Dificultati de Dezvoltare a Copiilor din Familiile Monoparentale Si Interventii Pentru Diminuarea Lor
CUPRINS
INTRODUCERE
Familia monoparentală este tot mai des întâlnită, atât la nivel mondial cât și în țara noastră, acest fenomen social cunoscând în ultimele decenii o mare creștere. În această situație sunt necesare măsuri de ocrotire care să se orienteze atât către copilul cu un singur părinte, cât și spre adultul care-l crește pe minor și este nevoit să îndeplinească rolul ambilor părinți. Încărcătura rolului părintesc are efecte negative mai ales asupra copilului și mai ales când părintele singur nu este sprijinit de familia sa, deci minorul nu are bunici sau alte rude.
Potrivit unui raport recent al Fondului ONU pentru Populație, România se situează – încă din 2010 –, pe primul loc în Europa în privința procentului mare de familii monoparentale, părintele singur fiind frecvent reprezentat de mame adolescente. Această situație atrage atenția instituțiilor abilitate din domeniul protecției familiei și copilului, interesul fiind accentuat de faptul că în 2013 manifestările dedicare Zilei Mondiale a Populației evidențiază creșterea numărului de mame adolescente, copii care fac copii.
În țara noastră majoritatea cazurilor se plasează în mediul rural, unde normele culturale continuă să exercite o influență puternică asupra modelului familial: adolescentele se căsătoresc și devin mame la o vârstă la care maturizarea morală și afectivă încă nu sunt deplin realizate, iar aspirațiile privind realizarea unei cariere sunt, în marea majoritate a cazurilor, greu de realizat.
În asemenea situații, riscul unui divorț ori al abandonul familial este mai mare, iar efectele acestora îl marchează mai ales pe copil, dar și părintele singur care, de obicei, este mama, se confruntă cu mari dificultăți în îndeplinirea rolul specific creșterii și îngrijirii copilului.
În prezenta lucrare,
capitolul I conține o analiză a conceptelor specifice utilizate – elemente generale despre rolul și funcțiile familiei actuale –, precum și particularitățile familiei monoparentale,
în capitolul II sunt prezentate aspecte generale ale perioadei adolescenței, datorită faptului că majoritatea mamelor singure sunt foarte tinere, iar abandonul copilului, sau carențele educaționale pot fi mai frecvente,
capitolul III prezintă principalele riscuri și dificultăți ale creșterii și educării copilului în familia monoparentală,
capitolul IV cuprinde prezentarea unui program de protecție pentru copii din familii monoparentale.
CAPITOLUL I.
PARTICULARITĂȚI ALE EVOLUȚIEI FAMILIEI
1.1. Definiții ale conceptului de familie
Familia este un grup care își are originea în căsătorie, fiind alcătuită din soț, soție și copiii născuți din unirea lor, membrii familiei fiind uniți prin drepturi și obligații morale, religioase, juridice și economice. Familia reprezintă grupul primar fundamental al societății, cu un rol aparte atât în funcționarea și dinamica societății, cât și în viața personală a fiecărui membru din cadrul ei, în formarea personalității umane.
Punctele de vedere asupra a ceea ce este familia sunt foarte diverse, accentuând unele caracteristici specifice:
familia este uniunea mai mult sau mai puțin durabilă și socialmente aprobată a unui bărbat cu o femeie și a copiilor lor;
familia reprezintă elementul fundamental al societății, principiul ce apare atât în cadrul actelor noastre legislative, cât și în unele acte internaționale privind drepturile omului;
sociologii americani Burges și Locke consideră că familiei îi sunt specifice următoarele caracteristici:
este formată din persoane unite prin relații de căsătorie, sânge, adopțiune; iar membrii ei locuiesc, de regulă, sub același acoperiș, alcătuind un singur menaj;
este compusă din persoane ce interacționează și comunică în cadrul rolurilor soț-soție, tată-mamă etc., susține și perpetuează o cultură comună, derivată, în principal, din cultura societății date, prezentând și caracteristici proprii familiei respective.
G.P.Murdoch definește familia ca un grup social caracterizat prin rezidență comună, cooperare economică și reproducție;
din punct de vedere sociologic familia reprezintă cea mai pură formă de manifestare a socialului uman, cea care dă profilul celor dintâi forme de conviețuire colectivă.
Teoriile actuale accentuează rolul familiei în satisfacerea nevoilor membrilor săi, cei doi parteneri de viață formând un cuplul, dar pot fi, în același timp, membri ai familiei de proveniență, fapt ce reprezintă și o plasă socială de siguranță în jurul indivizilor; familia devine când doi sau mai mulți indivizi decid că ei sunt o familie, că în mediul lor intim își satisfac reciproc nevoile emoționale de apropiere, de a trăi într-un spațiu cu rol de cămin, în care ei își asumă rolul și sarcini necesare satisfacerii cerințelor biologice, sociale și psihologice ale celor implicați.
Familia modernă se confruntă însă tot mai frecvent cu probleme care generează disfuncții în dinamica ei datorită anumitor presiuni interne, sau externe, iar pentru a le face față familia trebuie să-și modifice forma sau structura, sau să-și redefinească rolurile și sarcinile membrilor. Astfel, familia poate trece mereu prin situații de criză, de dimensiuni mai mici sau mai mari, iar familia monoparentală – prin gradul ei crescut de vulnerabilitate – are nevoie de un sprijin sporit din partea societății, pentru a diminua riscul de marginalizare și carențele funcționale.
1.2. Tipuri de familii
Clasificarea familiilor în funcție de diferite criterii, permite evidențierea următoarele tipuri:
în funcție de numărul de generații există:
familia nucleară, restrânsă sau conjugală, alcătuită din soț, soție iar, dacă este cazul, din urmașii lor;
familia extinsă sau lărgită, formată din mai multe familii nucleare aparținând unor generații succesive (familie extinsă patrilineară, atunci când familiile de origine sunt legate pe linie bărbătească, sau familie extinsă matriliniară, când legătura este stabilită pe linie feminină).
după criteriul locuinței putem vorbi de:
familia de rezidență, membrii familiei locuiesc în aceeași casă și desfășoară unele activități comune;
familia de interacțiune, intre membrii familiei există în primul rând relații de rudenie, dar și relații de ajutor reciproc, de schimburi de produse, vizite reciproce etc.;
după poziția unei persoane în cadrul familiei putem distinge:
familia de origine (familia în care te naști și crești și care este formată din mamă, tată, frați și surori), mai este denumită și familie consangvină, între membrii familiei (părinți, frați și surori) existând legături de sânge;
familia proprie, constituită prin căsătorie și care include soțul, soția și copiii acestora; se mai numește și familie de procreare (având în vedere funcția demografică a acesteia), sau familia conjugală (se formează prin căsătoria partenerilor de viață), marea majoritate a oamenilor aparținând atât unei familii de origine, cât și uneia proprii.
după criteriul normalității, ținând cont de aspectele structurale, funcționale, juridice și etice ale normalității, deosebim:
familii tipice, normale – alcătuite din soț, soție și copii; acestea îndeplinesc adecvat funcțiile familiei; sunt constituite prin căsătorie încheiată conform normelor juridice existente și sunt întemeiate pe dragoste reciprocă, respect și stimă;
familiile atipice, din structura lor putând lipsi copiii (familie incompletă), sau unul din partenerii cuplului conjugal (familie monoparentală); membrii acestor familii nu-și îndeplinesc întotdeauna în mod corespunzător funcțiile care le revin, sau aceste familii nu sunt constituite prin căsătorie, ori sunt întemeiate potrivit unor calcule și interese materiale.
un alt mod de a defini familia ține seama de funcționarea ei internă, ca sistem dinamic: modul de funcționare este dat de calitatea unor elemente cum ar fi:
legăturile dintre membrii săi,
particularitățile calitative ale acestor legături, analizate ca unități interdependente.
Legăturile dintre membrii unei familii trebuie să fie suficient de flexibile pentru a permite schimburi de informații cu mediul înconjurător și, în același timp, de a păstra sistemul care are o anumită structură definită prin roluri, reguli și ritualuri de funcționare.
Rolurile membrilor familiei se definesc în contextul relațiilor cu ceilalți.
Regulile familiei descriu funcționarea rolurilor și a comportamentelor specifice într-un anumit timp și loc de viață a familiei, subiectele pe care familia acceptă să le discute, exprimarea sentimentelor și modurilor de relaționare în familie și în afara familiei.
Ritualurile sunt importante pentru stabilitatea familiei și structurează schimburile de experiență dintre generații, fiind importante în transmiterea valorilor culturale ale familiei.
1.3. Funcțiile familiei
În literatura de specialitate funcțiile interne ale familiei sunt prezentate ca fiind multiple și variate, existând deosebiri între accepțiunea/perspectiva sociologică și cea juridică a familiei.
Din punct de vedere sociologic principalele funcții interne ale familiei sunt:
1. funcția biologică-sanitară, în cadrul căreia cea mai importantă manifestare este funcția reproductivă sau demografică; îndeplinirea corespunzătoare a acestei funcții reprezintă, din punct de vedere al societății, dar și din perspectiva familiei însăși, menirea fundamentală a celulei de bază a societății, rațiunea ei de a fi;
2. funcția economică – constă în asigurarea unui nivel de trai familiei, în asigurarea unor venituri în măsură să garanteze satisfacerea corespunzătoare a tuturor trebuințelor (sau cel puțin a trebuințelor de bază) ale membrilor grupului familial și contribuția la creșterea avuției materiale a societății;
3. funcția de solidaritate familială – constă în asigurarea unei coeziuni interne a familiei, bazată pe dragoste și înțelegere deplină între partenerii cuplului conjugal și între aceștia și copii, pe comunitatea de interese, năzuințe, gânduri și sentimente, pe atitudine plină de grijă și responsabilitatea față de familie, pe dorința intimă, profund înrădăcinată a fiecărui membru al familiei de a veni în întâmpinarea dorințelor lor reciproce, pe disponibilitatea partenerilor la renunțări și ajustări la așteptările și cerințele celuilalt.
4. funcția educativă și de socializare, de reglare a interacțiunii copilului cu mediul ambiant – se referă la asigurarea creșterii și educării copilului în vederea integrării lui optime în viața socială; această funcție, alături de funcția demografică, este foarte importantă, iar îndeplinirea ei corespunzătoare contribuie la asigurarea educației adecvate a tinerilor care se vor integra în societate, la formarea unor calități morale, sentimente, convingeri, atitudini care să-i instrumenteze să rezolve cu succes sarcinile ce le vor reveni pentru dezvoltarea social – economic a societății. Familia, din perspectiva acestei funcții, are menirea – pe de o parte – să asigure socializarea primară a copiilor (în etapa de viață în care ea reprezintă cel mai important factor educațional), iar – pe de altă parte – să conlucreze eficient cu factorii educaționali (îndeosebi cu școala de toate gradele) în realizarea unor obiective educative comune. Din perspectiva educativă această funcție operează în două direcții fundamentale:
a) socializarea,
b) conturarea identității copilului.
Familia direcționează integrarea socială a copilului, dar și nevoia lui de a-și dezvolta și cunoaște propria personalitate, de a se adapta la cerințele mediului ambiant, întrucât viața familială participă la viață în general și, deasemenea, toate aspectele ei materiale, economice și sociale au un ecou în familie. În tot acest proces de formare, familia dirijează, cu dragoste și atenție, socializarea copilului, pentru a-l ajuta în mod real să facă față presiunilor din mediul ambiant și pentru a-i dezvolta capacitățile de adaptare.
În familie copilul este protejat și, totodată, el învață de timpuriu cum să se comporte în societate pentru a fi acceptat; obse copilului în vederea integrării lui optime în viața socială; această funcție, alături de funcția demografică, este foarte importantă, iar îndeplinirea ei corespunzătoare contribuie la asigurarea educației adecvate a tinerilor care se vor integra în societate, la formarea unor calități morale, sentimente, convingeri, atitudini care să-i instrumenteze să rezolve cu succes sarcinile ce le vor reveni pentru dezvoltarea social – economic a societății. Familia, din perspectiva acestei funcții, are menirea – pe de o parte – să asigure socializarea primară a copiilor (în etapa de viață în care ea reprezintă cel mai important factor educațional), iar – pe de altă parte – să conlucreze eficient cu factorii educaționali (îndeosebi cu școala de toate gradele) în realizarea unor obiective educative comune. Din perspectiva educativă această funcție operează în două direcții fundamentale:
a) socializarea,
b) conturarea identității copilului.
Familia direcționează integrarea socială a copilului, dar și nevoia lui de a-și dezvolta și cunoaște propria personalitate, de a se adapta la cerințele mediului ambiant, întrucât viața familială participă la viață în general și, deasemenea, toate aspectele ei materiale, economice și sociale au un ecou în familie. În tot acest proces de formare, familia dirijează, cu dragoste și atenție, socializarea copilului, pentru a-l ajuta în mod real să facă față presiunilor din mediul ambiant și pentru a-i dezvolta capacitățile de adaptare.
În familie copilul este protejat și, totodată, el învață de timpuriu cum să se comporte în societate pentru a fi acceptat; observând și preluând comportamentul părinților, copilul joacă roluri la fel ca și un actor, cu tot atâta convingere și uneori cu tot atâta talent, roluri pe care și le însușește de la adulți (chiar și de la frații mai mari). Nici o altă instituție, în afara familiei, nu este capabilă să îndeplinească această funcție în toată complexitatea ei, pentru că nici o altă instituție nu prezintă o atât de mare deschidere la cerințele de dezvoltare ale copilului.
Părinții sunt profund dedicați creșterii și educării copilului care se bucură de devotamentul, de dragostea și atenția lor necondiționate.
Familia oferă copilului un mediul afectiv, social și cultural, care este necesar pentru dezvoltarea unei conduite de adaptare eficientă la mediul social extern.
Mediul afectiv: este structurat pe relațiile afective care-i unește pe toți membrii familiei și favorizează dezvoltarea unei percepții corecte despre lume; primele experiențe ale minorului sunt intense, nediferențiate, au un caracter instinctiv și emoțional, dar treptat, în familie, copilul învață să-și gestioneze și să-și investească corect resursele sale emoționale.
Mediul social: structura familiei cuprinde numeroase relații și interacțiuni între persoane de diverse vârste și genuri, copilul fiind încă de la naștere introdus într-un eșantion reprezentativ al societății; prin această varietate de relații, familia își definește funcția sa educativă și de socializare; copilul deprinde în sânul abilitatea de relaționare individuală care-i va defini comportamentul mai departe. Prin intermediul familiei copilul participă la o viață socială intensă și variată, chiar înainte de a conștientiza această participare. Familia îi dă astfel copilului posibilitatea de a se defini pe sine și, în același timp, îi oferă modelele comportamentale la care acesta se poate referi.
Mediul cultural: încă de la naștere copilul este îngrijit în familie de persoane mature care se raportează la el prin întreaga lor personalitate și, în același timp, îi dezvăluie propriul comportament influențat de opinii, prejudecăți, credințe, obiceiuri, educație, particularități culturale, cunoștințe dobândite. Astfel, sugarul este de la început integrat în cultura familiei sale care fundamentează procesul socializării lui, aceasta fiind uneori și explicația pentru influența negativă pe care o familie care prezintă carențe funcționale o poate exercita în special în primii ani de viață ai copilului.
Din punct de vedere juridic, conform prevederilor Codului Familiei, relațiile de familie desemnează raporturile juridice care izvorăsc din căsătorie, rudenie, înfiere, precum și cele asimilate relațiilor de familie, din acest punct de vedere juriștii vorbind de relații personale, relații patrimoniale și relații nepatrimoniale.
1.4. Familia monoparentală – un model alternativ al familiei actuale
Familia monoparentală este mai puțin structurată, fiind alcătuită din părintele singur și copilul său. Acest tip de familie reprezintă un grup de persoane aflate în relație de rudenie, prin filiație directă sau adopție.
