ca mijloc de suprimare a integrității teritoriale sau a independenței politice a Ucrainei; Acordul de prietenie, cooperare și parteneriat între Ucraina si Federația Rusă, semnat la 31 mai 1997 și intrat în vigoare în 1999 prin care cele doua state se obligă să-si respecte integritatea teritorială și confirmă inviolabilitatea frontierelor existente. Acest acord a fost întărit printr-un alt Acord privind frontierea de stat Ruso-Ucraineana în 2003. Acordul din 1997 figurează pe site-ul Ministerului de Externe Rus ca unul valabil; Acordurile între Guvernul Federației Ruse și Guvernul Ucrainei referitoare la secționare a Flotei Ruse de la Marea Neagra, precum și statutul și condițiile de staționare a Flotei Ruse pe teritoriul Ucrainei, acorduri semnate la 28 mai 1997 și care figurează la momentul actual pe site-ul Ministerului de Externe Rus ca acorduri nefuncționale și Acordul bilateral de la Harkov din 2010 ce prevedea prelungirea perioadei de stationare a Flotei Ruse de la Marea Neagra pe teritoriul Ucrainei, de asemenea, devenit nefuncționabil dupa anexarea Crimeei.

După anexarea Crimeei, politica externă a Rusiei s-a plasat pe direcții necunoscute anterior. Miza nu sunt doar Crimeea, Ucraina sau alt stat din Estul Europei, ci rolul si locul Rusiei în sistemul internațional. Rusia nu a atacat doar Ucraina, ci întregul sistem al normelor si legilor europene și ordinea europeana în sine. Moscova își doreste nu doar să restabilească, dar de asemenea să religitimeze sfera de influenta geopolitica ca un principiu de bază al sistemului internațional. O parte a experților ruși consideră că motivul principal al intervenției militare ruse în Ucraina și anexarea Crimeei este intenția acesteia de a preveni intrarea Ucrainei în NATO, de asigura prezența Flotei Ruse la Marea Neagra și întărirea poziției sale geostrategice.

Liderul rus s-a declarat deschis spre lume. "Nu vom urma niciodată calea izolării, a xenofobiei si a suspiciunii " a promis el. "Rusia nu vrea să-și rupă relațiile nici cu Europa nici cu America" a repetat Putin, un președinte confruntat totuși cu occidentalii în cea mai gravă criză de la terminarea războiului rece încoace.

John Kerry, secretarul de stat american, a declarat că "SUA nu caută confruntarea cu Rusia în criza ucraineană. Nu vrem ca Rusia să se izoleze singură prin actiunile pe care le întreprinde" a mai spus seful diplomatiei americane în cadrul unei conferinte OSCE în Elveția. De partea sa, Jean-Claude Juncker, președintele Comisiei Europene, a estimat că "Rusia este o problemă strategică pentru UE" în contextul crizei din Ucraina. Liderul de la Bruxelles a mai promis însă că va face totul pentru ca "Rusia să redevină un partener strategic".

Noul secretar general al NATO, Jens Stoltenberg, a explicat că NATO a cerut, pe de o parte retragerea forțelor rusești din Ucraina și de la granița cu Ucraina, iar pe de altă parte a solicitat Moscovei să permită monitorizarea internațională a graniței ruso-ucrainene. Ucraiana trebuie să decidă singură, în interiorul Parlamentului său, dacă vrea să adere la NATO sau nu, în condițiile în care Alianța Nord-Atlantică își va menține politica ușilor deschise.

Așadar, NATO va continua să sprijine Ucraina: politic, logistic, practic. Practic o va face prin intermediul fondurilor de sprijin. Sprijinul vine în special pentru realizarea reformelor militare, pentru antrenamentul forțelor armate și așa mai departe Vor fi cinci asemenea fonduri și toate cinci sunt deja operaționale, au anunțat miniștrii de Externe ai NATO în comunicatul emis după reuniunea Comisiei NATO-Ucraina.

3.7.4. Caracteristicile hibride ale războiului din Ucraina

Modul de acțiune al Federației Ruse a evoluat de la instrumentele războiului clasic, utilizate în Georgia către războiul hibrid. Pe parcursul anului 2014 o serie de specialiști NATO au efectuat studii referitoare la termenul și terminologia legată de cuvântul hibrid: acesta apare într-o serie de combinații ierarhice, diverse și diferite, plecând de la amenințarea hibridă, trecând prin conflictul hibrid și ajungând la nivelul cel mai înalt dat de războiul hibrid.

Ca definiții empirice, amenințările hibride reprezintă abilitățile unui singur sau a mai multor actori statali sau non-statali de a utiliza un conglomerat de tipuri de acțiuni – convenționale și neconvenționale – în spațiul de manifestare a acțiunilor militare și dincolo de sfera de manifestare a acestora, cu efecte imprevizibile și majoritar negative asupra ciclului de luare a deciziei a adversarului, în scopul atingerii scopului și a obiectivelor prestabilite.

Mergând mai departe apreciez că o definiție a conflictelor hibride ar fi dată de acele ciocniri sau situații de criză, marcate de un spectru larg de manifestare, care conțin atât dimensiunea fizic-vectorială, cât și dimensiunea scalar-conceptuală. Prima se referă la lupta împotriva unui posibil inamic înarmat, iar cea de-a doua reprezintă o luptă complexă care vizează câștigarea sprijinului populației indigene din zonele în care se manifestă pregnant conflictul, sprijinul polulației din statele care sprijină derularea operațiilor și sprijinul și adeziunea comunității internaționale, care este extrem de importantă, dacă nu cea mai importantă.

Nivelul cel mai înalt din punct de vedere conceptual și care vizează războiul hibrid consider că presupune angajarea simultană a mijloacelor convenționale și neconvenționale de planificare și ducere a luptei, concomitent cu adaptarea permanentă a mijloacleor din sferele politice, economice, sociale, informaționale și/sau diplomatice în vederea obținerii scopurilor și a obiectivelor politico-militare prestabilite.

În toate aceste stări de manifestare a forței, viitorii adversari, fie ei state, actori non-statali autofinanțați sau finanțați, grupuri de inițiativă sponzorizate chiar de unele state, vor urmări și exploata accesul foarte ușor la sistemele moderne de armament, la sisteme de rachete sol-aer și balistice, la sisteme de comandă și control, concomitent cu promovarea și extinderea fenemenelor de insurgență, avțnd ca suport utilizarea unor tehnici și tactici de luptă de tipul raidurilor, a incursiunilor, a ambuscadelor, comandarea și utilizarea asasinatelor politice, întrebuințarea dispozitivelor explozive improvizate sau asasinatelor teroriste.

O analiză succintă a acțiunilor Federației Ruse, aplicată cu efecte în campania din Crimeea și estul Ucrainei, evidențiază o strategie hibridă (Figura 11), a ambiguității, definită în opinia noastră prin următoarele elemente operaționale specifice:

Consolidarea puteri politice în interiorul Federației Ruse, prin exploatarea elementului naționalist, în scopul menținerii și creșterii sprijinului popular. Putin este conștient de faptul că fără sprijin popular, puterea este greu de menținut in condițiile economice vitrege din Federația Rusă, de aceea a reanimat naționalismului rusesc, prezentând vestul ca principalul inamic al Rusiei. Mediul informațional din Federația Rusă asigură avanatje asimetrice, exploatându-se dorința de a redeveni o marea putere mondială și evitarea situației apărute în anii următori după colapsul Uniunii Sovietice pe care Putin o descrie ca „cea mai marea catastrofă geopolitică” din istoria Rusiei.Creșterea controlului asupra mijloacelor media, ii asigură acestuia menținerea controlului asupara populației. Aceasta este subliniată și în Doctrina militară a Federației Ruse unde se precizează că „unitatea de efort a statului, societății și individualăde a proteja Federația Rusă, presupune realizarea și dezvoltarea eficientă a măsurilor propuse pentru indoctrinarea militar-patriotică a cetățenilor Federației Ruse și pregătirea pentru serviciul militar”

Comunicarea strategică și valorificarea rezultatelor operațiilor informaționale. Operațiile informaționale au jucat de asemenea un rol important în valorificarea oportunităților pentru stabilirea cu ușurință a dominației rusești în Crimeea și estul Ucrainei. Mijloacele folosite în desfășurarea operațiilor informaționale sunt multiple: posturile de televiziune, programele radio, cluburile sportive, campurile studențești și de tineret, internetul. Ele sunt destinate să trimită mesajele strategice în Europa, avînd ca țintă principală diaspora rusă în scopul consolidării puterii actualei conduceri de la Kremlin. În momentul creșterii prețului la petrol, Putin a acuzat NATO și Statele Unite de subminarea economiei rusești, ceea ce a condus la întărirea propriei poziții și popularității, ajungând la o cotă de încredere de peste 80% în rândul populației ruse.

Desfășurarea de acțiuni subversive pentru destabilizarea zonelor locuite de etnici ruși. Printr-o campanie informațională susținută, completată cu munca de teren a agenților ruși, s-au exploatat nemulțumirile etnicilor ruși din regiunile vizate. Acțiunile din Crimeea, ca și în regiunile Donețk și Lugansk au debutat prin manifestații pașince, de protest față de noua putere de la Kiev, dar în scurt timp s-au transformat în acțiuni violente, soldate cu ocuparea instituțiilor guvernamentale din teritoriu și incitarea la insurecții armate. Rebelii ruși din aceste regiuni și-au proclamat dreptul la autodeterminare și au apelat la sprijinul Federației Ruse. Spre exemplu, utilizând mijloace propagandistice, spionajul a identificat politicieni și oficiali ucraineni corupți, vulnerabili la influența rusească și care au ajutat la anihilarea punctelor de rezistență, acționând ca un veritabil serviciu secret. În fapt, exploatând efectele mișcărilor separatiste inițiate de forțele speciale, Rusia își legitimează o eventuală intervenție ulterioară cu trupe în Ucraina.

Mutarea masivă de forțe către frontiera statul țintă, declarativ pentru gestionarea problemelor create de numărul mare de refugiați, dar în fapt menite menite să intimideze și să descurajeze acțiunile structurilor de securitate ucrainene împotriva insurgenților din estul Ucrainei și totodată să împiedice o acțiune promtă a NATO. Rezultat al reformelor din perioada 2010-2012,operațiile, manevra forțelor și disciplina trupelor rusești pe parcursul campaniei din Crimeea au fost mult îmbunătățite față de intervenția din Georgiadin 2008. Doctrina militară rusă, stipulează că Federația Rusă, „își rezervă dreptul de a deplasa forțe militare în afara granițelor, pentru protejarea cetățenilor ruși, în acord cu principiile dreptului internațional ”

Adoptarea unei atitudini ambiguue pentru menținerea flexibilității strategice. Dezinformarea și înșelarea sunt elemente cheie ale abordării conflictului de către Federația Rusă, iar Putin a utilizat aceste elemente, adaptându-și eficient acțiunile, în scopul devansării deciziilor NATO pentru Ucraina și menținând alianța în expectativă.

Violarea frontierelor și sprijinul insurgenților pro-ruși. Soldați „voluntari” au asigurat blindate, mijloace de artilerie și de apărare antiaeriană pentru aceștia în confruntarea cu forțele ucrainene. În fața reacțiilor internaționale, menținând aceeași notă de amibiguitate, Moscova a negat implicarea în conflict, a denunțat și a clamat refuzul de a sprijini insurgența din estul Ucrainei, probabil se așteaptă momentul prielnic.

Ocuparea zonei din estul Ucrainei, ca obiectiv strategic limitat. Clamând criza umanitară și pe fondul indeciziei vestului, sunt create condițiile favorabile de desfășurare a forțelor de intervenție, cu riscuri minime, dar realizându-se două obiective strategice: protecția zonei de interes și discreditarea NATO.

Figura nr.11. Strategia de ambiguitate

Putem aprecia așadar că abordarea operațională a Federației Ruse, a vizat obiective operaționale limitate, care să creeze ulterior condiții favorabile îndeplinirii scopului strategic, la momentul oportun.Planificarea operației din Ucraina a fost una de excepție, decidenții militari ruși analizând capabilitaățile forțelor ucrainene și tot în această perioadă plasând grupuri diversioniste, sub masca grupurilor separatiste înarmate în sectoarele importante și organizând acțiuni de sabotaj la facilitățile cheie de la Marea Negară. De asemenea forțele ruse și-au perfecționat mijloacele de comunicații, măsurile de război electronic și inducere în eroare astfel încât au indus în eroare serviciile de informații ale Ucrainei și NATO.

În fond, repetițiile pentru validarea planului de intervenție în Ucraina au fost efectuate în 2013cu ocazia exercițiului „Vest- 2013”, când pentru a nu atrage atenția asupra Crimeii au fost dislocați aproximativ 150.000 de militari din zona Mării Baltice în zona Munților Ural. Această abordarea strategică a permis Moscovei să opereze în timpul unui ciclu de decizie NATO, care i-a asigurat o semnificativă flexibilitate și menținerea inițiativei strategice. De asemenea au fost evidențiate și exploatate fisurile din cadrul NATO, privind modul de acțiune contra agresiunii ruse, puctele de vedere variind de la opțiunea militară la cea de rezolvarea pe cale diplomatică și atragere a Rusiei la masa tratativelor.

Poziția geografică, acțiunile politice și și specificitatea culturală a acestei regiuni, oferă Rusiei avantaje semnificative în tendința ei de menținere a sferei de influență în fostele republici sovietice. Rusia are de asemena avantaje strategice care le poate exploata în Europa de Est: apropierea geografică, accentuarea neînțelegerilor regionale, capabilități eficiente de intelligence și centralizarea procesului decisional.

Un consilier al Pentagonului a estimat că in prezent, in Ucraina se află peste 7.000 de soldați ruși, susținuți de peste 100 de tancuri, peste 400 de vehicule și mai mult de 150 de lansatoare de rachete, aceste forțe fiind intărite de cei aproximativ 50.000 de soldați ruși poziționați la graniță. In aceste condiții, sistemele radar, tancurile T-72, alături de toate celelalte echipamente pe care Rusia le-a dislocat in estul Ucrainei, sunt menite să fortifice poziția separatiștilor și totodată să pregătească un război fulger in teritoriul ucrainean.

Agresiunea, nu neapărat cea tradițională, vizată de articolul 5, cât cea de natură subconvențională, hibridă, insidioasă, în slow-motion, aflată la frontiera dintre civil și militar, devine mult mai probabilă. În acest context, Marea Neagră capătă un simbolism aparte.

Dacă până acum ne obișnuisem să o percepem ca fiind un „lac rusesc“, anexarea Crimeei îi poate permite Rusiei să o transforme într-un „lac închis”, imposibil de intrat sau navigat.

La sfârșitul lunii noiembrie 2014, la Kiev, Gen. Phillip M. Breedlove, comandantul NATO, puncta noua realitate: „Suntem foarte preocupați de militarizarea Crimeei. Capabilitățile care se instalează acum în Crimeea vor afecta întreaga zonă a Mării Negre. Rachetele de croazieră pentru apărarea zonelor de coastă, rachetele sol-aer și celelalte capabilități vor putea să exercite o influență militară asupra Mării Negre.” Sevastopolul devine deja centrul gravitațional al unui sistem de interdicție regională a cărui misiune pare să fie aceea de a ține la distanță orice capacitate de realimentare și de ranforsare a regiunii.

