Dificultăti DE Traducere ALE Textelor Juridice DIN Engleză ÎN Română

TEZA DE MASTER

DIFICULTĂȚI DE TRADUCERE ALE TEXTELOR JURIDICE DIN ENGLEZĂ ÎN ROMÂNĂ

CUPRINS

CUPRINS……………………………………………………………………………………………………………………….1

ADNOTARE…………………………………………………………………………………………………………………..3

ANNOTATION………………………………………………………………………………………………………………4

LISTA ABREVIERILOR……………………………………………………………………………………………….5

INTRODUCERE……………………………………………………………………………………………………………6

1. ASPECTE TERMINOLOGICE ALE LIMBAJULUI JURIDIC………………………………………………………………………………………………………………………..8

Terminologia in viziunea lingviștilor………………………………………………………………….9

Interpretarea conceptului…………………………………………………………………………………10

Definiția noțiunii……………………………………………………………………………………………11

Interpretarea termenului………………………………………………………………………………….12

1.5. Modalități de formare ale termenilor juridici……………………………………………………16

1.6. Originea termenilor juridici……………………………………………………………………………..30

2. PARTICULARITĂȚILE TEXTULUI JURIDIC……………………………………………………………………………………………………………………..39

2.1. Particularitățile lexicale ale textelor juridice……………………………………………………..39

2.2. Particularitățile gramaticale ale textelor juridice………………………………………………..50

2.3. Particularitățile stilistice ale textelor juridice…………………………………………………….53

2.4. Folosirea adagiilor latine in discursul juridic……………………………67

2.5. Prezența arhaismelor in limbajul juridic……………………………………………………………68

3. ANALIZA CONTRASTIVĂ A TEXTELOR JURIDICE ÎN ENGLEZĂ ȘI ROMÂNĂ.69

3.1. Specificul traducerii textelor juridice (lexical, gramatical, stilistic și sintactic)………69

3.2. Traducerea termenilor juridici…………………………………………………………………………76

3.3. Fidelitatea în traducere. Competențele traducătorului…………………………………………82

3.4. Tehnici de traducere ale textelor juridice………………………………………..83

CONCLUZII GENERALE ȘI RECOMANDĂRI…………………………………………………………..87

BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………………………………………………..89

ANEXA 1. Hotărîre privind organizarea activității interpreților și traducătorilor……………………93

ANEXA 2. Fișe terminologice……………………………………………………………………………………….100

ANEXA 3. Articole și prevederi din Convenția de (1954)……………………………………..117

DECLARAȚIA PRIVIND ASUMAREA RĂSPUNDERII…………………………………………….123

ADNOTARE

Dificultăți de traducere a textelor juridice din engleză în română.

Structura tezei. Teza cuprinde adnotări în limbile engleză și română, lista abrevierilor, cuprins, introducere, trei capitole, concluzii și recomandări, bibliografie (64 de titluri), 88 de pagini de text de bază, 3 anexe.

Cuvinte- cheie: termen, derivare, compunere, sinonimie, antonimie, hiponimia, coeziune, coerență, nivel (~frastic, ~ transfrastic), noțiune, concept, terminologizare, polisemie (~ externă, ~ internă, ~ coerentă, ~ dezordonată).

Domeniu de studiu: lingvistică aplicată.

Scopul și obiectivele. Scopul de bază al lucrării constă în identificarea și analiza trăsăturilor textelor juridice și a dificultăților lor de traducere din engleză în română.

Pentru realizarea acestui scop, ne-am propus următoarele obiective: să stabilim caile de formare a termenilor juridici, să descriem originea termenilor juridici, să delimităm evoluția termenilor juridici în plan diacronic, să relevăm particularitățile lexicale ale textelor juridice, să analizăm aspectele lor gramaticale, să cercetăm procedeele și tehnicile de traducere a textelor juridice din engleză în română.

Noutatea și originalitatea științifică. Studiul dat realizează o încercare de a analiza și clasifica termenii juridici, în dependență de modalitățile lor de formare. În lucrare am intenționat să analizăm trăsăturile lexicale, semantice și stilistice ale termenilor juridici, în baza materialului faptic selecționat. Pe lîngă aceasta, am realizat o analiză contrastivă a textelor juridice în cele două limbi. Principalul aspect la care ne-am referit este cel al dificultăților de traducere și a situațiilor întîlnite pînă acum.

Semnificația teoretică și valoarea aplicativă a lucrării. Cercetarea de față constituie un suport teoretico-practic pentru traducătorii de texte specializate. Rezultatele investigației vor contribui la umplerea unor goluri în ce privește strategiile și procedeele de traducere ale termenilor juridici. Fișele terminologice anexate vor servi drept suport pentru translatorii specializați, utilizîndu-i în calitate de glosar de termeni juridici. Mai mult decît atît, traducătorii vor face cunoștință cu etimologia termenilor juridici, astfel vor pătrunde în esența atît a limbii surse, cît și a limbii ținte.

Implementarea rezultatelor științifice. Rezultatele investigației au fost implementate în cadrul orelor practice de traducere. Materialul de limbă va fi folosit la alcătuirea unui glosar de termeni juridici.

ANNOTATION

Difficulties in Translating Legal Texts. Master’s Thesis,

Thesis Structure. The thesis comprises annotations in Romanian and English languages, abbreviation list, contents, introduction, 3 chapters, conclusions and recommendations, bibliography (64 titles), 88 pages, 3 annexes.

Key Words. term, derivation, compounding, synonymy, antonimy, hyponimy, cohesion, coherence, frastic/transfrastic level, notion, concept, terminologisation, external/internal/coherent/random polysemy.

Study Field: Applied Linguistics

Aim and Objectives: The main aim of the research paper constitutes the identification and analysis of legal texts, their peculiarities, as well as the difficulties in translating legal texts from English into Romanian.

To achieve the aim, we proposed to ourselves the following objectives: to establish the ways of legal term formation, to describe the origin of legal terms, to distinguish the evolution of legal terms diachronically, to point out the lexical peculiarities of legal texts, to analyse their grammatical aspect, to study the translation procedures and techniques of legal terms in translation from the English into Romanian language.

Scientific Innovation and Originality. The study constitutes an attempt to analyze and classify the legal terms, depending on their ways of formation. We’ve intended to analyze the lexical, semantic and stylistic features of the legal terms, based on the relevant material selected. Moreover, we’ve accomplished a contrastive analysis of legal texts in both languages. The main aspect we’ve referred to is the one related to difficulties of translation and different situations faced so far.

Theoretical Significance and Practical Value. The research presents a theoretical and practical support for specialized translators. The investigation results will help to fill some gaps

concerning translation procedures and strategies. The terminological records annexed will serve as a support for the specialized texts translators, using them as a glossary on legal terms. In addition, the translators will find out something more about the etymology of legal terms, thus enriching their knowledge in both the source and the target languages.

Implementation of Scientific Results. The investigation results were implemented in practical translation lessons. The material will contribute to the elaboration of a glossary on legal terms.

LISTA ABREVIERILOR

DDC = Dicționar de drept civil

DJP = Dicționar juridic penal

DDI = Dicționar de drept internațional

DEX = Dicționar explicativ al limbii române

VG = Vocabular general

VJ = Vocabular juridic

DS = Dicționar de sinonime

DJN = Discurs juridic normativ

DDP =Hotca, Mihai Adrian (2004): Dicționar de drept penal. București: Editas.

DJP = Antoniu, George; Bulai, Constantin; Chivulescu Gheorghe (1976): Dicționar juridic penal. București: Editura Științifică și Enciclopedică.

INTRODUCERE

Grație colaborărilor internaționale, schimbului de experiență și pur și simplu dorinței de a cunoaște altceva străin, activitatea traducțională dintr-o limbă spre alta, sau dintr-un limbaj specializat spre altul, a devenit o practică răspîndită pe glob și este în continuă creștere. Limbajul este un ansamblu care utilizează sistemul complex al limbii, dar care, în interiorul acestei limbi, a stabilit un cod și și-a organizat un sistem propriu. Fiecare limbaj utilizează într-o anumită măsură complexitățile sistemelor organizaționale: fonologia, morfologia, sintaxa, stilistica. Acestea organizează o rețea terminologică de semnificanți pornind de la resursele lexicale ale limbii comune în scopul de a exprima noțiunile și de a conceptualiza sistemele specifice domeniului avut în vedere. Limbajul juridic are o rețea terminologică ce cuprinde noțiunile specifice domeniului său.

Abordarea interdisciplinară a limbajului juridic a dus la conturarea a două noi domenii de cerecetare: lingvistica juridică și semiotica juridică. Disciplina numită lingvistică juridică a fost inițiată în spațiul francofon de Gérard Cornu, Jean-Claude Gémar, Louis Jolicoeur. În bibliografia românească, sintagma lingvistică juridică este atestată într-un studiu adresat juriștilor, studiu realizat de Barbu Berceanu. O cercetare recentă în acest domeniu este cea a Teodorei Irinescu, care examinează în ce măsură normele juridice și actele de justiție respectă normele limbii literare moderne, precum și abaterile săvîrșite de la ele.

Actualitatea temei investigate prevede explorarea limbajului juridic. Discursul juridic este purtătorul unei dimensiuni culturale care se reflectă nu numai în termenii și expresiile proprii unui sistem juridic, ci și în modalitățile de a le exprima. Este evident că fiecare domeniu de activitate are un vocabular specific. Trăsăturile lingvistice și culturale ale dreptului organizează discursul juridic într-un cadru instituțional bine stabilite, care cuprinde tradițiile, respectiv ideile ce delimitează legalitatea dreptului. Existența limbajului specific dreptului este marcată de două elemente care îl constituie: există un limbaj juridic pentru că dreptul conferă un sens précis anumitor termeni, iar ansamblul acestor termeni formează vocabularul juridic; există un limbaj juridic pentru că dreptul își enunță conceptele într-o manieră specifică, enunțurile sale alcătuind discursul juridic. La etapa actuală, se observă o largă tendință pentru globalizarea informației prin intermediul traducerii. Astfel, oricine poate avea acces la orice text juridic adoptat într-o anumită limbă. Sfera judiciară cunoaște noi orizonturi, noi performanțe, căci odată cu dezvoltarea domeniului juridic, crește interesul și pentru limbajul de specialitate juridic. Pînă nu demult obișnuia să se simtă o lipsă acută de cunoștințe profunde în domeniul legislației, respectiv se simtea o dificultate de traducere a textelor juridice din engleză în română și viceversa.

Din 15 septembrie 2009 a fost adoptată Hotărîrea cu privire la examenul de calificare a traducătorilor. Această lege prevede introducerea unor teste, cu scopul de a evalua nivelul de cunoștințe în domeniul limbajelor de specialitate.

Abordarea problemelor legate de traducerea textelor juridice presupune, în primul rind, o analiză asupra dreptului ca atare, natura sa, conținutul și formele, deoarece traducerea juridică este o confrontare a diferitor dretpuri, chiar dacă ele fac parte din același sistem juridic.

Motivarea alegerii. Traducerea textelor juridice presupune cunoștințe în acest domeniu specializat. Noile tendințe de a face față dificultăților de traducere a textelor juridice a servit drept motiv pentru scrierea, formularea și elaborarea acestei lucrări. Bagajul de cunoștințe profunde, multilaterale, specializate stau la baza unei traduceri adecvate, corecte, precum și fidele. Domeniul juridic este unul în continuă creștere, deci mereu apar structuri noi, ce trebuie explorate, analizate, însușite, și în consecință aplicate în practica de traducere.

Scopul și sarcinile acestei lucrări sunt determinate de actualitatea și oportunitatea temei și constau în cercetarea dificultăților de traducere a textelor juridice.

În conformitate cu acest obiectiv, am considerat potrivită orientarea cerecetării spre mătoarele sarcini:

a defini noțiunea de termen/concept în viziunea lingviștilor contemporani;

a determina modalitățile de formare a termenilor juridici;

a analiza particularitățile lexicale ale telor juridice;

a imita aspectele stilistice ale telor juridice;

a releva particularitățile gramaticale ale telor juridice, atît în limba română, cît și în engleză;

a demonstra tehnicile de traducere aplicate în procesul adaptării textului din limba sursă la limba țintă

a identifica fidelitatea în traducere și gradul de menținere a ei în diferite situații de traducere;

a stabili raportul dintre limba sursă și limba țintă ale textelor juridice.

În abordarea complexă a dificultăților de traducere a discursului juridic, am pornit de la următoarele probleme: sensul terminologic, gradul de dificultate în traducere, corelația: limba sursă și limba țintă; cercetarea contrastivă a textelor juridice.

Suportul teoretic și metodologic al lucrării îl constituie cercetările marilor lingviști în domeniul terminologiei: M.T. Cabré, Alain Rey, Angela Bidu-Vrănceanu, Eugen Wüster, Drozd. Fiecare din ei vine cu o formulare a sa, originală, dar și motivată deplin din punct de vedere logic și lingvistic. În ceea ce privește metodele și procedeele aplicate, menționăm că ele sunt variate. În investigația noastră s-a recurs la metodele ipotetico-deductivă și inductivă. Metoda contrastivă a servit drept support pentru relevarea diferențelor dintre limbile engleză și română. Prin metoda contrastivă, prin punerea în opoziție a specficului acestor două limbi, am evidențiat gradul de fidelitate în traducere, tehnicile și procedeele aplicate în diferite situații întîlnite pe parcursul traducerii.

Semnificația teoretică și valoarea aplicativă a lucrării. Sub aspect practic, studiul este relevant prin faptul că unele constatări în terminologia juridică pot fi aplicate în traducere.

Structura lucrării corespunde obiectivelor propuse și constă din introducere, urmată de trei capitole divizate în paragrafe, concluzii, bibliografie, adnotare, lista cuvintelor-cheie, lista abrevierilor.

Expunerea conținutului lucrării:

În Introducere este argumentată actualitatea teoretico-practică a temei investigate, este elucidat gradul de cercetare a temei. De asemenea, sunt formulate scopul și obiectivele, suportul teoretic și metodologic al lucrării, precum și gradul de aplicabilitate a temei abordate.

În Capitolul I Aspecte terminologice ale limbajului juridic se vorbește despre terminologia juridică, viziunile lingviștilor asupra terminologiei, originea termenilor juridici, precum și modalitățile de formare ale termenilor juridici.

În Capitolul al II-lea Particularitățile textului juridic au fost explorate particularitățile de ordin lexical, stilistic și gramatical ale textelor juridice și felul în care acestea sunt abordate în traducere.

Capitolul al III-lea este intitulat Analiza contrastivă a textelor juridice în engleză și română. Aici se face o reflecție asupra unor situații concrete de traducere. Tot aici sunt abordate tehnicile și procedeele aplicate în traducerea termenilor juridici, fidelitatea în traducre și schimbările de ordin gramatical, lexical și morphologic, care intervin în momentul traducerii.

Vom menționa că cercetarea dificultăților de traducere, în plan contrastiv, prezintă o problemă de perspectivă terminologică.

1. ASPECTE TERMINOLOGICE ALE LIMBAJULUI JURIDIC

Noțiunea de terminologie presupune în primul rînd definirea categoriilor logice pe care le reprezintă termenii care vor intra în atenția terminologiilor, a ansamblurilor formate din unități verbale cu valori bine definite, în funcție de structura categoriei logice pe care o reprezintă. În terminologia științifică românească termenii au fost împrumutați din franceză, iar în franceză din latina medievală, numită și scolastică, latina Evului Mediu tîrziu, folosită în universități, biserică, justiție si cancelariile administrative.

Terminologia in viziunea lingviștilor

Terminologia are un statut destul de interesant, atât în ceea ce privește acceptarea ei ca știință independentă, cât și în privința locului acesteia în cadrul general al științelor.

În ceea ce privește conceptele de bază cu care lucrează terminologia, se observă o îndepărtare de termen ca obiect de studiu, considerat ca echivalent al cuvântului din limba comună, și se vorbește din ce în ce mai mult de unități terminologice poliedrice [11, p.151-161], adică de unități complexe lingvistice, cognitive și socio-lingvistice, ceea ce demonstrează încă o dată integrarea acestor aspecte diferite ale lingvisticii care constituie fundamentul caracterului său interdisciplinar.

Alain Rey [1, p.40] consideră terminologia o practică cognitivă, o practică lingvistică și o practică socială în același timp, aspectul primordial fiind cel cognitiv.

Angela Bidu-Vrănceanu [12, p.20] consideră terminologiile adevărate sisteme definiționale în care se stabilește o interdependență între un concept, termen, definiție și domeniu, interdependență prin care se statuează „preferința termenilor pentru monosemie și monoreferențialitate”. Studiul relațiilor de sens dintre termenii specializați devine un obiectiv de interes pentru o definire riguroasă. Definițiile termenilor de interes mai larg suportă însă alternative, aspect important pentru determinarea specificului unei terminologii. Nu în ultimul rând, abordarea terminologiilor în lingvistica românească se face astfel similar cu alte analize lexico-semantice.

Eugen Wüster [9, p.106] a recunoscut rolul important al documentării pentru terminologie. De asemenea, el menționează că ar fi fost de dorit o colaborare mai strânsă între aceste două tipuri de activități, având în vedere asemănarea dintre ele și că a sosit timpul ca cercetătorii din aceste două domenii să stabilească o colaborare mai strânsă.

Terminologia este unanim considerată o știință interdisciplinară datorită caracterului complex al termenului care, așa cum remarca Wüster [9, p.57 apud 1], aparține atât „lingvisticii, logicii, ontologiei, informaticii și științei lucrurilor”.

Conform ISO [17], terminolgia este „studiul științific al noțiunilor și termenilor în uz în limbajele de specialitate [13, p.61].

Interpretarea termenului

Termenul, sau unitatea terminologică, o sintagmă ce reflectă faptul că termenul este unitatea de bază a terminologiei, care denumește conceptele proprii fiecărei discipline specializate. [Maria Teresa Cabre, , p.149] Din aceeași lucrare mai extragem două definiții care pun în valoare termenul ca unitate sistematică: “O unitate terminologică sau un termen este un simbol convențional reprezentînd o noțiune ce se definește într-un domeniu oarecare al cunoașterii (științei)” [Felber, 1987, p.3] și de aceea fiecare termen se caracterizează prin următoarele trăsături:

“expresia (lingvistică) este un simbol

ea rezultă dintr-o convenție

important este conținutul

acest concept se definește în mod explicit

descrierea unui concept trimite la un domeniu al cunoașterii cu care el este solidar” [Lerat 1988, p.12-13]

Vom insista asupra faptului, subliniat de autorii prezenți în volumul citat, că “termenii sunt unități, din punctul de vedere al formei și conținutului, care aparțin unui sistem al unei limbi determinate, în interiorul căreia coabitează diverse subsisteme specifice. Aceste subsisteme nu sunt, în specificitatea lor, subcoduri complete, ci variante parțiale în raport cu codul comun” [Lerat, p.150]. Ne focusăm asupra acestui aspect pentru a se înțelege și a se reține faptul că termenii, în interiorul unui sistem (de compunere și derivare lexicală) al unei limbi au o relație foarte strînsă cu alți termeni ai aceleași discipline, cu care formează sisteme structurate, cu o specificitate caracteristică și altor termeni din domenii diferite [2, p.43]. În concluzie, fiecare limbă își creează un sistem terminologic în funcție de structura gramaticală, lexicală și structura limbajelor de specialitate.

Alte definiții ale termenului:

“Termenul este un simbol atribuit unui concept. Conceptul este sensul termenului. Termenul poate fi un cuvînt sau un grup de cuvinte, o literă sau un simbol grafic, o abreviere, un acronim… Caracteristicile care disting un termen de un cuvînt care nu este termen sunt: precizia și faptul că aparține unui sistem de termeni” [7, p.25] ;

“Termen – denumirea unei noțiuni, exprimată printr-o unitate lingvistică, definită într-un limbaj de specialitate” [8, p.155].

Terminologia

Să urmărim și modul în care este definit conceptul terminologie, ca domeniu autonom sau de sine stătător, autonomie adesea contestată. Lingviștii situează terminologia în relație cu științele cognitive și mai ales cu știința limbajelor, definind termenul ca unitate complexă, caracterizată prin trei dimensiuni: dimensiunea lingvistică, cognitivă și cea comunicativă (adică forma, sensul și referentul pe care-l reprezintă).

Conform Teresei Cabré [1, p.70], în etapa actuală sunt trei moduri de a defini terminologia:

a) ansamblul principiilor și al fundamentelor conceptuale care determină studiul termenilor;

b) ansamblul regulilor care permit realizarea unei opere terminologice;

c) ansamblul termenilor unui domeniu de strictă specialitate dată.

Din scurtele definiții rezultă cu claritate că nu putem vorbi de o autonomie, ci este o disciplină care se bazează pe principiile lucrărilor terminologice, atît de necesare astăzi [2, p.44]. Credem că putem vorbi de un studiu interdisciplinar în care principalele domenii sunt: lingvistica, luată în accepția de știință a limbajului, logica, ontologia, ca știință cognitivă, și teoria informației sau informatica. Asociația Internațională de Terminologie a definit-o în anul 1982 în funcție de scopul ei: “Terminologia se ocupă de studierea și folosirea sistemelor de simboluri și semne lingvistice, folosite în scopul comunicării umande din diverse domenii de specialitate” [7, p.11]. O altă definire a disciplinei în cauză, dată de specialiști, are două părți, cea de-a doua parte fiind de altfel și sensul primar al termenului, văzut din punct de vedere istoric: “Terminologie – ansamblu de termeni care reprezintă un sistem de noțiuni al unui domeniu particular; totalitatea termenilor de specialitate folosiți într-o disciplină sau într-o ramură de activitate” [8, p.155]. Trebuie să precizăm că o primă diferențiere făcută de terminologi, în ceea ce privește vocabularul utilizat în construcția teoriei terminologice, este renunțarea la termenul noțiune, în favoarea conceptului, ca fiind mult mai general [2, p.44-45].

1.3 Particularitățile lexicale ale textelor juridice

Polisemia

Polisemia termenilor juridici cunoaște două forme: (1) polisemie externă (în cazul termenilor utilizați atât în vocabularul general, cât și în vocabularul juridic); (2) polisemia internă (în cazul termenilor juridici care au mai multe sensuri în domeniul dreptului).

a) Polisemia externă

Polisemia externă se manifestă printr-o dublă apartenență a termenilor din VJ care funcționează – cu sensuri identice sau parțial modificate – și în VG [18, p.5]. În funcție de semnificația de bază (primară) există: (1) termeni ai VG care au dobândit un sens specializat în VJ; (2) termeni ai VJ care au pătruns în VG prin procesul de "banalizare" sau "determinologizare".

Categoria cuvintelor din vocabularul general devenite termeni juridici este cea mai importantă din punct de vedere numeric și funcțional [19, p.440].

Între sensul general (uzual) și cel juridic (specializat) poate exista identitate totală sau parțială.

a) Identitatea totală între uzul general și cel juridic se întâlnește în cazul unor neologisme de origine latino-romanică, având sens abstract, utilizate în toate ramurile de drept pentru a desemna concepte, operații și raționamente fundamentale din punctul de vedere al logicii juridice.

Ilustrăm această categorie lexico-semantică, prin următorii termeni selectați din Codul Penal: a aplica, calitate, categorie, circumstanță, condiție, consecință, a constata, a dispune, a executa, a expira, legal, ilegal, infracțiune, intenție, a interzice, major, minor, maxim, minim, pericol, pluralitate, rezultat, a sancționa, situație, a stabili, tentativă, termen.

Același tip de identitate semantică se întâlnește în cazul unor cuvinte din fondul vechi și popular al limbii.

În primele coduri românești moderne, utilizarea cu accepție juridică a unor cuvinte din vocabularul general este un fenomen frecvent, determinat de resursele limitate ale limbii literare din epoca respectivă: osândit "condamnat", furtișag "furt", gonit "expulzat" (CP, 1882, p.128, 186). La sfârșitul secolului trecut, neologismele juridice sunt glosate în texte legislative prin sinonime reprezentate de termeni juridici vechi, proveniți din vocabularul general: pasporturi sau răvașe de drum (CP, 1882, p.77); injurii sau expresiuni ocărâtoare (ibidem, p.112); ascendinte (rudă de sus) (ibidem, p.78); custozi (păzitori) (ibidem, p.450).

În virtutea conservatorismului său recunoscut [20, p.7-8], limbajul juridic actual păstrează numeroși termeni din vocabularul general (având uneori caracter popular și/sau arhaic) pe care îi utilizează cu accepția lor uzuală: bănuit, dare în vileag, defăimare, desdăunare, făptuitor, încăierare, jefuire, mită, mituitor, nevinovăție, omor, pagubă, pedeapsă, poprire, rea-credință, sluțire, tăinuire (DJP).

