Dihotomismul Persoanei Umane.combaterea Trihotomismului

=== Dihotomismul persoanei umane.Combaterea trihotomismului ===

Cuprins:

Preliminarii …………………………………………….……………………………………… 3

I. Dihotomismul ființei umane …..……………………………………………………………4

I.1. Originea omului sau despre referatul biblic al creării omului ………………………4

I.2. Duhul, sufletul sau trupul? Termeni care definesc trupul, sufletul și duhul………….6

I.3. Texte biblice în legătură cu dihotomismul ………….…………………………..….. 9

II. Combaterea trihotomismului …………………………………………………………….. 11

II.1. Concepția platonică despre antropologie ……………………………………….…..11

II. 2. Concepția trihotomistă în creștinism …………………………………………….. 11

II. 3. Combaterea trihotomismului …………………………………………………….. 12

III. Concluzii ……. …………………………………………………………………………… 13

IV. Listă de abrevieri ………….……………………………………………………………. 14

V. Bibliografie …………………………………………………………………………….…. 15

V.1. Izvoare …………………………………………………………………………….15

V.2. Literatură secundară ………………………………………………………………15

V.2.1. Lucrări consultate ……………………………………………………….15

V.2.2. Studii și articole teologice..………………………………………………16

V.2.3. Articole preluate din dicționare, bio-bibliografii ………………………..16

V.2.4. Articole preluate din rețeaua Internet ……………………………………17

V.2.5. Dicționare virtuale ……………………………………………………….17

Dihotomismul persoanei umane. Combaterea trihotomismului

Preliminarii

Dumnezeu să vă sfințească pe voi desăvârșit, și duhul (pneu`ma) vostru, și sufletul (kai; yuchv), și trupul (kai; sw`ma)…

(I Tesaloniceni 5, 23)

A vorbi despre un subiect ca acesta în limitele impuse unei lucrări de atestat în Teologie impune încă de la început câteva precizări. Amploarea subiectului este deosebit de mare, ea depășește orice putere omenească. Oricât ai căuta să redai cât mai multe din aspectele sub care a fost privit și înțeles omul, îți dai seama că „nu poți nici pe departe să redai profunzimea și bogăția răspunsurilor, sugestiilor, concluziilor… ba mai riști pe deasupra să sacrifici închegarea strânsă și armonică a multiplelor aspecte sub care te-ai încumetat să privești” această ființă chemată „să participe la viața duhovnicească, să fie restaurat ontologic și să pătimească îndumnezeirea”. De aceea, pretenția de exhaustivitate ne este străină.

Alegerea acestei teme de antropologie teologică nu este întâmplătoare, cu atât mai mult cu cât problema omului, a originii, a stării și a sensului existenței sale este reluată astăzi, într-un climat de gândire postmodernă și într-o lume tot mai secularizată, fără a satisface însă cerințele profunde ale naturii umane. Este de datoria Bisericii, prin cei care îi studiază învățătura și au menirea de a o face cunoscută, să susțină temeinic că adevărata gândire despre om nu poate fi elaborată plenar decât numai din perspectiva antropologiei teologice. S-a spus bine că filosofia antică s-a preocupat în mod deosebit de cosmos, iar persoana umană nu a constituit o preocupare majoră pentru ea. Problema omului s-a pus, însă, cu toată tăria în cugetarea biblică și patristică, iar aceasta se datorează Înomenirii sau Întrupării Fiului veșnic al lui Dumnezeu, Care este culmea Descoperirii dumnezeiești. De acum înainte, ceea ce era revelat parțial în Vechiul Testament poporului evreu avea să reprezinte baza de pornire a structurării unei antropologii realiste, în sensul că omul nu se poate defini în originea și vocația sa ultimă decât în relație cu Dumnezeu, Făcătorul cerului și al pământului. Creat după chipul lui Dumnezeu, omul nu se poate împlini decât numai în relație cu Creatorul său, fiind chemat la starea de asemănare cu El prin actualizarea chipului, în baza asemănării în potență. Eșecul căderii omului de pe calea dintre „chip” și „asemănare” dar și izbăvirea din moartea nefirească cauzată de păcat, prin venirea în lume a Răscumpărătorului Cel Viu, reprezintă singura explicație plauzibilă la baza unei antropologii, din perspectivă istorică și eshatologică.

De la Hristos încoace, cunoașterea adevărului despre om nu se poate realiza doar la nivel noetic, printr-o simplă filosofare despre om. Cunoașterea de sine a omului presupune de acum participarea la viața Celui care S-a smerit pe Sine făcându-se om, și ascultător Tatălui până la moartea pe cruce, fapt pentru care Dumnezeu L-a preaînălțat prin Înviere și I-a dat Lui nume care este mai presus de orice nume, ca întru numele lui Iisus Hristos tot genunchiul să se plece (Filipeni 2, 7-10).

Pe de altă parte, înmulțirea grupărilor neo-protestante care izolează ființa umană de societate, apariția și extinderea printre creștinii ortodocși a ideilor new-age, a „misticii” orientale atee care vorbește atât de des de împărțirea tripartită a omului (trup, suflet și spirit) ne îndeamnă la oferirea unui răspuns dogmatico-misionar ferm. De aceea, lucrarea de față se dorește a fi pe de o parte, o smerită contribuție adusă antropologiei creștine, și în special părții care se ocupă cu constituția ființei creștine, iar pe de altă parte, ca un răspuns ferm împotriva celor care susțin trihotomismul.

I. Dihotomismul ființei umane

I.1. Originea omului sau despre referatul biblic al creării omului

Pentru a vedea viziunea și concepția ortodoxă despre dihotomism, va fi nevoie mai întâi de o analiză ermineutică asupra referatului biblic al creării omului.

Conform imaginilor vetero-testamentare, Dumnezeu a creat mai întâi lumea spirituală, adică a îngerilor și a tuturor puterilor cerești (Fc 1, 1), apoi a creat lumea materială, adică cerul, pământul și toate cele ce sunt așezate în ele (Fc 1). În mod normal, orice creator își începe creația cu opera cea mai prețuită, însă la om, lucrurile nu au stat așa: el a fost creat ultimul, însă după un sfat treimic și „acordându-i-se” demnitatea sau mai bine-zis nota distinctivă a sa față de toate celelalte create, crearea „după chipul lui Dumnezeu” (kat j eivkona tou` qeou`), fiind „chipul și mărirea lui Dumnezeu” (I Cor 11, 7). Actul creării omului este amplu prezentat de Moise: Atunci luând Domnul Dumnezeu țărână din pământ, l-a făcut pe om și a suflat în fața lui suflare de viață vie și s-a făcut omul ființă vie … Și a zis Domnul Dumnezeu: Nu e bine să fie omul singur, să-i facem ajutor potrivit pentru el… Atunci a adus Domnul Dumnezeu asupra lui Adam somn greu, și dacă a adormit, a luat una din coastele lui și a plinit locul cu carne, iar coasta luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie și a adus-o la Adam.