Din punct de vedere sociologic, familia monoparentală poate fi definită ca un grup social constituit pe baza relațiilor de rudenie stabilite între părintele singur și copilul său / copiii săi, grup caracterizat prin stări afective, aspirații și valori comune. Din perspectivă juridică, familia monoparentală apare ca un grup de persoane între care s-au stabilit drepturi și obligații reglementate prin norme legale.
Încercând o definiție cât mai completă a acestui tip de familie, Iolanda Mitrofan și Cristian Ciupercă pornesc de la analiza cauzelor care o generează, enumerând astfel:
decesul celuilalt părinte,
divorțul,
nașterea unui copil în urma unei relații întâmplătoare, în afara căsătoriei, cu referire, în special, la părinții adolescenți.
Alte definiții ale familiei monoparentală evidențiază multitudinea situațiilor particulare care diferențiază aceasta familie:
sexul părintelui,
situația matrimonială (văduv, divorțat, separat, celibatar),
factori care au generat situația monoparentală (separarea cuplului, decesului unuia dintre soți etc.).
Preda Marian face, de asemenea, o analiză a acestui fenomen social prezentând o tipologie a familiilor monoparentale din punct de vedere al relațiilor dintre membrii ei și enumeră – în acest sens –, 4 tipuri:
tipul de familie în care ambii părinți, sunt separați sau divorțați, dar păstrează legături intense cu copiii și sunt implicați în creșterea și educația lui,
tipul de familie în care unul din părinți nu mai interacționează cu familia, dar rămâne atașat de ea din punct de vedere psihologic (poate fi și cazul unui părinte decedat, dar a cărei amintire continuă să rămână vie în familie, fiind frecvent evocată),
al treilea tip de familie monoparentală se referă la părintele separat de familie în mod formal; el nu se mai implică în problemele familiei și nu se mai consideră responsabil, dar continuă totuși să interacționeze uneori cu membrii ei,
tipul clasic de familie monoparentală, în care numai unul din părinți se ocupă de copii, celălalt părinte părăsind definitiv familia prin divorț, deces, sau nu a făcut niciodată parte din ea.
Anca Scutaru elaborează o clasificare mai amplă a tipurilor de familii monoparentale, pornind de la trei criterii:
1. circumstanțele obiective care fondează familia monoparentala,
2. factorii subiectivi care generează acest tip de familie,
3. păstrarea copiilor de către mamă, sau de către tată.
Autoarea citată, combinând aceste criterii, obține 9 tipuri specifice de familii monoparentale:
– monoparentalitatea impusă, prin decesul tatălui copilul rămânând în grija mamei,
– monoparentalitatea impusă de decesul mamei, copilul rămânând în grija tatălui,
– monoparentalitatea asumată de mama care a trăit experiența unei sarcini în perioada timpurie a adolescenței,
– monoparentalitatea dorită de mama care primește, în urma divorțului, custodia copilului,
– monoparentalitatea dorită de tatăl care primește custodia copilului în urma divorțului,
– monoparentalitatea dorită de mama care se îngrijește de copil în urma separării de soț,
– monoparentalitatea dorită de tatăl care se îngrijește de copil în urma separării de soție,
– monoparentalitatea dorită de mama celibatară care concepe un copil,
– monoparentalitatea dorită de o femeie prin adopție,
În comparație cu familia tradițională care îndeplinea mai multe funcții cu impact pozitiv asupra societății, familia monoparentală este deficitară în modul de constituire al statusului, analizele referitoare la acest tip de familie accentuând în mod deosebit asupra consecințelor privind evoluția copiilor din punct de vedere
al stării lor de sănătate,
al gradului și calității integrării școlare,
al riscului de deviantă comportamentală,
al deficitului adaptativ.
CAPITOLUL II.
PARTICULARITĂȚI ALE DEZVOLTĂRII FIZICE ȘI
PSIHO-EMOȚIONALE LA PUBERTATE ȘI ADOLESCENȚĂ,
CARE POT JUSTIFICA STATUTUL PARENTAL PRECOCE
2.1. Dezvoltarea fizică și psihică în perioada pubertății
Mediul social și educativ creează oricărei persoane o lărgire permanentă a existenței sale prin dezvoltarea spațiului dintre impulsuri, dorințe, proiecte, idealuri, pe de-o parte și situații concrete, reacții, reușite și eșecuri în viața cotidiană, pe de altă parte. Toate acestea se manifestă la pubertate prin modul de relaționare a cerințelor din mediul familial și cel școlar, uneori fiind posibilă conlucrarea lor, alteori fiind prezente numeroase contradicții.
În perioada pubertății (10/11 – 14/15 ani) tutela familială și școlară se reduce treptat și, în același timp, pe măsură ce sporesc responsabilitățile copilului, crește și independența lui.
Activitatea fundamentală a minorului continuă să fie tot cea de pregătire teoretică și practică din cadrul școlii, dar apar și preocupări pentru exercitarea unei profesii viitoare, în această perioadă fiind dominante:
– maturizarea biologică intensă și
– dezvoltarea personalității.
Interesele copilului se diversifică, iar aptitudinile lui se conturează mai intens, fiind bazate în mare măsură pe învățarea diferențiată și autoînvățare, în condițiile unei dezvoltări psihice generale și a creșterii motivației pentru diferite domenii de activitate.
Relațiile copilului în cadrul mediului școlar și al grupului de prieteni se complică progresiv facilitând astfel integrarea lui în propria generație și favorizând integrarea socială viitoare.
Dezvoltarea personalității în perioada pubertății cuprinde numeroase contradicții între comportamentele copilărești și noile conduite achiziționate, ca urmare a creșterii autonomiei copilului care începe să perceapă mai clar cerințele mediului social în care încearcă să se integreze cât mai bine pentru a fi apreciat și recunoscut; treptat el ajunge să se cunoască mai bine și să-și dea seama de resursele personale, de ceea ce poate oferi.
Această perioadă de dezvoltare poate fi caracterizată ca fiind un proces intens de dezvoltarea a propriei identități și a independenței personale a copilului, dar și ca proces intens de creștere, un puseu fizic, fapt ce marchează încheierea copilăriei și trecerea treptată spre adolescență.
Tot la pubertate are loc:
– un proces intens de dezvoltare hormonală care influențează și evoluția psihică:
– exprimarea socială, mai ales la fete, devine mai intensă,
– comportamentul interpersonal este mai activ, pubertății manifestând în cadrul grupului de prieteni entuziasm, altruism, solidaritate, orientare spre sprijin material și suport moral, dar apar și primele trăiri emoționale intense față de persoane de gen opus.
În această situație se nuanțează intens distanțele sociale și se diversifică formele de trăire psihică specifice acestora:
– distanța intimă, este cea mai apropiată, este distanța dragostei de mamă, sau cea romantică, dar și distanța urii, a încleștării, deci a stărilor psihice intens colorate de afect,
– distanța personală, colegială și de prietenie, care la pubertate devine foarte pregnantă,
– distanța oficială, are în vedere conduitele dictate de ierarhiile sociale,
– distanța publică, prezentă în cadrul întâlnirilor cu persoane cunoscute, la evenimente speciale conferințe, cenacluri, concerte.
Tot din perspectiva dezvoltării psihice se manifestă și preferințe pentru unele obiecte de învățământ fiind astfel permisă achiziția de cunoștințe direcționate care fac posibilă orientarea școlară și profesională.
Pentru etapa pubertății este, de asemenea, caracteristic și faptul că la această vârstă se manifestă frecvent numeroase momente contradictorii care pot deveni chiar conflicte, generate de faptul că uneori adultul îl consideră copil, dar alteori îl tratează ca pe un adult, dându-i sarcini suplimentare și chiar dificile.
În asemenea situații, încercând să se conformeze cerințelor, puberul se comportă stângaci, trăiește stări de disconfort și manifestă chiar opoziții față de rolul care-i este solicitat.
Aceste trăiri sunt intensificate și de prezența acneelor, a transpirației uneori abundentă, a sensibilității pielii (se înroșesc ușor în situații jenante sau conflictuale). La băieți se accentuează, agresivitatea verbală și comportamentală, iar fetele parcurg treptat trecerea de la exuberanța copilărească la timiditate și, pe măsură ce își descoperă feminitatea, devin mai sigure de sine, manifestă deschidere sentimentală și curiozitate față de persoane de gen opus.
2.2. Particularități ale dezvoltării psihice și emoționale în adolescență
Adolescența este o etapă din viață care se caracterizează prin trecerea spre maturizare și integrarea în societatea adultă, cu solicitările ei sociale, profesionale, etc. Acest parcurs fiind cu atât mai sinuos, cu cât viața socială este mai complicată. Această etapă de viață începe prin forme de interogație legate de evenimentele și conduitele celor din jur, dar și ale propriei persoane: Cine sunt eu ?
Perioada adolescenței este traversată de foarte multe interogații și crize de originalitate:
o primă criză de originalitate are loc datorită creșterii responsabilităților și suprasolicitării conduitelor de rol școlar, dar și familial (se diversifică și se îmbogățește programa școlară, iar părinții încep să-i atragă atenția frecvent că nu mai este un copil),
a doua criză de originalitate apare pe fondul opticii noi, mai cultivate, mai modernă, manifestată printr-un limbaj mai bogat, mai elevat, diferit de cel al copiilor mai mici. Adolescentul începe să citească foarte mult, fiind preocupat și de modul de exprimare,
a treia criză de originalitate se datorează dezvoltării impetuoase de atitudini, aptitudini și interese, adolescentul se implică activ în activități preferențiale, cu caracter competitiv, ludic, dar și altruist umanitar, de voluntariat, trăind intens experiența de viață recent achiziționată.
Adolescența este perioada în care tutela familială și școlară se modifică diminuând treptat, această schimbare fiind integrată social în prevederile legale privind unele responsabilități ale tinerilor începând cu vârsta de 14 ani (obținerea buletinului de identitate) și declararea majoratului civil la 18 ani, caracteristica dominantă a întregii etape constă în intensa dezvoltare a personalității copilului. Adolescentul începe să se detașeze treptat de mediul familial și să se orienteze tot mai mult spre grupul de prieteni, dar în același timp continuă să aibă nevoie de repere familiale care-i vor permite să devină adult, să-și modeleze conduita în funcție de modelele parentale. Adolescentul învață zilnic, de la cei din jur, fiind atent – mai ales – la conduita acestora și mai puțin la ceea ce ei spun, iar părinții ar trebui să fie primii care fac ceea ce „predică”. Relaționarea părinte-adolescent are loc atât prin stabilirea comunicării între aceștia, cât și prin interacțiunile specifice fiecărei familii, o bună comunicare însemnând libertatea de exprimare bazată pe emoții și învățare din greșeli. Părintele trebuie să-i lase copilului o marja de libertate care să-i permită acestuia formarea anumitor norme și valori și fixarea unor repere comportamentale capabile să atragă respectul copilului său adolescent.
Tipurile de relații se complică progresiv, adolescentul integrându-se tot mai mult în grupuri mai largi prin exprimarea identității proprii față de ceilalți tineri, dar și față de adulți.
În dinamica dezvoltării personalității sale, adolescentul continuă, ca și în etapa precedentă – cea a pubertății –, să traverseze perioade, uneori dramatice, de opoziție dintre:
atitudinile copilărești, nevoia de protecție, anxietatea specifică vârstelor mici în fața situațiilor mai complexe și solicitante și
atitudini de conduite noi formate sub impulsul cerințelor interne de autonomie sau impuse de societate.
Dezvoltarea psihică a adolescentului este centrată pe identificarea resurselor personale și realizarea identității proprii și a independenței, începând cu detașarea de sub tutela parentală.
Independența și autonomia se cuceresc pas cu pas. Tânărul începe să-și dezvolte atitudini, abilități, forța fizică și spirituală, începe să-și construiască lumea internă a aspirațiilor și intereselor, viitorul devenind o dimensiune a sinelui.
Perioada adolescenței, a ieșirii din etapele pubertății, este împărțită în două sub-etape:
– preadolescența,
– adolescența propriu-zisă.
Preadolescența este o etapă de stabilizare a maturizării biologice, caracterizată prin conturarea și adâncirea procesului de individualizare, conturându-se caracteristicile conștiinței de sine. Este o fază de intensă dezvoltare psihică, încărcată de conflicte interioare. Tânărul manifestă încă o oarecare agitație și impulsivitate, unele extravaganțe, momente de neliniște și momente de dificultate de concentrare, de oboseală la efort, expresia feței devine mai precisă și mai nuanțată. Individualizarea se intensifică pe planurile intelectuale și de relaționare: părerile personale încep să fie argumentate și capătă deseori o validare de generație. Începe să crească interesul pentru problemele abstracte și de sinteză.
Adolescența propriu-zisă sau marea adolescență (16-18/20 ani) se caracterizează printr-o intelectualizare intensivă (dezvoltarea gândirii abstracte), prin îmbogățirea conduitei afective. Exprimarea independenței este mai expresivă, adolescentul căutând mijloace personale de a fi și de a părea special în ochii celorlalți, îl interesează să-și preia responsabilități în care există dificultăți de depășit pentru a-și măsura forța.
Individualizarea și conștiința de sine devin mai dinamice și capătă dimensiuni noi încărcate de demnitate și onoare, se dezvoltă gustul personal și plăcerea de a face aprecieri care pot fi susținute, logic argumentate și demonstrate, se intensifică socializarea intereselor, treptat conturându-se, preocupările pentru un domeniu profesional concret.
Adolescența prelungită cuprinde tineri deja integrați în muncă sau studenți (20-25 ani), sub o formă sau alta, fiind dobândită independența personală, situație care aduce cu sine un plus de energie și dilatare a personalității. Gustul îmbogățirii și diversificării informației continuă să se dezvolte, orientarea fiind predominantă spre domeniul profesional și social, dar se accentuează și tendința spre modernism și nevoia de participare socială intensă, iar viața sentimentală devine tot mai bogată, dar relativ instabilă.
În ansamblu, perioada adolescenței cuprinde următoarele categorii de reacții legate de modificările prezentate mai sus:
se dezvoltă conștiința de sine ca expresie a identității ego-ului;
au loc numeroase transformări care condiționează ieșirea din conformismul infantil și care stau la baza numeroaselor contradicții care conduc spre o tot mai accentuată căutare a identității, fapt ce determină îmbogățirea intensă a experienței personale, devenită tot mai densă, deși continuă să fie impregnată de nesiguranță, dar în același timp și de aspirații puternice spre independență, demnitate și sentimentul onoarei;
găsirea unei identități vocaționale echivalentă autocunoașterii, o dorință deosebită de autoperfecționare și o mai profundă cunoaștere a limitelor personale, dar și o dilatare a aspirațiilor dublată de creșterea încrederii în forțele proprii.
2.3. Politici sociale privind protecția familiei monoparentale
Politica socială privind protecția familiei și copilului include totalitatea inițiativelor, proiectelor, activităților și programelor structurate dezvoltate de către stat, orientate sistematic către modificarea situației copilului și a familie, pentru asigurarea dezvoltării lor normale prin oferirea unor condiții de trai corespunzătoare.
Politica socială pentru familie și copil reprezintă un sector distinct al politicilor sociale globale și evidențiază importanța rolului familiei în societate.
Familia și copilul în societate constituie o prioritate, iar copilul – în primul rând –, necesită o atenție deosebită. Bunăstarea oricărei societăți depinde de gradul de educație și profilul socio-moral al copiilor și tinerilor, de starea lor de sănătate, de capacitatea lor de integrare într-o societate modernă. Din această perspectivă, copilul reprezintă valoarea centrală a societății, un bun social colectiv, iar familia trebuie să-i poată a oferi copilului condiții corespunzătoare pentru o dezvoltare normală și să-l sprijine în eforturile lui de a se adapta la toate cerințele de tip integrativ.
Copilul nu poate fi sprijinit în mod eficient dacă familia și comunitatea din care acesta face parte sunt ignorate. Familia a reprezentat mereu o unitate socială fundamentală, cu funcții esențiale atât în producerea și formarea noii generații, cât și în oferirea de suport membrilor săi în momente critice ale vieții. În acest sens o politică socială eficientă pentru copil și familie trebuie să se bazeze pe o reală cunoaștere a nevoilor familiei și copilului. Elementul esențial al unei politici sociale eficiente pentru familie și copil îl reprezintă dezvoltarea unui sistem coerent, articulat de protecție socială centrată pe nevoile concrete ale persoanelor aflate în dificultate.
