Dificultatile Integrarii Europene Atunci Si Acum

Ideea europeană, construcția sau integrarea europeană sunt noțiuni din ce în ce mai utilizate în mass-media, în lucrări și articole din spațiul academic și publicistic românesc. – scrie Adrian Liviu Ivan în cartea intitulată: Sub Zodia ”Statelor Unite ale Europei” (2009).

Unificarea Europei, prima incercare de acest gen a fost al lui Carol cel Mare, fie printr-o intelegere voluntara, liber acceptata a statelor si popoarelor Europei pentru o forma federativa sau confederativa, fie prin forță sub egida puterii hegemonice a unui imperiu asupra continentului, scrie Ladislau Gyemant, Preistoria constructiei europene, Cluj, Ed. Fundatiei pentru stusii europene, 1999, cap.6.pag .143)

Integrarea Europeană este discutată din prisma teoreticenilor pe bază a două aspecte fundamentale. Una este interguvernamentalismul, iar a doua supranaționalismul.

Interguvernamentalismul se bazează pe cooperare între state, iar supranaționalismul se fundamentează pe integrarea și solidaritatea statelor membre, pe consimtământul acestora în ceea ce privește transferul de suveranitate către o organizație internațională.

Conceptul de integrare, care în perioada postbelică avea diferite accepțiuni regionale sau universale, a făcut carieră odată cu crearea Comunității Economice a Cărbunelui și Oțelului, a cărui înaltă autoritate constituia expresia cea mai evidentă a supranaționalității. Acesta era inspirată de principiile funcționaliste și supranaționale ale lui Jean Monnet și David Mitrany, critici vehemenți ai statului-națiune, promotorii integrării regionale.

Idea lui David Mitrany, de stat-națiune, expresie a orgoliului identității construite în termenii etno-netionalismului (herderianismului), a dus Europa la două războaie mondiale. Aceste două configurații au cauzat Europei, pierderi începând de la preștigiul sistemului internațional, până la pagube și suferințe incalculabile.

În logica lui Mitrany, aceste federații supraneționale, urmau să fie constituite funcțional-sociologic. Ideile lui erau subordonate ideii unui ”sistem de pace operational” care să permită indivizilor să -și potenșeze disponibilităție în afara granițelor statului național, prin logica interdependențelor intereselor acestora.

Aceleași idei le regăsim la Jean Monnet, care afirma că Europa nu se va fac dacât cu prețul unei ”savante progresivități” plecănd de realizări la pragmatice și precise, cum era cazul cărbunelui și oțelului, pentru a construi în final o federație a statelor europene. Jean Monnet considera construcția comunitară ca un proces bazat pe nucleu (cărbune și oțelul) care se va lărgi progresiv, prin jocul interdependențelor, către alte domenii și va permite Europei să iasă din mizeriile istoriei și să asigure pacea pe continent, sublimând, astfel suveranitățile naționale.

Apariția organizațiilor supranaționale a fost posibilă într-o perioadă dificilă pentru statul națiune european. Ele au constituit răspunsul comun al europei occidentale la amenințările bolșevismului.

Revenind la originile Europei, ”Europa” este un concept moder, care a înlocuit treptat Respublica Christiana, dezvoltată în secolele VIII-XIX. Ea este rezultatul unui proces intelectual complex, care s-a dezvoltat conform Norman Daevis, în urma războaielor religioase din jurul anului 1700, războaie ce au contribuit la distrugera unității spirituale a Europei Occidentale.

Frederico Chabolr, afirma că Europa se definește ca entitate politică și morală prin contrapondere la alte continente.

Probelma frontierelor europene rămâne până în zilele noastre un subiect incitatnt atât pentru politologi și practicienii geopoliticii, care măsoară puterea întrun teritoriu delimitat de o suveranitate acceptată juridic, cât și pentru instorici și antropologi, preocupați de aspectele civilizaționale conturate în anumite limite geografice.

Integrarea europeană nu poate fi înțeleasă fără istoria frământată a celor 28 de secole de istorie europeană, după cum afirmă cărturarul elvețian Denis de Rougemont. Conceptul de Europă Unită a fost prezent în mintea filozofilor și scriitorilor încă de la începuturile antichității, îmbrăcând mai multe aspecte: geografic, spiritual-religios, cultural, politic și economic și nu în ultimul rând istoric.

Ladislau Gyemant, citând autori antici, considera că definițiile geografice i se asociază, în antichitate, și tendința unor delimitări în planul spiritualității europene. Aristotel vorbea încă în secolul al IV-lea î.e.n. despre popoarele Europei ca fiind pline de curaj, mai puțin inteligente, harnice și capabile să-și apere libertatea, nefiind, însă, în stare să se guverneze.