Transformarea lor în termeni de specialitate se face prin situarea la periferia lexicului limbii literare actuale [20, p.213-215] și prin folosire repetată în contexte juridice [21, p.3].

b) Majoritatea cuvintelor din vocabularul general devenite termeni ai vocabularului juridic își păstrează numai parțial semnificația primară (de regulă, este vorba de semele centrale componente ale "nucleului semic" al cuvântului) [22, p.13-25]. Principalele căi prin care se realizează modificările semantice sunt:

1)   Restrângerea sensului [23, p.199-200], prin care cuvinte din fondul vechi sau neologisme cu o semnificație generică dobândesc un sens specializat ("tehnic"). În această situație se află numeroși termeni din DJP a căror definiție evidențiază specializarea semantică: abatere ("încălcare a unei dispoziții legale, prezentând un grad de pericol social mai redus decât infracțiunea și pentru care se prevăd sancțiuni nepenale […]"); apărător ("persoană specializată care are dreptul să participe în proces spre a asigura asistența juridică sau reprezentarea părților"); citare ("act procedural prin care o persoană este chemată în fața organului de urmărire penală sau a instanței de judecată"); martor ("persoană care are cunoștință despre vreo faptă sau despre vreo împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în procesul penal și care poate fi ascultată în acest scop de către organele judiciare"); parte ("persoană care participă la desfășurarea procesului penal în legătură cu apărarea drepturilor sale legale"); scuze ("denumire dată în literatura juridică circumstanțelor atenuante legale [scuze atenuante]").

2)   Extinderea sensului este consemnată în definiții incluse în CP (titlul VIII – "Înțelesul unor termeni sau expresii în legea penală") pentru termeni precum teritoriu, arme sau sintagme ca funcționar public, rude apropiate ș.a. Reținem precizarea din art.151 privind lărgirea sensului: "Sunt asimilate armelor orice alte obiecte de natură a putea fi folosite ca arme și care au fost întrebuințate pentru atac".

3)   Figuri semantice lexicalizate ("tocite"), prin care un cuvânt cu sens concret în vocabularul general dezvoltă în vocabularul juridic un sens abstract, inițial figurat. În majoritatea cazurilor, catacrezele din vocabularul juridic provin din metafore. Exemple în acest sens sunt termeni din DDC: deghizare ("formă de simulație în care actul aparent îmbracă haina unui alt act decât acela încheiat realmente între părți, a cărui natură adevărată este stabiită în actul secret"); fructe ("tot ceea ce un lucru produce în mod periodic, fără ca substanța sa să scadă; au această calitate de exemplu: recoltele, chiriile, dobânzile, prăsila animalelor etc.); leziune ("pagubă materială pe care o suferă una dintre părțile contractante […]").

Aceleași evoluții semantice (de la un sens metaforic la unul neutru, denotativ) stau la baza sintagmelor parte vătămată, stingerea acțiunii penale, violare de domiciliu (DJP); deschiderea succesiunii, dizolvarea persoanei juridice, donație deghizată, parteneri tăcuți, stingerea obligației (DDC).

În cazuri cu totul izolate, catacrezele pot avea la origine metonimii sau sinecdoce. Prin metonimie, sintagma cazier judiciar ("denumire care se dă fișei de evidență în care sunt consemnate datele privind antecedentele penale ale unei persoane") este utilizată și pentru a desemna "serviciul care ține evidența antecedentelor penale [ale populației]" (DPP). Prin sinecdocă, picătura streșinilor denumește în DDC o "falsă servitute comportând obligația proprietarului unui fond de a construi streșina casei sale astfel încât apa rezultată din ploi sau zăpezi să cadă pe propriul său teren, ori pe drumul public, iar nu pe fondul învecinat".

b) Polisemia internă

Polisemia internă caracterizează termenii juridici care posedă două sau mai multe sensuri în sistemul dreptului [24, p.125]. Considerată o "marcă esențială a vocabularului juridic" datorită numărului important de termeni pe care îi afectează [DEX, p.168], polisemia internă se întâlnește, de regulă, la cuvinte reprezentative din punct de vedere noțional și al frecvenței.

Fenomenul este prezent în aceeași ramură de drept sau în ramuri diferite. De exemplu, termenul înscris este definit în mod sumar și generic în DDCA (p.181) ca "act scris", în timp ce DPP (p.153) îi precizează sensul după cum urmează: "orice act care emană de la o organizație de stat sau obștească sau de la o persoană fizică sau juridică ori aparține unui asemenea subiect". Familie și rude apropiate, ca termeni juridici, au semnificații variabile (prin extensiunea câmpului referențial) în dreptul penal, în dreptul familiei, în dreptul civil și chiar în cuprinsul unor reglementări juridice speciale. În acest sens, DDF (p.87) precizează: "Familia poate avea un caracter mai larg, nelimitându-se numai la descendenții rezultați din căsătorie (de ex., fac parte din familie și copiii recunoscuți, rezultați din afara relațiilor de căsătorie și cei înfiați)". În reglementări anterioare anului 1990 termenului familie i se dădeau accepții distincte în legea locativă ("familia formată din soți, copii și părinții soților întreținuți de aceștia") și în legea privind construcția și vânzarea de locuințe ("familia formată din soț, soție și copiii minori ai acestora") (DDC, p.246).

În Codul Penal, prin rude apropiate se înțeleg „ascendenții și descendenții, frații și surorile, copiii acestora (nepoții de frate și soră), precum și persoanele devenite prin înfiere, potrivit legii astfel de rude (apud DDF, p.168), în timp ce în alte ramuri de drept (de exemplu, în dreptul civil), noțiunea respectivă nu este utilizată, fiind prea vagă, iar în dreptul familiei se operează cu o tipologie mai precisă, bazată pe criteriul descendenței – rudenie firească (de sânge), rudenie rezultată din înfiere și rudenie prin alianță (afinitate) (DDF, p.165).

Polisemia internă înregistrată în cadrul aceleiași ramuri de drept poate fi ilustrată prin termeni din DDPC ca apărare, apel, înscris, probă (având fiecare un sens larg și unul restrâns), din DJP (absorbție, acțiune, deținere, hotărâre) sau din DDC (moștenire, obligație, succesibil, validare). De pildă, termenul obligație este înregistrat în DDC (p.350) cu următoarele sensuri: 1. raport juridic civil […]; 2. datoria pe care o are debitorul […]; 3. înscris constatator […]; 4. titlu de valoare […]”.

c) Polisemia coerentă

Polisemia coerentă [23, 211]se caracterizează prin existența unor relații logice evidente între sensuri ordonate în așa fel încât cuvântul polisemantic apare ca un microsistem de sensuri.

Raporturile între sensuri sunt:

a)   de derivare concentrică (prin care sensurile „acoper㔠în succesiunea lor toate nivelurile domeniului referențial) [DDCA, p.258]: termenul succesibil are în DDC (p.504) următoarele sensuri: „1. Persoană având aptitudinea legală de a o moșteni pe alta, datorită gradului de rudenie în care se află față de aceasta. 2. Persoană chemată la moștenirea altei persoane. 3. Persoană care are vocație succesorală, dar care nu și-a manifestat încă opțiunea succesorală. 4. Moștenitor, succesor”. Alte exemple, de același tip, sunt termenii obligație (DDC, p.350) și terț (DDC, p.513).

b)   de complementaritate (sensurile, care vizează câte un aspect esențial al aceluiași referent, se grupează în „cupluri conceptuale”) [25, p.221]:

ˇ      asociere între un sens concret și un sens abstract: alibi „1. Probă de nevinovăție decurgând din prezența unei persoane, în momentul săvârșirii infracțiunii, în altă parte decât la locul unde s-a comis infracțiunea (a avea un alibi). 2. Mijloc de apărare prin care se invocă împrejurarea de mai sus”(DPP, p.17);

ˇ      asociere între un sens intelectual și un sens material: despă-gubire „1. Modalitate prin care se realizează desdăunarea unei persoane care a suferit un prejudiciu ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni. 2. Sumă plătită pentru repararea pagubei” (DJP, p.93);

ˇ      sensuri paralele (care desemnează aspecte particulare ale aceleiași noțiuni generice): forță majoră lat. vis major (în răspunderea contractuală) 1. „eveniment de forță majoră”. 2. „situație de forță majoră” (DDC, p.256);

ˇ      sens generic și sens specific: înscris 1. (în sens larg). Orice scriere care materializează pe hârtie un act juridic precum și orice obiect material (de exemplu, o scândură, o cărămidă, o înregistrare pe peliculă sau pe bandă magnetică etc.) care încorporează un asemenea act. 2. (în sens restrâns) Mijloc legal de dovadă constând în orice act sau document scris pe hârtie, prin care se atestă existența unui act juridic sau a unui fapt juridic, ori o anumită împrejurare sau situație privitoare la un asemenea act” (DDPC, p.274).

d) Polisemia dezordonată

Polisemia dezordonată [22, p.63] este rezultatul unor relații de sens mai puțin logice și transparente sau al absenței acestora. Ea se poate realiza prin:

–     juxtapunere de sensuri distincte, corespunzând unor referenți diferiți [23, p.229]: absorbție. 1. Drept acordat de lege instanței ierarhic superioare de a lua din competența instanțelor ierarhic inferioare orice cauză aflată în curs de judecare în fond […]. 2. Sistem de sancționare a concursului de infracțiuni constând în aplicarea pedepsei celei mai grave în care sunt absorbite celelalte pedepse” (DPP, p.8);

–     intersectare a sensurilor [26, p.319], care se raportează grosso modo la aceeași realitate, creând impresia de neconcordanță sau chiar contradicție: procedură 1. Ansamblul actelor și formelor îndeplinite în cadrul activității desfășurate de un organ de jurisdicție sau de executare, în vederea soluționării unei cauze sau a executării unei hotărâri. 2. Chemare a unei persoane în fața instanței ori a organelor de urmărire penal㔠(DJP, p.229;

–     „dispersia” sensurilor [24, p.103-104], întâlnită mai ales în cazul adjectivelor, este evidențiată în cadrul numeroaselor combinații lexicale (sintagme) în care același adjectiv dezvoltă sensuri care diferă printr-un anumit număr de seme și care intră în relații paradigmatice (sinonimie; antonimie) proprii pe care le vom ilustra cu ajutorul adjectivelor material [22, p.63] și simplu, așa cum apar ele în DJP.

Material are: (a) sinonimul substanțial și antonimul formal (procedural) în sintagma drept penal material; (b) sinonimul fizic și antonimul moral în sintagma complicitate materială; (c) sinonimul real și antonimul ideal (formal) în sintagma concurs de infracțiuni material.

Simplu are antonimele: (a) calificat în sintagma furt simplu; (b) organizat în sintagma criminalitate simplă; (c) legal în sintagma prezumție simplă; (d) complex în sintagma participație simplă.

Modalitățile de rezolvare a polisemiei

Principalele modalități de rezolvare a polisemiei din vocabularul juridic prin dezambiguizare și actualizarea unui unic sens (specializat) sunt: (1) utilizarea termenilor în contexte juridice bine determinate; (2) inserarea în unități sintagmatice cu semnificație juridică; (3) re(definirea) în textul legislativ sau în dicționare specializate.

1. Prima dintre modalitățile de dezambiguizare menționate se bazează pe conservatorismul și pe rigoarea stilului legislativ. Prin tradiție, cuvinte din vocabularul general s-au impus ca termeni juridici monosemantici. Disciplina și rigoarea care caracterizează discursul juridic prevăd – ca o cerință esențială a tehnicii legislative – ca terminologia legii să fie constantă și uniformă: „În textul aceleiași legi, în caz de repetare, aceeași noțiune trebuie exprimată prin același termen” [27, p.235]. În acest fel, legiuitorul este constrâns să respecte regula monosemiei [22, p.68], atât în cazul cuvintelor din fondul vechi, popular (plângere, pârât, rea-credință), cât și al neologismelor (regim, totalitatea normelor/ dispozițiilor legale care reglementează un anumit domeniu; titlu „înscris care constituie temeiul unui drept invocat, DJP; cauză obiect al procesului penal, DPP).

2. O altă cale prin care se realizează dezambiguizarea și specializarea semantică (îndeosebi în cazul termenilor juridici proveniți din vocabularul general) este inserarea lor în construcții și sintagme cu caracter juridic.

Numeroase sintagme nominale din vocabularul juridic actual reprezintă unități semantice complexe, în cadrul cărora sensul termenului-bază (provenit din vocabularul general) este precizat prin asociere cu un determinant care aparține vocabularului juridic: stingerea acțiunii penale, tăgăduirea paternității; ticluire de probe mincinoase; tulburare de posesie (DJP); viciu procedural (DPP); carte funciară (DDC). Mai rar, determinanți preluați din vocabularul general dezvoltă un sens juridic în asociere cu termeni specializați (de exemplu, adjectivul mincinos, utilizat cu sensul „fals” în sintagme din DJP: calități mincinoase; probe mincinoase).

În textele juridice, sunt înregistrate titlu de proprietate, a avea personalitate juridică, complet de judecată, precum și alte unități frazeologice în care neologisme din vocabularul general devin termeni juridici prin atribuirea unui regim gramatical diferit (în special sub aspectul diatezei și al tranzitivității): a se constitui parte civilă; a decădea din drepturi; a acționa (pe cineva) în justiție.

În majoritatea cazurilor, termenul-bază și determinanții săi aparțin acelorași niveluri lexicale: popular (vânzare cu arvună/cu grămada/pe încercate, DDC, p.542-543) sau neologic (buletin de vot, DDCA, p.256).

Ca o nouă dovadă a spiritului conservator al DJN se constată păstrarea unor sintagme care reunesc neologisme și cuvinte populare sau arhaisme (proprietate comună în devălmășie, DDC, p.209); raport de prepușenie, DDC, p.416; executare prin poprire, DPPC, p.222; executare vremelnică, DPPC, p.228).

În dicționare juridice și în lucrări de jurisprudență sunt atestate și sintagme bilingve („compuse mixte”), aparținând „limbajului juriștilor”. Ele conțin, de regulă, un termen-bază românesc asociat cu un termen latinesc („ancheta in futurum, DDC, p.39; „clauza rebus sic stantibus, DDI, p.54; „clausa si omnes”, DDI, p.55). Mult mai rar apar și determinanți din alte limbi (contract de know-how, DDC, p.131).

3. Definiția reprezintă cea mai importantă modalitate de asigurare a preciziei termenilor specializați (îndeosebi în cazul celor proveniți din VG) [27, 249-250].

Din punctul de vedere al logicii juridice, definiția este „operația logică prin care se indică notele caracteristice ale unei noțiuni, care o deosebesc de oricare altă noțiune” [22, p.68].

În logica juridică se utilizează, în principal, trei tipuri de definiții [ibidem, p.66]:

ˇ        definițiile legale (formulate expres în textul legii) au ca autori legiuitorii și sunt impuse;

ˇ        definițiile doctrinare (considerate opinabile) sunt formulate de teoreticieni ai dreptului, fiind supuse argumentării;

ˇ        definițiile de aplicare (care sunt admisibile sau inadmisibile) au ca autori juriștii practicieni și sunt elaborate în cadrul operei de interpretare și calificare juridică.

Indiferent de tipul lor, definițiile din domeniul dreptului trebuie să satisfacă pe lângă regulile generale (logico-lingvistice) [ibidem, p.66], criteriul conformității cu principiile și valorile dreptului.

În cadrul tehnicii legislative, definiția are o dublă valoare – cognitivă și practic-operațională [24, p.104].

Necesitatea definirii este cu atât mai stringentă cu cât uneori, același termen poate avea accepțiuni deosebite în diferite ramuri ale dreptului (de exemplu, audiență: „primire a cetățenilor de către conducerea organelor de stat, în scopul prezentării de către aceștia, verbal sau în scris, a unor cereri, reclamații, sesizări sau propuneri, DDCA, p.40; „denumire dată ședinței de judecată, ca urmare a faptului că în cadrul ei are loc audierea părților, DJP, p.44. [26, p.308]

Termenii juridici sunt definiți în textul legii (prin definiții legale), în dicționare specializate (prin definiții de tip enciclopedic) și în dicționare generale (prin definiții lexicografice sau lingvistice).

În continuare, definiția juridică [DJ] va fi examinată dintr-o perspectivă funcțională, pe care o considerăm cea mai adecvată pentru a pune în lumină intercondiționarea dintre aspectele de natură pragmatică și cele semantice caracteristice funcționării acestui limbaj.

Acceptând ca premisă ideea că „definiția este dată și recepționată de subiecți logic distincți și îndeplinește funcții de cunoaștere complexe, deosebite în raport cu fiecare dintre subiecții care intervin în operația de definire” [23, p.244], vom avea în vedere – în analiza DJ – cele două categorii de receptori [R], diferențiați prin rol social și competență comunicativă: R1 – "receptori specialiști" în domeniul dreptului, având rolul de a interpreta și aplica legea, dispunând de competența maximă în decodarea textului specializat; R2 – "receptori nespecialiști", respectiv masa cetățenilro care reprezintă subiecții legii; competența acestora depinde de nivelul educației lingvistice și juridice primite, fiind, în toate cazurile, inferioară competenței receptorilor din prima categorie.

În raport cu cele două categorii de R, întrebarea „Cui se adresează textele legislative?” [22, p.67], reflectând contradicția dintre cerința de precizie „tehnică” și cea de „accesibilitate”, poate fi considerată una dintre problemele-cheie ale tehnicii legislative cu implicații în domeniul definirii termenilor.

În funcție de R avuți în vedere și de tipurile de texte în care sunt incluse definițiile, ne vom referi la (a) DJ cuprinse în lucrări de popularizare destinate R2 [DJp]; (b) DJ legale cuprinse în texte legislative destinate ambelor categorii de R [DJlg]; (c) DJ incluse în dicționare specializate și în lucrări științifice din domeniul dreptului [DJșt], destinate R1.

Examinarea acestor tipuri de DJ din perspectiva opoziției „definiție lingvistică” vs. „definiție enciclopedică” confirmă constatarea că, în cazul cuvintelor care sunt folosite în paralel în limbajul comun și în limbaje specializate putem vorbi despre o tranziție de la definiția de tip „lingvistic” (lexicografic) la cea de tip „enciclopedic”, reflectând tranziția graduală de la sensul preștiințific (uzual) la sensul științific (specializat) [28, p.13].

Sinonimia

Sinonimia ca expresie a raporturilor de analogie [26, p.175-176] dintre termeni – este evitată, în principiu, în cadrul textelor juridice, deoarece contravine nevoii de precizie a exprimării și poate fi cauza unor interpretări eronate ale prevederilor legii [27, p.248]. De aceea, sinonimia perfectă este rareori întâlnită în vocabularul juridic. În evoluția limbajului juridic se poate urmări procesul de reducere a sinonimiei, pentru a se asigura precizia expresiei juridice. În cazul perechilor de termeni juridici compuse dintr-un cuvânt provenit din vocabularul general și un neologism, cuvântul vechi, polisemantic este treptat înlocuit prin termenul juridic împrumutat (cf. (bun) mișcător – (bun) mobil; (bun) nemișcător – (bun) imobil, DPPC, p.94).

Pot fi totuși aduse în discuție ca sinonime perfecte (totale) în plan semantic omor – omucidere, amăgire – inducere în eroare, încăierare – rix (DJP), moștenire – succesiune (DDC), care au sens identic, cu precizarea că ele se diferențiază prin utilizarea preferențială în anumite variante stilistico-funcționale ale comunicării juridice [DS, p.457-459]. În cazul perechilor de sinonime citate mai sus, primul termen (provenit din vocabularul general) aparține „limbajului dreptului”, fiind folosit în texte legislative, iar al doilea este utilizat, de preferință, în „limbajul juriștilor”.

O formă de manifestare a sinonimiei totale, caracteristică lexicografiei juridice, este indicarea unor termeni echivalenți sub aspect semic și contextual-stilistic (funcțional). Respectivele cuvinte pot funcționa ca sinonime și în vocabularul general al limbii literare (alienație mintală/ iresponsabilitate; conlucrare/cooperare; pederastie/ homosexua-litate; delincvent/infractor, DJP) sau pot stabili o relație de echivalență numai în context juridic [26, p.179] . Ultima situație este ilustrată de sintagme precum faptă penală/ilicit penal; absorbție/concurs de infracțiuni (DJP), dar, mai ales, de sinonimiile totale stabilite între expresii latinești consacrate în domeniul juridic și echivalentul lor românesc (abolitio criminis/desființarea crimei; locus delicti comissi/locul comiterii infracțiunii; onus probandi/sarcina probei; nomen juris/numele dispoziției legale; vis major/forță majoră (DJP).

Mult mai rar, sinonimele totale sunt împrumutate din engleză: „white-collar criminality”/criminalitatea gulerelor albe; gang/bandă organizată; hold-up/lovitură, jaf (DJP).

Sinonimia din vocabularul juridic este una parțială (în sens larg), fiind reprezentată, cel mai frecvent, de termeni identici sub aspect semic (al conținutului), dar diferențiați contextual și stilistic. De exemplu, termenul juridic pact are în DDC (p.375) cinci sinonime, dintre care două aparțin vocabularului general al limbii literare standard (învoială, înțelegere), iar celelalte trei aparțin vocabularului juridic (acord de voințe, contract, convenție). Dintr-un corpus foarte bogat, selectăm cele mai frecvente situații de apartenență a sinonimelor la registre stilistice distincte:

– popular/specializat: împărțeală/partaj (DDC); plăsmuire/ contrafacere; surghiun/exil; încăierare/rix (DJP); coschimbaș/ copermutant; consângeni/consanguini (DDC); pricină/cauză, litigiu (DJP);

– popular(arhic)/specializat: zălog/gaj; copil de suflet/adoptat (DDC); înșelăciune/fraudă (DJP);

– popular/literar: rămășag, prinsoare/pariu; chiriaș/locatar (DDC); amăgire/inducere în eroare (DJP);

– literar(uzual)/literar (neologic sau livresc): dovadă/probă; câștig nerealizat/beneficiu nerealizat (DDC); îmbibație alcoolică/ alcoolemie; închisoare/penitenciar (DJP);

– literar(uzual)/specializat: învinuire/inculpare; abținere/ incompatiblitate, recuzare; client/justițiabil (DJP).

În numeroase cazuri, sinonimia din vocabularul juridic are caracter contextual, echivalența semantică existând exclusiv în cadrul unor sintagme care trimit la concepte proprii dreptului (în termeni saussurieni, sinonimia respectivă se realizează numai în vorbire, fiind absentă din limbă/sistem). Numeroase exemple în acest sens se găsesc în DDC: brevet paralel (analog); substituție vulgară (alternativă); coproprietate forțată (perpetuă); coproprietate ordinară (temporară), dar și în DJP (cameră de chibzuire (de consiliu); termene cominatorii (absolute); termene de recomandare (absolute).

Antonimia

Ca relație logico-lingvistică între sensuri contrare sau contradictorii [26, p.179-180], antonimia– reprezintă o modalitate de organizare a vocabularului juridic și, în același timp, de elucidare a sensului unor termeni/expresii puși în opoziție [26, p.179] sub aspect formal. Principalele tipuri de antonimie întâlnite în textele juridice sunt:

a) antonimia marcată morfologic (antonime homolexe) prin prefixe: bun corporal/necorporal, incorporal; bun mobil/imobil; termen precis (cert)/imprecis (incert); moștenitor sezinar/nesezinar; moștenire/dezmoștenire (DDC).

b) antonimia realizată prin termeni neînrudiți formal (antonime heterolexe): acuzare – apărare; autor – victimă (DJP); creditor – debitor; constituire – dizolvare [a persoanei juridice, societății comerciale etc.] (DDC).

Sub aspect semantic-funcțional există:

a) antonime absolute (polare și simetrice), care exprimă sensuri diametral opuse, atât în VG, cât și în VJ, nefiind dependente de contextul verbal: legal/ilegal; licit/ilicit; bună-credință/rea-credință (DJP).

b) antonime relative (contextuale), care nu se opun la nivelul VG, ci numai în cadrul clasificărilor conceptuale proprii unei ramuri de drept [26, p.182]. De exemplu, în DDC apar antonimii adjectivale limitate la anumite sintagme strict specializate: substituție vulgară – substituție alternativă; coproprietate forțată , coproprietate ordinară; bun generic – bun cert.

Acest tip de opoziție antrenează frecvent noțiuni-cheie din sfera dreptului reprezentând protagoniștii unor relații, operații sau activități juridice (donator-donatar; locator-locatar; mandant-mandatar; cumpărător-vânzător; accipiens-solvens; judecător-părți; autor-victimă, DJP) sau elemente/fațete constitutive ale unei realități sau instituții juridice: activ-pasiv [succesoral]; [prejudiciu] material/moral; [persoană] fizică/juridică (DDC).

Hiponimia

Hiponimia reprezintă o relație semantică de incluziune a sensurilor termenilor luați în considerare [DSL, p.238-239]. Relațiile de subordonare a hiponimelor față de un hiperonim (corespunzând genului proxim) stabilesc o ierarhizare lexico-semantică, având la bază o structură ierarhică noțională existentă într-un anumit domeniu al dreptului. Un exemplu este relația de hiponimie (subordonare) a termenilor sentință și decizie față de hiperonimul hotârâre. Conform DJP (p.426), hotărâre are sensul generic „înscris care constată soluția adoptată de instanță în rezolvarea unei pricini”, iar hiponimele sale se definesc în raport cu instanțele care judecă o cauză (sentința este o hotărâre pronunțată de prima instanță, iar decizia – o hotărâre a instanței de recurs).

