Diferitele Tipuri DE Testament

DIFERITELE TIPURI DE TESTAMENT

CAPITOLUL I. Considerații generale ……………………………………………. pag. 4

Secțiunea 1. Noțiunea de testament și persoane care interesează dreptul la moștenire …………………………………………………………… pag. 4

Secțiunea 2. Condiții de fond privind încheierea diferitelor tipuri de testament ……………………………………………………………. pag. 7

Paragraful 1. Capacitatea ……………………………………………….. pag. 7

Paragraful 2. Consimțământul ………………………………………. pag. 11

Paragraful 3. Obiectul și cauza ……………………………………… pag. 13

Secțiunea 3. Condiții generale de formă pentru validitatea

testamentului ……………………………………………………. pag. 14

Paragraful 1. Forma scrisă ……………………………………………. pag. 14

Paragraful 2. Interdicția testamentului conjunctiv ……………. pag. 16

CAPITOLUL II. Testamente ordinare ………………………………………….. pag. 17

Secțiunea 1. Testamentul olograf …………………………………………… pag. 17

Paragraful 1. Definiție …………………………………………………. pag. 17

Paragraful 2. Condiții ………………………………………………….. pag. 18

Paragraful 3. Avantaje și dezavantaje ……………………………. pag. 24

Paragraful 4. Formalități ulterioare decesului testatorului … pag. 25

Paragraful 5. Forța probantă …………………………………………. pag. 26

Secțiunea 2. Testamentul autentic ………………………………………….. pag. 28

Paragraful 1. Definiție …………………………………………………. pag. 28

Paragraful 2. Reguli privind întocmirea testamentului

autentic …………………………………………………. pag. 28

Paragraful 3. Avantaje și dezavantaje ……………………………. pag. 31

Paragraful 4. Forța probantă …………………………………………. pag. 31

Secțiunea 3. Testamentul mistic (secret) …………………………………. pag. 33

Paragraful 1. Definiție …………………………………………………. pag. 33

Paragraful 2. Formalități de întocmire …………………………… pag. 33

Paragraful 3. Avantaje și dezavantaje ……………………………. pag. 35

Paragraful 4. Forța probantă …………………………………………. pag. 35

CAPITOLUL III. Testamente privilegiate …………………………………….. pag. 37

Secțiunea 1. Reguli comune ………………………………………………….. pag. 38

Secțiunea 2. Testamentul militarilor ……………………………………….. pag. 39

Secțiunea 3. Testamentul făcut în timp de boală contagioasă …….. pag. 40

Secțiunea 4. Testamentul maritim ………………………………………….. pag. 40

CAPITOLUL IV. Alte testamente reglementate de lege …………………. pag. 42

Secțiunea 1. Testamentul privind depunerile de sume de bani

la C.E.C. ………………………………………………………….. pag. 43

Secțiunea 2. Testamentul făcut în străinătate …………………………… pag. 47

CAPITOLUL V. Concluzii și propuneri ……………………………………….. pag. 50

BIBLIOGRAFIE …………………………………………………………………………. pag. 54

=== Diferitele tipuri de testament ===

DIFERITELE TIPURI DE TESTAMENT

CAPITOLUL I. Considerații generale ……………………………………………. pag. 4

Secțiunea 1. Noțiunea de testament și persoane care interesează dreptul la moștenire …………………………………………………………… pag. 4

Secțiunea 2. Condiții de fond privind încheierea diferitelor tipuri de testament ……………………………………………………………. pag. 7

Paragraful 1. Capacitatea ……………………………………………….. pag. 7

Paragraful 2. Consimțământul ………………………………………. pag. 11

Paragraful 3. Obiectul și cauza ……………………………………… pag. 13

Secțiunea 3. Condiții generale de formă pentru validitatea

testamentului ……………………………………………………. pag. 14

Paragraful 1. Forma scrisă ……………………………………………. pag. 14

Paragraful 2. Interdicția testamentului conjunctiv ……………. pag. 16

CAPITOLUL II. Testamente ordinare ………………………………………….. pag. 17

Secțiunea 1. Testamentul olograf …………………………………………… pag. 17

Paragraful 1. Definiție …………………………………………………. pag. 17

Paragraful 2. Condiții ………………………………………………….. pag. 18

Paragraful 3. Avantaje și dezavantaje ……………………………. pag. 24

Paragraful 4. Formalități ulterioare decesului testatorului … pag. 25

Paragraful 5. Forța probantă …………………………………………. pag. 26

Secțiunea 2. Testamentul autentic ………………………………………….. pag. 28

Paragraful 1. Definiție …………………………………………………. pag. 28

Paragraful 2. Reguli privind întocmirea testamentului

autentic …………………………………………………. pag. 28

Paragraful 3. Avantaje și dezavantaje ……………………………. pag. 31

Paragraful 4. Forța probantă …………………………………………. pag. 31

Secțiunea 3. Testamentul mistic (secret) …………………………………. pag. 33

Paragraful 1. Definiție …………………………………………………. pag. 33

Paragraful 2. Formalități de întocmire …………………………… pag. 33

Paragraful 3. Avantaje și dezavantaje ……………………………. pag. 35

Paragraful 4. Forța probantă …………………………………………. pag. 35

CAPITOLUL III. Testamente privilegiate …………………………………….. pag. 37

Secțiunea 1. Reguli comune ………………………………………………….. pag. 38

Secțiunea 2. Testamentul militarilor ……………………………………….. pag. 39

Secțiunea 3. Testamentul făcut în timp de boală contagioasă …….. pag. 40

Secțiunea 4. Testamentul maritim ………………………………………….. pag. 40

CAPITOLUL IV. Alte testamente reglementate de lege …………………. pag. 42

Secțiunea 1. Testamentul privind depunerile de sume de bani

la C.E.C. ………………………………………………………….. pag. 43

Secțiunea 2. Testamentul făcut în străinătate …………………………… pag. 47

CAPITOLUL V. Concluzii și propuneri ……………………………………….. pag. 50

BIBLIOGRAFIE …………………………………………………………………………. pag. 54

CAPITOLUL I. Considerații generale

Secțiunea 1. Noțiunea de testament și persoane care interesează dreptul la moștenire

Moștenirea testamentară avea, în statele burgheze, o importanță deosebită fiindcă ea conferea proprietarului dreptul de a dispune de soarta averii ce îi aparținea pentru timpul de după moartea sa. Spre deosebire de moștenirea legală, dreptul de a testa apărea în societatea capitalistă ca o exagerare a puterilor proprietarului, căruia i se recunoaște dreptul de a dispune de mijloacele sale de producție nu numai în timpul pieritoarei sale vieți omenești dar și pentru timpul când nu va mai fi.

În dreptul socialist român, principiul libertății de voință nu era primit în materie de acte din cauză de moarte decât în cadrul unor multiple și importante îngrădiri. În aceste limite însă, dreptul de a testa era statornicit de lege prin dispoziții imperative, de la care nu se putea deroga prin act juridic. Astfel, Tribunalul Suprem al Republicii Socialiste România decisese, just, că o convenție prin care cineva s-ar obliga să nu dispună de bunurile sale prin testament trebuia să fie considerată ilicită și nulă de drept.

În prezent, potrivit dispozițiilor art. 644 din Codul Civil român, „Proprietatea bunurilor se dobândește și se transmite prin succesiune, prin legate, prin convenție și prin tradițiune”, deducem că legiuitorul român a încadrat termenul de succesiune ca fiind unul dintre modurile de dobândire a proprietății. Deși nedefinit, este folosit în mod curent de către Codul civil, în sens restrâns fiind sinonim cu alți termeni precum moștenire sau ereditate iar în sens larg prin succesiune înțelegem orice transmisiune de drepturi de la o persoană la alta, fie prin acte între vii, fie pentru cauză de moarte. Prin noțiunile de moștenire sau succesiune se înțelege atât transmisiunea întregului patrimoniu al unei persoane fizice decedate către una sau mai multe persoane în ființă, adică nu numai drepturile dar și obligațiile acestuia, afară de cele exclusiv personale, care se sting odată cu moartea lui, cât și patrimoniul care se transmite la moartea unei persoane (averea succesorală). Prin acestea concluzionăm că termenul de succesiune (moștenire sau ereditate) urmează a defini atât transmisiunea pentru cauză de moarte, cât și obiectul acestei transmisiuni.

Principalele categorii de persoane care interesează dreptul de moștenire sunt: persoana decedată (defunctul, al cărui patrimoniu se transmite) și persoana (persoanele) care dobândește patrimoniul lăsat de defunct.

Prima categorie se mai numește și de cuius, abreviere din formula dreptului roman „is de cuius succesionis (rebus) agitur” (cel despre a cărui moștenire /bunuri/ este vorba). Utilizarea termenului s-a impus, mai ales, din cerințe gramaticale, folosindu-se, de exemplu, formula „moartea lui de cuius”, fiind oarecum impropriu să se vorbească de „moartea defunctului” (așa cum se exprimă Codul civil de la 1864; art. 653 C. civ. referitor la „momentul morții defunctului” sau art. 655 „… a omorât sau a încercat să omoare pe defunct” etc.). Tot referitor la defunct, se mai folosesc termenii de autor (de exemplu, autor comun al comoștenitorilor), mai ales în moștenirea legală și de testator, în special în cazul moștenirii testamentare.

A doua categorie de persoane, cele care dobândesc patrimoniul defunctului, se numesc, în general, moștenitori sau succesori (uneori urmași). În cazul moștenirii testamentare, dobânditorul se numește, de regulă, legatar; aceste persoane pot avea vocație, potrivit testamentului, la întreaga moștenire (legatar universal), la o parte a moștenirii (legatari cu titlu universal) sau la bunuri singulare, anume determinate (legatari cu titlu particular).

Moștenirea, în dreptul român, este de două feluri: legală și testamentară. Moștenirea este legală atunci când transmiterea patrimoniului succesoral are loc în temeiul legii (uneori în literatura de specialitate, în locul noțiunii de moștenire legală, se mai folosește și noțiunea din dreptul roman de moștenire ab intestat, care are avantajul de a preciza că regulile devoluțiunii legale se aplică întocmai numai în cazul persoanelor decedate fără testament – ab intestato mori) și testamentară atunci când transmiterea masei succesorale se înfăptuiește în temeiul voinței celui care lasă moștenirea, manifestată prin testament. Conform art. 821 din C. civ., moștenirea mai poate fi și convențională (în cazul donației de bunuri viitoare, producând efecte numai la moartea donatorului și este întotdeauna revocabil).

Testamentul este un act juridic special, iar definiția acestuia o întâlnim în dispozițiile art. 802 din Codul Civil: „testamentul este un act revocabil prin care testatorul dispune, pentru timpul încetării sale din viață, de tot sau o parte din avutul său”. Potrivit art. 650 C. civ., „succesiunea se deferă sau prin lege sau, după voința omului, prin testament”, de unde deducem că patrimoniul succesoral se poate transmite nu numai în temeiul legii dar și în temeiul voinței celui care lasă moștenirea, manifestată prin testament, caz în care devoluțiunea ei este testamentară. Dreptul persoanelor de a dispune prin testament este limitat (de exemplu prin instituirea rezervei succesorale – o parte a moștenirii menită să protejeze interesele unor persoane aflate în grad de rudenie apropiat cu testatorul și anume pe descendenți, pe ascendenții privilegiați și pe soțul supraviețuitor, care sunt moștenitori rezervatari), legea stabilind granițele în care testatorul poate să dispună de averea sa pentru cauză de moarte și, deși se poate afirma că în dreptul nostru moștenirea legală este regula și constituie dreptul comun în materia transmiterii patrimoniului succesoral, ea poate fi înlăturată – în tot sau în parte – prin testamentul lăsat de de cuius.

