Dificultati ale Procesului de Predare Invatare

Procesul de învățământ reprezintă principalul subsistem al sistemului de învățământ în cadrul căruia se realizează instruirea și învățarea elevilor prin intermediul activităților proiectate, organizate și dirijate de către profesori, în conformitate cu anumite norme și principii didactice. Procesul de învățământ însumează un ansamblu de activități planificate care se desfășoară etapizat, în cadrul instituțiilor specializate, sub îndrumarea unor persoane pregătite în acest scop, în vederea îndeplinirii anumitor obiective instructiv-educative.

În cadrul procesului de învățământ, se desfășoară activități de predare, învățare și evaluare, manageriale, economico-financiare, administrativ-gospodărești precum și activități în afara clasei și a școlii. Fiecare dintre ele are un anumit specific în funcție de natura activității, de tipul de școală și de treaptă de școlarizare. Din această perspectivă, elementele care contribuie la realizarea procesului de învățământ sunt: obiective, conținuturi, resurse umane, resurse materiale, strategii de instruire, tehnici de evaluare. Toate acestea interactionează organizat și sistematic pentru realizarea unor finalități prestabilite.

Ca esență a procesului de învățămănt, se distinge activitatea de predare care o implică pe cea de învățare și pe cea de evaluare. Între predare, învățare și evaluare există o relație de interdependență și condiționare reciprocă, iar fiecare dintre acestea evidențiază respectarea unor procese distincte, riguros organizate.

Predarea este o activitate complexă de organizare și conducere a situațiilor de învățare. Cum în școala contemporană, este centrată pe elev, predarea reflectă strânsa interacțiune cu învățarea și evaluarea și constituie astfel un proces unitar. Scopul predării urmărește obținerea de rezultate, de schimbări comportamentale, care se realizează prin învățare, iar rezultatele depind și de modul cum s-a desfășurat evaluarea. Prin diferitele tipuri de feed-back, are loc, în mod constant, reglarea și autoreglarea procesului de predare.

Învățarea reprezintă munca intelectuală și fizică desfășurată în mod sistematic de către elevi, în vederea însușirii conținutului ideatic și formării abilităților necesare dezvoltării continue a personalității. Ea poate fi definită ca act de elaborare de operații și de strategii mintale sau cognitive. Profesorul trebuie să organizeze învățarea, să creeze fiecărui elev condiții să învețe în raport cu posibilitățile lui, cu ritmul său de muncă intelectuală. Materialul prezentat ca suport în predare trebuie să fie accesibil, adecvat nivelului de gândire și de cunoștințe ale elevului, să fie structurat logic și prezentat în mod gradat: de la simplu la complex, de la ușor la greu, de la cunoscut la necunoscut. Obiectivele se precizează la fiecare lecție, se integrează cunoștințele noi în cele anterioare, se crează motivații optime ale învățării. Creșterea eficienței învățării se va produce prin intermediul folosirii metodelor activ-participative, a unor întrebări-problemă, a dezbaterilor, a confruntărilor de idei, prin aplicarea și transferul cunoștințelor, prin informarea elevilor asupra rezultatelor învățării, prin adoptarea unor stiluri de învățare adecvate .

Evaluarea școlară se raportează la o prestatie orală, scrisă sau practică a elevului, este actul prin care se formulează o judecată prin prisma unor criterii. Evaluarea și notarea școlară alcătuiesc o modalitate de codare numerică, însoțită de aprecieri calitative a rezultatelor obținute de elevi pe o scara de la 1 la 10. Prin evaluare se înțelege măsurarea și aprecierea cantitativă a efectelor învățării școlare.

Acțiunea de evaluare didactică include trei operații : măsurarea, aprecierea și decizia. Măsurarea presupune aplicarea unor tehnici specifice pentru a cunoaște efectele acțiunii instructiv-educative și pentru a obține date din perspectiva unui scop determinat. Exactitatea măsurării este condiționată de calitatea instrumentelor de măsură folosite și de priceperea celui care efectuează măsurarea. Ea presupune o determinare obiectivă prin surprinderea riguroasă a unor achiziții și nu implică emiterea unor judecăți de valoare. Aprecierea sau evaluarea propriu-zisă reflectă o judecată de valoare referitoare la rezultatele constatate prin compararea acestora cu scopurile urmărite. Decizia reprezintă operația de evaluare care asigură prelungirea aprecierii într-o notă școlară, caracterizare, hotărâre, recomandare cu valoare de prognoză pedagogică.

Chiar dacă viziunea de ansamblu a procesului de predare implică direct procesele de învățare și evaluare, se observă în rândul elevilor existența anumitor dificultăți de adaptare la cerințele școlare. Școala se preocupă atent, în special de identificarea dificultăților de învățare în rândul elevilor, a cauzelor care le generează, de ameliorarea continuă a procesului instructiv-educativ deoarece, formarea și dezvoltarea profesională și personală a elevilor reprezintă priorități ale educației. Dacă începutul școlii reprezintă pentru majoritatea elevilor un prilej de bucurie, treptat, pentru unii dintre ei, plăcerea este înlocuită de lipsa motivației, de teama obținerii unor rezultate școlare slabe și chiar de abandon. Datorită dificultăților în învățare pe care le încearcă, acești elevi ajung să fie etichetați de colegi sau profesori ca fiind leneși, ignoranți, cu șanse de succes școlar mult diminuate. Totuși, fiecare dintre ei ar trebui încurajat și sprijinit să poată percepe învățarea formală ca pe o continuare a celei spontane, să-și valorifice stilul, ritmul și particularitățile personale astfel încât, dificultățile resimțite în școală să se amelioreze, să nu se manifeste și în situațiile de integrarea socială.