Cîmpurile lexico-semantice

Cîmpurile lexico-semantice reprezintă modalități de structurare a vocabularului juridic, corespunzând unor câmpuri noționale (conceptuale) din domeniul dreptului [DSL, p.97-98]. Fiecare câmp apare ca un microsistem structurat prin intermediul semelor comune și distinctive.

1.4. Modalități de formare ale termenilor juridici

Compunerea

În timp ce în vocabularul general al limbii române procedeul derivării este mai productiv decât compunerea, în vocabularul juridic, la fel ca în alte limbaje de specialitate, compunerea ocupă un loc privilegiat.

Tipurile de compuse din vocabularul juridic românesc coincid perfect cu cele din vocabularul juridic francez, atât sub aspectul tiparelor structurale, cât și al valorilor semantice și al productivității.

a) Cea mai frecventă structură lexicală obținută prin compunere este sintagma nominală (unitate semantică complexă). Deși gradul de coeziune gramaticală a elementelor componente este mai redus decât în cazul compuselor din vocabularul general, considerăm că aceste combinații lexicale, stabile în vocabularul juridic, pot fi incluse în categoria compuselor întrucât desemnează un referent (concept) unic. Elementele componente își pierd – într-o anumită măsură – sensul inițial și dobândesc un înțeles nou (sau mai precis) prin asociere cu determinantul.

Termenii-bază („cuvinte-nucleu”) din unitățile sintagmatice (de exemplu, în dreptul civil: act, acțiune, asigurare, bun, contract, DDC) sunt determinați prin substantive sau adjective („cuvinte-satelit”). Cea mai frecventă este structura binară [subst.+prep.+subst.]: buletin de identitate, buletin de vot (DDCA); complet de judecată (DJP); titlu de proprietate (DDC). Mai rar, cele două substantive sunt juxtapuse: clauză-aur (DDI); daune-interese (DDC), după fr. dommages-intéręts. Preferința vocabularului juridic pentru acest tipar de compunere se explică – în română, ca și în franceză – prin faptul că satisface cerințele de precizie și economie lingvistică, specifice limbajului juridic.

După modele străine se formează tipuri aparte de unități sintagmatice, printr-o utilizare specifică a prepozițiilor: „acțiune în anularea actelor notariale” (DDPC); „acțiune în constituirea de drepturi” (DDPC); „acțiune în desfacerea înfierii” (DDPC); „contestație în anulare” (DDPC); contestație la poprire” (DDPC); „decădere din prob㔠(DDPC).

Fiecare dintre elementele componente ale unei unități sintagmatice are posibilitatea unor expansiuni prin determinări succesive: just titlu putativ [14, p.309]; daune-interese moratorii (14, p.173).

b) Compusele realizate prin juxtapunere dintr-un substantiv și un adjectiv se bucură de o frecvență însemnată. Deși din punct de vedere morfologic, elementul central al compusului este substantivul, sub aspect semantic și funcțional (din perspectivă juridică), ponderea aparține adjectivului, prin capacitatea sa distinctivă.

În general, determinanții adjectivali sunt postpuși față de substantivul determinat (amprente digitale; azil diplomatic; mare liberă; portret vorbit, DJP). După modelele străine, apar și adjective antepuse cu topică fixă: bun gospodar; justă cauză, just titlu; nuda proprietate (DDC); bunele moravuri; rele tratamente (DJP); depline puteri; fals pavilion (DDI).

Compusele care conțin prefixoide (cvasidelict, cvasiuzufruct, DDC; autoabrogare, automutilare, autopază, DJP) reprezintă, de regulă, împrumuturi sau calcuri.

A) Compunerea singtagmatică

Compunerea sintagmatică este un procedeu ce constă în îmbinarea a cel puțin două cuvinte, care pot exista și independent în limbă, într-o unitate lexicală nou (denumit de A. Martinet «sintagmă»), dintre care unul este elemental principal (determinatul) și celelalte sunt elementele auxiliare (determinanții). Deși gradul de coeziune gramaticală a elementelor componente ale unui compus terminologic este mai redus decât în cazul compuselor din vocabularul general, considerăm că aceste combinații lexicale, stabile în terminologia juridică, pot fi incluse în categoria compuselor, întrucât desemnează un referent/concept unic. Elementele componente ale unui termen compus își pierd, într-o anumită măsură, sensul inițial și dobândesc un înțeles nou.

În timp ce în vocabularul general al limbii române procedeul derivării este mai productiv decât compunerea, în terminologia juridică, la fel ca în alte terminologii, compunerea ocupă un loc privilegiat. Alexandra Cuniță afirma că “[c]’est ainsi que la composition syntagmatique fonctionne avec une haute productivité

dans la lexique des langues de spécialité (les lexiques techniques), alors que son rendement dans le lexique de la langue courante est moins élevé” [36, p.46]. Prin urmare, termenii se caracterizează prin predilecția pentru compunerea sintagmatică, având drept rezultat unități semantice complexe. Potrivit lui Gérard Cornu, două treimi din terminologia juridică franceză reprezintă termenii compuși [37 p.172].

În timpul creării glosarului nostru de termeni de dreptul penal și internațional penal, am întîlnit dificultăți în identificarea termenilor compuși din textele de legi românești și franceze, deoarece pot exista atît sintagme terminologice fixe, cît și sintagme terminologice libere.

Pentru a depista procedeele de formare a compușilor juridici, am ținut seama de trei aspecte: ce parte de vorbire este determinatul; ce parte de vorbire este determinantul; forma determinantului: prezența sau absența unui cuvânt de relație (o prepoziție, o conjuncție etc.)

Bazîndu-ne pe aceste aspecte, am identificat următoarele tipuri de sintagme terminologice:

1. sintagme terminologice bimembre — termeni compuși din două elemente.

După natura morfologică a elementului principal, sintagmele terminologice bimembre din vocabularul juridic pot fi de două tipuri:

Construcții nominale

S1(n)+S2(g): comiterea infracțiunii, conținutul infracțiunii, rezultatul infracțiunii, evaluarea dovezii, evaluarea probei, favorizarea infractorului, folosul infracțiunii, individualizarea pedepselor, înlesnirea evadării, mobilul infracțiunii, obiectul infracțiunii, reducerea pedepsei, retragerea mărturiei, retragerea plîngerii, rezultatul faptei, săvârșirea infracțiunii, scopul infracțiunii, subiectul infracțiunii, ușurarea pedepsei.

S1(n)+S2(a): corp delict, daune interese, expert-parte, fotografii schiță, zile amendă.

S+Adj. — această juxtapunere se bucură de o frecvență însemnată. Deși din punct de vedere morfologic, elementul central al compusului este substantivul, sub aspect semantic și funcțional (din perspectivă juridică), ponderea aparține adjectivului, prin capacitatea sa distinctivă. În general, adjectivul este postpus față de substantivul determinat: mărturie mincinoasă, tratamente neomenoase, arest ilegal, sentință maximă, procedură penală, reproducere frauduloasă, clauză penală, arestare preventivă, crimă internațională, infracțiune bilaterală, furt simplu,

alienare mintală, infracțiune flagrantă, infracțiune calificată, crimă organizată, imunitate parlamentară, circumstanță agravantă, omor calificat, pericol social. După modelele străine, apar și adjective antepuse.

Adj.+S: rele tratamente, bună credință, bune moravuri, flagrant delict.

2. Construcții verbale

Verb+S(a): a favoriza infractorul, a evalua dovezi, a individualiza pedeapsa, a retrage mărturia, a retrage plîngerea, a reduce pedeapsa, a cumula pedepse, a stabili pedeapsa.

Cele mai productive formule s-au dovedit a fi: S+Adj. ¸si S1(n)+S2(g), iar neproductive S1(n)+S2(a) și Adj.+S.

De remarcat că nu orice îmbinare a două cuvinte constituie o sintagmă.

Astfel, o prepoziție și un substantiv (cu premeditare, cu știință) nu constituie un termen compus, ci doar o locuțiune, care necesită existența altor lexeme pentru a deveni o sintagmă: crimă cu premeditare, neîndeplinirea cu știință a îndatoririlor de serviciu.

2. sintagme terminologice trimembre — termeni compuși din trei elemente.

Sintagmele terminologice trimembre din vocabularul juridic pot fi construcții nominale sau verbale care conțin sau nu în structura lor prepoziții. Astfel, le-am clasificat în funcție de prezența sau absența prepoziției:

1. Construcții prepoziționale

S1(n)+Prep.+S2(a) este cea mai frecventă structură între sintagmele terminologice trimembre: război de agresiune, tratat de extrădare, prizonier de război, detențiune pe viață, criminal de război, ucidere din culpă, act de execuție, atentat la pudoare, arestare prin forță, concurs de infracțiuni, violare de domiciliu, luare de ostatici, instigare la discriminare, condamnare pe viață, crimă cu premeditare, pluralitate de infracțiuni, privațiune de libertate. Cea mai productivă prepoziție s-a dovedit a fi de.

Verb+Prep.+S(a): a condamna la pedeapsă.

2. Construcții neprepoziționale

S1(n)+S2(g)+S3(g): aplicarea executării pedepsei, suspendarea cursului prescripției, amînarea executării pedepsei, întreruperea executării pedepsei, locul săvîrșirii infracțiunii, împiedicarea producerii rezultatului, împiedicarea

săvîrșiirii faptei, suspendarea executării pedepsei, amînarea aplicării pedepsei, epuizarea rezultatului infracțiunii, garantarea libertății persoanei.

S1(n)+S2(g)+Adj.: activitatea legii penale, teoria personalității criminale, umanismul dreptului penal, retragerea plângerii prealabile, pedeapsa detențiunii severe, pedeapsa închisorii stricte, lipsa plîngerii prealabile, gravitatea

faptei săvîrșite.

S1(n)+S2(a)+Adj.: infracțiune fapt consumat, infracțiune fapt epuizat.

S1(n)+Adj.+S2(g): urmărire imediată a infracțiunii, caracterul penal al faptei, codul penal al României, conținutul constitutiv al infracțiunii, elemental material al infracțiunii, obiectul material al infracțiunii, subiectul activ al infracțiunii.

S+Adj.1+Adj.2: vătămare corporală gravă, circumstanțe agravante legale, circumstanțe atenuante legale, competență penală excepționalî, competență penalî funcțională, competență penală materială, competență penală personală, competență penală specială, competență penală teritorială, expertiză balistică judiciară, drept procesual penal.

Observăm că sintagmele Verb+Prep.+S(a) ¸si S1(n)+S2(a)+Adj. sunt puțin productive în terminologia juridică.

3. sintagme terminologice tetramembre — termeni compuși din patru elemente.

Deși una dintre trăsăturile termenului constituie concizia atât lexicală, cît și structurală, identificăm, în vocabularul juridic, un număr impresionant de structuri terminologice complexe tetramembre. Vom prezenta aceste construcții terminologice în ordinea descrescătoare a productivității lor:

1. S1(n)+Prep.+S2(a)+Adj.: absolvire de răspundere penală, codul de procedură penală, comunicare de informații false, condamnat fără antecedente penale, delincvent cu condamnări repetate, infracțiune de execuție promptă, organe de urmărire penală, sancțiune de drept penal, trafic de ființe umane. Foarte rar adjectivul este antepus substantivului: supunere la rele tratamente.

2. S1(n)+Prep.+S2(a)+S3(g): participanți la săvîrșirea infracțiunii, probă în sprijinul acuzării, probă în sprijinul apărăarii, recurs în interesul legii, trădare prin ajutarea inamicului, muncă în folosul comunității.

3. S1(n)+Adj.+Prep.+S2(a): concurs real de infracțiuni, Curtea Internațională de Justiție, dovezi temeinice de îndreptare, pedeapsă alternativă la amendă, pedeapsă privativă de libertate, pluralitate intermediară de infracțiuni, port ilegal de arme, probă neacceptată în instanță, vătămare corporală din culpă.

4. S1(n) + S2(g) + Prep. + S3(a): compromiterea intereselor de stat, garantarea dreptului de apărare, pedeapsa detențiunii pe viață, abolirea pedepsei cu moartea, împiedicarea participării în proces. Ca și la sintagmele terminologice trimembre, prepoziția de se dovedește a fi cea mai productivă, după care urmează fără, cu, la, în, din, pe.

5. S1(n)+S2(g)+S3(g)+S4(g): întreruperea executării pedepsei închisorii, suspendarea cursului termenului prescripției, zădărnicirea producerii rezultatului

Infracțiunii.

6. S1(n)+S2(g)+S3(g)+Adj.: nerespectarea regimului materiilor explozive, omisiunea sesizării organelor judiciare, formele interpretării legii penale, începerea executării sancțiunilor penale, rezultatul interpretării legii penale, strămutarea judecării cauzelor penale. Mai rar întâlnim adjectivul antepus: depășirea limitelor legitimei apărări.

7. S1(n)+Adj.1+S2(g)+Adj.2: pedeapsă complementară a degradării militare, Organizația internațională a Poliției Criminale, acte premergătoare ale urmăririi penale, latura civilă a cauzei penale, latura penală a cauzei penale, izvoarele materiale ale dreptului penal, izvoarele formale ale dreptului penal.

8. S1(n)+Adj.+S2(g)+S3(g): suspendarea condiționată a executării pedepsei, Declarația universală a drepturilor omului.

9. S1(n)+S2(g)+Adj.1+Adj.2: activitatea legii penale materiale, activitatea legii procesual penale, aplicarea legii penale dezincriminatoare, aplicarea legii penale procesuale, aplicarea legii penale substanțiale, efectele hotărîrilor judecătorești definitive, folosirea instrumentelor oficiale false, modificarea pedepsei aplicată definitiv, principiile dreptului procesual penal, recunoașterea hotărîrilor penale străine.

10. S+Adj.1+Adj.2+Adj.3: fapte juridice procesual penale.

Analizând compușii din dreptul internațional penal menționați anterior, observăm că din grupul structurilor tetramembre fac parte numai sintagme nominale, care se caracterizează printr-o diversitate de tipuri în ceea ce privește structura lexicală și gramaticală. Îmbinările de tipul S1(n)+Adj.+S2(g)+S3(g) și S+Adj.1+Adj.2+Adj.3 par să nu fie foarte productive.

4. sintagme terminologice plurimembre — termeni compuși din mai mult de patru elemente.

În textele de legi, am depistat un număr considerabil de sintagme plurimembre, foarte importante din punct de vedere semantic și al frecvenței lor. Acest grup de sintagme l-am clasificat după cum urmează:

1. Sintagme terminologice plurimembre din 5 elemente componente: act de executare a faptei ilicite, act de începere a urmăririi penale, acțiunea civilă în procesul penal, aflarea adevărului în procesul penal, aplicarea legii penale în timp, aplicarea legii penale mai favorabile, arestarea inculpatului în cursul judecății, asistență juridică în procesul penal, asocierea pentru săvîrșirea de infracțiuni, cauzele care înlătură consecințele condamnării, cauzele care înlătură executarea pedepsei, cauzele care înlătură răspunderea penală, Declarația dreptului omului și cetățeanului, executarea sancțiunilor de drept penal, gradul de pericol social al infracțiunii, restabilirea situației anterioare comiterii infracțiunii.

2. Sintagme terminologice plurimembre din 6 elemente componente: aplicarea legii penale substanțiale în spațiu, arestarea inculpatului în cursul urmăririi penale, arestarea învinuitului în timpul urmăririi penale, asistență juridică facultativă în procesul penal, bolnav care suferă de tulburări psihice, cauze care înlătură caracterul penal al faptei, Comisia rogatorie internațională în materie penală, imposibilitatea persoanei de a se apăra, încetarea cauzei de suspendare a procesului penal.

3. Sintagme terminologice plurimembre din 7 elemente componente: aplicarea retroactivă a legii penale interpretative mai favorabile, asistență juridică internațională în materia dreptului penal, atentatul care pune în pericol siguranțta statului, extinderea competenței teritoriale a organelor de cercetare penală.

4. Sintagme terminologice plurimembre din 8 elemente componente: aplicarea legii penale infracțiunilor săvârșite pe teritoriul țării, efectul extensiv al apelului și recursului în procesul penal, efectul suspensiv al apelului și recursului în procesul penal, folosirea emblemei Crucii Roșii în timpul operațiilor militare, împiedicarea punerii în mișcare sau a exercitării acțiunii penale.

5. Sintagme terminologice plurimembre din 9 elemente componente: actele premergătoare urmăririi penale efectuate de investigatorii sub acoperire, aplicarea legii penale infracțiunilor săvîrșite în afara teritoriului țării.

6. Sintagme terminologice plurimembre din mai mult de 9 elemente componente: aplicarea legii penale mai favorabile în cazul în care s-au pronunțat hotărîri de condamnare definitive, aplicarea temporală a legii penale în cazul ordonanțelor de urgență și al declarării neconstituționalității unor legi penale, arestarea și prelungirea arestării inculpatului condamnat de instanța de fond, cauze care împiedic punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale, concursul între cauzele de agravare și cele de atenuare a răspunderii penale, infracțiunile săvîrșite pe teritoriul țării de către persoane care beneficiază de imunitate de jurisdicție, infracțiunile săvîrșite pe teritoriul țării la bordul navelor sau aeronavelor striine.

Unii terminologi nu recunosc unitățile terminologice având la bază o relație de coordonare prin conjuncția și sau o relație disjunctivă prin conjuncția sau. Ele sunt considerate îmbinări deschise, care nu îndeplinesc principiile de formare a termenilor. Cu toate acestea, în domeniul dreptului, întîlnim un număr important de astfel de sintagme: arestarea nelegală ¸și cercetarea abuzivă, desistarea și împiedicarea producerii rezultatului, cauze de agravare și cauze de atenuare a sancțiunilor penale, interceptarea și înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor, înlăturarea sau modificarea pedepsei, neîndeplinirea cu știință a îndatoririlor de serviciu sau îndeplinirea lor defectuoasă, reținerea sau distrugerea de înscrisuri, loviri sau vătămări cauzatoare de moarte. În opinia noastră, aceste structuri trebuie acceptate ca o unitate terminologică inseparabilă, deoarece, analizate separat, ele își pierd din semnificația unitară.

De asemenea, în domeniul dreptului, întâlnim sintagme-propoziții, atipice pentru majoritatea limbajelor specializate. De exemplu, în DDP, depistăm următoarele sintagme: Fapta nu este prevăzută de legea penală, Fapta nu a fost comisă de învinuit sau inculpat, Fapta nu există, Fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni, Fapta nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii. După opinia noastră, acest tip de sintagme apare în domeniul juridic sub influența latinei de la care au fost împrumutate asemenea expresii: electa un via non datur recursus ad alteram, actio non datur cui nihil interest, actus interpretandus est potius (magis) ut valeat quam ut pereat; adversus periculum naturalis ratio permittit defendere.

În concluzie, putem afirma că limbajul juridic, din dorința de a nu scăpa nici un detaliu și de a fi exhaustiv, se caracterizează printr-o avalanșă de sintagme plurimembre care fac dificilă înțelegerea textului de lege, în special pentru nespecialiști.

B. Compunerea temică

Compunerea temică este un procedeu în care două sau mai multe baze (teme) savante se sudează, cu sau fără adăugare de afixe, și formează un termen nou.

În limba română, se folosesc circa o mie două sute de elemente de compunere savantă (38, p.112). Majoritatea acestora au un caracter internațional: grafologie, hegemonie, homosexual, monopol, antropologie criminală.

Formarea de termeni prin compunere temică se supune anumitor reguli. În română, ca și în franceză, primul element se termină, de obicei, cu o vocală care acționează ca element de legătură. Pentru unele elemente de compunere există o distribuție preferențială (numai în poziție anterioară/numai în poziție posterioar), dar, adesea, aceeași formă se poate plasa în oricare din cele două poziții.

Idealul punerii laolaltă a unor elemente de compunere omogene din punctul de vedere al originii lor continuă săa influențeze terminologia. Astfel, se preferă eugenie (gr.–gr.) în loc de victimologie (lat.–gr.). Cu toate acestea, termenii hibrizi, din acest punct de vedere, s-au încetățenit în vocabularul juridic: genocid, olograf, bigamie.

Se poate constata o anumită polisemie a formanților de acest tip. Astfel –logie ¸si -log tind să formeze serii de termeni desemnând științe și specialiștii care le practică: politolog, politologie, criminolog, criminologie. Mai există, însă, și cazuri în care -log și-a păstrat sensul de discurs: apologia (infracțiunilor), dialog (social).

În terminologia juridică, cel mai des întâlnim, însă, un element de compunere combinat cu un cuvânt din limba română: cvasidelict, autoincriminare, automutilare, autoapărare, autoabrogare, autoajutor, autodeterminare, autopază, autoprotecție, bilateral, bipartid, contraexpertiza, contraproba, antecontract, antidumping.

Temele (bazele) grecești și latine au ajutat la unificarea internațională a sistemelor juridice. Cu toate acestea, astăzi, ele se folosesc mult mai puțin decât înainte.

Derivarea

Preluată din limba comună, derivarea cu sufixe și prefixe este un procedeu frecvent folosit pentru crearea terminologiei juridice. Majoritatea elementelor derivaționale folosite pentru crearea terminologiei juridice au pătruns în limba română prin împrumuturi neologice.

Majoritatea termenilor juridici care conțin afixe cu circulație internațională reprezintă în română împrumuturi latino-romanice (de exemplu, în DEX sunt înregistrate: ilicit < fr. illicite, lat. illicitus, p.415; legalitate < fr. légalité, p.493). Prin adaptarea termenilor juridici împrumutați, utilizând sufixe românești, se formează serii lexicale (de exemplu, ajdective cu sufixul –(or)iu care corespunde fr. –oire: (acțiune) confesorie, declaratorie, interogatorie, negatorie, provocatorie, subrogatorie, DDPC.

Categoria restrânsă a derivatelor formate prin calchiere cuprinde formații semi-analizabile în care afixe neologice (îndeosebi prefixe savante, cu etimologie multiplă latino-romanică, împrumutate din limba franceză), sunt detașate din împrumuturi neologice și atașate unor teme românești.

a) Derivarea progresivă

Derivarea progresivă sau propriu-zisă constituie un procedeu productiv în terminologia juridică. Ea constă în formarea unui termen prin adăugarea de afixe lexicale sau lexico-gramaticale din fondul vechi al limbii sau, mai ales, prin utilizarea de afixe neologice. În timp ce în terminologia juridică franceză derivarea cu sufixe și prefixe are un caracter conservator (prin păstrarea unor afixe a căror productivitate a scăzut în vocabularul general), derivatele românești conțin, în marea majoritate, afixe neologice productive, cu etimologie multiplă latino-romanică. Prin urmare, derivarea în limba română contribuie atît la formarea de termeni noi, cât și la adaptarea împrumuturilor neologice.

Identificăm două tipuri de derivare progresivă:

1. Sufixarea rămâne cel mai productiv procedeu derivativ în terminologia juridică, cele mai importante sub aspect semantic și statistic fiind sufixele care formează termeni abstracți:

a) – sufixe substantivale pentru nume de agent:

ˇ        – tor : înfietor; lichidator; asigurator; infractor (DDC);

ˇ        – ar: beneficiar; cesionar; mandatar; funcționar (DDC);

ˇ        – ist: recidivist; penalist; terorist; criminalist (DJP);

ˇ        – at: inculpat; acuzat; condamnat (DDC).

b) – sufixe substantivale pentru nume de acțiuni:

ˇ     – re – foarte productiv pentru a reda denumirea acțiunii prin forma de infinitiv lung substantivat (de exemplu, în CP, găsim: prelucrare, revânzare, exercitare, dare (de bani), primire, înșelare, folosire, falsificare, substituire, expunere, vânzare, divulgare). Numărul mare al derivatelor de acest tip din terminologia juridică se explică prin tiparele sintactice specifice de exprimare a normei;

ˇ      – aj – care desemnează o acțiune sau un proces: șantaj, linșaj, spionaj;

ˇ    – t – sufix participial, care exprimă o trăsătură rezultată dintr-o anumită activitate: condiționat, e.g. libertate condiționată, agravat, e.g. conținut agravat, organizat, e.g. crimă organizată, vătămat, e.g. persoană vătămată, suspendat, e.g. pedeapsă suspendată;

ˇ      – itate – cu valoare de „abstract al calității” – formează substantive din adjective; apare mai ales la termeni juridici împrumutați din franceză (contrarietate, DDPC; DEX, p.192); solvabilitate (DDPC; DEX, p.876), sau în termeni cu etimologie multiplă (minoritate, CP < fr. minorité, lat. minoritas, -atis, germ. Minorität, DEX, p.551). Deși sufixul –itate este foarte productiv în limba română actuală și îndeosebi în limbajele specializate, în VJ găsim relativ puține creații românești formate cu acest sufix: contradictorialitate (DDPC) este înregistrat în DEX ca format din contradictoriu + suf. –alitate (DEX, p.191); colegialitate (DDPC), format din colegial + suf. –itate, după germ. Kollegialität (DEX, p.171).

c) – sufixe adjectivale (selectate din DDC):

ˇ      care exprimă posibilitatea sau virtualitatea: – bil (cf. fr. -ible, -able): anulabil, brevetabil, inalienabil, imputabil;

ˇ      care exprimă finalitatea (obiectivul): -oriu (cf. fr. -oire): accesoriu; preparatoriu, derogatoriu;

ˇ      care indică efectul sau funcția: -iv (cf. fr. –if): abdicativ, constitutiv, confirmativ;

ˇ      care indică apartenența: -al: notarial, patrimonial, succesoral.