Necesitățile familiei care vizează resursele economice, valorile morale, condițiile de realizare socioculturale a membrilor săi, de educare a copiilor, interacționează, astfel că lipsa unor condiții socioculturale și educative normale blochează satisfacerea acestor trebuințe și conduce la tensiuni în familie, frustrări, dificultăți în depășirea situațiilor de criză. În timp, în astfel de condiții vitrege, o familie normală poate deveni una vulnerabilă, fiind marcată treptat de riscul de marginalizare socială și dezagregare. O familie cu risc accentuează și diversifică nevoile de susținere a ei, dar – în același timp –, poate deveni incapabilă în a-și folosi eficient ajutorul social primit.
În condițiile actuale, caracterizate prin accentuarea crizei economice și diminuarea continuă mai ales a posibilităților materiale, familiile cu copii devin tot mai vulnerabile prin creșterea riscului de a trăi sub pragul sărăciei. În același timp se degradează capacitatea funcțională a familiei și modul de relaționare a membrilor ei, cresc cazurile de violență intrafamilială și de abandon familial, cresc cazurile de abandonul școlar, crește numărul de copii ai străzii, devin tot mai frecvente cazurile de violență școlară și de delincvență juvenilă.
În cazul familiilor monoparentale – chiar cu un singur copil – aceste riscuri apar și se manifestă mult mai intens datorita suprasolicitărilor materiale, emoționale și relaționale care influențează rolul specific al părintelui singur.
2.3.1. Protecția socială a familiei în dificultate
Grupul familial are ca funcție prioritară creșterea și educarea copiii, asigurând astfel perenitatea familiei, părinții moștenesc valorile culturale, tradițiile și modelele educaționale din propriile familii și le transmit, la rândul lor, mai departe, prin îndeplinirea rolurilor parentale. Ei sunt astfel primii educatori ai copiilor, înainte de a împărtăși această responsabilitate, mai târziu, cu profesorii.
În condițiile actuale caracterizate de dificultăți sociale și materiale, familiile cu copii se confruntă cu mari riscuri de marginalizare, mai ales în situația unei disfuncții structurale, ca în cazul familiei monoparentale.
Familia continuă să fie însă, indiferent de structura ei, o instituție fundamentală a societății, o celulă de bază care trebuie sprijinită pentru a limita efectele carențelor ei funcționale ce se manifestă cu deosebire asupra creșterii și educării copiilor, prin limitarea uneori dramatică a posibilității părinților/părintelui de a le asigura acestora condiții normale de dezvoltare. În actualele condiții socio-economice sărăcia – ca fenomen social – îi marchează atât pe adulți (prin stres, incapacitatea depășirii situației de criză, inconsecvență, lipsa de inițiativă, de energie și flexibilitate, risc crescut de îmbolnăvire, șomaj, dificultăți crescute de îndeplinirea a rolurilor familiale – inclusiv a celui parental –), dar se răsfrânge și asupra relațiilor intrafamiliale, inclusiv a relațiilor cu copiii/copilul și afectează evoluția acestora. Aceste familii ajung să trăiască la periferie, în comunități dezintegrate economic, moral, religios, cu agresiuni frecvente, se izolează, au acces limitat la serviciile medicale și educaționale.
Lipsa mijloacelor de trai creează tensiuni intrafamiliale, reduce dramatic posibilitatea de redresare funcțională a familiei, ducând rapid la dezumanizarea adulților, la creșterea riscului de violență, de consum/dependență de alcool sau droguri, chiar la incapacitatea acestora de a mai ieși din situația de sărăcie.
Sărăcia poate să a afecteze copilul încă din perioada de dezvoltare intrauterină, mamele fiind subnutrite, sau pot consuma sistematic alcool, nu știu să beneficieze de îngrijire medicală adecvată, suferă tensiunile și agresiunile create de aceste neajunsuri. Toate aceste carențe pot marca și evoluția noului născut prin naștere prematură, distrofie, dar și prin afectare neurologică și de vulnerabilitate psihică produse prin maltratare, sau neglijare, care-i transformă pe acești minori în copii greu de crescut.
Copiii vulnerabili din familiile sărace și dezorganizate au mai puține șanse să beneficieze de o bună îngrijire, mama fiind epuizată de grijile existenței, lipsită de energie și răbdarea. Mamele sunt marcate de astenie, de lipsa de control asupra propriei vieți, de inutilitate, de iritabilitate, de mânie. Nevoile de creștere și îngrijire a copilului sunt incomplete, dezorganizate, adesea haotice și datorită incompetenței gospodărești/educaționale, supraaglomerării în locuință, a intervenției rareori benefice ale altor rude și a absenței taților. Aceste situații pot induce frecvent copiilor din familiile sărace, pentru care îngrijirea, și hrănirea devin aproape imposibile, boli specifice: astm, pneumonii, fracturi, diverse intoxicații iar copiii riscă să fie aduși în ultimul moment la serviciile medicale și au durată de spitalizare mult mai ridicată.
Eșecul parental se poate produce și datorită sănătății mintale deficitare a unuia sau a ambilor părinți. Cei suferinzi de alcoolism cronic, de psihoze, cei cu leziuni cronice cerebrale, cei cu retardare mintală, părinții adolescenți sau minori creează dificultăți familiei și copiilor lor.
Mulți dintre ei au un trecut încărcat de tulburări psihiatrice și de dezavantaj social care se întinde pe mai multe generații. Ei au trăit în sărăcie încă din copilărie, au un nivel scăzut de educație, o lipsă de abilități sociale și de calificare profesională. Deveniți părinți cu afecțiuni psihiatrice ei vor fi incapabili de a realiza o relație satisfăcătoare cu propriul minor, astfel încât apare riscul crescut de abandon al copilului.
Asemenea familii au nevoie nu numai de sprijin bănesc ci și de servicii de asistență socială, mai ales consiliere, pentru dezvoltarea de abilități în domeniile pe care nu au putut să le învețe. De asemenea ei necesită suport emoțional pentru a reduce riscul de refugiu în alcool sau consum de droguri, din manifestările agresive și de-și asuma obligațiile de părinte în măsura capacității lor neuropsihice.
Părinții adolescenți reprezintă o altă categorie de părinții care au nevoie de sprijin pentru dezvoltarea și îmbunătățirea abilităților lor parentale. Handicapurile obiective sunt determinate de imaturitatea judecății, de lipsa mijloacelor materiale și abilităților gospodărești, a experienței de viață, de poziția socială fragilă și de factorii ce țin de psihologia vârstei, instabilitatea afectivă, a dorințelor și intereselor. Perspectiva aducerii pe lume a unui copil sau a creșterii lui reprezintă un stres major cu risc crescut de tulburări psihice cu tentative de suicid, depresie, fugi, consum de alcool sau/și consum de droguri. Adolescenții deveniți părinți sunt supuși unor presiuni contradictorii: pe de o parte ei trebuie să-și exercite datoria de părinte (este, mai ales cazul fetelor-mame), iar pe de alta parte sunt major influențați de motivațiile personale specifice vârstei, de căutarea identității, de aspirația spre autonomie, libertate, distracție, aventuri, aspirații de câștiguri materiale sau chiar carieră.
Condițiile de trai precare și riscurile care pot afecta aceste familii impun o atenție deosebită atât din partea statului, cât și a factorilor de decizie din comunitatea în care ei trăiesc. în acest sens protecția socială a acestor familii cu risc crescut se realizează atât prin prestații (ajutoare bănești sau diverse tipuri de alocații), cât și prin diverse servicii sociale care urmăresc creșterea abilităților parentale și îmbunătățirea relațiilor între membrii familie.
Un domeniu de implicare al protecției sociale îl constituie și familiile care au un copil cu handicap, în ultimii ani urmărindu-se dezinstituționalizarea acestor copii și creșterea lor în familie, acțiune complexă, care înseamnă:
sprijinirea familiilor pentru reținerea copiilor în familie și pentru a face față socio-educațional și economic sarcinilor de creștere și educare a acestora;
dezvoltarea de servicii diverse destinate sprijinirii copiilor în diverse situații de risc și dificultate.
Când un copil are un handicap fizic sau mental grav, creșterea și educarea lui devine o problemă care trebuie rezolvată de profesioniști împreună cu părinții, nu prin plasarea lui într-o instituție (de tipul cămin spital). Profesioniștii identifică nevoia unor intervenții asupra familiei și-i sprijină pe părinți pentru îndeplinirea sarcinilor educative specifice.
S-au dezvoltat, de asemenea, servicii de sprijin pentru alte situații dificile cu care se confruntă copiii din familiile monoparentale, cum ar fi: eșecul școlar, dificultățile de adaptare, riscurile unor comportamente parentale violente etc.
Familia trebuie să beneficieze de un complex de servicii educaționale, deoarece nu numai copilul este educat, ci și familia trebuie să învețe să facă față noilor roluri pe care i le impune creșterea, îngrijirea și educarea copiilor în societatea modernă. Este nevoie de informare și educare pentru ca familia să beneficieze de servicii și sprijin care îi satisfac cerințele.
Programul de îngrijire centrată pe familie are în vedere respectarea următoarelor principii:
familia trebuie sprijinită în alegerea alternativelor și luarea deciziilor;
programul trebuie axat pe valorile și prioritățile familiei;
programul să corespundă cerințelor diverse și în continuă schimbare
ale familiei;
să fie sprijinit parteneriatul cu toate persoanele care realizează servicii
pentru familii.
Planul de servicii și de intervenție pe care profesionistul îl elaborează împreună cu familia trebuie să se bazeze pe recunoașterea rolului fundamental al părinților și ale personalității adulților care compun familia și să respecte metodele cele mai eficiente de rezolvare și corectare. Este fundamental să se comunice cu părinții, permanent și de o manieră utilă, informații complete și obiectivele diferitelor activități care au copilul în centrul preocupării lor.
Strategiile și programele de sprijinire a familiilor cu copii, în mod special a familiilor monoparentale, trebuie aplicate astfel încât ele să fie eficiente în mod real, să poată satisface cerințele complexe și diverse ale familiei și minorului.
2.3.2. Repere legislative specifice susținerii familiei și copilului în situații de risc
La 20 noiembrie 1989 Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite a adoptat Convenția cu privire la Drepturile Copilului, iar România a ratificat Convenția cu privire la Drepturile Copilului prin Legea nr. 18/1990, obligându-se să garanteze și să promoveze aceste drepturi așa cum sunt ele definite în Convenție și în conformitate cu principiile și normele enunțate de aceasta.
Reforma protecției drepturilor copilului se fundamentează pe respectarea acestor drepturi, conform principiilor:
respectarea și promovarea cu prioritate a interesului superior al copilului;
nediscriminarea și egalitatea șanselor tuturor copiilor;
responsabilizarea părinților cu privire la exercitarea drepturilor și obligațiilor părintești;
primordialitatea responsabilității părinților cu privire la exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor părintești;
asigurarea unei îngrijiri individualizate pentru fiecare copil;
respectarea demnității copilului;
ascultarea opiniei copilului ținând cont de vârsta și maturitatea sa;
asigurarea stabilității și continuității în îngrijirea și educarea copilului, ținând cont de originea sa etnică, religioasă, culturală și lingvistică, în cazul luării unei măsuri de protecție;
asigurarea protecției împotriva abuzului și exploatării copilului;
interpretarea fiecărei norme juridice referitoare la drepturile copilului în corelație cu ansamblul reglementărilor din această materie.
Aceste principii stau la baza aplicării de măsuri concrete de protecție a drepturilor copilului, măsuri care:
– să permită copilului să crească într-un mediu familial favorabil dezvoltării depline și armonioase a personalității sale;
– să asigure educația școlară a tuturor copiilor și integrarea lor într-o activitate utilă;
– să acorde copilului posibilitatea de a-și exprima opinia și de a participa, în mod corespunzător vârstei și gradului său de maturitate, la luarea deciziilor care-l privesc;
– să considere copilul un membru activ al societății, la toate nivelurile – în familie, la școală, în colectivitate;
– să creeze infrastructura și serviciile necesare aplicării efective a măsurilor de protecție a drepturilor copilului.
Un principiu important impus de Convenție garantează libera dezvoltare a personalității umane și a fost inclus în articolul 49 din Constituția României: Copiii și tinerii se bucură de un regim special de protecție și de asistență în realizarea drepturilor lor.
România a semnat și ratificat, de asemenea, numeroase alte convenții internaționale importante pentru protecției copilului:
– Convenția de la Haga asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii ratificată prin Legea nr. 100/1992;
– Convenția europeană asupra statutului juridic al copiilor născuți în afara căsătoriei ratificată prin Legea nr. 101/1992;
– Convenția europeană în domeniul adopției ratificată prin Legea nr. 15/1993;
– Convenția de la Haga asupra protecției copiilor și cooperării în materia adopției internaționale ratificată prin Legea nr. 84/1994.
În prezent România beneficiază de un sprijin important acordat de comunitatea internațională:
– Uniunea Europeana s-a implicat prin programe PHARE încă de la începutul anilor '90, atât printr-un important volum de finanțare nerambursabilă, cât și printr-o expertiză tehnică multiplă și susținută.
– UNICEF este din 1990 o prezență activă în țara noastră, dezvoltând multiple proiecte având ca scop ameliorarea situației copiilor din punct de vedere social, medical sau al educației.
– Banca Mondială este partener al Guvernului României în cadrul unui important program de reformă a sistemului de protecție a copilului.
– Guvernele unor țări precum S.U.A., Marea Britanie, Franța, Spania, Suedia și Elveția sprijină reforma sistemul românesc de protecție a copilului.
Promovarea și exercitarea drepturilor copilului au drept scop asigurarea dezvoltării armonioasă a fiecărui copil prin realizarea unui echilibru între trei componente esențiale: copilul, familia și societatea.
Cadrul normativ în vigoare acordă o atenție deosebită și comunității în rezolvarea problemelor referitoare la copii, astfel încât, de la nivel național și până la nivel local, toate tipurile de activități în favoarea copilului și familiei se realizează în parteneriat între Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului, ministere și alte instituții ale administrației publice centrale, structurile din teritoriu ale acestora, diverse ONG-uri românești și străine, care acționează în domeniul protecției copilului.
În martie 2004, Parlamentul Românei a adoptat Legea nr. 272 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, reprezentând cadrul legal al respectării, promovării și garantării drepturilor copilului. Această lege precum și celelalte reglementări în domeniul respectării și promovării drepturilor copilului se subordonează principiului interesului superior al copilului pe care sunt structurate toate celelalte demersuri și decizii care privesc copiii, întreprinse de autoritățile publice și ONG-uri autorizate.
În conformitate cu Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului:
prin copil înțelegem persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani și nu a dobândit capacitatea deplină de exercițiu;
prin copil lipsit temporar sau definitiv de ocrotirea părinților săi înțelegem copilul care se află într-o situație de risc, necesitând prin aceasta luarea unei măsuri adecvate problematicii și nevoilor sale particulare;
prin familie înțelegem părinții și copiii acestora;
prin familie extinsă înțelegem copilul, părinții și rudele acestuia până la gradul al IV-lea, inclusiv;
prin plan individualizat de protecție înțelegem documentul prin care se realizează planificarea serviciilor, prestațiilor și a măsurilor de protecție specială a copilului, pe baza evaluării lui și a familiei sale.
Legea 272/2004, privind protecția și promovarea drepturilor copilului a impus o serie de măsuri de protecție socială, educație specială și protecție juridică, structurate pe trei mari domenii de intervenție:
Protecție socială:
ocrotirea de tip familial a copilului cu dificultăți sociale și familiale;
acțiuni de protecție în situații de urgență a copilului în dificultate.
Sprijinirea copiilor cu handicap, pentru a le asigura :
educație și școlarizare adecvată ;
integrarea socială și culturală ;
îngrijire medicală specializată.