Preluarea de către Federația Rusă a controlului asupra Crimeei i-a permis acesteia să își consolideze capabilitățile de proiectare a forței în Marea Neagră prin poziționarea unor rachete antinavă, sisteme de apărare antiaeriană și capabilități de aviație navală puternice în peninsula recent anexată. De exemplu, în plus față de avioanele de atac de tipul „Su-24”, rușii au început să disloce avioane multirol relativ avansate de tipul „Su-30” în Crimeea. Moscova va construi, de asemenea, o bază în Novorossiisk, care va deservi drept centru pentru prezența sa navală în Marea Neagră.

Lista de „cumpărături” anunțată deja de Moscova pentru Marea Neagră răstoarnă orice balanță de putere: până în 2016, Flota Mării Negre va primi în plus, față de cele mai sus menționate, șase noi submarine din clasa Kilo, bombardiere cu rază lungă de acțiune TU-22M3, capabilități anti-navă, sisteme de rachete S-400 cu rază lungă de acțiune, platforme S-300, inclusiv celebrele sisteme sol-sol Iskander, care acoperă a arie operațională de 400 de km. Totodată, Moscova a anunțat că va aloca aproximativ 151 de miliarde de dolari pentru modernizarea Flotei Mării Negre până la sfârșitul deceniului. Această fotografie sugerează că în scurt timp Rusia va avea capacitatea operațională de a impune o zonă de interdicție aeriană, de a obstrucționa traficul maritim și de a ține NATO la distanță.

Figura nr.12 SURSA:http://www.stratfor.com/ F. Rusă se confruntă cu obstacole în procesul de dezvoltare a flotei sale din marea neagră/24.09 2014

Forțele navale turce își concentrează atenția asupra protejării statutului de forță navală principală în Marea Neagră și continuă să investească semnificativ în dezvoltarea și modernizarea forțelor proprii. Este posibil ca Forțele navale ale Federației ruse să devină din ce în ce mai puternice în următorul deceniu, însă nu se va afla în poziția de a putea ieși prin forță în Marea Mediterană sau de a fi forța dominantă din Marea Neagră în viitorul apropiat.

Dacă la începutul anului 2014, problematica imixtiunii Federației Ruse în Ucraina era privită ca o acțiune asimetrică, pe parcursul derulării evenimentelor abordarea a căpătat noi sensuri și definiții și denumiri, trecând prin neliniaritate și agresiune fără limite către ceea ce specialiștii denumesc război hibrid.

Încă de la începutul manifestărilor sau, mai exact, cu mult timp înainte de punerea în operă a directivelor, a concepțiilor și a planurilor, Federația Rusă a avut o abordare extrem de sofisticată, complexă și complicată, multiplă și multiplicată în privința modului de întrebuințare a forței pentru atingerea obiectivelor strategice propuse, conform unui nivel de ambiție extrem de ridicat.

Federația Rusă a acționat și continuă să acționeze pentru realizarea unei tranziții rapide de la o abordare convențională a modului de rezolvare a unui conflict, care se caracteriza pe previzibilitate, construită clasic, centrată pe un anumit raport de forțe, către un model hibrid, care nu este așa de previzibil, care permite combinarea într-o manieră care stă la îndemâna dirijorului, deliberată și sincronizată, a capabilităților militare – convenționale și neconvenționale, cu alte instrumente și elemente de putere statală, sub umbrela atotcuprinzătoare a unei campanii informaționale și informatice atotcuprinzătoare.

Analizând ceea ce s-a întâmplat și cum s-au derulat evenimentele în abordarea și punerea în operă a conflictului din Ucraina, consider că Federația Rusă a gândit și materializat o serie de cel patru-cinci faze ale așa-zisului război hibrid:

1. definirea corespunătoare a acțiunilor.

În consonanță cu acestă fază, obiectivul strategic al Moscovei îl reprezintă regândirea și redefinirea sistemului global de securitate, în sensul recâștigării de către Federația Rusă a statutului de mare putere globală, estomparea influenței NATO și stoparea procesului de extinderea a Alianței și a Uniunii Europene în proximitatea imediată a Rusiei, având drept țel restabilirea zonelor de influență proprii în Europa de Est și în Asia Centrală.

2. dinamică coerentă a propriilor acțiuni.

În această fază intermediară Federația Rusă a planificat, organizat și desfășurat acțiuni neconvenționale cu forțe și mijloace care nu aparțineau sistemului militar – grupări paramilitare, companii private, formațiuni înarmate locale sau din proximitatea zonelor vizate – ceea ce toată lumea a denumit etapa omuleților fără insemne din avangardă, adică omuleții verzi.

c. faza de proiectare vectorială a constituit-o derularea propriu-zisă a operațiilor.

În această perioadă Federația rusă a utilizat, concomitent, forțele convenționale împreună cu cele neconvenționale. Forțele convenționale au fost dislocate rapid în proximitatea zonelor de operații pentru sprijinirea forțelor neconvenționale care au acționat în aceeași perioadă, dar în ascuns. Federația Rusă a utilizat intens operațiile de influențare psihologică, a derulat susținut acțiuni de informare publică într-un anumit sens, a recurs la aspecte ale războiului electronic și a acționat din punct de vedere cibernetic. În timp ce forțele neconvenționale au fost plasate în centrul atenției, forțele strategice, cele nucleare și cele de descurajare au întărit poziția internațională a Rusiei. În această Fază Federația Rusă a executat o serie de zboruri de patrulare cu aviația strategică, întrebuințând frecvent avioane de tipul T-95 Bear H, T-22 Back Fire și IL -78 MIDAS, care au pătruns adânc în spațiul aerian european. S-a utilizat intens realimentarea în aer pentru a realiza o acoperire cât mai mare a spațiului aerian european.

d. în final Federația Rusă a trecut la faza de securizare și consolidare a cuceririlor realizate.

După ce și-a atins câteva dintre scopurile inițial propuse Federația Rusă încearcă să normalizeze, aparent, situația, să dea senzația unei calmări a situației, în spatele căreia să-i consolideze succesele obținute și să prezerve noua stare dobândită, fără a permite revenirea la starea anterioară, prin staționarea unor forțe și mijloace bine dotate și calibrate în noile zone ocupate.

e. în continuare Federația Rusă apelează la intimidare și contracțiuni mediatice, acționale și militare pentru a domina situația și a menține noua situație și poziție deținută în relațiile de forță.

Problema geopolitică nu este dacă Ucraina se alătură Europei sau Federației Ruse, ci dacă Ucraina se va integra tot mai mult în comunitatea politică și economică a Europei, menținând în același timp o relație foarte apropiată cu Federației Rusă.

Plasarea Ucrainei pe o direcție de succes va necesita eforturi considerabile și abilitate politică. În acest sens se pot lua în discuție următoarele provocări majore la adresa Ucrainei:

– gestionarea politicii în rândul liderilor.

– gradul de reprezentativitate în politica internă

– menținere contactului cu opinia publică și a ține cont de opinia aceasteia.

-funcționalitatea instituțiilor statului

– gestionarea situației financiare dificile în care a intrat Ucraina .

Se prefigurează ideea că, după o cădere economică de 3-5 ani, în următorul deceniu, la orizontul anilor 2026-2030, Federația Rusă va deveni tot mai bogată (cel puțin comparativ cu trecutul său), însă nesigură din punct de vedere geografic. Va utiliza în consecință o parte a bogăției sale pentru a crea o forță militară adecvată care să asigure protejarea intereselor sale, zone tampon care să o protejeze de restul lumii – și apoi zone tampon pentru zonele tampon. Marea strategie a Federației Ruse implică crearea unor zone tampon adânci de-a lungul Câmpiei Nord-Europene, în timp ce îi divizează și manipulează pe vecinii săi, creând o nouă balanță regională de putere în Europa. Ceea ce Federația Rusă nu poate tolera sunt granițele lipsite de zone tampon și o uniune a statelor vecine împotriva sa. Acesta este manifestarea dilemei de securitate.

Astfel, la finalul anului 2014, Federația Rusă a dislocat, în regiunea Donbas o serie de unități de artilerie. Aceste lansatoare multiple de rachete și obuziere au fost deja utilizate în schimburile de focuri de artilerie în derulare dintre separatiști sau forțele ruse și forțele aeriene ucrainene de-a lungul întregii linii a frontului. Efortul logistic depus pentru dislocarea și reaprovizionarea acestor unități justifică probabil prezența unei părți semnificative a convoaielor continue de camioane militare ruse identificate în zonă. Potrivit unor informații, aceste unități de artilerie, precum și o serie de formațiuni de blindate și infanterie, au fost dislocate în mare parte în jurul localităților principale Lugansk și Donețk, precum și înspre sudul regiunii de coastă din apropierea localității Novoazovsk, nu departe de zona în care forțele ucrainene continuă să-și consolideze pozițiile, în jurul localității Mariupol

În baza informațiilor furnizate de sursele locale și Serviciul Ucrainean de Securitate, Federația Rusă a dislocat, de asemenea, un număr semnificativ de sisteme de apărare antiaeriană în estul Ucrainei. Sistemele de apărare antiaeriană, de tip „Buk M1-M2”, cu rază medie de acțiune, care acoperă majoritatea zonelor aflate sub controlul separatiștilor, precum și sistemele cu rază mai scurtă de acțiune precum cele de tip „Panțîr S-1”, „OSA” și „TOR” amplasate în jurul liniilor strategice de aprovizionare care se întind de la granița rusă până în principalele localități Lugansk și Donețk creează împreună o infrastructură de apărare antiaeriană pe mai multe niveluri care împiedică forțele aeriene ucrainene să-și utilizeze tehnica în zonele aflate sub controlul separatiștilor. Cu toate că acordul de încetare a focului de la începutul lunii septembrie 2014 exclude, în mod explicit, operațiile aeriene ucrainene asupra zonelor aflate sub controlul separatiștilor iar forțele aeriene ucrainene nu au încercat executarea de astfel de operații din acel moment, acțiunea Federației ruse de a stabili această prezență de apărare antiaeriană indică un angajament puternic față de apărarea teritoriului controlat de separatiști.

Dislocarea acestor sisteme de apărare antiaeriană, precum și abilitatea unităților de artilerie de a împiedica forțele aeriene ucrainene să comaseze forțe pentru un atac asupra zonelor aflate sub controlul separatiștilor, par a deservi unui obiectiv în mare parte defensiv. Totuși, unitățile separatiste continuă să lupte pentru extinderea controlului asupra unor zone mai mici de-a lungul anumitor poziții ale liniei de front. Acestea au continuat să înconjoare și apoi să preia controlul asupra punctelor de control din zonele din apropierea localității Lugansk, în timp ce confruntările dure între ambele părți au continuat la aeroportul din Donețk. Au existat ciocniri în scopul preluării controlului asupra pozițiilor forțelor aeriene ucrainene din Debalțeve, o localitate strategică traversată de principala autostradă care conectează direct Donețk și Lugansk. În contextul în care separatiștii și forțele ruse urmăresc să-și consolideze pozițiile, ar putea încă întreprinde acțiuni semnificative pentru preluarea controlului asupra acestei locații.

Se prefigurează varianta conform căreia Federația Rusă nu dorește să se implice în mod direct într-o măsură și mai mare în operații care ar putea să presupună avansarea și mai mult în Ucraina și să atragă răspunsuri mai dure din partea Occidentului, în special măsuri precum noi sancțiuni și o prezență NATO. Acest fapt presupune că Federația Rusă va continua să susțină forțele separatiste pentru a menține amenințarea acțiunii militare drept instrument de influență asupra Kievului.

De asemenea, Federația Rusă care a dominat cândva jumătate din Europa consideră că fostele state comuniste și în special cele cu ascendență slavă nu trebuei să iasă cu totul din sfera sa de influență.

Moscova se orientează tot mai mult către Balcanii de Vest, deoarece nu dorește ca această regiune să devină parte a Occidentului. Și chiar și în statele din regiunea mai extinsă care sunt membre ale UE, cum ar fi Bulgaria, Moscova continuă să încerce să-și exercite influența prin intermediul sectorului energetic.

Federația Rusă și-a concentrat o mare parte a atenției asupra Belgradului, care a avut dintotdeauna relații solide cu Moscova. Pe parcursul anului 2014, președintele sârb, Tomislav Nikolić, a dezvoltat o relație apropiată cu Vladimir Putin, încercând în același timp să poziționeze Republica Serbia mai aproape de UE. În 2013, în timpul unei vizite la reședința de vară a lui Vladimir Putin din Soci, Tomislav Nikolić a semnat o declarație privind parteneriatul strategic dintre Belgrad și Moscova. La sfârșitul anului 2013, Serbia a încheiat un acord de cooperare în domeniul militar cu Federația Rusă, iar în octombrie 2014 spre nemulțumirea Berlinului, Serbia a primit vizita lui Vladimir Putin, context în care Tomislav Nikolić i-a acordat acestuia cea mai înaltă distincție a statului. Acestea sunt doar câteva demersuri întreprinse la nivel public.

Pozițiile guvernului ungar, ceh și slovac față de Kremlin diferă în funcție de gradul de dependență energetică și de relațiile comerciale cu Federația Rusă.

Budapesta depinde de NATO în privința securității, de UE în ceea ce privește investițiile și finanțările, și de Federația Rusă în domeniul energetic. În consecință, Ungaria promovează o strategie multilaterală privind politica externă, menținându-și relațiile cu UE și NATO ca membru al ambelor organizații, urmărind concomitent stabilirea unor relații economice și politice mai puternice cu Federația Rusă.

Cehia este mai îndepărtată în plan geografic de Fedrația Rusă și mai puțin dependentă economic de acest stat decât Ungaria, situație care îi permite un spațiu mai mare de manevră în ceea ce privește configurarea politicilor sale privind Moscova. Cu toate acestea, autoritățile de la Praga depun eforturi semnificative pentru echilibrarea relațiilor externe și menținerea relațiile politice și comerciale cu Federația Rusă. Guvernul ceh a promovat o politică mixtă față de Federația Rusă.

Slovacia depune eforturi semnificative pentru a menține relații comerciale și politice apropiate cu toate statele vecine și puterile regionale. Slovacia este într-o mare măsură integrată în piața europeană și este singurul stat membru al Grupului de la Vișegrad care face parte din Zona Euro. Conducerea Slovaciei depune eforturi pentru a menține aceste relații în domeniul afacerilor și a evita orice întrerupere a schimburilor comerciale cu Federația Rusă. Cu siguranță, ca principal stat de tranzit pentru fluxul de resurse energetice rusești către piețele europene, Slovacia deține un anumit nivel de influență în relațiile sale cu Federația Rusă.