Prefixarea

Prefixarea este un procedeu productiv în terminologia juridică, datorită simplității mecanismului derivativ și „transparenței” derivatului.

Majoritatea prefixelor productive în terminologia juridică românească au caracter neologic și circulație internațională, fiind prezente în împrumuturi din franceză (coinculpt, colocatar, deposedare, nonintervenție, subcontract, preaviz) și în formații calchiate.

Astfel, prefixul savant sub-, considerat specific pentru limbajele administrativ și științific, a fost utilizat pentru calchierea parțială a unor termeni juridici latino-romanici: a subscrie < sub- + scrie după fr. souscrire, lat. subscribere; a subsemna < sub- + semna după fr. soussigner (DEX, p.906); a subînchiria, subscripție (Gherman-Vasiliu, p.233).

Dintre prefixele neologice intrate în limba română prin intermediul termenilor juridici împrumutați, au devenit productive în terminologia juridica, atașându-se unor teme românești: co(m)-, care formează un mare număr de derivate, majoritatea fiind (semi)calcuri (copârât, comoștenitor, coproprietar, coschimbas, DDC; complângere, DDPC); contra – (contrafacere, contraînscris, DDC); re- (repunere [în termen], reorganizarea [persoanelor juridice], DDC).

Numeroși termeni juridici sunt realizați prin calchiere parțială cu vechiul prefix de origine slavă, foarte productiv ne-, atașat unor teme împrumutate, ca o prelungire în timp a unui procedeu mai vechi de îmbogățire a limbii. Încă din primele coduri moderne, ne- intră în concurență cu prefixul neologic in-, specific pentru stilurile științific și juridic, dar neproductiv pe teren românesc (incapacitate de lucru, necapacitate de lucru, CP, 1882, p.81).Concurența celor două prefixe este atestată și în codurile actuale (de exemplu, în CC, 1897, p.187 și în CC, 1981, p.99 găsim insolvabil/nesolvabil). Examinarea dubletelor din vocabularul juridic relevă distribuția specifică a celor două prefixe: in- (im-) este limitat la combinarea cu teme neologice, de proveniență romanică (incapacitate, DDC; imprescriptibilitate, DDI), în timp ce ne- se atașează atât temelor vechi românești (netemeinicie, DDPC), cât și celor împrumutate (necombatanți, nebeligerantă, DDI; necompetență; nelegalitate, DDPC).

b) Derivarea regresivă

Derivarea regresivă/inversă, procedeu opus celui dintîi, se realizează prin eliminarea unor afixe autentice sau presupuse de la substantive, adjective și verbe preexistente și se adaugă numai morfeme gramaticale care ajută la încadrarea cuvîntului nou-format într-o categorie lexico-gramaticală și la realizarea flexiunii. Această metodă nu este productivă în terminologia juridică. Termenii formați prin derivare regresivă desemnează, de regulă, nume de acțiune sau rezultatul acțiunii, formate de la baze verbale (pedeapsă < pedepsi, arest < aresta).

c) Derivarea parasintetică

Derivarea parasintetică reprezintă un procedeu de formare care se realizează prin îmbinarea simultană a unui sufix (element care, de obicei, schimb clasa morfemului de bază) și a unui prefix (care aduce modificări noționale). Este o metodă relativ puțin productivă în terminologia juridică, în schimb, au fost împrumutați termeni derivați după acest procedeu: retrogradare, retroactivitatea (legii).

d) Derivarea improprie

Derivarea improprie/conversia/conversiunea este un procedeu care constă în schimbarea clasei gramaticale. În terminologia juridică, participiul devine substantiv: acuzat, bănuit, condamnat, învinuit, inculpat.

Împrumutul

Este bine cunoscută permeabilitatea terminologiei juridice pentru neologismele împrumutate. Pentru a desemna referenți sau reglementări recent introduse în legislația românească, legiuitorul preferă să introducă termeni noi prin împrumut.

Analizînd etimologia termenilor din banca noastră de termeni de drept penal și internațional penal, observăm un număr considerabil de împrumuturi din franceză. Aceste neologisme au fost adaptate la sistemul fonetic, grafic și morfologic al limbii române (recidivist < fr. récidiviste, prizonier < fr. prisonnier, penalist < fr. pénaliste, linșaj < fr. lynchage, insultă < fr. insulte, criminalitate < fr. criminalité, coinculpat < fr. coïnculpé, șantaj < fr. chantage, cazier < fr. casier, amendă < fr. amende). După asimilarea lor, foarte multe împrumuturi au generat derivați și/sau compuși terminologici în limbajul juridic. De exemplu, substantivul șantaj este un împrumut, dar numele de agent șantajist a fost derivat ulterior pe teren românesc. Franceza a avut și are, în continuare, un rol important în formarea vocabularului juridic.

Însă, majoritatea termenilor juridici împrumutați au o etimologie multiplă (delincvent < lat. delinquens,-ntis, fr. délinquant, it. delinquente; tratat < it. trattato, lat. tractatus, germ. Traktat, fr. traité; proces (penal) < it. processo, fr. procès, processus, lat. processus; procedură (penală) < fr. procédure, it. procedura, lat.

procedura; imprudență < fr. imprudence, lat. imprudentia, it. imprudenza; complice < fr. și it. complice; avocat < fr. avocat, lat. advocatus, germ. Advokat, it. avvocato).

Avînd la bază dreptul roman, limbajul juridic conține foarte multe împrumuturi din (lege < lat. lex, furt < lat. furtum). O caracteristică proprie terminologiei juridice sunt expresiile fixe împrumutate din latină fără nici o modificare (reductio ad absurdum; aberatio causae; aberatio delicti; aberatio ictus; ab initio; abolitio criminis; ab ovo; actioni(e), non natae, non praescribitur; actor incubit onus probandi; a fortiori; ad libitum; aut dare, aut punire; cogitationis poena nemopunitur; damnum emergens; in limine judicii; in limine litis; in personam; in rem; juris et de jure; juris tantum; lato sensu; non reformatio in pejus; restitutio in integrum).

Pe lângă împrumuturile latino-romanice (predominante în vocabularul juridic), identificăm, de asemenea, câteva împrumuturi de origine engleză (adaptați integral: lider, miting; în curs de adaptare: agreement, lobby, summit, speaker; xenisme: NATO, FBI). Ca o manifestare a snobismului lingvistic, se observă o tendință de reanglicizare (revenirea la orgtografia etimologică) sub formele leader, meeting.

Calcul lingvistic

Calcurile din limbajul juridic contribuie la diversificarea și precizarea exprimării, asigurînd totodată un grad sporit de accesibilitate acestui limbaj. Prezența calcurilor frazeologice în terminologia juridică actuală se datorează, în principal, traducerilor unor expresii din limba franceză. În terminologia juridică, identificăm următoarele tipuri de calcuri:

1. Calc lingvistic semantic. Se ia dintr-o limbă străaină numai sensul unui termen, iar acest sens nou se atribuie unui cuvânt mai vechi, aparținînd aceleiași sfere semantice, din limba care împrumută: cîrtiță (en. mole) ‘spion infiltrat’, uliu (en. hawk) ‘personalitate oficială cu spirit belicos’.

2. Calc lingvistic de structurăa/integral. Cel mai des întâlnit, constă în împrumutarea sensului¸ și copierea, prin mijloacele limbii care împrumută, a formei cuvîntului străin: decriminalizare după en. decriminalization, reluarea (urmăririi penale) după fr. reprende; constrîngere (fizică) după fr. contraindre; a contraface după fr. contrefaire; a se sinucide după fr. suicider. Deși compusele calchiate sunt rare în limbajul juridic actual, putem, totuși, cita: criminalitatea «gulerelor albe» după en. White collar criminality.

Din exemplele de mai sus, observăm că, în limbajul juridic actual, calcul lingvistic reprezintă un procedeu restrîns de formare a termenilor de drept.

Schimbarea categoriei gramaticale

Schimbarea categoriei gramaticale (conversiunea) se manifestă în română, în principal, sub forma substantivizării adjectivului, ceea ce permite o exprimare concisă, prin evitarea perifrazelor. Cel mai frecvent sunt supuse conversiunii adjectivele participiale (acuzat, bănuit, condamnat, învinuit, inculpat, înscris, DJP), dar fenomenul se întâlnește și în cazul unor adjective primare (fals [în declarații]; stupefiante, DJP) sau derivate (justițiabil „client, DJP).

1.5. Terminologizarea

Terminologizarea, o sursă inepuizabilă de termeni noi, constă în atribuirea unui cuvînt din lexicul general a unui sens specializat, unic, obținînd astfel statutul de termen dintr-un domeniu de activitate științifică sau tehnică. În domeniul dreptului, această metodă este foarte productivă: abuz, articol, autor, bănuit, cauză, complice, înșelăciune, plîngere.

Terminologia juridică a evoluat și evoluează în strînsă legătură cu societatea. Drept rezultat, pentru a fi mai aproape de oameni, vocabularul juridic se formează de la cuvinte din lexicul limbii comune. Astfel, cuvintele cu sensuri multiple (polisemantice) din vocabularul general devin termeni juridici prin delimitarea și precizarea sensului sau prin selectarea unui sens între mai multe posibile. De exemplu, cuvântul tăcere are în DEX sensurile: «1. faptul de a tăcea; 2. pauză, întrerupere mai lungă într-o discuție; 3. fig. indiferență, 4. fig. lipsă de afirmare, de manifestare; apatie, amorțire». Unicul sens al termenului juridic tăcere a fost selectat dintre sensurile figurate ale cuvîntului din vocabularul general: «tăcere (în dreptul internațional): absența unei atitudini exprese a unei părți asupra unor fapte juridice care apar în procesul raporturilor juridice.» (DDI).

În terminologia juridică, distingem două metode prin care se formează noi

termeni din lexicul general:

Restrângerea sensului: cuvinte din fondul vechi sau neologisme cu o semnificație generică dobîndesc un sens specializat: abatere – «încălcare a unei dispoziții legale, prezentînd un grad de pericol social mai redus

decât infracțiunea și pentru care se prevăd sancțiuni nepenale»; martor – «persoană care are cunoștință despre vreo faptă sau despre vreo împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în procesul penal și care poate fi ascultată în acest scop de către organele judiciare».

Extinderea sensului: prin termenul teritoriu din expresiile teritoriul României și teritoriul țării se înțelege – «întinderea de pămînt și apele cuprinse între frontiere, cu subsolul și spațiul aerian, precum și marea teritorială cu solul, subsolul și spațiul aerian ale acesteia» (Codul Penal, art. 142); arme – «sunt asimilate armelor orice alte obiecte de natură a putea fi folosite ca arme și care au fost întrebuințate pentru atac» (Codul Penal, art. 151). De asemenea, observăm, în legislația românească, extinderea sensului unor

termeni juridici, care erau menționați, în dicționarele anterioare anului 1990, cu referire exclusivă la legislația străină. De exemplu, termenul imunitate definit în DJP numai în raport cu convențiile internaționale, se utilizează astăzi în sintagmele imunitate parlamentară, imunitate de executare, imunitate de jurisdicție.

Reterminologizarea este o modalitate de creare a termenilor dintr-un domeniu de specialitate de la termeni existenți deja în alt domeniu de specialitate. Un exemplu din domeniul juridic este: convenție – «(în drept) [c]ontract; denumire dată unor tratate internaționale; (în artă) înțelegerea tacită de a admite unele procedee sau ficțiuni» (DEX); a ataca – «(domeniu militar) a începe sau a duce un atac; (în sport) a avea sau a lua ini¸tiativa într-un joc sportiv; (în drept) a cere justiției să reexamineze o hotărîre care nu satisface una dintre părți; (în muzică)

a începe executarea unei bucăți muzicale» (DEX). O particularitate distinctivă a procesului de reterminologizare o constituie faptul că unitatea terminologică nou formată poate fi introdusă concomitent în diferite domenii de specialitate. Acești termeni sunt denumiți termeni interdisciplinari.

În terminologia dreptului ca și în celelalte terminologii, întîlnim, de asemenea, fenomenul de determinologizare sau banalizare a termenilor, care are loc atunci cînd termenii juridici pătrund în vocabularul general. Considerăm că acesta este un proces normal și binevenit, deoarece cuvintele din textele de lege

trebuie cunoscute și înțelese de destinatarii lor.

În concluzie, putem afirma că majoritatea cuvintelor din vocabularul general devenite termeni juridici își păstrează numai parțial semnificația primară. De regulă, termenul selectează semul principal al cuvîntului.

1.6. Tehnici de traducere ale textelor juridice

1. Adiția

Military measures [art.7]- măsuri de ordin military, titlul articolului 7 ale Convenției de , 1954. Acest termen constă din două elemente: adjectivul military și substantivul measures. În traducere, termenul a achiziționat încă două elemente noi: de ordin. Observăm că adiția de ordin are ca scop explicitatea termenului. Dacă s-ar fi recurs la o traducere literală, am fi obținut sintagma măsuri militare, care nu produce efectul obțnut prin adiție.

Mai jos avem următoarele exemple:

Any High Contracting Party shall support the competent national authorities [art. 5 para.(1)]. [The Hague Convention, art.5, para.(1)].

Înaltele Părți Contractante sunt obligate să sprijine eforturile autorităților naționale competente. [Convenția de , art.5, par.1].

În acest exemplu, ne vom concentra asupra grupului atributiv din varianta română, eforturile autorităților naționale competente, o combinație de termeni specializați. Tehnica de traducere care a fost aplicată în traducerea acestui gurp atributiv a fost adiția, deoarece s-a recurs la adăugarea termenului eforturile. În acest context, adiția respectivă este recomandată în traducere, deoarece, în caz contrar, propoziția și-ar fi pierdut sensul logic. Un alt caz similar îl întîlnim în: shall support in safeguarding and preserving[art. 5 para.(1)] , care este tradus prin sunt obligate să sprijine în scopul asigurării ocrotirii și conservării.

2. Omiterea

Apart from the provisions which shall take effect in time of peace, the present Convention shall apply in the event of declared war or of any other armed conflict which may arise between two or more of the High Contracting Parties [art.18 para.(1)]. [The Hague Convention, art.18, para.(1)].

În afară de dispozițiile care trebuie să intre în vigoare, încă din timp de pace, Convenția de față se va aplica, în caz de război declarat sau mai multe dintre Înaltele Părți Contractante. [Convenția de , art.18, par.1].

Observăm că sintagma which may arise between two or more of the High Contracting Parties a fost tradusă prin dintre Înaltele Părți Contractante. În acest context, s-a recurs la tehnica de traducere numită omitere. Rolul ei aici este de a evita ambiguitățile în traducere, și într-o oarecare măsură a prescurtat expresia complexă din limba sursă, deci a fost aplicată procedura de economisire a cuvintelor dintr-o limbă. În același timp, condiționala if the state of war is not recognized a fost tradusă prin dacă starea de razboi nu a fost recunoscută. Astfel, observăm utilizarea timpului trecut în română, deși avem o acțiune care are loc la timpul prezent în engleză. Această strategie de traducere se bazează pe substituirea timpului în rîndul verbelor.

În exemplele următoare, vom pune în discuție omiterea termenului person în traducere. În varianta engleză, acest termen a fost utilizat de trei ori, în comparație cu o singură utilizare a cuvîntului personalitate în română.

The Parties to the conflict shall be bound to give effect to the proposals for meeting made to them. The Protecting Powers shall propose for approval by the Parties to the conflict a person belonging to a neutral Power or a person presented by the Director-General of the United Nations Educational, Scientific and Cultural Organization, which person shall be invited to take part in such a meeting in the capacity of Chairman [art. 22 para.(2)]. [The Hague Convention, art.22, para (2)].

Părțile în conflict sunt obligate să dea urmare propunerilor de consfătuire care le sunt făcute. Puterile protectoare vor propune, spre aprobare de către Părțile în conflict, o personalitate, aparținând unei puteri neutre, sau prezentată de către directorul general al Organizației Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură, care va fi invitată să participe la această consfătuire în calitate de președinte. [Convenția de , art.22, par.2].

Un alt tip de omisie poate fi observat în următorul set de exemple:

From the date of its entry into force, the present Convention shall be open for accession by all States mentioned in Article 30 which have not signed it…. [The Hague Convention, art.32].

Începând din ziua intrării sale în vigoare, prezenta Convenție va fi deschisă aderării tuturor statelor vizate la articolul 39, nesemnatare… [Convenția de , art.32].

Omisia produsă în acest context constă în transformarea predicatului din varianta engleză printr-un atribut în varianta română. Deși, la prima vedere, se pare că avem doar o transformare de ordin sintactic, cuvîntul nesemnatare prezintă traducerea restrînsă a sintagmei which have not signed.

Un alt exemplu de omitere observăm și în exemplul:

The present Convention shall enter into force three months after five instruments of ratification have been deposited. [The Hague Convention, art.33 para.(1)].

Prezenta Convenție va intra în vigoare după trei luni de la depunerea a cinci instrumente de ratificare.[Convenția de , art. 33 para.(1)].

În contextul dat, sintagma have been deposited, exprimată printr-un verb la diateza pasivă a fost tradusă prin substantivul depunerea. Deci, totodată, observăm și tehnica aplicată – transpoziția.

Un alt exemplu de transpoziție poate fi relevat în exemplele:

Should it prove necessary to take measures to preserve cultural property situated in occupied territory [The Hague Convention art.5 para.(2)].

Dacă este necesară o intervenție de urgență pentru conservarea bunurilor culturale situate pe teritoriul ocupat. [Convenția de , art. 5 alin.(2)].

Colocația verbală to take measures a fost tradusă prin substantivul intervenție de urgență. Observăm că, în așa mod, s-a recurs la o omitere a verbului take, semnificația lui fiind deja evidentă în varianta română. Putem rezuma situația dată ca o posibilitate de a aplica simultan două tehnici de traducere: omiterea și transpozițiunea.

Generalizarea

În exemplele de mai jos, vom face cunoștință cu situații de traducere, în care tehnica de traducere aplicată a fost generalizarea.

Any High Contracting Party in occupation of the whole or part of the territory of another High Contracting Party shall as far as possible support the competent national authorities of the occupied country in safeguarding and preserving its cultural property. [The Hague Convention art. 5 para.(1)].

Înaltele Părți Contractante care ocupă total sau parția teritoriul unei alte Înalte Părți Contractante sunt obligate să sprijine în măsura posibilului, eforturile acutorităților naționale competente ale teritoriului ocupat, în scopul asigurării ocrotirii și conservării bunurilor culturale ale acestuia. [Convenția de , art. 5 alin.(1)].

Semnificația sintagmei any High Contracting Party se referă în mod ividual, aparte, iar în traducere, expresia dată deja devine una generală, deoarece prin sintagma Înaltele Părți Contractante se înțelege ceva mult mai general, lipsit de sensul particularității.

2. PARTICULARITĂȚILE TEXTULUI JURIDIC

2.1. Particularitățile gramaticale ale textelor juridice

Opiniile cercetătorilor privind existența unei gramatici juridice sunt contradictorii, înscriindu-se între negarea vehementă [26, p.35] și acceptarea cu titlu de componentă intrinsecă a semioticii juridice [25, p.219]. Dată fiind această diversitate a punctelor de vedere, explicabilă și prin polisemia termenului gramatică, precizăm că în acest capitol termenul respectiv este utilizat cu o semnificație aparte. El trimite la un concept operațional bivalent pe care îl socotim mai adecvat obiectului analizat (DJN) decât altele utilizate în bibliografia de specialitate (de exemplu, sintaxă/lingvistică/teorie a textului).

Cele două accepții acordate aici termenului gramatică (echivalent în sens larg cu lingvistica textului, iar în sens restrâns cu morfosintaxa) sunt, în opinia noastră, pe deplin congruente și nu contrazic în spiritul lor utilizările consacrate ale termenului în discuție.

Într-o primă accepție – cea mai cuprinzătoare – termenul gramatică se referă la nivelul transfrastic. Obiectul analizei este textul, înțeles ca produs al discursului/procesului de enunțare și, în același timp, ca ansamblu structurat de secvențe între care se stabilesc raporturi logico-sintactico-semantice [29, p.16] .

În acest fel ne plasăm pe terenul unei gramatici/lingvistici sau sintaxe a textului [DSL, p.231], care depășește sfera sintaxei (în sensul ei tradițional, dar și în cel morrisian), vizând „stabilirea și codificarea unui sistem de reguli care să explice relațiile existente între propoziții/fraze, cu alte cuvinte, determinarea factorilor care fac ca o secvență oarecare de propoziții să constituie sau nu un text.

Deși accentul va cădea în cele ce urmează pe aspectele de construcție (arhitectură) a DJN, facem mențiunea că nu subscriem la acele teorii care definesc textul exclusiv ca entitate sintactică, analizabilă cu mijloace proprii gramaticii (sintaxei) frazei, extrapolate la nivel transfrastic în virtutea unor analogii existente între cele două tipuri de structuri (text; frază) [30, p.37] .

Fără a neglija importanța componentei pragmatice în definirea textualității, ne vom concentra aici atenția asupra modalităților de a asigura unitatea semantică (coerența) și unitatea sintactică (coeziunea) discursului/ textului juridic normativ.

Cu scopul de a evita orice ambiguitate generată de semantica termenilor coeziune și coerență în raport cu diverse modele de analiză textologică, vom preciza accepțiile cu care îi utilizăm.

Pentru o descriere cât mai adecvată a specificului DJN în raport cu alte tipuri discursive, alături de cele două elemente esențiale în definirea textului, vor mai fi luate în considerare alte trei criterii ale textualității: intenționalitatea, intertextualitatea și informativitatea.

A doua accepție cu care este utilizat termenul gramatică este una mai restrictivă, vizând nivelul frastic al structurilor desemnate generic, în cercetările moderne de sintaxă, drept enunțuri (fraze sau propoziții în terminologia tradițională) [DSL, p.185].

Dat fiind faptul că sintaxa reprezintă, alături de terminologii, un element fundamental în descrierea stilurilor funcționale, în general [19, p.59], și a celui juridic-administrativ, în special [31, p.92], ne vom îndrepta atenția, mai întâi, asupra unor categorii și mecanisme sintactice privilegiate [23, p.236], având ca finalitate obținerea unor propoziții și fraze „bine-formate” (din perspectiva actelor de limbaj specifice DJN și a cerințelor tehnicii legislative). Considerăm bine-formate” acele enunțuri a căror „juridicitate” este nu numai acceptată de specialiști, ci și recognoscibilă de către nespecialiști [32, p.137].

Întrucât descrierea nu ar fi completă dacă s-ar limita la nivelul sintagmatic (al combinărilor sintactice), neglijând relațiile paradigmatice, includem în sfera gramaticii juridice, pe lângă sintaxa enunțului, și morfosintaxa [32, p.136]. Avem în vedere, în acest sens, aspecte specifice DJN, tratate, în mod tradițional, de morfologie [20, p.219-225]: frecvența și importanța funcțională deosebită a unor părți de vorbire; modalități proprii de exprimare și organizare a unor categorii gramaticale (persoană, număr, caz, mod, timp, diateză, determinare); particularități flexionare etc.

În încheierea acestor precizări de natură conceptual-terminologică, semnalăm existența unei zone de intersecție între ceea ce am numit aici gramatica juridică și domeniul stilisticii (de orientare lingvistică sau funcțională). O dovadă în acest sens este existența unui domeniu de cercetare interdisciplinară numit stilistică juridică (fr. juristylistique) [33, p.296].

În prima sa accepție, referitoare la principiile de organizare secvențială a DJN, gramatica textului este inclus㠖 implicit sau explicit – în stilistica lingvistică (Enkvist, 1978) sau în stilistica funcțională [20, p.219-225]. Pentru alți cercetători (Coteanu, 1978; Szabo, 1981; Irimia, 1986; Rovența-Frumușani, 1995; Dobre, 1998,; Dospinescu, 1998), gramatica textului oferă cadrul teoretic pentru analiza diverselor tipuri de discursuri specializate (științific, juridic, didactic, publicistic, beletristic etc.). De pildă, din această perspectivă, mecanismele de realizare a coeziunii pot fi considerate mărci stilistice definitorii pentru un anumit tip discursiv.

A doua accepție pe care am dat-o gramaticii, aceea de morfosintaxă este înglobată în mod explicit în sfera stilisticii de diverși cercetători ai limbajului juridic (Coteanu, 1960 și 1972; Sfârlea, 1972; Irimia, 1986; Cornu, 1990). În determinarea specificului acestui limbaj se ține seama preponderent de relațiile stabilite între cuvinte în cadrul enunțurilor [34, p.102], dar și de nivelul morfematic [34, p.231].