Protecție juridică a minorilor:
asistență juridică ;
retragere parțială sau totală a drepturilor de autoritate parentală.
Reforma privind drepturile copilului se sprijină pe recunoașterea obiectivă a nevoilor copilului și a dreptului acestuia de a fi protejat potrivit nevoilor sale. Copilul are dreptul să fie crescut în condiții care să permită dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală și socială. Orice copil care este lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinților săi, sau care pentru protejarea drepturilor sale este scos, în condițiile legii, din mediul familial, are dreptul la protecție alternativă, care poate consta în instituirea tutelei, plasament familial sau instituțional, ori adopție.
Tutela se poate institui în situațiile în care ambii părinți sunt decedați sau necunoscuți, declarați judecătorește morți, sau li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părintești sau au fost puși sub interdicție, precum și la încetarea adopției dacă instanța hotărăște această măsură.
Măsurile de protecție specială a copilului se stabilesc și se aplică în baza planului individualizat de protecție a copilului și sunt următoarele:
Plasamentul este o măsură temporară și poate fi dispusă la o persoană sau familie, un asistent maternal sau un serviciu de tip rezidențial. Aceste persoane sunt evaluate de către Direcția Generală de Asistență Socială și Protecție a Copilului.
Adopția reprezintă intervenția care răspunde cel mai bine nevoilor copilului lipsit definitiv de ocrotire părintească, constituind soluția definitivă pentru nevoile acestuia.
In septembrie 2013 a fost elaborată Legea 257/2013 pentru modificarea și completarea Legii nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului.
La articolul 2 din noul act normativ este inserat un aliniat suplimentar care precizează că interesul superior al copilului se circumscrie dreptului copilului la o dezvoltare fizică și morală, la echilibru socioafectiv și la viața de familie.
Statul român face eforturi pentru găsirea de soluții favorabile îngrijirii copilului în familie și susținerea acesteia, pentru prevenirea abandonului, realizarea unui mediu de viață de tip familial care să-l sprijine pe copil în procesul integrării sale optime în societate fiind o prioritate.
In acest sens, cadrul legislativ în vigoare intervine, prin prevederile sale, pentru sprijinirea familiei aflata în situații de risc:
Legea nr. 416/2001 privind venitul minim garantat , prevede la art. 1 ca persoanele singure, precum și cele lipsite de venituri, beneficiază de ajutor social ca forma de protecție sociala. Același act normativ definește în art. 2 termenul de familie ca fiind grupul format din soț, soție și copiii lor minori care locuiesc împreună, dar și persoana necăsătorită care domiciliază împreună cu copilul său. Aceasta lege, intrată în vigoare la 1 ianuarie 2002, vizează reducerea numărului de persoane care trăiesc în sărăcie, prin orientarea unui venit minim oricărei persoane aflată în situație de risc social.
Legea nr. 208 / 1997 privind cantinele de social: precizează că aceste unități au personalitate juridică, funcționează în subordinea consiliilor locale și oferă servicii gratuite sau contracost persoanelor aflate în situații economico-sociale sau medicale deosebite.
De serviciile cantinei de ajutor social beneficiază următoarele categorii de persoane defavorizare:
copii de până la 18 ani aflați în întreținerea unei familii cu grave carențe materiale, tineri cu vârsta până în 25 de ani, provenind din familii sărace și care urmează cursurile de zi ale unei instituții de învățământ care funcționează conform legii;
persoane care beneficiază – ca unică sursă de venituri -, de un venit minim garantat acordat în condițiile legii, persoane care au împlinit vârsta de pensionare, dar sunt izolate social, nu au susținători legali și sunt lipsite de alte venituri;
invalizi și bolnavi cronici;
orice persoană care temporar nu realizează venituri.
Serviciile sociale acordate de cantinele de ajutor social constau în:
doua mese zilnic – prânzul și cina –,
aprovizionare contra cost cu produse agroalimentare la preț de achiziție,
transport gratuit pentru persoanele care distribuie masa la domiciliul beneficiarilor nedeplasabili,
pregătirea și distribuirea hranei prin centre mobile în situații deosebite.
Conform art. 5 din OUG nr. 105/2003 privind alocația familială complementară și alocația de susținere pentru familia monoparentală „pot beneficia de alocație de susținere familiile formate din persoana singură și copiii în vârstă de până la 18 ani aflați în întreținere și care locuiesc împreună cu aceasta, denumite familii monoparentale”. Acest act normativ precizează, de asemenea, la art.6 – termenul de persoană singură ca fiind persoana aflată în una din următoarele situații:
– este necăsătorită;
– este văduvă;
– este divorțată;
– al cărei soț este declarat – prin hotărâre judecătorească –, dispărut, sau este arestat preventiv pentru o perioadă mai mare de 30 de zile și nu participă la întreținerea copiilor;
– este minor(ă);
– a fost numit tutore, sau i-a fost încredințat prin plasament, unul sau mai mulți copii.
Componența familiei, filiația copiilor și situația lor juridică față de reprezentanții legali se stabilesc prin livretul de familie, iar cuantumul alocației se stabilește în raport de toate veniturile realizate de membrii familiei (alocații pentru copii, venitul minim garantat/ajutor social, ajutor de șomaj, pensii de invaliditate etc.)
Norme metodologice din 18 decembrie 2003 de aplicare a prevederilor OUG nr. 105 / 2003 privind alocația familială complementară și alocația de susținere pentru familia monoparentală: prevăd că beneficiarul (familia) își primește lunar drepturile/alocația complementară sau de susținere pe baza unei cereri adresată primăriei pe raza căreia domiciliază, începând cu luna următoare depunerii ei, pe baza unei anchete sociale.
Legea 116/2002 privind prevenirea și combaterea marginalizării sociale precizează, la articolul 3, termenul de marginalizare sociala ca fiind o poziție socială periferică, de izolare a persoanelor cu risc social și care se manifestă prin absența unui minimum de condiții normale de trai, limitându-le astfel accesul la resursele economice, de comunicare și socioeducaționale.
În baza Hotărârii Guvernului nr. 938 din decembrie 1998 privind înființarea Centrul de Informare și Consultanță pentru Familie. Această instituție funcționează în subordinea Ministerului Muncii și Protecției Sociale, având următoarele atribuții:
consiliere privind întemeierea familiei și debutul vieții de familie,
consultanță privind păstrarea coeziunii familiei,
îndrumare privind drepturile de protecție socială a familiei, prevăzute de dispozițiile legale și accesul la acordarea acestora,
consiliere în acordarea egalității de șanse în gestionarea vieții de familie și identificarea unor măsuri privind concilierea vieții de familie cu activitatea profesională,
identificarea nevoilor de asistență specializată pentru familie și îndrumare cu privire la modalitățile de realizare a acesteia,
consilierea și asistența psihopedagogică în vederea depășirii unor situații de criză în viața de familie.
CAPITOLUL III.
DIFICULTĂȚI DE DEZVOLTARE A COPILULUI
ÎN FAMILIA MONOPARENTALĂ
3.1. Principalele nevoi de dezvoltare armonioasă a copilului și dificultăți de asigurare a lor în familia monoparentală
Reforma privind drepturile copilului se bazează pe recunoașterea obiectivă a nevoilor copilului și a dreptului acestuia de a fi protejat potrivit nevoilor sale.
Legea 257/2013 pentru modificarea și completarea Legii nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, la articolul 4, litera (a) și litera (b) definește copilul drept persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani și nici nu a dobândit capacitatea deplină de exercițiu, potrivit legii, iar familia este constituită din părinții și copiii acestora.
Copilul are dreptul să fie crescut în condiții care să-i permită o dezvoltare normală din punct de vedere fizic, mental, educațional și social. În acest sens serviciile specializate în depistarea precoce a situațiilor de risc care pot determina separarea copilului de părinții săi, se implică pentru prevenirea scoaterii minorului din familia cu risc de marginalizare crescut, precum și pentru prevenirea violenței și a comportamentelor abuzive ale părinților.
Dezvoltarea armonioasă a copilului în familie solicită toata dragostea și atenția părinților care-l ocrotesc și-i asigură condiții pentru satisfacerea principalelor sale nevoi de dezvoltare.
Împlinirea nevoilor specifice creșterii și dezvoltării unui minor îi vor permite acestuia, în timp, să devină un adult matur, responsabil, capabil de decizii corecte care să-l ajute să se integreze eficient în familie și societate.
În ansamblul acestor nevoi fundamentale pentru evoluția unui copil se înscriu:
Nevoia de dragoste și securitate
Aceasta nevoie este oferită copilului prin relațiile calde, pline de afecțiune care se manifestă în jurul lui încă de la naștere, inițial cu mama, apoi în relație cu ceilalți adulți (tatăl, bunici, alte rude), copilul își construiește treptat, într-un spațiu tot mai amplu, propria identitate și devine conștient de sine. La naștere totul este nou, chiar înspăimântător în jurul copilului, dar acceptarea și aprobarea celorlalți sunt esențiale pentru minor, pentru dezvoltarea lui. În același timp, prin atitudinea constantă și predictibilă a părinților, este împlinită și nevoia de securitate.
Potrivit teoriei atașamentului, psihologii afirmă că părinții nu trebuie să fie foarte buni. Este suficient ca ei să fie mereu prezenți alături de copil când acesta are nevoie de sprijinul lor și să nu-l dezamăgească cu promisiuni pe care sa nu i le îndeplinească.
Dazamăgirea și dezaprobarea – din partea unor părinți neglijenți sau foarte critici –, este percepută de copil, de timpuriu, ca o retragere afectivă și determină apariția anxietății, a nevrozei, a întârzierilor în dezvoltarea vorbirii. Dragostea oferită necondiționat, în primul rând de mamă și mai târziu de ceilalți membrii ai familiei, îl stimulează pe copil și-i asigură o dezvoltare normală, îl ajută să răspundă eficient așteptărilor celorlalți și să se adapteze cerințelor acestora.
Nevoia de noi experiențe
Copilul se dezvoltă psihic prin răspunsurile pe care le capătă explorând și descoperind mediul înconjurător. Interesul manifestat pentru tot ceea ce este nou îl motivează și-l împinge, prin joc, spre alte explorări care-i stimulează dezvoltarea gândirii și a limbajului prin învățarea de noi noțiuni. Descoperind astfel lumea, copilul învață treptat să se adapteze la ea. Acest demers este aplicat nu doar în procesul descoperirii lumii exterioare, ci și a propriei lumi interioare, ajungând, prin autodescoperire, să se cunoască mai bine.
Nevoia de încurajare și apreciere
Copilul se dezvolta treptat prin trecerea de la stadiul de ființă fragilă, neajutorată, la etape de viață în care începe să cunoască bucuria descoperirii și nevoia de succes.
El realizează un proces de automodelare pornind de la exemplele / modelele pe care le identifică printre persoanele importante din jurul lui, iar în acest sens – alături de părinți un rol deosebit începe să-l capete, treptat, educatorii și profesorii.
Nevoia de responsabilitate
Copilul are nevoie de câștigarea și recunoașterea treptata de către ceilalți a independentei sale, iar familia și școala au, în acest sens, un rol fundamental.
Nevoia de responsabilitate evidențiază evoluția imaginii de sine din perspectiva valorizării/autovalorizării și face referiri la gradul de încredere în sine, competențe, conduita morală care merită să fie apreciate.
Aceste calități sunt incluse – treptat și în diverse grade valorice -, în trăsături de personalitate ca:
autoacceptare/respingere,
stima de sine înaltă/scăzută,
încredere/neîncredere în propriile capacități.
3.2. Efecte ale neîmplinirii nevoilor copilului din familia monoparentală și stiluri parentale care le pot genera
Dezvoltarea armonioasă a copilului necesită satisfacerea unor nevoi fundamentale, iar Legea 257/2013 pentru modificarea și completarea Legii nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, precizează la articolul 2, alineatul (5) că în determinarea interesului superior al copilului se au în vedere cel puțin următoarele nevoi de dezvoltare:
a) fizică,
b) psihologică,
c) de educație și sănătate,
d) de securitate și stabilitate,
e) de apartenență la o familie.
Situațiile de risc cu care se poate confrunta, la un moment dat, familia disfuncțională nu au doar consecințe de natura economică, sau de socializare, ci și distorsionarea evoluției copilului. Astfel, dezvoltarea minorului crescut de un singur părinte poate fi marcată de:
– dificultate, sau chiar eșec în satisfacerea nevoii de dragoste și securitate, care se poate manifesta prin apariția sindromul de deprivare maternă. Astfel copiii neglijați, abandonați, sau chiar cei spitalizați pentru o lungă perioadă de timp sunt marcați de substimularea afectivă maternă, cu efecte evidente la nivelul dezvoltării motrice, mentale și verbale; de asemenea, există riscul de a scădea interesul copilului pentru joc, activitatea ludică reprezentând principala formă de învățare în copilărie.
– devine evidentă astfel dificultatea împlinirii nevoii de a trăi noi experiențe, consecințele putând fi prezente sub forma întârzierilor în dezvoltare și a dificultăților de integrare.
Aceleași consecințe se pot manifesta în evoluția copilului și ca urmare a bombardării lui cognitive; copilul este suprastimulat perceptiv într-un mediu (familial sau instituțional) dezordonat, dezorganizat, supraaglomerat, insecurizat, cu risc de derulare rapidă a unor evenimente noi, necunoscute și care solicită copilului un efort mai mare de înțelegere și adaptare.
Un astfel de mediu familial dezorganizat poate determina, de asemenea, riscul de apariție în conduita copilului a unor stări hiperreactive, de agitație, de neliniște, de insomnie și anxietate, chiar agresivitate.
Fiind nevoit să se adapteze rapid și repetat la situații aflate într-o continuă schimbare, copilul poate percepe realitatea în mod distorsionat, devenind în același timp apatic, obosit, uneori chiar extrem de iritat.
– Nevoia de încurajare și de apreciere sunt afectate, de asemenea, la copiii din familiile cu risc, ele fiind stimulate și împlinite mai mult prin învățare de tipul încercare și eroare, bazată mai ales pe experiențe proprii.
– Nevoia de responsabilizare riscă, de asemenea, să fie neîmplinită în cazul copiilor din familiile cu structură disfuncțională, fapt ce poate conduce la apariția unor întârzieri în formarea deprinderilor de autocontrol și planificare și la apariția unor tendințe impulsive, la nerespectarea drepturilor celorlalți și la gesturi iresponsabile.
Literatura de specialitate subliniază faptul ca familiile monoparentale se confruntă cu dificultăți economice și de socializare mai mari decât în cazul familiilor complete, iar copiii crescuți de un singur părinte riscă să se îmbolnăvească mai frecvent, au rezultate școlare mai slabe și un absenteism școlar mai crescut, prezintă o rată a comportamentelor deviante mai mare, iar la maturitate familiile pe care ei le vor întemeia vor avea o stabilitate mai scăzută decât în cazul tinerilor proveniți din familii cu ambii părinți implicați în creșterea lor.
Studiile cu privire la consecințele privind creșterea copilului de către un singur părinte diversifică aceste efecte subliniind că situația acestor minori depinde foarte mult de atitudinea părintelui față de copil, dar și de modul de funcționare a rețelelor de suport (rude, instituții de sprijin familial, colaborarea cu școala).
Consecințele negative asupra evoluției copilului din familia monoparentală sunt diferite în raport de genul copilului:
– băieții din menajele monoparentale prezintă o rată mai mare a comportamentelor deviante decât fetele,
– căsătoriile încheiate de fetele din familiile cu un singur părinte au o stabilitate mai mică decât în cazul băieților.
În plus, cercetările în domeniu evidențiază faptul că dificultățile din familiile monoparentale sunt determinate, în primul rând, de situația materială a părintelui: cu cât este mai accentuată starea de sărăcie a acestuia, cu atât sunt mai numeroase și mai profunde consecințele negative asupra evoluției copilului.