În urma derulării evenimentelor din ultimul an în zona ucrainiană s-au prefigurat două blocuri ideologice disjuncte:

a. cel al NATO și UE conform căruia Rusia a anexat Crimeea ilegal din punctul de vedere al dreptului internațional; Rusia acționează subversiv în Ucraina pentru a o destabiliza; Rusia susține separatiștii din estul Ucrainei; Rusia încearcă să mențină Ucraina în sfera proprie de influență pentru a stopa extinderea NATO; Rusia dorește menținerea unei zone tampon între granițele federației și NATO; Rusia încearcă o extindere pentru realizarea unei contraoferte la scutul antirachetă american;

b. cel al Rusiei, conform căruia Rusia nu este implicată în Ucraina, Rusia condamnă amestecul occidentului în criza ucraineană, Rusia condamnă intevenția militară a autorităților ucrainene împotriva separatiștilor; Rusia nu dorește un război deschis cu NATO dar este obligată să se apere; Rusia încearcă să-și creeze propria umbrelă de siguranță ca reacție la refuzul NATO de a continua finalizarea scutului antirachetă; Rusia nu dorește să fie înconjurată de NATO în flancul său vestic.

Este clar și se prefigurează tot mai pregnant ideea că strategia pe termen lung a Moscovei este păstrarea Ucrainei departe de securitatea europeană. Kievul trebuie să rămană in sfera de influență a Rusiei și să stea departe de tot ceea ce inseamnă Uniunea Europeană și NATO. Sub conducerea lui Vladimir Putin, Kremlinul pare pregătit să-și asume ceea ce este nevoie pentru a impiedica Ucraina să meargă către Vest. Cert este că fără Crimeea și Donbas, Ucraina se va transforma complet intr-un stat antirus. La randul său, Rusia acuză Occidentul, și viceversa, creand astfel un climat care amintește de perioada Războiului Rece.

Pe de altă parte, succesul unei invazii la scară largă din partea Rusiei nu ține de nicio perioadă a anului, in condițiile in care istoria celui de-Al Doilea Război Mondial ne-a demonstrat că Moscova are in iarnă un aliat. Insă chiar dacă Rusia nu urmărește in momentul de față o invazie totală, semințele războiului urmează să incolțească și in alte regiuni ale estului ucrainean. Ne așteptăm in aceste condiții ca apele involburate venite dinspre Moscova să se reverse asupra Mariupolului.

În 2015 ar putea fi semnalate erodări și mai importante și chiar o posibilă disoluție a Tratatului privind forțele nucleare cu rază medie de acțiune (INF), pe care SUA și Federația Rusă l-au semnat în 1987. Planurile americane de apărare antirachetă balistică în Europa urmează să înregistreze progrese în 2015, iar zborurile cu caracter provocator ale avioanelor rusești și totodată divergențele cauzate de conflictul din Ucraina nu fac decât să crească tensiunile între Washington și Moscova. Totodată, dacă statele europene acceptă dislocarea pe teritoriile lor de rachete americane de croazieră cu ogive nucleare, tensiunile cu Federația Rusă vor crește și mai mult. Ca răspuns la această posibilă evoluție, ministrul rus de externe, Serghei Lavrov, a invocat posibilitatea dislocării de arme nucleare rusești în Crimeea. Iar o astfel de evoluție nu ar face la rândul său decât să anuleze de facto Tratatul INF. Acesta rămâne un acord de bază, care a consolidat relația dintre SUA și Uniunea Sovietică, iar ulterior cu Federația Rusă. Renunțarea la acesta, simultan cu oferirea forțelor armate ale ambelor state a mai multor opțiuni militare într-o lume în schimbare, va avea un rol major în subminarea încrederii construite anterior. Faptul că Washingtonul și Moscova eludează tratatul și chiar se gândesc să renunțe la el reprezintă o nouă tendință care marchează deteriorarea tot mai accentuată a relațiilor dintre SUA și Federația Rusă.

Campania lui Vladimir Putin in Europa Centrală și de Est continuă. Ea incearcă să schimbe ordinea stabilită după incheierea Războiului Rece, pe care Kremlinul nu o mai consideră viabilă. Ucraina este prima victimă a acestei campanii. Rămane numai de văzut ritmul muzicii pe care il imprimă dirijorul de la Kremlin. Adică impune muzică de vals, ducand situația către conflict inghețat, ori comandă rock, ceea ce inseamnă călcarea in picioare a Ucrainei. Oricum, lupta armată a Rusiei cu sora mai mică ar fi ca o joacă de-a șoarecele cu pisica. Chiar și Vestul știe asta, dar Putin nu este iresponsabil să declare război deschis Ucrainei și să arunce planeta in aer. Nu ar servi nimănui. In plus, plecarea in mod brutal de la Reuniunea G20 arată că șeful ”orchestrei” de la Moscova are răbdare. Doar intreaga planetă privește nerăbdătoare și ingrijorată la mana ”dirijorului”, care pentru moment duce diapazonul, cu calm, la ureche.

Dacă NATO a decis să-și întărescă flancul estic, la rândul ei, Rusia își întărește în prezent capacitatea militară de a demara și susține mai multe conflicte asemănătoare cu cel din Ucraina în diverse țări europene. Conform general-locotenentului american Ben Hodges, acțiunile Moscovei nu reprezintă în prezent o amenințare imediată, dar în viitor riscul va putea deveni tot mai mare. Îmbunătățirea continuă a armatei rusești îi va oferi posibilitatea lui Vladimir Putin să demareze simultan până la trei operațiuni, fără necesitatea unei mobilizari generale a armatei, susține general-locotenentul american Ben Hodges.

„În prezent, fără o mobilizare puternică, nu cred că armata rusă poate începe simultan trei operațiuni militare asemănătoare cu cea derulată în Ucraina”, afirmă comandantul forțelor armatei americane din Europa. „Dar, cu siguranță, în următorii ani, armata rusă va putea să lanseze operațiuni în Ucraina și să pună presiune în același timp pe țările baltice de exemplu, și pe Georgia de asemenea. Toate acestea fără o mobilizare generală”, a mai adăugat el. Încă de la începutul anului 2015, un detașament de aproximativ 800 de militari ruși va fi staționat în orășelul rus Alakurtti, situat în regiunea Murmansk, la doar 50 de kilometri de frontiera cu Finlanda. Militarii vor fi detașați în cadrul planului de extindere a capacităților militare ruse spre nord-vest, a declarat comandantul Flotei Nordice a Rusiei, amiralul Vladimir Korolev. Restul membrilor Flotei Nordice urmează să fie trimiși "curând" în această zonă, a declarat oficialul militar rus. În total, Flota Nordică a Rusiei are 3.000 de trupe terestre, 39 de nave militare și 45 de submarine. La noua bază din zona Alakurtti, în apropierea frontierei cu Finlanda, vor fi construite 14 aerodromuri militare.

Ca un corolar, se prefigurează câteva concluzii de referință:

a. la 25 de ani de la căderea blocului comunist, după revoluțiile din toamna și iarna anului 1989, lumea a intrat într-o nouă etapă, probabil repetitivă, în care balanța de putere se recalibrează;

b. războiului fără limite/neliniar/hibrid din Ucraina nu reprezintă decât față văzută a aisbergului a ceea ce lumea numește începutul celui de-Al Treilea Război Mondial;

c. prăbușirea, în data de 19 iulie, în estul Ucrainei, a Zborului MH17 aparținând Malaysia Airlines, care plecase din Amsterdam și se îndrepta spre Kuala Lumpur, transportând 208 persoane, dintre care 189 de rezidenți olandezi, nu s-a datorat lovirii aeronavei de o rachetă antiaeriană lansată de un sistem de apărare antiaeriană BUK, ci reprezintă un referențial strategic de răspuns la o amenințare intempestivă, deoarece pilotul a schimbat cursul de zbor, nu a răspuns la interpelări, se îndrepta spre o insulă unde se presupne că există elemente "extrem de delicate" și, în acest context a fost doborât de "cine trebuia și se simțea amenințat";

d. atentatele de la Paris din 8 ianuarie 2015, urmate de încercările din Germania și Belgia o săptămână mai târziu, fac parte dintr-un scnariu prestabilit, care va conduce la o exacerbare a naționalismului și o condamnare la unison a islamismului. În acest mod, se pot justifica cursele inarmărilor și a restructurărilor sistemelor de securitate internaționale. Acum există pretextul unor viitoare intervenții în Zona Orientului Mijlociu dar și în orice alte zone de pe Glob;

e. Prin anexarea Crimeei, Rusia face un pas înainte și deschide o posibilă nouă cursă a inarmărilor nucleare. Elementele scutului antirachetă american din Polonia, România și Turcia, precum și din Marea Neagră vor putea fi contracarate, în cazul unor lansări, în porțiunea de accelerare a rachetelor, adică mult mai ușor, de către elementele antirachetă rusești care vor fi dispuse în Crimeea, pe navele rusești care stăpânesc Marea Neagră și în Nordul înghețat, dominat tot de ruși;

f. în următorii 10-15 ani vom asista la repoziționări masive de forțe, la dislocări și redislocări rapide de trupe, la scenarii și provocări punctuale, zonale și regionale, la refaceri de alianțe și la experimentări de noi tipuri de tehnică, toate realizate de marile puteri militaro-economice, în detrimentul popoarelor și a populațiilor; schimbările recente ale climei, înregistrarea ca cel mai călduros an 2014 din istoria măsurătorilor climaterice, multitudinea de cutremure de suprafță în zona Vrancea, ceea ce nu este specific zonei, mulțimea de meteoriți care intră în atmosfera Pământului și multe altele demonstrează că războiul psihotronic și cel geoclimatic sunt în plină desfășurare.

g. începând cu anul 2015 NATO trebuie să fie în măsură să acționeze rapid și să arate că, în cazul în care Federația Rusă va ataca o țară aliată din flancul estic, va avea capabilitatea necesară de a interveni prompt, eficient și viabil.

3.7.5. Implicații strategice pentru România

Este clar că România este, în momentul de față, prinsă la mijloc între interesele Rusiei și interesele vestice: relația transatlantică este vitală pentru România, iar relația transatlantică nu există fără Uniunea Europeană. În acest context, România trebuie să rămână un pilon de stabilitate în zonă, un partener de încredere pentru NATO și pentru UE. „Dincolo de mizele pe termen scurt, criza din Ucraina este vârful de aisbeg al unor evoluții mai profunde și cu bătaie lungă, respectiv cine va gestiona de aici înainte, nemijlocit, Estul“. Anexarea Crimeei este o tragedie, războiul din Ucraina de est – o dramă, dar destabilizarea, decadența economiei și, implicit, a puterii ruse ar putea provoca un seism în ordinea mondială. De economia Rusiei, care se află în declin accentuat, depind și alte economii”.

România, prin intermediul SRI, va gestiona un asemenea Fond pentru dezvoltarea capacității de apărare cibernetica a Ucrainei. Și acesta este operațional, după cum a precizat noul ministru de externe român, domnul Bogdan Aurescu. Cu toate acestea NATO nu va trimite din partea blocului armament Ucrainei. Dar asta o vor face anumite state membre, pe baza unor acorduri bilaterale.

Pentru a descuraja un eventual atac al Rusiei, NATO pregătește în primul rând o forță de reacție ultrarapidă – "Spearhead". Forța va deveni complet funcțională din 2016. Până în 2016, când va fi gata aceasta, va funcționa o structură interimară, capabilă și ea să reacționeze rapid. Asta ne va ajuta să fim și mai bine pregătiți pentru a ne apăra contra oricărei crize care ar apărea la granițele noastre. Această structură interimară ar număra câteva sute de militari, și până acum s-au oferit Germania, Olanda și Norvegia. Militarii vor sta în primă instanță la bazele din statele de origine, dar vor rămâne în alertă pentru a putea interveni rapid la granița estică a Europei, dacă e cazul. Apoi, s-a ajuns la un acord în cadrul NATO pentru continuarea prezenței sporite a Alianței în statele sale estice și anul viitor. Pentru România, asta înseamnă inclusiv rotația navală de la Constanța și misiunile de patrulare aeriană AWACS.

Totuși în aceeași panoplie de pericole, există câteva elemente care vin în interesul României.

Ministrul român de externe, domnul Bogdan Aurescu a promis omologilor săi din NATO că până în 2017, România va aloca pentru bugetul Apărării ce a promis la summitul din septembrie 2014, respectiv 2% din PIB. Ministrul român a afirmat că "Prioritățile noastre la această reuniune ministerială au avut în principal în vedere reconfirmarea măsurilor de reasigurare pe care Alianța urmează să le aplice în flancul său estic în 2015 – zboruri cu avioane de tip AWACS, exerciții militare centrate pe apărarea colectivă, prezență rotațională aliată, atât aeriană, terestră, cât și navală. În urma evaluării aprofundate a stadiului de implementare a planului de acțiune pentru creșterea nivelului de reacție a Alianței, până în primăvara anului viitor pe teritoriul național vom avea acele elemente de prezență aliață pe care le prevede planul de acțiune privind creșterea vitezei de reacție a Alianței".

Ucraina reprezintă o enormă oportunitate România deoarece din 1998 încoace, nu am avut un culoar mai bun decât acum. Trebuie și putem să construim pe relația strategică cu SUA, pentru că acesta poate fi un hub energetic și poate contracara Rusia în regiune. Pentru aceasta este nevoie nu de atragerea giganților energetici americani, care vin mai repede, dar sunt mult mai instabili și la fel de repede pot pleca. Este nevoie de atragerea firmelor medii și mai mici din SUA, dar mai mari oricum decât cele românești.

România are capacitatea să devină un exportator de energie în regiune, spune fostul ministru de externe, Cristian Diconescu. Iar argumentul este “platoul continental al Mării Negre explorat acum, în perspectiva unei posibile exploatări, în condițiile în care se certifică existența a unei cantități de gaze naturale între 48 și 80 de miliarde de metri cubi”. “Evident că gazul susceptibil a fi exploatat din platoul continental al Mării Negre poate ajunge în Bulgaria, în Moldova, în Polonia, Ungaria sau Serbia, ieftinind semnificativ gazul de import de la Gazprom”, este analiza fostului consilier al președintelui Băsescu. “Din acest punct de vedere, aici va fi o zonă strategică extrem de importată și preconizez că Federația Rusă va căuta să împiedice această variantă de energie mult mai ieftină, care să meargă către centrul Europei și care ar lipsi-o de o pârghie economică puternică, pe care anticipez că o va folosi în acastă iarnă”, afirmă Cristian Diaconescu.

3.8. Necesitatea cunoașterii –sursă a înnoirii viziunii strategice

Posibilitatea izbucnirii unui nou război convențional, deși redusă, nu trebuie exclusă în totalitate. Războiul hibrid nu va înlocui formele convenționale ale războiului ci vom asista la o combinare a diferitelor forme al acestora, forma hibridă este dată tocmai de faptul că el,, este generat de fuziunea amenințărilor și dus prin fuziunea capabilităților, apărând astfel convergența oponenților, metodelor și mijloacelor, în vederea îndeplinirii scopurilor politice ale beligeranților”, ceea ce, în opinia noastră presupune în primul rînd, cunoașterea acestuia.