Consecința faptului că analiza noastră recurge la tehnici aparținând atât gramaticii (transfrastice și frastice), cât și stilisticii funcționale este dublul său caracter – generativ (sintetic) și descriptiv (analitic) [30, p.37] având ca finalitate descoperirea caracteristicilor tipologice ale discursului/textului juridic normativ [DSL, p.232] și a mărcilor stilistice [35, p.176] prezente la diverse nivele.

Particularitățile stilistice ale textelor juridice

Coerență și/sau coeziune

Lucrările mai vechi (anterioare anilor '80) nu disting cele două concepte operând, de regulă, numai cu unul dintre ele.

– Halliday; Hasan (1976), într-o lucrare de referință pentru domeniul textologiei, folosesc coeziunea drept termen general, în care includ, ca tip particular de relație și coerența. În acord cu premisa că textul este, în primul rând, o unitate semantică, și coeziunea se definește ca un concept semantic mai întâi, dar și relațional. Relațiile și, implicit, mecanismele coezive sunt clasificate în două categorii: gramaticale (referința, substituția, elipsa, joncțiunea) și lexicale. Această separare tranșantă este însă amendată în cuprinsul lucrării, unde referința este considerată relație logico-semantică, iar substituirea și elipsa – relații lexico-gramaticale, toate trei fiind puse în legătură cu conceptul de presupoziție.

– Charolles (1978) operează exclusiv cu conceptul de coerență, stabilind patru tipuri de meta-reguli, cu dublu caracter (lingvistic și pragmatic), care asigură buna-formare a textului: meta-reguli de repetiție, de progresie, de non-contradicție, de relație. Reținem ideea că regulile menționate asigură coerența discursivă și textuală atât la nivel microstructural (local) prin raporturi intrasecvențiale între fraze care se succed, cât și la nivel macrostructural (global), prin relații intersecvențiale, în cadrul textului.

Lucrările recente utilizează diferențiat cele două concepte, acceptându-se (cel puțin ca premisă), definirea coeziunii în termeni sintactici (ansamblu de trăsături care asigură unitatea sintactică a textului, marcând legătura în secvența de unități lingvistice [propoziții/fraze]), iar a coerenței în termeni semantici (ansamblu de trăsături care asigură unitatea semantică a unui set de propoziții/fraze, astfel încât acestea să formeze un tot unitar din punctul de vedere al semnificației).

– Distincția menționată apare și Dressler (1981), fiind preluată și în DESL și DSL. Ca o ilustrare a contradicțiilor din domeniul textologiei actuale, consemnăm opinia lui Vasiliu (1990), după care mărcile stabilite de Beaugrande și Dressler pentru a caracteriza coeziunea nu ar fi de natură sintactică, ci semantică, definind – în fapt – coerența.

– O poziție aparte are Vasiliu (1990), pentru care coeziunea este definită în termeni formali ca „totalitatea trăsăturilor gramaticale (sintactice) care marchează caracterul de tot unitar al unei suite de propoziții (fraze). Același autor definește coerența în termeni exclusiv pragmatici, în corelație cu expectațiile vorbitorilor.

– Teorii mai nuanțate și mai bine articulate privind coeziunea și coerența se găsesc (1994) și Rovența-Frumușani (1995).

Trăsătura comună celor două modele de analiză textuală este definirea coeziunii în termeni sintactico-semantici, ca relație explicită, iar a coerenței în termeni semantico-pragmatici, ca domeniu al conexiunilor implicite.

Ca aspect distinctiv, (1995) reținem incluziunea coerențăcoeziune, având drept consecință stabilirea a două tipuri de coerență (lexicală și gramaticală).

– Dată fiind natura complexă a mecanismelor de realizare a coerenței și coeziunii și numeroasele interferențe, care fac extrem de dificilă departajarea lor, s-a încercat și abordarea acestora nediferențiat, din perspectiva finalităților comune. De exemplu, Cornu (1990) clasifică procedeele respective după cum ele urmăresc coordonarea, simplificarea sau clarificarea DJN.

2.1.3. Opțiunea noastră pentru tratarea separată a mecanismelor coerenței și coeziunii, dintr-o dublă perspectiv㠖 lingvistică și juridic㠖 se explică, în principal, prin rațiuni didactice, ținând de nevoia de claritate și sistematizare.

De aceea, mecanismele de realizare a coerenței și coeziunii considerate specifice pentru DJN vor fi prezentate în funcție de două criterii: finalitate (asigurarea conectivității conceptuale sau a celei secvențiale) și nivel discursiv-textual (transfrastic și/sau frastic).

Mecanisme lingvistice ale coerenței

Ca trăsături generale ale acestui tip de relație discursivă au fost menționate: conexiune implicită (asidentică); predominanța dimensiunii semantice; actualizare la nivel macrostructural; dependență față de contextul situațional.

Dată fiind dubla natură (semantică și pragmatică) a coerenței, descrierea formelor sale de realizare specifice DJN va urmări și impactul condiționărilor juridice asupra mecanismelor discursive.

În plan semantic, condițiile minimale pentru a asigura coerența la nivel transfrastic sunt: (1) identitatea referențială și (2) existența unui „plus” semantic, la care se poate adăuga (3) globalitatea sensului (capacitatea unui discurs de a funcționa și de a fi receptat/interpretat ca un întreg).

Identitatea referențială presupune ca enunțurile din componența unei secvențe sau secvențele care alcătuiesc un text să trimită la același referent.

Natura pragmatică a actului de referinț㠖 care implică utilizarea semnelor de către vorbitori într-un anumit context situațional condiționează semnificațiile termenilor juridici coreferențiali de concepte și norme proprii domeniului dreptului.

Coreferențialitatea interenunțială (intersecvențială) asigură, pe lângă precizie, progresia sensului textual, continuitatea tematică și caracterul non-contradictoriu al DJN.

Principala și cea mai simplă modalitate de realizare a coreferențialității la nivel transfrastic și frastic este recurența lexicală, inclusă de majoritatea cercetătorilor în categoria mai largă a repetiției.

Faptul că în DJN, procedeul recurenței lexicale presupune raportarea –implicită sau explicit㠖 la sistemul referențial și la contextul situațional juridic este ilustrat prin relațiile de echivalență în care intră termenul generic făptuitor. Astfel, în art.86 („Executarea pedepsei la locul de muncă”), funcționează echivalența implicită făptuitor-condamnat, în art.197 („Violul”) – echivalența făptuitor-autor, în timp ce, în majoritatea articolelor din CP, prin făptuitor se înțelege infractor.

Raportarea explicită (expresă) la un anumit text legislativ sau ramură de drept este marcată prin formule specifice (de exemplu, în înțelesul legii penale, pentru definirea pericolului social, în art.18 al CP).

Recurența lexicală se realizează în DJN sub patru forme:

(a) prin repetarea aceluiași cuvânt (recurență strictă sau forte) în enunțuri diferite, care compun o secvență textuală: termenul minorul apare succesiv în poziție inițială (subiect) în cele trei paragrafe ale art.99 (Limitele răspunderii penale); în mod similar se repetă termenul tentativă în cele trei paragrafe ale art.20 care precizează conținutul tentativei;

(b) prin echivalență sinonimică (recurență slabă): victimă-persoană vătămată (art.197); se pedepsește–se sancționează (art.318); inamic–dușman (art.338);

Un tip de sinonimie specifică DJN este cea de tip definițional, realizată între descrierea infracțiunii în cadrul unui articol și desemnarea ei, în marginea textului, într-o manieră cât mai concisă (de regulă printr-un singur cuvânt).

Formula prin care se definește infracțiunea poate fi reluată integral sau parțial în articolul respectiv: „Absența nejustificată de la unitate sau serviciu, care a depășit 24 ore (art.331 Absența nejustificată); Călcarea regulilor serviciului de gardă, de pază, de însoțire sau de securitate (art.333 Călcarea de consemn).

Cea mai frecventă este situația de sinonimie stabilită între denumirea specializată a infracțiunii (situată în marginea textului) și definirea ei în cuprinsul articolului respectiv, unde termenul juridic nu figurează (vezi art.203 Incestul”; art.303 Bigamia”; art.332 Dezertarea).

(c) prin incluziune

– de tip generic, bazată pe termeni cu extensiune largă (faptă, acțiune, făptuitor) vezi art.255 – „Darea de mită”;

– de tip hiperonimic (prin indicarea unui termen supraordonat): „lovirea sau alte acte de violență (art.250); „banii, valorile sau orice alte bunuri (art.329);

(d) prin determinare definită

Coreferențializarea prin articol hotărât funcționează la nivel transfrastic, atât între articole, cât și între alineate ale aceluiași articol. Astfel, în definițiile date participanților la o infracțiune în art.25 și 26, aceștia sunt desemnați prin substantive nearticulate, având valoare generică (Instigator este persoana care […). În articolul următor (Pedeapsa în caz de participație), termenii respectivi apar sub forma articulată hotărât, care marchează unicitatea referentului în contextul verbal și situațional dat: Instigatorul și complicele la o faptă prevăzută de legea penală săvârșită cu intenție se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autor”(art.27).

În cadrul art.236 (Ofensa adusă unor însemne), primul alineat, care enunță norma, conține termenul manifestare la forma nearticulată (Orice manifestare prin care se exprimă dispreț pentru însemnele României), iar al doilea reia substantivul respectiv, însoțit de articol definit pentru a identifica o formă particularizată a infracțiunii: „Manifestarea prin care se exprimă dispreț pentru emblemele sau semnele de care se folosesc autoritățile se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.

A doua condiție a coerenței – „plusul semantic” – corespunzând regulii de progresie semantică din teoria lui Charolles (1978) se realizează în planul relațiilor discursive verticale de tip temă/remă (engl. topic/comment). Asocierea temă+remă asigură continuitatea tematică a discursului și surplusul de informație prin trei procedee frecvent întâlnite în DJN.

(a) Rema poate preciza accepția juridică a unor cuvinte utilizate și în lexicul comun. De exemplu, termenii autor, instigator și complice sunt enunțați în art.23 (corespunzând temei), iar în articolele 24-26 (reprezentând rema) fiecare dintre ei este definit în sistemul referențial al dreptului penal.

(b) Un alt mod specific de realizare a progresiei semantice și, în același timp, de înlăturare a oricărei ambiguități este corelarea unui enunț afirmativă (temă) cu unul sau mai multe enunțuri negative (remă), având același referent. Astfel, art.20 conține două enunțuri de tip afirmativ (temă1 + remă1) care precizeaz㠄conținutul tentativei” și un enunț negativ („Nu există tentativă atunci când imposibilitatea de consumare a infracțiunii este datorită modului cum a fost concepută executarea”), reprezentând rema2, în raport cu tema2 (formată din cele două enunțuri afirmative), conform schemei TEMA2 + REMA2.

Același mecanism de asociere semantică funcționează la nivelul unor secvențe textuale mai ample. De pildă, cap.V (Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei) încheie titlul II (Infracțiunea) din partea generală a CP. Capitolul respectiv are valoare de remă, în raport cu capitolele anterioare, fiind construit pe baza unui paralelism sintactico-semantic din opt articole (44-51) care prezintă excepțiile sub forma unor enunțuri negative („Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală dacă/când […]").

(c) Enumerarea, ca modalitate de realizare a progresiei semantice, poate avea caracter „închis (exhaustiv) sau deschis (exemplificativ).

Prima epuizează materia avută în vedere și are mărci introductive specifice (vreuna din următoarele împrejurări), urmate de dispunerea tipografică sub formă de alineate, marcate prin litere. O asemenea structură prezintă art.175 (Omorul calificat), art.209 (Furtul calificat), art.211 (Tâlhăria) ș.a.

Enumerarea „deschis㔠nu prezintă o dispunere tipografică specifică, fiind caracterizată de mărci „nehotărâte” (generice): „Sustragerea ori distrugerea unui dosar, registru, document sau orice alt înscris care se află în păstrarea ori în deținerea unui organ sau unei instituții de stat (art.242).

Sub aspect logico-semantic, elementele incluse într-o enumerare „închis㔠pot fi omogene (art.33 „Felurile pedepselor”), dar, mai frecvent, ele au caracter eterogen (de exemplu, art. 209 precizează limitativ elementele care disting furtul calificat de cel „simplu”: agentul (alineatele a, b, c), victima (alineatul d), locul faptei (alineatele e, f), momentul (alineatele g, h) și modalitatea (alineatul i).

La nivel discursiv-textual global (al CP în ansamblul său) funcționează un tip de coerență realizată prin echivalențe implicite sau explicite, valabile numai în contextul referențial și situațional al dreptului penal.

Examinarea mecanismelor de realizare a coerenței din perspectiva distanței și a orientării relației de recurență evidențiază câteva situații proprii DJN:

(a) reluare imediată (în secvențe succesive):

În art.3 (Teritorialitatea legii penale), din partea generală a CP se precizează: „Legea penală se aplică infracțiunilor săvârșite pe teritoriul României”. Începând din articolul următor și, ulterior, în tot cuprinsul CP se folosește hiperonimul țară, echivalența (România – țară) fiind implicită (dedusă din succesiunea articolelor 3 și 4).

(b) reluare „la distanță”, care poate fi de două feluri:

– mediată (prin intermediul unor secvențe care exprimă anumite presupoziții): echivalența infracțiune – faptă este stabilită implicit în art.2 („Legea prevede care fapte constituie infracțiuni, pedepsele ce se aplică infractorilor și măsurile ce se pot lua în cazul săvârșirii acestor fapte”), ea este explicitată abia în art.17 (Infracțiune este fapta care prezintă pericol social, săvârșită cu vinovăție și prevăzută de legea penală), între cele două enunțuri citate inserându-se alte articole;

– izolată: infracțiunea este definită în art.17 (vezi supra), iar cauzele care înlătură caracterul penal al fapte sunt prezentate în art. 44-51.

(c) trimiteri explicite din textul legii, reprezentând un mecanism de realizare a globalității specific discursului juridic normativ, ale cărui reguli sunt fixate de tehnica legislativă în funcție de situația de comunicare.

La nivelul discursului juridic normativ, trimiterile realizează un tip aparte de intertextualitate. Înțeleasă ca factor de natură semantico-pragmatică (situat în sfera coerenței textuale), intertextualitatea juridic㔠se deosebește de cea „literar㔠(definită în DSL și cercetată de poetică) prin următoarele trăsături:

– caracter deliberat (construit), având la bază factorul pragmatic intenționalitate;

– finalitate practică: (a) prin economia de mijloace; (b) prin asigurarea coordonării intra- și intertextuale; (c) prin posibilitatea unor referiri exacte și economice la reguli de drept, în practica judiciară și în jurisprudență; (d) prin funcția mnemotehnică;

– organizare sistematică, riguroasă (prin indicarea cu precizie a subdiviziunilor sau a textelor legislative avute în vedere);

– caracterul explicit al relațiilor (care exclud presupoziția), marcat prin formule specifice.

Trimiterea se poate face în cadrul aceluiași articol, vizând alineate anterioare, desemnate cu precizie (Datele prevăzute la alin. lit.b), c) și d) se comunică persoanelor sau organelor stabilite la lit.a), art. 86) sau în mod generic (Faptele prevăzute în prezentul articol nu se sancționează […, art. 303).

În cadrul textului, trimiterea se poate face la unul sau mai multe articole, de regulă anterioare, aflate în imediata vecinătate (art. 286 și 287) sau la distanță (art. 262 face trimitere la art. 174, 175, 176, 211, 212, 215, 217, 218 și 276). De asemenea, pot fi avute în vedere anumite unități structurale (titlu, capitol, parte) din componența unui cod: „Tentativa infracțiunilor prevăzute în prezentul titlu se pedepsește” (art. 361); „La stabilirea și aplicarea pedepselor se ține seama de dispozițiile părții generale a acestui cod și de limitele de pedeapsă fixate în partea specială […” (art. 72).

Într-un număr redus de cazuri, trimiterile se fac la alte texte legislative, desemnate precis (potrivit legii de procedură penală, art. 263) sau în mod generic, prin formule consacrate (potrivit legii statului în care infractorul a săvârșit infracțiunea, art. 6; în conformitate cu convențiile internaționale, art. 8).

Mecanisme lingvistice ale coeziunii

În opinia majorității cercetătorilor, dacă prin coerență se asigură conectivitatea conceptuală a unui discurs/text, prin coeziune se realizează conectivitatea secvențială.

Cu alte cuvinte, coeziunea reprezintă un tip de conexiune sintactică, realizată explicit la nivel microstructural și dependentă exclusiv de contextul lingvistic.

În analiza DJN, pornim de la premisa că mecanismele de realizare a coeziunii sunt de natură sintactico-semantică. Din varietatea procedurilor coezive nu vom prezenta în continuare decât pe acelea care rețin atenția prin frecvență și funcție specifică în discursul juridic. Astfel, bogăția și diversitatea mecanismelor, prin care se realizează recurența și joncțiunea se justifică prin nevoia de claritate, precizie și unitate a discursului juridic. Aceleași caracteristici stilistico-funcționale explică prezența extrem de redusă în textul juridic a elipsei.

Coreferențialitatea ca formă particulară de recurență (repetiție) – constă în instituirea unei relații la nivel frastic (intraenunțial) sau transfrastic (interenunțial) între două unități verbale având referent comun. În virtutea identității referențiale, unii cercetători consideră acest tip de recurență ca o relație exclusiv semantică sau logico-semantică.

În opinia noastră, este vorba de o relație cu dublă natur㠖 gramaticală și lexico-semantic㠖 deoarece reluarea referentului se realizează prin substituirea cu elemente fără sens propriu (pro-forme), aparținând unei alte clase morfo-sintactice decât elementul substituit. În acord cu acest principiu, am încadrat recurența strict lexicală (reluarea prin același element lexical sau printr-un sinonim al său din aceeași clasă morfologică) între mecanismele coerenței textuale.

Principala modalitate de realizare a coreferinței – înțeleasă ca mecanism textual coeziv – sunt pro-formele. Termenul, utilizat în lingvistica actuală cu semnificație generică, desemneaz㠄întreaga clasă de cuvinte lipsite de referință proprie, care își procură referința contextual, în contextul lingvistic, prin legarea de un component plin referențial, numit sursă referențială. Rezultă, de aici, că în categoria pro-formelor se includ și substitutele.

Reținem faptul că, spre deosebire de categoria deicticelor, caracterizată prin referință exoforică (situațională), în cazul pro-formelor, referința este endoforică (intra-textuală), situându-se la nivel frastic (în același enunț, paragraf etc. al textului respectiv).

În continuare, pro-formele considerate specifice discursurilor juridice normative vor fi examinate în funcție de patru parametri de natură morfo-sintactică, apreciați ca definitorii pentru această clasă de cuvinte.

In funcție de clasa morfologică (partea de vorbire) prin care se realizează pro-forma, în DJN ponderea covârșitoare revine pro-formelor pronominale, urmate de cele adjectivale și, mai rar, adverbiale.

(a) În categoria pro-formelor pronominale și adjectivale, o frecvență net superioară celei din uzul comun înregistrează categoriile demonstrativelor, nehotărâtelor și relativelor.

– Pronumele demonstrative de apropiere asigură, de regulă, coeziunea intraenunțială (în propoziție sau frază) și, totodată, precizia DJN, prin reluarea unuia sau mai multor substantive (animate sau inanimate) reprezentând sursa referențială prezentă în același enunț: „Detențiunea pe viață se execută în penitenciarele anume destinate pentru aceasta […” (art.54); „ŤRude apropiateť sunt ascendenții și descendenții, frații și surorile, copiii acestora […]” (art.149).

Dintre adjectivele demonstrative, cele mai frecvente sunt cele de apropiere, de depărtare și de identitate: „Când s-au stabilit numai amenzi, se aplică pedeapsa cea mai mare, care poate fi sporită până la maximul ei special, iar dacă acest maxim nu este îndestulător, se poate adăuga un spor până la jumătate din acel maxim” (art.34); „Dacă s-au stabilit mai multe pedepse complimentare de aceeași natură și cu același conținut, se aplică cea mai grea dintre acestea” (art.35).

– Pronumele și adjectivele nehotărâte își explică frecvența prin caracterul general și abstract al enunțării specific DJN: „Efectuarea oricăror operațiuni de import de deșeuri ori reziduuri de orice natură sau de alte mărfuri periculoase pentru sănătatea populației și pentru mediul înconjurător, precum și introducerea, în orice mod, sau tranzitarea acestora pe teritoriul țării, fără respectarea dispozițiilor legale, se pedepsesc cu închisoare de la 2 la 7 ani” (art.302).

– Pronumele relative – reprezentând, prin definiție, mărci ale coeziunii intrafrastice – au în DJN o frecvență mai mare decât în alte tipuri discursive datorită lungimii și complexității frazei juridice, care tinde să concentreze o mare cantitate de informație într-un enunț unic (care, de multe ori, coincide cu articolul de lege): „Omisiunea de a da ajutorul necesar sau de a încunoștința autoritatea, de către cel care a găsit o persoană a cărei viață, sănătate sau integritate corporală este în primejdie și care este lipsită de putința de a se salva, se pedepsește cu închisoare de la o lună la un an sau cu amend㔠(art.315).

– Pronumele personale și reflexive apar exclusiv sub forma persoanei a III-a, cele mai frecvente fiind formele atone de dativ și acuzativ: „Părăsirea, alungarea sau lăsarea fără ajutor, în orice mod, a unui copil sau a unei persoane care nu are putința de a se îngriji, de către acela care o are sub pază sau îngrijire, punându-i în pericol iminent viața, sănătatea sau integritatea corporală, se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 3 ani. Este apărată de pedeapsă persoana, care, după săvârșirea faptei, își reia de bună-voie îndatoririle” (art.314).

Prezența – cu rol de pro-forme – a pronumelor personale în nominativ este menită să asigure precizia normei juridice (chiar în situații care creează impresia de redundanță): „Legea penală se aplică infracțiunilor săvârșite în timpul cât ea se află în vigoare” (art.10).

– Adjectivele provenite din adverbe reprezintă modalitatea predilectă de exprimare a similarității în DJN: „un asemenea secret” (art.252); „astfel de foloase” (art.254).

– Pro-formele adverbiale îndeplinesc un rol similar cu adjectivele de natură adverbială: „ŤArmeť sunt instrumentele, piesele sau dispozitivele astfel declarate prin dispoziții legale” (art.151).

În cele mai multe cazuri, în cuprinsul unui articol constituit dintr-o singură frază, coexistă mai multe tipuri de pro-forme, numărul și varietatea lor fiind direct proporționale cu amploarea și complexitatea enunțului. Un exemplu în acest sens este art.267 („Tortura”), unde aglomerarea pro-formelor și lungimea frazei îngreuneaz㠖 cel puțin pentru receptorul nespecialist – receptarea adecvată a mesajului: „Fapta prin care se provoacă unei persoane, cu intenție, o durere sau suferințe puternice, fizice ori psihice, îndeosebi cu scopul de a obține de la această persoană sau de la o persoană terță informații sau mărturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care aceasta sau o terță persoană l-a comis; ori este bănuită că l-a comis, de a o intimida sau de a face presiuni asupra ei, ori de a intimida sau a face presiuni asupra unei terțe persoane, sau pentru oricare alt motiv bazat pe o formă de discriminare oricare ar fi ea, atunci când o asemenea durere sau astfel de suferințe sunt aplicate de către un agent al autorității publice sau de orice altă persoană care acționează cu titlu oficial sau la instigarea ori cu consimțământul expres sau tacit al unor asemenea persoane, se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani”.

După natura morfologică și extinderea sursei referențiale, în DJN predomină pronumele (substitute ale numelui).

De un interes aparte, din perspectiva cerințelor de concizie și precizie, specifice DJN, sunt pro-grupurile (care substituie, de regulă, o sintagmă) și pro-frazele (care înlocuiesc o propoziție sau o frază).

Rolul de pro-grup revine adverbului astfel în art.150, unde el substituie sintagma „secrete de stat”, în timp ce pronumele demonstrativ cu valoare generică aceasta (precedat de prepoziție), îndeplinește în art.246 funcția de pro-frază, în raport cu două subordonate anterioare: „Fapta funcționarului public, care, în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu, cu știință, nu îndeplinește un act – ori îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o vătămare a intereselor legale ale unei persoane, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

După așezarea sursei în raport cu pro-forma se disting substitute anaforice și cataforice.

Atât anafora, cât și catafora sunt considerate fenomene sintactico-semantice, deosebindu-se între ele numai prin poziția de antecesor (în primul caz) sau de succesor (în al doilea) pe care o ocupă sursa referențială în raport cu substitutul (pro-forma).

(a) Relațiile de tip anaforic presupun reluarea, printr-un substitut, a unui termen plin referențial (numit antecesor sau antecedent). Acesta poate fi exprimat printr-un cuvânt, un grup de cuvinte sau un enunț anterior. Întrucât cvasi-totalitatea exemplelor citate sub 2.3.1.1. și 2.3.1.2. ilustrează categoria anaforicelor (care dețin în DJN o pondere covârșitoare), nu vom insista aici asupra lor.