Nivelul de trai al familiei poate influenta modul de realizare și calitatea celorlalte funcții specifice, inclusiv funcția educativă. Mai ales în familia monoparentală, rolul educativ revenind în exclusivitate unui singur părinte, există riscul apariției unor carențe în dezvoltarea personalității copilului. Devenit adult, acesta se va confrunta cu mari dificultăți de adaptare și integrare sociofamilială, ca urmare a modelului oferit de părintele său și de stilul educativ adoptat de acesta.
Stilul educativ parental, în general, reprezintă modul în care părintele/părinții consideră că trebuie să-și educe copiii. Marea majoritate a părinților își doresc să fie buni, să-și educe bine copiii, dar – pentru că nu există o școala a părinților –, în fiecare familie educația se face după modelul moștenit, fiind adoptate stilurile însușite de la părinții părinților. În familia completă rolurile parentale se completează și se susțin reciproc: ambii părinți – mama și tatăl – se sfătuiesc și decid împreună, mai ales când apar probleme care aparțin pedagogiei familiei.
În familia monoparentală dificultatea constă atât în imposibilitatea adoptării unei decizii educative de către ambii părinți și, uneori, nici rețeaua sociofamilială (alte rude) nu este prezentă, astfel încât efortul, dar și eșecurile funcției educative a familie îl responsabilizează și sunt reproșate doar părintelui singur.
Ca factori de influență ai calității educației în familie sunt, în general, menționați: condițiile socioeconomice, nivelul de pregătire al părintelui/părinților, modelul parental moștenit – acesta din urmă fiind în mod fundamental marcat de stilul educativ parental.
Se apreciază că rezultatele/relațiile părinte – copil cele mai bune aparțin stilului parental democrat, sau echilibrat: caracterizat prin parametrii ridicați atât în privința dragostei oferite copilului, cat și a exigențelor privind corectarea conduitelor greșite. Acest stil educativ este bazat pe egalitatea și încrederea: dintre părinte și copil; ei sunt egali în luarea deciziilor. Părintele este un exemplu pentru copil, de aceea disciplina este acceptata fără proteste, copilul nu este jignit sau ironizat ci permanent încurajat în eforturile lui și învățat cum să-și rezolve problemele.
Acest stil educativ oferă independență și responsabilitate copilului. Părintele este cooperant și-l respectă pe copil, iar acesta învață, la rândul lui, să-i tratezi în aceeași manieră pe ceilalți. Un părinte democratic discută deschis cu copilul, chiar dacă acesta a greșit, și fără a-l cicăli îl ajută să nu mai repete greșeala în viitor.
Acest stil le permite copiilor să se relaxeze și să afle cine sunt, în timp ce fac greșeli. Foarte rar se întâmplă ca acești copii să aibă o atitudine negativă față de viață. Întotdeauna calea de mijloc adoptata în exercitarea stilului parental s-a dovedit cea mai eficientă, ea este reprezentată de stilul parental democratic, ferm și sensibil în același timp (ferm, însemnând respectarea drepturilor și limitelor părintelui, iar sensibil, însemnând respectarea drepturilor și limitelor copilului). Stilul democratic e bazat pe respect reciproc: respectându-l pe copil, părintele îl învață de fapt să-i respecte pe ceilalți.
Părinții democrați oferă alegeri/ opțiuni, nu dau ordine (ordinele îl umilesc pe copil, îi dezvoltă resentimente și revoltă). Copiii astfel educați devin adulții, care – confruntați cu o problemă – știu și văd toate opțiunile de care dispun.
Stilul educativ democratic implică, de asemenea, comunicarea deschisă și onestă. Părintele trebuie să asculte cu atenție și seriozitate relatările copilului, să-l susțină, să-l sfătuiască, nu să-i comande, să-l judece, sau să-l ironizeze.
Stilul democrat îl ajută pe copil să se simtă iubit, important și demn de încredere. Acest stil parental le dă posibilitatea copiilor de a fi fericiți, generoși, capabili de încredere.
Dificultatea în cazul părintelui singur constă nu doar în resursele materiale uneori dramatic reduse, ci și în bugetul de timp foarte redus, adultul confruntându-se cu numeroasele cerințe ale rolului parental. De asemenea, părintele singur trebuie să facă efortul de a stabili în mod realist dozele de dragoste și permisivitate: din prea multă dragoste el riscă să fie șantajat afectiv de copil, iar cu prea multe limite, el va deveni rigid în relația cu copilul.
Găsirea unui echilibru între dragoste și stabilirea limitelor este o sarcină foarte dificilă, iar părintele singur, copleșit de sarcinile specifice funcțiilor familiale și lipsit uneori de experiența necesara, poate adopta și exercita un stil parental cu efecte negative asupra educației copilului. Astfel:
– Stilul parental de respingere sau neglijare se caracterizează atât prin afectivitate scăzută, dar și prin limite scăzute în ce privește independența comportamentului copilului. Acest stil educativ este confundat uneori cu indiferența, datorită lipsei de implicare emoțională și de control asupra copilului.
Într-o asemenea familie pot exista frecvent interacțiuni vicioase între părinte și copil:
părintele încearcă să controleze comportamentul copilului prin mijloace ineficiente: strigă la el, sau îl amenință;
copilul își ignoră părintele sau protestează, se ceartă.
în timp, părintele depășit de situație, poate renunța să mai țipe sau să amenințe și devine indiferent la comportamentul copilului. Această acțiune întărește astfel exact conduita pe care părintele dorea s-o împiedice, făcând exact ceea ce vrea copilul, adică să-l lase în pace.
– Stilul parental autoritar se caracterizează prin exigențe înalte și dragoste scăzută. Părintele autoritar își iubește copilul, dar pune accent pe disciplinarea conduitei lui (fixarea de limite) și nu pe oferirea de afecțiune.
Majoritatea copiilor cu părinți autoritari se plâng de lipsa unei relații apropiate, calde cu părinții lor care nu-i încurajează să fie sinceri și să discute cu ei, deschis, rezolvarea problemelor care pot apare. Părinții autoritari sunt foarte stricți, cer supunere și respect și nu negociază regulile pe care le impun, confundând disciplina cu pedeapsa, dar aceasta acționează ca o forță externă care-l controlează pe copil, dar este ineficientă, deoarece copilul se poate revolta când părintele nu este de față (atunci când părintele părăsește camera, copilul face tot ce vrea el, pentru că sentimentul de bine sau rău nu este interiorizat).
Părintele autoritar are tendința de a folosi frecvent bătaia, dar ea reprezintă doar un act de violență și de agresivitate și nu corectare a conduitelor greșite ale copilului. Temporar, bătaia poate opri comportamentul inacceptabil al copilului, dar în timp el devine furios, se teme de părinte și se închide în sine, chiar învață că violența reprezintă o cale de a rezolva conflictul. De asemenea, copilul – pentru a atrage atenția părintelui care-l ignoră -, poate să-i atragă atenția manifestând un comportament inacceptabil și riscă astfel să fie pedepsit. Acest model parental include, de asemenea, riscul ca minorul să învețe să mintă și să păcălească pentru a evita bătaia, sau își exprima frustrarea prin acțiuni violente, iar când va creste își va lovi la rândul său copilul. Stima de sine a unui copil frecvent pedepsit și bătut va fi mult redusă, iar relația lui cu părintele agresiv va deveni în timp tot mai slaba. Copilul bătut este incapabil să-și privească părintele ca pe o sursă de protecție și confort, care sunt vitale dezvoltării sănătoase a fiecărui copil.
Fără sentimentul de încredere în părinte, copilului riscă să devină un adult cu probleme de adaptare, dar și de echilibru afectiv, să nu aibă încredere și să nu-i iubească pe ceilalți.
Copiii care sunt bătuți sau amenințați cu bătaia, devin rebeli, răzbunători și refractari față de părinți. Unul dintre cele mai grave efecte ale bătăii îl reprezintă blocarea comunicării dintre părinte și copil. Copilul bătut este rezistent la ceea ce vrea părintele să-i spună și nu e deschis la a împărtăși problemele și sentimentele cu acesta. Bătaia creează o relație plină de teamă, furie și evitare și nu o apropiere emoțională reciprocă.
– Stilul parental permisiv se caracterizează prin faptul ca părintele care adoptă acest stil este total de acord cu nevoile de dezvoltare și emoționale ale copilului, dar are dificultăți în stabilirea unor limite ferme.
El folosește explicația și negocierea pentru a obține acordul copilului, iar minorul acceptă un astfel de părinte permisiv, pentru a-l mulțumi, dar urmează mai mult îndrumările unei alte persoane pe care-o cunoaște, o iubește și în care au încredere (poate fi o rudă sau un prieten al familiei).
Părintele permisiv este inconsecvent și, în timp, va ajunge să fie manipulat de copil. Un părinte de acest fel nu are grijă de el, nu se valorizează suficient, are grijă de oricine altcineva în afară de el, crezând că acesta este comportamentul unui „bun" părinte.
Stilul educativ parental este eficient dacă se bazează pe o bună cunoaștere a personalității copilului. în acest sens psihologii apreciază că se poate vorbi de:
– Copilul puternic sensibil, care exagerează în manifestarea trăirilor sale emoționale, este egocentric, cu toane, pretențios, plângăreț, autoritar, plin de ifose. Copilul sensibil se poate simți copleșit cu ușurință de senzații și emoții, se simte adesea bombardat de evenimente și de obicei reacționează în consecință – complet, puternic și intens.
– Copilul introvertit este liniștit stă retras și chiar poate fi încântat să stea și doar să privească atent la o jucărie. Asemenea copii pot avea probleme în a înțelege / decodifica ce le-a fost spus, dar și dificultăți în a-și transpune gândurile în cuvinte, comunicarea cu un astfel de copil fiind uneori epuizantă emoțional.
– Copilul sfidător are o mare nevoie de a i se organiza activitatea și a fi controlat se concentrează doar asupra unei sarcini, iar dificultățile apar adesea în timpul trecerii de la o activitate la alta. De asemenea, el are tendința de a vedea lumea într-un mod perfecționist, de tipul „totul sau nimic" și poate deveni foarte supărat când lucrurile nu merg așa cum crede el că ar trebui să se întâmple.
– Copilul neatent are probleme de concentrare și este ușor să i se distragă atenția. Adesea chiar este etichetat ca având o tulburare deficitară a atenției" (TDA). El este considerat „aerian", are probleme în a urma sfaturi și adesea „îi zboară mintea” și își pierde șirul ideatic când se adresează celor din jur. Se mișcă neobosit de la o activitate la alta, părând incapabil să-și centreze atenția.
– Copilul activ agresiv este impulsiv, frustrat, chiar furios, întotdeauna grăbit, în mod constant ia parte la un scandal sau se bate, în timp ce părinții îl denumesc „micuțul nesăbuit". Pare a cere cu insistență acțiune sau mișcare, deși are dificultăți motorii. Pare că vrea doar să se joace cu fratele mai mic, dar datorită slabei coordonări motorii, el îl bruschează pur și simplu. Acest copil are adesea probleme în înțelegerea comunicării nonverbale și interpretează greșit oamenii și situațiile. O privire amenințătoare a părintelui poate trece complet neobservată și va continuă să se joace nepăsător. Nu este capabil, de obicei, să conceptualizeze și să-și verbalizeze sentimentele – preferă să-și exprime furia în loc să discute.
Dificultăți de adaptare și integrare, în cazul copiilor din familiile monoparentale pot apare și datorită slabei implicări a părintelui în suportul oferit pentru depășirea temerilor din diversele etape ale copilăriei.
Copii mici se tem și devin foarte neliniștiți când sunt separați de părinți, dar ei trebuie să învețe treptat că atunci când părinții pleacă, se și întorc, acesta încredere reprezentând un pas major în dezvoltarea lor intelectuală. Copiii foarte mici se tem, de asemenea, de gesturi bruște, de zgomote puternice și de apropieri neașteptate. Când încep să frecventeze grădinița, copiii depășesc treptat toate aceste temeri și încep să capete încredere. Dar, pe măsură ce cresc, apar alte tipuri de temeri; unele fiind specifice unei anumite vârste, cum ar fi la copilului de 1 an teama de a nu cădea. Copiii reușesc să depășească treptat anumite temeri, dar pot deveni mai suspicioși emoțional de pildă, teama de străini intră în declin, în vreme ce teama de monștri crește.
Un copil de 2 ani este mai bine organizat și mai sigur decât un bebeluș el poate să se teamă de întuneric, de baie, de trăsnet și tunet, de apa de la toaletă, de zgomotele puternice, de animale, de doctori, de străini sau de separarea de ceilalți. Un copil de 3 ani menține lista temerilor și adaugă teama de oameni sau de animalele cu o apariție neobișnuită. Cel de 4 ani adaugă teama de pierderea unui părinte, sau de pierdere a controlului, între 4-5 ani copiii sunt adesea imprevizibili în comportament, dar vârsta de 5 ani nu este plină de reale temeri. De exemplu, în jurul vârstei de 5 poate apare teama de moarte (copilul devine conștient și suferă din cauza pierderii unei persoane dragi, cum ar fi bunica), în acel moment el devine vulnerabil, iar părintele trebuie să-i fie aproape și să-l liniștească.
In copilărie temerile sunt firești și au o simptomatologie variată – de la plânsul puternic până la coșmaruri și la abandonarea anumitor activități care au fost preferate sau la retragerea din preajma oamenilor.
Temerile copiilor pot fi trecătoare și schimbătoare, dar pot avea și un caracter stabil. Temerile copilului sunt normale dacă se schimbă de la o săptămână la alta și treptat încep să se diminueze. Teama stabilă însă necesită multă răbdare pentru a fi depășită și poate solicita chiar o atenție deosebită din partea unui specialist.
După vârsta de 5 ani temerilor continuă sa fie prezente, dar copilul începe să gândească concret, începe să înțeleagă ce e real și ce nu și poate face față mai ușor unor situații stresante.
La vârsta școlară copiii încep să-și depășească temerile și învață să le depășească mai ușor. Mai târziu, la pubertate și apoi în adolescență, copilul începe să se teamă să vorbească în public. Aceasta teamă se poate dezvolta din mai multe motive și poate fi greu eliminată, dar tinerii și majoritatea adulților o pot stăpâni, dacă au învățat la vârste mici să se confrunte direct cu temerile.
Dacă copiii sunt separați de părinți pe un timp mai îndelungat – de exemplu datorită spitalizării sau divorțului -, îngrijorarea puternică devine teamă și poate produce depresii. Copiii au nevoie de relații continue de afectivitate manifestate în mediul lor familial. Doar astfel copiii pot învăța să se descurce cu succes cu temerile. Temperamentul, unicitatea personalității, nevoile diferite, modelele de creștere, mediile familiale diferite influențează diferit evoluția copiilor, dar părinții trebuie să adopte un comportament pozitiv pentru a construi încrederea de sine a copilului. De asemenea, ei trebuie să fie un model pentru minor, să fie corecți, calmi, consecvenți pentru a întări sentimentul de securitate al copilului și a-i dezvolta abilitatea de a distinge între bine și rău.
Părintele trebuie să-i promită copilului exprimarea sentimentelor, fără a fi agresiv cu semenii săi. De asemenea, părintele trebuie să-l ajute pe copil și în planificarea acțiunilor lui viitoare. Uneori progresul poate părea nesemnificativ în timp și este posibil să apară chiar regresii, dar părintele trebuie să rămână calm, să-și amintească de succesele deja înregistrate și, mai ales, de rolul său fundamental în creșterea și educarea copilului.
CAPITOLUL IV.