Secțiunea 2. Condiții de fond privind încheierea diferitelor tipuri de testament

Paragraful 1. Capacitatea

Potrivit art. 856 C. civ., „orice persoană este capabilă de a face testament, dacă nu este poprită de lege”, iar conform art. 808 alin.(2) C. civ, „este capabil de a primi prin testament oricine este conceput la epoca morții testatorului”. Cu alte cuvinte, pentru ca o persoană să poată testa, trebuie să aibă capacitatea de a dispune prin liberalități, iar persoana în favoarea căreia operează dispoziția testamentară trebuie să aibă capacitatea de a primi prin testament. Deci, ca regulă generală, pentru ca dispoziția testamentară să fie valabilă și producătoare de efecte juridice, testatorul trebuie să aibă capacitatea de a dispune prin legate sau alte acte juridice (exheredări, revocarea unui testament anterior etc.), iar persoana gratificată să nu se afle într-unul din cazurile de incapacitate prevăzute expres de lege, acestea fiind de strictă interpretare (exceptio est strictissimae interpretationis). Întrucât incapacitatea este excepția, înseamnă că nimeni nu poate renunța în tot sau în parte la dreptul de a dispune prin testament.

Legea civilă română stabilește următoarele incapacități de a dispune prin testament:

minorii care nu au împlinit 16 ani nu pot dispune prin testament (art. 806 C. civ.). Această dispoziție testamentară fiind esențialmente personală, el nu poate dispune nici prin reprezentant, nici cu încuviințarea ocrotitorilor legali, chiar dacă a împlinit vârsta de 14 ani (având în acest caz o capacitate de exercițiu restrânsă). În cazul minorului cu vârsta cuprinsă între 16 și 18 ani, conform art. 807 C. civ., „minorul de 16 ani poate dispune prin testament și numai pentru jumătate din bunurile de care după lege poate dispune majorele” iar cu toate acestea el nu poate dispune în favoarea tutorelui său. Legea mai interzice minorului care, ajuns la majorat, vrea să dispună în favoarea fostului său tutore, incapacitatea operând dacă socotelile definitive ale tutelei nu au fost predate și primite, iar ca un colar necesar al incapacității minorului de a dispune în condițiile arătate anterior, tutorele este lovit de incapacitatea de a primi prin testament de la cel ocrotit. În ambele ipoteze, potrivit art. 809 alin. (4) C. civ., sunt exceptați ascendenții minorului, care sunt, ori, respectiv, au fost tutori ai săi.

Incapacitatea de a dispune prin testament în cazul minorului care nu a împlinit vârsta de 16 ani este, așadar, absolută întrucât privește acele persoane care nu pot dispune în favoarea nimănui.

interzișii judecătorești nu pot dispune prin testament (nici personal nici prin reprezentant). Conform art. 147 din Codul Familiei, persoana pusă sub interdicție are statutul juridic al unui minor sub 14 ani, așadar prin art. 806 C. civ. este interzis acesteia să dispună prin testament sub sancțiunea nulității absolute. Incapacitatea interzisului fiind totală și permanentă, interzisul nu are capacitatea de a testa cât timp interdicția nu a fost ridicată, nici măcar în intervalele lucide (adică de întrerupere vremelnică a bolii mintale).

persoana aflată în incapacitate naturală, adică acea persoană care deși nu este pusă sub interdicție, totuși nu are o voință conștientă în momentul întocmirii testamentului. În fapt este vorba despre lipsa temporară de discernământ (neprevăzută de lege ca atare) necesară pentru a putea dispune prin testament atrăgând, prin urmare, incapacitatea celui în cauză de a face dispoziții testamentare (ca și alte acte juridice), deoarece nu are puterea de a aprecia efectele juridice ale manifestării sale de voință.

Fără a intra în detalii privind evoluția practicii judiciare cu privire la această chestiune, precizăm că dacă, la cererea reprezentanților lui de cuius, se va dovedi (în mod neechivoc prin probe concludente, deoarece determină o incapacitate naturală, care nu rezultă din lege) că, în chiar momentul declarației de voință, testatorul nu era conștient, instanța va reține că testamentul era nul. Testamentul, întocmit cu nerespectarea prevederilor legale privind capacitatea de a dispune, se sancționează cu nulitatea relativă, interesele nefiind dictate de dispoziții de ordine publică.

În ceea ce privește capacitatea de a primi prin testament, regula generală este aceeași, adică prin testament poate fi gratificată orice persoană, mai puțin acelea incapabile de a primi, după cum urmează:

tutorii de la minorii care se află sub tutela lor

ofițerii de marină care se află la bord în timpul unei călătorii maritime (art. 883 Cod civil)

preoții de la cei pe care îi asistă (art. 810 alin. 3 Cod Civil)

medicii și farmaciștii (inclusiv persoanele care practică ilegal medicina) care au tratat o persoană de o boală de care a murit nu pot primi liberalitatea pe care bolnavul le-a facut-o în cursul acestei boli (art. 810 Cod Civil), în condițiile în care medicul sau farmacistul are calitatea de legatar, iar tratamentul a avut caracter continuu. Excepție de la această interdicție fac legatele cu titlu particular cu caracter remuneratoriu, daca sunt potrivite cu starea materială a testatorului și cu serviciile prestate de legatar. Sunt admise și legatele universale numai atunci când testatorul nu are moștenitori care sunt în linie directă, iar legatarul e rudă în linie colaterală și până la gradul al IV-lea inclusiv cu defunctul.

Constituția prevede că, în art. 44 alin. (2), că: „Cetățenii străini și apatrizi pot dobândi, dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condițiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană și din alte tratate interneționale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condițiile prevăzute prin lege organică, precum și prin moștenire legală”. În conformitate cu Legea nr. 312/2005, cetateanul unui stat membru UE, apatridul cu domiciliul intr-un stat membru sau in Romania, precum si persoana juridica constituita in conformitate cu legislatia unui stat membru pot dobandi dreptul de proprietate asupra terenurilor in aceleasi conditii cu cele prevazute de lege pentru cetatenii romani si pentru persoanele juridice romane.

Paragraful 2. Consimțământul

Pentru validitatea testamentului este necesar ca dispunătorul să aibă discernământ în momentul întocmirii testamentului, în sensul de a nu exista incapacități legale și nici naturale, adică lipsa unei voințe conștiente, indiferent dacă aceasta se datorează unei cauze trecătoare sau permanente. Astfel, dacă se face dovada că în momentul întocmirii testamentului, dispunătorul era lipsit de discernământ, instanța, la cererea celor ce reprezintă pe defunct, este datoare să anuleze actul.

Testamentul, fiind un act juridic, viciile consimțământului (eroarea, dolul și violența) testatorului îl vor afecta cu aceleași consecințe ca pe oricare alt act juridic, acesta fiind lovit de nulitatea relativă, iar termenul de prescripție pentru introducerea acțiunii în anulare începe să curgă de la data deschiderii succesiunii. Problema leziunii nu se poate pune în această materie, chiar dacă testatorul este un minor între 16 și 18 ani, deoarece dispozițiile testamentare nu sunt acte juridice bilaterale, cu titlu oneros și comutative.

Eroarea, pentru a vicia voința testatorului, trebuie să fie substanțială și să poarte asupra:

fie a identității persoanei în favoarea căreia s-a dispus prin testament

fie a evenimentului care a constituit motivul determinat al legatului, cum ar fi, de exemplu, neștiința testatorului că are rude de sânge, în măsura în care această neștiință a fost motivul determinant al legatului.

Dolul, conform art. 960 din Codul civil, este o cauză de nulitate a actului juridic civil atunci când mijloacele viclene întrebuințate de una părți sunt de așa natură încât fără aceste manopere, dispunătorul nu ar fi dispus prin testament. Așadar, dolul se înfățișează în materie testamentară sub forma captației și sugestiei, constând în utilizarea de manopere viclene și frauduloase, folosite de o persoană (sau mai multe), având calitatea de beneficiar al dispoziției testamentare sau chiar aceea de terț, cu intenția de a câștiga încrederea testatorului și a înșela buna lui credință pentru a-l determina să dispună în sensul în care nu ar fi făcut-o din proprie inițiativă.

Este foarte dificil a încerca a face o distincție netă între sugestie și captație. Deosebirea nu se poate face nici din punctul de vedere al modalităților activităților folosite și nici din acela al scopului urmărit, acestea întrepătrunzându-se reciproc: în timp ce captația constă în folosirea unor manopere dolosive, în scopul de a câștiga încrederea testatorului și de a câștiga buna lui credință, pentru a-l determina să facă o liberalitate, manopere fără de care nu ar fi facut liberalitalea, sugestia vizează, în general, mijloacele, metodele și procedeele cu caracter mai ascuns, mai rafinat, mai insidios, prin care, fără a se acționa fățiș, direct, în vederea realizării scopului propus, se urmărește doar să i se sugereze testatorului asupra modului cum să dispună.

În practica judiciară s-a statuat că, în principiu, corespund înțelesului noțiunii de manopere viclene sau dolosive atât izolarea, cât și îndepărtarea testatorului de rude sau prieteni, sechestrarea sa, insinuarea unor calomnii la adresa rudelor, abuzul de influență sau de autoritate, precum și alte fapte asemănătoare.

Ca excepție de la regula din dreptul comun, unde dolul trebuie să provină de la cealaltă parte, întrucât testamentul este un act juridic unilateral, dolul poate să provină de la orice persoană.

În ceea ce privește violența ca viciu de consimțământ, în această materie nu este întâlnită, deoarece testatorul, chiar dacă ar fi fost victima unei amenințări care i-ar fi afectat libertatea de exprimare a voinței, are, ulterior, posibilitatea de a revoca legatul pe care l-ar fi făcut sub impreriul violenței.

Paragraful 3. Obiectul și cauza

Pentru ca dispozițiile testamentare să fie valabile, ele trebuie să aibă un obiect determinat sau determinabil și licit, iar cauza lor să fie reală și licită.

Conform art. 963 C. civ., obiectul testamentului trebuie să fie în circuitul civil și îl poate forma atât un bun prezent, cât și un lucru viitor, care nu există în momentul testării sau nici chiar în momentul deschiderii succesiunii. Dintre bunurile viitoare, numai moștenirea nedeschisă nu poate forma obiectul unui legat (art. 702 și art. 903 C. civ.), chiar dacă acea moștenire s-ar deschide înainte de moartea testatorului, dar după data testamentului. Este valabil și legatul cu titlu particular al bunului altuia, dacă testatorul a dispus în cunoștință de cauză, știind că bunul nu este al său. În caz contrar, legatul este nul (art. 906-907 C. civ.).

Cauza testamentului are în vedere intenția de a gratifica pe o anumită persoană determinată de motive concrete și subiective. Testamentul trebuie să aibă o cauză licită și morală (spre exemplu, un testament este nul dacă a fost inspirat de o cauză imorală, cum ar fi începerea, reluarea sau continuarea concubinajului).

