Diferentele de Gen In Gelozie din Perspectiva Teoriei Atasamentului
=== 1ccfd516f929d3b48d0f0b525a802462bf16a543_399094_1 ===
Cuprins :
IΝΤRОDUCΕRΕb#%l!^+a?
Noțiunea de cuplu a apărut în Franța, în perioada specifică secolului al XII-lea. Prin această noțiune se consemna uniunea dintre un bărbat și o femeie. Aceasta a coincis cu debutul căsătoriei religioase, fondate pe consimțămantul partenerilor.
O definire generală a cuplului o reprezintă reunirea a două persoane, a unei perechi, care are la bază o legătură constantă, o apropiere momentană.
Cuplurile care se formează accidental, din diferite motive (fizice sau pshihice), fără trecut și fără viitor, reprezintă sursele de studiu ale psihologiei sociale. În contextul psihologiei cuplului și familiei se acordă un interes deosebit cuplurilor care tind să se mențină în timp, în care se dezvoltă relații intime, partenerii stimulându-se și potențându-se reciproc. Mult timp, cuplul a fost înțeles ca fiind dependent de caracteristicile individuale stabile ale membrilor. Abordările mai recente definesc cuplul ca o entitate supra-individuală, sistemică și organică, caracterizată prin cauzalitate mutuală, interdependență, nonrepetiție. În secolul trecut „cuplul” desemna exclusiv soțul și soția. În timpurile noastre din categoria cuplurilor fac parte și cuplurile premaritale, consensuale sau homosexuale.
În sens restrâns, cuplul constă în complementaritatea bărbat-femeie, exprimată în toate aspectele vieții lor cotidiene, în care afectivitatea, comunicarea și satisfacția apar ca fiind centrale. În sens larg, cuplul reprezintă matricea concomitent biologică, emoțională, culturală și socială, care în condițiile rupturii definitive a legăturii sexualitate-procreare, rezultată din reunirea unor diferiți parteneri între care există relații afective și/sau sexuale și un puternic interdeterminism mutual.
Cuplul își poate satisface multe nevoi de bază. Fiecare persoană are nevoie de interacțiuni fizice zilnic, însemnând familiaritate și apropiere. Avem nevoie permanent de această interacțiune pentru a ne cunoaște reciproc, dar mai ales pentru a clădi relații de durată cu oamenii care ne cunosc și pentru care cuvintele au relevanță. Ne sunt necesare siguranța și libertatea pe care ni le aduc relațiile stabile.
Avem nevoie de provocarea angajamentelor pe termen lung, de o poveste durabilă, profundă, dificilă pe alocuri, dar care să merite cu prisosință orice efort.
Actuala lucrare este o prezentare a relațiilor în cuplu, atât a celor ce își întăresc și îmbunatățesc viața în doi, cât și a ceea ce poate duce la înrăutățirea relației sau chiar la despărțirea cuplului.
Relațiile de cuplu care se formează în perioada adolescenței târzii-începtul vârstei adulte sunt cele care tind să se sendimenteze, concretizându-se în relații de lungă durată și căsnicie. Creasey and Hesson-McInnus (2001) susțin că deși indivizii care își creează relații de cuplu în perioada adolescenței târzii, consideră că sunt trecătoare, aproximativ 30 % din aceste cupluri ajung să se căsătorească în decursul a cinci ani după cum este relatat și în lucrarea Skipper & Nass „Relațiile de cuplu ajută la dezvoltarea persoanei, contribuind la socializarea individului în rolurile de adulți în cadrul societății”.
De aceea, satisfacția legată de relația de cuplu contribuie în mod considerabil la bună-starea psihologică a individului.
Problemele de natură relațională pot să genereze distres, pot să ducă la scăderea stimei de sine, pot să inflențeze performanțele școlare ale studenților și pot să afecteze echilibrul interior al indivizilor. Relațiile care se destramă pot fi influențate de comportamentele și emoțiile distructive, care sunt afișate în timpul conflictelor din cadrul relației de cuplu. Acestea nu numai că influențează în mod negativ relația prezentă, dar pot avea efecte negative și asupra viitoarelor relații, datorită preferinței individului pentru un anumit mod de abordare a situațiilor care creează distres în cuplu.
Analiza dezvoltării sociale a individului, poate contribui la înțelegerea și apoi, eventual dacă este cazul, la schimbarea – prin terapie și/sau efort susținut din partea individului – a modurilor problematice de interacțiune în cuplu, înainte ca acestea să se înrădăcineze adânc în personalitatea lui și de a deveni automatisme inconștiente, fiind socotite reflexe specifice, poate chiar de auto-apărare.
Din perioada sfârșitului adolescenței și începutul perioadei adulte, relațiile de cuplu sunt mai serioase, comparative cu perioada adolescenș, când toate sunt mai schimbătoare, din cauza tendinței adolescenților de a încerca mai multe roluri ale vieții. Perioada adolescenței are ca mod de manifestare dorința de a-și găsi propria identitate, este perioada când se pot observa și semnala aspectele problematice legate de interacțiunea în cuplu și se poate interveni pentru a se putea ajunge la relații securizante. Asfel, este importantă identificarea propriului tip de atașament și a stilului personal de abordare a conflictului pentru ca indivizii să fie conștienți de tendințele lor cu privire la interacțiunile din cadrul unei relații și nevoile caracteristice fiecărui tip de atașament, care influențează această abordare.
Studiul prezent își propune să identifice posibilele legături dintre atașament și conflict, care sunt cauzate de gelozie și să verifice dacă aceste aspecte care țin de relațiile de cuplu pot fi asociate cu nivelul de satisfacție sau de comunicare. Nu se poate spune cu certitudine care dintre aceste variabile o determină pe cealaltă, și de aceea nu se pot stabili relații de cauzalitate între ele, fiecare dintre ele putându-se inflența reciproc. De aceea, se vor căuta modalități pentru identificarea asocierilor care există între ele.
Lucrarea este structurată pe cinci capitole, având următorul plan :
Capitolul 1 – urmărește noțiunea de atașament, acordându-se o atenție specială atât tipurilor de atașament cât și importanței acestuia în relațiile afective intime, precum și modalitățile de conflict în cadrul cuplurilor;
Capitolul 2 – este o descriere sau o tratare globală a ceea ce înseamnă comunicarea în cadrul unui cuplu, menționând strategiile comunicării constructive și distructive dar și despre conflictul ce apare în cuplu ca fiind forma de a comunica, de a transmite partenerului informații cu privire la situația celor doi;
Capitolul 3 – prezintă gelozia ca trăire afectivă sub imperiul căreia partenerul dezvoltă o teamă de a pierde ceea ce posedă. În acest capitol se prezintă formele, stadiile, rolul și aspectele geloziei conjugale;
Capitolul 4 – prezintă rolul satisfacției partenerilor, ca indicator general al bunăstării subiective, reprezentând un factor de o importanță deosebită atât în viața de cuplu cât și în evoluția fiecâruia dintre noi;
Capitolul 5 – este o analiză diagnostic a relației de cuplu, a studiului geloziei la cupluri conform unor chestionare specifice, cu date concrete care vor conduce spre anumite concluzii.
CΑPIΤОLUL 1
ATAȘAMENTUL ÎN RELAȚIILE DE CUPLU
b#%l!^+a?
1.1. ATAȘAMENTUL PRIN PRISMA CERCETĂTORILOR
Atașamentul reprezintă în esență o apropiere dezinteresată, preferențială și parțial inconștientă a unei persoane de o altă persoană.
Cosnier în anul 2007 a dat o definiție atașamentului ca fiind o relație durabilă care se stabilește între două persoane. Atașamentul a fost studiat îndelung, bazele acestui studiu fiind relația mamă-copil, care apoi s-a extins și la relațiile de cuplu.
În dicționarul de psihologie, în anul 2004, Băiceanua definit atașamentul ca fiind un termen care a fost introdus de John Bowlby în anul 1959, pentru a putea da o descriere completă a legăturii afective și durabilă existente între două persoane.
Bowlby efectuase cercetările prin prisma atașamentului copiilor față de părinți, de o separare a acestora de familie și de pierderea persoanei apropiate, care sunt privite ce procese prin care se creează și se rup leagături afective ale indivizilor cu persoanele pe care acestia le consideră importante și apropiate. Ipotezele acestor cercetări ale lui Bowlby aveau ca scop găsirea unor explicații pentru modul în care copiii devin atașați din punct de vedere emoțional de persoanele care îi îngrijesc și modul în care copiii devin nelinistiți atunci când sunt separați de aceștia. În urma acestui studiu, acesta a concluzionat că acest comportament de atașare emoțională rămâne constant din copilărie pe tot parcursul vieții, fiind un fel de traumă cu care individul se confruntă de-a lungul propriei existențe. Această idee este întărită de Cosnier în 2007, oamenii se atașează emoțional unii față de ceilalți din nevoia de afiliere, „atașamentul fiind unul dintre aspectele majore ale pulsiunii de afiliere”. (Cosnier, 2007, 173).
Abraham H. Maslow a creat o teorie conform unei ierarhii a trebuințelor asupra motivației umane. Conform acestei teorii afilierea este o trebuință de ordin superior. Prin aceste trebuințe sunt exprimate nevoile indivizilor legate de aparteneță și de dragoste, care se manifestă prin oferirea și primirea afecțiunii. Dacă aceste nevoi nu sunt satisfăcute, persoana respectivă va simți în mod acut lipsa legăturilor sociale, reflectate prin prieteni, parteneri.
Atașamentul este diferit în funcție de perioadele din viața individului: atașarea la tineri are conotații specifice comparativ cu cele de la copii, unde intervine în pricipal reciprocitatea, constiența și deliberativul. Aceste caracteristici nu sunt prezențe notorii în relațiile dintre tineri și maturi, ele sunt tipice.
Atașamentul deține o încărcătură ridicată de afectivitate, reprezentând unul dintre genurile de manifestare pentru nevoie de afiliere, care apare din necesitatea de comunicare și interacțiune cu ceilalți.
Componentele concrete de interacțiune și afiliere se găsesc la intersecția dintre dispoziția înnăscută, modelele asimilate prin socializare (stiluri de atașament, componetente de comunicare și interacțiune socială-clasic numite inteligență socială) și factorii situationali, externi. Factorii care explică atracțiile interpersonale funcționează pe fundalul atșamentului față de alte persoane. Oamenii sunt animale sociale, colective, deci sunt programați genetic pentru afilierea cu ceilalți. Cu toate acestea, dincolo de tendința spre viața de grup, chiar și atașamentul dintre două persoane are valoare de supraviețuire biologică, fapt care este cel mai evident în cazul copiilor.
Încă din copilărie ne atașăm de lucruri și de persoane cu care realizăm legături speciale. Prin interacțiunea cu acestea, se pun bazele pentru dezvoltarea comportamentului social. (Cosnier, 2007)
1.2. TEORIILE ATAȘAMENTULUI
Atașamentul se face simțit chiar din momentul apariției persoanei în viața existențială. La momentul în care se naște copilul, acesta simte nevoia de apartenență și atașament. Acesta se atașează întâi de familie, de mediul familial, apoi de-a lungul existenței își leagă viața, sufletește și spiritual de perechea cu care își clădește propria familie. Toate aceste etape, sunt parcurse și influențate de mai mulți factori, care vor fi prezentați în continuare.
1.2.1. Teoria atașamentului elaborată de Bowlby
Una dintre teoriile atașamentului propusă de Bowlby în anul 1959 este cea care pune bazele pentru modelul examinării diferențelor interindividuale și a proceselor psihologice care sunt strâns legate de problema reglării afective.
Conceptual sistemului de atașement este de a fi un atât un instrument psiho-evolutiv de reglare afectivă cât și o sursă fundamentală de diferențiere interindividuală în aplicarea unor strategii de reglare specifice.
Atașamentul din perioada copilăriei, a copiilor față de cei care le poartă de grijă este un fenomen universal. Acest atașament are la bază, factorul biogenetic și învățarea socială directă.
Teora lui Bowlby are trei principii de bază:
copii se nasc cu un evantai de comportamente direcționate spre păstrarea proximității față de alte persoane, care îi ajută să supraviețuiască și le asigură o bază securizantă pentru explorarea mediului. Copilul devine atașat de părinți sau de alte persoane pentru că îi asigură confortul material și în același timp și cel psihologic. Astfel, copilul va căuta, perpetuu apropirea de ei deoarece primește „recompense emoționale”, se anulează durerea și se receptează plăcere;
menținerea proximității depinde și de disponibilitatea celeilalte persoane de a răspunde nevoilor de atașament. Datorită modului în care răspunde persoana care îngrijește copilul, acesta primește două mesaje: faptul că este prezentă atunci când are nevoie de ea și faptul că merită atenția ei;
experiențele cu persoanele apropiate sunt interiorizate în modele cognitive de lucru (mental working models) despre sine, despre celălalt și despre sine și celălalt în timpul relaționării. Acestea sunt generalizate asupra tuturor relațiilor interumane. Aceste modele construiesc tipul de atașament al unei persoane, sunt pattern-uri stabile de cogniție, emoție și comportamente caracteristice relațiilor
Modelul cognitiv de lucru este un model relațional de atașament securizant în care se regăsește încrederea în sine și în ceilalți dar în același timp este și un model relațional de atașament nesecurizant, în care predomină nesiguranța și lipsa de încredere. Acest lucru se observă și prin interacțiuni repetate cu persoanele de care se atașează indivizii și alte persoane importante din viețile lor. Astfel, tipul de atașament poate să rămână neschimbat pe parcursul vieții unei persoane datorită mediului familial relativ stabil, exceptând situațiile în care mediul interpersonal se schimbă în mod radical. (Birch, 2000, 78)
1.2.2. Teoria atașamentului elaborată de Ainsworth Blehar, Waters, și Wall.
Ainsworth, Blehar, Waters, și Wall în anul 1978, au continuat cercetările începute de Bowlby privind atașamentul la copii. Ei desprind trei principale tipuri de atașament în relația părinți-copii:
Atașamentul securizat este un tip de atașament care se dezvoltă atunci când copiii au încredere în disponibilitatea părinților. Părinții fiind grijulii și responsabili,acordă necondiționat și nelimitat atenție nevoile copiilor. Copiii bine îngrijiți și care simt empatia persoanelor responsabile de ei dobândesc un atașament al securității, fără să fie excesiv de dependenți, dar nici izolați.