Școlarizarea presupune alternative precum: flexibilitate, adaptare, acces, participare. Cum posibilitățile de învățare sunt diferite, predarea cunoștințelor ar trebui să se realizeze în mod diferențiat. În ultimii ani, cazurile de copii cu dificultăți de învățare specifice, numite și dizabilități, se regăsesc tot mai mult în școlile obișnuite. Astfel, a crescut și posibilitatea de a identifica problemele acestor copii și de a-i sprijini adecvat cerințelor lor. Cercetările în domeniu explică dificultățile de învățare ca fiind deficiențe de organizare sau tulburări care atestă lipsa unor instrumente adecvate asigurării succesului învățării. De asemenea, ele reflectă existența următoarelor exemple de dificultăți : specifice care țin de psihopedagogie specială, generale care pot apărea la orice copil și socio-emoționale. Ca urmare, dizabilitățile s-ar putea defini prin acele limitări de activitate, restricții care denotă aspecte negative de interacțiune între individ și factorii contextuali. În plan psihologic, sintagma CES este cea mai relevantă, desemnează necesități educaționale complementare obiectivelor generale ale educației. Lista categoriilor de probleme identificate ca fiind generatoare de dificultăți școlare atât în predare, cît și în învățare, prezintă: întârzierea mintală, deficiența vizuală, auditivă, de vorbire, deficiența emoțională, situațiile sociale, expunerea la substanțe toxice. Se observă astfel, fie o hiperactivitate în rândul elevilor, fie deficiențe perceptiv-motrice, fie scăderi și creșteri ale stărilor emoționale sau, chiar deficiențe generale de coordonare. Printre cauzele care ar putea determina dizabilitățile în învățare, se numără cele biologice, fiziologice, psihologice, cele care aparțin mediului educațional precum și alte cauze necunoscute. O metodă aplicată cu succes în ameliorarea dificultăților de învățare promovează sarcina de lucru diferențiat în clasă. Soluția diferențiere – individualizare – personalizare reflectă câteva modalități considerate bune practici, prin care se pot diferenția sarcinile de lucru în funcție de posibilitățile elevilor. Dintre acestea se remarcă:

mărimea sarcinii – Se poate adapta numărul de elemente pe care elevul trebuie să le învețe sau să le realizeze prin reducerea numărului de termeni științifici de învățat într-o lecție.

metodele de predare – Pot fi adaptabile prin utilizarea diverselor materiale didactice ilustrative, prin oferirea mai multor exemple practice, prin planificarea activităților practice de efectuat recurgând la grupuri de învățare prin cooperare.

participarea – Măsura în care elevul este implicat activ în rezolvarea sarcinii poate varia de la sarcini simple la sarcini complexe.

timpul – Pentru finalizarea unei sarcini de învățare sau pentru cea a unui test, timpul se poate individualiza stabilind ritmuri diferite (creșterea sau reducerea ritmului).

nivelul de sprijin – Unii elevi pot beneficia de sprijin individual din partea unor colegi, a unor cadre didactice de sprijin sau a unor tutori elevi (de aceeași vârstă sau mai mari).

gradul de dificultate a sarcinii de lucru – Pentru a adapta nivelul de abilități fixat inițial, se pot simplifica instrucțiunile pentru rezolvarea sarcinii sau se pot schimba regulile de realizare a acesteia.

rezolvarea – Modalitatea de rezolvare a cerinței presupune uneori permisiunea acordată elevului de a răspunde oral la întrebările la care ar trebui să răspundă în scris, de a demonstra cunoștințele sale prin utilizarea unor mijloace practice.

modificarea curriculumului – Obiectivele sau rezultatele așteptate se pot adapta folosind aceleași materiale. De exemplu, se estimează că un elev va fi capabil doar să identifice formulele de exprimare a acordului sau a dezacordului în limba franceză, în timp ce alții vor fi capabili să le utilizeze în exprimare evidențiind și acordul nuanțat.

În concluzie, diferențierea trebuie să reprezinte o practică obișnuită în sala de clasă. Elevii au un ritm de învățare diferit care solicită adecvare, iar școala trebuie să ofere fiecărui elev șansa de a obține cea mai bună performanță.

BIBLIOGRAFIE

Bălan, Bogdan, Boncu, Ștefan,… Rudică, Tiberiu – Psihopedagogie pentru examenele de definitivare și grade didactice, Editura Polirom, 2000 ;

Barna, Andrei, Antohe, Georgeta – Curs de pedagogie, Editura Logos, Galați, 2002;

Vrasmas, Ecaterina – Dificultăți în învățare, Editura V & I INTEGRAL, București, 2012;