Un prim aspect asupra acestui text este comuniunea, primului om i s-a alăturat femeia, deci încă de la început omul a trăit în comuniune, a fost o pereche. Însă această comuniune nu este singura în textul oferit de Moise: mai există unirea trupului cu „suflarea de viață”, adică a trupului cu sufletul.

Referatul biblic arată natura dublă a omului, spirit și materie, într-o unică persoană, fapt pentru care omul a fost numit și macrocosm, pentru că omul conține în sine materia și spiritul și nu materia pe el. Omul a fost creat deci, după facerea lumii materiale, pentru că lumea materială este ambianța dorită de Dumnezeu pentru om, dar și pentru că omul este ființa superioară din lumea materială destinat să umanizeze și să-i dea sens. Omul a fost așezat ca stăpân al pământului, ca locțiitor al lui Dumnezeu pe pământ. Așadar, era stăpân al pământului, ca vicarus Deus pe pământ.

Părinții filocalici îl prezintă pe om ca o sinteză a patru elemente: pământ, aer, apă și foc. Dacă am explica textul lui Nechifor Stithatul am observa cum calitatea uscată și rece a cărnii (trupului) – semnifică pământul, căldura sângelui și starea lui lichidă – semnifică aer, foc și apă. Omul are de la plante puterea de creștere, de la animale latura pătimitoare, de la îngeri simțirea și rațiunea, iar de la Dumnezeu – sufletul. Omul este sinteză a „trupului și a sufletului”, în cadrul căreia sufletul nu constituie o realitate spirituală izolată, ci un mod de a defini eul în întregime, ființa umană ca fiind vie, participând la principiul vieții, iar trupul existența muritoare pe pământ.

Firea omenească stă la mijloc între două extreme, opuse una alteia, între ființele dumnezeiești și netrupești, pe de o parte, și viața dobitoacelor și vietăților necugetătoare, pe de altă parte. În actul creării omului, trup și suflet deopotrivă, putem surprinde pe amândouă: de la Dumnezeu el a primit cugetul și puterea de judecată, care este comună pentru bărbat și femeie, iar din lumea necugetătoarelor, omul are o putere de cugetare.

Ce este omul, decât o ființă rațională alcătuită din suflet și trup?, e apoftegma Sfântului Justin Martirul, iar Sfântul Ciprian al Cartaginei preciza: „De vreme ce avem trupul din pământ ș sufletul din cer, suntem în același timp pământ și cer și de aceea ne rugăm să se facă voia lui Dumnezeu și-ntr-o parte și-n cealaltă, adică în corp și în spirit”.

Comuniunea sau unirea trup-suflet a fost numită de teologi drept dualism antropologic, susținut de Sfinții Părinți. Ființa umană este cea care „suferă nepătimirea”, dar suferă în același timp „toate patimile sufletului și ale trupului, care activează și realizează toate câte sunt legate de simțuri și de judecata rațională”. Ca o concluzie a erminiei patristice, am ales viziunea Sfântului Teodoret de Cyr: „Când auzim din istoria lui Moise, că Dumnezeu a luat țărână din pământ și a făcut pe om, și cercăm sensul expresiei acesteia, apoi aflăm într-însa o deosebit de bună dispoziție a lui Dumnezeu față de neamul omenesc. Căci descriind creațiunea, marele proroc observă că pe toate celelalte creaturi le-a creat Dumnezeu prin cuvânt, iar pe om l-a făcut cu mâinile Sale, dar precum acolo prin cuvânt nu înțelegem rostirea, ci voința așa și aici la formarea omului nu înțelegem lucrarea mâinilor ci o grijă mai mare de lucrul acesta… Dumnezeiescul Moise zice că la început s-a format trupul lui Adam și apoi s-a insuflat lui suflet de la Dumnezeu”.

Plecând de la viziunea biblică, dar și de la interpretarea patristică (uneori după sensul literal al cuvintelor), în creația omului au fost două acte distincte, mai întâi crearea trupului și apoi oferirea sufletului. Ceea ce vrea să sublinieze Sfânta Scriptură nu este succesiunea, ci ideea că trupul este element constitutiv al omului și bază sau premisă a vieții spirituale umane. Dacă ideea că sufletul a fost creat după apariția trupului este de factură eretică, și ideea că sufletul ar fi creat de Dumnezeu înaintea trupului și ar fi primit „încarcerarea” în trup este de aceiași natură eretică.

Mai mult, versetele vetero și neo-testamentare dovedesc adevărul creației directe a primilor oameni: „Mâinile Tale m-au făcut și m-au zidit” (Ps 118), „Și cu pulberea să se întoarcă în pământ cum a fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu care le-a dat” (Eccl 12, 7). În referatul neo-testamentar, mărturiile creaționiste doveditoare a creației directe și nemijlocite le găsim atât în Evanghelii, cât și în epistolele pauline: „Omul cel dintâi este din pământ, pământesc: omul cel de-al doilea este din cer” (I Cor 17, 47); „Răspunzând El a zis: N-ați citit că Cel ce i-a făcut de la început i-a făcut bărbat și femeie? Și a zis: Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de femeia sa și vor fi amândoi un trup” (Mt 19, 4-5).

Și Sfântul Ioan Damaschin, „primul Părinte sistematic” scria în a sa Dogmatică: „Dumnezeu creează pe om cu mâinile sale proprii din natura văzută și nevăzută după chipul și asemănarea Sa. A făcut trupul din pământ, iar suflet rațional și gânditor îi dădu prin suflarea Sa proprie”.

I.2. Duhul, sufletul sau trupul? Termeni care definesc trupul, sufletul și duhul

Descrierea originii omului și a sufletului omenesc este foarte scurtă, dar ea arată destul de clar atât particularitatea actului creator al lui Dumnezeu, care a produs sufletul, cât și particularitatea sufletului față de trupul omenesc și cu celelalte făpturi omenești.