Atașamentul de evitare presupune o lipsă de încredere în faptul că atunci când copiii vor cere îngrijiri vor și găsi, din contră, ei cred că vor fi respinși. Acest tip de atașament se dezvoltă atunci când părinții manifestă neglijență față de necesitățile copiilor, nu se preocupă de ei sau chair îi resping. În acest tip de situații, copiii la început protestează, chiar „cerșesc” atenție și afectivitate și/sau se revoltă, dar în cele din urmă, dezarmați, devin insensibili și detașați în raporturile cu părinții lor.
Atașamentul anxios/ambivalent se dezvoltă atunci când copiii nu pot fi siguri de protecția și disponibilitatea părinților de a-i ajuta dacă vor avea nevoie. Aceasta se datorează faptului că părinții nu răspund permanent la necesitățile copiilor, uneori sunt disponibili, alteori nu, și au un comportament contradictoriu, în sensul că uneori sunt plini de grijă și afecțiune, alteori urâcioși, neglijenți, sau chiar agresivi. Ca urmare, copiii devin nesiguri, derutați, anxioși în viața de zi cu zi. Deseori părinții se folosesc de amenințarea cu separarea sau abandonul fără să-și dea seama de reacția copiilor.
Psihologii printr-o cercetare psihanalistă au concluzionat că stilurile de atașament, în general relațiile afective copii-părinți (copii și alte persoane apropiate), de la începuturile copilăriei, au un impact mare asupra dezvoltării ulterioare și asupra configurației adulte a personalității umane. Asfel a concluzionat Iluț, se poate remarca importanța modalităților de atașament timpuriu pentru profilul afectiv, mental și comportamental de mai târziu, ele marcând semnificativ relațiile interpersonale. Mai multe studii recente, realizate prin diverse metode, au arătat că aceste trei stiluri de atașament ale copiilor se regăsesc, în timp, în relațiile de dragoste dintre adulți.
1.2.3. Teoria atașamentului elaborată de Hazan și Shaver
Stilurile distincte de atașament ies la iveală în orice relație apropiată dar cel mai ușor de remarcat sunt în relațiile de dragoste. Fiecare stil influențează în mod decisiv viața amoroasă a unei persoane, conform studiilor efectuate de C. Hazan și P. Shaver în anul 1987. Cei doi cercetători, au continuat linia începută de Bowlby și de Ainsworth, identificând acele stiluri de atașament așa cum apar ele în orice relație apropiată, indiferent că este vorba de prietenie, căsnicie sau relația părinte-copil.
Cercetătorii au tradus patternurile de atașament infantil în patternuri de atașament matur, evidențiind că aduții, continuă modul de relaționare părinte-copil conform familiei din care provin, care este asemănătoare cu relațiile părinte copil pe care le prezentase Mary Ainsworth în teoria atașamentului la copii. Cercetătorii au susținut păstrarea celor trei tipuri de atașament identificate la copii, la care au adăugat caracteristici privind relația de cuplu la adulți:
Atașamentul securizant. Adulții care se încadrează în acest tip ajung repede la relații foarte apropiate cu ceilați și doar cu totul întâmplător pot prezenta teama că vor fi părăsiți ulterior. Experiențele acestor adulți, legate de dragoste au o bază solidă, pe încredere reciprocă și prietenie, producând fericire. Nu prezintă dificultăți în relaționarea cu ceilalți, se apropie ușor de alții indivizi și se simt bine atunci când depind de aceștia. Ei se angajează într-o relație de dragoste așteptându-se ca partenerul să fie disponibil din punct de vedere emoțional și empatic, așa cum pot fi și ei pentru partenerii lor – să fie lângă ei și să îi sprijine la nevoie. Ei se consideră vrednici de interesul și afecțiunea celorlalți, iar pe aceștia îi consideră accesibili, de încredere și bine intenționați față de ei. Prin urmare relațiile lor tind să fie intime și deschise. (Birch, 2000, 88)
Indivizii cu acest tip de atașament îi descriu în termeni pozitivi pe părinții lor (mentorii lor) ca fiind grijulii, onești, afectuoși și cu o căsnicie reușită. Persoanele care se încadrează în acest tip de atașament au nevoie de securitate, la fel ca și cele care se încadrează în celelate două tipuri. Ei se simt bine cu emoțiile lor, însă nu sunt preocupați de ele.
Atașamentul evitant. Reprezintă tipul de individ, adult, căruia îi greu să intre în relații apropiate cu ceilalți și să aibă încredere totală în persoana iubită. Această categorie de adult, în cadrul expriențelor de dragoste, au stări emoționale mai mult neplăcute, suferă de gelozie și de reticență și frică de intimitate. Ei au o teamă psihică, nu le place apropierea emoțională față de partener, simțind acest lucru ca pe un disconfort psihologic, le vine greu să împartășescă aceleași sentimente pe care le are partenerul față de ei și se enervează când partenerul încearcă să devină intim pe plan emoțional. Acestia își frânează propriile emoții, în special pe cele neplăcute. Deoarece persoanele retrase nu se așteaptă ca partenerul să merite încredere pe plan emoțional, relațiile intime li se par neplăcute și se dezvoltă diverse stereotipuri comportamentale.
Ei își apreciază părinții ca fiind mai severi și mai puțin atenți la îngrijirea lor. Persoanele care se încadrează în acest tip de atașament consideră emoțiile intense ca fiind neplăcute, de aceea încearcă să le ignore cât mai mult, minimalizându-le.
Atașamentul anxios-ambivalent. Adulții care au cest tip de atașament sunt dornici de mare afecțiune și intimitate cu partenerul, dar în același timp, mereu munciți de gândul că acesta nu le va răspunde cu la fel, având o teamă că nu se pot baza pe seriozitatea relației cu el. Psihologic, au anumite temeri, fiind înclinați să se frământe dacă partenerul îi iubește cu adevărat sau îi va părăsi. Această temere, care devine o dependență temătoare ce necesită dovezi, poate îndepărta partenerul. Acești adulți tind să se considere nevrednici de iubirea și interesul celuilalt, deși, în același timp, tind să își idealizeze partenerul. Odată ce intră într-o relație, adultul anxios este asaltat de teama că va fi părăsit sau că nu va merge ceva în relație pe termen lung. Ei își manifestă semnele „dependenței de dragoste” prin: dependență emoțională, preocupare obsesivă și anxietate. Acest tip de atașament implică o relație de iubire atât cu emoții pozitive, cât și cu emoții negative, obsesii, dorință și preocupare maximă în legatură cu reciprocitatea în dragoste, atracție sexuală puternică, dar și mare gelozie. Este stilul de atașament care converge sigur spre gelozie.
Acești adulți și-au evaluat părinții, ca având o căsnicie nefericită. Tipul anxios, ale cărui sentimente ies nestăvilite la suprafață, simte nevoia de a comunica deschis – uneori în exces – despre ceea ce îi preocupă.
Daniel Goleman analizează tipurile de atașament și conchide că dificultatea majoră într-o relație în ceea ce privește tipul anxios și cel evitant se rezumă la rigiditate. Ambele tipuri adoptă strategii care au sens în anumite situații, dar care sunt menținute chiar și atunci când acestea eșuează. De exemplu, anxietatea poate fi utilă doar în cazul în care exisă un pericol real, deoarece îi dă persoanei capacitatea de a-l sesiza, însă anxietatea neadecvată poate să împiedice o relație. Atunci când oamenii se află în dificultate, cum ar fi situațiile care provoacă distres, fiecare dintre aceste tipuri urmează în mod tipic o strategie diferită pentru a se calma. Persoanele anxioase se îndreaptă spre alți oameni, deoarece prin interacționare și prin discutarea deschisă a problemelor se pot liniști. Persoanele retrase preferă să rămână independente și să-și rezolve singure problemele. (Goleman, 2007, .93).
1.2.4 Teoria atașamentului elaborată de Bartholomew și Horowitz
Bartholomew și Horowitz au continuat seria de cercetări privind atașamentul în relațiile de cuplu și clasifică atașamentul la adulți în patru tipuri – acestea sunt cel mai des folosite în terapie. Conform concluziilor acestora, din anul 1991, se pot remarca unele deosebiri în ceea ce privește caracteristicile care definesc fiecare tip, față de caracteristicile tipurilor de atașament identificate de predecesorii Hazan și Shaver. Conform lucrării realizate de Ion Dafinoiu și Ștefan Boncu, “Psihologie socială clinică” acești cercetători au prezentat și susținut următoarele tipuri de atașament:
Atașamentul securizant (secure): indivizii sunt capabili de relatare coerentă, inteligibilă despre sine, ceilalți sau evenimente semnificative, nu se pierd de la subiect, nu divaghează. Pentru că au încredere în ei înșiși și în ceilalți sunt capabili de relații cu intimitate crescută, fiind de asemenea capabili să depindă emoțional de parteneri. De obicei caută proximitatea și relațiile cu alții, relații care se bazează pe profunzime și reciprocitate, ei valorizându-le în mod realist (nu le supraevaluează). Aceștia sunt flexibili din punct de vedere emoțional și sunt capabili, în situații potrivite și cu o persoana potrivită, de auto-dezvăluire, exprindu-și sentimentele negative, astfel, în situațiile de criză sunt capabili să ceară ajutor și să primească ajutor dacă li se oferă. (Boncu, Dafinoiu, 2014)
Atașamentul expediant (dissmisive): indivizii prezintă o coerență scăzută, atunci când recurg la auto-dezvăluiri, elaborează în mică măsură relatările despre sine, trec brusc de la un aspect la altul încep ceva, nu termină (mecanisme de evitare). De cele mai multe ori, devalorizează parțial sau minimalizează importanța relațiilor interpersonale. Nu spun deschis că nu sunt importante relațiile pentru ei, dar pot aduna argumente ca să explice de ce este importantă munca sau activitatea lor în solitudine, fară prieteni. Nu prea le pasă cum sunt valorizați de ceilalți, evitând proximitatea și intimitatea emoțională. Celorlalți li se par oameni reci, aroganți, distanți, inteligenți, care nu se implică în relații din punct de vedere emoțional. Nu se știe despre ei ce simt într-o relație pentru că nu își comunică trăirile interioare – capacitate de auto-dezvaluire scăzută. Pe baza mecanismelor de apărare (cel mai des folosite sunt intelectualizarea și raționalizarea), își minimizează și reprimă emoțiile proprii și anxietatea, având, de asemenea, o reactivitate emoțională scăzută. Minimalizează importanța relațiilor ca sursă de primire a sprijinului afectiv, de aceea evită să ceară ajutor când au probleme. Se confruntă cu anxietate scăzută de separare – pot pierde relații relativ ușor, fară a avea o influența prea mare asupra lor. Evită apropierea afectivă a lor și a celorlaltor persoane, simțind că riscă să își piardă libertatea și nu se simt confortabil când persoanele din jur își exprimă afecțiunea față de ei. Pot fi și persoane extroverte și introverte, definitorie este reglarea distanței emoționale prin evitare. De cele mai multe ori mențin relații de durată din comoditatea de a începe altă relație de cuplu. Totuși, în adâncul sufletului nu sunt persoane care nu ar avea nevoie de altul sau de afecțiune. Ei de fapt nu își doresc să fie singuri, doar că se tem că vor fi respinși de ceilați și de aceea îi resping ei pe alții.
Atașamentul temător (fearful): indivizii prezintă o coerență crescută în relatările despre sine. Ei consideră că trebuie să muncească foarte mult pentru menținerea relațiilor semnificative, acest lucru find foarte obositor pentru ei. Se critică foarte mult pe ei înșiși, au încredere scăzută în sine, iar dacă aceasta crește trebuie să o întrețină prin dovezi. Relațiile lor se clădesc în timp, însă cu multă precauție; se implică profund în relațiile lor de prietenie, ei având nevoia de intimitate, dar pe care o evită din teama de nu fi respinși. Chiar și în relațiile semnificative vechi se confruntă cu sentimente de insecuritate legate de teama că vor fi părăsiți dacă vor greși cu ceva. Prezintă o mare vulnerabilitate emoțională și ezită în situațiile când trebuie să ia decizii delicate pentru relație. În relațiile cu persoane semnificative sunt calde, implicate emoțional și sunt capabile de o auto-dezvăluire ridicată, când se simt în siguranță. Au reactivitate emoțională crescută, dar expresiviate emoțională redusă, adică trăiesc intens emoțiile și sentimentele, dar nu arată acest lucru față de partener, se rețin, se suspectează, se auto-culpabilizează. În situațiile de criză tind să nu ceară ajutor, iar dacă fac acest lucru, cer doar de la persoana cu care se simt în siguranță, pentru că nu cred cu adevărat că lucrurile se pot rezolva și consideră că nu pot avea încredere în ceilalți. În relațile de cuplu sunt dependenți afectiv de partener, iar anxietatea de separație este foarte crescută. De cele mai multe ori sunt timizi și problematizează modul în care sunt percepuți de alții. Evită auto-dezvăluirea și conflictele cu ceilalți, având tendința de a se blama. Prezintă dificultăți în a lega o relație de cuplu și au un control scăzut asupra relației cu partenerul pentru că nu abordează mecanisme de coping activ. Investesc mai mult decât partenerul, atât emoțional, cât și energetic, fiind conștienți de aceasta.
Atașamentul preocupat (preocupied): în relatările despre ei înșiși indivizii sunt destul de incoerenți și se contrazic frecvent. Arată o preocupare accentuată față de relațiile lor interpersonale pe care le analizează uneori în mod excesiv. Se poate remarca o balansare de la un pol negativ la valorizarea pozitivă a celuilalt și chiar la idealizarea lui. Pe sine se evaluează negativ, fiind dependenți de feed-back pozitiv – au nevoie de atenție și aprobare, de valorizare permanentă din partea celuilalt, căutând reconfirmarea că sunt valoroși și sunt iubiți. Au nevoie de proximitate, de ceilalți, de implicare și au așteptări ridicate față de persoanele importante. Ei se consideră mai implicați în relație dacât partenerii lor, investesc multă energie și emoții și simt că nu primesc cât ar avea nevoie din partea lor, uneori se pot simți folosiți în relație. Prezintă reactivitate emoțională crescută și expresivitate emoțională ridicată, manifestate prin intense exprimări emoționale pozitive și negative, care pot să ducă la conflicte. De obicei, au tendința de auto-dezvăluire exagerată, neadecvată în ceea ce privește locul, momentul și persoana. Prezintă nevoia de a exista permanent în relații romantice și nu prea rămân singuri fără a fi implicați într-o relație.
