Dilema Securitatii In Perioada Razboiului Rece

Introducere

În eseul de față mi-am propus să fac o analiză a Războiului rece, din perioada 1945-1990, din perspectiva dilemei securității, aplicând teorii ale realismului și liberalismului. Totodată, în explicarea dilemei securității, doresc să demonstrez că oamenii puteau pășii în afara timpului lor ca să privească dincolo de problemele lor de securitate particulare pentru a face generalizări cu privire la comportamentul actorilor din societate.

Ipoteza

Pornind de la ipoteza conform căreia Războiului Rece este afirmația că unul dintre superputeri au căutat să se extindă, în scopul de a atinge obiectivele non securitate, vom afla în paginile care urmează dacă aceasta reprezintă cea mai evidentă alternativă la o explicație a dilemei securității.

Cadrul teoretic al acestui eseu are la bază realismul și liberalismul, pe care le voi aplică în analiza studiului de caz, și anume începutul războiului rece.

În redactarea eseului cele care au primat ca și surse de informare au fost lucrările de specialitate ale autorilor precum Joshua S. Goldstein, Jon C. Pevehouse, Relații Internaționale și Edward Kolodziej, Securitatea și relațiile internaționale. De asemeneaa lucrarea lui John Herz, Idealist Internationalism and the Security Dilemma, precum și lucrarea lui Robert Jervis Cooperation under the security dilemma, au fost folosite în prezentarea dilemei securității ca o teorie ce se produce atunci când multe dintre mijloacele prin care un stat încearcă să-și sporească securitatea conduc la diminuarea securității altor state.

Relatarea de către Tucidide a războiului peloponesiac dintre Atena și Sparta, din secolul al V-lea î. Hr., constituie o modalitate dovedită de expunere a dilemei securității. Grație teoretizării lui Tucidide privind violența și războiul, precum și lecțiile instructive învățate în urma războiului peloponesiac sunt relevante pentru a înțelege și a explica dilema securității cu care se confruntă popoarele lumii în perioada 1945-1990.

Studiind Războiul rece din perioada 1945-1990, putem aborda dilema securității în mod liber de părtinirile și prejudecățile ce ne-ar împiedica în evaluarea unui conflict în care am manifesta o preferință puternică față de cine să câștige sau să piardă.

Teorii

Realiștii recunosc că regulile relațiilor internaționale creează deseori o dilemă a securității – o situație în care acțiunile statelor menite a le asigura securitatea (precum desfășurarea mai multor forțe militare) tind să amenințe securitatea altor state.

Răspunsurile celorlate state amenință, la rândul lor, primul stat. Este o cauză principală, a curselor înarmărilor, în care statele irosesc sume mari de bani pentru arme cu care se amenință reciproc, dar care în cele din urmă nu oferă securitate. Dilema securității este o consecință negativă a anarhiei în sistemul internațional. Realiștii tind să privească dilema ca pe una de nerezolvat, în timp ce liberarii sunt de părere că ea poate fi soluționată prin dezvoltare de norme și instituții.

Dilema securității se bazează pe neîncrederea și frica resimțite de state unul față de altul. Într-un mediu competitiv și anarhic, statele nu se pot baza pe bunele intenții ale celorlalți. Creșterea puterii unui alt actor este amenințătoare în sine, astfel încât nu se poate asista pasiv la dezvoltarea sa. Printr-o logică a acțiunii și reacțiunii, se declanșează un proces de escaladare a insecurității pentru toți participanții la (sub)sistemul internațional.

În gândirea realistă, cea mai potrivită metodã aflată la dispoziția unui actor pentru a avea parte de o mai mare securitate este să încerce să echilibreze creșterea puterii unui competitor prin atragerea de aliați. Abordarea liberală respinge această politică de formare a taberelor, afirmând că nu face decât să mute dilema la un alt nivel, și propune o atitudine prin care dilema să poată fi îmbunătățită. Liberalii afirmă că soluția poate fi găsită fie prin unirea forțelor tuturor membrilor sistemului în cazul în care unul dintre ei este atacat (concepție a securității colective). Partizanii liniei lui Grotius privilegiază

negocierile bilaterale și multilaterale, ce au ca scop căutarea comună a soluțiilor (construirea unui regim de securitate.).

Studiul de caz

Statele Unite și Uniunea Sovietică au devenit cele două superputeri ale perioadei de după cel de-al Doilea Război Mondial. Fiecare superputere avea scopul său ideologic, aliații și clienți lor, precum și arsenalul lor de arme nucleare. Continentul european era împărțită între forțele militare ale Statelor Unite și aliaților săi din cadrul Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), și cele ale Uniunii Sovietice și ale aliaților săi din Pactul de la Varșovia.