Cunoașterea ca acțiune umană constă în „capacitatea de a înțelege realitatea prezentă, pe baza unor informații, percepții și a unor evaluări, precum și capacitatea de a sprijini acțiuni pentru a putea modela realități viitoare ”. Managementul modern, indiferent la ce nivel se exercită, este bazat în primul rând pe cunoaștere, acesta trebuie să schimbe incertitudinea în risc, să gestioneze posibilitățile și să reducă hazardul. Din aceste motive considerăm că, abordarea schimbărilor din mediul operațional trebuie fundamentată pe cunoștere care să ducă la acțiune utilă. Gestionarea noilor tipuri de conflicte presupun pregătire multidimensională. Militarii, așa cum spunea Toffler, „pot primi lecții în toate domeniile, de la mânuirea armelor necunoscute până la sensibilitatea inter-culturală”. Succesul acțiunilor în războiul hibrid depinde de aplicarea rezultatelor cunoașterii, specializate atât de procesul de planificare și organizare, dar mai ales de procesul de execuție.

Fără a ne propune a fi exhaustivi dorim să supunem atenției câteva posibile căi de acțiune pentru gestionarea problematicii conflictului hibrid:

Educarea și instruirea pluridisciplinară – Mediul dinamic și ambiguu, determinat de operațiile hibride pune preț pe leadershipul de la toate nivelurile. Așa cum sublinia amiralul Michael Mullen, schimbările de educație instituțională cerute într-o eră marcată de conflicte, include determinarea diferitelor metode specifice de antrenare, educare și de promovare, diferite de cele care s-au manifestat în trecut.

Există în acest sens imperative atât de conduită, cât și morale care pot fi predominante chiar singulare în operațiile hibrid. Este necesar ca liderii militari să dețină competențe pentru o gamă variată de sarcini, să se acomodeze rapid din punct de vedere cognitiv și emoțional la provocările neașteptate, să-și însușească competențe în contexte noi de acțiune și să asigure suportul moral pentru subordonați, pe măsură ce aceștia desfășoară diverse acțiuni în acest mediu complex.

Abordarea interagenții presupune realizarea unui efort conjugat bazat pe strategii bine definite care să stabilească roluri și responsabilității congruente în acțiunile interagenții, atât la nivel guvernamental cât și nonguvernamental. Agențiile, fie ele guvernamentale sau non-guvernamentale, tind să-și guverneze activitatea independent, renunțând de foarte multe ori la consilierea militară, din motive variate și prin acest gest, angrenând reluarea procesului de planificare. Aceste motive sunt necesare de identificat, de stabilit care este impactul lor asupra acțiunii și nu în ultimă instanță, trebuiesc negociate în asemenea măsură încât să se reducă atât ca număr, dar mai ales ca efecte asupra acțiunii. Această strategie ar trebui ca ulterior să formeze baza pentru planurile civile și militare mult mai detaliate care să ducă la operaționalizarea ei. Agențiile civile trebuie consultate încă de la începutul dezvoltării planurilor militare și civile și invers.

Valorificarea produselor de intelligence. Intelligence-ul este principala formă prin care se asigură un input decizional pentru managementul riscului, decelarea provocărilor și amenințărilor, precum și pentru valorificarea oportunităților. Acesta presupune abordarea integrată a aspectelor politice, economice, culturale, societale, oferind o înțelegere cuprinzătoare a situației, în context istoric, civilizațional și de etnicitate. Implicarea comunității de intelligence este în opinia noastră esențială în gestionarea problematicii războiului hibrid.

Conștientizarea culturală constituie de asemenea un factor important pentru lideri. Ei trebuie să studieze în mare parte toate aspectele legate de cultura locală și să își stabilească cerințe în asimilarea detaliilor noului mediu în care desfășoară operații.

În diferite contexte culturale, liderii eficienți se adaptează noilor situații, realizând că acțiunile lor pot fi interpretate diferit în contexte culturale diferite. Ca și celelalte competențe, conștientizarea culturală cere auto-cunoaștere, auto-învățare și adaptabilitate. Abordând domeniul cultural, o definiție comprehensivă vom găsi la Micheline Rey care susține faptul că "Cine spune intercultural, spune în mod necesar, plecând de la sensul plenar al prefixului inter: interacțiune, schimb, deschidere, reciprocitate, solidaritate obiectivă. Spune, de asemenea, dând deplinul sens termenului cultură: recunoașterea valorilor, a modurilor de viață, a reprezentărilor simbolice la care se raportează ființele umane, indivizi sau societăți."

Pentru a realiza aceste cerințe este necesar ca liderii să aibă formate bazele cunoașterii și învățării culturale încă din timpul în care sunt studenți militari.

Cultura organizațională Războiul hibrid ridică o mare provocare organizațională în fața militarilor. Simultan cu necesitatea desfășurării multiplelor misiuni ei vor trebui să lucreze și în cadrul structurilor civil – militare și pentru protecția și controlul necombatanților, în special în orașele mari. Cooperarea civil – militară are un rol important, datorită necesității obținerii resurselor locale și desfășurării acțiunilor într-un cadru internațional legal. Condițiile și presiunile politice impun necesitatea cooperării între civili și militari, pe un palier extrem de divers. De aceea apreciem necesară începerea unor programe de instruire experimentale care să fie focusate pe înțelegerea designului operațional al operațiilor hibride.

Modelarea organizațională, din perspectiva sistemelor adaptative complexe, în care rolurile și funcțiile sunt ajustabile în timp, interferând sau discreminându-se în context. Acest model caracterizează entitățile capabile să învețe și să se adapteze continuu la presiunile mediului, fiind capabile să preia sarcini, funcții sau atribuții suplimentare, pe un model similar organismelor biologice. Capacitatea de valorificare a oportunităților și avantajelor tehnologice și de evitare a riscurilor conexe depinde de realizarea unor formule organizaționale flexibile, capabile să se adapteze în ritm susținut provocărilor teatrului de operații, care înțeleg noile reguli ale jocului și sunt capabile să dezvolte operații, în ritm susținut, indiferent de condițiile geofizice.

Fundamentarea doctrinară derivă din necesitatea ca elemente-cheie din domeniile fizic, informațional și cognitiv care intervin în comanda și controlul acțiunii militare, considerate de bază și necesare pentru modelarea procesului de comandă-control, trebuie bine definite în relație cu capacitatea structurilor de a percepe fenomenele, de a utiliza și transmite informațiile, cunoaște și transmite cunoștințele, de a înțelege, conștientiza și a comunica convingerile, de a decide, acționa, colabora în procesul de planificare și de a sincroniza desfășurarea acțiunilor militare cu cele non-militare. Abordările doctrinare trebuie să vizeze în principal schimbările importante din mediul operațional, impactul pe care aceste schimbări îl au asupra ducerii acțiunilor în mediul specific noilor tipuri de războaie cu influență directă asupra procesului de generare și instruire a forțelor.

De asemenea din perspectivă strategică,având în vedere pericolul pe care îl reprezintă pentru securitatea europeană în general și cea est europeană în special, apreciem ca necesară abordarea următoarelor linii de efort:

Dezvoltarea angajamentelor asumate ale statelor membre NATO și consolidarea încrederii.. Elementele puterii naționale ale statelor membre trebuie utilizate concentrat pentru consolidarea angajamentelor asumate și pentru cocombaterea operațiilor hibride.

Construire și menținerea unor capacități de descurajare credibile

Dezvoltarea unor capabilități de intelligence eficiente în regiune, capabile să anticipeze acțiunile Rusiei

Contracararea operațiilor informaționale și a atacurilor cibernetice

Dezvoltarea capabilitățlor și setarea condițiilor pentru contracararea acțiunilor forțelor speciale

Susținerea capablităților de contrainformațiiși securitate precum și a comunicațiilor strategice în toate statele membre NATO și țările partenere

Contracararea retoricii antiocidentale

Reducerea dependențelor energetice europene de resursele rusești

Demonstrarea eficienței capabilităților nucleare americane în scop de dscurajare

Evident că soluțiile pentru a răspunde la strategia ambiguă a Federației Ruse și contracararea războiului hibrid nu sunt simple, însă considerăm că printr-o abordare inteligentă aceste probleme pot fi rezolvate. Înțelegerea amenințărilor de tip hibrid, în forma lor evazivă, fluidă, trebuie să constituie o preocuparea constantă a liderilor militari, atât din perspectiva elaborării planurilor operaționale cât și din perspectiva conducerii acțiunilor forțelor.

Natura conflictului a cunoscut o evoluție rapidă în ultimele decenii, de la celetradiționale, simetrice, către forme neregulate, asimetrice. Deși amenințările asimetrice nu sunt o noutate, recentele conflicte au fost marcate de utilizarea unor tehnici și tactici inovative, marcând o evoluție periculoasă în spectrul războiului.

În conflictele viitoare, nu vor fi folosite exclusiv acțiuni convenționale sau simetrice, ci o combinație a acestora, sub forma războiului hibrid. Acesta încorporează o varietate de capabilități, strategii și metode de ducere a luptei, incluzând forțe convenționale, formațiuni și tactici neregulate, acțiuni teroriste și dezordine criminală. Forțele armate trebuie astfel să dispună de capacitatea de a opera cu succes în toate mediile, în cadrul unor conflicte complexe.

Pentru contracararea amenințărilor de tip hibrid este necesară adoptarea unei strategii eficiente de răspuns, având la bază o doctrină comună, precum și direcții generale fundamentale. Este necesară o abordare cuprinzătoare la nivelul tuturor elementelor de putere, prin cooperare, integrare și viziune strategică. (Figura 12) Acțiunile militare vor fi parte a unui ansamblu de măsuri care includ acțiuni politico-diplomatice, economice, sociale, informaționale.

Figura nr. 13. Abordarea cuprinzătoare a amenințărilor hibride

Întărirea dialogului la nivel regional și global pentru diminuarea tensiunilor geostrategice și dezvoltarea proceselor de consultări privind creșterea încrederii și securității vor asigura cadrul principal de acțiune pentru coordonarea eforturilor comune de contracarare a amenințărilor simetrice, asimetrice și hibride.

Monitorizarea transferurilor de fonduri financiare, capabilități militare moderne și sisteme de arme avansate către state sau actori non-statali poate permite o evaluare anticipativă a amenințărilor hibride, evitând astfel surprinderea strategică.

Plecând de la o nouă strategie de securitate, sistemul militar trebuie să adapteze programele privind educația militară, planificarea apărării, înzestrarea și instruirea forțelor la amenințările și provocările secolului XXI.

Totodată, este necesară crearea unor structuri de comandă și control flexibile, adaptabile și capabile să asigure condițiile de succes pentru forțele implicate în întreg spectrul de operații militare, inclusiv în contracararea amenințărilor hibride.

Operațiile militare trebuie susținute de campanii intense de informare publică pentru contracararea încercărilor de propagandă și dezinformare, menținerea inițiativei strategice în media internă și internațională, câștigarea încrederii opiniei publice. Gama diversificată a amenințărilor impun adoptarea unor soluții personalizate pentru fiecare provocare distinctă. Planificarea trebuie să abordeze cu prioritate măsuri indirecte de perturbare și fracționare a amenințării hibride, prin introducerea unor tensiuni interne sau anularea efectului sinergic al componentelor amenințării hibride, în locul metodelor fizice de contracarare a mijloacelor și capabilităților adversarului.

Națiunile trebuie să fie în măsură să-și adapteze strategiile naționale, mecanismele de cooperare, dar și conceptele de luptă și structurile de forțe, să combine adaptiv și eficient toate capabilitățile civile și militare pentru reducerea tuturor riscurilor și amenințărilor care aduc perturbări și disfuncționalități majore și care pot conduce la conflicte, acestea putând fi, în majoritatea cazurilor, de tip hibrid.

Din lecțiile identificate și lecțiile învățate de până acum, precum și din urmărilea scenariilor după care s-au derulat evenimentele, reiese clar că, în raport cu NATO, Federația Rusă are un avantaj în ceea ce privește durata ciclului de planificare și luare a deciziilor, precum și a abilității de a disloca și concentra cu rapiditate forțe și mijloace de top pentru a realiza superioritatea în eventualitatea escaladării unui conflict.

În 1999 în războiul din fosta Iugoslavie, au fost momente în care rușii au ajuns mai repede decât forțele NATO în anumite puncte nevralgice, deși se aflau la distanțe fizice mai mari; în primul război din Irak, în 2003, primele atacuri aeriene ale Aliaților au avut pierderi însemnate deoarece consilierii ruși ajunseseră înaintea americanilor și organizaseră din timp apărarea aeriană; în 2008, lumea era cu ochii pe Jocurile olimpice de la Beijing și rușii călcau în picioare cu forțe și mijloace supradimensionate mica Georgie, în 2014, după Olimpiadă de iarnă de la Soci, Putin a demonstrat că are capacitatea și rezervele necesare de a interveni rapid acolo unde dorește până la o reacție promptă din partea Aliaților.

După încheierea războiului din Georgia, Federația Rusă a anlizat cu atenție lecțiile învățate și a trecut, pas cu pas la modernizarea propriului sistem militar: a început cu lansarea unor reforme structurale în domeniul apărării, în anul 2009 a elaborat o nouă Strategie de Securitate Națională, în 2010 a elaborat o nouă Doctrină Militară, iar în 2012 a emis Concepția de Politică Externă a Federației Ruse.

Rusia a demonstrat că stăpânește arta dezinformării și a mascării, într-o eră în care sateliții și avioanele fără pilot împânzesc spațiul și își fac treaba.

Totodată, Rusia și-a adaptat din mers doctrina din 2009 și este capabilă să planifice, să organizeze, să execute și să gestioneze misiuni specifice conflictului hibrid, în condițiile în care noua doctrină are un orizont de aplicabilitate până în anul 2020.

Decizia Ucrainei din 23 decembrie 2014, prin care a renunțat la statutul său de țară nealiniată, pentru a se apropia de NATO, după anexarea de către Rusia a peninsulei Crimeea și conflictul în curs cu rebelii proruși din estul țării, schimbă, dar nu radical politica și modul de abordare a Federației Ruse a conflictului. Drept urmare, președintele Vladimir Putin, în 26 decembrie 2014 a făcut referire la caracterul defensiv al doctrinei militare ruse, care va fi păstrat, punând accentul pe un angajament militar al Rusiei numai în cazul în care toate soluțiile non-violente vor fi epuizate. "Probabilitatea unui război de anvergură împotriva Rusiei a scăzut", dar există o serie de amenințări care s-au intensificat în anumite domenii, precum revendicările teritoriale, "ingerința în afacerile interne" din partea altor state și trimiterea de arme strategice în spațiu.

Doctrina militară revizuită a Federației Ruse a fost publicată în 26 decembrie 2014 și reflectă schimbările produse în percepția amenințărilor și afacerilor de securitate globale începând cu anul 2010, ține cont de lecțiile identificate și de lecțiile învățate de Federația Rusă în crizele recente și prezintă viziuni cu privire la mediul de amenințări și apărarea Federației Ruse. Doctrina militară revizuită reafirmă politica determinată a Federației Ruse de a-și apăra interesele strategice, revizuirea doctrinei fiind declanșată de schimbarea mediului de securitate, modernizarea forțelor armate și evoluția gândirii conducerii politico-militare de la Moscova. Noua doctrină militară rusă introduce de asemenea conceptul de "disuasiune non-nucleară", care prevede menținerea pregătirii forțelor militare convenționale la un nivel înalt și un angajament față de organizațiile regionale de securitate precum Comunitatea Statelor Independente (CSI) sau Organizația pentru Cooperare de la Shanghai (OCS). Rusia își rezervă totuși dreptul de a utiliza arsenalul nuclear în caz de agresiune împotriva sa sau a aliaților săi sau în caz de "amenințare pentru existența statului". Noul document subliniază, în mod special, amenințarea NATO, abordarea fiind aproape identică prevederilor doctrinei aprobate în anul 2010. Doctrina formalizează conceptul de război hibrid, punând capăt unui comportament tradițional și predictibil al Federației Ruse similar celui avut în perioada Războiului rece.