1.3. ATAȘAMENTUL ÎN NEUROPSIHOLOGIE.
Nevoia de afilire se manifestă prin diverse tipuri de atașament în relațiile dintre oameni, motivația care orientează și dirijează comportamentul spre satisfacerea acesteia este în strânsă legătură cu procesele chimice cerebrale. David McCelland a efectuat mai multe studii verificate, prin care susținut că nevoia de afiliere este o nevoie de apropiere și de stabilire a relațiilor cu ceilalți, fiind asociată cu dopamina, care este o substanță chimică de natură cerebrală. Această substanță este legată de plăcere.
Circuitul cerebral principal pe care se grefează motivația se află în nucleul amigdalian. Învățarea de ordin afectiv, care predispune o persoană să prefere anumite activități sau persoane în defavoarea altora – ca și repertoriul amintirilor, al sentimentelor și deprinderilor asociate cu un anumit tip de activitate – este stocată în băncile memoriei afective și în circuitele aferente. Nucleul amigdalian este un constituent al «porții neurale» prin care pătrunde tot ceea ce ne interesează, tot cee ce ne poate motiva și este cântărit din punctul de vedere al valorii stimulatorii. Este ghidul către ceea ce este cu adevărat important pentru noi. Acest circuit motivațional este conectat cu lobii prefrontali, centru executiv al creirului, care modelează și moderează pulsiunile pasionale ale nucleului amigdalian, în funcție de context și de oportunitate. În aria prefrontală, o serie de neuroni inhibitori pot interzice sau atenua impulsurile nucleului amigdalian, introducând precauția: în timp ce nucleul amigdalian tinde să se arunce înainte, lobii prefrontali vor mai întâi să arunce o privire. (McCelland cit. în Goleman, 2004).
Cercetările din domeniul neuropsihologiei au constatat că, în ceea ce privește explicarea iubirii dintre indivizi există trei sisteme cerebrale independente, având legatură unele cu altele, fiecare dintre ele îndreptându-se într-o direcție proprie. Astfel se face diferența între rețelele neurale pentru atașament, cele pentru îngrijire și cele pentru sex.
Cele trei tipuri de afecțiune apar la nivel biochimic: hormonii sexului – androgeni și estrogeni – alimentează dorința sexuală. Atracția, care este o condiție nelipsită a atașamentului în relațiile de cuplu, este condusă de un amestec de niveluri ridicate de dopamină și norenfetamină (care sporesc plăcerea și relaxarea) și nivelurile scăzute de serotonină (care induc o stare plăcută). Fisher spune: „Chimia” prin care o relație de durată alimentează bunăstarea și impulsionează grija, crește și descrește în funcție de nivelurile variabile de oxitocină și vasopresină.
Neuropsihologul Panksepp emite în anul 1989, teoria că, pe măsură ce doi parteneri se îndrăgostesc unul de altul, ei devin dependenți unul de celălalt, ca în cazul unei dependențe de drog.
Omri Gallath et al. au întreprins o cercetare experimentală, care s-a făcut pe femei, pentru aflarea bazei neurale a atașamentului și au demonstrat că fiecare dintre cele trei stiluri de atașament (securizant, anxios, evitant) reflectă o variație specifică a structurii sistemului cerebral. Aceste diferențe ies la iveală cel mai pregnant în momentele dificile, generatoare de distres: un conflict, o ceartă sau când cineva este pierdut în gânduri temătoare legate de astfel de mici scandaluri, ori, chiar mai rău, când o persoană este obsedată de despărțirea de partenerul său.
Persoanele care au participat au fost rugate să se gândească la diferite scenarii în timp ce le era măsurat răspunsul hemodinamic legat de activitatea neurală din creier, După cum arată analizele de imagistică funcțională, în timpul unor astfel de reverii neplăcute, apare un model cerebral distinct pentru fiecare dintre cele trei stiluri de atașament. Sistemul de circuite neurale cheie pentru stilurile de atașament pare să funcționeze între punctele majore de referință ale căii superioare și cele inferioare: aria orbifrontală, amigdala, polul temporal anterior (PTA), cigulatul anterior și hipocampusul. Amigdala activează calea inferioară în timpul fricii, iar PTA împreună cu cigulatul anterior în timpul tristeții. Calea superioară se deschide atunci când este angajată calea orbifrontală, de pildă atunci când o persoană se gândește la relația sa cu partenerul și își stăpânește orice emoție neplăcută legată de aceasta.
S-a constatat predispoziția tipurior anxioase de a-și face griji excesive, ca atunci când se tem să nu își piardă partenerul, activează zone ale căii inferioare, inclusiv polul temporal anterior, care se activează atunci când o persoană este tristă, cigulatul anterior, care se ocupă de emoții și hipotalamusul, care, printre altele, este un sediu important al memoriei. Aceste structuri sunt activate pe partea dreaptă a creierului, care este mai implicată în emoțiile neplăcute. În mod semnificativ, femeile anxioase nu au putut să își închidă circuitul responsabil de neliniștile amoroase nici măcar atunci când au încercat în mod voit acest lucru din cauză că grijile obesive le înfrângeau capacitatea cerebrală de a le suprima. În acest mod s-a demonstrat că această activiatate neurală era specifică anxietății legate de relații interpersonale, și nu de temeri la modul general. Circuitele lor de calmare a anxietății au funcționat perfect în cazul altor tipuri de griji. De asemenea, ele își puteau aminti de un moment îngrijorător din relația lor mult mai ușor decât alte femei, acest aspect fiind semnalizat de intensificarea activității hipotalamusului, zonă care funcționează în general pentru recuperarea amintirilor. Ușurința cu care se preocupă de necazurile dintr-o relație ar putea să interfereze cu capaciatea lor de a-și da seama care este cel mai constructiv lucru pentru ele în legătură cu relația respectivă și menținerea relației pe termen lung. (Holdevici, 2002, 88)
Femeile încadrate în tipul de atașament securizat nu au întâmpinat probleme în stoparea temerile legate de despărțire. Polul temporal anterior (PTA), generator de tristețe s-a liniștit în momentul îndreptării atenției către alte gânduri. Difereanța principală care reiese este că, spre deosebire de femeile cu atașament anxios, femeile cu atașament securizat și-au activat cu ușurință comulatorul neural al căii orbifrontale pentru a-și calma neliniștea generată de PTA.
Referitor la femeile care se încadrează în tipul de atașament de evitare, cercetările au arătat că prezintă o altă variantă neurală: acțiunea crucială a depins de o zonă a cigulatului care se activează în timpul suprimării gândurilor negative. Aria dorsală a cigulatului monitorizează situațiile care necesită un control sporit din partea cortexului prefrontal, de pildă emoțiile neplăcute. La aceste femei, frâna neurală a emoțiilor pare blocată: așa cum femeile anxioase nu erau în stare să înceteze să își mai facă griji, femeile retrase nu puteau să-și suprime grijile, chiar și atunci când li se cerea acest lucru. Spre deosebire de ele, celelalte femei (din tipul de atașament securizat) nu au avut nici un fel de problemă în a-și comuta după cum au vrut cortexul cigulat atunci când li s-a cerut să se gândească la ceva trist și apoi să nu se mai gândească la acel lucru. Modelul acesta neural explică de ce femeile retrase tind să fie distante din punct de vedere emoțional și neimplicate în viață – când o relție se destramă sau când moare cineva, mâhnirea lor este minimă și nu se simt implicate emoțional în timpul interacțiunilor sociale. Tipurile retrase par să fi renunțat la o legătură emoțională deplină cu ceilalți în schimbul unei deconectări protectoare de la disconfortul propriilor sentimente. În mod semnificativ, cercetătorilor le-a fost mai greu să recruteze femei din tipul evitant pentru acest studiu, deoarece una dintre cerințe era implicarea într-o relație de cuplu serioasă și de durată – condiție îndeplinită de foarte puține dintre ele.
Stilul de atașare specific se formează în mare parte din copilărie, nefiind moștenire genetică. Dacă erau învățate, acestea se puteau modifica ca urmare a unei experiențe adecvate. Această experiență putea fi acumulată printr-o relație de cuplu (numită reparatorie) sau în urma psihoterapiei.
Explicațiile neurale ale diferitelor tipuri de atașament al indivizilor în relație cu ceilalți reprezintă un aport semnificativ pentru teoria atașamentului atât cel infantil, cât și cel matur și prezintă argumente importante pentru susținerea acestei teorii. În continuare este prezentată teoria conflictului și sunt prezentate stilurile de conflict relațional, care împreună cu modurile de interacțiune caracteriestice tipurilor de atașament înfluențează în mod semnificativ satisfacția relațională pe care o simt partenerii în relația de cuplu și măsura în care nevoile afective sunt îndeplinite de relația în sine și de partener.
1.4. CONFLICTUL RELAȚIONAL
Conflictele apar în viața de zi cu zi cu o repeziciune de nedescris. Important este ca omul să perceapă cauzele acestui conflict nu doar să aplaneze efectul. În continuare se vor prezenta datele generale ale unui conflict și teoria lui Gottman referitoare la acestea, precum și stilurile de conflict.
1.4.1. Definirea conflictului relațional.
Dicționarul de psihologie Larousse a definit conflictul ca fiind „o luptă de tendințe și interese; o situație în care se găsește un individ supus unor forțe vectorial opuse și de puteri aproape egale”
Conflictele sunt inevitabile în relațiile de cuplu. Acest lucru se datorează faptului că fiecare dintre parteneri intră în relație cu anumite obiceiuri învățate în familiile lor, moduri diferite de a comunica (mai ales în ceea ce privește comunicarea propriilor sentimente), valori diferite și anumite așteptări pe care le au unul față de celălalt și față de relația în sine. Motivele principale de confict în relațiile de cuplu sunt dificultățile de comunicare, diferențele de personalitate, aspecte legate de sexualitate, împărțirea sarcinilor casnice, relațiile cu rudele și prietenii.
În ultimele decenii, au fost cercetate comportamentele pe care le adoptă partenerii pentru reducerea sau rezolvarea conflictelor. În cadrul terapiilor de familie se căutau soluții și motivele pentru nerezolvarea adecvată a conflictelor și mai ales, aflarea cauzei care deteriorează relațiile. Rezolvarea conflictului este un aspect extrem de important în relațiile de cuplu deoarece implică schimbarea de mesaje atât prin comunicare verbală, cât și nonverbală, iar rezolvarea cu succes a conflictului ajută la creșterea stabilității relației. Prin comunicarea nonverbală se pot descoperi mai multe piste sau remedii decât uneori, chiar prin comunicarea verbală.
Modul în care este abordat conflictul într-o relație de cuplu poate să prezică nivelul de satisfacție relațională. Cercetările realizate de Gottman și colaboratorii săi arată că anumite tipuri de conflicte pot să îmbunătățească relațiile de cuplu și că există o distincție clară între conflictele care ajută relația să crească și cele care duc la destrămarea acesteia. Conflictele în care unul dintre parteneri devine defensiv sau încăpățânat, se plânge sau se retrage fără a soluționa conflictul, sunt distructive pentru relație. Conflictele în care partenerii își pot exprima deschis furia fără a lăsa nivelul de intensitate al acesteia să scape de sub control, ajută la sedimentarea relației.
Gottman (1994a, 1994b, 1998) susține că stilul relațional în care se încadrează un cuplu, mai ales atunci când este vorba despre modul în care este administrat conflictul, este un indicator puternic atât al duratei căsniciei, cât și al satisfacției maritale. Bazat pe domenii precum sănatatea, fiziologia, comportamentul, afectivitatea, satisfacția maritală și riscurile destrămării căsniciilor, în urma cercetărilor, Gottman (1994a) afirmă că există două tipuri maritale: regulatoare și neregulatoare (regulated and nonregulated). Încadrarea cuplurilor căsătorite în cele două tipuri pornește de la percepția fiecăruia dintre parteneri asupra comportamentului pe care îl are unul față de celălalt în cadrul relației și modul în care comunică partenerii. În urma cercetărilor longitudinale, care s-au desfășurat pe parcursul a optsperezece ani, făcute de Gottman pe cupluri, s-a dovedit că satisfacția maritală corelează cu aceste tipuri generale de conflict relațional. Fazele relațiilor, care au fost identificate și investigate, au fost începând de la anii incipienți ai căsătoriei până la ieșirea la pensie a ambilor parteneri. Accentul a căzut asupra evenimentelor importante de viață de tranziție precum maternitatea și paternitatea, problemele de vârstă.
Deși Gottman s–a focalizat pe cuplurile căsătorite în cercetările sale, tipologia conflictului relațional pe care a elaborat-o se poate extinde și la cuplurile necăsătorite. Acest lucru este valabil deoarece Gottman a arătat că această categorizare a cuplurilor nu derivă din problemele pentru care se ceartă partenerii, ci din modul în care ei interacționează atunci când se ceartă (nu doar acele probleme care pot să apară doar în cadrul unei căsnicii). Holman și Jarvis în anul 2003 au stabilit anumite concluzii referitoare la cercetările începute de Gottman, cu privire la tipurile de conflict relațional. Ei au întreprins cercetări pe cupluri căsătorite și necăsătorite, ale căror rezultate au susținut teoria lui Gottman.
1.4.2. Teoria lui Gottman legată de conflictul relațional
Potrivit teoriei lui Gottman căsniciile au o „ecologie maritală”, care este determinată de proporția interacțiunilor pozitive și negative dintre soți, atunci când sunt în conflict. Cele negative variază de la atacul la adresa personală a partenerului până la deznădejde și supărare. Unul dintre comportamentele negative cele mai periculoase este sfidarea, care a fost definită ca fiind o lipsă de respect afișată în mod intenționat sau jignire reciprocă, ce poate fi comunicată atât verbal, cât și nonverbal. Atunci când partenerii se sfidează reciproc, ei folosesc sarcasmul și intenționează să își arate superioritatea. Alte comportmente negative pe care partenerii le folosesc atunci când sunt angajați într-un conflict sunt: încercarea de a domina, încercarea de a se apăra și chiar neangajarea în conversație cu partenerul prin ridicarea unor ziduri virtuale defensive.