(b) Legăturile de tip cataforic – în care sursa referențială (numită subsecvent) urmează substitutul (pro-forma) – sunt mult mai rar întâlnite decât cele de tip anaforic. De regulă, cataforele din DJN sunt reprezentate de substitute pronominale din categoria nehotărâtelor sau a reflexivelor în dativ: „Dacă pentru una dintre infracțiunile concurente s-a stabilit și o pedeapsă complimentară, aceasta se aplică alături de pedeapsa închisorii” (art.35); „Prescripția își reia cursul din ziua în care a încetat cauza de suspendare” (art.128).

Mai rar, relația cataforică implică un adverb sau o locuțiune adverbială modală (cu rol de corelativ), a cărei sursă referențială (subsecvent) este o propoziție circumstanțială: „Toate aceste mijloace trebuie folosite în așa fel încât să conducă la reeducarea celor condamnați” (art.56).

După distanța și poziția ierarhică a pro-formei în raport cu sursa referențială, se înregistrează două situații:

(a) Cel mai frecvent, pro-forma funcționează la nivel frastic (intraenunțial), găsindu-se în același enunț cu sursa ei.Este cazul majorității substitutelor pronominale și adjectivale (vezi supra 2.3.1.1. și 2.3.1.2.).

(b) Pro-forma funcționează ca anaforic la nivel transfrastic (interenunțial), făcând parte dintr-un enunț, în timp ce sursa ei referențială se găsește într-un enunț anterior, aflat în imediata vecinătate sau la distanță. De exemplu, în art.359, ultimul alineat conține pro-fraza adverbială tot astfel [se sancționează distrugerea …], al cărei referent este reprezentat de propoziția „se pedepsește cu închisoare de la 5 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi”, inclusă într-un paragraf anterior al aceluiași articol.

În concluzie, în DJN, coreferința se realizează preponderent la nivel frastic (intraenunțial), prin pro-forme pronominale și adjectivale de tip anaforic, care substituie, de regulă, nume și, mai rar, sintagme sau enunțuri.

Repetiția și paralelismul reprezintă mecanisme coezive sintactico-semantice înrudite prin procedeul reluării (recurenței) și prin finalitate (asigurarea preciziei și unității textuale).

Repetiția lexicală sub aspectul ei cel mai simplu se realizează la nivel frastic (intraenunțial) sub o formă redundantă, care evită recursul la pro-forme: „Ziua în care începe executarea pedepsei și ziua în care încetează se socotesc în durata executării” (art.87). Mai frecvent, repetiția lexicală se realizează în cadrul unor construcții simetrice de tipul paralelismelor. De exemplu, în art.111, fiecare alineat începe cu sintagma măsurile de siguranță.

Paralelismul constă în repetarea unei scheme structurale asociată cu înlocuirea elementelor (lexicale) care o realizează concret. Prin definiție cele două condiții de existență ale paralelismului sunt: repetiția și simetria.

În DJN, paralelismul se realizează, de regulă, la nivel transfrastic, în cadrul enumerărilor cuprinse într-un articol sau capitol.

Cel mai frecvent, reluarea schemei sintactice este parțială, deoarece privește numai segmentul inițial al enunțurilor componente ale unei enumerări (vezi art.34). Când schema sintactică se reia integral, paralelismul poate fi considerat total. Este cazul art.122, în care fiecare dintre alineatele privind termenele de prescripție a răspunderii penale au structura „x ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii mai mare de y ani, dar care nu depășește z ani. Același tip de paralelism se întâlnește în articolele 76 și 135.

Procedeu de tip gramatical, opus recurenței(repetiției), elipsa este extrem de rar întâlnită în CP, deoarece avantajul conciziei, pe care l-ar putea prezenta, vine în contradicție cu nevoia de precizie, dominantă în DJN.

La nivel frastic (intraenunțial), elipsa constă în suprimarea unuia dintre cei doi membri identici ai unei sintagme coordinative („cel care are ori care trebuie să aibă grija administrării acelor bunuri”, art. 214).

La nivel transfrastic, elipsa se realizează sub forma brahilogiei, prin omisiunea unor determinanți de tip atributiv, care au fost enunțați anterior (de exemplu, în cuprinsul aceluiași capitol din CP): „Sporul [de pedeapsă] prevăzut în art.34 alin.1 lit.b se poate mări până la 7 ani” (art.39); „Termenele de prezentare se sporesc cu 10 zile în cazul în care cei chemați [la încorporare sau concentrare] se află în străinătate” (art.354).

Între mecanismele coezive transfrastice prezente în DJN, conectorii textuali au o pondere redusă. De regulă, în CP relațiile inter- sau transfrazale se realizează prin conexiuni implicite (neexprimate prin elemente de relație), în virtutea unor presupoziții comune E și R.

Întrucât unii conectori textuali pot funcționa și la nivel frastic, în calitate de conectori frazali (de exemplu, conjuncțiile și adverbele), vom prezenta aici câteva tipuri de conectori, specifici DJN, care leagă enunțuri succesive izolate grafic prin punct.

Procedeul are caracter sintactico-semantic, contribuind la realizarea unității textuale atât în plan formal, cât și logico-semantic.

Sub aspect morfologic, conectorii textuali aparțin clasei adverbelor și conjuncțiilor (incluzând și locuțiunile corespunzătoare).

În ordinea frecvenței, din prima categorie pot fi citate locuțiunile adverbiale de asemenea, tot astfel și adverbul și. Dintre conjuncții, cea mai des întâlnită în funcție de conector textual este dacă (în alternanță cu adverbul relativ când și locuțiunea conjuncțională în cazul când).

Sub aspect logico-semantic, conectorii textuali din DJN stabilesc un număr de relații relativ redus (în raport cu tipologia proprie altor discursuri):

– relații aditive: „Este în stare de legitimă apărare acela care săvârșește fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat și injust […]. Este de asemenea în legitimă apărare și acela care din cauza tulburării sau temerii a depășit limitele unei apărări proporționale cu gravitatea pericolului și cu împrejurările în care
s-a produs atacul” (art.44);

– relații comparative: „La stabilirea stării de recidivă nu se ține seama de hotărârile de condamnare privitoare la […]. De asemenea, nu se ține seama de condamnările pentru care a intervenit reabilitarea […]” (art.38); „Cu aceeași pedeapsă se sancționează însușirea sub orice formă […]. Tot astfel, se sancționează distrugerea în întregime sau în parte, ori însușirea sub orice formă, nejustificată de vreo necesitate militară și săvârșită în proporții mari, a oricăror bunuri” (art.359);

– relații condiționale: „Când persoana față de care s-a luat această măsură nu se prezintă regulat la tratament, se poate dispune internarea medicală. Dacă persoana obligată la tratament este condamnată la pedeapsa detențiunii pe viață sau la pedeapsa închisorii, tratamentul se efectuează și în timpul executării pedepsei” (art.113);

– relații metatextuale, realizate prin procedeul trimiterilor.

Mult mai frecvent, coeziunea textuală se realizează în mod implicit (fără conectori), prin simpla succesiune a enunțurilor, într-o ordine determinată de criterii proprii logicii juridice.

În cadrul unui articol de lege, coeziunea implicită poate presupune o relație de tipul coordonării sau al subordonării.

Prima situație este ilustrată de corelarea –în cuprinsul aceluiași articol – a două enunțuri (unul afirmativ și unul negativ), între care, în structura de adâncime, există o relație de coordonare adversativă: „Prescripția înlătură răspunderea penală. Prescripția nu înlătură răspunderea penală în cazul infracțiunilor contra păcii și omenirii” (art.121).

A doua situație se întâlnește în cazul unor articole în care primul alineat enunță infracțiunea, iar următoarele prezintă situații ipotetice derivate din enunțul inițial, corespunzând unor propoziții condiționale din structura de adâncime: „Fapta prin care s-a pricinuit integrității corporale sau sănătății o vătămare care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 60 de zile se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani. Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Împăcarea părților înlătură răspunderea penal㔠(art.181).

2.4. Folosirea adagiilor latine în discursul juridic

Abundența de adagii latine este „una dintre particularitățile cele mai frapante ale limbajului juridic”[39, p.49]

Adagiile (maximele, aforismele) sunt cugetări (în speță, cu caracter juridic) enunțate într-o formă concisă, ușor de memorat,exprimînd principii etice sau norme de conduită.

Aceste enunțuri sunt, în marea lor majoritate, opera jurisconsulților romani, întemeietori și spirite vizionare ai dreptului, ale căror monumente de gîndire juridică impresionează și inspiră încă contemporaneitatea.

Datorită acestor caracteristici, de cele mai multe ori adagiile latine sunt formulări ale principiilor de drept, adică ale acelor legi fundamentale care constituie „armătura”, „scheletul” sistemului de drept (romano-germanic). Într-o fericită exprimare, aparținînd autorilor Gheorghiță Mateuț și Arthur Mihăilă [39, p.49], ele sunt „adevărate oracole ale jurisprudenței, oferind o direc’ie atunci cand legea este obscură sau insuficientă”.

Aceiași autori surprind cîteva dintre funcțiile utilizării adagiilor latine în discursul juridic. Acestea pot fi astfel formulate:

1) Funcția mnemotehnică

Această funcție rezidă din concizia caracteristică aforismelor, care le face usor de memorat. Uneori, adagiile nici nu sunt enunțate în întregime în limbajul juridic uzual, primele sale cuvinte fiind suficiente pentru a evoca intreg principiul de drept pe care aforismul îl exprimă. De pildă, principiul conform căruia copilul conceput este considerat a avea personalitate juridică și, în consecință, beneficiază de dreptul la succesiune – infans conceptus pro nato habetur, este recunoscut de vorbitorii limbajului juridic și dacă este exprimată doar sintagma infans conceptus. De asemenea, expresia de cujus succesione agitur („cel despre a cărui succesiune este vorba”,defunctul) este utilizată de juriști în forma sa prescurtată de cujus.

2) Funcția de conservare a principiilor de drept

Autorii citați subliniază și împrejurarea că folosirea limbilor naționale predispune la alterarea sensului exact al principiului de drept, datorită tendinței de folosire a termenilor sinonimi, care niciodată nu prezintă identitate absolută de înțeles și referință [40, p.106]. Din acest punct de vedere, invă’area adagiului în forma sa originară, in limba latină, formă care este de uz internațional, prezintă avantajul de a păstra forma exactă a principiului de drept evocat, chiar in contextul folosirii lui in discursul formulat in limbile naționale, evitînd astfel riscurile polisemiei.

3) Funcția de fundamentare a argumentării juridice

Există situații cînd legea nu reglementează în amănunt anumite chestiuni, care totusi apar in viața socială si se cer a fi soluționate. Dincolo de argumentele de analogie, principiile de drept oferă ]ntotdeauna o fundamentare solidă ra’ionamentului juridic, întrucît, după cum am arătat, ele reprezintă legile fundamentale pe care se întemeiază însuși sistemul de drept. Astfel, o argumentare juridică coerentă și evidentă care pornește de la certitudinea unui principiu de drept, este la adăpost de critica arbitrariului, chiar dacă nu se fondează pe un anume text de lege.

4) Funcția de sporire a solemnității discursului juridic

În fine, folosirea adagiilor latine are și rolul de a conferi solemnitate discursului juridic, fie că este vorba de pledoaria avocatului ori a procurorului, sau chiar de motivarea hotărîrilor judecătorești.

2.5. Prezența arhaismelor în limbajul juridic

Numeroasele arhaisme care se regăsesc in limbajul judiciar, în special în ramura dreptului civil, constituie o altă caracteristică frapantă pentru neinițiații în domeniu, constituind uneori motiv de amuzament sau chiar sursă de neințelegeri.

Unele ramuri de drept, mai precis actele normative care le constituie izvor principal, s-au bucurat de mai multă atenție din partea legiuitorului contemporan decat altele. De pildă, Codul penal si Codul de procedură penală datează din anul 1968, pe cînd Codul civil, chiar cu modificările sale succesive, este totuși cel de la 1864, situația fiind similară în cazul Codului de procedură civilă roman, singurul din Europa care datează din 1865.

În raport de această situație, este explicabilă abundența de arhaisme in limbajul juridic civil. Cu titlu de exemplu, vom enumera cîțiva termeni ilustrativi in acest sens: emolumentul moștenirii, în sensul de profit, de avantaj pe care îl aduce aceasta moștenitorilor, emfiteoză, în sensul de contract de închiriere cu durată extinsă, anatocism – operațiunea de capitalizare a dobanzii etc.

În practica judiciară și în doctrină există o oarecare tendință de moderare a acestui fenomen, prin înlocuirea anumitor arhaisme cu corespondentul lor modern. Totuși, este de presupus că „reformarea”limbajului juridic va veni o dată cu reformarea întregului sistem normativ și judiciar, ca o urmare firească a adoptării unui nou Cod civil si Cod de procedură civilă.

3. ANALIZA CONTRASTIVĂ A TEXTELOR JURIDICE ÎN ENGLEZĂ ȘI ROMÂNĂ

Specificul traducerii textelor juridice (lexical, gramatical, stilistic și sintactic)

În general, textul juridic face parte din registrul oficial al limbii. De aici rezultă că limbajul este prompt, înțelesul este exact, nu se fac iluzii, nu găsim prea mult colorit stilistic. Conținutul este adecvat. Deseori, se utilizeaza forma de plural, verbele deseori sunt la prezent sau la viitor. În engleză, construcția frazelor are specificul ei. Topica este păstrată. În același timp, în română, nu întotdeauna se păstrează aceeași ordine a cuvintelor în propoziție. Aceasta are loc, deoarece în traducere, deseori, accentul trebuie pus pe un anumit termen. Eșecul de a nu păstra sensul, duce de multe ori la dezambiguități din partea audienței. Limbajul juridic cere o exactitate totală.

În exemplele ce urmează, vom face o analiză a traducerii anumitor structuri, și anume prin intermediul substituirii.

substituirea categoriei gramaticale (numărul la substantive)

For the purposes of the present Convention, the protection of cultural property shall comprise the safeguarding of and respect for such property. [The Hague Convention, 1954, art.2]

În sensul prezentei Convenții, protecția bunurilor culturale include ocrotirea și respectul acestor bunuri. [Convenția de 1954, art.2]

În exemplul de mai sus, sintagma cultural property a fost tradusă prin bunuri culturale. Deci, în varianta engleză observăm forma singulară a substantivului property, pe cînd în română, s-a tradus prin forma plurală bunuri. Scopul acestei schimbări constă în faptul că textele juridice au nevoie de exactitate, de o generalizare și de un mesaj cît se poate de adecvat, care poate fi pe înțelesul oricui.

Mai jos vom ilustra un alt exemplu elocvent:

Any High Contracting Party in occupation of the whole or part of the territory of another High Contracting Party shall as far as possible support the competent national authorities of the occupied country in safeguarding and preserving its cultural property. [The Hague Convention, art. 5 para.(1)].

Înaltele Părți Contractante care ocupă total sau parția teritoriul unei alte Înalte Părți Contractante sunt obligate să sprijine în măsura posibilului, eforturile acutorităților naționale competente ale teritoriului ocupat, în scopul asigurării ocrotirii și conservării bunurilor culturale ale acestuia. [Convenția de 1954, art.5 par.(1)]

Sintagma any High Contracting Party include forma de singular. În traducere însă, observam forma de plural, Înaltele Părți Contractante. Această situație este una frecventă în ceea ce privește stilul oficial de redactare a textelor cu caracter juridic. Ea nu poate fi evitată, căci o dată cu ignorarea ei, se va pierde sensul întregii fraze. În asemenea situație, traducătorul trebuie să fie conștient că de el depinde gradul de comprehensiune a textului pe care îl traduce. Astfel, se cere de evitat orice dezambiguități.

În exemplul ce urmează, situația este similară, doar că în traducere, s-a recurs diferit:

The High Contracting Parties shall refrain from any act of hostility. [The Hague Convention, art.12, para.(3)]

Înaltele Părți Contractante se vor abține de la orice act de ostilitate. [Convenția de , art.12, par.(3)]

Any act of hostility s-a tradus prin orice act de ostilitate, și deci nu prin actele de ostilitate (la general), ca în exemplul anterior. Aici merge vorba despre o traducere exactă, fidelă, cuvînt prin cuvînt.

Exemplul ce urmează vine să ilustreze un caz al deducției, dar în același timp o schimbare a categoriei de numar (pluralul este tradus prin singular):

No two members of the Committee may be nationals of the same state. [European Convention for the Prevention of Torture and Inhuman or Degrading Treatment or Punishment, art.4 para (3)]

Comitetul nu poate cuprinde decît un singur cetățean din partea aceluiași stat. [Convenția Europeană pentru Prevenirea Torturii și a Pedepselor sau Tratamentelor Inumane sau Degradante, art.4, par. (3)]

În acest caz, observăm situația inversă, cînd din forma plurală members se trece la forma de singular member. Totodată, din punct de vedere stilistic, aceasta poate fi considerată ca un pamflet (nu doi membri, ci unul singur). Sintagma no two members nu poate în nici un caz fi tradusă prin nu doi membri. O asemenea expunere cuvînt prin cuvînt ar denatura complet sensul acestei fraze. Prin nu doi se are în vedere doar unul singur. Astfel, prin metoda deducției s-a și recurs la un asemenea procedeu de traducere. În final, s-a obținut o traducere clară, exactă, lipsită de orice posibile dezambiguități.

b) schimbarea categoriei gramaticale (timpul la verbe)

În următoarele perechi de exemple, vom atrage atenția asupra utilizării verbului modal shall, făcînd o scurtă analiză asupra schimării de ordin gramatical, anume ceea ce ține de timpul la verbe. În scrierea oficială, verbul shall se folosește la toate persoanele, cu scopul de a exprima determinarea. Verbul modal shall intervine în scrierea legilor sau a directivelor. În registrul oficial, shall vine să exprime explicit o obligație.

În exemplul următor, verbul shall va fi tradus în română printr-un verb la viitor:

The High Contracting Parties shall refrain from requisitioning movable cultural property situated in the territory of another High Contracting Party [The Hague Convention, art. 4 para. (3)].

Înaltele Părți Contractante se vor abține de la rechiziționarea bunurilor culturale mobile situate pe teritoriul unei alte Înalte Părți Contractante. [Convenția de , art.4 par.(3)]

Deci, shall refrain a fost tradus prin se vor abține. Ținînd cont de sensul propriu-zis al verbului shall, observăm că în cazul dat, acesta nicidecum nu indică o obligație, ci o acțiune de viitor. Deci nu întotdeauna trebuie sa raportăm valoarea acestui verb ca o obligație sau o comandă. Utilizarea lui se explică prin necesitatea stilului oficial de a opera cu verbe modale universale. De asemenea, ar fi demn de menționat o ușoară tranziție de la diateza activă în engleză, la cea reflexivă în română.

În perechea de exemple ce urmează însă, vom vedea modul în care s-a tradus shall și cum a fost păstrat sensul său inițial de obligație:

Apart from the provisions which shall take effect in time of peace, the present Convention shall apply in the event of declared war or of any other armed conflict which may arise between two or more of the High Contracting Parties [The Hague Convention, art.18 para.(1)].

În afară de dispozițiile care trebuie să intre în vigoare, încă din timp de pace, Convenția de față se va aplica, în caz de război declarat sau mai multe dintre Înaltele Părți Contractante. [Convenția de , art.18 par.(1)]

Astfel, shall take effect a fost tradus prin trebuie să intre în vigoare, deci printr-o acțiune ce exprimă obligație. De aici ne dăm seama că este dificil să decidem cînd trebuie să traducem prin verb obișnuit și cînd trebuie să recurgem la o traducere cuvînt prin cuvînt. Cu alte cuvinte, pentru a reda sensul cu exactitate, este mai întîi necesar să pătrundem în esența acestei fraze, iar apoi să decidem menirea ei. Totuși, aceasta nu este atît de dificil dacă recurgem la logică.

În următorul exemplu, vom observa traducerea lui shall printr-un verb ce indică o acțiune la timpul present:

The guarding of cultural property mentioned in paragraph 1 above by armed custodians specially empowered to do so, or the presence, in the vicinity of such cultural property, of police forces normally responsible for the maintenance of public order shall not be deemed to be use for military purposes [The Hague Convention, art.8 para.(4)].

Nu se consideră folosite în scopuri militare supravegherea unuia din bunurile culturale enumerate la paragraful 1 de către paznici înarmați, care sunt autorizați special în acest scop, sau prezența pe lângă acest bun cultural a forțelor de poliție, însărcinate în mod normal să asigure ordinea publică. [Convenția de , art.8 par.(4)]

Negația shall not be deemed to be use a fost tradusă în română prin nu se consideră folosite. Plus la aceasta, ceea ce în varianta engleză apare la sfîrșitul propoziției, începe în varianta română. Scopul schimbării gramaticale a categoriei timpului, în traducerea română constă în redarea unui sens cît se poate de elocvent, precis și laconic. Aici nu poate fi vorba de vreun mijloc stilistic de a ornamenta fraza în română. Dimpotrivă, recurgerea la așa o strategie din partea traducătorului, dă dovadă că acesta este într-adevăr înzestrat cu cunoștințele necesare a aspectului textelor juridice în limba sursă și redarea cu acuratețe a sensului în română.

Exemplele de mai jos demonstrează posibilitatea ca verbul shall să fie tradus prin forma de viitor, astfel recurgîndu-se la schimbarea categoriei timpului:

The High Contracting Parties shall refrain from any act of hostility directed against transport under special protection [The Hague Convention, art.12, para.(3)].

Înaltele Părți Contractante se vor abține de la orice act de ostilitate față de un transport sub protecție specială. [Convenția de , art.12, par.(3)]

În cazul dat, shall refrain indică o acțiune de viitor. De aceea, s-a recurs la traducerea lui prin se vor abține, și nu prin trebuie să se abțină, se abțin, sunt abținute etc. Aici devine evident sensul de viitor pe care îl sugerează sintagma în cauză.

substituția categoriei (diateza pasivă, reflexivă, pasivă)

În unele cazuri, se recurge și la schimbarea categoriei gramaticale la verbe, în special a diatezei, fie ca din diateza activă devine pasivă/reflexivă sau viceversa.

Iată următoarele exemple:

Immunity from seizure, placing in prize, or capture shall be granted to cultural property enjoying the protection provided for in article 12 [The Hague Convention, art.14 para(1)].

Se bucură de imunitate de confiscare, de captură și de priză bunurile culturale care beneficiază de protecția prevăzută la articolul 12. [Convenția de , art.14 par.(1)]

Observăm în acest exemplu că expresia shall be granted se află la diateza pasivă. În traducere, aceasta a devenit se bucură de, deci nu mai este pasivă, ci capătă forma de reflexiv.

Un alt exemplu de traducere a verbului la diateza pasivă întîlnim în următoarele exemple:

The emblem shall be used alone, or repeated three times in a triangular formation under the conditions provided for in Article 17 [The Hague Convention, art.17 para(2)].

Semnul este folosit izolat sau repetat de trei ori în formație triunghiulară, în condițiile prevăzute la articolul 17. [Convenția de , art.17 par.(2)].

În exemplul dat, verbul modal shall (care indică viitorul) se traduce printr-o acțiune la prezent. Deci limbajul juridic este familiarizat cu asemenea situații de traducere. Trebuie totuși de analizat situația de traducere și contextul respectiv, înainte de a lua o decizie corectă. Semnul va fi folosit ar fi o alternativă de traducere, dar cu toate acestea, pentru o dezambiguizare a sensului. Timpul prezent, în special în contextul juridic, indică un grad înalt de autenticitate a situației și o claritate a sensului expus în textul sursă.

transformări sintactice

În acest subpunct vom face referire la substituirea unor structuri sintactice prin altele.

Ca punct de plecare, vom analiza următoarele perechi de exemple:

Immunity from seizure, placing in prize, or capture shall be granted to cultural property enjoying the protection provided for in article 12 [The Hague Convention, art.14 para(1)].

Se bucură de imunitate de confiscare, de captură și de priză bunurile culturale care beneficiază de protecția prevăzută la articolul 12. [Convenția de , art.14 par.(1)].

În cazul dat, immunity este subiectul propoziției în varianta engleză, dar nu și în cea română, deoarece aici obținem un complement circumstanțial de cauză. Este demn de menționat faptul că s-ar fi putut respecta topica textului țintă, prin: “Imunitatea de confiscare, de captură și de priză este atribuită bunurilor culturale care beneficiază de protecția prevăzută în articolul 12.”. Totuși acest tip de inversie nu a avut loc întîmplător, deoarece autorul textului juridic dat a avut intenția să pună accentul pe sintagma immunity from seizure , fapt care este partea principală în propoziție. În traducere, accentul s-a pus pe sintagma bunurile culturale.

În exemplele ce urmează, vom analiza condițională completivă directă și modul de substituire a conjuncției should prin if:

Should it prove necessary to take measures to preserve cultural property situated in occupied territory and damaged by military operations, and should the competent national authorities be unable to take such measures, the Occupying Power shall, as far as possible, and in close co-operation with such authorities, take the most necessary measures of preservation [The Hague Convention, art.5 para(2)].

Dacă este necesară o intervenție de urgență pentru conservarea bunurilor culturale situate pe teritoriul ocupat și păgubite prin operațiuni militare și dacă autoritățile naționale competente nu pot să ia asemenea măsuri, Puterea ocupantă va lua, în limitele posibilului, măsurile de conservare cele mai necesare, în strânsă colaborare cu aceste autorități. [Convenția de , art.5 par.(2)].