Trecănd de la Respublica Cristiana, prin modernizarea luminii, la secolul trecut, care a fost cunoscută ca și perioada ”trezirii națiunilor”, ordinea europeană restaurată prin Congresul de la Viena, din 1815 și supravegheată d Sfânta Alianțî fiind pusă în discuție de cître mișcările populare de sorginte liberală și națională. Acestea au fost inspirate de principiul naționalităților, conform căruia fiecare națiune trebuia să aibă propriul său stat.

Tot în această perioadă, în 1814, Claude Henri de Rouvroy de Saint-Simon, considerat untopist, publică o carte cu titlul Despre reorganizarea societății europene, scrisă ca un set de directive pentru principii europeni întruniți la Congresul de la Viena. În această carte, Saint-Simon propune ideea unui cler secular, asemănător ca formă celui catolic, care să unească întreaga Europă. Saint-Simon se referă doar la Europa de Vest, cea de Est find atât de înapoiată, în viziunea sa, încât nu putea fi vorba de integrarea acesteia intr-o Uniune Europeană (cel puțin nu în timpul vieții sale). Întrucât știința este revelația modernă care descoperă umanitatea ei înseși, clerul secular nu putea fi reprezentat decât de oamenii de știință. Saint-Simon nu avea nici cea mai mică îngăduință pentru proiectul democratic. În opinia lui, societatea era incapabilă să se auto-guverneze, având nevoie de un guvernator și, mai ales, de un fondator, în sensul tare al cuvântului. Pentru Saint-Simon, omul de știință avea responsabilitatea să pună bazele unei noi societăți, inaugurând astfel o nouă perioadă organică, perioadă caracterizată de relații sociale armonioase pe care democrația nu ar fi fost niciodată capabilă să le producă. Religia omenirii ajunse la maturitate avea să fie transformată în știință, dar și știința în religie, deoarece oamenii de rând, considera Saint-Simon, nu erau capabili să înțeleagă știința, ca atare. Oamenilor simpli trebuia să li se stimuleze credința în legile clare și fixe ale științei, așa încât să înțeleagă importanța muncii tuturor pentru progresul științei. De aceea, omul de știință, tipul lui Bacon sau Newton, trebuia să se transforme într-un Moise sau Licurg modern, un fondator de religie și de cetate deopotrivă. (Frank Manuel, The New World of Henri de Saint-Simon, University of Notre-Dame Press, Indiana, 1963, p.174.)

După Gyemant Ladislau Marx respinge idealurile pacifiste și cosmopolitane al lui Saint-Simon, cunoscute înca pe vremea facultății la Bonn, și consideră prioritară lupta de clasă a proletariatului contra burgheziei. Revoluția socialistă anti-capitalistă, de abia în urma înlăturării puterii burgheziei va crea posibilitatea unificării Europei în cadrele noii orănduiri socialiste.

Ideile lui Marx au început să exercite o influență la scurt timp după moartea sa. Această influență a crescut odată cu victoria Revolutiei din Octombrie din Rusia, revoluție datorată bolșevicilor, care erau ca social-democrați, cu orientare de stânga, numiti mai apoi marxiști.

Despre politicienii de stânga Otto Bauer si Karl Renner, Ladislau Gyemant scrie: în spațiul restrâns al Austro-Ungariei, ei vedeau un teren de experimentare a soluției federaliste, in rezolvarea problemei naționale, prin asigurarea autonomiei culturale pentru nationalități, în ideea de a extinde ulterior o asemenea formulă asupra tuturor popoarelor.

Istoria Europei secolului XIX –lea va fi una a connstrucției statelor naționale, ideea integrării popoarelor europene pierzând mult în fața naționalismului de inspirație iacobină, victorios, mai ales, după ”primăvara popoarelor”- 1848. Ideologia naționalistă, afirma Alexandru Duțu, a încurajat particularismele și a consolidat preocuparea de a găsi specificul.

Lev Davidovici Troțki (evreu, n. în Rusia, revoluționar marxist) a fost cel mai pertinent și mai consecvent susținător al ideii unificării europene și mondiale în mișcarea socialistă și ulterior comunistă internațională.

În lucrarea sa ”Războiul și Internaționala” pornește de la analiza realităților contemporane, create de revoluția industrială și progresul tehnico/științific, al forțelor de producție, care au determinat adâncirea interdependențelor internaționale, creendu-se premisele unei piețe mondiale.