În vechea învățătură despre suflet a Părinților, se observă încă particularitatea că unii dintre ei, mai ales din primele secole, deosebesc în om pe lângă suflet, încă ceva, și anume duhul (pneu`ma), ca fiind deosebit de suflet. E suficientă acum și aici a preciza învățătura lui Irineu de Lugdunum (Lyon), conform căreia „omul desăvârșit constă din trei (părți): trup, suflet și duh, dintre care unul, adică duhul mântuiește și formează, altul, adică trupul, se unește și se formează, iar cel din mijloc, adică sufletul, când urmează duhului se înalță printr-însul, iar când satisface trupul cade în poftele pământești”. În același sens deosebim în om sufletul de duh și în concepția Sfântului Grigorie al Nyssei, care a admis în om, afară de trup, suflet simțitor și suflet (pe care nu-l au animalele) sau duh.

Pe când unii dintre Sfinții Părinți admiteau în om afară de suflet încă și duhul, alții, în majoritate, învățau despre existența într-însul afară de trup, numai a sufletului, învățătura pe care au exprimat-o cu deosebită putere Atenagora Atenianul, Chiril al Ierusalimului, Vasile cel Mare, Ioan Hrisostom, Fericitul Augustin și Ioan Damaschin.

Fiind zidit din două componente, omul participă prin aceste elemente la „cele două etaje sau planuri ale vieții”: trupească (materială) și duhovnicească (spirituală), deoarece trupul e „cel mai complex sistem de raționalitate plasticizată”, iar sufletul este „elementul modelator al trupului, în lucrarea de pnevmatizare”. O deosebită atenție merită raționamentul Fericitului Teodoret asupra acestui concept. Acesta, în vederea rătăcirilor lui Apolinarie, care și-a găsit pretext în concepția despre cele trei părți în natura omenească a scris următoarele: „după învățătura lui Apolinarie, în om sunt trei părți constitutive: trupul, sufletul animal și sufletul rațional, pe care îl numesc minte (nou`~). Dar Sfânta Scriptură admite că există numai un suflet, iar nu două, fapt care se vede foarte clar în istoria creării primului om. Dumnezeu creând trupul din țărână și insuflând în el suflet, a arătat prin aceasta că în om sunt două naturi, și nu trei. Și însuși Domnul vorbește în Evanghelie: «Să nu vă temeți de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă, ci vă temeți mai ales de cel ce poate să piardă și sufletul în gheenă» (Matei 10, 28). Și multe altele asemenea se pot găsi în Sfânta Scriptură”.

Fidelă concepției personaliste biblice, antropologia filocalică privește persoana umană ca o unitate, un tot, Trupul, to sw`ma și sufletul hJ yuchv – nu constituie două realități total diferite, două entități (realități) juxtapuse, ci două numiri, ce se dau omului în ființa sa, două aspecte și funcțiuni distincte ale totalității sale.

Trupul, deși este numit uneori în mod negativ, ca fiind „prieten nerecunoscător și viclean”, „dușman aspru”, căruia nu trebuie să te încredințezi până la moarte, totuși, sensul pe care i-l dau Sfinții Părinți este profund pozitiv. El este „casa sufletului”, dar nu numai atât, nu este doar suportul material al vieții spirituale, ci și împreună-lucrător cu sufletul la opera mântuirii subiective. În aserțiunea Sfântului Grigorie Palama denumirea de om nu se referă doar la suflet sau numai la trup, ci amândurora împreună, căci omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu (kat j eivkona tou` Qeou`). Omul este considerat „o altă lume”, care se observă în cadrul lumii văzute. El este vestitorul „cerului și al pământului și al celor din mijloc”. Fără om și fără minte, spune Ilie Ecdicul, „amândouă lumile ar fi mute”. Sfântul Simeon Noul Teolog spune că Dumnezeu a făcut de la început două lumi: una văzută și alta nevăzută, dar că peste amândouă a pus un singur împărat, care însă poartă în sine trăsăturile ambelor lumi: omul. Tot el spune că omul este singurul, din toată creația, din toate cele văzute și cugetate, care a fost creat de Dumnezeu ca „ființă îndoită”, având trup material și suflet înțelegător, nematerial, unit „în chip neînțeles” cu trupul și amestecat în „chip neamestecat și neconfundat”.

Încercând să definească omul, asceții filocalici leagă însușirea de a fi om de puterea de a se înduhovnici, de a deveni rațional: „omul este acela care a înțeles ce este trupul: că este stricăcios și vremelnic. Căci unul ca acesta înțelege și sufletul, că este dumnezeiesc și fiind nemuritor și suflare a lui Dumnezeu a fost legat de trup spre cercetare și îndumnezeire. Iar cine a înțeles sufletul viețuiește drept și plăcut înaintea lui Dumnezeu, nemaisupunându-se trupului”.

Mărturiile aduse dovedesc nu numai că se socotea neîndoielnică, în Biserica veche, învățătura despre existența în om, afară de trup, numai a sufletului animal și a sufletului rațional, deși trebuie să observăm, că această părere nu numai că nu tindea învățătura despre existența unui principiu deosebit spiritual, superior, deosebit de trup în om, ci, căuta mai mult să-l îngrădească și să-l întărească prin recunoașterea unui principiu mijlocitor între trupul pământesc și material al omului și între sufletul nepământesc și imaterial.

Termenii de care uzitează Biserica poartă clar amprenta diferitelor epoci, a diferitelor concepții filozofice re-orientate spre adevărul ortodox, precum și influența diferiților autori. Prin urmare, o carență de precizie se găsește în „vocabularul tehnic” și, câteodată o confuzie aparentă de la un manual la altul, de la o carte la alta, de la un testament la altul, e inevitabilă. Pentru a întreprinde o analiză hermeneutică e absolut obligatoriu să ne îndepărtăm de conceptul dualist-maniheic greco-clasic, în care există o luptă evidentă între trup-suflet, cu o „victorie” în cele din urmă a sufletului care „se descătușiază” de „închisoarea” sa – trupul.

Trupul (lat. corpus, -ris, caro, carnis ) este o formă biologică și în timp reprezintă apariția concretă a omului. Dorind să explice sceptrul terminologiei referitoare la trup, teologul catolic Tomáš Špidlík dă două sensuri referitoare la acesta:

în sensul medical și psihologic, el face parte din personalitatea noastră, suntem obligați să-l hrănim, să-l protejăm, să avem grijă de integritatea sa, pentru ca să fie instrument potrivit sufletului

în sens moral și ascetic prin cuvântul trup se indică înclinațiile trupești și pasiunile.