De cealaltă parte sunt interacțiunile pozitive într-un conflict, care sunt transmise cu multă caldură, spre deosebire de cele negative. Indivizii care adoptă comportamente pozitive, de cele mai multe ori, sunt interesați de interacțiunea în sine și cer mai multe amănunte cu privire la neînțelegerea care s-a produs, fiind cu adevărat preocupați de acest lucru. De obicei, interacțiunile pozitive includ afecțiune, umor, surprindere, bucurie.
Un indicator foarte clar al interacțiunii pozitive este acel comportament numit validare. Shpiro și Gottman definesc validarea ca fiind atât un comportament cât și stil de comunicare, care „include acceptarea și deschiderea partenerilor unul față de celălalt, față de părerile și sentimentele fiecăruia, care sugerează respect, chiar și dacă nu sunt de acord cu acestea”. Validarea se identifică prin: menținerea contactului vizual în timpul conversațiilor și prin parafrazarea și completarea propozițiilor unul altuia. Când un partener îl validează pe celălalt mesajul care se transmite este că, în ciuda neînțelegerii, ei prețuiesc opiniile și sentimentele unul altuia.
În urma cercetărilor, Gottman a constatat că stabilitatea unei căsnicii poate fi menținută dacă se realizeză cinci interacțiuni pozitive pentru fiecare interacțiune negativă. Atunci când cuplurile nu păstrează acest echilibru, cuplul este în pericol de destrămare. iar partenerii se simt frustrați sau iritați și încep să se certe în mod excesiv.
Negativitatea este o stare acaparatoare din care este forte greu și dificil de ieșit. Din această cauză, Gottman susține sunt necesare cinci interacțiuni pozitive pentru fiecare interacțiune negativă.
Cu apariția unei stări negative noi, raportul nu se păstrează, iar distresul devine vizibil pierzându-se în acest fel, percepția stării de bine din relație. Cu cât durează mai mult momentul negativ, cu atât mai mult unul dintre parteneri se poate simți atacat sau va discerne că a pierdut legătura cu partenerul. Aspectele negative ale relației duc la crearea unor probleme relaționale, care pornesc de la percepția relației ca fiind extrem de disfuncțională, până la adoptarea unor stiluri de viață, care sunt mai degrabă paralele, decât intersectate.
1.4.3. Stilurile conflictuale
Potrivit lui Gottman, 1994a, p.106. Cuplurile regulatoare și neregulatoare se diferențiază foarte mult unele de celelalte atunci când este vorba despre interacțiuni pozitive și/sau interacțiuni negative. „Cuplurile neregulatoare sunt cele care nu păstreză echilibrul dintre intercțiunile negative și pozitive, în detrimentul celor pozitive. Căsniciile lor par a fi mult mai disfuncționale decât cele ale cuplurilor regulatoare.” Există două tipuri de cupluri neregulatoare: ostil-angajate (hostile-engajed) și ostil-detașate (hostile-detached). Cuplurile care se încadrează în tipurile maritale regulatoare sunt acelea în care partenerii se comportă și comunică mai mult pozitiv decât negativ atunci când sunt angajate într-un conflict.
Există trei modele maritale de cupluri regulatoare: evitante-avoidant, validante-validating și volatile–volatile, precizează Gottman.
Stilul conflictual volatil
Cuplurile care au caracteristica stilului conflictual volatil sunt cele care au relații în care emoțiile sunt în prim plan, iar nivelul de afectivitate atât cel pozitiv, cât și cel negativ sunt extrem de ridicate. Și în acest caz se păstrează proporția de cinci interacțiuni pozitive pentru câte o interacțiune negativă, acestea fiind intensificate de prezența afectelor și emoțiilor care se află la un nivel ridicat. Indivizii care sunt implicați în relații care au un stil conflictual volatil se raportează unul la celălat ca egali și cred că relația lor ar trebui să evidențieze și să întărească individualitatea fiecăruia. (Gottman, 1994a, 1994b)
Acest tip de relație este bazată pe onestitate, iar partenerii își exprimă emoțiile unul față de celălalt cu sinceritate, relația rămânând pasionantă, intensă de-a lungul existenței acesteia. Cuplurile sunt angajate în mod activ în orice tip de conflict și foarte rar sunt caracterizați de pasivitate sau sunt retrași. În timpul unui asemenea conflict, nu se dezbate problema în mod rațional, fiecare dintre parteneri încercă cu ardoare prin diverse metode, să îl convingă pe celălalt să își schimbe punctul de vedere.
Potrivit lui Gottman (1994b), deși cuplurile care au acest stil conflictual au de obicei certuri vulcanice, relația lor rămâne caldă și plină de dragoste. Astfel, emoțiile negative intense sunt echilibrate de sentimente extrem de pozitive. Certurile lor sunt dramatice, iar împăcările sunt pline de iubire și pasiune. Trasătura de bază care diferențiază cuplurile în care partenerii sunt ostili unul față de celălalt, de cele în care parteneri nu sunt ostili, este faptul că aceia din a doua categorie nu încearcă să-și rănească partenerul sau partenera din punct de vedere emoțional. În cea de-a doua categorie se situează și cuplurile care au un stil conflictual volatil.
Cuplurile caracteristice acestui stil conflictual sunt foarte satisfăcute de relația lor, deși în mod ocazional există negativitate în relație. Un posibil motiv pentru existența unui nivel ridicat de satisfacție este că într-o astfel de relație partenerii sunt relativ în competiție unul cu celălalt, iar episoadele lor conflictuale se caracterizeă prin afecte negative și eforturi de convingere și înduplecare a celuilalt. Prin realizarea unui studiu cu fine observații ale interacțiunilor și a dialogurilor din perioadele de conflic ale unui cuplu cu stil volatil, Gottman a concluzionat că partenerii pe lângă afectele cu nivel ridicat de negativitate, partenerii exprimă de cinci ori mai multe afecte pozitive, fără a avea vreo intenție răutăcioasă de critică la adresa caracterului partenerului sau partenerei, susținând satisfacția relațională la un nivel ridicat pentru ambii parteneri.
Stilul conflictual validant
Conform identificării lui Gottman, pentru cuplurile de tip regulator validant, acestia au un stil conflictual, care se manifestă chiar și atunci când nu sunt de acord unul cu celălalt, și are loc o interacțiune în așa fel încât să arate că emoțiile și opiniile fiecăruia sunt valide, fiind considerate serioase și întemeiate, pentru fiecare dintre ei. Deși au loc implicări în dezbateri aprinse, despre subiecte care au o importanță ridicată pentru parteneri, aceștia își păstreză calmul și sunt destul de liniștiți, datorită unui respect reciroc. Acest respect este afișat având și scopul de a elimina numeroase probleme care ar putea să afecteze relația. Partenerii care au acest stil conflictual validat poartă discuții de tip conferință și nu cele de tip bătălie verbală deschisă. Pattern-ul este unul benefic: fiecare dintre părți ascultă nemulțumirea celuilalt, timp în care își arată interesul pentru ce spune partenerul sau partenera și apoi o susține. După această ascultare și susținere, fiecare face o încercare de a convinge partenerul sau partenera de poziția pe care o adoptă.
Încercările persuasive sunt bine intenționate, punctul de vedere al fiecăruia este validat și astfel, afectele pozitive sunt mai numeroase decăt cele negative (Gottman, 1994a, 1994b). Cea mai importantă caracteristică a acestui stil, la fel ca la stilul volatil, este faptul că interacțiunea dintre parteneri din tipul conflictului nu presupune ostilitate sau intenția de jignire a partenerului sau partenerei.
Potrivit principiilor elaborate de Moreau în 2006, fiecare dintre parteneri este un „accordeur” care caută să se pună de acord cu celălalt, găsind puncte comune cu partenerul său și le valorizează, conform principiului optimist, de a vedea partea plină a paharului. Persoana se folosește de inteligența emoțională: având capaciatea de a simți, de a-și exprima sentimentele, de a identifica și ghici trăirile celuilalt.
De cele mai multe ori, cuplurile care au un stil conflictual validant după ce încheie o ceartă simt că se înțeleg mai bine unul pe celălalt decât înainte (Gottman, 1994b). Fitzpatrick și Winkie (1979) au descris un stil conflictual asemănător cu cel al lui Gottman, în care partenerii cuplului au și o relație bună de prietenie și apreciază mai mult aspectele cumulate ale relației, decât aspectele individuale. Validarea tinde să fie benefică pentru cuplu, contribuind la satisfacția generală, deoarece fiecare dintre parteneri știe prin intermediul acestui tip de interacțiune, cât de mult contează unul pentru celălat.
Stilul conflictual evitant
În cadrul acestui stil conflictual de tip regulator evitant, cuplurile au un stil conflictual evitant manifestat prin neacordarea unei importanțe suficiente conflictului pe care îl minimizează. Partenerii acceptă să nu fie de acord unul cu celălalt și nu încearcă să ajungă la o înțelegere comună, rămânând astfel conflictul nerezolvat, mocnind. Fiecare dintre parteneri își prezintă partea lui/ei și nu încearcă prea mult să îl convingă pe celălalt de punctul său de vedere.
Conform lui Gottman, partenerii reafirmă fericirea și iubirea pe care o au unul față de celălalt în cadrul relației și sunt de acord că aspectele pozitive copleșesc majoritatea problemelor asupra cărora nu pot să cadă de acord. Asemănător celorlalte stiluri prezentate anterior, acest stil conflictual nu folosește de obicei ostiliatea, iar ecologia maritală rămâne echilibrată în mod corespunzător.
După cum se poate observa, în cele trei stiluri conflictuale prezentate din cadrul celor de tip regulator, partenerii sunt capabili să mențină proporția de cinci interacțiuni pozitive împreună, pentru fiecare interacțiune negativă, fiind astfel numite, stiluri constrictive.
Gottman a sugerat că stilurile conflictuale regulatoare reprezintă „modalități de adaptare pentru echilibrarea, egalizarea sau regularea interacțiunilor pozitive și negative dintr-o căsnicie” .
Stilul conflictual ostil
Tipurile relaționale neregulatoare cuprind stilurile conflictuale ostil-angajate și ostil-detașate. Prin abordarea unui stil conflictual ostil, se ajunge la o instabilitate afectivă iar satisfacția este scăzută pentru ambii parteneri în cadrul relației de cuplu. Ambele tipuri relaționale neregulate sunt caracterizate prin interacțiuni distructive ce se desfășoară în cadrul unui conflict.
Cuplurile cu stil conflictual ostil-angajat se caracterizează prin angajarea acestora des în conflicte deschise, directe și, de obicei, adoptă o atitudine defensivă. Fiecare partener simte nevoia, acționând în sensul propriei apărări a sinelui în fața celuilalt. În cadrul acestui stil, sunt folosite sintagme specifice: „tu întotdeauna …” sau „tu niciodată nu…”. Aceste sintagme generale, precum și altele individuale, au ca scop dezarmarea celuilalt partener din cuplu, lăsându-l fără apărare. Aceste interacțiuni conțin judecăți, și critici la adresa persoanei, care în mod inevitabil dar intenționat, atacă atât comportamentul, cât și caracterul celuilalt.
Partenerii din cuplurile care au un stil conflictual ostil-detașat se arată unul altuia ca fiind neimplicați și detașați din punct de vedere emoțional. Ei au conflicte ostile destul de scurte, care includ interacțiuni de atac la adresa personală a celuilalt și tendințe de a se apăra pe sine, de a intra în defensivă.
Stilurile conflictuale ostile, atât cel ostil-angajat, cât și cel ostil-detașat, odată cu trecerea timpului, erodează ecologia maritală până când se ajunge la ceea ce Gottman numea „spirala descendentă” și „cei patru călăreți ai apocalipsei”. Potrivit lui Gottman căsniciile care au un stil conflictual ostil se destramă într-un mod specific: „această spirală descendentă a dezbinării căsniciei cuprinde anumite atitudini, interacțiuni și emoții, care treptat duc fie la separarea partenerilor, fie la divorț, fie la o viață împreună nefericită și pustie, în care partenerii deși sunt împreună, se simt singuri.”
Odată cu scăderea semnificativă a satisfacției relaționale, aceasta implică și destrămarea relației din cauză că cuplurile adoptă diverse pattern-uri de comportament, numite metaforic „cei patru călăreți ai apocalipsei”. Aceste interacțiuni de sabotaj reciproc sunt de la cele puțin dăunătoare pană la cele distructive: critica, sfidarea, apărarea și stonewalling – ridicarea de ziduri virtuale defensive.
Critica este primul comportament distructiv din metafora „celor patru călăreți”. Atunci când partenerii se critică unul pe celălalt, ei se învinovățesc reciproc și se atacă la adresa personală, adică este atacat caracterul persoanei și nu problema sau neînțelegerea de la care pornește conflictul. Motivul pentru care este mult mai distructiv ca partenerii să se critice unul pe celălalt, decât dacă doar s-ar plânge unul altuia, pentru a-și exprima negativiatea, este faptul că acest comportament (critica) are în vizor caracteristici globale și nu se referă la o situație izolată. Moreau (2006) consideră că partenerii se află în conflict permanent atunci când fiecare gândește că din cauza celuilalt nu merg bine lucrurile. El numeșe comportamentul de a-l critica pe celălalt „a dezacorda” sau a fi un „désaccordeur”. Persoana „désaccordeur” caută punctele de dezacord cu partenerul, îl devalorizează, îl plasează pe poziție josă pentru a-și păstra poziția înaltă, interpretează, face judecăți critice care devalorizează și deformează. A crea ceva cu un „désaccordeur” este penibil, dificil, sau imposibil. El își formulează întrebările cu reproș, ceea ce face răspunsul defensiv sau poate provoca fuga celuilalt. (Goleman 2001a, 43)
După finalizarea etapei critice a unui conflict distructiv, urmează partea de sfidare și dispreț. Prin sfidare se intenționează în mod deliberat demoralizarea emoțională a partenerului, atacând deliberat, creând și menținând la cote mari emoțiile negative prin insulte, ironii și umor negru care lezează.