Secțiunea 3. Condiții generale de formă pentru validitatea testamentului

Paragraful 1. Forma scrisă

Pentru ca vocația testatorului să producă efecte juridice, ea trebuie să îmbrace forma scrisă, indiferent de forma testamentului și de situațiile excepționale (de exemplu militar în război) în care s-ar gasi testatorul. Legislația noastră nu cunoaște ca valabil testamentul verbal (nuncupativ – făcut în fața martorilor). Cerința formei scrise a testamentului constituie o condiție ad validitatem și nu o simplă condiție ad probationem, dar a nu se înțelege greșit, cum că voința testatorului va trebui exprimată doar în formă autentică. Lipsa acestei condiții este sancționată cu nulitatea absolută a manifestării de voință. Cu toate acestea, simplu testament oral sau chiar cel scris, dar nul pentru viciu de formă, pot da naștere unei obligații morale în sarcina moștenitorilor lui de cuius, care îl vor putea executa voluntar și în cunoștință de cauză.

Dispozițiile mortis causa ale testatorului trebuie să rezulte din curpinsul unui testament încheiat într-una din formele scrise prevăzute de lege, valabil întocmit, nefiind admis așa-numitul act per relationem, de exemplu, confirmarea unui testament anterior nul pentru viciu de formă, printr-un testament posterior, chiar dacă acesta din urmă este valabil încheiat.

În situația în care testamentul este încheiat în forma prevăzută de lege, dar totuși el nu poate fi prezentat de cel interesat întrucât a fost distrus, dosit sau pierdut și atunci se pune problema dovedirii existenței testamentului. În această ipoteză distingem următoarele două cazuri:

dacă testatorul a avut cunoștință de distrugerea, pierderea sau dosirea testamentului de către el, o terță persoană sau datorită unui caz de forță majoră, atunci se consideră că legatele cuprinse în testament au fost revocate de către testator, neputându-se astfel face dovada testamentului în niciun fel

dacă testatorul nu a avut cunoștință de distrugerea, pierderea sau dosirea testamentului, în timpul vieții sau după moartea sa, pretinsul legatar va putea face dovada existenței testamentului, întrucât ceea ce se urmărește a se dovedi este faptul că testatorul a dispus în favoarea sa printr-un testament întocmit în formele prevăzute de lege. Acesta va trebui să facă dovada existenței și conținutului testamentului sub aspectul condițiilor de fond și formă, precum și faptul distrugerii testamentului prin aplicarea prevederilor art. 1198 C. civ., care îngăduie proba cu martori și prezumții ori de câte ori partea nu poate conserva și înfățișa înscrisul ce îi servea ca dovadă, dintr-o cauză de forță majoră, căreia i se asimilează și fapta de neînlăturat a unei alte persoane.

Paragraful 2. Interdicția testamentului conjunctiv

Potrivit dispozițiilor art. 857 Cod civil, „două sau mai multe persoane nu pot testa prin același act, una în favoarea celeilalte, sau în favoarea unei a treia persoane”. Dimpotrivă, dacă testamentele (actele de dispoziție testamentară) sunt separate, ele vor fi valabile chiar dacă conțin dispoziții reciproce și interdependente, inclusiv clauza că revocarea unui testament atrage și revocarea celuilalt (este valabil și testamentul unuia dintre soți, chiar dacă a fost semnat și de către celălalt soț). Asemenea testamente, numite conjunctive, sunt interzise pentru că pluralitatea de părți ar conferi testamentului caracter contractual și deci irevocabil prin voință unilaterală, însemnând că libertatea de voință a testatorului nu ar fi deplină nici la încheierea testamentului și nici la revocarea dispozițiilor pe care le cuprinde.

În literatură și practica judecătorească s-a precizat că testamentul nu este conjunctiv dacă două sau mai multe persoane testează pe aceeași coală de hârtie, dacă „actele” (art. 857 C. civ.) de dispoziție sunt distincte, valabile în sine și semnate separat, exprimând fiecare voința unei singure persoane.

Potrivit art. 866 C. civ., nerespectarea condițiilor generale de formă (forma scrisă și forma actului separat), ca și nerespectarea condițiilor speciale de formă pentru diferitele tipuri de testamenten se sancționează cu nulitatea absolută. Totuși, prin extinderea unor reglementări de la instituții vecine și conexe și în lumina principiilor sau reglementărilor aplicabile în materie de nulitate pentru vicii de formă, rigoarea sancțiunii este atenuată sub anumite aspecte ori devine inaplicabilă sau poate fi acoperită prin confirmarea sau executarea voluntară a testamentului nul de către moștenitori, făcându-se aplicarea, prin analogie, a art. 1167 alin. (3) Cod civil.

CAPITOLUL II. Testamente ordinare

În afară de condițiile generale de formă care afectează validitatea oricărui testament (forma scrisă și forma actului separat), legea prevede pentru fiecare tip de testament în parte reguli speciale de formă a căror nerespectare atrage după sine nulitatea absolută a dispozițiilor testamentare. Prin urmare, conform legislației noastre civile, pentru ca o persoană să poată testa valabil trebuie ca să își exprime ultima sa voință în formă scrisă, indiferent de dorința sa ori de împrejurările în care se află.

Testamentele ordinare sunt acele testamente care se întocmesc în condiții de viață normală, obișnuite, atunci când este posibilă folosirea unei proceduri complete, care asigură condiții optime pentru ca testatorul să dispună pentru cauză de moarte.

Potrivit Codului Civil, art. 859, testamentele ordinare (sau obișnuite) sunt împărțite în trei categorii: olografe, autentice și mistice sau secrete.

Secțiunea 1. Testamentul olograf

Paragraful 1. Definiție

Codul civil ne defineste prin art. 859 C. civ. testamentul olograf ca fiind acel testament pentru a cărui validitate se cere să fie în întregime scris, datat și semnat de mâna testatorului, nerespectarea acesor condiții atrăgând după sine nulitatea absolută. Cu toate că nu necesită îndeplinirea unor formalități speciale, fiind creat ca înscris sub semnătură privată, testamentul olograf (ca și orice alt testament), este un act solemn, iar toate aceste cerințe de solemnitate (scrierea, datarea și semnarea) trebuie să fie îndeplinite de „mâna testatorului” și „trebuie să fie întrunite cumulativ”.

În dreptul român, testamentul scris de altul (allograf) sau chiar de testator dar cu mijloace mecanice (de exemplu, la mașina de scris) și semnat de el în fața martorilor nu este valabil însă, testamentul scris de altul și semnat de testator, poate lăsa în persoana succesorilor o obligație civilă imperfectă (naturală), susceptibilă de confirmare sau executare benevolă. Dacă testamentul nu este scris, datat și semnat de către testator, el poate avea valabilitate numai ca altfel de testament (de exemplu, autentic), dacă condițiile acelui fel de testament sunt îndeplinite.

Interesul ocrotit, în considerarea căruia a fost edictată dispoziția art. 859 din Codul Civil este de ordin personal, fiind interesul de ocrotire al testatorului pentru a se asigura că testamentul ce se va pune în executare, reprezintă realmente actul care exprimă liber ultima sa dorință.

Paragraful 2. Condiții

Pentru valabilitatea testamentului olograf este necesară îndeplinirea următoarelor condiții:

să fie scris în întregime de mâna testatorului

să fie datat

să fie semnat de către testator

Scrierea. O primă condiție esențială cerută pentru validitatea testamentului olograf este aceea ca scrierea să aparțină în întregime testatorului, deoarece numai în acest caz actul poate fi considerat că „exprimă voința liberă și conștientă a testatorului”. Dacă testamentul nu este scris de mâna testatorului, cerință prevăzută de lege ad solemnitatem, spre deosebire de formalitatea „bun și aprobat” prevăzută de lege numai ad probationem în cazul contractelor unilaterale, fiind dactilografat (sau folosindu-se alte procedee mecanice ori electrotehnice de scriere, cu caracterele impersonale ale unei mașini), va fi nul, chiar dacă a fost făcut personal de către testator și cuprinde mențiunea – datată și semnată de către testator – că reprezintă ultima sa dorință, deoarece, nu există posibilitatea ca, în cazul unui litigiu, să se poate face o verificare de scripte (se poate dispune de către contestatari o expertiză grafoscopică).

Testamentul olograf poate fi scris pe orice fel de material (hârtie, pânză, material plastic, scândură, piatră, sticlă etc.), cu orice mijloace (creion, cerneală, cărbune, vopsea, tuș etc.) și cu orice fel de scriere (litere de mână ori de tipar, stenografiat ori în alfabetul Braille pentru nevăzători) sau poate fi scris în orice limbă, cu condiția să fie cunoscută testatorului la data testării. Nici titulatura de testament sau folosirea formulelor sacramentale nu este necesară, dacă din conținutul actului rezultă că reprezintă ultima voință a testatorului.

Testamentul olograf poate fi întocmit dintr-o singură dată (uno contextu) sau pe etape (când este vorba de un testament mai amplu), poate să poarte titulatura de testament sau nu, dar este necesar să rezulte din conținut că este un act final (și nu un proiect).

Este permisă efectuarea de către testator a unor corecturi, ștersături, completări în conținutul testamentului care să constituie anumite lămuriri privitoare la dispozițiile testamentului, fără a mai fi necesară semnătura acestuia. Dacă însă, completările, adăugirile (post scriptum-uri; codiciluri) care se fac produc efecte asupra conținutului testamentului, în sensul că adaugă noi dispoziții, acestea vor fi datate și semnate de testator.

Cerința scrierii testamentului de către testator nu exclute participarea unei alte persoane (rudă, prieten, avocat etc.), care sa-l ajute la redactare, oferind un model scris sau verbal, pentru formularea corectă a dispozițiilor voite de testator, asistența fiind pur tehnică.

În ceea ce privește libertatea de redactare, testamentul va fi valid dacă cel de-al treilea s-a mulțumit să asiste materialmente pe testator, spre pildă așezând mâna orbului pe hârtie și ajutându-l să semneze la locul potrivit. El va fi nul, însă, dacă terțul este cel care a scris testamentul, călăuzind mâna testatorului, astfel încât acesta din urmă n-a avut decât rolul unui simplu instrument pasiv.

În ipoteza în care testamentul este scris de testator, dar cuprinde și o intervenție străină (ștersătură, completare, modificare), acesta va fi nul dacă intervenția s-a făcut cu știrea testatorului, deoarece aceasta nu mai este opera personală și exclusivă a testatorului și, dimpotrivă, va fi valabil, așa cum a fost conceput de către testator, dacă acesta nu a avut cunoștință de intervenție. Prin adoptarea unei alte soluții, s-ar permite terților (în special persoanelor care nu agreează testamentul) ca, folosind o simplă adăugire (evident, care să schimbe sensul testamentului), inserată în cuprinsul textului, să atragă nulitatea unui testament legal făcut. Dacă scrierea străină este anterioară redactării, spre pildă testatorul a scris actul său de ultimă voință pe spatele unui alt document, testamentul va fi valabil, căci nu se poate prezuma că voința testatorului a fost înrâurită.

Testamentul este valabil și dacă a fost întocmit după un model ce i-a fost pus la dispoziție de o altă persoană, cu condiția ca redactarea acestuia să fie la nivelul pregătirii intelectuale a autorului.