În limba greacă trupul este redat de două forme diferite: sw`ma, ato~, tov cu înțelesul de corp, trup, ființă (lat. corporis) și savrx, sarko~, hJ cu înțeles de carne, ființă cu carne și sânge. Diferența esențială dintre acești doi termeni se realizează pe plan duhovnicesc, astfel sensul cuvântului sw`ma, ato~, tov e aplicat pentru „trup purtător de viață [duhovnicească]”, iar cel al lui savrx, sarko~, hJ este de „trup supus poftei”. Fiind alcătuit „ca să fie instrumentul sufletului, organul său de manifestare și colaboratorul lui”, el a dobândit și rolul de susținere, sprijinire a sufletului în lucrarea soteriologică.

Sufletul sau „duh de viață făcător” nu este duhul dumnezeiesc, ci numai chipul Duhului dumnezeiesc. După eliberarea de păcate, prin acest duh de viață făcător, sufletul reintră în legătură cu Duhul Sfânt. El este „întipărirea vie a Sfintei Treimi și chipul lui Dumnezeu în om”, „o substanță vie, simplă, necorporală, prin natura sa, invizibilă ochilor trupești, nemuritoare, rațională, spirituală, fără formă. Se servește de un corp organic și îi dă acestuia putere de viață, de creștere, de simțire și de naștere. Nu are spirit deosebit de el, ci spiritul său este partea cea mai curată a lui. Căci ceea ce este ochiul în trup este spiritul în suflet”.

Terminologia biblică și patristică pentru suflet și pentru duh nu este una complexă. Se folosește doi termeni, cu valențe apropiate și reciproce: yuchv, h`~, hJ (lat. anima) reprezentând principiul vieții animale, iar pneu`ma, ato~, tov (lat. spiritus) reprezentând principiul vieții spirituale sau puterea spirituală superioară. Aceste două întrebuințări se referă la aceeași parte spirituală din om, adică la suflet, fără a concluziona într-un mod eronat că sufletul uman ar fi alcătuit din două elemente constitutive: suflet și duh.

Sufletul este marea preocupare a Sfinților Părinți. Ei dedică nu numai tratate în proză și versuri, expuneri largi în predici și în ansamblul operei lor pastorale, ci și osteneală, îngrijire și tot ce au mai de valoare în viață, la toate nivelurile și în toate împrejurările. Sufletul este simultan și obiect de mântuire.

I.3. Texte biblice în legătură cu dihotomismul

După cum am văzut în paragrafele precedente, Dumnezeu a creat mai întâi materia generală, (Dumnezeu a creat mai întâi materia generală) sau substanța lumii, ce cuprinde în sine toate elemente cosmice, iar al doilea rând, din elemente amintite, Dumnezeu a creat lumea vizibilă.

Vechiul Testament numește pe om – Adam, care pe cât se vede, stă în legătură cu un alt cuvânt ebraic adamah (hm«d<aÉ) – „pământ, teren” , tocmai ca să arate că omul este format din pământ. Despre crearea omului, în Vechiul Testament avem două documente, unul din capitolul I și altul în capitolul II din Facere. Ambele relatări spun că omul este opera lui Dumnezeu Yahweh (YHWH), creându-l pe om din țărâna pământului (afar min hardsmah, hM;srUahe nYmi QfÉa") și dându-i suflul vieții (mismat haim, Mj¬ tVÉm]), devenind astfel ființă vie (Fac 2, 7).

După cum se poate observa în textul de la Facere 2, 7, apare verbul a plăsmui din grecescul plavssw, cu trei utilizări în acest capitol în versetele 8 și 15 cu referire la om și în versetul 19 cu referire la animale. Pentru greci verbul respectiv evocă activitatea olarului sau a sculptorului, care modelează lutul pentru a obține un produs. Mulți exegeți antici opun sensul lui plăsmuit, terestru celui făcut (din Fac 1, 26-27: … și a făcut Domnul Dumnezeu…). Aici se întâlnesc teoriile speculative ale lui Philon din Alexandria și Origen, care opun omul făcut de cel plăsmuit, susținând astfel că „omul interior” – sufletul, este făcut, iar „omul exterior” – trupul este plăsmuit. Unele manuscrise vechi adaugă un gerunziu „luând”, pentru a face mai clar înțelesul textului.

„Este adevărat că Facerea ne spune că Dumnezeu a format mai întâi trupul omenesc din țărână și apoi i-a insuflat sufletul. Dar aceasta trebuie înțeleasă că în momentul în care a început să se formeze trupul omenesc, el a avut suflet insuflat de la Dumnezeu a contribuit în mod special la crearea trupului uman. De aceea, formarea trupului e considerată în Facere ca un act creator special al lui Dumnezeu”. Pe de altă parte, sufletul nu a existat înaintea trupului, căci trupul a luat viață odată cu sufletul, iar teoria despre preexistența sufletelor e una lipsită de argumentație. După spusele lui David, Dumnezeu „a dat sufletului – ruah – viață și n-a lăsat să se clatine picioarele omului” (Ps 65, 8), și „zidește duhul omului în lăuntrul său” (Zah 12, 1), „căci de la El avem această viață” (Ier 38, 16).

Multipla utilizare a termenilor amintiți mai sus, cu trecerea însemnării dintr-o sferă în alta, își are temeiul în concepția concretă pe care o are Vechiul Testament despre antropologie, după care cele două elemente componente „trup și suflet” erau considerate ca strâns unite, ca făcând o unitate personală și de aici ca stând unul cu altul în strânsă schimbarea de raporturi: „Precum în creație, natura este subordonată spiritului, tot așa în chip special în dubla fire omenească, trupul este însuflețit de spirit are chemarea și scopul să fie organ al spiritului și să stea în slujba acestuia, în acest scop a fost creat de Dumnezeu. Trupul și sufletul, așa cum sunt în om, se arată ca aparținând unul de altul și pe aceasta se sprijină unitatea naturii umane, de aici se lămurește reciprocitatea dintre trup și suflet, în urma cărei acțiuni spirituale sunt chemate la iveală simțuri și afecte corporale corespunzătoare și invers, stările trupești influențează asupra spiritului”.

În Noul Testament, Mântuitorul Iisus Hristos vorbește adesea de trup-suflet/duh (Mt 16, 26; Mc 8, 35; Mt 2, 20; 10, 28; 6, 25; Lc 12, 22-23). Când ucenicii au obosit, în timpul privegherii din Grădina Ghetsimani, Mântuitorul le-a zis: duhul este osârduitor, iar trupul neputincios (Mc 14, 38), arătând prin aceasta că sufletul omenesc chiar din timpul legăturii sale cu trupul pe pământ, nu depinde până la atât de trup încât să nu poată trăi în el liber și independent sau să nu-și poată păzi vigoarea sa cu toată neputința trupului.