Stilul oficial este familiarizat pe larg cu expresii de acest gen. Deși should poate fi receptat ca un verb modal, totodată acesta poate fi utilizat în contextul unei condiții, substituind conjuncția if. În același timp, should poate implica o condiție lejeră , dat fiind faptul că utilizarea lui ține de stilul oficial. Deci should este sinonim cu if și trebuie de ținut cont că should vine în fața subiectului, punînd în valoare întregul mesaj.

Un alt exemplu vine să ne demonstreze o eventuală dificultate de traducere, prin inversiunea părților de propoziție în traducere:

The guarding of cultural property mentioned in paragraph 1 above by armed custodians specially empowered to do so, or the presence, in the vicinity of such cultural property, of police forces normally responsible for the maintenance of public order shall not be deemed to be used for military purposes [The Hague Convention, art.8 para(4)].

Nu se consideră folosite în scopuri militare supravegherea unuia din bunurile culturale enumerate la paragraful 1 de către paznici înarmați, care sunt autorizați special în acest scop, sau prezența pe lângă acest bun cultural a forțelor de poliție, însărcinate în mod normal să asigure ordinea publică. [Convenția de , art.8 par.(4)].

Observăm că în varianta engleză, accentul s-a pus pe subiect, în timp ce în varianta română, atenția cititorului va fi îndreptată spre predicat, adică sensul acestui articol se bazează pe acțiune, ți nu pe subiectul acțiunii. Sfîrșitul frazei în engleză prin începutul frazei în română este o inversiune cu un puternic efect stilistic asupra audienței. Aceasta este o tactică de a scoate în relief anumite momente ce nu sunt lipsite de logică și de sens, ba dimpotrivă trebuie evidențiate și valorificate în practică.

Un alt exemplu ne va demonstra o modalitate de traducere a contextului cu sens negativ prin pozitiv:

Apart from the case provided for in paragraph 1 of the present Article, immunity shall be withdrawn from cultural property under special protection only in exceptional cases [The Hague Convention, art.11 para(2)].

În afară de cazul prevăzut în primul paragraf al acestui articol, imunitatea unui bun cultural

sub protecție specială nu poate fi retrasă decât în cazuri excepționale. [Convenția de , art.11 par.(2)].

În fraza engleză, observăm că subiectul este immunity, iar predicatul compus – shall be withdrawn. În traducerea în română, observăm că subiectul este imunitatea, iar predicatul – nu poate fi retrasă. Această opoziție de a traduce pozitivul prin negativ este ceva neobișnuit în practicile generale de traducere. Aici însă, s-a recurs la o asemenea procedură cu scopul de a remarca imposibilitatea întîmplării unei acțiuni printr-un mod ferm, diplomatic, explicit. Totuși, este posibilă și varianta „În afară de cazul prevăzut in primul paragraf al acestui articol, imunitatea unui bun cultural sub protecția speciala poate fi retrasă numai in cazuri speciale”. Diferența constă doar în faptul că prima varianta de traducere este considerată mai reușită din punct de vedere semantic și stilistic. A doua variantă însă este una mot a mot, adică literală, lipsită de efecte stilistice.

Să examinăm un alt exemplu:

Conflicts not of an international character. [The Hague Convention, art.19].

Conflicte care nu au caracter internațional. [Convenția de , art.19].

Acesta este titlul articolului 19 din Convenția de , 1954. În varianta engleză, observăm o combinație de cuvinte, pe cînd în română obținem o propoziție cu subiect (“conflicte”) și predicat (“nu au”). O altă variantă de traducere pe care ne-o propunem ar fi mătoarea: „Conflicte cu caracter local (neinternațional)”. Cu toate acestea, varianta oficială de traducere păstrează o integritate a sensului, acest stil fiind pe larg aplicat în cazul textelor publicitare, în special a titlurilor. Trebuie să menționăm că maniera de scriere a titlurilor în engleză nu admite verbe predicative în interiorul titlurilor, pe cînd lucrurile stau complet opus în limba română. Titlul unui articol, care din punct de vedere gramatical prezintă o propoziție, produce un efect mai productiv și expresiv asupra audienței. O situație diferită vom analiza în următorul caz:

From the date of its entry into force, the present Convention shall be open for accession by all States mentioned in Article 30 which have not signed it…. . [The Hague Convention, art.32].

Începând din ziua intrării sale în vigoare, prezenta Convenție va fi deschisă aderării tuturor statelor vizate la articolul 39, nesemnatare… . [Convenția de , art.32].

În engleză, observăm că sintagma which have not signed a fost tradusă prin nesemnatar. Mai întîi de toate, s-a recurs la procedeul de omitere, sau mai bine zis de restrîngere a sensului. Varianta de traducere cuvînt prin cuvînt ar fi rezultat în sintagma “care nu au semnat”. Din considerente lingvistice estetice, s-a hotărît o tactică de a economisi prea multe cuvinte în condițiile unei alternative potrivite.

Traducerea termenilor juridici

În momentul analizării convenției de , vom observa o diversitate de termeni atît simpli, compuși, abrevieri. Deoarece termenii simpli nu necesită o prea mare atenție, în cele ce urmează ne vom concentra atenția asupra termenilor compuși, derivați, abreviați și modul în care aceștia au fost traduși.

termenii compuși

The High Contracting Parties undertake to prepare in time of peace for the safeguarding of cultural property [The Hague Convention, art.3].

Înaltele Părți Contractante se obligă să pregătescă încă din timp de pace ocrotirea bunurilor culturale. [Convenția de , art.3]

Termenul safeguarding – format din safe + guard + suf. – ing reprezintă un termen compus. Centrul semantic al acestui compus este sensul lexical al celui de-al doilea component, modificat și restrîns de primul component. Acest termen indică o acțiune. Fiind un compus neutral, acesta este format din două morfeme: morfema simplă safe și morfema guard, plus morfema gramaticală –ing, care denotă forma de participiu sau gerunziu. În română, termenul ocrotire este un termen simplu, deci nu coincide forma termenilor din limba sursă în limba țintă. Pe de altă parte, sintagma cultural property, care este la singular, a fost tradusă prin bunuri culturale, care este la plural. Acest tip de substituție a formei gramaticale (numărul în cazul dat) este una des întîlnită în cadrul traducerii textelor juridice.

Haideți să analizăm în continuare termenii juridici și modalitate lor de traducere.

The High Contracting Parties undertake to plan or establish in peacetime, within their armed forces, services or specialist personnel whose purpose will be to secure respect for cultural property and to co-operate with the civilian authorities responsible for safeguarding it [The Hague Convention, art.7, para (2)].

Ele se obligă să pregătească sau să stabilească, încă din timp de pace, în cadrul forțelor armate, servicii sau un personal specializat, a căror misiune va fi de a veghea la respectarea bunurilor culturale și de a colabora cu autoritățile civile însărcinate cu ocrotirea acestor bunuri. [Convenția de , art.7, par.2]

În exemplul dat, ne întîlnim cu termenul peacetime, un termen compus, format din morfemele peace și time. Atît peace, cît și time sunt niște morfeme simple, care prin traducere în limba română, obținem termenul timp de pace, sintagma compusă din trei elemente. Astfel, ne dăm seama că în traducere, nu întotdeauna se respectă cu strictețe componența termenului din limba originală.

Mai jos avem următoarele exemple:

The Party shall inform the Commissioner-General for cultural property [The Hague Convention, art.1, para (3)].

Partea trebuie să informeze comisarul general pentru bunurile culturale. [Convenția de , art.1, par.3].

Termenul Commissioner-General reprezintă un rang legitim înalt al unei persoane. Este demn de menționat faptul că această sintagmă se scrie cu majusculă în limba enlgeză, pe cînd în română, avem o traducere exactă, doar că cu litere minuscule – comisar general. De aceea, în engleză observăm o ordine inversă (substantivul precede adjectivul), ceea ce este neobișnuit. Inversiunea se explică prin faptul că acest termen este de origine latină, deci reprezintă un împrumut, care prin traducrere nu își schimbă forma, adică nu este flexibil limbii engleze.

În exemplele ce urmează, ne vom întîlni cu aceeași situație:

At least once every four years, they shall forward to the Director-General a report giving whatever information they think suitable concerning any measures being taken [The Hague Convention, art.26, para (2)].

Cel puțin o dată la patru ani, ele vor adresa directorului general un raport conținând informațiile pe care le vor socoti utile pentru măsurile luate. [Convenția de , art.26, par.2].

Termenul Director-General reprezintă rangul cel mai înalt al unei persoane legitime. Din acest considerent, limba engleză păstrează un anumit grad de respect pentru oficialitățile înalte. Drept consecință, termenul respectiv se scrie cu majusculă. Spre deosebire de limba română, aceasta regulă nu a fost respectată în traducere. Astfel, termenul director general este un substantiv comun în română, dar propriu în engleză.

termenii derivați

În perechile de exemple ce urmează mai jos, vom analiza modalitățile în care sunt traduse termenii juridici, formați prin derivare. În unele cazuri, termenii derivați din engleză se traduc prin aceeași modalitate în română, însă această regulă nu se păstrează întotdeauna. Urmează să vedem unele cazuri în exemplele ce urmează:

Articolul 11 al Convenției de este denumit Withdrawal of immunity.

În traducere, avem termenul Retragerea imunității. Cuvîntul withdrawal, în engleză, este un substantiv derivat, format din morfemele withdraw și sufixul –al. În română, obținem termenul retragere, care este deasemenea derivat, format din trei morfeme: rădăcina trage, prefixul re- și sufixul –re. Construcția posesivă withdrawal of immunity, în engleză aceasta prezintă forma analitică a cazului posesiv. Aspectul gramatical este foarte important de considerat înainte de traducere. În caz contrar, sensul va fi denaturat, cum ar fi, de exemplu, varianta de traducere retragere de imunitate, în loc de retragerea imunității. Deseori, asemenea expresii implică ambiguități, ducînd deseori la erori de traducere.

În exemplul mător, vom analiza verbele derivate și modul în care acestea au fost traduse.

The High Contracting Parties undertake to respect cultural property [The Hague Convention, art.4].

Înaltele Părți Contractante se obligă să respecte bunurile culturale [Convenția de , art.4].

Termenul derivat undertake este un verb, format din prefixul under- și rădăcina take. Morfemul under- este un derivat prefixal. În cazul dat, acesta este un verb prefixal. Verbul undertake este tranzitiv în engleză, însă intranzitiv în română – se obligă. Acest termen este independent față de context, deci monosemantic, care se traduce prin a se obliga să facă ceva în orice situație de traducere. În limba engleză, în special la redactarea telor juridice, mătorii termeni: High Contracting Parties, neutral Power, Director-General, Chairman se scriu cu majusculă. În traducerea în română, acest fenomen se respectă întotdeauna întocmai: Înaltele Părți Contractante, Putere neutră, Director General (se scriu cu inițială majusculă). În mătoarele situații, termenii proprii President, Director-General, Article și Chairman, cu inițiale majuscule în engleză, se traduc prin substantive comune, adică se scriu cu inițiale minuscule în română: președinte, director general, articol etc.

În următorul exemplu, vom analiza termeni juridici, formați prin derivare, fiind ca parte de vorbire adjective.

There may be placed under special protection a limited number of centres containing monuments and other immovable cultural property [The Hague Convention, art.8, para (1)].

Pot fi puse sub protecție specială un număr restrâns de bunuri culturale imobile. [Convenția de , art.8, par.1].

În îmbinarea de cuvinte immovable cultural property, vom considera termenul derivat immovable, tradus prin imobil. Acest adjectiv este format prin afixare, de la rădăcina move, prefixul im- (morfemă cu conotație negativă) și sufixul –able (mobilitate). Astfel, prefixul im-, este utilizat pentru a pune în evidență valoarea negativă a însușirii, iar sufixul –able indică în acest context mobilitatea acțiunii, mai bine zis gradul de mobilitate. Respectiv în limba română, termenul imobil, este de asemenea un termen derivat prin prefixare, de la rădăcina mobil și prefizul i-, care la rîndul său marchează valoarea negativă a unei însușiri, proprietăți sau caracteristici.

Termenii derivați nu implică întotdeauna o fidelitate strictă în traducere. Totuși, în majoritatea cazurilor, observăm o oarecare tendință de păstrare a formei engleze. Următorul exemplu vine să ne demonstreze acest lucru:

The guarding of cultural property by armed custodians specially empowered to do so, shall not be deemed to be use for military purposes [The Hague Convention, art.8, para (4)].

Nu se consideră folosite în scopuri militare supravegherea unuia din bunurile culturale enumerate de către paznici înarmați, care sunt autorizați special în acest scop. [Convenția de , art.8, par.4].

În sintagma armed custodians empowered to do so – paznici înarmați, care sunt autorizați, ținem să acordăm atenție verbului empower, avînd la bază rădăcina power și prefixul productiv em- . în traducere, lucrurile stau diferit, deoarece în română avem verbul autoriza, fiind un termen simplu. O altă variantă ar fi termenul împuternicit, derivat, format din rădăcina putere, prefixul productiv îm- și sufixul –it. Cu toate acestea, termenul împuternicit nu este tocmai potrivit contextului dat. Putem trage concluzia că termenul respectiv, empowered, este un termen dependent de context, care se traduce diferit în dependență de situație și condiții.

Articolul 10 al Convenției de este intitulat Identification and Control – Semnalizare și control. Analizînd termenul identification, putem deduce că acesta este un substantiv comun, deci un termen format prin derivare, de la identify + sufixul coalescent –ate și –ion. Din perspectiva traducerii, acest termen este dependent de context, dat fiind faptul că în varianta română avem semnalizare, dar nu identificare. În română, termenul semnalizare este la fel un termen derivat, de la rădăcina semnal + sufixul –izare. Deci derivarea prin sufixare a stat la baza formării ambilor termeni. Termeni formați în mod similar par a fi convention și regulation. O atenție deosebită însă trebuie acordată termenului convention. S-ar părea că acesta vine de la rădăcina convent + sufixul – ion, însă lucrurile stau complet diferit. În limba engleză, nu există asemenea cuvînt convent. Putem remarca aici prezența unei iluzii lingvistice, la care traducătorul nu trebuie să cadă pradă. Se cere mai întîi de analizat cu atenție termenul respectiv, apoi de stabilit procedeul lui de formare. În cazul dat, termenul convention provine din limba franceză, deci este un împrumut.. Cît despre termenul regulation, acesta este derivat de la rădăcina regulate + sufixul coalescent –ate și –ion. Exemple tipice ale acestui proceedeu de formare sunt următorii termeni juridici: discrimination, conviction, prosecution, intimidation, extortion etc.

sintagme terminologice (terminological phrases)

Îmbinările terminologice din engleză și traducerea lor în română implică un anumit grad de dificultate pentru traducător. În exemplele de mai jos, vom ilustra cîteva exemple cu asemenea situații.

Special protection is granted to cultural property by its entry which shall only be made, in accordance with the provisions of the present Convention and under the conditions provided for in the regulations for the execution of the Convention [The Hague Convention, art.8, para (6)].

Protecția specială se acordă bunurilor culturale prin înscrierea poate fi făcută numai în conformitate cu dispozițiile prezentei Convenții și în condițiile prevăzute în regulamentul de aplicare [Convenția de , art.8, par.6].

În îmbinarea terminologică under the conditions provided- in condițiile prevăzute, observăm o inversiune în varianta engleză, din motiv că adjectivul mează după substantiv și nu viceversa, cum e specific limbii engleze. În mod normal, ar fi fost under the provided conditions. Acest fapt însă este motivat din punct de vedere lingvistic. Stilul oficial al limbii implică uneori situații cînd este nevoie de a sublinia un anumit fenomen, a-l scoate în evidență, de a accentua importanța lui. Este foarte important de menționat faptul că limbajul juridic este foarte bogat în asemenea efecte. De aceea, se produc unele excepții ale situațiilor lingvistice generale. Din punct de vedere stilistic, acesta este un procedeu artistic de expresivitate.

În situația următoare, vom lua cunoștință cu următoarele exemple:

Apart from the provisions which shall take effect in time of peace, the present Convention shall apply in the event of declared war or of any other armed conflict which may arise between two or more of the High Contracting Parties [The Hague Convention, art.18, para (1)].

În afară de dispozițiile care trebuie să intre în vigoare, încă din timp de pace, Convenția de față se va aplica, în caz de război declarat sau mai multe dintre Înaltele Părți Contractante. [Convenția de , art.18, par.1].

Colocația terminologică take effect, în contextul dat, a fost tradusă prin a intra în vigoare. Observăm că procedeul de traducere aplicat nu coincide cu traducerea cuvînt prin cuvînt, ci se cere o adaptare a semnificației la limba țintă. Cunoștințele bogate a terminologiei juridice prezintă o obligație în asemenea situații de traducere. Trebuie de menționat ca take este un verb complex, care implică diverse combinații de expresii.

În exemplele de mai jos avem:

The Protecting Powers shall lend their good offices in all cases where they may deem it useful in the interests of cultural property, particularly if there is disagreement between the Parties to the conflict [The Hague Convention, art.22, para (1)].

Puterile protectoare vor acorda bunele lor orificii în toate cazurile când vor socoti că acestea sunt utile în interesul apărării bunurilor culturale, îndeosebi atunci când există un dezacord între Părțile în conflict [Convenția de , art.22, par.1].

Îmbinarea de cuvinte parties to the conflict a fost tradusă prin părțile în conflict. Metoda aplicată în traducere poartă numele de transpozițiune, deci particula to a fost tradusă prin în. Aici observăm că traducerea nu este echivalent valabilă și pentru limba română. Dacă am traduce părțile în conflict prin parties in the conflict, am obține o dezambiguizare completă, o denaturare completă a sensului acestei expresii. Deci traducătorul trebuie întotdeauna să analizeze și evalueze situația de traducere cu care se confruntă.

În situația de mai jos, vom evalua verbul important pentru textul juridic, a încheia acorduri.

The High Contracting Parties may conclude special agreements for all matters concerning which they deem it suitable to make separate provision [The Hague Convention, art.24, para (1)].

Înaltele Părți Contractante pot încheia acorduri speciale în orice chestiune cu privire la care ele socotesc utilă o reglementare separată [Convenția de , art.24, par.1].

Observăm ca expresia a încheia acorduri poate fi tradusă în engleză prin mai multe căi: to sign an agreement sau to enter into an agreement. Este deja cunoscut faptul că terminologia juridică este bogată în sinonime. Deși utilizate în contexte diferite, sensul expresiei rămîne același, se schimbă doar situația de comunicare.

Exemplul mător:

Nothing in the present Article shall limit the right of visit and search [art. 14 para.(2)].

În prezentul articol nimic nu limitează dreptul de vizită și de control.

La prima vedere, îmbinarea terminologică right of visit and search apare în context ca ceva firesc. Totuși, cunoaștem că dreptul la ceva se traduce în engleză prin right to sth, de exemplu: right to life, right to vote, right to education. Cu toate acestea, în limbajul juridic se admite de asemenea și right of sth, fără a afecta sensul acestei expresii. Varianta right of visit este mai frecvent aplicată anume în prevederile juridice.

Vom analiza un alt exemplu, cu o situație de traducere interesantă:

Transport exclusively engaged in the transfer of cultural property may take place under special protection in accordance with the conditions specified in the regulations for the execution of the Convention [The Hague Convention, art.12, para (1)].

Un transport afectat exclusiv transferului de bunuri culturale, poate să fie efectuat sub protecție specială, în condițiile prevăzute în regulamentul de aplicare. [Convenția de , art.12, par.1].

O antenție aparte vom acorda expresiei terminologice regulation for the execution of the Convention, care a fost tradusă prin regulament de aplicare. Observăm că termenul Convention nu a fost tradus propriu-zis prin convenție, ci s-a recurs la un alt procedeu de traducere, astfel obținem regulament. Tehnica de traducere aplicată în acest context poartă numele de omitere, adică de rastrîngere a sensului.

Fidelitatea în traducere. Competențele traducătorului

Atît cercetările efectuate în lume la capitolul traducerii telor juridice, ne permite să spunem că o traducere de tate trebuie să exprime conținutul tului-sursă, să păstreze stilul său și să conțină formele pe care le utilizează un vorbitor nativ al limbii spre care realizăm traducerea. Grosso modo, dacă traducătorul a reușit să transmită aceste nuanțe în tul-țintă într-o limbă corectă din punct de vedere gramatical și sintactic, atunci putem spune că a fost realizată o traducere calitativă. Un exemplu în care a fost păstrată fidelitatea în traducere îl găsim în mătorul articol al Convenției deja citate:

The High Contracting Parties undertake to respect cultural property situated within their own territory as well as within the territory of other High Contracting Parties by refraining from any use of the property and its immediate surroundings or of the appliances in use for its protection for purposes which are likely to expose it to destruction or damage in the event of armed convict; and by refraining from any act of hostility directed against such property. [The Hague Convention, art.4, para (1)].

Înaltele Părți Contractante se obligă să respecte bunurile culturale atât pe teritoriul lor propriu, cât și pe teritoriul altor Înalte Părți Contractante, abținându-se de la folosirea acestor bunuri, a dispozitivelor lor de protecție și a împrejmuirilor lor immediate în scopuri care ar putea expune aceste bunuri distrugerii sau deteriorării în caz de conflict armat și de la orice act ostil împotriva lor. [Convenția de , art.4, alin.1].

Textul specializat este pe jumătate sau uneori și mai mult constituit din vocabular specific, cealaltă parte revenindu-I elementelor din lexicul comun, ca în exemplul:

Any High Contracting Party whose government is considered their legitimate government by members of a resistance movement, shall, if possible, draw their attention to the obligation to comply with those provisions of the Convention dealing with respect for cultural property. [The Hague Convention, art.4, para (1)].

Orice Înaltă Parte Contractantă, al cărei guvern este considerat ca guvernul lor legitim de către membrii unei mișcări de rezistență, va atrage, dacă îi este posibil, atenția acestor membrii asupra obligației de a îndeplini dispozițiile care se referă la respectarea bunurilor culturale. [Convenția de , art.5, alin.3].

În contextul dat, traducătorul trebuie să țină seama de regulile morfologice, sintactice și stilistice. Un alt moment important la traducerea textelor juridice constă în faptul că limbajul juridic folosește multe unități sintagmatice, unități terminologice complexe, care provoacă dificultăți suplimentare de traducere.

La traducerea textelor juridice, traducătorului îi revine rolul de a rezolva probleme de conținut, stil, formă. El trebuie să cunoască bine limbile implicate în procesul traducțional, să poată stabili legătura între ele, metodele de traducere, metodele de lucru în terminologie și, nu în ultimul rind, metodele informatice. Aceasta presupune mătorul caz:

No High Contracting Party may evade the obligations incumbent upon it under the present Article, in respect of another High Contracting Party, by reason of the fact that the latter has not applied the measures of safeguard referred to in Article 3. [The Hague Convention, art.4, para (5)].

O Înaltă Parte Contractantă nu se poate elibera de obligațiile stipulate în prezentul articol față de o Înaltă Parte Contractantă pe motivul că aceasta din urmă nu a aplicat măsurile de ocrotire prevăzute de articolul 3. [Convenția de , art.4, alin.5].

În baza celor evocate mai sus concluzionăm că în traducerea juridică există două obstacole majore. Primul ține de diferența de sistem juridic, iar al doilea ține de diferența de sistem lingvistic.

CONCLUZII GENERALE ȘI RECOMANDĂRI

Ajunși la finalul acestui studiu de ansamblu asupra dificultăților de traducere ale textelor juridice – sub diverse aspecte (conceptual, structural, gramatical, semantic, funcțional și stilistic), ținem să formulăm unele concluzii și recomandări ale căror menire constă nu numai în sistematizarea și recapitularea investigațiilor din lucrarea de față, dar, într-un anume fel, și în întregirea sau explicitarea unor afirmații, constatări și reflecții. Din cele expuse până aici putem deduce următoarele:

Terminologia juridică este considerată de către lingviști ca o disciplină marginală, restrînsă, la simpla constituire a unor vocabulare de specialitate, orientată deci spre un singur aspect al vocabularului unei limbi.

Procedeul de formare al termenilor juridici, care ocupă un loc privilegiat este compunerea (titlu de proprietate, buletin de identitate, automutilare, flagrant delict), derivarea

(beneficiar, acuzat, subscripție, insolvabil, contrafacere), terminologizarea (abuz, cauză, complice), reterminologizarea (convenție), împrumutul (tratat, proces, procedură), calcul (constrîngere, a contraface).

Evoluția limbajului juridic românesc a avut loc în direcția asigurării proprietății, clarității și conciziei printr-un proces de unificare, specializare și modernizare la toate nivelele.

Lexicul juridic de factură populară, tradițională, din primele coduri de legi este format, în principal, din cuvinte vechi românești, unele dintre ele fiind folosite cu accepții specializate (arătare – probă, tocmire -„convenție, a învăța -„a porunci”, a feri -„a respecta, a se supune legii, a lăsa – a ierta).