Din cauza neînțelegerilor apărute în relațiile Est-Vest din timpul Războiului Rece, a apărut un sistem relativ consolidat, iar conflictele nu au avansat până la un război total. Îngrijorarea Occidentului, din perioada Războiului Rece, a fost aceea că Uniunea Sovietică ar putea obține controlul asupra Europei Occidentale – fie printr-o invazie deschisă, fie prin intermediul puterii de convingere a comunismului în țările occidentale istovite și sărăcite de război.

Consider că, la fel cum Atena și Sparta au luptat pentru conducerea penisulei grecești, SUA și Uniunea Sovietică au convins în mod coercitiv și alte state să intre în structurile lor de alianțe globale. Cunoașterea științifică, inovația tehnologică și resursele economice care au susținut sistemele superputerilor, au expus neajunsurile modelelor clasice de securitate.

Războiul rece pivotează în jurul eforturilor superputerilor de a dobândi ascendența prin forță și amenințări coercitive și de a-și impune asupra adversarului, soluția preferată privind ordinea și guvernarea globale. Limitele militare coercitive ale războiului rece au fost definite prin neîncetarea tot mai amplă a cursei înarmărilor între superputeri, de la finalul celui de-al doilea război mondial(1945) până la implozia Uniunii Sovietice(1991). Un loc central îl ocupă competiția armamentelor nucleare. Urmărirea evoluției forțelor nucleare strategice americane și sovietice din timpul războiului rece constituie o sarcină foarte complexă.

Morgenthau era foarte pesimist cu privire la capacitatea SUA și URSS de a garanta pacea internațională. Deși lupta pentru putere era menținută în limite greu de tolerat de amenințarea reciprocă provocată de armele nucleare, el nu avea încredere că ele vor menține pacea , cum armele nu erau o sursă de instabilitate în războiul rece, nu puteau fi nici o soluție salvatoare.

Cooperarea între state depinde de sucesul lor în competiția pentru putere. Toate alianțele sunt condiționate de raportul de forță dintre state. Pentru a ști cum să-și prezerve puterea, statele trebuie să-și cunoască interesele naționale vitale. Analiza elementelor puterii naționale este necesară pentru un stat care trebuie să cunoască modalitatea de a-și promova interesele.

Analiza

Lupta pentru dominația mondială dintre cele două superputeri( SUA și Uniunea Sovietică) și aliații lor a generat stimulente pentru dezvoltarea unor capacități militare ale statelor fără precedent în istoria umanității. Moscova și Washingtonul au construit sisteme militare care se consolidau reciproc, și în care fiecare superputere era capabilă să-și anihileze rivala în mai puțin de o oră și chiar de a distruge o mare parte din locuitorii planetei.

Fiecare stat din sistemul mondial de state afirmă că deține monopol al violenței legitime asupra teritoriilor și populațiilor peste care este suveran. Astfel se formează un sistem de state descentralizat, ca garanție fragilă și nedemnă de încredere a securității și ordinii internaționale. Nu există o putere superioară care să rezolve sau să impună soluții statelor competitoare.

John Herz afirma în lucrarea sa Idealist International and the Security Dilemma, că „o noțiune complexă în care încercările statelor de auto-ajutorare urmărind preocupările lor cu privire la securitate, țintesc să ducă la creșterea insecurității pentru ceilalți actori, atunci când fiecare prezintă propriile măsuri ca defensive, iar măsurile celorlalți ca o potențială amenințare”.

Altfel spus, deoarece câmpurile de luptă ale războiul rece s-au extins dincolo de conflictul armat, până la crearea unor sisteme economice și tehnico-știinșifice complexe pentru a furniza capacitățile militare, forță umană instuită pentru a asigura competitivitate mașinilor militare ale superputerilor, aceste cerințe costisitoare au devenit și mai complexe din cauza succesului războiului rece.

După părerea mea cetățenii statelor au căutat nu doar securitate, ci și bunăstare materială din ce în ce mai mare, un produs al modernizării determinat de revoluția industrială și de cea a informatizării.

La originea dilemei de securitate, se află neîncrederea și teama. Deși există încrederea că statele au doar intenții inofensive, persistă undeva temerea că aceste intenții se pot modifica. Pentru Statele Unite și Uniune Sovietică, imperativul era ca fiecare să-i dicteze rivalului și aliaților, decizia de a escalada sau nu, un conflict, astfel controlând fiecare treaptă a escaladării. Însă aliații lor, a căror securitatea a depins de forțele nucleare ale superputerilor, au depus eforturi pentru a-și maximiza influența asupra politicilor nucleare anunțate și operaționale ale aliatului lor superior. Aliații nu erau pregătiți să încredințeze altei puteri controlul asupra intereselor lor de securitate.

Potrivit lui Robert Jervis, “inima dilemei securității” provine din contextul anarhic al relațiilor internaționale și astfel, el distinge trei moduri distincte prin care reducerea securitatii adversarului poate reduce propria securitate. Cele trei moduri sunt: a) stabilirea unui proces care reduce capacitatea militară proprie statului care inițiază dilema securitatii, adică, capacitatea sa de a efectua misiuni militare; b) creșterea valorii pe care adversarul o asociază ideii de expansiune, ceea ce amplifică descurajarea adversarului; c) folosirea inutilă a resurselor.