După Sfântul Apostol Iacov „trupul fără suflet este mort” (Iac 2, 26), adică trupul singur prin sine nu are viață și nu poate trăi, dacă trăiește însă, trăiește numai datorită legăturii sale cu sufletul care îl însuflețește cu viața sa. Prin urmare singur sufletul este purtător de viață în om, într-ânsul este singurul și principalul izvor și puterea lui cârmuitoare.

Sfântul Apostol Pavel vorbește despre cele două elemente: se seamănă trup sufletesc, înviază trup duhovnicesc. Trupul sufletesc este acela care se ocârmuiește de puterile sufletești, adică peste cel care are stăpânirea sufletul. Iar unii Sfinți Părinți susțin că trupul muritor este sufletesc, fiindcă este supus patimilor sufletești, faptele trupului avându-și izvorul și naște în suflet. Iar cel duhovnicesc este cel ce are și este îmbogățit întru totul cu lucrarea Sfântului Duh, ocârmuindu-se de Duhul Sfânt întru toate. Problema trihotomismului este „argumentată” de către eretici folosind două citate ale Apostol Pavel: „căci cuvântul lui Dumnezeu e viu și lucrător și mai ascuțit decât orice sabie cu două tăișuri și pătrunde până la despărțirea sufletului și duhului, dintre încheieturi și măduvă, și este destoinic să judece simțurile și cugetările inimii” (Evr 4, 20). Celălalt citat este din epistola I Tesaloniceni: „Însuși Dumnezeul păcii să vă sfințească pe voi desăvârșit, și întreg duhul vostru și sufletul și trupul să se păzească fără prihană întru venirea Domnului nostru Iisus Hristos” (I Tes 5, 23).

Aici sufletul și duhul definesc aceeași realitate: principiul spiritual al omului; același suflet, dar în partea cea mai ascunsă, cea mai lăuntrică, până la care ajunge cuvântul lui Dumnezeu. „Așa cum «încheieturile și măduva» nu sunt substanțe deosebite, ci numai părți distinctive ale naturii umane, tot așa sufletul și spiritul nu sunt substanțe diferite, ci funcții distinctive ale aceleiași naturi spirituale a omului”. Relațiile între duh și suflet, în care lucrează cuvântul lui Dumnezeu, se aseamănă cu raportul dintre membre și creier, iar aceasta din urmă se raportează la cele dintâi nu ca ceva deosebit sau din afară, ci intern.

Apostolul prin cugetarea sa despre străbaterea cuvântului lui Dumnezeu, până la despărțirea duhului și a sufletului, judecă sentimentele și cugetele inimii iar aceste sentimente și cugete sunt atribuite sufletului. Psihicul și trupescul există unul în altul, dar fiecare este condus de legile sale proprii, pe când elementul spiritual nu formează o a treia, sau al treilea etaj al structurii omenești, ci este principiul care se exprimă prin psihic și prin trupesc și le spiritualizează. Păstrarea duhului desăvârșit până la venirea lui Hristos, împreună cu sufletul și cu trupul, neîntinat este caracteristica ascezei și misticei pauline.

II. Combaterea trihotomismului

Pornind de la concepția dualismului antropologic, sub influența filozofiei platonice (platonism, aristotelism, stoicism), unii dintre scriitorii bisericești post-apostolici (Irineu, Clement Romanul, Origen) au susținut un trihotomism ontologic. Învățătura greșită conform căruia natura omului ar fi alcătuită din trup, suflet și duh (spirit) se numește trihotomism, omul ar avea un suflet material și rațional, adică principiul imaterial din om e împărțită în două substantive: suflet animal și spirit.

Vom urmări în cele ce urmează concepția platonică despre problema trihotomismului, urmată apoi de viziunea și opțiunea trihotomistă a unor scriitor bisericești, și în final combaterea trihotomismului.

II. 1. Concepția platonică despre antropologie

Teoria creaționistă trihotimistă (tripartită) este expusă cel mai bine în lucrarea Phaiedros. În concepția lui Platon, cosmosul și omul nu e opera unei rânduiri mecanice a elementelor, nici simplul rezultat al unui „concurs” întâmplător de cauze. Alături de sufletul cosmic bun, Platon admitea existența unui al doilea suflet bun al lumii, care este rău și se supune irațional în loc să asculte de rațiune. Crearea acestor două spirite – bun și rău, ca un fel de demiurgi auxiliari – va duce la apariția ființelor muritoare. Aceste zeități, astre, au grija de a face să locuiască în corpurile individuale adecvate o parte din această substanță universală psihică – sufletul (nou`~) – privit și înțeles ca „principiul nemuritor al animalului muritor”.

Partea aceasta care reprezintă elementul rațional și nemuritor al sufletului omenesc, a fost unită cu trupul în cutia craniană, și nu poate fi zărită decât în intelect. Deci, Platon definea sufletul ca idee a sufletului vital răspândit în toate direcțiile, susținând că se mișcă de la sine și e tripartit: partea lui rațională își are drept sediu – capul, cea a pasiunilor – în inimă, iar partea irascibilă este așezată în regiunea ficatului și a buricului.

La o simplă analiză asupra acestui sistem tripartit se poate observa distanța deosebit de mare față de concepția ortodoxă.

II. 2. Concepția trihotomistă în creștinism

Din păcate, concepția platonică și plotiniană a fost însușită și de unii scriitori bisericești. Este cazul a menționa aici pe Apolinarie, episcopul Laodiceii și faimosul Origen.

Apolinarie din Laodiceea, fiu de preot învățat, el însuși cu o vastă cultură clasică și ajuns episcop a scris mult, însă nu s-a păstrat nimic de la dânsul. Despre lucrările sale și despre viața sa scriu doi autori patristici: Eusebiu de Cezareea și Ieronim. S-a bucurat de prietenia Sfântului Atanasie cel Mare și a Sfinților Capadocieni. Din păcate, dintr-un mare luptător contra arianismului, Apolinarie va ajunge și el să cadă în cealaltă extremă, revitalizându-i omenitatea. Încercând să explice rațional modul unirii celor două firi (dumnezeiască și omenească) în Hristos, Apolinarie se sprijinea și el pe concepția trihotomistă a lui Platon. Aplicând această teorie persoanei divino-umane a Fiului lui Dumnezeu, Apolinarie zicea că Hristos a primit, la întrupare, un trup omenesc cu suflet animal (sw`ma); locul sufletului era însă preluat de Logos sau Cuvântul lui Dumnezeu. Rezulta astfel că omenitatea Mântuitorului Iisus Hristos nu era desăvârșită, deci Hristos n-avea ca om sufletul rațional (nou`~): „Logosul Însuși S-a făcut trup, dar n-a luat rațiune omenească, rațiune schimbătoare și robită calculelor necinstite, iar Dumnezeirea este rațiune neschimbătoare, cerească”. De aici, consecințele se răsfrângeau asupra actului răscumpărător al lui Hristos, căci dacă n-a luat fire omenească întreagă, adică n-a asumat integral firea umană (trup și suflet), înseamnă că n-a mântuit-o deplin.