În aceste condiții, Troțki considera că statele naționale reprezintă o frănă în calea progresului economic, prin limitele strâmte ale frontierelor, prin politica de protecționism.

Ideile lui Troțki au întâmpinat critica severă al lui Wladimir Iljitsch Lenin, care despre idea Statelor Unite ale Europei spunea că este o utopie pacifistă, dăunătoare cauzei revoluției.

Troțkin , după Primul Război Mondial, revine asupra formulei Statele Unite ale Europei, și reușește să o introducă în programul Internaționalei al III-lea Comuniste, în 1923.

In secolul XX ascensiunea ideologiilor totalitare și transformarea acestora in idei directoare dominante ale politicii marilor puteri, ca Rusia Sovietică și Gemania nazistă creează perspectiva imediată a materializarii unor atare tendințe de dominație continentală și universală. Urmează reacții de apărare și de amenințare finalizate cu al Doilea Război Mondial.

Etapele integrării europene. Uniunea Europeană (UE), așa cum o cunoaștem astăzi, își trage originile din Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO), instituită în anul 1952. Statele membre fondatoare au fost Belgia, Germania, Franța, Italia, Luxemburg și Țările de Jos. Scopul acestora l-a constituit scoaterea resurselor care au fost vitale pentru războaiele mondiale – cărbunele și oțelul – de sub suveranitatea națională în vederea menținerii unei păci de durată.

Încurajate de succesul repurtat, aceleași șase țări au decis în scurt timp să integreze și alte sectoare economice (de exemplu, agricultura), obiectivul acestora fiind eliminarea barierelor comerciale și formarea unei piețe comune. În anul 1958, cele șase state au instituit Comunitatea Economică Europeană (CEE) și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom). În anul 1967, instituțiile celor trei Comunități au fuzionat. În timp, alte state europene au aderat la ceea ce se numea atunci Comunitatea Europeană (CE) – sau, începând cu Tratatul de la Maastricht (1993), Uniunea Europeană – pe parcursul mai multor etape de extindere.

Tratatul de la Lisabona, care este un tratat de modificare, și nu unul constituțional, a intrat în vigoare la data de 1 decembrie 2009. Acesta modifică Tratatul privind Uniunea Europeană (Maastricht) și Tratatul de instituire a Comunității Europene (Roma) și prevede un nou cadru instituțional menit să asigure mai multă democrație, transparență și eficiență în activitățile Uniunii Europene. De asemenea, Tratatul de la Lisabona are ca obiectiv sporirea coerenței și a vizibilității acțiunilor UE pe scena mondială.

În acest context, integrare înseamnă adoptarea de către statele membre a unor decizii comune cu privire la numeroase aspecte – aprobarea „politicilor” – într-un domeniu extrem de vast, variind de la agricultură la cultură, de la protecția consumatorilor la concurență, precum și de la mediu și energie la transport și comerț.

La sfârșitul anului 1992, piața unică trebuia să fie finalizată în mod oficial, dar anumite domenii – precum crearea unei veritabile piețe unice a produselor financiare – necesită încă eforturi suplimentare.

Dificultățile integrării țărilor fost comuniste în comunitatea europeană.

Urmărind dezvoltarea economică a țărilor din comunitatea Europeană,  consider că țările din blocul est-european au pornit la start cu piciorul în gips alături de atleții din vest-europeni. Au fost considerați parteneri egali cu șanse egale. România, având posibilitatea să intre în jocul integrării și-a asumat calitatea de colonie a Uniunii Europene de vest. A deschis granițele, a lăsat să intre investitorul străin, care la rândul lui duce profitul înapoi în țara lui. A lăsat poartă deschisă băncilor care deja erau suprasaturate și le trebuia deschidere, care au lansat fără drept legal creditele pe bază de deviz. Coloniile de est, au forță de muncă ieftină, mobilă, tineri educați, plini de energie, teritoriu pentru exploatare. Economia de tip colonie, nu are ieșire. Este o mină de aur, care se exploatează, dar nu de către proprietar, ci de cel care are puterea financiară, indiferent de provenință. Profitorii autohtoni de rând, chiar din rândul acelora care semnează acorduri, crează la ora actuală societatea de tip Latino-American,

Nu este rău o europă fără graniță, dar se știe costul integrării.

Bibliografie:

Adrian Liviu Ivan: Sub Zodia ”Statelor Unite ale Europei” (2009).

Ladislau Gyemant, Preistoria constructiei europene, Cluj, Ed. Fundatiei pentru studii europene, 1999

www.europa.eu