Data. O altă condiție de validitate a testamentului olograf este datarea lui exactă, de mâna testatorului, prin indicarea zilei, a lunii și a anului în care a fost întocmit sau prin indicarea unui eveniment deosebit, cunoscut (de exemplu, ziua națională a României în loc de 1 decembrie). Ea reprezintă o importanță pentru că în funcție de data testării se poate stabili dacă testatorul a avut sau nu capacitate de a testa, iar în cazul pluralității de testamente succesive, cu dispoziții contrare sau incompatibile, în raport cu data lor se stabilește „ultima voință a testatorului”, care urmează a fi luată în considerare, revocând pe cele anterioare. În plus, data poate prezenta importanță pentru stabilirea împrejurărilor în care testamentul a fost întocmit și care poate determina nulitatea (de exemplu, a existat pericolul vicierii consimțământului) și facilitează deosebirea unui testament de un simplu proiect (care, de regulă, nu conține o dată).

De reținut este și faptul că, cerința datării testamentului olograf, conținută de art. 859 C. civ., constituie o derogare de la regula generală, pentru validitatea înscrisului sub semnătură privată, este necesară și suficientă doar semnătura celui (celor) de la care emană actul.

Se recomandă ca data să fie trecută după redactarea testamentului, la sfârșitul lui, aceasta pentru că se poate confirma astfel că data se aplică întregului testament, dar aceasta nu duce la ideea că nu poate fi trecută oriunde în testament, indiferent de numărul de foi al acestuia.

Dacă testamentul nu este datat potrivit celor arătate (ceea ce se întâplă relativ frecvent în practică) sau data indicată în testament este eronată sau falsă, potrivit legii testamentul ar urma să fie considerat nul absolut. Având în vedere că testamentul este un act solemn, este greșită soluția potrivit căreia sancțiunea ar fi „nulitatea relativă pentru datarea incompletă a testamentului”. Nu este riguros exact nici considerentul că art. 859 C. civ. a fost edictat numai „în interesul de ocrotire a testatorului” și că „existența unor considerente patrimoniale prejudiciabile pentru terți este neconcludentă sub raportul stabilirii nulității”. Sancțiunea nulității este edictată nu numai în interesul ocrotirii (voinței) testatorului, dar și a succesorilor, cum a fost în cauza care a prilejuit decizia citată și în care s-a dovedit că „testamentul” invocat era un fals, săvârșit de unul dintre moștenitorii legali, în detrimentul celorlalți.

În ipoteza în care data trecută în testament este falsă, adică testatorul în mod intenționat a trecut o altă dată decât cea reală, testamentul va fi nul iar chiar dacă această dată reală a fost voluntar tăinuită, acesta neputând fi recunoscut valabil, chiar dacă falsificarea datei nu s-a făcut în scop de fraudă. Dovada falsificării testamentului se poate face prin orice mijloc de probă, dacă prin falsificarea datei s-a urmărit fraudarea legii (de exemplu, în ceea ce privește capacitatea) și prin elemente scoase din cuprinsul intelectual sau din starea materială a testamentului dacă nu s-a urmărit o asemenea fraudă.

În cazul în care data este incompletă sau eronată, datorită unei simple greșeli a testatorului, testamentul nu va fi nul dacă persoana interesată să-i salveze valabilitatea reușește să facă proba datei întocmirii lui cu ajutorul elementelor scoase din cuprinsul intelectual sau din starea materială a testamentului (elemente intrinseci) sau chiar cu ajutorul elementelor exterioare testamentului (elemente extrinseci) care însă își găsesc „principiul” și „rădăcina” în elemente intrinseci cu care coroborează. Aceeași soluție se admite și în cazul în care data testamentului este involuntar inexactă (eronată sau incertă), de exemplu, din cauza scrierii defectuoase sau pentru că testamentul cuprinde mai multe date diferite.

Inexactitatea datei este acoperită dacă a fost rectificată ulterior de testator printr-un supliment la testament (codicil).

Lipsa datei atrage nulitatea testamentului.

Semnătura. Ultima formalitate cerută pentru valabilitatea testamentului olograf, având ca scop certificarea conținutului actului, este atestarea că acesta exprimă voința celui care testează. Per a contrario, lipsa semnăturii conduce la nulitatea absolută a testamentului. Este recomandabil ca semnătura să figureze la sfârșitul testamentului (legea nu reflementează locul unde trebuie pusă semnătura), prin aceasta certificându-se conținutul întregului testament. Esențial este să rezulte neîndoielnic că, semnând, testatorul și-a însușit întregul cuprins al testamentului, că toate prevederile testamentare exprimă dorința sa. În ipoteza în care testamentul este scris pe mai multe pagini, testatorul nu este ținut să semneze pe fiecare, deși nimic nu îl împiedică să procedeze în acest fel. Semnătura de pe plicul în care se află închis testamentul nu este valabilă căci cei interesați ar putea introduce în plicul semnat de testator un simplu proiect de testament pe care acesta nu l-a desăvârșit. Soluția rezultă și din textul legii care prevede necesitatea semnării testamentului, iar nu a ambalajului în care se găsește. Se admite totuși o astfel de semnătură atunci când este însoțită de mențiunea „Acesta este testamentul meu”, stabilindu-se în acest fel o legătură indisolubilă între ea și conținutul plicului. În lipsa semnăturii actul poate fi un simplu proiect de testament, nedefinitivat și, ca atare, lipsit de efecte juridice.

Ca și scrierea sau datarea, testatorul trebuie să semneze „de mână”. Nu se poate folosi parafa, sigiliul ori ștampila. Este nul și testamentul semnat prin punere de deget (spre exemplu, a unei persoane care nu știe carte).

Semnătura nu trebuie să cuprindă neaparat numele din actul de stare civilă a testatorului, ci poate fi chiar un pseudonim folosit de obicei sau inițialele numelui și prenumelui (în ipoteza în care acesta se semna în acest fel în mod obișnuit) etc. Esențial este ca semnătura să permită identificarea testatorului.

În doctrină, în mod judicios, s-a arătat că: „soluțiile admise în privința datei testamentului – care poate fi stabilită, întregită sau rectificată… – sunt inaplicabile în materie de semnătură.”

Paragraful 3. Avantaje și dezavantaje

Testamentul olograf prezintă o serie de avantaje dar și anumite inconveniente. Dintre avantaje, menționăm:

este foarte practic, el putând fi întocmit de orice persoană care știe să scrie

se poate face oricând și oriunde, fără ajutorul altei persoane (nu necesită prezența vreunui martor)

se face fără nicio cheltuială

asigură secretul deplin al dispozițiilor de ultimă voință

fiind celor mai simple formalități, prilejuiește cele mai puține nulități de formă

poate fi revocat foarte ușor de testator prin distrugerea voluntară a înscrisului testamentar

În același timp, datorită simplității lui, prezintă și anumite dezavantaje:

testatorul poate fi supus influențelor abuzive (sugestie, captație) din partea persoanelor interesate

înlesnește falsul

fiind întocmit de către un necunoscător al dreptului, poate cuprinde exprimări confuze, susceptibile de interpretări contradictorii

poate fi ușor dosit ori distrus dacă testatorul nu l-a depus într-un loc sigur (de exemplu, prin încredințarea lui unei persoane de încredere sau depozitarea acestuia la un birou notarial pentru a fi eliberat la moartea testatorului persoanei indicate de el) sau dacă nu l-a întocmit în mai multe exemplare

Paragraful 4. Formalități ulterioare decesului testatorului

Conform art. 892 C. civ., „Testamentul olograf sau mistic, înainte de a fi executat, se va prezenta tribunalului județean în a cărui rază teritorială s-a deschis moștenirea”. Așadar, formalitatea cerută de lege, celui care găsește testamentul, este de a-l prezenta notarului public de la locul unde s-a deschis moștenirea pentru a constata prin proces-verbal deschiderea lui și starea în care s-a găsit, după care se va păstra în arhiva biroului notarial.

Nerespectarea acestei formalități, nefiind însoțită de vreo sancțiune, nu interzice producerea de efecte a testamentului olograf, chiar și în absența prezentării lui notarului public.

Potrivit art. 71 alin. (5) din Legea nr. 36/1995, numai testamentul (indiferent de felul lui) găsit la inventarierea bunurilor succesorale se vizează spre neschimbare și se păstrează în depozit la biroul notarial public iar testamentul inventariat sau prezentat de partea interesată în cadrul procedurii succesorale notariale se deschide numai în acest cadru, întocmindu-se un proces-verbal prin care se constată starea materială, dacă testamentul este olograf sau mistic (art. 75 alin. 2). În baza acestora, în doctrină s-a emis opinia conform căreia prevederile art. 892 din C. civ. nu mai prezintă interes practic.

Paragraful 5. Forța probantă

Testamentul olograf, deși este un act juridic solemn, este constatat printr-un înscris sub semnătură privată. Cei cărora li se opune acest testament (moștenitori legali) pot să conteste scrierea, datarea și semnarea acestuia de către testator.

Cât privește sarcina probei și mijloacele de probă admise trebuie însă să facem deosebirea între scriere și semnătură, pe de o parte, și data testamentului olograf, pe de altă parte.

În ceea ce privește scrierea și semnătura, dacă moștenitorii legali cărora li se opune un asemenea testament nu le recunosc (potrivit art. 1177 C. civ), legatarii care-și întemeiază drepturile pe testamentul contestat sunt ținuți să dovedească, inclusiv prin verificare de scripte, sinceritatea scrierii și semnăturii de mâna testatorului, sarcina probei aparținând celor care pretind un drept (actori incumbit probatio). În acest caz, legatarul este cel care pretinde un drept împotriva moștenitorilor legali și, în consecință, el va trebui să dovedească temeinicia dreptului pretins (art. 1169 C. civ.).

Verificarea de scripte se poate face de către instanță în mod direct, prin confruntarea de către judecător (președinte de complet) a oricăror înscrisuri care provin neîndoielnic de la testator cu scrisul și semnătura cuprinse în testamentul olograf, sau în mod indirect, prin dispunerea unei expertize judificare. În situația în care se ajunge la cea din urmă situație, se vor urma mai multe etape: într-o primă etapă, se va urmări stabilirea împrejurării dacă textul și semnătura testamentului aparțin uneia și aceleiași persoane, apoi se vor examina piesele de comparație (alte acte emanate de la testator și necontestate de părți) pentru a se stabili caracteristicile scrisului testatorului, precum și variabilitatea în timp a acestuia, urmând ca, în final, să se compare scrisul și semnătura din testamentul în discuție cu cele din acte provenind de la testator și necontestate de părți.

Dacă s-a stabilit veridicitatea scrierii și semnăturii, indiferent dacă s-a realizat prin recunoaștere sau prin verificare de scripte, de admite că data testamentului olograf are putere probatorie astfel cum este prevăzută (nu de la data decesului testatorului), cu toate că nu a devenit certă potrivit regulilor aplicabile în privința datei înscrisurilor sub semnătură privată (art. 1182 C. civ.). De aici deducem că persoana care contestă testamentul nu trebuie să dovedească faptul că data indicată în testament este cea reală. Dimpotrivă, persoana care contestă data are sarcina probei inexactității sau falsității ei. Prin urmare, data se prezumă a fi reală până la proba contrară.