Polisemia, particularitate lexicală, caracteristică termenilor juridici, poate fi de cîteva feluri:

polisemie externă – se manifestă printr-o dublă apartenență a termenilor din vocabularul juridic care funcționează – cu sensuri identice sau parțial modificate – și în vocabularul general (categorie, tentativă, rezultat);

polisemie internă – caracterizează termenii juridici care posedă două sau mai multe sensuri în sistemul dreptului (apărare, hotărîre, obligație);

polisemie coerentă – se caracterizează prin existența unor relații logice evidente între sensuri ordonate (succesibil, alibi);

polisemie dezordonată – este rezultatul unor relații de sens mai puțin logice și transparente sau al absenței acestora (absorbție, procedură, material)

Sinonimia, particularitate lexicală, ca expresie a raporturilor de analogie dintre termeni este evitată, în cadrul textelor juridice, deoarece contravine nevoii de precizie a exprimării și poate fi cauza unor interpretări eronate ale prevederilor legii.

Coerența asigură conectivitatea conceptuală a unui discurs/text juridic, iar prin coeziune se realizează conectivitatea secvențială.

Frecvența utilizării adagiilor latine în discursul juridic (de cujus succesione agitur – defunctul, este utilizată de juriști în forma sa prescurtată de cujus)

Numeroase arhaisme se regăsesc in limbajul judiciar: emolumentul moștenirii – profit, avantaj pe care îl aduce aceasta moștenitorilor, emfiteoză – contract de închiriere cu durată extinsă, anatocism – operațiunea de capitalizare a dobanzii etc.

Reieșind din natura dreptului și specificul traducerii juridice acceptăm după Bell [58, p.59-60] următoarele competențe de care trebuie să dea dovadă un traducător profesionist: competențele gramaticală, sociolingvistică, de discurs și strategică.

Competența gramaticală presupune cunoașterea regulilor de cod, de vocabular, de formare a cuvintelor, de pronunție/scriere pe litere și de structurare a propozițiilor;

Competența sociolingvistică presupune cunoștințe necesare și capacitatea de a produce ți de a înțelege enunțurile în context;

Competența de discurs presupune capacitatea de a combina forma și sensul pentru a obține texte cu un caracter unitar;

Compentența strategică presupune stăpînirea strategiilor de comunicare, cu scopul eficientizării comunicării.

Traducătorul trebuie să rămînă fidel textului-sursă, rolul lui nu este de a interpreta.

Rezultatele investigației ne permit să formulăm următoarele recomandări:

analiza termenilor juridici trebuie realizată în perspectivă semantică, lexicală, morfologică și sintactică;

studierea originii și etimologiei termenilor juridici necesită aprofundare;

în manualele universitare de terminologie, trebuie incluse modalitățile de formare a termenilor juridici;

este necesară alcătuirea dicționarelor și glosarelor de termeni juridici, atît in limba engleză, cît și în română, care ar permite o însușire mai detaliată a termenilor juridici; ar înlesni și facilita lucrul traducătorilor de texte specializate.

BIBLIOGRAFIE

Cabré M.T. , métode et applications. Les Presses de l’Université d’Otawa, 1998

Bălan Mihailovici A. Noțiuni de terminologie, Editura OSCAR PRINT, București, 2003

Dicționar explicativ al limbii române (DEX)

Gaiță M. Sensuri, concepte și tablouri structurale, în Studii și cercetări lingvistice, nr.1, 1981, Editura Academiei RSR, p.25-28

Helmut F. Terminology manual, Paris: United Nations Educational, Scientific and Cultural Organization : International Information Centre for Terminology, 1987, 426 p.

Ciobanu G. Elemente de Terminologie, Editura Mirton, Timișoara, 1998

Pavel E., Rucăreanu C. Introducere în terminologie, Editura Academiei, București, 2001

Wüster E. L’étude scientifique générale de la terminologie, zone frontaliére entre la linguistique, la logique, l’ontologie, l’informatique et les sciences des choses, 1981

Galinski Christian, Goebel Jurgen W. Guide to Terminology Agreements, Vienna, 1996

Cabré M.T. Theories of terminology. Their description, prescription and explanation, John Benjamins Publishing Company, 2003

Bidu-Vrănceanu A. Lexic comun. Lexic specializat, Editura Universității din București, 2000

Lerat P., Les langues spécialisées, Presses Universitaires de France, Paris, 1995

Dicționar de drept civil (DDC)

Dicționar juridic penal (DJP)

Dicționar de drept internațional (DDI)

Norma Internațională ISO 704/200, Travail terminologique, Principes et methods

Costin M., Mureșan M., Ursa V. Dicționar de drept civil, București, 1980

Coteanu I. Stilurile moderne ale limbii române literare, în LR, IX, 2, 1960

Irimia D. Structura stilistică a limbii române contemporane, București, Editura Științifică și Enciclopedică 1986

Metodologia generală de tehnică legislativă privind pregătirea și sistematizarea proiectelor de acte normative (publicată în “Buletinul Oficial” la 13 februarie 1976)

Zlătescu V. Introducere în legistica formală. Tehnica legislativă, București, Editura Oscar Print 1996

Bécane Jean-Claude, Couderc Michel. La loi, Paris, Editions Dalloz, 1994

Mrejeru I. Tehnica legislativă, București, Editura Academiei, 1979

Bergel J.L. Théorie générale du droit, 2e édition, Paris, Editions Dalloz, 1989

Cornu G. Linguistique juridique, Paris, Montchrestien, 1990

Reteșan, Unele aspecte ale limbajului actelor legislative, 1976

Greimas, A.J., Analyse sémiotique d'un discours juridique, no.7, serie C, Università di Urbino, 1971

Tuțescu M. Le texte. De la linguistique à la littérature, București, TUB, 1980.

Vasiliu E. Definiția sensului sau definiția obiectului?, în SCL, XXXVII, 2, 1986

Vulișici M. Cu privire la particularitățile sintactice ale stilurilor beletristic, științific și administrativ, în “Cercetări lingvistice”, XI, 1, 1966

Gémar Jean-Claude Le langage du droit au risque de la traduction. De l’universel et du particulier, 1995

Picotte J. Apport de la juristylistique à la lexicographie jurilinguistique: l’exemple du juridictionnaire, 1995

Sourioux J.L., Lerat P. Le langage du droit, Paris, P.U.F., 1975

Enkvist N.E. Linguistic Stylistics, The Hague-Paris, Mouton, 1973

Cuniță A. La structure lexicale, Universitatea din București, 1982

Cornu G. Linguistique juridique, Paris: Montchrestien, 1990

Andrei N. Dicționar etimologic de termeni științifici: Elemente de compunere greco-latine. Ed a 2-a. București: Oscar Print, 2003

Mateuț Gh., Mihăilă A. Logica juridică, București, Editura Lumina Lex

Culianu Petru Ioan Dicționar de istorie a religiilor

Charrow V. Linguistic Theory and the Study of Legal and Bureaucratic Language, Washington D.C., Document Design Center, 1981

Saramandu M. Terminologia juridic-administrativă românească în perioada 1780-1850, București, TUB, 1986

Barborică E. Aspecte ale vocabularului juridic din secolul al XVI-lea, în AUBLLR, XVIII, 1, 1969

Gheție I. Istoria limbii române literare, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1978

Dimiu R. Stilul judiciar, București, Vremea, 1939

Munteanu Ș., Țâra V. Istoria limbii române literare, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1978

Bulgăr Gh. Despre limba documentelor administrative la începutul secolului trecut (1800-1820), în: Contribuții la istoria limbii române literare în secolul al XIX-lea, III, București, Editura Academiei, 1962

Todoran R. Contribuții la studiul terminologiei juridico-administrative românești din Transilvania de la începutul secolului al XIX-lea, în: Contribuții la istoria limbii române literare în secolul al XIX-lea, III, București, Editura Academiei, 1962

Gogeanu P., Marcu L.P. A Concise History of Romanian Law, București, 1981, 85 p.

Rădulescu A. Pagini din istoria dreptului românesc, București, Editura Academiei, 1970

Teodorescu R. Problema redactării codurilor, București, Institutul de Arte Grafice “Luceafărul”, 1936

Goldiș-Poalelungi A. L’influence du français sur le roumain (vocabulaire et syntaxe), Paris, Société Les Belles Lettres, 1973

Enciclopedia limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Univers Enciclopedic, București, 2001, 619 p.

Ursu N.A. Formarea terminologiei științifice românești, București, 1962

Vintilă- Terminologia și problemele ei actuale, București, 1999

Pavel E., Rucăreanu C. Introducere în terminologie, Editura Academiei, București, 2001

Săvescu E. Standardizarea terminologiei – Standardizarea în România, în Terminologia în România și în Republica , Editura Clusium, 2000

Bell Roger T. Teoria și practica traducerii, București, Polirom, 2000

SITOGRAFIE

www.dictionary.com

59. www.yourdictionary.com

60. www.oxford.com

61. www.dexonline.ro

62. www.dictionarultau.ro

63. http://ebooks.unibuc.ro/filologie/discurs/C%20U%20P%20R%20I%20N%20S.htm

64. http://definitions.uslegal.com

ANEXA 1

ANEXA 2

Traducerea termenilor din engleză în română

1.

2.

3.

4.

5.

6.

7.

8.

9.

10.

11.

12.

13.

14.

15.

16.

17.

18.

19.

20.

21.

22.

23.

24.

24.

25.

Traducerea termenilor din română în engleză

1.

2.

3.

4.

5.

6.

7.

8.

9.

10.

11.

12.

13.

14.

15.

16.

17.

18.

19.

20.

21.

22.

23.

24.

25.

ANEXA 3

CHAPTER I: GENERAL PROVISIONS REGARDING PROTECTION

Article 1. Definition of cultural property

For the purposes of the present Convention, the term "cultural property" shall cover, irrespective of origin or ownership:

(a)

movable or immovable property of great importance to the cultural heritage of every people, such as monuments of architecture, art or history, whether religious or secular; archaeological sites; groups of buildings which, as a whole, are of historical or artistic interest; works of art; manuscripts, books and other objects of artistic, historical or archaeological interest; as well as scientific collections and important collections of books or archives or of reproductions of the property defined above;

(b)

buildings whose main and effective purpose is to preserve or exhibit the movable cultural property defined in sub-paragraph (a) such as museums, large libraries and depositories of archives, and refuges intended to shelter, in the event of armed conflict, the movable cultural property defined in subparagraph (a);

(c)

centres containing a large amount of cultural property as defined in subparagraphs (a) and (b), to be known as "centres containing monuments".

Article 2. Protection of cultural property

For the purposes of the present Convention, the protection of cultural property shall comprise the safeguarding of and respect for such property.

Article 3. Safeguarding of cultural property

The High Contracting Parties undertake to prepare in time of peace for the safeguarding of cultural property situated within their own territory against the foreseeable effects of an armed conflict, by taking such measures as they consider appropriate.

Article 4. Respect for cultural property

1. The High Contracting Parties undertake to respect cultural property situated within their own territory as well as within the territory of other High Contracting Parties by refraining from any use of the property and its immediate surroundings or of the appliances in use for its protection for purposes which are likely to expose it to destruction or damage in the event of armed convict; and by refraining from any act of hostility directed against such property.

2. The obligations mentioned in paragraph 1 of the present Article may be waived only in cases where military necessity imperatively requires such a waiver.

3. The High Contracting Parties further undertake to prohibit, prevent and, if necessary, put a stop to any form of theft, pillage or misappropriation of, and any acts of vandalism directed against, cultural property. They shall refrain from requisitioning movable cultural property situated in the territory of another High Contracting Party.

4. They shall refrain from any act directed by way of reprisals against cultural property.

5. No High Contracting Party may evade the obligations incumbent upon it under the present Article, in respect of another High Contracting Party, by reason of the fact that the latter has not applied the measures of safeguard referred to in Article 3.

Article 5. Occupation

1. Any High Contracting Party in occupation of the whole or part of the territory of another High Contracting Party shall as far as possible support the competent national authorities of the occupied country in safeguarding and preserving its cultural property.

2. Should it prove necessary to take measures to preserve cultural property situated in occupied territory and damaged by military operations, and should the competent national authorities be unable to take such measures, the Occupying Power shall, as far as possible, and in close co-operation with such authorities, take the most necessary measures of preservation.

3. Any High Contracting Party whose government is considered their legitimate government by members of a resistance movement, shall, if possible, draw their attention to the obligation to comply with those provisions of the Convention dealing with respect for cultural property.

Article 6. Distinctive marking of cultural property

In accordance with the provisions of Article 16, cultural property may bear a distinctive emblem so as to facilitate its recognition.

Article 7. Military measures

1. The High Contracting Parties undertake to introduce in time of peace into their military regulations or instructions such provisions as may ensure observance of the present Convention, and to foster in the members of their armed forces a spirit of respect for the culture and cultural property of all peoples.

2. The High Contracting Parties undertake to plan or establish in peacetime, within their armed forces, services or specialist personnel whose purpose will be to secure respect for cultural property and to co-operate with the civilian authorities responsible for safeguarding it.

CHAPTER II: SPECIAL PROTECTION

Article 8. Granting of special protection

1. There may be placed under special protection a limited number of refuges intended to shelter movable cultural property in the event of armed conflict, of centres containing monuments and other immovable cultural property of very great importance, provided that they:

(a)

are situated at an adequate distance from any large industrial centre or from any important military objective constituting a vulnerable point, such as, for example, an aerodrome, broadcasting station, establishment engaged upon work of national defense, a port or railway station of relative importance or a main line of communication;

(b)

are not used for military purposes.

2. A refuge for movable cultural property may also be placed under special protection, whatever its location, if it is so constructed that, in all probability, it will not be damaged by bombs.

3. A centre containing monuments shall be deemed to be used for military purposes whenever it is used for the movement of military personnel or material, even in transit. The same shall apply whenever activities directly connected with military operations, the stationing of military personnel, or the production of war material are carried on within the centre.

4. The guarding of cultural property mentioned in paragraph 1 above by armed custodians specially empowered to do so, or the presence, in the vicinity of such cultural property, of police forces normally responsible for the maintenance of public order shall not be deemed to be use for military purposes.

5. If any cultural property mentioned in paragraph 1 of the present Article is situated near an important military objective as defined in the said paragraph, it may nevertheless be placed under special protection if the High Contracting Party asking for that protection undertakes, in the event of armed conflict, to make no use of the objective and particularly, in the case of a port, railway station or aerodrome, to divert all traffic therefrom. In that event, such diversion shall be prepared in time of peace.

6. Special protection is granted to cultural property by its entry in the "International Register of Cultural Property under Special Protection". This entry shall only be made, in accordance with the provisions of the present Convention and under the conditions provided for in the Regulations for the execution of the Convention.

Article 9. Immunity of cultural property under special protection

The High Contracting Parties undertake to ensure the immunity of cultural property under special protection by refraining, from the time of entry in the International Register, from any act of hostility directed against such property and, except for the cases provided for in paragraph 5 of Article 8, from any use of such property or its surroundings for military purposes.

Article 10. Identification and control

During an armed conflict, cultural property under special protection shall be marked with the distinctive emblem described in Article 16, and shall be open to international control as provided for in the Regulations for the execution of the Convention.

Article 11. Withdrawal of immunity

1. If one of the High Contracting Parties commits, in respect of any item of cultural property under special protection, a violation of the obligations under Article 9, the opposing Party shall, so long as this violation persists, be released from the obligation to ensure the immunity of the property concerned. Nevertheless, whenever possible, the latter Party shall first request the cessation of such violation within a reasonable time.

2. Apart from the case provided for in paragraph 1 of the present Article, immunity shall be withdrawn from cultural property under special protection only in exceptional cases of unavoidable military necessity, and only for such time as that necessity continues. Such necessity can be established only by the officer commanding a force the equivalent of a division in size or larger. Whenever circumstances permit, the opposing Party shall be notified, a reasonable time in advance, of the decision to withdraw immunity.

CAPITOLUL I

Dispoziții generale privind protecția bunurilor culturale

Definirea bunurilor culturale

Art. 1. Conform prezentei Convenții, sunt socotite bunuri culturale, oricare ar fi originea sau proprietarul lor :

(a) bunurile, mobile sau imobile, care prezintă o mare importanță pentru patrimoniul cultural al popoarelor, cum sunt monumentele de arhitectură, de artă, istorice, religioase sau laice, terenurile arheologice, grupurile de construcții, care, în ansamblu, prezintă un interes istoric sau artistic, operele de artă, manuscrisele, cărțile și alte obiecte de interes artistic, istoric sau arheologic, precum și colecțiile științifice și colecțiile importante de cărți, arhive sau de reproduceri ale bunurilor definite mai sus;

(b) edificiile a căror destinație principală și efectivă este de a conserva sau de a expune bunurile culturale mobile definite la alineatul (1), cum sunt muzeele, marile biblioteci, depozitele de arhive, precum și adăposturile destinate să protejeze, în caz de conflict armat, bunurile culturale mobile definite la alineatul (a);

(c) centrele în cuprinsul cărora se află un număr considerabil de bunuri culturale, așa cum sunt definite la alineatele (a) și (b), denumite “centrele monumentale”.

Protecția bunurilor culturale

Art. 2. În sensul prezentei Convenții, protecția bunurilor culturale include ocrotirea și respectul acestor bunuri.

Ocrotirea bunurilor culturale

Art. 3. Înaltele Părți Contractante se obligă să pregătescă încă din timp de pace ocrotirea bunurilor culturale situate pe propriul lor teritoriu împotriva efectelor posibile ale unui conflict armat, luând măsurile pe care le consideră potrivite.

Respectarea bunurilor culturale

Art. 4. 1. Înaltele Părți Contractante se obligă să respecte bunurile culturale atât pe teritoriul lor propriu, cât și pe teritoriul altor Înalte Părți Contractante, abținându-se de la folosirea acestor bunuri, a dispozitivelor lor de protecție și a împrejmuirilor lor immediate în scopuri care ar putea expune aceste bunuri distrugerii sau deteriorării în caz de conflict armat și de la orice act ostil împotriva lor.

2. Nu se face derogare de la obligațiile definite la paragraful 1 al prezentului articol decât în cazurile când o necesitate militată cere în mod imperios o asemenea derogare.

3. În afară de aceasta, Înaltele Părți Contractante se obligă să prevină și, la nevoie, să oprească orice act de furt, jefuire sau însușire ilegală de bunuri culturale, sub orice formă ar fi practicat, precum și orice act de vandalism împotriva bunurilor menționate. Ele se vor abține de la rechiziționarea bunurilor culturale mobile situate pe teritoriul unei alte Înalte Părți Contractante.

4. Ele se vor abține de la orice măsură de represalii împotriva bunurilor culturale.

5. O Înaltă Parte Contractantă nu se poate elibera de obligațiile stipulate în prezentul articol față de o Înaltă Parte Contractantă pe motivul că aceasta din urmă nu a aplicat măsurile de ocrotire prevăzute de articolul 3.

 Ocupația

Art. 5. 1. Înaltele Părți Contractante care ocupă total sau parția teritoriul unei alte Înalte Părți Contractante sunt obligate să sprijine în măsura posibilului, eforturile acutorităților naționale competente ale teritoriului ocupat, în scopul asigurării ocrotirii și conservării bunurilor culturale ale acestuia.

2. Dacă este necesară o intervenție de urgență pentru conservarea bunurilor culturale situate pe teritoriul ocupat și păgubite prin operațiuni militare și dacă autoritățile naționale competente nu pot să ia asemenea măsuri, Puterea ocupantă va lua, în limitele posibilului, măsurile de conservare cele mai necesare, în strânsă colaborare cu aceste autorități.

3. Orice Înaltă Parte Contractantă, al cărei guvern este considerat ca guvernul lor legitim de către membrii unei mișcări de rezistență, va atrage, dacă îi este posibil, atenția acestor membrii asupra obligației de a îndeplini dispozițiile care se referă la respectarea bunurilor culturale.

Semnalizarea bunurilor culturale

Art. 6. Conform dispoțiilor articolului 16, bunurile culturale pot fi revăzute cu un semn distinctiv de natură să înlesnească identificarea lor.

 Măsuri de ordin militar

Art. 7. 1. Înaltele Părți Contractante se obligă să introducă, încă din timp de pace, în regulamentele sau instrucțiunile pentru uzul trupelor lor, dispoziții de natură să asigure respectarea prezentei Convenții și să imprime, încă din timp de pace, personalului forțelor armate un spirit de respect față de cultură și bunurile culturale ale tuturor popoarelor.

2. Ele se obligă să pregătească sau să stabilească, încă din timp de pace, în cadrul forțelor armate, servicii sau un personal specializat, a căror misiune va fi de a veghea la respectarea bunurilor culturale și de a colabora cu autoritățile civile însărcinate cu ocrotirea acestor bunuri.

CAPITOLUL II

Despre protecția specială

 Acordarea protecției speciale

Art. 8. 1. Pot fi puse sub protecție specială un număr restrâns de adăposturi, destinate să protejeze bunuri culturale imobile de foarte mare importanță, cu condiția :

(a) ca ele să se găsească la o distanță suficientă de un mare centru industrial sau orice alt obiectiv militar important care constituie un punct vulnerabil, ca de exemplu un aerodrom, o stație de radiodifuziune, un stabiliment care lucrează pentru apărarea națională, un port sau o stație de cale ferată de o anumită importanță sau o mare cale de comunicație ;

(b) să nu fie folosite în scopuri militare.

2. Un adăpost pentru bunurile culturale mobile poate, de asemenea, să fie pus sub protecție specială, oricare ar fi locul unde este situat, dacă este construit în așa fel încât după toate probabilitățile bombardamentele nu i-ar putea pricinui pagube.

3. Se consideră că un centru monumental este întrebuințat în scopuri militare atunci când el este folosit pentru deplasări de personal sau de material militar, chiar și în tranzit. De asemenea, atunci când în acest centru monumental se desfășoară activități legate direct de operațiile militare, de cantonare a personalului militar sau de producție de materiale de război.

4. Nu se consideră folosite în scopuri militare supravegherea unuia din bunurile culturale enumerate la paragraful 1 de către paznici înarmați, care sunt autorizați special în acest scop, sau prezența pe lângă acest bun cultural a forțelor de poliție, însărcinate în mod normal să asigure ordinea publică.

5. Dacă unul din bunurile culturale enumerate la primul paragraf al prezentului articol este situat în apropierea unui obiectiv militar important în sensul acestui paragraf, el va putea totuși să fie pus sub protecție specială dacă Înalta Partea Contractantă care se cere aceasta își asumă obligația, în caz de conflict armat, de a nu folosi obiectivul în discuție și, îndeosebi, dacă e vorba de un port, de o stație de cale ferată sau de un aerofrom de a evita orice trafic prin aceste obiective. În acest caz, devierea traficului trebuie organizată încă din timp de pace.

6. Protecția specială se acordă bunurilor culturale prin înscrierea lor în “Registrul internațional al bunurilor culturale sub protecție specială”. Această înscriere poate fi făcută numai în conformitate cu dispozițiile prezentei Convenții și în condițiile prevăzute în regulamentul de aplicare.

Imunitatea bunurilor culturale sub protecție specială

Art. 9. Înaltele Părți Contractante se obligă să asigure imunitatea bunurilor culturale sub protecție specială, abținându-se, de îndată ce s-a făcut înscrierea în Registrul internațional, de la orice act de ostilitate față de ele, și cu excepția cazurilor prevăzute la paragraful 5 al articolului 8, de la orice utilizare a acestor bunuri sau a împrejurărilor lor în scopuri militare.

Semnalizare și control

Art. 10. În cursul unui conflict armat, la bunurile culturale sub protecție specială trebuie să fie prevăzute cu semnul distinctiv definit la articolul 16 și să fie supuse unui control cu caracter internațional, așa cum este prevăzut în regulamentul de aplicare.

Retragerea imunității

Art. 11. 1. Dacă una din Înaltele Părți Contractante comite o violare a obligaților luate pe baza articolului 9 în legătură cu un bun cultural sau o pretecție specială, Partea adversă este eliberată, atât timp cât această violare se menține, de obligația ei de a asigura imunitatea bunului în discuție. Totuși, oricând îi este cu putință, ea va face în prealabil somația de a se pune capăt acestei violări într-un termen rezonabil.

2. În afară de cazul prevăzut în primul paragraf al acestui articol, imunitatea unui bun cultural sub protecție specială nu poate fi retrasă decât în cazuri excepționale, determinate de encesitățile militare de neînlăturat, și numai atât timp cât asemenea necesități se mențin. Necesitatea poate fi constatată numai de către șeful unei formațiuni egale sau superioare ca importanță unei divizii. În toate cazurile în care împrejurările îngăduie, hotărârea de retragere a imunității va fi notificată Părții adverse cu suficient timp înainte.

DECLARAȚIA PRIVIND ASUMAREA RĂSPUNDERII

Subsemnata, declar pe răspundere personală că materialele prezentate în teza de master sunt rezultatul propriilor cercetări și realizări științifice. Conștientizez că, în caz contrar, urmează să suport consecințele în conformitate cu legislația în vigoare.

Bobuțac Olga

18. 05. 2010