În vederea obținerii controlului și a superiorității aeriene, Federația Rusă și-a consolidat forțele aeriene, în special la Belbek, prin dislocarea unor sisteme de apărare în regiunile de coastă și introducerea sistemului de rachete operativ-tactice de tip „Iskander – M”. Unele aspecte ale acestor dislocări nu au numai potențialul de a consolida influența Moscovei asupra Crimeei, ci și de a extinde nivelul de control al acesteia în regiunea Mării Negre. La New York a avut loc miercuri, 29 octombrie 2014, o nouă reuniune de urgență a Consiliului de Securitate al ONU, care se teme de o “revenire la un război total”. Secretarul general adjunct pentru Afaceri Politice, Jens Andres Toyberg-Frandzen, a evocat un scenariu posibil, și anume “un conflict înghețat ce ar menține statu-quoul în estul Ucrainei timp ani sau decenii”. Alt scenariu posibil este “continuarea cu zgomot redus a conflictului (…) timp de mai multe luni, cu lupte sporadice de mică intensitate, urmate de perioade în care ostilitățile și pierderile umane cresc”. Aceste posibile scenarii “ar fi o catastrofă pentru Ucraina”, a mai apreciat oficialul.

Este posibil ca viitoare acțiuni ale Federației Ruse să fie fazate și să se deruleze în trei faze: În prima fază, Federația Rusă va fi preocupată de recuperarea influenței și controlului efectiv în fosta Uniune Sovietică, recreând astfel sistemul de zone tampon pe care Uniunea Sovietică i le-a oferit. În cea de-a doua fază, Federația Rusă va urmări să creeze un al doilea nivel de zone tampon dincolo de granițele fostei Uniuni Sovietice. Va încerca să acționeze astfel fără a crea un perete solid de opoziție, de tipul celui care a subminat-o în timpul Războiului Rece. În cea de-a treia fază – un demers care se desfășoară încă de la început – Federația Rusă va încerca să împiedice formarea unor coaliții împotriva sa.

Evoluția într-un sens sau altul a provocărilor, precum și capacitatea instituțională și strategică de a le aborda pot decide nivelul de stabilitate și securitate al acestui spațiu. În opinia noastră, modul în care va fi gestionată această situație va defini imaginea securității, în mod special a securității europene pe termen scurt și mediu, având un impact notabil și asupra capacității actorilor din acest spațiu de a preveni, de a ține sub control și contracara riscurile și amenințările de securitate ubicue pe plan mondial – terorismul internațional, criminalitatea organizată, proliferarea armelor de distrugere în masă și conflictele inter-etnice și inter-religioase. Putem identifica însă un fir roșu în dificultățile de comunicare, în perspectiva diferită asupra realității, ceea ce face ca negocierea, înțelegerea, încheierea de acorduri să nu fie un proces lipsit de obstacole, ci greoi, implicând compromisuri de ambele părți, compromisuri ce impietează, în opinia noastră, asupra valorilor și intereselor fundamentale a tuturor părților. Acesta este motivul pentru care măiestria diplomatică joacă un rol crucial în viitorul securității în arena internațională. Ca atare considerăm necesară elaborarea unei noi strategii europene de securitate ar trebui să abordeze pragmatic noile tipuri de amenințări, , într-o modalitate cât mai cuprinzătoare cu putință, surprinzând atât aspectele pozitive, cât și pe cele negative și subliniind importanța covârșitoare pe care menținerea unor bune relații de cooperare o are pentru securitatea tuturor părților vizate.

Asigurarea securității României impune alocarea unor resurse substanțiale pentru perfecționarea și menținerea în stare de operativitate permanentă a acelor structuri stabilite prin lege cu responsabilități în domeniu. Aceasta cu atât mai mult cu cât asigurarea, prin acquis-ul comunitar, a libertăților de circulație a persoanelor, serviciilor și capitalurilor va face mult mai dificil procesul de stăvilire a unor categorii de activități infracționale, care la un moment dat pot aduce atingere securității naționale. Pare de multe ori un paradox că aceste valori pentru care s-au consumat multe energii, creează mai multe probleme decât inexistența lor.

3.9.Impact asupra securității naționale a României. Lecții Învățate

Sfârșitul Războiului Rece ar fi determinat o reducere a importanței forței militare în relațiile internaționale și a fost însoțit, în acest domeniu, de ascensiunea interpretărilor culturale, care puneau accent pe structurile de idei si de interese, în dauna capabilităților și a factorilor materiali.

În consecință, sensul securității trebuie extins „ceea ce pentru unii inseamnă a include efectul politicii interne asupra stabilirii agendei de securitate naționale a statelor, iar pentru alții, semnifică abordarea atât a amenințărilor non militare la adresa bunăstării publice drept probleme de securitate”.

Cu toate acestea, Snyder și ceilalți autori au menținut rolul statului ca principală instituție responsabilă de gestionarea acestei problematici și și-au propus numai să „redefinească dezbaterea despre subiecte tradiționale ca descurajarea, proliferarea și revoluția în afaceri militare folosind noi conceptualizări”.

Securitatea este un concept dinamic care implică aspecte variate, de la cele culturale, la cele economice, sociale și militare. Evoluția societății, noile riscuri la adresa umanității exceed domeniul militar. Interconectarea domeniilor și componentelor acestora conduc la o abordare multidimensională și simultană a problematicilor legate de evoluția umanității la nivel global. În contextul globalizării, problemele naționale și regionale devin globale, ele având impact asupra întregii comunități internaționale. În această perspectivă, se poate afirma că securitatea este o noțiune complexă și controversată, încărcată cu sentimente și cu valori adânc înrădăcinate. Ea este susceptibilă de mai multe abordări, la mai multe niveluri, implicând actori diferiți, de la indivizi, la state și corporații, de la elemente societale, la politici și problematici care vizează interacțiuni neconvenționale sau protejarea și promovarea unor valori și interese.De aceeea considerăm important ca valorificarea experienței altor actori și lecțiile învîțate din conflictele mai mult sau mai puțin latent să fie valorificate în documente programatice pentru acțiunea în plan securitar, de aceea ne propunem să scoatem în evidență câteva lecții identificate din conflictul din Ucraina, care în opinia noastră pot avea influență și asupra securității naționale a României:

Rusia privește NATO ca fiind principala amenințare, este determinată să redevină o putere majoră în lume iar capacitățile sale militare s-au dezvoltat semnificativ în perioada 2008-2014.Spre consternarea întregii lumi, și în special a militarilor și serviciilor de informații, a fost posibilă realizarea surprinderii la nivel strategic și operativ

La fel ca în Georgia, Crimeea și Donbas, Rusia poate pretexta necesitatea protejării etnicilor ruși din orice areal față de o așa numită conducerea ”fascistă” a majorității și are posibilitatea folosirii așa numitei ”Coloane a 5-a”, formată din agenți de informații, forțe speciale și ”voluntari” de etnie rusă, sau chiar de alte etnii

În ultimele două conflicte Rusia s-a bazat în special pe forțele terestre în atingerea obiectivelor militare

Rusia a folosit intens forțele speciale pentru a desfășura în mod descentralizat acțiuni militare neregulate și hibride;

Rusia a utilizat cu succes operațiile informaționale care au legat mesajele strategice de operațiile din teren, folosind intens și elemente de ”cyber war”

Dincolo de apartenența noastră la NATO, ultimele conflicte din vecinătatea estică ne-au arătat că atunci când te aperi împotriva unui inamic mult mai puternic folosirea unor procedee și acțiuni specifice așa numitului ”irregular warfare” poate constitui o opțiune foarte viabilă

La fel ca în Crimeea sau Donbas, adversarul ar putea utiliza, cel puțin în etapa inițială a conflictului, cu precădere elemente descentralizate de forțe speciale și de reacție rapidă tip ”airborne” incluzând SPETSNAZ (GRU Special Forces), unități de cercetare, infanterie marină, unități din forțele aeriene incluzând aviația de transport și elicoptere de atac, unități speciale ale forțelor navale pe litoral și în porturi

Scop: să blocheze și ”paralizeze” acțiunile forțelor proprii, folosind procedee specifice războiului hibrid, incluzând amenințarea familiilor în special la funcțiile cheie, luarea de ostateci, capturarea fără luptă de subunități/nave, sabotaje, etc.Ulterior ar urma intervenția terestră și asaltul amfibiu și aerian, executate de unități/MU regulate terestre, aeropurtate și de infanterie marină

Pentru contracararea acțiunilor neregulate, hibride dar și clasice ale unui inamic mult superior este necesară îmbunătățirea serioasă a capabilităților C2 și ISTAR ale forțelor proprii, acest lucru conducând și la evitarea surprinderii la nivel strategic, operativ și tactic

Pentru împiedicarea blocării și ocupării unităților proprii din forțele terestre și aeriene sau a navelor de luptă de către așa numita ”Coloană a 5-a”, este necesară autorizarea prealabilă a tuturor comandanților de a lua toate măsurile de apărare și protecție, incluzând angajarea în luptă și chiar distrugerea echipamentului propriu pentru a nu cădea în mâinile adversarului, chiar în condițiile pierderii legăturii cu eșalonul superior

Este de asemenea necesară asigurarea protecției sau chiar evacuării familiilor personalului propriu, în special a celui cu funcții cheie, pentru a nu putea fi exercitate presiuni împotriva acestuia

În special în terenul mediu frământat, muntos și împădurit, pentru blocarea culoarelor de mobilitate și asigurarea controlului unor puncte cheie din teren din cadrul unor zone de apărare, pot fi utilizate grupuri de luptă(GL) de infanterie/vânători de munte de nivel Batalion(+), formate din militari profesioniști, sprijinite de artilerie și elicoptere de atac, foarte mobile și dotate cu armament AA și AT foarte performant.

Pentru extinderea suprafeței controlate/de apărat, pot fi utilizate structuri nou înființate și operaționalizate, formate după mobilizare din rezerviști. În interiorul zonelor de apărare ar putea fi dispuse bine mascate subunități/ unități de tancuri care să fie în măsură să execute unele riposte ofensive

Unități/subunități de infanterie ușoară, cercetare și forțe speciale, relativ mici și cu o autonomie ridicată sunt foarte mobile, mai puțin vulnerabile detecției și atacului din aer și pot fi utilizate pentru executarea unor acțiuni specifice războiului hibrid, incluzând obținerea de informații, supravegherea și acoperirea zonelor neapărate de GL menționate anterior, acțiuni de inducere în eroare, executarea unor atacuri prin surprindere împotriva inamicului, pe toată adâncimea zonei de operații, împotriva elementelor de dispozitiv vulnerabile, etc.

Nedispunând de resursele necesare constituirii unei aviații de luptă puternice, pe lângă utilizarea eficientă a sprijinului aerian al Alianței, la nivel național este necesară creșterea numărului și calității mijloacelor antiaeriene care să permită controlul relativ al spațiului aerian propriu

Armamentul antiaerian și antitanc portabil modern, precum și vehiculele ușor blindate tot-teren sunt mult mai ieftine decât blindatele grele și aviația de război, fiind mult mai eficiente de utilizat în condițiile războiului hibrid.Pentru contracararea artileriei superioare ale inamicului pot fi achiziționate și utilizate muniția de înaltă precizie și elicopterele de atac

La nivelul forțelor navale este necesară dotarea navelor existente cu radare, mijloace antiaeriene, antinavă și antisubmarin performante

De asemenea, este necesară achiziția unor baterii de rachete de coastă, corvete multifuncționale și NPR performante, care să permită apărarea litoralului propriu, nimicirea grupării de asalt amfibiu a inamicului pe timpul apropierii și debarcării și exercitarea controlului căilor de comunicații maritime, cel puțin în ZEE a României

România, situată la intersecția a patru evoluții strategice dezvoltate în spațiile: central-european – viitor pol de prosperitate regională; sud-est european – generator de instabilitate; al Comunității Statelor Independente – aflat în criză de identitate și cel al Mării Negre – constituie atât zona de importanță strategică pentru flancul sudic al NATO, cât și spațiu de tranzit pentru sursele energetice din Asia Centrală.

Anexarea Crimeei de către Rusia reprezintă un act de agresiune fără precedent în perioada „post-Război Rece”, o agresiune militară asupra unui stat suveran și independent în spațiul european.

Tendințele revizioniste ale Rusiei afectează profund mediul de securitate din bazinul Mării Negre, declanșând regândirea strategiilor militare, un proces de înarmare accelerat și o repoziționare a forțelor. Criza prelungită din Ucraina accentuează instabilitatea din regiune. Politica internă a acestui stat va continua să fie măcinată de forțe antagonice pro-vest și pro-ruse, cu perspective reduse de ameliorare pe termen scurt și mediu.

Deteriorarea relațiilor NATO-Rusia va avea repercusiuni semnificative asupra configurației de securitate din zonă. Planurile de achiziții de nave și submarine noi evidențiază opoziția Moscovei față de expansiunea NATO în regiune și intenția de a controla zone din Orientul Mijlociu și rutele de navigație din Marea Mediterană. Intrarea în operativitate a acestor platforme navale va crea o forță disproporționat de mare comparativ cu forțele navale ale celorlalte state riverane Mării Negre, implicit, creșterea zonei de operații a FRMN. Militarizarea excesivă a Crimeei va necesita o reacție adecvată din partea Alianței, care să contrabalanseze tendința schimbării raportului de forțe în favoarea Rusiei.

Răspunsul NATO, probabil, vor fi adaptat funcție de ritmul și capabilitățile pe care F. Rusă va decide să le amplaseze în zona M. Negre.

Criza internațională generată de agresiunea Rusiei împotriva Ucrainei și-a găsit exprimarea în mai multe componente ale relațiilor internaționale. Statele mari și organizațiile internaționale s-au dovedit total nepregătite când Rusia – un membru permanent al Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite și unul dintre statele-garante a integrității Ucrainei, în conformitate cu Memorandumul de la Budapesta din 5 decembrie 1994, nu numai că anexează Crimeea și desfășoară un adevărat război în regiunile de est ale Ucrainei, dar și blochează instituțiile internaționale care ar fi putut stopa agresorul. În general, agresiunea rusească a devenit o provocare nu doar pentru suveranitatea Ucrainei, dar, și pentru principiile relațiilor internaționale stabilite în lumea postbelică. Moscova ignoră flagrant Carta ONU, marginalizează OSCE, accentuează slăbiciunile UE și SUA și încearcă să suprime eficiența articolului 5 al Tratatului Organizației Atlanticului de Nord.

Pe fondul creșterii îngrijorării internaționale legată de pretențiile Moscovei, riscul de escaladare a situației în Republica Moldova, Caucaz și statele baltice, precum și de diverse incidente stârnite de provocările militarilor ruși, se pare că Rusia desfășoară un război nu atât împotriva unui stat concret sau coaliție de state, cât un război împotriva normelor internaționale în general.