De asemenea, Apolinarie este cunoscut și datorită formulei hristologice „o singură fire întrupată a lui Dumnezeu Cuvântul”, folosită și orientată spre doctrina ortodoxă de Sfântul Chiril al Alexandriei. Condamnarea oficială a apolinarismului – numit adesea și sinuanism (deoarece confundă în Hristos natura divină cu cea umană) – a avut loc la Sinodul al doilea Ecumenic de la Constantinopol, din 381. Aici, cei 150 de episcopi au hotărât că „Logosul (Cuvântul) s-a întrupat, adică s-a făcut om perfect primind suflet, trup, rațiune și tot ceea ce constituie omul afară de păcat”.

Origen sau cel supranumit „omul de diamant”, dorind să explice cum trebuie interpretată Sfânta Sciptură în sens alegoric – de care a uzitat atât de mult în lucrările sale – a pornit de la trihotomismul platonic distingând astfel corpul, sufletul și spiritul Scripturii. Sufletul (considerat aici nou`~) indică înțelesul moral al Scripturii, jucând un rol secundar și realizând o antiteză: corp – spirit. Se vede astfel, o împărțire tripartită și o influență a filozofiei platonice.

Oricum, marea majoritate a Părinților bazându-se pe citatele biblice, dar și pe diferite analogii au respins clar trihotomismul.

II.3. Combaterea trihotomismului

Tradiția creștină, pe temeiul Sfintei Scripturi a susținut întotdeauna că omul este alcătuit din două elemente: trup și suflet, respingând astfel teoria trihotomistă. Chiar unii din părinții și scriitorii post-apostolici folosesc într-o sinergie termenii dihotomiei: „trupul este locuința sufletului, iar sufletul este locuința duhului”. După Tațian Asirianul, omul în starea naturală sau în starea căzută constă numai din suflet și trup; dar până la cădere, în afară de acestea, avea încă duh, care i se redă prin răscumpărarea. Mai mult decât atât, Irineu de Lugdunum vorbind despre omul desăvârșit îl privește „trihotomist”: „Omul desăvârșit constă din trei: trup, suflet și duh, dintre care unul, adică duhul mântuiește și formează, altul, adică trupul, se unește și se formează, iar cel din mijloc, adică sufletul, când urmează duhului se înalță printr-însul, iar când satisface trupul, cade în poftele pământești”. Astfel de interpretări întâlnim și la Tertulian și la Clement Alexandrinul.

Deși învățătorii și părinții creștini amintiți mai sus par a avea o concepție trihotomistă a omului sau mai bine zis „lăsându-ne” să cădem în acuza de trihotomism, ei au susținut concepția dihotomistă. Astfel, primul nostru părinte citat (Sfântul Justin Martirul și Filozoful) se întrebă „ce este omul?”, și tot el răspunde: „o ființă animal – rațională, compusă din trup și suflet”. Încercarea Sfinților Părinți de a combate trihotomismul, a dus pe de o parte la clarificarea semnificației fiecărui „concept trihotomist”: trup, suflet și duh. Dacă înțelesul trupului nu a dat atât de mari bătăi de cap, cel al sufletului și în special al duhului a dus la concepții diferite. Astfel, căderea protopărinților a dus de fapt la pierderea „duhului divin” (Tertulian), care se întoarce din nou în oameni după răscumpărarea lui Hristos; duhul se oferă oamenilor ajunși la starea de îndumnezeire, ca duh haric al lui Dumnezeu, de care se învrednicesc doar cei care împlinesc poruncile lui Dumnezeu cu credință.

La alți Sfinți Părinți sau scriitori bisericești duhul și sufletul sunt numiri ale uneia și aceleiași ființe spirituale în om, astfel încât atunci când vorbim de suflet și duh vorbim de puterea spirituală (sau diferite direcții și stări ale aceleiași substanțe), iar când vorbim de trup, vorbim de partea materială, și ambele alcătuiesc ființa umană. Avem deci, dualism antropologic și nu trihotomism.

Cei mai mulți Sfinți Părinți – pentru a nu preta la confuzii – vorbeau de existența într-însul afară de trup numai a sufletului, învățătură exprimată cu toată convingerea de Atenagora Atenianul, Sfântul Chiril al Ierusalimului, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Ioan Hrisostom, , Sfântul Ioan Damschinul, Fericitul Augustin și Sfântul Grigorie Teologul. Viziunea și contribuția părinților Capadocieni asupra antropologiei creștine este una mai mult decât meritorie.

Încheiem acest itinerariu patristic, prin apoftegma lui Ghenadie Marsilianul: „noi nu susținem cum că într-un om sunt două suflete, cum scrie Iacob și alți sirieni, unul sufletesc și care însuflețește trupul și e amestecat cu sângele, iar altul spiritual care conduce rațiunea. Ci vorbim că în om este numai un suflet care însuflețește trupul prin unirea sa cu dânsul având în sine voința liberă de a alege cu cugetare ceea ce voiește… omul constă numai din două părți, din suflet și trup… Duhul nu este a treia parte în alcătuirea omului, după cum gândește Didim, duhul este sufletul, după natura sa spirituală”.

În ultima vreme, un aggiornamento trihotomic îl susțin grupările de factură new-age. Față de acestea, doar o bună cunoaștere a învățăturii ortodoxe, bazată pe o aprofundarea a teologiei biblice și a celei patristice vor reuși să ducă la apărarea dihotomismului.

Trihotomismul este așadar o doctrină străină de Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție, deși în unele locuri ale acestora se întrebuințează doi termeni: suflet și spirit, pentru denumirea părții nemateriale în om. Întrebuințarea acestor termeni și distincția făcută între ei sunt în sine îndreptățite, dacă se păstrează dreapta înțelegere asupra elementelor constitutive ale naturii omenești.