Proba contrară se poate face prin elemente sau indicații rezultând din cuprinsul intelectual sau material al testamentului, elementele exterioare putând fi avute în vedere numai dacă își găsesc principiul și rădăcina în elementele intrinseci cu care se coroborează. În cazul falsității datei cu intenții frauduloase, ceea ce atrage nulitatea testamentului, se admit orice mijloace de probă.

Secțiunea 2. Testamentul autentic

Paragraful 1. Definiție

Testamentul este, conform art. 860 C. civ. și art. 65 din Legea nr. 36/1995, autentic dacă, prin încheiere, a fost investit cu formă autentică, de către notarul public.

Deoarece regimul special de autentificare a testamentului de către judecători prevăzut de art. 861-863 C. civ. a fost abrogat, ca și actele normative ulterioare cu incidență în materie, iar în prezent se aplică regulile de drept comun privind autentificarea actelor prevăzute de Legea notarilor publici și a activității notariale nr. 36/1995 și de Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 36/1995, cu modificările și completările aduse prin Ordin al ministrului Justiției în Monitorul Oficial al României nr.20/26.03.2007, partea I, în continuare, ne vom referi strict numai la aspecte ce interesează sau care prezintă particularități în materie testamentară.

Paragraful 2. Reguli privind întocmirea testamentului autentic

Potrivit legii, testamentul autentic este, în esență, un înscris autentic, el fiind întocmit potrivit procedurii de autentificare a înscrisurilor. Acesta se poate redacta și se autentifică de către notarii publici; nici primăriile și nici alte organe de stat ori particulare nu au în competența lor autentificarea testamentelor.

Testatorul, care este de regulă și redactorul testamentului, se va prezenta la biroul notarial și va declara în fața notarului public, după citirea testamentului, că cele cuprinse în el reprezintă voința sa, nealterată. Având în vedere caracterul esențialmente personal al testamentului, testatorul nu poate fi reprezentat la autentificare (printr-un mandatar cu procură specială, potrivit art. 58. alin. 2 din Legea nr. 36/1995). El trebuie să fie prezent în persoană la autentificare, fie la sediul biroului notarial, fie în afara sediului (la domiciliu, spital etc.) dacă din motive temeinice este împiedicat să se prezinte la sediul biroului (art. 48 din Legea nr. 36/1995). Temeinicia motivelor este lăsată la aprecierea notarului public însă, în afara sediului, el este competent numai în limitele circumscripției sale teritoriale. În toate cazurile, notarul verifică identitatea testatorului, eventual pe a redactorului și a martorilor.

Proiectul de testament va putea fi întocmit de către testator sau de către un terț care, de regulă, este o persoană cu pregătire de specialitate (avocat sau chiar notarul public).

După luarea consimțământului, înscrisul se semnează în fața notarului de către testator și de eventualul redactor. Testatorul își va exprima consimțământul înaintea notarului prin declarație orală. Testatorul surd, mut sau surdo-mut, însă știutor de carte își va da consimțământul menționând în testament cu propria lui mână că l-a citit. În situația de mai sus, dacă testatorul nu știe să citească, consimțământul se va lua prin interpret. În cazul orbului, notarul, înainte de a primi declarația de ultimă voință orală a acestuia, se va convinge prin întrebări că acesta a auzit bine cuprinsul testamentului ce i-a fost citit. În cazul în care unul dintre cei care trebuie să semneze înscrisul se află în imposibilitate de a semna (în caz de boală, infirmitate etc.), notarul public va face mențiune despre această împrejurare în încheierea de autentificare, mențiune care va ține loc de semnătură (art. 62 din Legea nr. 36/1995).

Testamentul se întocmește în limba română. La cererea justificată a testatorului, notarul public poate autentifica testamentul întocmit într-o altă limbă pe care o cunoaște sau după ce a luat la cunoștință de cuprinsul lui prin interpret (art. 47 din Legea nr. 36/1995).

Operațiunea îndeplinirii autentificării testamentului se constată printr-o încheiere de autentificare a notarului public care, sub sancțiunea nulității, trebuie să cuprindă (printre altele): data și locul autentificării, cu precizarea împrejurărilor pentru care s-a îndeplinit în afara biroului notarial, dacă este cazul; modul în care s-a constatat identitatea testatorului; constatarea că s-a luat consimțământul testatorului și că testamentul a fost semnat de acesta în fața notarului, respectiv mențiunea notarului că testatorul nu a putut semna etc.

Conform art. 51 și 67 din Legea nr. 36/1995, dacă condițiile de autentificare nu sunt îndeplinite și testatorul stăruie în cerere, notarul dă, în termen de 5 zile de la data înregistrării cererii, o încheiere de respingere motivată, pe care testatorul o poate ataca prin plângere la judecătorie care, dacă va fi admisă, notarul va autentifica actul, conform hotărârii judecătorești rămasă definitivă și irevocabilă.

În ipoteza în care nu s-au îndeplinit toate formalitățile esențiale, testamentul va fi nul absolut ca testament autentic, însă va putea fi valabil ca testament olograf, dacă acesta a fost scris în întregime, datat și semnat de mâna testatorului (art. 1172 C. civ.).

Paragraful 3. Avantaje și dezavantaje

Avantaje:

poate fi folosit de cei care nu pot sau nu știu să scrie sau să citească

conservarea înscrisului este bine asigurată, întrucât un exemplar este păstrat la notarul public (nefiind posibilă dosirea sau sustragerea acestuia)

folosirea mijloacelor dolosive este mai dificilă, întrucât notarul asigură realizarea voinței testatorului în cadrul dispozițiilor testamentare (influențarea prin sugestie sau captație este mai greu de realizat)

se bucură de forța probantă a actelor autentice, sarcina dovezii revenindu-i celui care îl contestă

Dezavantaje:

nu asigură păstrarea deplină a secretului dispozițiilor de ultimă voință, inconvenient aproape inexistent, deoarece testatorul poate alege pentru autentificare orice notar din țară iar notarul și personalul biroului notarial au obligația să păstreze secretul profesional în condițiile legii

necesită un timp mai îndelungat precum și cheltuieli materiale sporite, în comparație cu testamentul olograf

contestarea testamentului de către persoanele interesate este mai anevoioasă

Paragraful 4. Forța probantă

Testamentul autentic are forța probantă a oricărui înscris autentic, aceasta derivând din faptul că a fost primit și autentificat sau întocmit și autentificat de către notarul public competent, astfel că va face dovada deplină până la înscrierea în fals atât cu privire la caracterul său autentic, cât și cu privire la mențiunile procesului-verbal de autentificare, întemeiate pe constatările făcute în limitele atribuțiilor sale, de către notarul public, prin propriile sale simțuri (de exemplu, constatarea înfățișării în persoană a testatorului, constatarea citirii cuprinsului testamentului în auzul testatorului etc.).

Înscrierea în fals constituie „un mijloc procedural de contestare a exactității mențiunilor unui înscris autentic ce redau constatările personale făcute de agentul instrumentator în limitele atribuțiunilor sale oficiale, precum și a valabilității unui înscris sub semnătură privată care este declarat fals de către partea care i se opune”. Falsul poate fi material (modificarea datei, a scrisului etc.) sau intelectual (este rezultatul redactorului actului, care, în mod conștient, trece în cuprinsul acestuia mențiuni diferite față de voința părților). Cercetarea falsului se face de către organele de urmărire penală și instanțele penale iar pe această perioadă procesul civil este suspendat.

Declarațiile testatorului consemnate în încheierea de autentificare, precum și cele inserate în testament, fac dovada deplină până la proba contrară, deoarece agentul instrumentator nu a putut decât să ia act de aceste declarații, neavând posibilitatea să controleze dacă ele corespund realității. Tot astfel vor putea fi combătute constatările făcute de notar, chiar personal, dar în afara atribuțiunilor legale.

Puterea doveditoare deosebită a testamentului autentic este avută în vedere și în reglementarea procedurii succesorale notariale. Astfel, dacă testatorul a instituit un legatar cu title universal, la dezbaterea succesorală se citează, în afară de legatar, numai moștenitorii rezervatari, dacă există, nu și ceilalți moștenitori legali, cum se procedează dacă testamentul este olograf sau mistic (art. 75 din Legea nr. 36/1995). Aceasta nu înseamnă însă că moștenitorii nerezervatari nu ar putea ataca testamentul autentic prin procedura înscrierii în fals, respectiv prin acțiunea în anulare, de exemplu, pentru lipsa de discernământ a testatorului sau pentru vicii de consimțământ etc., putând fi dovedite potrivit dreptului comun prin orice mijloace de probă.

Conform art. 51. alin. (2) lit. D și art. 59 din Legea nr. 36/1995, notarul respinge cererea de autentificare dacă constată lipsa de discernământ a testatorului, iar dacă are îndoieli cu privire la deplinătatea facultăților mintale procedează la autentificare numai dacă un medic specialist atestă în scris că el poate să-și exprime în mod valabil consimțământul în momentul autentificării.

Secțiunea 3. Testamentul mistic (secret)

Paragraful 1. Definiție

Testamentul mistic este acel testament (scris de mână, dactilografiat etc.) semnat de testator, strâns și sigilat iar apoi prezentat judecătoriei în vederea efectuării formalităților de suprascriere (art. 864 Cod Civil).

Această formă de a testa, deși asigură secretul dispozițiilor de ultimă voință, nu este prea utilizată în practică, deoarece implică unele formalități și cheltuieli materiale și de timp. Această formă cumulează neajunsurile testamentului autentic cu cele ale testamentului olograf.

Paragraful 2. Formalități de întocmire

În conformitate cu prevederile legale în vigoare, pentru valida întocmire a unui testament secret, se cer a fi îndeplinite unele formalități.

Potrivit art. 864 C. civ., testamentul mistic poate fi scris de testator sau de o altă persoană, poate fi scris de mână sau dactilografiat, în limba română sau în orice altă limbă cunoscută de testator, putând fi executat chiar cu alfabetul pentru orbi însă, în toate cazurile, cel care testează trebuie să-l semneze. Cei care nu știu sau nu pot citi și scrie nu pot testa în formă secretă (art. 865 C. civ.).

Testamentul redactat se va strânge sau se va introduce într-un plic și se sigilează, anterior sau cu ocazia prezentării lui la judecătorie ori în fața judecătorului delegat, dacă testatorul a fost în imposibilitatea fizică de a se deplasa la judecătorie. Insuficiența sigilării, care ar permite înlocuirea testamentului, atrage nulitatea lui.

În fața judecătorului, testatorul declară că dispozițiile din înscris alcătuiesc testamentul său, scris de el sau de o altă persoană și semnat de el. În cazul în care declarația acestuia este una mincinoasă, testamentul va fi declarat nul (declarația incompletă nu atrage nulitatea testamentului). Judecătorul care primește un asemenea testament are obligația să întocmească, pe hârtia sau plicul sigilat, actul de suprascriere cu valoare de proces-verbal (art. 864 alin. 2 Cod Civil) care constată prezentarea testatorului (identificat de judecător), data, declarația acestuia că testamentul este al său, precum și starea testamentului. Dacă testatorul nu poate vorbi, declarația se va face în scris în procesul-verbal (art. 866 C. civ.). Actul de suprascriere se va semna de către testator și judecător. Dacă testatorul declară că, din cauze ulterioare semnării testamentului, nu poate semna actul de suprascriere, această declarație se va trece în procesul-verbal.