Realizând amenințarea războiului, statele UE învecinate cu Rusia au început să-și regrupeze forțele și să-și actualizeze planurile de apărare. Statele baltice se simt cele mai vulnerabile din acest punct de vedere – destul de mici, dependente de sistemele de securitate colectivă, ele apelează la NATO cu oferte de a găzdui baze permanente ale Alianței (Estonia și Letonia), desfășoară exerciții comune cu NATO (Letonia), sau merg chiar mai departe și, ținând cont de incertitudinea ca Alianța Nord-Atlantică să-și îndeplinească obligațiile sale, inițiază alianțe noi. Pe acest drum a mers Lituania, care solicită din ce în ce mai mult reînoirea parteneriatului strategic cu Polonia și participă la formarea unei brigăzi comune lituaniano-polonă-ucraineană (la 19 septembrie 2014, la Varșovia a avut loc ceremonia de semnare a Acordului între guvernele Ucrainei, Lituaniei și Poloniei). Brigada va fi parte a forțelor de menținere a păcii, precum și un mod de schimb de experiență, cunoștințe și abilități, nu numai între cele trei țări participante, dar va contribui și la interacțiunea armatei ucrainene cu forțele armate ale lumii.

Criza din Ucraina și anexarea Crimeei vor avea efecte pe termen lung asupra mediului de securitate din bazinul Mării Negre. Procesul de reînarmare a celor două blocuri de putere, NATO și Rusia, este iminent, cu implicații profunde la nivelul întregului sistem de securitate european. Chiar și o reîntoarcere a Ucrainei sub controlul Rusiei nu mai poate stopa acest proces, din cel puțin două motive: în primul rând, Rusia și-a pierdut credibilitatea pe plan internațional prin nerespectarea tratatelor și acordurilor asumate, iar în al doilea rând, Moscova nu concepe să accepte amplasarea unui sistem antirachetă în proximitatea granițelor sale, fără un control direct al butonului de lansare.

În pofida crizei economice cauzate de sancțiunile occidentale și de scăderea prețului petrolului pe piața mondială, președintele Rusiei, Vladimir Putin, s-a angajat să aloce fonduri masive pentru întărirea capacității militare a Rusiei (peste 300 miliarde de dolari până în 2020). Potrivit experților NATO, anexarea fulger a Crimeei și conflictul din estul Ucrainei demonstrează că majorarea cheltuielilor militare inițiată de Putin în urmă cu câțiva ani a dat rezultate. Forțele ruse, în special unitățile mici de elită, au demonstrat o mai mare eficiență decât în războiul din Georgia din 2008.

Mai mult, menționările exprese cuprinse în noua doctrină militară a Rusiei prin care consolidarea capabilităților NATO la granița de est a Alianței și scutul antirachetă al SUA reprezintă principalele amenințări militare externe la adresa securității Rusiei transformă România într-o țară aflată în prima linie a frontului în cazul declanșării unui conflict armat între Rusia și NATO. De asemenea, găzduirea, de către România, a elementelor scutului antirachetă american fac din țara noastră o țintă în cazul unui astfel de conflict.

Acestea reprezintă, pe termen mediu și lung, riscul de securitate cel mai mare la adresa României. Neangajarea NATO sau SUA într-un război care riscă să degenereze în conflagrație nucleară va duce inevitabil la redesenarea granițelor în Europa, un aspect de neconceput după încheierea Războiului Rece și înainte de anexarea Crimeei.

Fie că vorbim de abordări teoretice sau aplicate, în concordanță cu noul mediu socioeconomic,global, securitatea beneficiază de o evoluție sinuoasă, interesantă.Neorealiștii, precum Kenneth Waltz, plasează tema securității în centrul comportamentului statului într-un sistem politic anarhic, afirmând că "în anarhie, securitatea este scopul suprem (…) țelul sistemului care încurajează căutările statelor este securitatea."

Această abordare nu face decât să realizeze o transpunere în plan socio-statal conceptul de securitate individuală identificat cu un model de comportament, cât și o posibilă condiție universală pentru armonia internă și externă a omului.

Ideea de securitate cuprinde atât o dinamică a conflictului cât și a armoniei. Apărarea individului de ceea ce ar putea să- i prejudicieze dezvoltarea fizică și psihică, evoluția sa de la o ființă cu necesități și funcții neuro-fiziologice la o ființă educată, instruită, erudită, este condiționată inevitabil de manifestările celorlalte elemente ale speciei sale.

Securitatea este, finalmente, starea de normalitate care facilitează dezvoltarea, progresul evoluția societății. Pornind de la individ ca etalon, ca beneficiar al securității ca reper al nevoilor unui mediu optim de securitate, celelalte niveluri superioare recurg, întotdeauna la fundament, la individ, la comunitate. Tot mai mult, în ultimul deceniu, se consacră din ce în ce mai multe abordări ale conceptului de securitate, tot mai multe dimensiuni. Poate mai actual decât oricând, conceptul de securitate economică primește în condițiile prezentului, noi accepțiuni, noi conotații, noi perspective.

În teoria clasică de securitate lucrurile erau mult mai simple, statul era principalul actor de securitate, iar sistemul era reprezentat de o sumă de state. În teoria modernă granițele au devenit mult mai poroase, sectoarele de securitate s-au diversificat, cu greu mai poate fi realizată diferența între actori și obiecte de referință ale securității în condițiile în care „actorii vor căuta să transforme orice într- un obiect de referință”.

După cum am văzut anterior, dilemele securității sunt numeroase, și, în consecință, la fel de diversificate și de particularizate trebuie să fie și formele și procedeele de acțiune pentru contracararea lor. S-a dovedit că încadrarea acestora în tipicuri sau în tipare nu este, de cele mai multe ori, binevenită. De aici nu rezultă că astfel de forme, proceduri și procedee trebuie să fie haotice (starea de haos fiind paradisul crizelor, conflictelor și actelor de terorism), ci doar cerința ca ele să fie inteligente, ingenioase și, mai presus de orice, eficiente.

Sistemul de management al securității, indifferent de nivelul de constituire, trebuie să răspundă amenințărilor și provocărilor societății cunoașterii, are caracteriticile unui sistem deschis și o deosebită capacitate de adaptabilitate la schimbările de mediu, o organizație robustă, puternică, cu niveluri ridicate de monitorizare și control, cu activități direcționate în acord cu următoarele principii de bază ale funcționării sistemului:

– sinergie – prin integrarea elementelor separate ale sistemului și asigurarea obținerii de rezultate imposibil de atins dacă unitățile sunt autonome și independente;

– flexibilitate – capacitățile organizaționale sunt în limitele cadrului legal și aplicarea de metode diferite care asigură îndeplinirea obiectivului principal: securitatea ;

– eficacitate – obținerea maximului de rezultate posibile cu resursele disponibile;

– lucru integrat, ca o echipă, într-un mediu operațional care favorizează încrederea reciprocă, unitatea de efort și acțiune, integrarea și transparența, adaptabilitatea și agilitatea mentală;

– concentrarea capabilităților pe misiuni pentru a atinge eficiența la fiecare nivel (strategic, tactic, operațional) incluzând centralizarea planificării cu descentralizarea implementării, restructurări adaptabile și redirecționarea resurselor pe priorități;

– furnizare de expertiză, capabilități, precum și prin consolidarea de parteneriate puternice cu mediul academic, sectorul privat și partenerii internaționali;

– aplicarea managementului performanței pentru a maximiza lucrul individual, în echipă

sau performanța organizațională în scopul responsabilizării personalului pentru acțiunile și performanța lor bazate pe rezultate măsurabile.Identificarea cauzelor este extrem de importantă pentru dezvoltarea unei strategii potrivite de management al crizei/conflictului, în special în construirea de măsuri preventive care trebuie construite pe baza identificării faptelor. Identificarea surselor potențiale de destabilizare care ar putea cauza conflicte/războaie este una dintre cele mai importante sarcini ale organizațiilor internaționale contemporane, care încearcă să dezvolte capabilități puternice de avertizare și alertă timpurie., evoluțiile acestui fenomen le-am evidențiat schematic în anexa nr.14

Cele trei nivele de cauzalitate din analiza pe care o face Kenneth Waltz conflictului internațional, analiză devenită clasică pentru cei interesați de teoria conflictului, constituie un bun punct de plecare, cu toate că reprezintă, inevitabil, o simplificare deliberată a realității:

Tabelul nr.3 Nivelele de analiză la Kenneth Waltz

Căile de souționare pașnică pot fi clasificate în căi informale, norme de drept internațional nescrise, recunoscute și respectate de actorii aflați pe scena internațională și acestea sunt, ancheta, medierea, concilierea și bunele oficii – au în centru negocierea și căile formale reprezentate de arbitraj, calea judiciară și recurgerea la organizații și acorduri regionale – care analizează și decid indiferent dacă părțile se află în proces de negociere sau nu, o variant de abordare am prezentat-o în anexa nr.15.

Negocierea reprezintă una dintre cele eficiente și reprezentative căi de soluționare a conflictelor dintre actori, ,,procesul de abordare a unei dispute sau situații internaționale prin mijloace pașnice, altele decât cele juridice sau arbitrale, cu scopul de a promova o anumită înțelegere, aplanare sau reglementare a situației dintre părțile interesate”.

Procesul de negociere are drept rațiune identificarea unei soluții pentru o problem concret, definită și anume rezolvarea conflictului, de preferat înainte de a intra într-o fază violentă. Acesta are la bază rațiunea, inteligența și imaginația celor aflați la masa negocierilor care utilizează modele logice și matematice în spijinul analizelor sociologice, politice, economice.

Negociere are la bază discuții în care: este prezentată oferta părților; sunt prezentate acele elemente de nenegociat, asupra cărora părțile nu admit poziții divergente; părțile vin cu anumite recompense sau sancțiuni, pentru a determina obținerea de concesii din cealaltă parte; se fac concesii pentru apropierea punctelor de vedere; concesiile sunt acceptate total sau parțial atunci când există pericolul blocării negocierilor; în final, în mod normal, părțile ar trebui să ajungă la puncte de vedere convergente ale ideilor deja prezentate.

Rezolvarea unui diferend prin negociere, poate avea ca rezultat semnarea unui acord. Acordul apare în momentul în care fiecare parte implicată obține condiții mai avantajoase decât cele avute în lipsa sau înaintea acordului. Există și situații în care acesta apare pentru obținerea unor efecte secundare, cum ar fi satisfacerea opiniei publice.

Rezultatul negocierilor poate fi evaluat în funcție de:

1. Eficiență – apare în funcție de complexitatea și dinamica situației și face referire la utilitatea avută de procesul de negociere și la flexibilitatea parților în neregulile semnalate;

2. Echitate – este un concept subiectiv, având în vedere că reprezintă viziunea proprie a părților aflate în conflict; se referă la caracterul nediscriminatoriu acordat părților care ar trebui să beneficieze de anumite standarde ale dreptului internațional;

3. Stabilitate – se referă la durabilitatea acordurilor încheiate în timp, care poate exista atată timp cât niciuna dintre părți nu precede la nerespectarea acestora; acesta este un criteriu care derivă din cele deja menționate, și apare în cazul în care părțile implicate îl consideră echitabil si benefic și că aplicarea lui integrală este în interesul acestora.

Ca o concluzie față de cele arătate până în acest punct, se poate afirma că la baza tuturor teoriilor securității se află protecția intereselor proprii și capacitatea de a reacționa la amenințări astfel încât actorii acestor procese percep amenințările sub mai multe dimensiuni, ceea ce duce la calibrarea și punerea în mișcare a mecanismelor securității.

Națiunile trebuie să fie în măsură să-și adapteze strategiile naționale, mecanismele de cooperare, dar și conceptele de luptă și structurile de forțe, să combine adaptiv și eficient toate capabilitățile civile și militare pentru reducerea tuturor riscurilor și amenințărilor care aduc perturbări și disfuncționalități majore și care pot conduce la conflicte, acestea putând fi, în majoritatea cazurilor, de tip hibrid.

CONCLUZII

Securitatea este un concept dinamic care implică aspecte variate, de la cele culturale, la cele economice, sociale și militare. Evoluția societății, noile riscuri la adresa umanității exceed domeniul militar. O importantă constatare este legată de faptul că “securitatea globală” (cea mai amplă expresie a securității) este indivizibilă, prin urmare cuprinde/acoperă și mai vechiul și controversatul concept de securitate națională. Securitatea globală este una din expresiile interdependențelor legând actorii societății globale (indivizi, state, actori non-statali și transnaționali).

Interconectarea domeniilor și componentelor acestora conduc la o abordare multidimensională și simultană a problematicilor legate de evoluția umanității la nivel global. În contextul globalizării, problemele naționale și regionale devin globale, ele având impact asupra întregii comunități internaționale. În această perspectivă, se poate afirma că securitatea este o noțiune complexă și controversată, încărcată cu sentimente și cu valori adânc înrădăcinate. Ea este susceptibilă de mai multe abordări, la mai multe niveluri, implicând actori diferiți, de la indivizi, la state și corporații, de la elemente societale, la politici și problematici care vizează interacțiuni neconvenționale sau protejarea și promovarea unor valori și interese.Fie că vorbim de abordări teoretice sau aplicate, în concordanță cu noul mediu socio-economic global, securitatea beneficiază de o evoluție sinuoasă, interesantă. Așa cum spunea profesorul Vasile Dîncu, la „MASA ROTUNDĂ „SOCIETATE, DEMOCRAȚIE, INTELLIGENCE” desfășurată în cadrul Universității Babeș Bolyai „Oamenii nu mai sunt așa de omogeni cum credeam noi, un model din acesta în care avem câteva valori perene. Cei care studiază stilul de viață al inamicilor își dau seama că nu mai sunt trei sau cinci clase culturale, ci avem foarte multe tipuri de personalitate, care este multiformă. Ca și virusul care își schimbă foarte des forma. Și atunci, una dintre dilemele statelor contemporane, se bazează pe întrebarea: investești în capitalizare intelectuală, în construcția unei diversități a societății, sau în controlul informațiilor și interceptarea surselor? În ceea ce privește această chestiune, ai eșec operațional tot timpul, când trebuie să controlezi într-un asemenea mod total. Dar cum reușești să creezi diversitate, o diversitate care până la urmă să fie într-un anumit fel chiar controlabilă, care să se controleze pe sine prin mijloace democratice?”

Securitatea reprezintă o construcție dinamică care se realizează în timp, pe fundamentele solide ale sistemelor și proceselor din societate, ceea ce îi conferă un caracter de permanență. Ca oricare altă activitate de foarte mare anvergură, securitatea constă în gestionarea conflictualității de interese, prevenirea situațiilor conflictuale și soluționarea oportună a diferendelor și problemelor de dinamică în relațiile interne și internaționale. Din aceste motive considerăm că, abordarea schimbărilor din mediul internațional trebuie fundamentată pe cunoștere care să ducă la acțiune utilă. Gestionarea noilor tipuri de conflicte presupun pregătire multidimensională.