III. Concluzii

În lucrarea de față am încercat să prezentăm constituția ființei umane în imaginile Sfintei Scripturi, precum și în viziunea patristică, și anume faptul că omul este constituit din două elemente: trup și suflet, iar nu din trei – cum susțineau unii eretici din perioada primară a Bisericii.

Sufletul străbate prin trup material și e legat de el, dar transcende materialitatea lui. Ființa omenească se cere respectată ca o ființă de o valoare inestimabilă. El e prin suflet cineva, nu numai ceva. Ceea ce îl face pe om cineva este acest substrat înzestrat cu conștiință și cu capacitatea de reacții conștiente libere.

Cei care au apărat dihotomismul sau dualismul antropologic au fost Sfinții Părinți. Dacă s-ar fi aprobat trihotomismul, atunci și mântuirea noastră ar fi avut de suferit; acest Iisus Hristos pe care-L slăvim și-L cinstim ca Dumnezeu-Omul, nu ar fi avut fire umană și atunci posibilitatea mântuirii noastre ar fi fost știrbită. Deși acum constituția firii umane este cunoscută atât de limpede și de clar, totuși omul este o taină teologică (Pr. Cristinel Teșu), care nu se poate înțelege decât în legătură cu Creatorul, Proniatorul, Mântuitorul și Judecătorul său.

Mai mult apariția grupărilor antroposofice, teosofice și new-age -iste ne obligă să cunoaștem clar învățătura pe care părinții o mărturisesc de două milenii. Lipsa cunoașterii antropologiei creștine duce cu nonșalanță la a fi de acord cu noile curente. Ori, putem fi de acord cu ele? Nicidecum.

IV. Lista de abrevieri

Index alfabetic al revistelor, colecțiilor patristice, edituri

B.O.R. = Biserica Ortodoxă Română, București, 1, 1874 –

Editura IBMBOR = Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Română

Ort. = Ortodoxia, București, 1, 1949 –

PG = Jacques Paul Migne, Patrologia cursus completus. Series greaca, Paris, 1844 – 55.

S.T. = Studii Teologice, București, 1, 1929-30-8, 1940. 2. Ser. 1,1949. 3 Ser. 1, 2005 –

T.V. = Teologie și Viață, Iași, 1990 –

V. Bibliografie

V.1. Izvoare

*** Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită cu binecuvântarea și prefața Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, versiune revizuită, redactată și comentată de Bartolomeu Valeriu Anania, Editura IBMBOR, București, 2001.

*** Nouveau Testament. Interlinéaire Grec/Français, de Maurice Garrez cu colaborarea lui Georges Metzger și Laurent Galy, Alliance Biblique Universelle, 1992.

*** Septuaginta, Proiect realizat în cadrul Colegiului Noua Europă sub patronajul lui Andrei Pleșu, Editura Polirom, București, 2004.

Cuviosul NICHITA STITHATUL, „Cele 300 de capete despre făptuire, despre fire și despre cunoștință”, în Filocalia sau culegere din scrierile Sfinților Părinți, care arată cum se poate curăța, ilumina și desăvârși omul, traducere, introducere și note de Pr. Prof dr. Dumitru Stăniloae, vol. 6, Editura Humanitas, București, 2004.

ILIE ECDICUL, „Culegere din semințele înțelepților”, în Filocalia…, vol 4, Editura Humanitas, București, 2004.

Sfântul ANTONIE CEL MARE, „Învățături despre viața monahală”, în Filocalia…, vol. 1, Editura Humanitas, București, 2004.

Sfântul CIPRIAN AL CARTAGINEI, Despre rugăciunea domnească, traducere D. Popescu, (PSB, 3), Editura IBMBOR, București, 1981.

Sfântul DIADOH AL FOTICEII, „Cuvânt ascetic în 100 de capete”, în Filocalia…, vol. 1, Editura Harisma, București, 1993.

Sfântul GRIGORIE DE NYSSA, Scrieri exegetice. Despre facerea omului, traducere și note de Pr. Prof. dr. Teodor Bodogae, (PSB, 30), Editura IBMBOR, București, 1998.

Sfântul GRIGORIE PALAMA, „Cuvânt pentru cei ce se liniștesc cu evlavie”, în Filocalia…, vol. 7, Editura Humanitas, București, 2004.

Sfântul IOAN DAMASCHIN, Dogmatica, traducere din limba greacă, introducere și note Pr. prof. Dumitru Fecioru, Editura IBMBOR, București, 20013.

Sfântul MAXIM MĂRTURISITORUL, „Răspunsuri către Talasie”, în Filocalia…, vol. 3, Editura Humanitas, București, 2004.

Sfântul SIMEON NOUL TEOLOG, „Cele 25 de capete teologice și practice”, în Filocalia…, vol. 6, Editura Humanitas, București, 2004.

Sfântul TEOFILACT AL BULGARIEI, Tâlcuirea Epistolei întâi către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel, Editura Sofiva, București, 2005.

Sfântul VASILE CEL MARE, Omilii la Hexaimeron, traducere, studiu, note și comentariu de pr. D. Fecioru, (PSB, 17), Editura IBMBOR, București, 1986.

TALASIE LIBIANUL, „Despre dragoste, înfrânare și petrecerea cea după minte”, în Filocalia…, vol. 4, Editura Humanitas, București, 2004.

V.2. Literatură secundară

V.2.1. Lucrări consultate

BRANIȘTE, Pr. Prof. Dr. Ene, Dicționar Enciclopedic de cunoștințe religioase, Editura Diecezană, Caransebeș, 2001.

CHIȚESCU, Prof. N., / TODORAN, Pr. Prof. Isidor / PETREUȚĂ, Pr. Prof. I., Teologia dogmatică și simbolică. Manual pentru Facultățile teologice, volumul 1, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 20042.

COMAN, I. G., Patrologie, volumul I, Editura IBMBOR, București, 1984.

Idem, Patrologie, Editura Mânăstirii Dervent, 1999.

CRISTESCU, Vasile, Antropologia în perspectivă teologică, Editura Junimea, Iași, 1999.

DAVID, P. I., Sectologie sau apărarea dreptei credințe, Editura Sfintei Arhiepiscopii a Tomisului, Constanța, 1998.

DESEILLE, Placide, Nostalgia Ortodoxiei, traducere de Dora Mezdrea, Editura Anastasia, București, 1995.

DOGARU, Pr. Vasile / DORNEANU, Pr. Neculai, Concordanță biblică tematică, ediție revizuită și completată după lucrarea Călăuza predicatorului de Ic. Constantin Nazarie, Editura Trinitas, Iași, 2000.