De menționat este că formalitățile arătate mai sus trebuie desfășurate fără întrerupere, în vederea evitării înlocuirii testamentului. Nerespectarea oricărei formalități atrage nulitatea testamentului, aceste cerințe de formă fiind prevăzute ad validitatem, neputând fi suplinită prin redactarea actului de către un cabinet de avocatură, chiar dacă, potrivit Legii nr. 51/1995, avocații au posibilitatea să ateste conținutul, semnătura și identitatea persoanei care lasă testamentul. Continuitatea vizează numai lucrarea judecătorească, iar nu scrierea și prezentarea testamentului la judecătorie, între care intervalul de timp poate fi mai îndelungat. Dacă judecătorul delegat s-a deplasat la domiciliul testatorului, iar actul de suprascriere se face ulterior la sediul judecătoriei, testamentul mistic este nul din cauza întreruperii formalităților.

După îndeplinirea formalităților, testamentul este restituit testatorului sau poate fi păstrat la judecătorie.

Paragraful 3. Avantaje și dezavantaje

Avantaje:

asigură secretul dispozițiilor testamentare

forța probatorie a dispozițiilor testamentare este aceea a actelor sub semnătură privată

Dezavantaje:

poate fi folosit numai de persoanele care știu și pot citi și scrie

necesită anumite cheltuieli și pierdere de timp pentru îndeplinirea formalităților

nu scutește de neajunsurile testamentului olograf în ce privește valoarea probantă și conservarea testamentului (dacă nu este lăsat în păstrarea la judecătorie)

Paragraful 4. Forța probantă

Cât privește natura sa juridică, testamentul secret este alcătuit din două înscrisuri deosebite, cel din urmă desăvârșind pe cel dintâi, și anume: un înscris sub semnătură privată, constând în testamentul propriu-zis, și un înscris autentic, actul de suprascriere. De exemplu, contestatarul poate dovedi faptul că testatorul nu cunoștea limba în care testamentul a fost scris. Întrucât semnarea testamentului de către testator nu se constată de judecător, pentru dovada falsității lui nu trebuie urmată calea procedurii înscrierii în fals; persoanele interesate pot declara că nu recunosc semnătura și, în acest caz, se va trece la procedura verificării de scripte, ca și în cazul testamentului olograf. Considerăm că, în cursul probatoriului, instanța va avea în vedere declarația autentică a testatorului consemnată în actul de suprascriere că testamentul este al său și a fost semnat de el.

Data testamentului este considerată aceea a înfățișării înaintea judecătorului, constată în procesul-verbal de suprascriere.

Cât privește forța probantă a testamentului secret, va trebui să se țină seama de distincția dintre cele două acte (înscrisuri). Astfel, mențiunile din testamentul propriu-zis fac dovada deplină, până la proba contrarie, în vreme ce acelea din actul de suprascriere (care au la bază propriile constatări ale judecătorului), până la înscrierea în fals.

CAPITOLUL III. Testamente privilegiate

Având în vedere că testatorul s-ar putea afla în împrejurări neobișnuite, excepționale, care l-ar putea împiedica să îndeplinească formalitățile cerute de lege pentru testament și dorește să întocmească unul, neputând să recurgă la formalitățile autentificării potrivit dreptului comun, legiuitorul a prevăzut, pentru fiecare dintre aceste situații, testamente autentice, simplificate, denumite testamente privilegiate (art. 805 C.civ.), care se supun unor reguli speciale, derogării de la regulile autentificării înscrisurilor.

Așadar, testamentele privilegiate sunt testamente autentice în formă simplificată, întocmite de persoane care, temporar, se află în situații excepționale, prevăzute de lege, ca, de exemplu, starea de război pe teritoriu străin sau prizonier la inamic, într-un loc asediat, fără comunicație cu exteriorul și altele.

Evident, persoana care se găsește în împrejurările excepționale care justifică posibilitatea testării într-o formă autentică simplificată, nu este obligată să recurgă la această formă; ea poate redacta testamentul în formă olografă, potrivit regulilor aplicabile acestei forme de testament.

Codul civil în vigoare reglementează trei forme de testamente privilegiate, și anume: testamentul militarilor, testamentul făcut în timp de boală contagioasă și testamentul maritim.

Secțiunea 1. Reguli comune

Forma scrisă și forma înscrisului separat sunt obligatorii, evident, și în cazul testamentelor privilegiate. De exemplu, soții care călătoresc pe mare nu ar putea face un testament conjunctiv. Dar în afara acestor reguli comune tuturor testamentelor și a regulilor de formă prevăzute de lege pentru fiecare testament privilegiat în parte, trebuie să fie avute în vedere și unele reguli comune pentru acestea:

Sub sancțiunea nulității, testamentul privilegiat trebuie să fie semnat de către testator (în ipoteza în care nu știe sau nu poate să semneze, se va face mențiunea despre aceasta și despre cauza ce l-a împiedicat să semneze), de către agentul instrumentator și, în cazul martorilor, de cel puțin unul dintre ei, arătându-se cauza pentru care cel de-al doilea nu a putut semna. Deși nu este prevăzut expres de lege, se apreciază că și datarea testamentului este un element esențial, necesară pentru a proba întocmirea acestuia în împrejurări excepționale;

Testamentele privilegiate produc efecte juridice numai dacă testatorul a decedat în împrejurări deosebite, care l-au împiedicat să folosească formele testamentare ordinare, iar după încetarea acestora numai o perioadă de timp limitată, astfel: testamentul militarilor și testamentul făcut în timp de boală contagioasă timp de șase luni iar testamentul maritim timp de trei luni din ziua în care testatorul a încetat să mai fie împiedicat de a testa potrivit dreptului comun. După expirarea acestor termene, dacă testatorul a supraviețuit și dorește să testeze, trebuie să o facă în forma testamentelor ordinare. Testamentul privilegiat, deși nu este revocat, îșî pierde valabilitatea.

Simplitatea testamentelor privilegiate se justifică prin aceea că, pe de o parte, sunt întocmite în condiții excepționale, iar pe de altă parte sunt instrumentate de persoane fără pregătire specială iar forța probantă este corespunzătoare acestor testamente autentice simplificate.

Secțiunea 2. Testamentul militarilor

Pot uza de această formă testamentară militarii, precum și cei asimilați lor, cât timp se află pe teritoriu străin, în misiune ori prizonieri la inamic sau pe teritoriu român într-o localitate asediată ori ale cărei comunicații au fost întrerupte din cauza războiului. Aceste persoane pot testa în mod valabil în fața comandantului militar al unității sau în fața unui alt ofițer superior asistat de doi martori dar numai dacă se află pe teritoriu străin în misiune sau prizonier la inamic ori pe teritoriul țării într-o localitate asediată sau într-un alt loc fără comunicație cu exteriorul din cauza războiului.

Dacă militarul este rănit sau bolnav, agentul instrumentator va fi medicul militar-șef al spitalului, asistat de comandantul militar al spitalului.

Secțiunea 3. Testamentul făcut în timp de boală contagioasă

Persoanele aflate pe un teritoriu izolat din cauza unei ciume sau a unei boli contagioase (în carantină), bolnave sau sănătoase, au posibilitatea să testeze în mod valabil. Agentul instrumentator va fi, în acest caz, un membru al consiliului local sau primarul, asistat de doi martori.

Testamentul făcut în timp de boală contagioasă nu va putea fi folosit dacă în localitate există notar public, căci abaterea de la formele testamentelor ordinare nu ar avea justificare (întrucât testatorul poate face un testament autentic în formele prevăzute de dreptul comun).

Secțiunea 4. Testamentul maritim

Persoanele care se află la bordul unui vas sub pavilionul României, indiferent dacă fac parte din echipaj sau sunt călători, pot testa în cursul călătoriei în fața comandantului navei sau a unui înlocuitor al său, asistat de ofițerul intedent de bord sau înlocuitorul acestuia și de doi martori. Dacă testatorul ar fi chiar ofițerul competent a instrumenta, testamentul se va face în fața înlocuitorului său.

Persoanele de mai sus se pot folosi de această formă privilegiată numai dacă vasul se află pe mare. Dacă însă vasul se află ancorat într-un port românesc sau într-un port străin (sau se apropie de acesta) în care există un agent diplomatic sau consular român, testamentul se poate întocmi numai în formele ordinare.

Pentru asigurarea conservării testamentului maritim legea cere, sub sancțiunea nulității, ca acesta să fie întocmit în două exemplare. Un exemplar se va preda agentului consular român, în cazul ancorării într-un port străin, iar în cazul ancorării într-un port românesc, ambele exemplare se predau organului portuar spre a fi înaintat biroului notarial de la domiciliul testatorului. Neobservarea acestor reguli de predare și expediere a testamentului nu se sancționează cu nulitatea.

CAPITOLUL IV. Alte testamente reglementate de lege

Deosebit de testamentele ordinare și testamentele privilegiate, în legislația noastră mai erau prevăzute alte două forme de testamente speciale, și anume:

dispoziții testamentare – numite clauze testamentare – având ca obiect sumele de bani depuse la Casa de Economii și Consemnațiuni (CEC). Aici se pune problema dacă sumele de bani depuse la alte unități bancare pot fi sau nu testate sub forma clauzei testamentare;

testamentul făcut de cetățeanul român în străinătate.

În baza Ordonanței de Urgență nr. 42 din 26 mai 2005, aprobată prin Legea 285/2005, de la data de 01.06.2005 s-a abrogat Legea nr. 66/1996 privind reorganizarea Casei de Economii și Consemnațiuni din România în societate bancară pe acțiuni. Cu această abrogare și în lipsa unei alte dispoziții legale din partea legislativului român, testamentul privind depunerile de sume de bani la CEC nu mai poate fi valabil întocmit deoarece acest privilegiu era acordat în baza art. 22 din Statutul CEC, care prevedea: „Titularul depunerii are dreptul să indice CEC persoanele cărora urmează să li se elibereze sumele depuse, în caz de deces. Depunerile asupra cărora nu s-au dat dispoziții testamentare se eliberează de CEC moștenitorilor legali și testamentari”.

În urma acestor modificări legislative, a rămas o singură formă de testament special, și anume testamentul făcut de cetățeanul român în străinătate dar, în cele ce urmează, va fi tratată și cealaltă formă, exact așa cum apărea până în momentul abrogării.

Secțiunea 1. Testamentul privind depunerile de sume de bani la C.E.C.

Această formă de testament special era reglementată de art. 22 din Statutul CEC, aprobat prin H.G. nr. 888/1996 în baza art. 8 din Legea 66/1996 privind reorganizarea Casei de Economii și Consemnațiuni din România în societate bancară pe acțiuni. În esență, textul articolului era identic cu art. 19 din precedentul Statut CEC aprobat prin Decretul nr. 371/1958 (abrogat în temeiul art. 9 din Legea nr. 66/1996). Evident, dispozițiile testamentare ce fuseseră date sub incidența acelui Statut rămâneau valabile (tempus regit actum). Prin noua redactare a textului se corectase referirea greșită la „moștenitorii legali” (în loc de moștenitori potrivit legii), precizându-se expres că, în lipsa dispoziției (clauzei) testamentare, depunerea urma a se elibera moștenitorilor legali și testamentari.