Atunci când unul dintre parteneri este atacat de celălalt, el simte nevoia de a se apăra iar conflictul ia amploare mai ales prin negarea responsabilităților, invocarea scuzelor și a protestelor. Apare momentul penibil al relației când un partener se plânge de un anumit aspect, iar celălalt îi răspunde printr-o altă plângere, realizându-se astfel un cerc vicios. Ca ipoteză inițială a apărării proprii nu este una de intenționată de sabotare a relației, dar este una dintre direcții. Gottman susține că este printre cele mai distructive comportamente pe care îl adoptă cuplurile în cadrul unui conflict. Prin angajarea în acest tip de comportament negativ se creează un mediu competitiv și se anulează sentimentul de parteneriat.
Al patrulea comportament distructiv din metafora „celor patru călăreți” este cel numit “stonewalling” – adică ridicarea de ziduri virtuale defensive. Prin acest comportament adoptat de partenerii în conversație, se intenționează izolarea propriei persoane de interacțiunea conflictuală care are loc. Mesajul care se transmite atunci este „eu mă retrag, mă eliberez de orice obligație de a avea o interacțiune semificativă cu tine” conform spuselor lui Gottman. Când unul dintre parteneri „ridică zidurile” înseamnă că iese în totalitate din conversație. Uneori, în mod inevitabil, se creează astfel de bariere, de exemplu, ca atunci când partenerii doresc să se calmeze sau doresc să aplaneze conflictul, sau să își rânduiască ideile. Problemele apar atunci când acest comportament devine un obicei și urmează „spirala descendentă” incluzând și celelalte stadii distructive.
1.5. CONCLUZIILE CAPITOLULUI
Atașamentul reprezintă baza unei relații de cuplu. Dacă atașament între parteneri nu există, iubirea trece pe plan secund, oferind ocazii pentru izbucnirea de conflicte.
Unul dintre motivele comportamentele caracterestice stilului conflictual ostil, distructive pentru relației de cuplu îl reprezintă ciclul de negativitate, prin care se continuă conflictul, nu negativitatea de la care pornește conflictul.
Mesajele negative disturbă comunicarea dintre partenerii cuplului care au un stil conflictual ostil prin transformarea ei în abuz psihologic reciproc. În acest caz nu se mai aplică raportul de cinci interacțiuni pozitive pentru fiecare interacțiune negativă, ducând astfel la o scădere semnificativă a satisfacției relaționale.
Cercetările realizate pe tema satisfacției relaționale pe cupluri căsătorite și necăsătorite arată că nivelul de satisfacție este mult mai ridicat pentru indivizii care se încadrează în tipurile conflictuale regulatorii, decăt pentru cei care se încadrează în cele neregulatorii. Satisfacția relațională este influențată în mod direct de stilul conflictual adoptat datorită diferitelor modalități de comunicare, atât pozitive cât și negative din timpul desfășurării conflictului. Conform cercetărilor lui Holman & Jarvis, prin compararea cuplurilor validante cu cele nonvalidante, cele care prezintă un nivel ridicat de validare în relația lor, au cel mai înalt nivel al satisfacției relaționale, comunicarea în relație la modul general și comunicarea din timpul conflictului, în mod particular, este preponderent pozitivă și foarte rar negativă.
Folosindu-ne de aceste date și teorii și stiluri de atașament, cercetarea din cadrul ultimului capitol va avea bazele necesare unui studiu amănunțit, legat de satisfacția partenerilor, în funcție de atașament, ceea ce va induce anumite variabile necesare determinării geloziei.
CΑPIΤОLUL 2
COMUNICAREA ÎN CUPLU b#%l!^+a?
2.1. NOȚIUNI DESPRE COMUNICARE.
Deși sunt diverse definiții ale comunicării umane, acestea au câteva elemente comune: comunicarea este procesul de transmitere de informații, idei, opinii, păreri, de la un individ la altul. Aceastea au loc în orice moment, depinzând de timp și spațiu. Procesul de comuncare este prezent în orice activitate, de la rutina cotidiană trăită noi zilnic, până la activitățile complexe desfășurate la nivelul organizațiilor, societăților. Abilitatea oamenilor de a transmite astăzi mesaje este impresionantă. Nu pot fi limitați nici de timp, nici de distanțe, nici de înțelesuri.
Comunicarea este procesul prin care se creează idei. În cadrul comunicării se grupează informațiile, care apoi sunt generate sub formă de mesaje de către o sursă (care mai este denumită și emițător) care le transmite printr-un canal specific. Aceste mesaje sunt recepționate și interpretate de către un receptor, conform figurii 1.
Comunicarea este „un proces prin care un emițător transmite informație receptorului prin intermediul unui canal, cu scopul de a produce asupra receptorului anumite efecte” conform schemei lui J.J.van Cuilenburg, O. Scholten, G.W. Noomen.
Figura 1 – Structura procesului de comunicare
Comunicarea umană este procesul prin care se emit opinii, valori, norme, percepții către un receptor. Această comunicare umană este un proces prin care un individ transmite stimuli cu scopul de a schimba comportamentul altor indivizi. Aceasta reprezintă un ansamblu de principii și norme care traversează planul gândirii și cel comportamental.
În prezent, a fi informați, a comunica reprezintă principala dimensiune a existenței umane, devenind atât de prezentă, încât nici măcar nu mai este percepută ca activitate distinctă.
Printr-o bună comunicare se realizează funcționarea și dezvoltarea organizațiilor importante, a relațiilor de familie. Unul dintre modurile de comunicare cel mai des utilizat și cel mai bine perceput este cel al imaginii.
De multe ori putem spune că mai important este modul de comunicare decât ceea ce se transmite prin comunicare. Limbajul verbal reprezintă comunicarea directă sau orală, respectiv indirectă sau scrisă.
Comunicarea prin limbajul nonverbal are un rol important, datorită ponderii pe care o are. Prin limbajul nonverbal se poate sprijini, substitui sau contrazice comunicarea verbală. Mesajul transmis prin limbajul nonverbal este mult mai apropiat de realitatea emițătorului și este cel căruia, interlocutorul îi acordă o atenție mai mare. Chelcea spunea ca dintr-o comunicare orală, aproximativ „55% din informație este reținută în urma percepției limbajului nonverbal, exprimat prin gesturi, expresia feței, poziția corpului”. Comunicarea prin limbajul verbal, între persoane, se realizează sistematic, iar unul câte unul, interlocutorii devin emițători, apoi receptori, conform schemei realizate și prezentate, din figura 2.
Figura 2 – Comunicarea prin limbajul verbal
Canalele de transmitere sunt naturale (zgomot, limbă, limbajul corpului, vorbire) sau tehnice (scris/tipărire, prin mijloace audio/video, a tehnicii de calcul).
Emițătorul transmite informația către receptor, după ce-l codifică. Receptorul decodifică acest mesaj, oferind un feed-back. Toate acestea se realizează prin intermediul unui canal de transmitere, într-un anumit context.
Mesajul are mai multe forme: verbal, nonverbal sau mixt. Mesajul verbal se realizează prin utilizarea de cuvinte scrise și/sau vorbite. Mesajele nonverbale reprezintă codificări sub formă de semne, elemente vizuale și/sau auditive, simboluri, limbaj al corpului, elemente de context. Mesajul mixt este o combinație de elemente verbale și nonverbale.
Limbajul comunicării se clasifică după mai multe nivele de comunicare:
– intrapersonală (comunicare persoanei cu ea însăși),
– interpersonală (între parteneri de comunicare),
– grup (restrâns sau lărgit),
– organizaționale (în companii sau administrații),
– publică (sau de masă, către publicul receptic la mass-media),
– internațională (între culturi diferite, intermediate).
Întâlnirea amoroasă, la fel ca și comunicarea, a fost atent studiată de psihologi, căci ea este, așa zicând, ,,plină de mister”. În acest “timp de întâlnire” are loc o comunicare infraverbală (fără cuvinte), prin care doi indivizi își pot spune, în cel mai fericit caz, că se plac reciproc. Întâlnirea amoroasă este o ,,situație limită” de ,,comunicare făra cuvinte”, care se vrea ,,autentică” și care pune în lumină câteva procese fundamentale ale comunicării.
Trebuie menționat, mai întâi că “nu ne întâlnim cu oricine”, nu sunt întâniri apriori. Din numereoase anchete sociale validate necontenit, reiese faptul că prioritar la alegerea și întâlnirea persoanelor sunt: mediu social identic (homofilie) și spațiu relativ apropiat (vecinătate) între persoane. Există astfel un ,,câmp al aligibililor”, care este determinat în bună măsură de un ansamblu de factori sociologici ce scapă conștiinței și voinței indivizilor.
În societatea de astăzi există reprezentări și așteptări specifice față de iubire și de viața în cuplu. Ele nu sunt lipsite de importanță pentru a putea înțelege ce se petrece în întâlnirea însăși. În cercetările sale, Roy a afirmat că într-un anumit caz, ,,te iubesc” poate să însemne: ,,vreau să-mi dovedesc mie însumi că exist, declarând pentru tine un sentiment”. Într-o alta stare de spirit, ,,te iubesc” poate să spună: ,, vreau să te zdrobesc, să te umilesc, să-ți fac rău ca să-mi exalt propriul eu și să mă liniștesc în privința puterii de care dispun; îmi trebuie un partener, un asociat, vreau să închei un târg, eu îți dau asta, tu îmi dai asta. ,,Te iubesc” mai poate avea sensul că trebuie să-mi înving un anumit sentiment de culpabilitate, să lupt împotriva complexelor mele de inferioritate, iar faptul că te-aș idolatriza m-ar elibera de toate acestea sau poate să mai însemne și faptul ca acela care spune ,,te iubesc” iubește cu adevărat ființa căreia i-o spune”.
Trecând în revistă mizele și așteptările ce se pot ascunde în spatele clasicului ,,te iubesc”, ne dăm seama că întâlnirea amoroasă nu este un lucru simplu, conform studiilor prezentate de Salome. Această întâlnire amoroasă poate răspunde unei multitudini de proiecte și de aspirații, unei multitudini de moduri de a privi viația în cuplu, unei multitudini de complexe și de experiențe personale.
Conform unor psihologi(ex. Salome) orice relație de iubire se întemeiaza, la început, pe o neînțelegere cauzată de iluziile nutrite față de propriile motivații și așteptări, precum și pe necunoașterea motivațiilor și așteptărilor celuilalt. Întâlnirea amoroasă capătă concretețe deoarece ea este timpul primordial sau speranța că neîmplinirea noastră funciară va fi satisfăcută. ,,Întâlnirea amoroasă este mirajul unei posibile reparații a suferinței de a te fi născut”.
Viața de cuplu înseamnă deseori, în imaginea multora, posibilitatea de a găsi fericirea, de a ne realiza identitatea și de a descoperi adevăratul sens sl vieții, unul care nu este egoist. “Traiul în cuplu trebuie să compenseze toate frustările din viață, este locul unde te reîmprospătezi afectiv, unde îți încarci bateriile și îți regăsești echilibrul”. Dar “așteptarea fericirii” se întemeiază cel mai adesea pe o ,,fantasmă a împlinirii”, și nu pe observarea vieții, conform J. Salome.
Prin percepția vizuală și auditivă se află în prim-planul căutării de ,,semen” (așa numitele detalii morfologice, uneori mărunte: o gropiță în obraji, nuanța ochilor, contur de buze, tonalitate sau exprimare prin voce), capătă valoare de simbol iar comunicarea se desfăsoară afara controlului exercitat de voință. În acest fel apare o comunicare spontană și primitivă iar toate acestea îl fac pe individ să fie hipnotizat, ajungțns într-o stare de beatitudine numită ,,stare de îndrăgostire”.
La început este ,,îndrăgostirea la prima vedere”, apoi urmează perioada de comunicare intensă (conversații, comunicare verbală, nonverbală), în care cuplul astfel format, se explorează reciproc cu aviditate. Emoțiile sunt în prim planul relațiilor.
Această perioadă este una a comunicării ,,neatentă”, în care se află detalii despre partener, unele cu stare de uimire, care în mod normal, ar fi fost doar anumite informații banale.Comunicarea este în parte ,,fatică”, având funcția de a întări legătura afectivă.
În această fază idilică, îndrăgostitul are momente de angoasă și temeri, dorin o eternă confirmare a iubirii paretenerului de cuplu.
În acele momente, comunicarea nonverbală, prin semne oferă răspunsurile care pot fi liniștitoare. Limbajul poate fi interpretat în mai multe moduri, iar comunicarea nonverbală, a gesturilor, a expresiilor faciale oferă mai multe informații. Astfel în conversația cu ființa iubită apar și alte plăceri: exercițiul exprimării iubirii și a dorinței. Dorința celuilat devine inevitabil un motor al comunicării erotice.
Specialiștii i-au descoperit comunicării erotice o funcție psihologica: aceea de a da asigurări, fiind o funcție intelectuală și etică, prin care se construiește un alt om, prin intermediul altui om. Când doua persoane devin un cuplu, se împletesc două lumi diferite, două limbaje total diferite care prin comunicare, în timp, devin comune.
Prin această comunicare, leagă destinul unei persoane cu un străin iar în esență se folosește același limbaj dar uneori fără comunicare zidul dintre cei doi devine mult mai mare iar conviețuirea sau supraviețuirea devin imposibile.
Specialiștii în comunicare sunt de părere că orice problemă dintr-un cuplu se depășește atunci când are ca punct de pornire comunicarea. În momentul în care comunicarea verbală se îmbină armonios cu cea nonverbala, mesajul transmis receptorului este mult mai puternic iar problema înțeleasă se rezolvată mult mai repede.
Relativ acceptată ideea conform căreia subiectul uman transmite, recepționează mesajele prin diferite moduri verbale și non-verbale este raportată de două-trei decenii la fenomene extrem de frecvente în existența umană. Unul din aceste fenomene este dragostea care nu este studiată doar de psihologi și sociologi, ci și de mulți alți specialiști.
Punct de interes și de atracție din perspectivă practică, ea devine teoretico-metodologic un „generator" de idei, accepții, confruntări, soluții pentru conviețuire și comunicare umană.
Ernst Cassirer, care a realizat studii despre limbajul uman, a observat modalitățile prin care ființa umană își dezvoltă o gândire dependentă de imagini, simboluri, semne, pornind de la „intelectul arhetipal”, care este un instinct independent de orice altă formă de expresie a limbajului.