DRĂGOI, Pr. Eugen, Istoria Bisericească Universală, Editura „Historica”, București, 2001.

IRINEU, Dr. Slătineanul, Omul, ființă spre îndumnezeire – vita teologica et monastica, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2000.

IORDĂCHESCU, C., Istoria vechii literaturi creștine, volumul 2, Editura Moldova, Iași, 19962.

LAERTIOS, Diogenes, Despre viețile și doctrinele filosofilor, traducere de C. I. Balmuș, Editura Polirom, Iași, 1997.

LOOSKY, Vladimir, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, traducere Pr. Prof. dr. Vasile Răducă, Editura Anastasia, București, f.a.

MACAR, Pr. Ilie, Adevărul Învierii și cei ce se împotrivesc, teză de doctorat, Editura Axa, Botoșani, 2003.

MARCU, Diacon Dr. Grigore T., Antropologia paulină, Editura Arhidiecezană, Sibiu, 1941.

MIHĂLCESCU, Pr. Prof. Ioan, Apologetica – noțiuni de filozofie a religiei, Editura Episcopiei Romanului și Hușilor, 19945.

MINIAT, Ilie, Predici și Didahii, traducere de Pr. D. Fecioru, Editura IBMBOR, București, 1945.

MLADIN, Mitropolitul Nicolae, Hristos – Viața noastră. Asceza și mistica paulină, teză de doctorat, Editura Deisis, Sibiu, 1996.

NEGOIȚĂ, Pr. Prof. Athanase, Teologia biblică a Vechiului Testament, Editura Sofiva, București, 2004.

POPESCU, Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru / COSTACHE, Diac. Doru, Introducere în Dogmatica Ortodoxă, Editura Libra, București, 1997.

PRELIPCEAN, Alexandru, Antropologia în Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul, Editura Axa, Botoșani, 2004.

RĂMUREANU, Pr. Prof. Ioan, Biserica în epoca Sinoadelor Ecumenice, vol. I, Editura IBMBOR, București, 1975.

REMETE, Pr. Prof. George, Dogmatica ortodoxă, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2000.

ROSE, Ieromonah Serafim, Cartea Facerii, crearea lumii și omul începăturilor, traducerea Constantin Făgețan, Editura Sofiva, București, 2001.

SILVESTRU, episcop de Canev, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. III, traducere de Silvestru Bălănescu, Ep. Hușilor, Editura Credința strămoșească, 2001.

ŠPIDLÍK, Tomáš, În izvoarele luminii, Editura Ars Longa, Iași, 1995.

STĂNILOAE, Pr. Dr. Dumitru, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Editura Omniscop, Craiova, 19932.

Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Editura IBMBOR, București, 19962.

TACHE, Preot Dr. Sterea, Teologie Dogmatică și Simbolică, vol. 1, Editura IBMBOR, București, 2003.

TEȘU, Preot Ioan C., Omul – taină teologică. Studii de spiritualitate filocalică, Editura Christiana, București, 2002.

THUNBERG, Lars, Antropologia teologică a Sfântului Maxim Mărturisitorul. Microcosmos și mediator, traducere Anca Popescu, Editura Sofiva, București, 2005.

TODORAN, Pr. Prof. dr. Isidor / ZĂGREAN, Arhid. Prof. dr. Ioan, Dogmatica ortodoxă pentru Seminariile Teologice, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 20034.

VON RAD, Gerhard, Theologie de l’Ancien Testament, volumul 1, Geneve, 1957.

YANNARAS, Christos, Abecedar al credinței, traducere Pr. Constantin Coman, Editura Bizantină, București, 1996.

V.2.2. Studii și articole teologice

Î.P.S. DANIEL, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, „Pruncul Iisus – binecuvântarea pruncilor”, în Teologie și Viață, anul XI (2001), nr. 8-12, pp. 101-106.

Idem, „Nașterea lui Hristos – vindecarea de înstrăinare”, în Teologie și Viață, anul XIV (2004), nr. 7-12, pp. 7-15.

RĂMUREANU, Pr. Prof. Ioan I., „Concepția platonică despre suflet”, în Studii Teologice, anul XXXIX (1987), nr. 5.

Idem, „Concepția Sfântului Justin Martirul despre suflet”, în Studii Teologice, anul X (1958), nr. 4, pp. 394-415.

STĂNILOAE, Pr. Prof. Dumitru, „Natură și har în teologia bizantină”, în Ortodoxia, anul XXVI (1976), nr. 3.

V.2.3. Articole preluate din dicționare, bio-bibliografii

*** Dictionnaire encyclopédique de la Théologie Catholique rédigé par les plus savants soueurs et docteurs en théologique de l’Allemagne catholique moderne, traduit de l’allemad par I. Goschler, tome I, Paris, 1858.

ARNDT, William F. / GINGRICH, F. Wibur, „sw`ma, ato~, tov”, în A Greek-English Lexicon of the New Testament and other Early Christian Literature, a translation and adaptation by Walter Baner, Chicago: Universitv of Chicago Press, 19714.

BAILLY, A., „sw`ma, ato~, tov”, în Abrégé du Dictionnaire Grec-François, Paris, Libraire Hachette, 19134.

BRIA, Pr. Prof. dr. Ioan, „Trupul”, în Dicționar al Teologiei Ortodoxiei de la A la Z, Editura IBMBOR, București, 1994.

CARREZ, Maurice / MOREL, François, „sw`ma, ato~, tov”, în Dicționar grec-român al Noului Testament, traducere de Gheorghe Badea, Societatea Biblică Interconfesională din România, București, 1999.

MIRCEA, Preot Dr. Ioan, „Sufletul”, în Dicționar al Noului Testament. A-Z, Editura IBMBOR, București, 1995.

V.2.4. Articole preluate din rețeaua Internet

Pr. lect. dr. David PESTROIU, Curs de Misiologie și Ecumenism,

http://www.ftoub.ro (1/10/2006).

Sergiu TOFAN, „Apolinarie”, în Dicționar apologetic al ereziilor omului patristic, http://www.akademia.ro/articole.php?view=89 (5/10/2006).

V.2.5. Dicționare virtuale

KITTEL, Gerhard / FRIEDRICH, Gerhard, „sw`ma, ato~, tov”, în The Theological Dictionary of the New Testament, (Grand Rapids, MI: Wm. B. Eerdmans Publishing Company), CD-ROM edition 2000.

KOEHLER, Ludwig / BAUMGARTNER, Walter, Hebrew and Aramaic Lexicon of the Old Testament, Leiden, 1994-2000 CD-ROM edition.