Crizele/Conflictele sunt soluționate când un proces de negociere explicit sau implicit ajunge la un rezultat acceptabil pentru ambele părți. Acceptabil nu înseamnă că părțile sunt fericite sau că rezultatul este corect – ci doar că nici una dintre părți nu consideră că merită efortul de a încerca să schimbe rezultatul. Poate că ambele părți sunt mulțumite că au încheiat o înțelegere benefică, corectă sau una dintre părți a rămas fără mijloace de presiune (în cazul extrem, a fost total distrusă) și nu are nici o perspectivă de a îmbunătăți un rezultat prin continuarea tratativelor. In ce priveste purtatorii intereselor respective, distingem un evantai larg, care merge de la individ, prin intermediul unor forme de asociere crescator complexe (grupuri, clase, partide), pana la natiune. In acest sens, o problema fundamentala este cea a raportului corect dintre realitate si perceptie: Cine imi garanteaza mie ca ceea ce imi prezinti tu, guvernant, ca fiind un interes major, care face parte cu siguranta din interesul national, este intr-adevar un asemenea interes ? Cum pot eu, guvernant, sa am siguranta ca interpretarea pe care o dau eu interesului national este cea conforma cu realitatea ? In acest domeniu nu exista detinatori ai adevarului absolut! Tocmai de aceea, convergenta opiniilor, chiar a celor initial contrare – realizata pe calea compromisului politic -, sau, cu alte cuvinte, rezultanta lor poate fi cea mai apropiata de realitatea obiectiva.

Dacă privim lupta pentru putere ca potențială sursă a dilemei de securitate, deducția este că noile dileme ale securității vor îmbrăca atât forma hard cât și forma soft. Avem așadar, de a face pe de o parte cu aspectele politico-militare ale dilemei securității, iar pe de altă parte putem vorbi de așa zisele dileme soft, care derivă din problemele societale ale securității.

Dacă aspectele hard ale dilemei de securitate își au originea în teoria clasică realistă a balanței de putere, unde statele au tendința de a-și maximiza poziția de putere, realitățile lumii post comuniste scot în evidență dileme noi, generate de competiția economică, în special lupta pentru resurse, precum și dileme cultural-civilizaționale.

Noile relații dintre Statele Unite și Rusia ( aici reacția Federației Ruse la inițiativa apărării antirachetă a Statelor Unite este relevantă), pe de o parte, precum relația și dintre NATO și Uniunea Europeană, pe de altă parte, marchează în prezent mediul internațional de securitate – un nou parteneriat, dar și noi tensiuni. În aceste circumstanțe lipsa de bani, de timp, de viziune și de voință politică ar putea afecta nu doar securitatea națională, cât mai ales pe cea internațională. În termeni teoretici, disputa între neorealiști și neoliberali nu s-a încheiat, ci s-a extins la scară globală. Ei se afirmă actualmente prin cele două perspective ale securității internaționale și prin două doctrine opuse, chiar dacă nu reciproc exclusive: unilateralismul hegemonic promovat de SUA și multilateralismul neoliberal („eficace” cum se exprimă Javier Solana) promovat de Uniunea Europeană. Această dispută nu este încheiată. Totuși, putem observa că managementul securității globale, în general și al securității europene, în particular, nu se pot dispensa de nici una dintre aceste fațete. Managementul crizei va continua să se bazeze pe un amestec de mijloace militare și civile, de constrângeri și recompense. Cooperarea dintre UE și NATO din ultimii ani este un indiciu al acestei afirmații. Sub aspectul securității europene, tandemul UE-NATO reprezintă rezultatul unui compromis instituționalizat, care complică și mai mult definirea rolului Uniunii Europene în domeniul apărării europene

Securitatea economică trebuie, în opinia noastră înțeleasă de asemenea, ca factor esențial al securității, care asigură resursele și echilibrul dinamic al celorlalte componente ale acestui sistem. Caracterul limitat și repartizarea inegală a resurselor – fie că este vorba de resurse energetice, materii prime sau hrană și apă, afectarea gravă a echilibrelor naturale ale globului prin degradarea mediului, dezechilibrele acute dintre statele bogate și statele sărace pe axa nord-sud a planetei constituie tot atâtea vulnerabilități, cu un potențial exploziv insuficient evaluat, vulnerabilități care se manifestă în dublu sens: în plan intern, consecințele pot marca o instabilitate accentuată, iar în plan extern, exportul acestora nu poate fi oprit, ci, în cel mai bun caz, doar gestionat.

Situații de criză și conflicte armate au fost, sunt și, evident, vor mai fi și în anii ce vin în diferite regiuni ale globului. Aceasta pentru că motivele, mizele și cauzele lor nu au dispărut și nici nu vor dispărea atât timp cât toți actorii statali și non-statali ai lumii se străduiesc să-și atingă interesele lor vitale și/sau strategice, printr-o varietate de mijloace violente sau pașnice.

Dilemele de securitate, teoretic se pot evita prin ameliorarea comportamentului individual și de grup, prin evitarea creării unui climat de muncă tensionat, încordat și nestimulativ. Practic, elesunt evenimente ce însoțesc evoluția societății umane și prin urmare nu pot fi evitate total.

Important este ca persoanele, grupurile umane, organizațiile, instituțiile să adopte un comportament în relațiile cu ceilalți care să nu creeze tensiuni, încordare, teamă, stres sau orice altceva care aduce atingere personalității umane, idealurilor și aspirațiilor acesteia.

Aplicarea violenței influențează negativ soluționarea conflictelor. Statele pot avea de asemenea factori alternativi și strategii care funcționează adesea mai bine decât războiul în soluționarea conflictelor (punându-le capăt în termini reciproc avantajoși). Orice modalitate non-militară de soluționare a conflictelor, implicit negocierea va funcționa, însă doar pe perioade limitate, rezolvarea acestora fiind imposibilă. Conflictele intră doar într-o stare latentă, așa zisele conflicte înghețate, putând izbucni în orice moment.

Prin prezenta lucrare, am încercat să ne justificăm percepția realistă, stato-centrică asupra relațiilor internaționale și, mai ales, asupra celor europene, care au fost percepute, de la crearea NATO și a UE, prin lentila optimistă a idealismului. Însă, după cum am menționat anterior, nu este intenția noastră de a ignora sau minimiza importanța pe care existența unor valori universale, a unor interese comune sau a succeselor și beneficiilor obținute prin cooperare. De asemenea, nu este cazul să omitem că politica internațională se desfășoară încă în condițiile globalizării care presupune în sine interdependență, integrare, lucru în comun pentru rezolvarea unor probleme comune. Prin urmare, acest demers este menit și să releve și justifice și percepția personală a autoarei asupra relațiilor internaționale contemporane.

Lumea, în viziunea noastră, este doar la nivel declarativ idealistă dar, în profunzime, sub stratul fin al declarațiilor idealiste, se regăsesc mecanisme pur realiste, legate de urmărirea și primatul intereselor naționale, a dreptului celor puternici, a acumulării de resurse fie ele dure, blânde, inteligente sau difuze precum cele de factură cibernetică. Nu este vorba despre ipocrizie sau despre lipsa moralității pentru că, după cum am demonstrat pe parcursul lucrării, valoarea pe care moralitatea o are în relațiile dintre indivizi diferă de moralitatea valabilă la nivelul relațiilor dintre state a căror rațiune de a fi este, în mod fundamental, asigurarea propriei supraviețuiri și securități.

Meritul viziunii idealiste și a implementării sale constă în stabilirea unor reguli și principii de comportament a statelor pe arena internațională, ceea ce oferă condiții și cadre de negociere și dialog, contribuind fără doar și poate la stabilitatea și echilibrul sistemului internațional, fie ele și precare, temporare.

Angajamentele de soluționare și transformare a conflictelor și-au dovedit lipsa de credibilitate în ultimele două decenii. Unul dintre motivele eșecului ar putea fi și faptul că este nevoie de actori internaționali puternici care dispun de resurse, influență politică și capacitatea de a garanta prin orice mijloace deplina respectare a acordurilor de pace încheiate de părți. Totodată, există o lipsă de adaptare la transformările și dinamicile pe care le comportă conflictele internaționale actuale. De aceea, este recomandabil ca UE și NATO, să renunțe la a mai investi resurse în imposibila misiune de soluționare a conflictelor după ce acestea au izbucnit, și să nu mai aștepte escaladarea tensiunilor înainte de a acționa, ci să se concentreze mai mult asupra acțiunilor preventive. UE dispune de experiență și capacități solide de prevenire a conflictelor și dezvoltare prin cooperare, însă lipsa voinței politice a statelor membre de a îmbunătăți aceste performanțe este factorul care face diferența, o diferență exprimată în înmulțirea abuzurilor de putere ale regimurilor autocratice, crize umanitare grave, dar și perpetuarea unor statu-quo-uri costisitoare.

Pentru ca centrele de decizie să nu fie surprinse de evoluții critice și să poată interveni eficace, sunt utile investigații care să se pronunțe asupra capacității acestor centre de a fi funcționale în situații critice. Astfel de analize pot să optimizeze organizarea centrelor, reglementările pe baza cărora funcționează, pregătirea resurselor umane, baza lor logistică.

De asemenea ar mai putea fi luată în calcul soluția care se referă la sancționarea publică a elitelor politice și militare, generatoare de crize și tragerea la răspundere juridică (penală) a tuturor celor care stau la originea unor agresiuni militare, a unor acțiuni teroriste sau a altor tipuri de manifestări asimetrice ori noncovenționale, care comit crime împotriva umanității, acte de genocid.

Societatea este astfel obligată să-și edifice un cadru juridic adecvat, bazat pe corelația dintre normele juridice perene și propria sa „stare de securitate” întrucât prevenirea „stării de insecuritate" și a „stării de criză" este în primul rând o problemă de „gestiune". Se impune ca întreg cadrul juridic să includă următoarele componente:

definirea juridică a surselor de insecuritate, a agresiunilor și a amenințărilor;

ameliorarea capacităților și a modalităților de guvernare;

fundamentarea juridică a deciziilor și a acțiunilor care au ca scop gestionarea situațiilor insecurizante și de criză.

De asemenea, cadrul legislativ trebuie să permită:

fundamentarea juridică a noțiunii de a legifera cu principalul factor de putere – Parlamentul;

fundamentarea juridică a conceptului de putere de stat prin care toate celelalte puteri, instituții sau autorități publice cu competențe în domeniul gestionării situațiilor insecurizante sau de criză, trebuie să fie abilitate să primească „exercițiul puterii" numai prin delegație sau prin mandat;

fundamentarea juridică a modalităților de putere în viața publică.

De aceea se impune o preocupare constantă pentru reconstrucția cadrului juridic care să asigure, pe baza procesării performante a informațiilor sociale, funcționarea normală a celor trei socio-organizări pe care le înglobează dezvoltarea proceselor organizate și prevenirea discontinuităților dezorganizate.

În diferite contexte, aceeași cauză poate duce la rezultate diferite, iar acest lucru nu poate fi previzionat de modelele simpliste ale sistemelor internaționale. Dat fiind faptul că interacțiunile se influențează reciproc în cadrul sistemelor sociale, este necesar să ne uităm, mai degrabă, la evoluția sistemului, decât la evenimente individuale atunci când cautăm cauzele efectelor observate.

Teoria complexității se concentrează întocmai asupra proceselor și relațiilor dintre componente, și nu pe componentele sistemului în sine. Complexitatea este prezentă și atunci, sau mai bine spus, cu atât mai mult atunci, când ne referim la crize și conflicte.

Deși nu s-a conturat încă o școală de gândire în materie de complexitate în științele de securitate/ relații internaționale, o serie de concepte încep să fie elaborate, mai ales în ceea ce privește o nouă abordare în analiza de intelligence.Complexitatea este, încă, destul de contestată în rândul analiștilor care utilizează modele predictive, întrucât gradul de incertitudine introdus în ecuație nu mai poate genera previziuni pentru următorii 50 de ani, așa cum ne-ar place. Contestarea acestei abordări derivă cu atât mai mult din parcimonia elaborării unei metodologii și a unor definiții mai clare asupra termenelor utilizate. Astfel, în principiu, în materie de aplicabilitate la nivelul mediului de securitate internațional, comunitatea științifică a agreat doar termenii de „auto-organizare” și „reziliență”, comuni în toate științele care utilizează Teoria complexității. Avantajul complexității este dat tocmai de transdisciplinaritatea ei, mai ales dacă ținem cont de faptul că trăim într-o lume a interdependențelor și a eludării coagulării intereselor.

Pentru a contribui eficient la managementul și soluționarea conflictelor în era interdependențelor globalizatoare, democrațiile și comunitatea internațională vor trebui să treacă la acțiuni concrete pentru construirea păcii durabile și a extinderea bunăstării pentru toți oamenii. În acest sens, o condiție de bază este creșterea competitivității prin integrarea regională a zonelor periferice din jurul principalelor nuclee de dezvoltare. În opinia noastră, dat fiind că întregul sistem internațional se află încă în plin proces de schimbare, nici rolul Uniunii Europene nu este unul stabilit. Ca și lumea, și Uniunea Europeană se află într-un proces de evoluție către un anumit statut. În opinia noastră, se pot identifica câteva coordonate cu probabilitate mare de a rămâne constante pe termen lung.

Abordarea amenințărilor hibride și transformarea forțelor armate trebuie să corespundă directivelor strategice ale Alianței Nord Atlantice și Uniunii Europene, în cadrul unui process amplu de reorientare a politicilor de securitate europeană și euroatlantică. O soluție strict națională la amenințările de tip hibrid nu este de dorit, riscurile și amenințările regionale determinând o reacție comună, unitară la nivelul întregului continent european și a întregii comunități internaționale.

Pe de altă parte, în condițiile în care puterea bazată exclusiv pe resurse tangibile nu mai este suficientă pentru realizarea obiectivelor, mediul internațional de securitate impunând dezvoltarea unei „puteri inteligente”, care să îmbine în mod optim forța atracției, a cooptării cu cea a coerciției și recompensării, UE deține un avantaj de necontestat în fața altor actori. UE poate fi apreciată drept actorul internațional cu cel mai mare grad de experiență în acest sens, acest tip de putere fiind implementat atât în interiorul său, cât și în relațiile cu actorii terți. Rezolvarea conflictelor în nenumărate și variate comisii, punerea în comun a puterii, procedurile de luare a deciziilor în comun, procedurile de creare a acordurilor este unul complicat, dificil de pătruns și de urmărit. Totuși, într-o lume interconectată în care puterea are un caracter fluid, aceste practici ar putea constitui o soluție viabilă pentru menținerea securității regionale și internaționale.

Cheia este pentru aceasta este, însă, consolidarea coeziunii interne politice și socio-culturale a UE, fără de care UE nu poate acționa ca actor unitar, viabil și de încredere pe arena internațională.

Textul tezei se constituie, finalmente, într-un scenariu prin care mediul regional de securitate este evaluat și în cadrul căruia sunt stabilite principalele direcții de evoluție și care poate sta la baza elaborării unei noi strategii de securitate subliniind, în context internațional, principalele provocări și puncte forte ale securității europene.