Comunicarea vizuală are un impact puternic emoțional asupra receptorului căruia i se adresează. Prin canalul vizual se pot comunica diferite sentimente care vor sta la baza alegerilor făcute de receptor. Acest canal prin două sisteme importante: cel de multisemnal și de multimesaj oferă o funcție plurisemiotică. Comunicarea vizuală are și o funcție persuasivă ce descrie efectul unui mesaj asupra destinatarului.
Cercetătorii domeniului familiei (ex.Turliuc) afirmă că procesul comunicării ghidează funcționalitatea cuplului conjugal și a familiei, iar in contextul problemelor complexe și a stresului cu care se confruntă cuplurile societății contemporane, acest proces trebuie definit și ințeles. Ei abordează astăzi comunicarea ca pe un proces prin care familia iși formează și structurează relațiile interpersonale dintre soți, copii, părinți-copii și cele cu membrii familiei extinse. Se poate susține cu certitudine că miezul înțelegerii comunicării familiale este tocmai înțelegerea mesajelor.
Perspectiva asupra comunicării și teoria informației definesc mesajul, în general, prin deplasarea unităților informaționale, fie ele verbale sau nonverbale. Din perspectivă psihologică, P. Watzlawick, J. Beavin și D. Jakson au realizat un studiu în anul 1967 și s-au concentrat atât asupra tipurilor de mesaje și a intenției de a comunica cât și asupra contextului comunicării. Examinarea mesajelor transmise în cuplu au condus la analiza relațiilor comunicării în cuplu și a strategiilor ei care pot fi atât constructive cât și distructive.
Turliuc ne face o sinteză a comunicării astfel: se poate vorbi de existența a trei tipuri de relații de comunicare, fiecare dintre ele putându-se realiza în cele mai variate modalități (amabil sau ironic, agresiv sau aluziv, în funcție de locul, situația, personalitățile și habitudinile lor). Distincția ține cont de criteriul atitudinilor și manierelor în funcție de care se structurează comunicarea, a persoanelor implicate și a stărilor sufletești specifice momentului respectiv.
Negarea cererii celuilalt este un prim tip de relație de comunicare în care nevoia sau solicitarea celuilalt este respinsă., voit sau nevoit. Comportamentele simetrice vizează două comportamente identice care apar într-o succesiune de interacțiuni. Comportamentele complementare sunt esențiale pentru formularea unui răspuns pozitiv la cererea partenerului. Dacă în simetrie, comportamentele apar ca în oglindă, în complementaritate ele se completează pentru a forma o unitate armonioasă. De aceea, putem afirma că, în general, comportamentele complementare reprezintă un factor al fericirii și ințelegerii conjugale, celelalte două tipuri fiind (mai frecvent) generatoare de conflicte și nemulțumiri, putând deveni chiar patogene.
2.2. STRATEGII DE COMUNICARE
În cadrul acestor tipuri de relații sunt utilizate diverse strategii ale comunicării, constructive sau distructive, care sunt prezentate în continuare..
Strategiile comunicării constructive
Comunicarea constructivă constă în reunirea unor condiții precum: nivelul ridicat de auto-dezvăluire și de empatie. Partenerii trebuie să fie dispuși să se deschidă unul în fața celuilalt, să comunice ceea ce simt, doresc, îi mulțumesc sau îi nemulțumesc, cu o prezentare reală a situației, conform dorințelor și sentimentelor proprii..
Respectul reciproc este o condiție necesară dar nu suficientă în cadrul unei comunicări pozitive. Fiecare partenere oferă și primește de la celălalt suportul stimei de sine, contribuind la dezvoltarea încrederii de sine în propria persoană.
Cercetările efectuate de Turliuc asupra fericirii conjugale au demonstrat că, cu cât ponderea comunicării negative este mai mare în raport cu cea pozitivă, cu atât cuplurile au mai mult tendința de a afirma că sunt nefericite. În cuplurile fericite, schimburile pozitive tind să fie preponderente. Din păcate, aspectele comportamentale negative sunt ușor perceptibile. De regulă, fiecare persoană vede mai ușor greșelile celorlalți, acțiunile lor nepotrivite sau eșecurile. Comportamentul adecvat, considerat a fi firesc, este trecut ușor cu vederea, poate și datorită faptului că este cel “așteptat”. Dar, adulții, ca și copiii, au nevoie de recompense și de întăriri pozitive ale comportamentului lor adecvat, pozitiv. Consilierii maritali aud adesea de la clienții lor întrebări de genul: “Cum pot să laud pe cineva care nu face nimic cum trebuie?”. Recunoașterea progresului și lauda se pot baza pe imbunătățirile comportamentului anterior.
Walhroos a propus strategia “Întoarcerea celuilalt obraz” ca fiind una constructivă, utilizabilă atunci când cineva rănește, insultă o persoană, care nu acceptă invitația la ceartă sau luptă, ci reacționează în mod rezonabil, spunându-i celuilalt, calmă și sincer ingrijorată, că poate a făcut ceva care l-a rănit, că regretă și dorește să corecteze acest fapt. Tot acesta oferă și modalitățile care pot rezolva problema studiată. Încercarea de a răspunde sincer și constructiv nu invită întotdeauna la urmarea aceluiași exemplu, dar în multe cazuri conflictul este aplanat. Astfel se implică o evaluare onestă a propriului comportament, în scopul de a determina în ce grad a contribuit el la insatisfacția partenerului de dialog.
Strong a subliniat că “nivelarea opiniilor, a punctelor de vedere sau a asperităților se poate realiza prin exprimarea deschisă a sentimentelor sau dorințelor cuiva, fără ca aceasta să ducă la punerea la punct a celuilalt sau la trezirea reacției sale defensive. Cel mai constructiv mod de nivelare a asperităților implică utilizarea afirmațiilor conținând pronumele personal la persoana I, singular. Nivelarea declanșează un tip de comunicare care le permite partenerilor să-și rezolve divergențele sau conflictele într-un mod productiv, ce conduce la apropierea dintre membrii cuplului.
Wahlroos îl completează spunând că tactul este mai mult decât necesar în rezolvarea dificultăților apărute în cuplu, și mai ales în mariaj. El implică ,,sinceritatea, comunicarea deschisă, respectul arătat partenerului și grija de a nu-l răni gratuit”. El necesită empatie față de gândurile, sentimentele și stările motivaționale ale partenerului sau partenerei, astfel încat să se poată găsi momentul cel mai bun pentru discutarea anumitor aspecte. Tactul nu însemnă înșelarea sentimentelor cuiva sau profitul de pe urma lor. De aceea, tactul nu este un obstacol sau un scut în calea intimității ci, dimpotrivă, adevărata intimitate nu se poate dezvolta în lipsa lui.
Ate strategii ale propuse de de cercetători sunt “Feedback-ul de verificare” și “mângâierile”. Conform primei strategii, se scutește comunicarea de multe neplăceri printr-o efectivă ascultare activă, iar feedback-ul de verificare va arăta că persoana a ascultat mesajul comunicat în mod activ. Verificarea a ceea ce spune o persoană indică interesul evident pentru mesajul transmis de ea. Astfel, relațiile apropiate se dezvoltă mai rapid. Mângâierile, atingerile fizice sunt necesare în comunicarea constructivă din cadrul relațiilor intime. Putem afirma că am învățat arta comunicării atunci când am înțeles că ea nu este doar verbală. Comunicarea nonverbală, contactul fizic direct este cel mai primitiv mod de a stabili contactul cu cineva. El are o funcție importantă socializatoare și afectivă. Dacă aceste modalități ale comunicării constructive devin preponderente în raport cu cele distructive, atunci comunicarea își dobândește adevărata valoare, permițand buna funcționare a cuplului și obținerea satisfacției conjugale.
Strategiile comunicării distructive
Comunicarea trebuie să fie clară, concisă, precisă, la obiect și nu confuză, vagă și iritantă. Prin această comunicare se poate influența negativ, funcționarea sistemului familial atunci când inițiatorul ei apelează la “mesajul dublu”, cand urmărește să-l pună pe partenerul său intr-o poziție defensivă, când face afirmații absolute, suprageneralizatoare, cand practică citirea minții celuilalt. Formele comunicării distructive sunt extrem de numeroase, multiple și des întâlnite în existența cuplurilor conjugale.
În continuare se vor prezenta strategiile care influența comunicarea într-o direcție distructivă.
În condițiile în care o persoană poate comunica concomitent pe mai multe canale, utilizand diverse coduri, se trimit mesaje diferite, în același timp. Exprimarea orală poate fi contrazisă de cea nonverbală și invers. Maslow afirma că o serie de teoreticieni ai comunicării consideră comunicarea nonverbală mai puternică decât cea verbală, arătand că oamenii tind să acorde o mai mare importanță mesajului nonverbal, care poate fi mai greu controlat conștient, fiind și primul decodificat. Oricum contradicțiile dintre mesaje produc disconfort, ambiguitate și nesiguranță. Punerea celorlalți într-o poziție de renunțare apare atunci când vorbitorul iși asumă o atitudine de superioritate sau atunci când adoptă statutul de procuror, judecător sau membru al unui juriu. Vorbitorul se poate autoevalua ca fiind mai inteligent, mai informat cu privire la un subiect ori la viață, în general sau poate încerca să-și ascundă astfel sentimentele de inadecvare și insecuritate. În nici un caz, el nu consideră că ar fi greșit cu ceva. Persoana pusă în defensivă se concentrează atât de mult asupra mesajului și a presupusei sale inferiorități încât, prima sa reacție va fi aceea de a se apăra. Gradul ei de deschidere și receptivitatea sa față de persoana “superioară” se va micșora, din moment ce nu primește respectul cuvenit.
Maslow susține că “Suprageneralizarea și afirmațiile absolutizatoare pot fi distructive”. Suprageneralizarea apare atunci când facem afirmații prea largi. Utilizarea cuvintelor “întotdeauna”, “tot timpul” sau “niciodată” este frecventă în construcția propozițiilor absolutizatoare. Observațiile absolutizatoare ca și suprageneralizările sunt în mod deosebit distructive atunci când sunt critice și acuzatoare. Partenerul trebuie privit cu sinceritate și respect, iar defectele pot fi comunicate în lipsa tonului acuzator. În plus, dacă acuzele și critica făcută sunt exagerate partenerul tinde mai degrabă să fie supărat și să-și trăiască resentimentele și mai puțin să lucreze la îmbunătățirea relației.
Tot el susține că citirea gândurilor este o sursă frecventă de neînțelegeri în căsătorie, ce apare atunci când partenerii își citesc sau “ghicesc” unul altuia gandurile. Ei fac presupuneri cu privire la ceea ce gândește și simte celălalt și reacționează doar în funcție de presupunerile făcute. Aceste interpretări ale stărilor partenerului sunt adesea greșite. Chiar în relațiile intime, în care partenerii se cunosc foarte bine, este imposibil să fim siguri de absolut orice gând sau stare afectivă. Oamenii se schimbă și, de aceea, în relațiile apropiate, procesul de culegere a datelor despre ceea ce simte și gândește partenerul trebuie să fie continuu. Punerile la punct ale partenerilor vizează confruntările care pot lua forma blamării, atacului și criticii, cu intenția de a răni, pedepsi sau de luare a revanșei. Ele favorizează schimburile negative, oferirea/primirea de atacuri și răni.
S-a constatat că puține probleme pot fi rezolvate constructiv atunci când nemulțumirile nerezolvate din trecut continuă să intre în discuțiile prezente. Vechile nemulțumiri maritale sunt păstrate într-un rezervor imaginar pentru o perioadă mai mare de timp fiind puse în discuție atunci când persoana crede că ar fi în avantajul ei. În comunicarea constructivă tot ceea ce ține de trecut este depășit, lăsat la o parte.
Folosirea umorului este ideal în relațiile intime, permițând reducerea tensiunii și anxietății. Dacă umorul devine sarcasm, atunci acesta reprezintă o armă periculoasă, utilizată în comunicarea interpersonală. Sarcasmul apare atunci când o afirmație a cuiva are semnificația opusă celei transmise verbal, ea fiind destinată rănirii celuilalt.
Comunicarea tip prelegere este întâlnită la persoanele care are au tendința de a monologa fără să-i permită partenerului să intervină, să adauge vreo informație. Persoanele care prezintă această tendință trec frecvent de la un subiect la altul, fără întrerupere sau pauză. Ele devin practic imposibil de întrerupt și pentru că sunt atat de preocupate de ceea ce spun, ignoră mesajele verbale sau nonverbale primite de la celălalt sau ceilalți.
Critica utilă, constructivă, al cărui obiectiv final este găsirea căilor de îmbunătățire a comportamentului altcuiva, poate reprezenta o parte importantă a dezvoltării relațiilor apropiate.
Căutarea defectelor ținând de aspectele minore ale unei relații și plângerile continue cu privire la faptele neimportante conduce la consecințe distructive în interacțiunile umane. Acest lucru se întamplă deoarece pe de o parte nimeni nu este perfect, iar pe de alta, deoarece, oamenii nu reușesc adesea să distingă ceea ce este cu adevărat important de ceea ce este nesemnificativ. Căutarea defectelor nu creează decât resentimente, rănind sentimentele celuilalt și favorizand apariția unui comportament opus celui dorit de către vorbitorul excesiv de critic. De exemplu, soția îi poate spune soțului că iarăși a lăsat prosoapele în dezordine la baie, că iarăși a uitat să cumpere pâine, deși era datoria lui, că nu golește scrumiera după ce fumează etc. Toate acestea sunt însă defecte minore în ansamblul relațiilor apropiate, iar repetarea defectului nesemnificativ nu provoacă, în nici un caz comportamentul așteptat.
2.3. EMPATIE ȘI COMUNICARE.
În anul 1974 R. Mucchielli ne învăța că empatia face referire la capacitatea de înțelegere a universului celuilalt, sensul reacțiilor sale atitudinale sau natura reală a așteptărilor sale și adăuga că, o altă condiție importantă este și abandonarea oricărei atitudini auto-defensive. Acesta înseamnă că fiecare trebuie să reflecte la tot ceea ce este adevărat în ceea ce partenerul spune despre el, să fie dispuși să conștientizeze în permanență noile aspecte ale propriei personalități.
Modalitățile de a induce empatia sunt :
– acționarea asupra relației cu partenerul prin separare de probleme,
– alegerea sau schimbarea subiectului de conversație cu unul complet diferit de problemele sau divergențele avute cu partenerul,
– realizarea de activități comune,
– alegerea unui spațiu ideal pentru o discuție de suflet,
– amânarea discuțiilor serioase și profunde când partenerul este stresat, agitat sau grăbit.