PREZENTAREA UNUI PROGRAM DE PROTECȚIE PENTRU COPII CU RISC DIN FAMILII MONOPARENTALE ȘI STUDII DE CAZ
4.1. Metode și tehnici de investigare
Instrumentarea unui caz social, cum este cel al familiei monoparentale, solicită abordarea subiecților (părintele singur și copilul/copiii) aflați în situație de risc și parcurgerea acestui presupune înregistrarea următoarelor aspecte:
data: ziua în care se înregistrează sesizarea cazului social;
evaluarea inițială: reprezintă investigarea sumară a cazului pentru a se decide dacă acesta corespunde criteriilor de acordare a sprijinului;
evaluarea propriu-zisă: presupune analiza amănunțită a tuturor elementelor implicate în cazul abordat: a) beneficiarul și mediul său de viață, b) familia și sistemul ei de relații, c) factorii care au generat dificultățile pentru depășirea cărora a fost solicitat ajutorul, d) descrierea situației problematice, prezentarea resurselor deja existente pentru rezolvarea cazului etc.;
data planului de intervenție: reprezintă ziua în care planul este conceput și aprobat pentru familie și copil;
etapa de intervenție include acțiunile specifice de intervenție și mobilizarea tuturor resurselor (umane, financiare, materiale, comunitare), în vederea rezolvării cazului,
etapa de monitorizare, presupune urmărirea și evaluarea permanentă a situației și intervenții în cazul apariției unor factori neprevăzuți care pot agrava cazul aflat în lucru;
data închiderii cazului: dacă au fost îndeplinite obiectivele propuse (conform planului de intervenție), sau transferarea cazului către o altă instituție, atunci când situația problematică nu poate fi rezolvată de instituția în care s-a instrumentat cazul până la acel moment.
Parcurgerea acestor etape de investigare se realizează cu ajutorul mai multor metode și tehnici de lucru, precum documentarea, observația, interviul, studiu de caz.
4.1.1. Documentarea
Este o metodă de evaluare a clientului și se desfășoară pe toată perioada de intervenție, conform unui plan de documentare.
Astfel, pentru investigarea situației unei familii monoparentala, planul de documentare presupune înregistrarea informațiilor privind:
documente de identificare ale copilului/copiilor și ale părintelui singur,
documente medicale privind starea de sănătate a copilului și ale părintelui care-l crește,
documente privind statutul profesional al părintelui și starea lui materială etc.
Planul de documentare se întocmește după prima întrevedere cu familia aflată în situație de risc, această întâlnire putând oferi indicii importante despre informațiile/documentele necesare care trebuiesc analizate.
Pentru o instrumentare eficientă a cazului este necesar să se analizeze cât mai multe documente, acestea fiind de mai multe tipuri (documente de stare civilă, documente juridice, fotografii, ancheta socială etc.), iar analiza lor trebuie să se facă cu mare atenție, pentru ca informațiile să poată fi corelate adecvat.
Documentarea este completată de alte metode, cum ar fi observația și interviul.
4.1.2. Observația
Este o metoda de culegere de informații necesare pentru a le completa și confirma pe cele rezultate din documentare și este importantă mai ales în primele etape ale instrumentării cazului (după sesizare), dar se aplică pe tot parcursul lucrului la caz. Observația este eficientă dacă:
se realizează pe baza unui ghid de observație,
urmărește comportamentul verbal și non-verbal al clientului,
se concentrează asupra tipului și structurii relațiilor din mediul investigat, atitudinilor, stărilor și reacțiilor emoționale, etc.
Observația poate fi de mai multe tipuri:
a) observația directă (față în față cu clientul);
b) observația indirectă (sunt observate aspecte din mediul de proveniență al clientului prin vizitele la domiciliul acestuia, de exemplu se observă starea locuinței, condițiile de igienă și curățenie, aspectul copiilor sau al altor membri din familie etc.)
4.1.3. Interviul
Este o tehnică bazată pe comunicarea directă, culegerea de datelor, diagnosticarea situației clientului și sprijinirea acestuia în vederea rezolvării problemei. Se cunosc mai multe forme de interviu (interviul diagnostic, interviul terapeutic, etc.) Eficiența unui interviului presupune:
– stabilirea locului de desfășurare,
– durata,
– participanții.
– alte aspecte care țin de buna desfășurare a tehnicii.
Interviul include o serie de întrebări specifice pentru deschidere, altele pentru conținutul lui și alte întrebări specifice la încheierea acestuia (de exemplu, la începutul și încheierea interviului sunt adresate întrebări cu caracter general care să permită stabilirea unor relații confortabile pe durata aplicării tehnicii). Eficiența unui interviu solicită prezentarea tuturor participanților la interviu, precum și prezentarea scopului interviului și a rolului clientului în cadrul interviului, toate acestea constituind elemente importante pentru stimularea comunicării cu clientul.
Întrebările interviului trebuie să fie clare, concise, la obiect, lansate într-o ordine logică, dar pe parcurs pot fi utilizate și întrebări suplimentare care să ajute client în oferirea de informații relevante și exteriorizarea sentimentelor. În încheiere, clientului i se precizează data și scopul unei viitoare întâlniri.
Reușita interviului se bazează, de asemenea, pe construirea unei relații de încredere cu clientul care trebuie să fie convins că informațiile oferite de el au un caracter confidențial, iar comunicarea trebuie să se desfășoare într-un spațiu care să permită evitarea întreruperilor de către alte persoane.
Realizarea un interviu eficient se bazează pe elaborarea unui ghid de interviu care conține mai multe tipuri de întrebări:
întrebări deschise – oferă clientului posibilitatea de a-și exprima liber opinii, sentimente, trăiri, etc.,
întrebări închise – aceste întrebări constrâng clientul să ofere un anumit răspuns (ex: Câți ani aveți?; Vă place locul de muncă? etc.)
Trebuie să se evite întrebările cu răspuns sugerat (ex: Cred ca v-ați supărat atunci, nu-i așa?), sau cele care conțin expresia de ce, care pot da impresia de interogatoriu (ex: De ce nu ați anunțat la timp?) și în funcție de vârsta clientului (copil sau adult) întrebările trebuie lansate la nivelul acestuia de înțelegere și al limbajul său specific.
4.1.4. Studiul de caz
Studiul de caz urmărește îmbogățirea volumului de cunoștințe și informații prin identificarea unei situații problematice de viața socioumană cotidiana. Studiul de caz apelează la descrierea condițiilor, resurselor, valorilor, normelor, factorilor de influenta și se completează cu date furnizate de alte metode și tehnici utilizate: studiul documentelor oficiale, observația, interviul.
In cazul familiilor monoparentale, modelul clasic de familie a fost afectat de o multitudine de factori (creșterea cazurilor de violenta conjugala, de divorțuri, apariția concubinajelor, sau a tot mai numeroaselor cazuri de celibat. în societatea tradițională familia cu un singur părinte era foarte puțin frecventa și , de cele mai multe ori, puternic discreditata. În societatea actuală specialiștii – sociologi, psihosociologi, considera însă că este mai nimerita o astfel de familie decât una conjugala cu probleme.
Investigarea unui caz de familie monoparentală poate urmări:
– identificarea cauzelor apariției acestui tip de familie (divorț, separare în fapt, decesul unuia dintre soți, concubinaj etc.),
– identificarea problemelor cu care se confruntă acest tip de familie (financiare, relaționale, de exercitare a rolului parental etc.)
– construirea unor proceduri de evaluare a situației, pentru o intervenție adecvată,
– implementarea unor module de informare și suport pentru părinții singuri, pentru a-i ajuta să-și îndeplinească mai bine funcțiile familiale (planificarea bugetului de familie, gestionarea relațiilor cu copiii și găsirea unui stil educativ eficient prin cunoașterea mai profundă a personalității și nevoilor copilului în funcție de vârsta acestuia etc.).
4.2. Prezentarea locului de implementare a programului de protecție pentru copii din familii monoparentale aflați în dificultate
Casa Sf. Ioan s-a deschis în anul 1990, fiind inițial un Centru de Zi pentru copiii străzii din zona Gării de Nord. În scurt timp s-a format un nucleu stabil de copii care beneficiau de serviciile centrului. Acest fapt a dus la materializarea inițiativei de transformare a Casei Sf. Ioan într-un Centru de plasament. Din aprilie 2006, Casa Sf. Ioan devine Centru rezidențial de tip familial pentru copii lipsiți de ocrotirea părintească ori provenind din familii care în urma dificultăților socio-economice nu le pot acorda îngrijirea necesară.
S-a acordat o atenție sporită menținerii unei continuități în acordarea serviciilor sociale și creșterii calitative a îngrijirii copiilor. Obiectivele generale țintesc reintegrarea familială sau pregătire pentru o viață autonomă. În anul 2011, serviciul a fost acreditat ca Centru cu module de tip familial, conform deciziei nr. 357/19.08.2011, emisă de Comisia de acreditare a furnizorilor de servicii sociale a Municipiului București.
Copiii găzduiți în Casa Sf. Ioan sunt sprijiniți să mențină legătura cu rudele lor sau cu alte persoane importante pentru ei. Menținerea relațiilor personale ale copilului sunt susținute și încurajate în cadrul serviciului de către întregul personal angajat al asociației precum și de voluntarii care activează în cadrul serviciului. Sunt încurajate în mod special menținerea relațiilor cu părinții, cu rudele apropiate sau cu alte persoane de referință, menționate în Planul Individual de Protecție și Planul de Intervenție Specifică pentru re/integrare.
Casa Sf. Ioan are convenții de colaborare cu Direcțiile de Asistență Socială din sectoarele 1 și 2 din București.
Misiunea și principiile care stau la baza activităților în Casa Sf. Ioan
Misiune instituției de ocrotire o constituie creșterea și dezvoltarea personală a copiilor lipsiți de ocrotire părintească, într-un mediu cât mai asemănător celui familial, în vederea unei eficiente integrări sociale.
În viziunea Casei Sfântul Ioan, fiecare copil poate contribui la construirea propriului viitor.
Principiile care stau la baza activităților în Casa Sfântul Ioan sunt:
copilul este centrul activităților în Casa Sfântul Ioan;
interesul superior al copilului primează;
fiecare copil găzduit în Casa Sfântul Ioan are dreptul la opinie personală și participă la deciziile care se iau în interesul său;
toți copiii au aceleași drepturi și li se acordă aceleași șanse în dezvoltarea potențialului individual;
fiecare copil este sprijinit în dezvoltarea abilităților pentru o viață independentă;
fiecare membru al echipei Casei Sfântul Ioan asigură protecția copiilor împotriva oricărei forme de abuz;
relațiile interumane din cadrul Casei Sfântul Ioan au la bază respectarea demnității fiecăruia, copil și adult deopotrivă;
fiecărui copil i se asigură confidențialitatea privind datele sale personale.
Principiile se află afișate la loc vizibil și orice persoană, rezidentă sau nu în Casa Sfântul Ioan sau angajată, le cunoaște și este obligată să le respecte.
Principalele atribuții și servicii ale Centrului Sf. Ioan
respectă Standardele Minime Obligatorii în planificarea protecției copilului: echipa de proiect (asistent social, educatori, supraveghetori) coordonată de managerul de proiect verifică permanent concordanța cu standardele obligatorii în realizarea documentelor și planificarea activităților Casei Sfântul Ioan;
elaborează rapoarte privitoare la evoluția dezvoltării fizice, mentale, spirituale, morale sau sociale a copilului și a modului în care acesta este îngrijit. Rapoartele privitoare la copil se diferențiază în rapoarte solicitate de instituții abilitate (direcții de asistență socială etc.) și rapoarte interne realizate în scopul păstrării unei evidențe în dosarul fiecărui copil. Primele se elaborează ori de cate ori este cazul, iar cele interne se elaborează la admiterea copilului în Casa Sfântul Ioan și periodic, o dată la 3 luni, de către asistentul social cu sprijinul educatorilor și supraveghetorilor;
sesizează comisia pentru protecția copilului în situația în care se constată necesitatea modificării, sau, după caz, a încetării măsurii de protecție;
elaborează și verifică PIP-ul copilului periodic: înainte și după admiterea copilului în centru se colectează informații pe baza cărora se elaborează raportul inițial de evaluare a situației copilului. La întocmirea raportului se includ prevederi ale PIP-ului anterior elaborat de către managerul de caz al direcției de asistență socială de la care provine copilul. După admitere se elaborează pe baza raportului de evaluare inițiala un nou PIP de către managerul de caz al centrului. Acesta se revizuiește o dată la 3 luni și se verifică modul de îndeplinire al obiectivelor propuse;
elaborează contractul cu furnizorii de servicii implicați în elaborarea și implementarea PIP: se identifică furnizorii de servicii specializați (școala la care învață copilul, medicul de familie, medicul specialist, instituții furnizoare de servicii de petrecere a timpului liber), se negociază condițiile colaborării și, de comun acord, se încheie un contract/convenție de colaborare. Contractul/convenția încheiată are ca scop colaborarea în vederea elaborării și implementării PIP-urilor și PIS-urilor;
asigură pregătirea corespunzătoare a ieșirii copilului/tânărului din centru, prin dezvoltarea deprinderilor de viață independentă: întreaga activitate desfășurată pentru și cu fiecare copil are la bază finalitatea de reintegrare familială și/sau de integrare socio-profesională pentru cei care au vârsta de peste 18 ani și care urmează să părăsească sistemul de protecție a copilului. Copiii participă zilnic la activități de curățenie a spațiului personal și comun din Casa Sf. Ioan, la activități de preparare și pregătire a mesei și sunt implicați activ în deciziile care se iau în interesul lor superior cu scopul de a dezvolta abilități de viață independentă. Totodată sunt sprijiniți în procesul de adaptare la cerințele educaționale, sunt identificate împreună cu ei modalități de petrecere a timpului liber și este încurajată construirea de relații sociale cu alți copii din comunitate, persoane care se implică în activitățile centrului în mod voluntar etc.;
menține legătura cu familiile naturale, oferindu-le asistență și sprijin în vederea reintegrării copilului aflat în centru și colaborează cu serviciile locale pentru copil și familie: în situația în care este posibilă menținerea relațiilor cu familia de origine sau cea extinsă copilul este încurajat să contacteze, cu sprijinul personalului centrului, membri ai acesteia. La admiterea copilului în centru, asistentul social realizează, după caz, o anchetă socială la domiciliul familiei naturale și/sau familiei extins/substitutive (asistentul maternal). Scopul vizitei și anchetei sociale este evaluarea posibilității de consolidare a relațiilor cu acestea. Acolo unde situația o permite, se încheie un contract cu familia, prin care aceasta este implicată în viața copilului pe perioada șederii în Casa Sf. Ioan.
acordă consiliere psihologică și socială pentru menținerea, crearea sau normalizarea relațiilor familiale, având în vedere respectarea interesului copilului: fiecare copil beneficiază de consiliere psihologică și socială în cadrul întâlnirilor individuale și de grup realizate de psihologul centrului și de instituții abilitate cu care centrul, prin intermediul Asociației Caritas București, a semnat o convenție de colaborare.
În esență, serviciile furnizate descrise mai sus sunt:
Informare;
Consiliere;
Activități de dezvoltare de deprinderi de viață independentă;
Găzduire;
Educație;
Socializare și petrecere a timpului liber;
Orientare școlară și profesională;
Supravegherea și menținerea stării de sănătate.
Obiectivele proiectului:
asigurarea unui mediu de viață securizat, cât mai asemănător celui familial;
pregătirea psihosocială a copiilor care provin din familii defavorizate sau medii sociale marginalizate;
stimularea păstrării relațiilor cu familiile de origine ale copiilor și alte persoane care au avut un rol în trecut în dezvoltarea acestora;
ameliorarea efectelor stigmatului social specific copilului instituționalizat.
Capacitate totală: 16 copii.
Număr actual de copii: 6 copii.
În prezent, beneficiarii centrului Casa Sf. Ioan sunt 6 copii, băieți cu vârste între 7 și 18 ani, lipsiți de ocrotirea părintească. Aceștia sunt primiți în centru pe baza Hotărârii judecătorești, după ce se parcurge o procedură de admitere a copiilor noi.
Criteriile de admitere a unui copil în Casa Sf. Ioan sunt următoarele:
sexul masculin;
vârsta cuprinsă între 7 și 15 ani;
clinic sănătos;
fără antecedente de delincvență juvenilă.