Atât anarhia, cât și competitivitatea, fac din asigurarea securității o problemă destul de importantă pentru orice stat, ce trebuie să urmărească să-și maximizeze șansele de a face față unei posibile amenințări. Luând în considerare acest lucru statele își vor pregăti aparatul militar pentru a-și proteja propriilor interese. Așadar, pregătirile pentru apărare cum ar fi, înarmarea sau retehnologizarea armatei vor fi considerate potențial amenințătoare de către alte state care, la rândul lor, vor trebui să-și ia propriile măsuri. Cu alte cuvinte, înarmarea unui stat stimulează astfel înarmarea celorlalte. Statul care, urmărea să-și îmbunătățească securitatea va trebui să aibă în vedere eforturile celorlalte state și să ia măsuri, înarmându-se în continuare. Izbucnește, astfel o spirală a înarmărilor, care potrivit concepțiilor realiste este fundamentată pe natura anarhică a sistemului și pe neîncrederea dintre actori.

Uniunea Sovietică ca și Statele Unite căutau să își dezvolte capacități de dezarmare a rivalei. Ambele au construit sisteme armate invulnerabile, în special rachete cu lansare de pe submarinee, pentru a scăpa dintr-un atac. De asemnea, amândouă au creat triade nucleare aflate pe mare, la sol și în aer. S-a dovedit a fi imposibil să conceapă sau să instaleze suficiente forțe nucleare care să poată anihila în totalitate și definitiv armele nucleare ale dușmanului, pur și simplu din cauza numărului, răspândirii și mobilității lor.

Argumentul de bază al dilemei de securitate este faptul că, în lipsa unei autorități supranaționale care poate pune în aplicare convenții obligatorii, multe dintre măsurile urmărite de state pentru a susține securitatea au ca efect – de multe ori neintenționat și neprevăzut – să facă alte state mai puțin sigure. Natura anarhică a sistemului internațional impune constrângeri asupra comportamentului statelor.

Chiar dacă ele pot fi sigure că intențiile actuale ale altor state sunt benigne, ele nu pot nici neglija posibilitatea că ceilalti vor deveni agresivi în viitor, nici nu pot garanta că ei înșiși vor rămâne liniștiți. Ci că fiecare stat încearcă să fie în măsură să se protejeze, este probabil să câștige capacitatea de a amenința pe alții. Atunci când se confruntă cu această amenințare aparentă, alte state vor reacționa prin achiziția de arme și alianțe proprii și vor deveni stat ostil.

Concluzii

Se poate, în final, considera că Statele Unite și Uniunea Sovietică sunt percepute ca două superputeri care au căutat să-și asigure supremația și să obțină sfere de influență asupra unei mari părți a lumii, altfel spus căutau obținerea propriilor interese.

Concluzionând, războiul rece a depășit cu mult dimensiunile dilemei securității, deoarece războiul rece a devenit o luptă pentru dominația militară și un test pentru soluții concurente de soluționare a pretențiilor de bunăstare ale popoarelor celor două coaliții aflate în competiție.

Consider că războiul rece a fost cu adevărat global, cu un impact mai mare decât cele două războaie mondiale, un conflict care pe lângă obținerea distinctă de interese naționale și lupta pentru supremație, a pus sub semnul întrebării însuși viitorul speciei umane.

Bibliografie

Kolodziej A. Edward, „Securitatea și relațiile internaționale”, Iași, Editura Polirom, 2007.

Geoffrey Roberts, “The Cold War as history”, International Affairs, Vol. 87, Issue 6 (Nov2011).

Geoffrey Warner, “The Cold War in retrospect”, International Affairs, Vol. 87, Issue 1 (Jan2011).

Glaser L. Charel, “The Security Dilemma Revisited”, World Politics, Vol. 50, Nr.1, 1997.

Goldstein S. Joshua, Pevehouse C. Jon, “Relații Internaționale”, Ed. Polirom, Iași, 2008.

Griffith Martin, Hoffmann Stanley, apud Martin Griffith, “Relații internaționale”. Școli, curente, gânditori, București, Editura Ziua, 1999.

Herz John, “Idealist Internationalism and the Security Dilemma”, World Politics, Cambridge University Press,Vol. 2, No. 2.

Jervis Robert,” Cooperation Under the Security Dilemma”,World Politics, Volume 30, Issue 2, 1978.

Jervis Robert, “Was the Cold War a Security Dilemma?”, p.36, http://www.ou.edu/uschina/SASD/SASD2006/Jervis2001CWSecDil.pdf.

Miroiu Andrei, Ungureanu Radu-Sebastian, Biró Daniel, Dîrdal Lucian-Dumitru, Toderean Olivia, “Manual de Relații Internaținale”, Iași, Editura Polirom, 2006.