Indiciile după care se constată apariția empatiei sunt: respectul, apariția în cuplu a unor momente plăcute, prețuirea opțiunilor, lipsa formalităților, comunicarea afectivă.
Comunicarea eficientă este cheia oricărei relații. Pentru a se obține acest lucru trebuie să se respecte următoarele cerințe: ascultare activă ( generându-se astfel empatie) și relaxare ( un mod de manifestare este zâmbetul, prin care se demonstrează căldură și preocupare).
Problemele legate de comunicare apar atunci când există anumite bariere, care trebuie înlăturate:
– fizice – zgomote, distanță, întrerupere,
– psihologice – oboseală, nervi, stres, prejudecăți,
– semantice – folosire de termeni tehnici neadecvați discuției cu partenerul sau chiar elemente de jargou
Comunicarea se poate desfășura după rigorile unei structuri tridimensionale care se axează pe cele trei elemente definitorii: mesajul, sau ideea în jurul căreia gravitează relația dinamică dintre emițător și receptor. Se poate vorbi de un proces de comunicare care se poate reda simbolic, ca în figura 3 :
Figura 3 – Procesul de comunicare
O analiză atentă a elementelor care construiesc această relație, relevă interdependența dintre acestea și nivelul de valorificare a fiecăruia. Contextul definește rolul fiecărui element, și tot contextul este cel care poate converti structura fiecărui element. Deoarece în medii diferite se accesează mesaje diferite și se utilizează limbaje specifice de comunicare.
2.4. COMUNICAREA ȘI CONFLICTUL.
În viața de zi cu zi, în relatia de cuplu, partenerii se pot confrunta adesea cu multiple conflicte, de cele mai multe ori, este bine dacă se previn ori, în caz că acest lucru nu mai este posibil, să se reducă intensitatea iar cuplurile să poate discenrne ceea ce spun și gândesc.
Conflictul este „o situație în care elemente în aparență incompatibile exercită forță în opoziție sau în direcții diferite". „Conflictul înseamnă procentajul din divergența intereselor sau credința că aspirațiile cotidiene ale părților nu pot fi îndeplinite simultan". Conflictul poate fi aplanat sau mărit prin distorsionarea mesajelor. Cu o conotație stimulativă, conflictul apare și ca o componentă a competiției.
Starea conflictuală poate apărea însă și între persoane care urmăresc aceleași obiective, dar între care apar divergențe de opinii doar legate de modul de realizare a acestora. Apariția unui conflict ține de perceperea și conștientizarea de către persoanele implicate a acelei stări ce poate fi definită drept conflictuală, după urmările care se pot ivi.
Cauzele care determină apariția conflictelor se concretizează în:
Comunicare defectuoasă
Sistem de valori diferit
Existența unor scopuri diferite
Nemulțumirea față de statutul profesional
Diferențele de pregătire profesională, statut și cultură;
Competiția pentru supremație
Cauzele comunicării conflictuale sunt numeroase. Aceste cauze apar ca urmare a : unui dezacord în domeniile de decizie, a manipulării identității celuilalt, a comunicării complementare, a comunicării simetrice și mai ales, ceea ce ține de sine, complexele personale,
2.5. CONCLUZIILE CAPITOLULUI
Comunicării este un factor determinant în cadrul cuplului. În funcție de modul în care se realizează această comunicare, cuplul poate evolua sau involua în zona familială. O comunicare precară este un bun prilej de interpretări, acuze, conflicte, care inevitabil, duc spre gelozie. Persoanele mai puțin comunicative sunt cele care „provoacă” gelozia. Prin comunicare se accentuează atașamentul.
CΑPIΤОLUL 3
GELOZIA ÎN CUPLU b#%l!^+a?
3.1. NOȚIUNI GENERALE DESPRE GELOZIE.
Despre gelozie se pot spune multe, unii o consideră sentimen, alții ca pe o “boală incurabilă”. Nu există o definire clară a acesteia, din cauza diversităților de manifestare comportamentală a celor care suferă de acest sindrom. Sentimentul geloziei apare când poate chiar nimeni nu se aștepta având diverse forme de manifestare.
Gelozia diferă în funcție de statutul social al persoanelor, de mediul ambiant, de situații și mai ales de genuri. Acest sentiment are manifestări și stări diferite în funcție de persoană, gen, cuplu. Disperarea, depresia, conflictul, sunt doar câteva din urmările apariției sentimentului de gelozie.
Rădăcinile acestui sentiment care macină sufletul omului se regăsesc în frică, complexe, pierdere, suferință și mai ales în nesiguranță.
În anul 1984, Knox a elaborat o definiție pentru acest sentiment ca “un set de emoții care apar când o persoană privește relația erotică cu persoană iubită ca fiind amenințată. În acest caz, sentimentele specifice sunt: teama de pierdere sau de abandon, anxietate, durere, apărare, vulnerabilitate și lipsa de speranță”.
Prin gelozie se generează tensiuni interpersonale, apar animozitățile ducând spre o stare de pericol. Teama și furia sunt sentimentele predominante ce conduc spre suferințe și stres, provocând un imens potențial ce devine distructiv. Prin gelozie apare o amenințare care este percepută real sau imaginar, față de o relație, de partener, de calitatea acestei relații sau partener.
În dragoste, gelozia reală, apare atunci când partenerul sau partenera, preferă pe altcineva în detrimentul acestuia. În cazul geloziei imaginare apare o tulburare a personalității care în general este din cauza complexului de inferioritate, de neîncredere.
Genul masculin nu este gelos pe o anumită probabilitate, ci doar pe un fapt real. Femeile în general devin geloase doar la gândul unei posibile probabilități ca partenerul să simtă atracție pentru altcineva.
Reacțiile sunt variate, depind de sex, statutul și mediul ambiant al cuplului, influențate și de dependența față de acest partener (indiferent de gen), sau de antipatie, mergând până la ură față de rival sau partener (genul masculin). Aceste reacții se manifestă prin apariția disimulată a curiozității referitoare la faptele și gândurile partenerului, ducând chiar la critica propriei persoane prin sinele său, depresie, nervozitate, durere, resentimente, rușine. Gelozia este o dovadă de imaturitate combinată cu posesivitatea și restrângerea libertății partenerului.
O falsă idee este că gelozia se confundă cu iubirea, prin acest sentiment nefast al geloziei, demonstrându-se de fapt, iubirea purtată partenerului. Câna apare, gelozia, va influența într-un fel sau altul pe ambii parteneri.
Prin sentimentul de gelozie se trage un semnal de alarmă pentru stringenta necesitate de a restabili echilibrul în cuplu, deoarece doar un un asemenea cuplu stabil și echilibrat poate fi o garanție reproductivă solidă.
3.2. FORME ALE GELOZIEI.
Gelozia se manifestă prin diverse forme, care duc la anumite stadii ale sentimentului de gelozie. Conform cercetătorului Mazur, există șase tipuri/forme de gelozie, prezentate mai jos conform specificațiilor acestuia în cadrul lucrării de cercetare și studiu elaborată (Șchiopu și Verza, 1997, 87):
1. “Gelozia – invidie” este strâns legată de nivelul de autoestimare; ea apare când o persoană simte că partenerul este mai bun. Această gelozie este rezultatul preocupării exagerate pentru sine, autocompătimire sau depresie.
2. “Gelozia – posesivă” se dezvoltă în baza simțului posesiunii și a nerecunoașterii faptului că fiecare deține o identitate separată. În general, persoana geloasă caută să obțină “putere” asupra partenerului.
3. “Gelozia – excludere” pornește din sentimental de a fi exclus sau neglijat și poate să crească datorită timpului pe care partenerul îl consumă în cadrul preocupărilor profesionale, al activităților de recreere și destindere sau în cadrul relațiilor întreținute cu alte personae.
4. “Gelozia – competiție” este, de asemenea, legată de autocunoaștere, autoestimare și de nepotrivirile cu partenerul percepute. Adesea realizările și afirmările unui partener sunt percepute ca o amenințare pentru imaginea despre sine a celuilalt partener, conducând la conturarea unor sentimente de inadecvență și neliniște.
5. “Gelozia – egocentrică” este strâns legată de roluri și apare când un partener eșuează în a permite și favoriza pe celălalt să-și exprime individualitatea, deși se așteaptă și pretinde că acesta să-și îndeplinească rolul tradițional.
6. “Gelozia – neliniște și teamă” apare când relația interpersonală este percepută ca fiind amenințată – când un partener traiește sentimentul temerii de a fi respins și al neliniștii că celălalt partener se implică foarte puțin în menținerea relației. Acest tip de gelozie rezultă din sentimental de insecuritate personală alăturat anxietății.
În cadrul geloziei apar două stadii: primul este suspectarea geloziei, iar al doilea reprezintă evaluarea pericolului acesteia.
1. Suspectarea
Când nu suntem siguri de relație dar, în același timp, și dependenți de partenerul nostru atunci există toate șansele să devenim geloși. Semnele dezastrului apar chiar și acolo unde nu există. Ele se bazează însă pe un pericol care ar putea să existe întrucât jumătate dintre oameni obișnuiesc să aibă aventuri și în același timp să pretindă că sunt fideli. (Turliuc, 2004, 76)
2. Evaluarea pericolului
Atunci când suntem geloși stăm și analizăm la nesfârșit ceea ce se întâmplă sau ceea ce s-ar putea întâmpla în lipsa noastră. "Îl/o iubeste sau nu?", "Cine a făcut prima mișcare?", "Oare toată lumea în afară de mine știe deja de această situație?" Femeile cel mai adesea se simt amenințate de alte femei care sunt mai atrăgătoare sau mai inteligente și sunt preocupate de pierderea dragostei partenerului. Barbații se simt amenințați de alții care pot oferi mai multă securitate sau o implicare mai mare, aceștia sunt preocupați de recâștigarea încrederii în ei.
Când gelozia se bazează pe argumente clare, fapte reale, persoana înșelată are posibilitatea de a alege: să rămână o victimă, sau să-și asume cu maturitate că în viață o poți lua oricând de la capăt într-o altă relație. În cazul geloziei imaginare (care este una patologică), care nu are argumente reale solide, este vorba de o tulburare de personalitate pe fondul unui complex de inferioritate. Problema este dificil de rezolvat dar se poate solicita ajutorul psihologului.
Gelozia exprimă un comportament ideo-afectiv negativ, cu diverse afecte primare, emoții, sentimente și idei trăite frustrant. În cadrul acestui sentiment de implică simultan anxietatea de abandon, trăirile de prejudiciu și devalorizarea propriei persoane de către partener printr-o culpă (care poate fi reală sau imaginară) de “trădare. Conform lui Wallon, gelozia apare ca o “simpatie suferindă” sau “identificare mintală a subiectului cu rivalul său”. Unii autori consideră că acest sentiment este universal și înăscut (Linton), alții îl consideră de origine culturală( Kilneberg).
Prin gelozie se definesc tipul de comportament și competitivitatea cu un rival, care pot fi reale sau imaginare. Gelozia se poate privi ca o gândire care să fie bazată pe o dorință de exclusivitate asupra partenerului și a relației. Se pot manifesta sentimente și reacții emoționale combinate teymă, frică, furie, anxietate și nervi.
Gelozia este privită ca un continuum care are la cele două capete: o absență totală a geloziei respectiv o gelozie excesivă, patologică, numită si gelozie morbidă. Absența totală a geloziei, în orice situație conduce la un grad nefiresc de apatie. Gelozia excesivă este distructivă în toate relațiile.
Orice persoană poate fi ocazional geloasă. Faptul că cuiva îi pasă de cineva înseamnă că uneori poate îi este teamă de posibilitatea pierderii persoanei dorite. Diferența între forma de gelozie obișnuită și acea formă de gelozie patologică se reflectă în durata acestui sentiment. Uneori bănuielile de gelozie sunt nefondate, dar persoanele care suferă de gelozie morbidă devin obsedați de temerile lor și caută în mod constant semne care să le confirme că suspiciunile sunt adevărate, chiar dacă acestea nu există.
3.3. ROLUL GELOZIEI ÎN CUPLU.
Orice emoție reprezintă o tendință de a acționa. Gelozia, ca și invidia, este o emoție "de statut". Această emoție se resimte atunci când contextul anunță sau conștientizează pierderea puterii asupra partenerului.
Gelozia este o emoție care semnalează individului o amenințare cu privire la statut , relație sau în grup.
Prin sentimentul geloziei, se distruge relația și armonia viații conjugalăe, ducând chiar la dimensiuni patogene. Subminarea încrederii și a respectului reciproc prin manifestarea trăirilor și atitudinilor de gelozie fragilizează consistența morală și psihologică a uniunii cuplului chiar și când infidelitatea nu s-a produs, dar posibilitatea producerii ei proiectată “fantasmatic” de anxietatea și suspiciuni devine o dominantă a interacțiunii conjugale, putând duce chiar la producerea acesteia. În acest fel se realizează într-un fel, o prognoză de viitor.
Totul pornește de la complexul geloziei legat de neîncrederea în sine, în propriile calități relaționale, autodevalorizarea, complexul de inferioritate privind masculinitatea sau feminitatea.
Manifestarea unui minimum de gelozie, filtrată verbal și comportamental, exprimată eventual prin aluzii delicate sau provocări proiectiv amicale, este de natură uneori să stimuleze, să întărească relația de cuplu.
P.Guiraud descrie două moduri diferite ale formei patologice a geloziei: cea care poate apărea personalitățile accentuate, anxioase, senzitive, susceptibile (se consideră mereu înșelate) și ca o reacție disproporționată cu tendințe spre violență, având sau nu o bază reală, unde se încadrează cu predilecție structurile paranoice. În psihopatologie, în cadrul delirurilor ca tulburări de fond ale gândirii ce angajează întrega personalitate, delirul de gelozie exprimă falsa convingere.