Potrivit art. 31 alin. (7) din H.G. nr. 1602/2002, modificată și completată ulterior de H.G. 253/2003, depunerile populației la CEC puteau îmbrăca atât forma materializată, respectiv librete de economii, obligațiuni, certificate de economii, de depunere și altele, cât și forma dematerializată, prin conturi curente, conturi de depozit și altele similare.

Titularii depunerilor de bani la CEC aveau posibilitatea să hotărască soarta sumelor depuse, chiar și pentru cazul încetării lor din viață. Dispoziția mortis causa se putea realiza potrivit dreptului comun în materie (sub forma unui testament ordinar sau privilegiat) dar și într-o formă specială numită dispoziție sau clauză testamentară. Astfel, titularii instrumentelor de economisire puteau solicita în scris CEC introducerea unei dispoziții testamentare prin care să indice persoanele cărora să li se elibereze, după deces, sumele dispuse prin acestea (întocmind un testament olograf simplificat, deoarece el nu trebuia scris în întregime și datat de mâna testatorului, ci numai semnat de către acesta). Această dispoziție putea fi dată numai de către titularul libretului, chiar dacă o altă persoană făcuse depunerea pe numele său. Deponentul pe numele altuia, nefiind titularul unei sume depuse, nu putea dispune de ea pentru cauză de moarte sub nicio formă.

Clauza testamentară putea fi prevăzută în favoarea unei singure persoane (deși textul era formulat la plural) sau a mai multor persoane. În acest din urmă caz, dacă testatorul nu dispusese altfel, acestea ar fi avut drepturi egale. Dacă o persoană ar fi avut mai multe depuneri pe instrumente de economisire separate și ar fi dorit să dispună pentru caz de deces, trebuia să o facă separat pentru fiecare depunere. Persoana indicată în cadrul unei depuneri nu avea niciun drept – în temeiul acestei desemnări – asupra altor depuneri. În toate cazurile, dispoziția făcută sub această formă specială testamentară putea avea ca obiect numai sumele depuse, indiferent dacă era vorba de sume în lei sau în valută.

În legătură cu natura juridică a dispozițiilor titularului de depuneri la CEC, în literatura juridică au existat discuții. S-a susținut de către unii autori că aceste dispoziții ar fi reprezentat un contract făcut în favoarea unei alte persoane, deci ne-am fi aflat în prezența unei stipulații pentru altul, respectiv un contract de depozit încheiat între deponent și CEC în care se stipula în favoarea altei persoane eliberarea sumelor depuse de titular, în caz de moarte a acestuia. Literatura juridică și practica judecătorească au recunoscut că această dispoziție era, în realitate, o liberalitate mortis causa, adică un legat cu titlu particular făcut prin testament. Fiind un legat cu titlu particular suma de bani testată nu se includea în masa bunurilor partajabile dintre succesorii universali sau cu titlu universal. Așadar, erau aplicabile normele de drept comun privind condițiile de fond: capacitate (dacă testatorul nu a avut capacitatea de a dispune prin testament – fiind lipsit de discernământ – instanța era datoare a anula actul. Potrivit dreptului comun, aplicabil și clauzei testamentare, minorul care împlinise 16 ani putea dispune prin testament, însă numai pentru o sumă care, împreună cu celălalte bunuri testate, să nu fi depășit jumătate din ceea ce ar fi putut testa dacă ar fi fost major, adică jumătate din cotitatea disponibilă a averii; în caz contrar, toate legatele, inclusiv cel executat de CEC în baza clauzei testamentare, ar fi fost supuse – în raporturile dintre moștenitori – reducțiunii proporționale. Prin derogare de la regulile de drept comun, minorul de 16 ani putea dispune prin clauză testamentară de sumele depuse de el numai dacă se întreținea singur), viciile voinței, reducțiunea etc. prevăzute pentru liberalitățile testamentare.

Clauza testamentară avea următoarele caracteristici:

clauza testamentară nu trebuia confundată cu clauza de împuternicire. Clauza de împuternicire este un mandat care produce efecte juridice în timpul vieții titularului și deci împuternicitul poate dispune de aceste sume până în clipa morții titularului de libret. Din momentul morții acestuia, clauza de împuternicire încetează a produce efecte juridice; în schimb, clauza testamentară produce efecte din momentul decesului titularului și în cuantumul ce era existent la acea dată (spre deosebire de titularul clauzei de împuternicire, legatarul beneficia nu numai de dobânzile dar și de câștigurile cuvenite titularului; prin clauza testamentară se transmiteau toate drepturile, inclusiv cele aleatorii, rezultate din raportul de depozit. Dacă câștigul s-ar fi realizat până la data deschiderii moștenirii, moștenitorii rezervatari ar fi putut cere includerea lui în masa de calcul a rezervei, așa cum ar fi putut cere și includerea sumei depuse, și a dobânzilor, testate sub forma clauzei testamentare. Dacă libretul ar fi ieșit câștigător după deschiderea moștenirii, numai suma depusă, soldul, și dobânzile cuvenite până la data morții titularului s-ar fi inclus în masa de calcul. Câștigul și dobânzile cu dată ulterioară ar fi revenit legatarului, în virtutea drepturilor proprii dobândite la data deschiderii moștenirii);

clauza testamentară era o formă simplificată de a testa (testament olograf simplificat), fiindcă se cerea numai semnătura testatorului, restul datelor fiind completate de personalul CEC-ului, ca urmare a solicitării scrise a titularului de libret;

clauza testamentară era un legat cu titlu particular și deci, în privința acestei dispoziții, se aplicau toate regulile care guvernau regimul juridic al legatelor cu titlu particular (mai puțin cele referitoare la formă);

clauza testamentară reprezenta un testament și, în consecință, se aplicau regulile specifice testamentului, printre care și principiul revocabilității dispozițiilor testamentare până în ultima clipă a vieții testatorului. Clauza testamentară făcută de titular nu-l obliga pe acesta să o mențină până la moarte; el putea reveni asupra ei anulând-o sau putea anula clauza testamentară printr-un alt testament.

În legătură cu problema prescripției extinctive, deoarece beneficiarul clauzei dobândea dreptul asupra unei sume de bani la data morții testatorului iar depunerile, dobânzile și câștigurile erau imprescriptibile, el putea cere – ca și ceilalți moștenitori în lipsa clauzei testamentare – predarea sumei oricând de la CEC, cu condiția să fi acceptat moștenirea potrivit legii.

Problema dispoziției (clauzei) testamentare având ca obiect depunerile de sume de bani la alte unități bancare. Potrivit art. 800 Cod Civil, nimeni nu va putea dispune de avutul său personal pentru caz de moarte decât cu formele prescrise de lege, testamentul fiind un act juridic solemn.

S-a susținut că reglementările privind depunerile la CEC ar fi putut fi aplicabile și în ceea ce privea depunerile bancare. O asemenea soluție era, desigur, indicată de lege ferenda. De lege lata însă soluția nu avea temei legal. Forma specială de testament, prevăzută de art. 22 din Statutul CEC, purtând numai semnătura testatorului, nu putea fi aplicată, prin asemănare, în cazul altor unități bancare, cât timp nu era prevăzută prin Legea bancară. În consecință, clauza testamentară practicată la alte unități bancare ar fi putut fi recunoscută valabilă – ca testament olograf – numai dacă era scrisă în întregime, datată și semnată de mâna testatorului, nu și dacă îmbrăca forma simplificată a clauzei prevăzute de legea specială numai pentru cazul depunerilor la CEC. Dacă dispoziția nu întrunea condițiile de formă prevăzute de lege pentru testament, ea putea produce numai efecte limitate ale testamentului inform (obligație civilă imperfectă, naturală care poate fi confirmată de bunăvoie de către succesorii universali sau cu titlu universal ai testatorului).

Secțiunea 2. Testamentul făcut în străinătate

Potrivit art. 886 Cod Civil, „cetățeanul român aflat în străinătate va putea dispune prin testament sau în formă olografă (prevăzută de legea română) sau în forma autentică întrebuințată în locul unde se face testamentul”.

Textul a fost interpretat în sensul că, prin derogare de la regula locul regit actum, testamentul va putea fi redactat în forma olografă prevăzută de legea română, chiar dacă legea țării respective nu prevede posibilitatea întocmirii testamentului în această formă. De asemenea, este valabil testamentul autentificat, pe baza legii române, de către misiunile diplomatice și oficiile consulare ale României, la cererea persoanelor fizice având cetățenia română (misiunile diplomatice și oficiile consulare ale României nu sunt competente să autentifice înscrisurile – inclusiv testamentele – cetățenilor străini sau apatrizilor. Autentificarea se poate face la sediul misiunii sau oficilui, precum și la bordul navelor sau aeronavelor sub pavilion românesc care se află staționate în raza de activitate a acestor organe iar la domiciliul cetățeanului român ori alt loc numai dacă acest lucru este prevăzut în convențiile internaționale la care România și statul reședință sunt părți sau legea locală nu se opune).

Pentru a înlesni exprimarea voinței testamentare, potrivit art. 68 alin. (3) din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat (cu elemente de extraneitate), întocmirea, modificarea sau revocarea testamentului sunt socotite valabile dacă actul respectă condițiile de formă aplicabile, fie la data când a fost întocmit, modificat sau revocat, fie la data decesului testatorului, conform oricăreia dintre legile următoare:

legea națională a testatorului (lex patriae);

legea domiciliului acestuia (lex domicilii);

legea locului unde a fost întocmit, modificat sau revocat (lex loci testamenti);

legea situației imobilului ce formează obiectul testamentului (lex rei sitae);

legea instanței sau a organului care îndeplinește procedura de transmitere a bunurilor moștenite (lex forum succesionis).

În ceea ce privește referirea la textul art. 885 Cod Civil, la forma testamentului autentificat potrivit legii locului, ea a fost interpretată ca o limitare a reguluii locus regit actum, în sensul că poate fi utilizată numai această formă de testament, nu și alte forme admise de legea locului.

Această controversă a fost soluționată prin Legea 105/1992 potrivit căreia, testamentele cu element de extraneitate sunt valabile dacă respectă condițiile de formă prevăzute, printre altele, de legea națională, legea domiciliului etc.

Față de aceste dispoziții, s-a susținut că prevederile art. 885 C.civ. apar ca fiind pe deplin concordante, dând expresie aceluiași principiu al legii mai favorabile. Deși Legea 105/1992 a abrogat expres numai art. 2 din Codul Civil, poate fi considerat abrogat implicit și art. 885 C.civ., întrucât conține dispoziții contrare, mai restrictive față de reglementarea largă, de favoare, în materia formei testamentare, adoptată după modelul convenției de la Haga din 1961 privind conflictele de legi în materia formei dispozițiilor testamentare (la care România nu este parte).

CAPITOLUL V. Concluzii și propuneri

Avându-și sorgintea în dreptul roman, unde a cunoscut o evoluție remarcabilă de la impunerea unor condiții discreționare până la eliberarea de orice condiție de formă, testamentul, ca act juridic unilateral prin care o persoană poate dispune de avutul său pentru momentul încetării din viață, s-a perpetuat de-a lungul secolelor, fiind reținut de la legiuitorul român de la 1864.

Comparația relevă că în dreptul roman post clasic testamentele se puteau face și în formă orală, față de Codul Civil român care impune anumite condiții de fond sau de formă, fără îndeplinirea cărora actul de ultimă voință nu ar putea căpăta forță juridică.