Procedura de admitere a unui copil nou în Casa Sf. Ioan:
I. Evaluarea inițială a situației copilului: în cadrul echipei multidisciplinare este evaluat dosarul copilului care va cuprinde:
– actele de identitate ale copilului (certificat de naștere, carte de identitate);
– actele de studii ale copilului (copie foaie matricolă, copie carnet de elev, adeverință școlară, caracterizare școlară realizată de un cadru didactic de la școala în care învață acesta sau de către managerul de caz);
– ancheta socială;
– scurtă descriere a situației medicale a copilului (vaccinări, internări, medicație, prezentare a serviciilor medicale de care beneficiază copilul, dacă este cazul);
– raportul psihosocial.
Vizita coordonatorului și a asistentului social ai centrului Casa Sfântul Ioan la centrul de plasament (sau, după caz, la locuința asistentului maternal) de la care provine copilul (într-o zi stabilită de comun acord cu managerul său de caz) în scopul cunoașterii acestuia în mediul în care trăiește în prezent.
Vizita copilului însoțit de managerul său de caz la centrul Casa Sfântul Ioan într-o zi stabilită de comun acord cu personalul acestuia.
Întâlnire între copilul pentru care se inițiază procedura și copiii care sunt găzduiți în centrul Casa Sfântul Ioan într-un mediu neutru (parc, vizita la muzeu, etc.).
Etapa preliminară de acomodare: copilul va fi găzduit în centru pentru perioada unui sfârșit de săptămână (vineri – duminică) în scopul evaluării modului de relaționare cu membrii centrului (copii și personal).
II. Etapa propriu-zisă de acomodare: copilul va fi găzduit în centru pentru o perioadă de 2 săptămâni.
III. Demararea procedurilor de dispunere a măsurii de plasament la centrul Casa Sf. Ioan.
IV. Găzduirea definitivă a copilului în centru după obținerea sentinței de plasament definitive.
V. Procedura de încetare a furnizării serviciilor pentru copiii care au depășit vârsta de 18 ani și sunt încă înscriși într-o formă de învățământ:
Copiii care au depășit vârsta de 18 ani beneficiază în continuare de serviciile Casei Sf. Ioan în perioada în care sunt încă înscriși într-o formă de învățământ. Limita de vârstă până la care poate fi găzduit copilul este 26 de ani.
Aspecte procedurale :
Tânărul va locui în continuare în Casa Sf. Ioan într-un spațiu care să-i confere intimitatea de care are nevoie o persoană adultă;
Tânărul va intra într-un program de asistență și sprijin pentru integrare profesională.
Se vor identifica împreună cu el cursuri de formare profesională pe care va avea obligația să le frecventeze;
În perioada vacanțelor va fi sprijinit în căutarea unui loc de muncă pe care va avea obligația să-l frecventeze cu regularitate;
Conform noului statut, tânărul va avea în cadrul centrului atribuții suplimentare față de ceilalți beneficiari ai proiectului;
Tânărul va fi îndrumat pentru accesarea de ajutoare sociale pentru tineri care au împlinit vârsta de 18 ani și sunt încă instituționalizați;
Tânărul, când termină școala, va fi îndrumat să-și caute un loc de muncă și o locuință alternativă. El va mai fi găzduit în Casa Sf. Ioan pentru o perioadă de maxim 6 luni de la terminarea școlii, timp în care va fi sprijinit în activitățile descrise mai sus.
Procedura de încetare a furnizării serviciilor pentru copiii care au depășit vârsta de 18 ani și nu frecventează o formă de învățământ:
Copiii care au depășit vârsta de 18 ani beneficiază în continuare de serviciile Casei Sf. Ioan pentru o perioadă de maxim 6 luni de la terminarea școlii. În această perioadă copilul va fi îndrumat și orientat către o viață autonomă.
Aspecte procedurale:
Tânărul va locui în continuare în Casa Sf. Ioan într-un spațiu care să-i confere intimitatea de care are nevoie o persoană adultă;
Tânărul va intra într-un program de asistență și sprijin pentru integrare socio-profesională.
Se vor identifica împreună cu el cursuri de formare profesională pe care va avea obligația să le frecventeze;
Va fi sprijinit în căutarea unui loc de muncă pe care va avea obligația să-l frecventeze cu regularitate;
Va fi ajutat să își găsească o locuință alternativă;
Conform noului statut, pe perioada celor 6 luni, tânărul va avea în cadrul centrului atribuții suplimentare față de ceilalți beneficiari ai proiectului;
Tânărul va fi îndrumat pentru accesarea de ajutoare sociale pentru tineri care au împlinit vârsta de 18 ani și sunt încă instituționalizați.
Personal:
1 asistent social full-time, care este și psiholog part-time;
2 educatori full-time;
1 asistent medical part-time;
1 manager proiect full-time;
3 supraveghetori voluntari pe timp de noapte și week-end;
1 bucătar voluntar.
Obiective de dezvoltare instituțională:
Ocuparea Casei Sf. Ioan la capacitate maximă – 16 copii;
Obținerea de finanțări în vederea creșterii calitative a serviciilor oferite beneficiarilor;
Optimizarea cheltuielilor aferente proiectului;
Dezvoltarea de parteneriate active cu toate Direcțiile Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului din București și din zona limitrofă a acestuia;
Organizarea de schimburi de experiență cu alte centre de tip rezidențial similare;
Dezvoltarea de parteneriate cu instituții furnizoare de servicii specializate (medicale și de psihoterapie) și de servicii de petrecere a timpului liber (cluburi sportive, cluburi ale copiilor etc.);
Dezvoltarea continuă a personalului implicat în dezvoltarea activităților desfășurate la Casa Sf. Ioan.
Resurse disponibile și potențiale ale Casei Sf. Ioan:
Spațiul destinat activităților este compus din: etaj și mansarda, astfel la etaj se regăsesc: 2 dormitoare (modulul 1) pentru 8 copii, grup sanitar pentru copii, 1 dormitor pentru supraveghetor (pe timp de noapte), grup sanitar pentru personal, bucătărie, cameră de zi, iar la mansardă: 3 dormitoare (modulul 2) pentru 8 copii, 1 dormitor cu grup sanitar propriu pentru supraveghetor (pe timp de noapte), 2 grupuri sanitare pentru copii, bucătărie, cameră de zi.
Mobilier: 16 paturi, 8 noptiere, 10 dulapuri, 4 etajere, 7 mese de scris, 2 canapele, 2 ansambluri bucătărie, 32 scaune, 4 ansambluri bibliotecă, 1 ansamblu mobilier TV, 4 ansambluri birou, 1 etajeră pantofi
Echipamente: 2 frigidere, 1 aragaz cu cuptor electric, 1 mașină de spălat automată, 1 mașină automată de uscat rufe, 1 televizor, 1 fier de călcat, 17 ansambluri PC, 1 mașină de tuns
CONCLUZII
Familia monoparentală este un fapt social tot mai frecvent întâlnit, atât la nivel mondial cât și național, și cunoaște în ultimele decenii o mare creștere, iar această situație solicită măsuri de ocrotire care vizează atât copilul cu un singur părinte, cât și adultul care-l crește pe minor și este nevoit să îndeplinească rolul ambilor părinți. Potrivit unui raport recent al Fondului ONU pentru Populație, România se situează – încă din 2010 -, pe primul loc în Europa în privința procentului mare de familii monoparentale, părintele singur fiind frecvent reprezentat de mame adolescente. Încărcătura rolului părintesc are efecte negative mai ales asupra copilului și, cu deosebire, atunci când părintele singur nu este sprijinit de familia sa, deci minorul nu are bunici sau alte rude.
In societatea actuală familia modernă se confruntă tot mai frecvent cu probleme care produc disfuncții în dinamica ei datorită anumitor presiuni interne, sau externe, iar pentru a le face față familia trebuie să-și modifice forma, structura sau să-și redefinească rolurile și sarcinile membrilor. Pentru a rezista acestor presiuni, legăturile dintre membrii familiei trebuie să fie suficient de flexibile pentru a permite schimburi de informații cu mediul înconjurător, dar în același timp, pentru a păstra o anumită structură a rolurilor, regulilor și ritualuri de funcționare.
Rolurile membrilor familiei se definesc în contextul relațiilor cu ceilalți.
Regulile familiei descriu funcționarea rolurilor și a comportamentelor specifice într-un anumit timp și loc de viață a familiei.
Ritualurile sunt importante pentru stabilitatea familiei și permit transmiterea de experiență și valorilor culturale în familie de-a lungul mai multor generații.
Pentru exercitarea rolurilor specifice și păstrarea unor reguli și ritualuri, familia îndeplinește o serie de funcții interne:
1. funcția biologică-sanitară, în cadrul cărora cea mai importantă este funcția reproductivă sau demografică. Îndeplinirea corespunzătoare a acestei funcții reprezintă, din punct de vedere al societății, dar și din perspectiva familiei însăși, menirea fundamentală a celulei de bază a societății, rațiunea ei de a fi;
2. funcția economică – constă în asigurarea unui nivel de trai familiei, în asigurarea unor venituri în măsură să garanteze satisfacerea corespunzătoare a tuturor trebuințelor (sau cel puțin a trebuințelor de bază) ale membrilor grupului familial și contribuția la creșterea avuției materiale a societății;
3. funcția de solidaritate familială – constă în asigurarea unei coeziuni interne a familiei, bazată pe dragoste și înțelegere deplină între partenerii cuplului conjugal și între aceștia și copii, pe comunitatea de interese, năzuințe, gânduri și sentimente, pe atitudine plină de grijă și responsabilitatea față de familie, pe dorința intimă, profund înrădăcinată a fiecărui membru al familiei de a veni în întâmpinarea dorințelor lor reciproce, pe disponibilitatea partenerilor la renunțări și ajustări la așteptările și cerințele celuilalt.
4. funcția educativă și de socializare, de reglare a interacțiunii copilului cu mediul ambiant – se referă la asigurarea creșterii și educării copilului în vederea integrării lui optime în viața socială; această funcție, alături de funcția demografică, este foarte importantă, iar îndeplinirea ei corespunzătoare contribuie la asigurarea educației adecvate a tinerilor care se vor integra în societate, la formarea unor calități morale, sentimente, convingeri, atitudini care să-i instrumenteze să rezolve cu succes sarcinile ce le vor reveni pentru dezvoltarea social – economic a societății. Familia, din perspectiva acestei funcții, – pe de o parte – asigură socializarea primară a copiilor (în etapa de viață în care ea reprezintă cel mai important factor educațional), iar – pe de altă parte – să conlucreze eficient cu factorii educaționali (îndeosebi cu școala de toate gradele) în realizarea unor obiective educative comune.
Familia oferă copilului un mediul afectiv, social și cultural, necesar pentru dezvoltarea unei conduite de adaptare eficientă la mediul social extern, dar în familia monoparentală, prezența unui singur părinte reprezintă o dificultate în asigurarea unui astfel de mediu, generând chiar unele riscuri de dezvoltare a comportamentului antisocial la copii, manifestat prin:
agresivitate școlară,
dificultăți de învățare și de integrare școlară,
dezechilibre în plan emoțional,
maturizare precoce,
realizări materiale și profesionale mai reduse,
tendința de a forma / perpetua astfel de familii.
Există mai multe încercări de clasificare a familiilor monoparentale, dintre care cea mai completă pare a fi cea aparținând autoarei Anca Scutaru (2006), fiind elaborate pe baza a trei criterii:
1.circumstanțele obiective care fondează familia monoparentala,
2.factorii subiectivi care generează acest tip de familie,
3. păstrarea copiilor de către mamă, sau de către tată.
Autoarea citată, combinând aceste criterii și obține 9 tipuri specifice de familii monoparentale:
monoparentalitatea impusă, prin decesul tatălui copilul rămânând în grija mamei,
monoparentalitatea impusă de decesul mamei, copilul rămânând în grija tatălui,
monoparentalitatea asumată de mama care a trăit experiența unei sarcini în perioada timpurie a adolescenței,
monoparentalitatea dorită de mama care primește, în urma divorțului, custodia copilului,
monoparentalitatea dorită de tatăl care primește custodia copilului în urma divorțului,
monoparentalitatea dorită de mama care se îngrijește de copil în urma separării de soț,
monoparentalitatea dorită de tatăl care se îngrijește de copil în urma separării de soție,
monoparentalitatea dorită de mama celibatară care concepe un copil,
monoparentalitatea dorită de o femeie prin adopție.
În comparație cu familia tradițională familia monoparentală este deficitară în modul de îndeplinire a rolului parental, analizele referitoare la acest tip de familie accentuând în mod deosebit asupra consecințelor privind evoluția copiilor din punct de vedere:
al stării lor de sănătate,
al gradului și calității integrării școlare,
al riscului de devianță comportamentală,
al deficitului adaptativ.
Mulți părinți singuri, mai ales mame singure, sunt la vârsta adolescenței și au dificultăți suplimentare – provocate de lipsa de experiență și maturizare incomplete – în relaționare cu propriul copil.
Părinții adolescenți, uneori chiar puberi, copii cu copii, reprezintă o categorie de părinții care au mare nevoie de sprijin – atât din partea propriei lor familii (dar, din nefericire unii sunt rejectați de aceasta), cât și din partea comunității și a statului în general, pentru dezvoltarea și îmbunătățirea abilităților lor parentale, pentru depășirea dificultăților materiale și a absenței abilităților gospodărești, a experienței de viață, de poziția socială fragilă și de factorii ce țin de psihologia vârstei (instabilitatea afectivă, prezenta unor dorințe și interese fluctuante, imature). Perspectiva aducerii pe lume a unui copil sau a creșterii lui reprezintă un stres major cu risc crescut de tulburări psihice cu tentative de suicid, depresie, fugi, consum de alcool sau/și consum de droguri.
Adolescenții sunt supuși unor aspirații contradictorii: pe de-o parte ei se confruntă cu dificultățile generate de datoria/rolul de părinte (prezentă la fetele-mame), iar pe de altă parte se exercită încă presiunea/tentația motivațiilor personale specifice vârstei, căutarea identității, dorința de autonomie, de libertate, de distracție, de aventuri, aspirații de carieră, promovare.
Condițiile de trai precare și riscurile care pot afecta familia monoparentală impun o atenție deosebită atât din partea statului, cât și a factorilor de decizie din comunitatea în care ei trăiesc. în acest sens protecția socială a acestor familii cu risc crescut se realizează diverse prestații bănești și servicii sociale care urmăresc creșterea nivelului de trai și îmbunătățirea relațiilor între membrii familie.
Un domeniu aparte de implicare al protecției sociale pentru sprijinirea familiei îl constituie cazul familiei – mai ales a familiei monoparentale – care are un copil cu handicap. Intr-o astfel de situație se preconizează prevenirea instituționalizării acestor copii și creșterea lor în familie, acțiune complexă, care înseamnă:
sprijinirea familiilor pentru reținerea copiilor în familie și pentru a face față socio-educațional și economic sarcinilor de creștere și educare a acestora;
dezvoltarea de servicii diverse destinate sprijinirii copiilor în diverse situații de risc și dificultate.
Politica socială privind protecția familiei și copilului se referă la ansamblul inițiativelor, proiectelor, activităților și programelor dezvoltate de către stat și orientate spre îmbunătățirea situației copilului și a familie, prin oferirea unor condiții de trai corespunzătoare. Politica socială pentru familie și copil reprezintă un sector distinct al politicilor sociale globale și evidențiază importanța rolului familiei în societate.
Familia și copilul constituie o prioritate într-o societate civilizată, iar copilul trebuie să se bucure de o atenție deosebită, având dreptul să fie crescut în condiții care să-i permită dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală și socială.
Familia a reprezentat mereu o unitate socială fundamentală, cu funcții esențiale atât în producerea și formarea noii generații, cât și în oferirea de suport membrilor săi în momente critice ale vieții. în acest sens o politică socială eficientă pentru copil și familie trebuie să se bazeze pe o reală cunoaștere a nevoilor familiei și copilului. Protecția socială reală se implică în depistarea precoce și prevenirea situațiilor de risc care pot determina separarea copilului de părinții săi sau manifestarea unor comportamente abuzive ale părinților și a violenței în familie.