De asemenea, întreaga analiză relevă caracterul imperativ al dezvoltării unei noi strategii de securitate europene care, în opinia noastră, ar constitui un gest de responsabilitate a Bruxelles-ului în fața avalanșei de provocări cu care se confruntă, un semn al dorinței europenilor de a depune eforturi pentru prezervarea Uniunii și pentru îmbunătățirea instituțională și conceptuală, un semn al lecțiilor învățate, un impuls către dezvoltare, o parte a soluțiilor pentru garantarea securității și stabilității europene și pentru depășirea momentului de răscruce la care se află în prezent.

BIBLIOGRAFIE

Acte normative

Lucrări de autor

Balaban, Constantin-Gheorghe, Securitatea și dreptul internațional. Provocări la început de secol XXI, Editura CH Beck, București, 2006.

Balaban, Constantin-Gheorghe, Politica Europeană de Vecinătate. Note de curs, Editura Universitară, București, 2009.

Baylis, John; Smith, Steve (ed.), Globalizarea Politicii Mondiale. O introducere în Relații Internaționale (The Globalization of World Politics. An Introduction to International Relations), Oxford University Press, 2001.

Bădălan, Eugen; Arsenie, Valentin; Văduva, Gheorghe, Strategie militară contemporană, Editura Centrul Tehnic-Editorial al Armatei, București, 2004.

Bădălan, Eugen; Frunzeti, Teodor, Asimetria și idiosincrasia în acțiunile militare, Editura Centrului Tehnico-Editorial al Armatei, București, 2004

Băhnăreanu, Cristian, Arma energetică în contextul Relațiilor Internaționale ale începutului de secol XXI, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2007.

Barnett, Anthony, World Opinion: The New Superpower? Open Democracy, Putman’s Sons, 2003

Batschelet, Allen W., Effects-based Operations: A New Operational Model?,Strategic Research Project, US Defence University, Washington, 2002

Burke, et all , AASS Atlas of Population and Environment 2001, World Resources Institute, Washington D.C., published in American Association for Advancement of Science, University of California, Berkeley Press

Byman, Daniel, Trends in Outside support for Insurgent Movement, RAND Corporation, Santa Monica, California, 2001

Brzezinski, Zbigniew, Marea tablă de șah. Geopolitica lumilor secolului XXI, Editura Univers Enciclopedic, București, 2000.

Buzan, Barry, Statele Unite și Marile Puteri. Politica Mondială în Secolul al XXI-lea (The United States and the Great Powers. World Politics in the Twenty-First Century), Cambridge, UK, Polity Press Ltd., 2004.

Buzan, Barry; Waever, Ole, Regiuni și Puteri. Structura Secuirtății Internaționale (Regions and Powers. The Structure of International Security), Editura Cambridge University Press, Cambridge, 2003.

Buzan, Barry; Wæver, Ole; Wilde, Jaap de, Securitatea. Un nou cadru de analiză, Editura CA Publishing, Cluj-Napoca, 2011.

Carpinschi, Anton; Mărgărit, Diana, Organizațiile Internaționale, Editura Polirom, Iași, 2011.

C.E.Calwell, Small Wars-their principles and practice, 3rd Edition, Amayon.com, 2007, USA

Chifu, Iulian; Nantoi, Oazu; Sushko, Oleksandr, Percepția Rusiei în România, Republica Moldova și Ucraina, Editura Curtea Veche, București, 2010.

Coles, Harry L; Weinberg, Albert K., Civil affairs – the soldiers became governours, Washington DC, Military History Studies Center, 1992

Deutsch, Karl W.; Burrell, Sidney; Kann, Robert; Lee, Maurice Jr.; Lichterman, Martin; Lindgren, Raymond; Loewenheim, Francis; van Wagenen, Richard, Comunitatea Politică și Regiunea Nord-Atlantică. Organizarea Internațională în Lumina Experienței Istorice (Political Community and the North Atlantic Area. International Organization in the Light of Historical Experience), Princeton, NJ: Princeton University Press, 1957.

Dorman, Andrew M., Transforming to effects-based operation: lessons from United Kingdom experience, Strategic Studies Institute, United States Army War College, 2008

Draganu Radu, Augustin Ioan, Ființa și spațiul, Editura ALL, Bucuresti, 1992, p. 12.

Duțu, Petre; Bogzeanu, Cristina, Provocări actuale pentru securitatea europeană, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2010.

Duțu, Petre; Bogzeanu, Cristina, Reforma Instituțională a UE din Perspectiva Politicii Comune de Securitate și Apărare, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2011.

Duțu, Petre; Dinu, Mihai Ștefan, Politica Europeană de Securitate și Apărare – cadrul de manifestare și dezvoltare a intereselor de securitate națională, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2007.

Exum, Andrew, Comparing and Contrasting Hezbollah and Iraq’s Militias, Policy Watch, no. 1197, Washington Institute for Near East Policy, Washington DC , 14 februarie 2007

Frunzeti, Teodor Geostrategie, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, București, 2009.

Frunzeti, Teodor, Globalizarea securității, Editura Militară, București, 2006.

Frunzeti, TEODOR; Zodian, Vladimir (coord.), Lumea 2009. Enciclopedie politică și militară. Studii strategice și de Securitate, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, București, 2009.

Frunzeti, TEODOR; Zodian, Vladimir (coord.), Lumea 2011. Enciclopedie politică și militară. Studii strategice și de Securitate, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, București, 2011.

Girardet, Raoul, Naționalisme și națiune (Nationalismes et nation), Editions Complexes, Bruxelles, 1996.

Goldstein, Joshua S.; Pevehouse, Jon C., Relații Internaționale, Editura Polirom, Iași, 2007.

Greco, Ettore; Pirozzi, Nicoletta; Silvestri, Stefano (ed.), Managementul Crizelor de către UE: Instituții și Capabilități în Curs de Creare (EU Crisis Management: Institutions and Capabilities in the Making), Istituto Affari Internazionali, Roma, Noiembrie 2010.

Grevi, Giovanni, Lumea Interpolară: Un Nou Scenariu (The Interpolar world: a new scenario, Occasional Paper, no. 79, June 2009, European Union Institute for Security Studies, Paris.

Grey, C., Another Bloody Century, Weidenfeld & Nicolson, London, 2005

Hammes, X. Thomas, The Sling and Stone-On war in the 21st Century, Zenith Press, Minessotta, USA, 2006

Hawley, Leonard; Skocz, Dennis, The progress of political-military process, in Finding a real peace, Jock Covey, Michael J. Dzieddzic, și Leonard R. Hawley Press, Washington D.C., US Institute for Peace, 2005

Henius, Jakob; McDonald, Jacopo Leone, Apărarea Inteligentă: O Apreciere Critică (Smart Defence: A Critical Appraisal), NATO Defence College, Editura Deltamedia Group, Rome, martie 2012.

Henning A. FRANTZEN, NATO și Operațiile de Sprijin al Păcii. 1991-1999. Politici și Doctrine (NATO and Peace Support Operations. 1991-1999. Policies and Doctrines), MPG Books, Ltd, Bodmin, Great Britain, 2005.

Hentea, Călin, 150 de ani de război mediatic-Armata și presa în timp de război,Editura Nemira, Bucurrești, 2000

Hlihor Constantin, Politici de securitate în mediul internațional contemporan volumul i– domeniul energetic –, Editura Universității Naționale de Apărare,București,2007

Hoffman Frank G., Conflict in the 21st Century: The Rise of Hybrid Wars, Potomac Institute for Policy Studies, Arlington – Virginia, December, 2007.

Ivan Adrian Liviu, Sub zodia statelor unite ale Europei, De la ideea europeană la
Comunitățile Economice Europene, Editura CA Publishing,2009

Jacqueline Barus-Michel, Crize : Abordare psihosociologică clinică, Iași: Polirom, 1997

Kahn, Sylvain, Geopolitica Uniunii Europene, Editura Cartier, Chișinău, 2008.

Kant, Immanuel, Pacea Perpetuă: Un Eseu Filosofic (Perpetual Peace: A philosophical Essay), Editura Cosimo Inc., New York, 2010.

Keohane, Robert O., După Hegemonie. Cooperare și Disensiune în Economia Politică Internațională (After Hegemony. Cooperation and Discord in World Political Economy), Editura Princeton University Press, New Jersey, 1984.

Kissinger, Henry, Diplomația, Editura All, București, 2010.

Kolodziej, Edward, Securitatea și Relațiile Internaționale, Iași, Editura Polirom, 2007.

Koester, Joline, Intercultural Competence, Interpersonal Comunication Across Cultures, Harper Collins Press, SUA, 1993

Lake, David A., Legând relații: Politica Externă Americană în Secolul Său (Entangling Relations: American Foreign Policy in Its Century), Editura Princeton University Press, New Jersey, 1999.

Lawson, Stephanie, Relații internaționale. O scurtă introducere, Editura CA Publishing, București, 2010.

Liang, Qiao; Xiangsui, Wang, Unrestricted Warfare- China Master Plan to Destroy America, PLA Literature and Arts Publishing House, Beijing, 1999

Maior George Cristian (coordonator), Despre Inteligence, Editura RAO, București 2014

Mann, Endersby, Effects-Based Methodology for Joint Operations, Air University Press Maxwell Air Force Base, Alabama, October 2002

Morin Edgar, La nature humaine: la paradigme perdu, Paris, Seuil,

Morgenthau, Hans J., Politica între națiuni. Lupta pentru putere și lupta pentru pace, Editura Polirom, Iași, 2007.

Moștoflei, Constantin; Duțu, Petre, Apărarea colectivă și apărarea națională, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2004.

Moștoflei, Constantin; Duțu, Petre, Apărarea colectivă și apărarea națională în contextul integrării României în NATO și aderării la Uniunea Europeană, Editura Universității Naționale de Apărare “Carol I”, București, 2005.

Moștoflei, Constantin; Sarcinschi, Alexandra, Consecințe ale implementării scutului antirachetă asupra conceptului de echilibru de putere la nivel global, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2011.

Mureșan Mircea, Văduva Gheorghe, Războiul viitorului, viitorul războiului, Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2004

Nye, Joseph S. Jr., Puterea Soft. Mijloacele de Succes în Politica Mondială (Soft Power. The Means to Success in World Politics), Public Affairs, New York, 2004.

Nye, Joseph S. Jr., Viitorul puterii, Editura Polirom, Iași, 2012, p. 37.

Richard, Paul; Lindo, Elder, The miniature guide to critical thinking, concept and tools, The Fundation for Critical thinking, Dillon Beach Press, California, USA.

Ricks, Thomas E., Fiasco-The American Military Adventure in Iraq, Pinguin Press, Edittion, 2006, USA

Rousseau, Jean-Jacques, Contractul Social, Editura Mondero, București, 2007.

Roceanu, Ion, Războiul bazat pe rețea – dincolo de tehnologie, Editura Universității Naționale de Apărare București, 2005

Shambach, Steven, Strategic Leadership Primer, Second edition, Deaprtament of Command Leadership and Management, US Army War College, Pensyvania, 2004

Sarcinschi, Alexandra, Vulnerabilitate, risc, amenințare. Securitatea ca reprezentare pishosocială, Editura Militară, București, 2007.

Țenu, Costică; Stăncilă, Lucian; Hlihor, Constantin; Chiriac, Mircea-Dănuț; Manta, Dănuț; Iordache, Constantin; Deac, Ioan; Deaconu, Gheorghe; Voicu, Gabriel-Liviu, Evoluția conceptelor de pace, criză și război în sistemul relațiilor internaționale, În Studii de cercetare științifică – probleme actuale ale științei militare, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2006.

Ursachi, Aurel G., Evoluția politicilor organizațiilor europene și euroatlantice în domeniul apărării și impactul asupra securității. Teză de doctorat, București, 2012.

Vasconcelos, Alvaro de (editor), Agenda parteneriatului strategic UE-SUA (The agenda for the EU-US strategic partnership), European Union Institute for Security Studies, Paris, 2011, pp. 9-24.

Waltz, Kenneth N., Omul, statul și războiul. O analiză teoretică, Institutul European, Iași, 2001.

Van Creveld, Martin, On Future War, Potomac Books, Incorporated , Washington, 1991

Wight, Martin, Politica de Putere, Editura ARC, Chișinău, 1998.

Articole, publicații, lucrări de cercetare

Resurse bibliografice pe Internet

Capital, http://www.capital.ro.

Comunitatea Euro-atlantică, Open Think-tank on foreign Policy, http://www.atlanticcommunity.org.

Consiliul afacerilor externe (Council of Foreign Relations), http://www.cfr.org.

Evenimentul zilei, http://www.evz.ro.

Goldman Sachs, http://www2.goldmansachs.com/.

JSTOR, http://www.jstor.org.

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, http://eur-lex.europa.eu.

Pagina web oficială a Agenției Europene de Apărare, www.eda.europa.eu.

Pagina web oficială a Consiliului European, http://consilium.europa.eu.

Pagina web oficială a Ministerului Afacerilor Externe al României, http://www.mae.ro.

Pagina web oficială a NATO, http://www.nato.int.

Pagina web oficială a OSCE, http://www.osce.org/what.

Pagina web oficială a Parlamentului European, http://www.europarl.europa.eu.

Pagina web oficială a Președinției Rusiei, http://archive.kremlin.ru/eng/.

Pagina web oficială a Președinției SUA, http://www.whitehouse.gov.

Revista 22 editată de Grupul pentru dialog social, http://www.revista 22.ro.

Revista Foreign Policy, http://www.foreignpolicy.com.

Stocholm International Peace Reserch Institute, http://www.sipri.org.

Stratfor Global Intelligence, http://www.stratfor.com.

The Economist, http://www.economist.com.

LISTĂ ABREVIERI ȘI ACRONIME

RELAȚIA SPAȚIU- PUTERE- DEZVOLTARE TEHNOLOGICĂ

ELEMENTE DEFINITORII
ALE PRINCIPIALELOR ABORDĂRI TEORETICE

ALE RELAȚIILOR INTERNAȚIONALE

STATELE MEMBRE ASEAN

Sursa: http://www.mapsofworl d.com/world-aseanmember-map.htm, accesat, 01.08.2015

DIMENSIUNILE SECURITĂȚII RELEVATE
DE ANALIZA DIN PRISMA SPAȚIULUI DE INTERES STRATEGIC

ZONA EXTINSĂ A MĂRII NEGRE

Sursa: http://worldtravelmaps.info/wp-content/uploads/2012/07/black-sea-map-countries.gif

ANALIZĂ SWOT

Relevanța strategică a Turciei

FENOMENUL GLOBALIZĂRII DIN PERSPECTIVA SECURITĂȚII

FIZIONOMIA CONFLICTELOR

RECOMANDĂRI PENTRU
O NOUĂ STRATEGIE DE SECURITATE EUROPEANĂ

Evoluția conflictelor în ultimii 60 de ani

Sursa:Peace and Conflict 2008 Executive summary, J. Joseph Hewitt, Jonathan Wilkenfeld, Ted Robert Gurr, Center for International Development and Conflict Management, University of Maryland

HARTA OLEODUCTELOR

Sursa: https://www.google.ro/search?q=harta+oleoducte&start, accesat,20.06.2015

GRAFICUL DE TRANZIȚEI AL STĂRILOR CONFLICTUALE

(o variantă)

MODURI DE ABORDARE A CRIZEI

(o varianta)