Dacă în privința condițiilor de fond nu se ridică probleme deosebite, acestea fiind comune cu ale oricărui act juridic, inclusiv în privința sancțiunii neîndeplinirii acestora, condițiile generale de formă sunt specifice numai testamentului și de aceea necesită o analiză mai atentă.

Astfel, legea prevede două condiții generale de formă: forma scrisă și forma actului separat. Impunerea acestor condiții a fost necesară atât pentru protejarea persoanei împotriva influenței și presiunilor la care ar putea fi supusă de către cei interesați în sensul întocmirii testamentului în favoarea sau defavoarea cuiva, cât și pentru a-l responsabiliza pe testator asupra actului pe care îl încheie. De asemenea, forma specială ad validitatem asigură posibilități mai bune de cunoaștere și de interpretare a actului de ultimă voință al testatorului.

În ceea ce privește prima condiție, forma scrisă, este exclusivă, nefiind posibilă întocmirea testamentului în alte forme (de exemplu testamentul în formă orală, admis în situații speciale de legislațiile altor state).

Referitor la cea se-a doua condiție (forma actului separat), s-au ridicat mai multe probleme atât la nivel teretic cât și practic.

Pentru a explica această condiție, trebuie arătat că ,la noi, este interzis testamentul conjuctiv, adică două sau mai multe persoane nu pot testa prin același act una în favoarea celeilalte ori în favoarea unei terțe persoane.

Această interdicție rezultă din faptul că, în primul rând, testamentul este un act juridic unilateral, ceea ce presupune că manifestarea de voință să provină de la o singură persoană. Ori în cazul testamentului conjuctiv există două sau mai multe manifestări de voință, fapt ce conferă caracter bi sau multilateral actului respectiv.

În al doilea rând, în cazul testamentului conjuctiv, există o înțelegere între persoanele care îl încheie, element ce conduce la concluzia că această formă de testament are un caracter contractual, de unde imposibilitatea revocării unilaterale a unui astfel de act esențialmente revocabil, dispozițiile sale putând fi infirmate da către cel care le-a întocmit, în orice moment între timpul redactării și timpul încetării sale din viață.

Trebuie menționat faptul că, deși are un regim juridic asemănător testamentului, contractul de donație nu este incompatibil cu manifestarea comună de voință prin același act. Mai mult, există situații în care donația conjuctivă este posibilă pentru realizarea unui act de înzestrare. Este cazul împărțelii de ascendent realizată de soți prin acte de donație, având ca obiect bunurile comune acestora.

De lege ferenda, ar trebui, în privința codițiilor de formă, să se recunoască posibilitatea întocmirii testamentului în formă orală, în situații speciale (exemplu: testatorul surprins de apropierea morții care nu are posibilitatea de a întocmi un testament în formă scrisă), precum și posibilitatea realizării unui testament conjuctiv de către soți, atunci când doresc să dispună de bunurile lor comune.

Analizând diferitele tipuri de testamente, putem observa că ele sunt strict prevăzute de lege, putând fi clasificate în trei categorii:

Testamentele ordinare (obișnuite), încheiate în condiții normale: testamentul olograf, testamentul autentic și testamentul mistic (secret);

Testamentele privilegiate (extraordinare), care pot fi încheiate numai în împrejurări excepționale: testamentul militarilor, testamentul maritim și testamentul făcut în timp de boală contagioasă.

În privința testamentelor extraordinare trebuie remarcat faptul că ele nu derogă de la condițiile generale de formă ce sunt comune tuturor testamentelor și că ele au o perioadă de valabilitate limitată în timp: șase luni, în cazul testamentului militarilor și a celui făcut în timp de boală contagioasă și trei luni în cazul testamentului maritim, periodă ce se calculează de la momentul încetării împrejurărilor care au permis încheierea lor.

De lege ferenda, într-o viitoare reglementare, ar trebui extinsă sfera situațiilor în care se poate întocmi un testament privilegiat sau mai mult, ar trebui lăsat la aprecierea instanței dacă evenimentul respectiv ar putea fi considerat o barieră în întocmirea unui testament obișnuit, cu consecința posibilității realizării unui testament extraordinar.

Alte forme de testament: testamentul având ca obiect sume de bani depuse la C.E.C. (testament ce nu îșî mai regasește aplicabilitatea datorită noii legislații în vigoare) și testamentul făcut de un cetățean român în străinătate.

Testamentul având ca obiect sume de bani depuse la C.E.C. era numit și testament olograf simplificat datorită faptului că testatorul semna numai în formularul tipizat al foii de depunere.

În privința testamentului făcut de un cetățean român în străinătate, soluția adoptată de Legea nr. 105/1992 este considerată a fi cea mai echitabilă, urmând a fi menținută și în viitor.

Făra a reprezenta un act de demnitate pentru cel care-l încheie, așa cum era considerat de romani, testamentul reprezintă singura posibilitate de a înzestra sau de a sancționa atunci când persoana nu mai există din punct de vedere fizic.

Impunerea unor forme solemne, ca și limitarea efectelor sale atunci când voința testatorului este discreționară, fac din testament un act de o deosebită importanță juridică, act prin care se asigură un echilibru între dreptul nelimitat de a dispune de patrimoniul propriu și de obligațiile morale reciproce care incumbă membrilor unei familii.

B I B L I O G R A F I E

Acte normative:

Constituția României revizuită prin Legea de revizuire a Constituției, Monitorul Oficial partea întâi, nr.669/22.09.2003;

Codul Civil român;

Codul Civil francez;

Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale;

Ordonanța de Guvern nr. 26/2000 cu privire la asociații și fundații;

Hotărârea de Guvern nr. 1602/2002 privind Statutul Casei de Economii și Consemnațiuni publicată în Monitorul Oficial nr. 49/2003;

Legea nr. 66/1996 privind reorganizarea Casei de Economii și Consemnațiuni în societate bancară pe acțiuni republicată;

Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 61/2002 aprobată prin Legea nr. 589/2002, Monitorul Oficial nr. 828/2002, pentru modificarea Legii 66/1996;

Legea 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat publicată în M. Of. nr. 245/1din 1992;

Legea bancară nr. 58 din 1998 publicată în M.Of. nr. 121 din data de 23 martie 1998;

Legea fondului funciar nr.18 din 1991, publicată în M.Of. 37 din 20.02.1991.

Literatură juridică:

D. Alexandresco, Principiile dreptului civil român, București, 1926;

Alexandru Bacaci, Gheorghe Comăniță, Drept civil, Succesiunile, Editura All Beck, 2003;

C. Hamangiu, I. Rosseti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. III, Editura Națională “S. Ciorei”, București, 1928;

Dan Chirică, Drept civil , Succesiuni, Editura Lumina Lex, București, 1996;

Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Editura Sansa, București, 1993;

Francisc Deak, Tratat de drept succesoral, Editura UJ, București, 2002;

Francisc Deak , Camelia Toader, Veronica Stoica, Liviu Stănciulescu, Romeo Popescu, Moștenirea testamentară. Transmisiunea și împărțeala moștenirii, București, Editura Academiei, 1966;

Mihail Eliescu, Moștenirea și devoluțiunea ei în dreptul Republicii Socialiste România, Editura Academiei, 1966;

Constantin Hamangiu, Codul civil adnotat cu trimiteri la doctrina franceză și romană și jurisprudența completă de la 1868-1925, Editura All Beck, 1999;

Constantin Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, București 1928;

Alfred Juvara, Drept internațional privat dinaintea tribunalelor românești, Testamentul unui român în străinătate, Editura Curierul Judiciar, București, 1930;

I. Zinveliu, Dreptul la moștenire în Republica Socialistă România, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1975;

D. Macovei, Succesiuni, Editura Junimea, Iași, 2002;

D. Macovei și M. Striblea, Drept civil. Contracte. Succesiuni, Editura Junimea, Iași, 2000;

Valer Moldovean, Despre testament. Explicarea articolului de lege 16/1876;

George P. Nemțescu, Testamentele militare române și străine făcute pe uscat și pe apă, București, Editura Viața românescă,1928;

George P. Nemțescu, Tratat practic al testamentelor, București, Tipografia Gutenberg, 1928;

George P. Nemțescu, Testamentul, călăuză specială testamentară, juridică și practică, pentru civili și militari, pentru români în țară, pentru români în străinătate, pentru străini în România, București, Atelierele grafice Socec, 1929;

Vasile I.Rusu, Forma testamentului în dreptul roman și român. Teză pentru licență, București, Institutul de Arte grafice Carol Gobl, 1904;

E. Safta-Romano, Drept de moștenire, Editura Grafix, Iași, 1995;

Liviu Stănciulescu, Drept civil. Contracte speciale. Succesiuni, Editura All Beck, București, 2004;

Veronica Stoica, Drept civil. Moștenirea legală și testamentară, Editura Editas, București, 2005;

P. Perju, Sinteză teoretică a jurisprudenței instanțelor judecătorești din circumscripția Curții de Apel Suceava în domeniul dreptului civil și procesual civil – Semestru I -, Revista Dreptul nr.2/1997;

A. Frățilă, Expertiza testamentară, Editura Colosseum, București, 1995;

A. Ionașcu, Curs de drept civil. Succesiunile, Cluj, 1948-1949.

Practica judiciară:

Decizia nr. 292/1952 pentru sarcina dovezii scrierii și semnării testamentului de către testator, Culegerea de decizii nr. 1952-1954;

Decizia nr. 61/1973, Tribunalul Suprem, secția civilă. Testamentul autentic, Culegerea de decizii/1973;

Decizia nr. 190/1974. Discernământul testatorului. Revista Română de Drept nr. 6/1975, pag.68;

Decizia nr. 2841/1974, Tribunalul Suprem, Secția civilă. Succesiune. Testament olograf. Dată incompletă;

Decizia nr. 2259/1977. Testament. Autentificare. Organul competent. Dispoziție testamentară inserată într-un act autentic având alt obiect, Culegerea de decizii/1977;

Decizia nr. 237/1978, Tribunalul Suprem, Secția civilă. Testament olograf. Distrugere sau dosire. Dovedirea existenței și a conținutului;

Decizia nr. 1057/1987. Testament autentic. Revocare tacită. Distrugere materială, Culegerea de decizii/1987;

Decizia nr. 438/1989. Drept de succesiune. Legat. Depuneri la CEC. Înscrierea în libret a unei clauze testamentare. Condiții de validitate. Lipsa discernămâtului. Consecințe, Revista “Dreptu”l nr.1-2/1990, pag.127;

Decizia civilă a C.S.J. nr. 222/1994. Judecată. Probe. Înscrisuri autentice. Constatări făcute de funcționarul de stat împuternicit cu dreptul de a instrumenta.Valoare probantă, Revista Dreptul nr.5/1995;

Decizia nr. 136/1998, Curtea de apel Suceava, Secția civilă.Testamentul olograf. Nulitate. Condiții de anulare;

Decizia nr. 472/1999, Curtea de apel Cluj, Secția civilă. Succesiune. Testament autentic. Valoare probantă;

Decizia nr. 2044/1999. Testament autentic. Distrugere materială. Consecințe;

Decizia nr. 2185/2000, Curtea de apel Cluj, Secția civilă. Acțiune în anularea testamentului autentificat de notarul public. Captația și sugestia.