Orice copil lipsit – temporar sau definitive -, de ocrotirea părinților săi, pentru protejarea drepturilor sale, are dreptul la protecție alternativă, care poate consta în:
– tutela: când ambii părinți sunt decedați sau necunoscuți, declarați judecătorește morți sau li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părintești sau au fost puși sub interdicție, precum și la încetarea adopției dacă instanța hotărăște această măsură,
– plasamentul: este o măsură temporară și poate fi dispusă la o persoană sau familie, un asistent maternal sau un serviciu de tip rezidențial. Aceste persoane sunt evaluate de către Direcția generală de asistență socială și protecție a copilului,
– adopția.
Prin apariția – în septembrie 2013 – a Legii 257/2013 pentru modificarea și completarea Legii nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, se precizează că interesul superior al copilului se circumscrie dreptului copilului la o dezvoltare fizică și morală, la echilibru socioafectiv și la viața de familie.
Statul român face eforturi pentru găsirea de soluții favorabile îngrijirii copilului în familie și susținerea acesteia, pentru prevenirea abandonului, și realizarea unui mediu de viață de tip familial care să-l sprijine pe copil în procesul integrării sale optime în societate fiind o prioritate.
Familia monoparentală, în comparație cu familia normală aflată în situație de risc, beneficiază expres de o prevedere legislativă specifică: art. 5 din OUG nr. 105 / 2003 privind alocația familială complementară și alocația de susținere pentru familia monoparentală prevede ca: „beneficiază de alocație de susținere familiile formate din persoana singură și copiii în vârstă de până la 18 ani aflați în întreținere și care locuiesc împreună cu aceasta, denumite familii monoparentale.” Acest act normativ definește – în art.6 – termenul de persoană singură ca fiind persoana aflată în una din următoarele situații:
este necăsătorită,
este văduvă,
este divorțată,
al cărei soț este declarat – prin hotărâre judecătorească -, dispărut, sau este arestat preventiv pentru o perioada mai mare de 30 de zile și nu participă la întreținerea copiilor,
este minor (ă),
a fost numit tutore, sau i-a fost încredințat prin plasament, unul sau mai mulți copii.
Copilul are dreptul să fie crescut în condiții care să-i permită o dezvoltare normală din punct de vedere fizic, mental, educațional și social, indiferent de tipul de familiei căreia îi aparține. Împlinirea nevoilor specifice creșterii și dezvoltării unui minorii vor permite acestuia – în timp -, să devină un adult matur, responsabil, capabil de decizii corecte care să-l ajute să se integreze eficient în familie și societate.
In ansamblul acestor nevoi fundamentale pentru evoluția unui copil se înscriu:
– nevoia de dragoste și securitate, împlinită prin relațiile calde, pline de afecțiune care se manifestă în jurul lui încă de la naștere și care-l ajută să-și construiască treptat propria identitate; dragostea oferită necondiționat, în primul rând de mamă și mai târziu de ceilalți membrii ai familiei, îl stimulează pe copil și-i asigură o dezvoltare normală și-l ajută să răspundă eficient așteptărilor celorlalți și să se adapteze cerințelor acestora.
– nevoia de noi experiențe: copilul se dezvoltă psihic prin răspunsurile pe care le capătă explorând și descoperind mediul înconjurător. Curiozitatea vie, interesul manifestat pentru tot ceea ce este nou, îl motivează și-l împinge, prin joc, spre alte explorări care-i stimulează dezvoltarea gândirii și a limbajului și astfel el învață treptat să se adapteze cerințelor mediului.
– nevoia de încurajare și apreciere: copilul se dezvolta treptat printr-un proces de automodelare pornind de la exemplele/modelele pe care le identifică printre persoanele importante pentru el, alături de părinți un rol deosebit revenind, treptat, educatorilor și profesorilor.
– nevoia de responsabilitate: copilul are nevoie de recunoașterea treptată a celorlalți, iar familia și școala au, în acest sens, un rol fundamental. Această nevoie evidențiază evoluția imaginii de sine din perspectiva valorizării/autovalorizării și face referiri la gradul de încredere în sine, competențe, conduita morală care merită să fie apreciate.
Aceste calități sunt incluse – treptat și în diverse grade valorice -, în trăsături de personalitate (autoacceptare/respingere, stima de sine înaltă/scăzută, încredere/neîncredere în propriile capacități).
Dezvoltarea armonioasă a copilului necesită satisfacerea unor nevoi fundamentale pentru creșterea și dezvoltarea lui, iar Legea 257/2013 pentru modificarea și completarea Legii nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului precizează la art.2, alineatul (5) că în determinarea interesului superior al copilului se au în vedere cel puțin următoarele nevoi de dezvoltare: a) fizică, b) psihologică, c) de educație și sănătate, d) de securitate și stabilitate, e) de apartenență la o familie.
Situațiile de risc cu care se poate confrunta, la un moment dat, familia disfuncțională nu au doar consecințe de natura economică, sau de socializare, ci și distorsionarea evoluției copilului. Dezvoltarea minorului crescut de un singur părinte poate fi marcată de:
– de substimularea afectivă maternă, cu efecte evidente la nivelul dezvoltării motrice, mentale și verbale. De asemenea, există riscul de a scădea interesul copilului pentru joc, activitatea ludică reprezentând principala activitate și, totodată, principala forma de învățare în copilărie;
– aceleași consecințe se pot manifesta în evoluția copilului și ca urmare a bombardării lui cognitive. Copilul este suprastimulat perceptiv într-un mediu (familial sau instituțional) dezordonat, dezorganizat, supraaglomerat, insecurizat, cu risc de derulare rapidă a unor evenimente noi, necunoscute și care solicită copilului un efort mai mare de înțelegere și adaptare;
– un mediu familial dezorganizat poate determina, de asemenea, riscul de apariție în conduita copilului a unor stări hiperreactive, de agitație, de neliniște, de insomnie și anxietate, chiar agresivitate;
– fiind nevoit să se adapteze rapid și repetat la situații aflate într-o continuă schimbare, copilul poate percepe realitatea în mod distorsionat, devenind în același timp apatic, obosit, uneori chiar extrem de iritat;
– nevoia de responsabilizare neîmplinită în cazul copiilor din familiile cu structură disfuncțională, poate conduce la apariția unor întârzieri în formarea deprinderilor de autocontrol și planificare și la apariția unor tendințe impulsive, la nerespectarea drepturilor celorlalți și la gesturi iresponsabile.
Literatura de specialitate subliniază faptul ca familiile monoparentale se confruntă cu dificultăți economice și de socializare mai mari decât în cazul familiilor complete, iar copiii crescuți de un singur părinte riscă să se îmbolnăvească mai frecvent, au rezultate școlare mai slabe și un absenteism școlar mai crescut, prezintă o rată a comportamentelor deviante mai mare, iar la maturitate familiile pe care ei le vor întemeia vor avea o stabilitate mai scăzută decât în cazul tinerilor proveniți din familii cu ambii părinți implicați în creșterea lor.
Studiile cu privire la consecințele privind creșterea copilului de către un singur părinte diversifică aceste efecte subliniind că situația acestor minori depinde foarte mult de atitudinea părintelui față de el, dar și de modul de funcționare a rețelelor de suport (rude, instituții de sprijin familial, colaborarea cu școala).
Consecințele negative asupra evoluției copilului din familia monoparentală sunt diferite în raport de genul copilului:
– băieții din menajele monoparentale prezintă o rată mai mare a comportamentelor deviante decât fetele,
– căsătoriile încheiate de fetele din familiile cu un singur părinte au o stabilitate mai mică decât în cazul băieților.
In plus, toate cercetările evidențiază faptul că dificultățile din familiile monoparentale sunt determinate, în primul rând de situația materială a părintelui: cu cât este mai accentuată starea de sărăcie a acestuia, cu atât sunt mai numeroase și mai profunde consecințele negative asupra evoluției copilului.
Nivelul de trai al familiei poate influenta modul de realizare și calitatea celorlalte funcții specifice, inclusiv funcția educativă. Mai ales în familia monoparentală, rolul educativ revenind în exclusivitate unui singur părinte, există riscul apariției unor carențe în dezvoltarea personalității copilului. Devenit adult, acesta se va confrunta cu mari dificultăți de adaptare și integrare sociofamilială, ca urmare a modelului oferit de părintele sau și de stilul educativ adoptat de acesta.
În familia monoparentală dificultatea constă atât în imposibilitatea adoptării unei decizii educative de către ambii părinți și, uneori, nici alte rude nu sunt prezente, astfel încât efortul, dar și eșecurile funcției educative a familiei îl responsabilizează și-i sunt reproșate doar părintelui singur.
BIBLIOGRAFIE
BĂRAN PESCARU ADINA, 2004, Parteneriat în educație. Familie – școală – comunitate, Editura Aramis, București,
BISTRICEANU PANTELIMON
CORINA(2005) Sociologia familiei, Ed. Fundației ROMÂNIA DE MÂINE, București
CRISTESCU CĂTĂLINA,
ALEXA IULIANA, (2013) România și problema adolescentelor mame, în rev. Psychologies,
DRUȚĂ FLORIN (1998) Psihosociologia familiei, E. D. P., București,
GHERGHEL ANCA(1999) Familia monoparentală între marginalizare, excludere socială și model alternativ al familiei, în Revista Română de Sociologie, nr. 5, București
MIHĂILESCU IOAN(1999) Familia în societățile europene, Editura
Universității din București
MĂNOIU FLORICA,
EPUREANU VIORICA,(1994) Asistența Socială în România, Editura All, București
MITROFAN IOLANDA
MITROFAN NICOLAE(1991) Familia de la A…Z, Editura Științifică, București,
MORAND PAULINE DE
JOUFFREY,(2003) Psihologia copilului, Editura Teora, București,
NEMȚU GEORGE,
coord., (2003) Tratat de asistență socială, Editura
Polirom, Iași
NICOLAE ADINA, (2003) Codul Familiei comentat, Editura Rosetii, București,
ÖSTERIETH PAUL, Copilul și familia, EDP, București, 1975
PESCARU BĂRAN ADINA(2006) Familia azi. O perspectivă socio-pedagogică, Editura Aramis, București
POP LUANA, coord.,(2002) Dicționar de politici sociale, Editura Expert, București
RACOCEANU NICOLINA,(1998) Politici familiale, Ed. Instant Autotip,
București
RĂDULESCU M. SORIN (1997) Sociologia vârstelor. Societatea și ciclul
uman de viață, Ed. Polirom, Iași
STĂNCULESCU ELISABETA (1997):Sociologia educației în familie, Editura Polirom, Iași
SCUTARU ANCA, (2006) Familia monoparentală de la vulnerabilitate la autocontrol, Editura
Lumen, Iași
STĂNOIU ANDREI, (1997) Sociologie juridică, Ed. Bucura Mond, București
ȘCHIOPU URSULA, (1997) Criza de originalitate la adolescenți,
Editura Didactică și Pedagogică.,București
ȘTEFAN CRISTINA, (2001) Familia monoparentală, Editura Arefeană, București
ȘTEFAN CRISTINA, (2006) Familia monoparentală. O abordare
politică, Ed. Polirom, Iași
VERZA EMIL,
ȘCHIOPU URSULA, (1995) Psihologia vârstelor, EDP. București
VERZA EMIL,
VERZA FLORIN EMIL, (2000) Psihologia vârstelor, Ed. Pro Humanitate
București
VOINEA MARIA (1993) Sociologia familiei, EDP, București
VRĂJMAȘ ECATERINA, (2002) Consilierea și educația părinților, Editura Aramis, București
ZAMFIR, ELENA, (1995) Situația familiei și copilului în România,
Editura Alternative, București
ZAMFIR ELENA,
ZAMFIR CĂTĂLIN, (2000) Politici sociale. România în context european, Editura Expert, București
ZAMFIR CĂTĂLIN
VLASCEANU LAZAR (1993) Dicționar de sociologie, Editura Babel,
București
*
* *
* * * Constituția României, în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 767, 31. 10. 2003 Legea 272 din 2004 privind protecția copilului în dificultate,
* * * Legea 272 din 2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului , în Monitor Oficial Partea I, 557 . 23 iunie 2004.
* * * Legea nr.257/2013 pentru modificarea și completarea Legii nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, în Monitorul Oficial , Partea I, nr. 607 din 30.09.2013
BIBLIOGRAFIE
BĂRAN PESCARU ADINA, 2004, Parteneriat în educație. Familie – școală – comunitate, Editura Aramis, București,
BISTRICEANU PANTELIMON
CORINA(2005) Sociologia familiei, Ed. Fundației ROMÂNIA DE MÂINE, București
CRISTESCU CĂTĂLINA,
ALEXA IULIANA, (2013) România și problema adolescentelor mame, în rev. Psychologies,
DRUȚĂ FLORIN (1998) Psihosociologia familiei, E. D. P., București,
GHERGHEL ANCA(1999) Familia monoparentală între marginalizare, excludere socială și model alternativ al familiei, în Revista Română de Sociologie, nr. 5, București
MIHĂILESCU IOAN(1999) Familia în societățile europene, Editura
Universității din București
MĂNOIU FLORICA,
EPUREANU VIORICA,(1994) Asistența Socială în România, Editura All, București
MITROFAN IOLANDA
MITROFAN NICOLAE(1991) Familia de la A…Z, Editura Științifică, București,
MORAND PAULINE DE
JOUFFREY,(2003) Psihologia copilului, Editura Teora, București,
NEMȚU GEORGE,
coord., (2003) Tratat de asistență socială, Editura
Polirom, Iași
NICOLAE ADINA, (2003) Codul Familiei comentat, Editura Rosetii, București,
ÖSTERIETH PAUL, Copilul și familia, EDP, București, 1975
PESCARU BĂRAN ADINA(2006) Familia azi. O perspectivă socio-pedagogică, Editura Aramis, București
POP LUANA, coord.,(2002) Dicționar de politici sociale, Editura Expert, București
RACOCEANU NICOLINA,(1998) Politici familiale, Ed. Instant Autotip,
București
RĂDULESCU M. SORIN (1997) Sociologia vârstelor. Societatea și ciclul
uman de viață, Ed. Polirom, Iași
STĂNCULESCU ELISABETA (1997):Sociologia educației în familie, Editura Polirom, Iași
SCUTARU ANCA, (2006) Familia monoparentală de la vulnerabilitate la autocontrol, Editura
Lumen, Iași
STĂNOIU ANDREI, (1997) Sociologie juridică, Ed. Bucura Mond, București
ȘCHIOPU URSULA, (1997) Criza de originalitate la adolescenți,
Editura Didactică și Pedagogică.,București
ȘTEFAN CRISTINA, (2001) Familia monoparentală, Editura Arefeană, București
ȘTEFAN CRISTINA, (2006) Familia monoparentală. O abordare
politică, Ed. Polirom, Iași
VERZA EMIL,
ȘCHIOPU URSULA, (1995) Psihologia vârstelor, EDP. București
VERZA EMIL,
VERZA FLORIN EMIL, (2000) Psihologia vârstelor, Ed. Pro Humanitate
București
VOINEA MARIA (1993) Sociologia familiei, EDP, București
VRĂJMAȘ ECATERINA, (2002) Consilierea și educația părinților, Editura Aramis, București
ZAMFIR, ELENA, (1995) Situația familiei și copilului în România,
Editura Alternative, București
ZAMFIR ELENA,
ZAMFIR CĂTĂLIN, (2000) Politici sociale. România în context european, Editura Expert, București
ZAMFIR CĂTĂLIN
VLASCEANU LAZAR (1993) Dicționar de sociologie, Editura Babel,
București
*
* *
* * * Constituția României, în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 767, 31. 10. 2003 Legea 272 din 2004 privind protecția copilului în dificultate,
* * * Legea 272 din 2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului , în Monitor Oficial Partea I, 557 . 23 iunie 2004.
* * * Legea nr.257/2013 pentru modificarea și completarea Legii nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, în Monitorul Oficial , Partea I, nr. 607 din 30.09.2013
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Dificultati de Dezvoltare a Copiilor din Familiile Monoparentale Si Interventii Pentru Diminuarea Lor (ID: 165077)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.