3.4. ASPECTE CONJUGALE ALE GELOZIEI.
Gelozia poate fi patologică sau nu, fiind situată în zona dintre normal și anormal, motiv pentru care trebuie făcută diferențiere între gelozia normală și gelozia iluzorie. Gelozia normală are la bază o amenințare reală a relației, în timp ce gelozia iluzorie este tot mai persistentă în lipsa unei amenințări reale sau posibile. Înțelegând ce sentimente sunt conforme cu situația și care nu, examinând cauza geloziei, se poate face față acesteia, schimbându-se comportamentul. Gelzia, în unele cazuri își are rădăcinile în copilărie, având conflicte nerezolvate, care le afectează psihic prin: vulnerabilități, insecurități, temeri și mai ales lipsă de încredere.
Conștientizarea esenței geloziei conduce la descoperirea așteptărilor nefondate, a invidiei și a pierderii stime de sine rezultată în urma lipsei de încredere atât în sine cât și în ceilalți. În acest fel se proiectează anumite temeri infantile și insecurități., care fac parte din evoluția vieții. Sunt neplăcute dar nu trebuie evitate pentru că rezolvă multe dileme ale geloziei. O examinare clară, ar putea ajuta persoana să se elibereze de amenințarea pe care o percepe, putând îmbunătăți și adânci relație dintre cei doi, din cuplu. Când ne îndrăgostim și dragostea este reciprocă aceste vulnerabilități și temeri par să dispară. Suntem iubiți chiar dacă nu suntem perfecți. Ne simțim întregi și în siguranță. Dar când această dragoste este amenințată, temerile și insecuritățile care credeam că au dispărut se întorc în mare forță. Dacă acea persoană pe care am iubit-o și adorat-o și care credeam că ne iubește în ciuda defectelor noastre, vrea să ne părăsească pentru altcineva, atunci nu mai există nici o speranță pentru noi. Nu ne mai simțim siguri nici de ceea ce iubeam la propria persoană. Pe cât de stralucitoare a fost dragostea, pe atât de neagră este umbra pierderii ei. Cu toate acestea gelozia nu trebuie să fie un monstru care distruge oamenii și relații. Cea mai comună întrebare a persoanelor geloase este: poate fi gelozia depășită? Da, dar cu mult efort.
Ca toate celelalte experiențe emoționale dificile, gelozia, tratată corect, poate fi un impuls pentru dezvoltare personală. Poate fi un prim pas pentru o mai bună conștientizare de sine și a înțelegerii, atât a partenerului cât și a relației. Într-o criză de gelozie, mai întâi trebuie să determini care este esența acesteia. Este teama de pierdere? Este sentimentul de umilință sau de trădare ? Este o excludere afectivă ? Sau altceva? Care este cel mai dureros gând asociat cu gelozia? Te doare că soția ta se distrează cu altcineva și tu ești exclus? Te simți umilită că soțul tău a flirtat toată noaptea cu o femeie și toți cei de la petrecere au văzut asta? Sau te doare că ai pierdut dragostea partenerului și relația? Cei care nu doresc să-și clarifice ce îi doare cel mai tare într-o asemenea situație răspund ca și cum ar fi pierdut relația. Odată ce ai descoperit esența geloziei, ai nevoie să înțelegi de ce răspunzi într-un asemenea mod. Este rezultatul sensibilității tale la subiect sau este rezultatul unei reale amenințări a relației? După ce ai clarificat ce anume experimentezi și de ce, poți trece mai departe la examinarea diverselor opțiuni de a face față situație. (Ruppert, 2012, 78)
Gelozia nu este înnăscută fiind învățată în cadrul procesului socializării. Cercetările efectuate au arătat faptul că modul de manifestare a geloziei depinde în primul rând de modelele culturale și comportamental-relaționale acceptate și promovate de societate. Brehm a studiat anumite comunități, cum ar fi, de exemplu, eschimoșii, colectivitățile Toda din sudul Indiei și a constatat că la aceștia gelozia se caracterizează printr-o manifestare extrem de scăzută. În contrast, societățile “posesive” determină și susțin manifestarea în mare măsură a geloziei, deoarece ele se bazează pe competitivitate, întăresc sentimentul de proprietate și posesiune nu numai asupra bunurilor și chiar și asupra oamenilor.
Conform lui Brehm, gelozia este cauzată de trei sentimente diferite:
a) unul dintre parteneri simte că relația erotică este amenințată de interesul crescut al partenerului raportat la altă persoană. Poate fi vorba și de interesul manifestat pentru un obiect, în detrimentul partenerului.
Când crezi că partenerul tău este preocupat și orientat predominant către tine și mult mai puțin este interesat de alte personae sau orice altceva, nu poți deveni gelos.
Gelozia dispare dacă partenerul este conștient în mod cert că el este mai important pentru partenerul său decât oricare alt interes.
b) de dorința unei schimbări a partenerului, caz în care gelozia este bazată pe insecuritate, din cadrul relației interpersonale.
Persoanele care au sentimente de inadecvență sau care sunt puternic dependenți de relație sunt mult mai vulnerabili în a manifesta gelozie. Este cazul persoanelor imature afectiv, nesigure de sine.
c) gelozie întărită pe o exclusivitate sexuală în cadrul societății bazate pe tipul de conviețuire monogamă,
Katchadourian afirmă că există mai multe gradații ale interacțiunii care naște gelozie. “La o extremitate există un interes complet comprehensibil în prezervarea unei relații valoroase cu un partener…. La celaltă extremă, regăsim gelozia patologică, caracterizată prin suspicionări intense fără nici un motiv care fac ca o persoană să fie complet intolerantă față de orice interacțiune a partenerului sau cu alte persoane”.
Formele de gelozie și gradul de intensitate sunt condiționate de mediul cultural. Normele culturale impun deciziile în care, partenerii suferă de gelozie. Gelozia este trăită și exprimată diferit în funcție de sex, diferit de bărbați și de femei. Cercetările efectuate de către Clanton și Smith arată că bărbații sunt mai geloși față de activitatea sexuală a partenerelor, iar femeile sunt mai geloase față de implicările emoționale ale partenerilor în raport cu altele. Bărbații tind să nege sentimentele lor de gelozie dar o exprimă adeseori prin furie și violență, în timp ce femeile admit mult mai repede sentimentele lor de gelozie și reacționează manifestând depresie. Bărbații mult mai frecvent tind să acuze partenerele și să intre în competiție cu rivalii. Pe de altă parte, femeiile geloase tind să se autoacuze și să mențină relații strânse cu partenerii lor.
Cercetările efectuate de Salovey și Rodin în anul 1985 evidențiază că persoanele care manifestă gelozie în cel mai înalt grad prezintă următoarele caracteristici de personalitate: o imagine de sine care este una slab conturată, asociată cu neîncrederea în sine. De asemenea, perceperea a ceea ce este diferit de ceea ce ar vrea persoana respectivă, adică ceea ce i-ar plăcea să fie (criticism și aspiraționalitate) se realizează în contextul unei valorizări pentru achizițiile și progresele vizibile.
Kilmann în lucrarea publicată în anul 1984 a afirmat că “ocazional sentimente atenuate de gelozie sunt normale pentru persoanele care iubesc. Se poate argumenta că asemenea sentimente au o valoare adaptativă în sensul că ele întăresc motivația conduitei interacționale a partenerilor. Sentimentele puternice de gelozie, totuși, pot fi distructive pentru relație și în cazuri extreme pot conduce chiar la violență fizică”.
Gelozia nu are leac bine definit. În anul 1981, Hatfield și Walster au propus o modalitate de vindecare a ei, în forme acute după parcurgerea a trei faze, care au ca punct de plecare autoexaminarea, ce va conduce inevitabil spre “problematica relaționării interpersonale”, oferite de :
Încearcă să-ți înțelegi sentimentele și să identifici cu exactitate ceea ce te face să fii gelos;
Încearcă să-ți analizezi sentimentele și decide dacă ești tu prea sensibil și suspicios sau dacă există într-adevar o problemă reală în relația interpersonală în care ești implicat;
Vorbește cu partenerul tău și încearcă să realizezi un echilibru între sentimentul de libertate și cel de securizare în cadrul relației.
Frica este complexul ascuns în spatele geloziei, fiind factorul predominant conformteoriei cercetătorilor din domeniu. Acestia recomandă ca persoanele, să nu încerce niciodată să nege faptul că sunt persoane geloase, ci să încerce să recunoască acest sentiment înțelegându-i motivele și rădăcinile de proveniență, pentru a o putea anihila. Odată ce am aflat care este miezul discomfortului, este momentul sa ne întrebăm dacă temerile noastre au o bază reală. Dacă ajungem la conluzia că ele au o bază reală, ideal ar fi să încearcăm să vorbim cu partenerul/partenera noastră despre ceea ce ne produce aceste temeri. În acest fel, cu ajutorul partenerului, poate vom reuși să scăpam de ele și implicit de sentimentul de gelozie. O situație diferită și cea mai dificilă este cazul în care ești convins că temerile tale nu au nici o bază reală, dar sentimentul de nesiguranță persistă. Așa cum am mai spus, această situație este dificilă, diferă de la o persoană la alta și nu se pot oferi soluții universale valabile pentru rezolvarea ei. Important este ca persoana aflată în această situație să încerce să-și administreze singură acest sentiment de gelozie, să-i înțeleagă cauzele, să-l accepte și să facă pace cu el.
Efectele morale și psihice ale geloziei sunt: confuzie în puterea de judecată, alterarea relațiilor profunde și minunate de prietenie și dragoste, denaturarea sentimentelor.
Sentimentul de gelozie apare adesea din dorința exacerbată de subordonare și dominare a personalității celuilalt partener, din necunoașterea trăsăturilor de conduită și din lipsa de respect față de dorințele, aspirațiile, libertățile, sentimentele și drepturile sale.
Consecințele penibile ale geloziei se reliefează în certuri nesfârșite și acuzații, în bănuieli și lipsă de discernământ, în dorințe, aprecieri, atitudini care devin jenibile, dând naștere la conflicte. Conflictele pot degenera, producând adevărate tragedii.
Ca o concluzie, există persoane geloase, persoane care nu recunosc că sunt geloase și excepțiile, cei care chiar nu sunt geloși.
3.5. CONCLUZIILE CAPITOLULUI
Gelozia este sentimentul care apare din nesiguranță în sine. Acest sentiment este unul devastator pentru relația de cuplu și pentru familie. Prin apariția ei, gelozia, conferă disfuncționalități în relațiile de cuplu care pot perpetua și distruge atât cuplul principal cât și cele care vor urma în arborele genealogic al familiei.
Există o serie de opinii total greșite care atribuie geloziei calitatea de a întreține "flacăra dragostei", iar prin gelozie pot fi dezvoltate și amplificate sentimentele de dragoste sau cum că gelozia exacerbată este o dovadă "concludentă" de dragoste, confundată cu alte sentimente și atitudini umane pozitive. Gelozia este o atitudine profund egoistă de neîncredere în calitățile și sentimentele celuilalt, fiind o dovadă de ignorare a puterii de decizie, a calităților reale și a libertății de alegere a individului. În loc să întărească sentimentele de dragoste, pasiune și de prietenie, gelozia conduce inevitabil la suspiciuni, suferințe, obsesii, îndoieli culminând cu destrămarea sentimentelor și a legăturilor de dragoste, finalizându-se nedorit pentru parteneri..
Dacă ar exista satisfacție în cuplu, gelozia ar fi din ce în ce mai distanțată de om și de relațiile profesionale și familiale ale acestuia. Pentru a învinge gelozia, trebuia omogenizată satisfacția în cuplu, care depinde de atașament, așa cum se va studia în cazul cercetării..
CΑPIΤОLUL 4
SATISFACȚIA PARTENERILOR ÎN CUPLU b#%l!^+a?
4.1. DEFINIREA SATISFACȚIEI.
Satisfacția este definită de Zamfir ca reprezentând „starea subiectivă rezultată din împlinirea necesităților, lipsa de tensiuni, de anxietate; se bazează pe aprecierea pozitivă a modului de desfășurare a vieții în general sau a unei stări particulare a acesteia”. (Zamfir, 1993, 522–523). Dacă ne referim la satisfacția față de viață remarcăm caracterul polisemantic al acestui concept, în sensul că „pe de o parte este folosit ca un indicator general de bunăstare subiectivă, din altă perspectivă este numai o componentă (cea cognitivă a acestuia)”. (Bălțătescu, 2003, 254).
Referindu-se la domeniul bunăstării subiective, cercetătorul olandez Ruut Veenhoven plasa indicatorii privind “satisfacția, alături de cei ce măsoară fericirea sau mulțumirea, în centrul abordărilor privind cunoașterea calității subiective a vieții indivizilor”.
“Domeniul bunăstării subiective este considerat ca reprezentând produsul a trei componente aflate în strânsă legătură: satisfacția, afectele pozitive și afectele negative”
În perspectiva oferită de Veenhoven, satisfacția („overall happines”) privește evaluarea globală pe care individul o face propriei vieți prin realizarea unei analize la nivel cognitiv a acesteia. Indicatorii privind fericirea („indicators of hedonic level of affect”) sunt expresia evaluării la nivel afectiv a vieții individului .
Distincția dintre aceste două categorii de indicatori se face, conform explicației oferite de autor, pe baza nivelului la care se realizează evaluarea vieții (afectiv sau cognitiv). Prin asumarea caracterului de produs cognitiv al indicatorilor de satisfacție se subliniază faptul că, prin intermediul acestora, bunăstarea subiectivă este evaluată pe baze raționale, urmărindu-se realizarea unei imagini coerente asupra perceperii vieții de către individ.
În acest sens, indicatorii de satisfacție descriu o realitate pe care individul o filtrează prin mijloace raționale, prin intermediul propriei cogniții, pe când fericirea, ca indicator al bunăstării subiective, este imaginea unei evaluări afective a vieții. Indicatorii privind fericirea sunt rezultatul implicării emoționale a individului în actul evaluator, descriind astfel o imagine puternic ancorată în subiectivitatea fiecărei persoane. Cea de-a treia categorie de indicatori privind bunăstarea subiectivă, în viziunea lui Veenhoven, se referă la mulțumirea individului cu propria viață („contentment”). Indicatorii privind “mulțumirea se caracterizează printr-o pregnantă latură comparativ-evaluativă asupra vieții umane, prin prisma faptului că mulțumirea asumată de subiecți rezultă din gradul în care aceștia consideră că și-au îndeplinit propriile obiective”. (Veenhoven, 1984, 98).
Pentru o evaluare concretă individuală a aspectului vieții, este necesar luarea în calcul, în mod critic a obiectivelor dorite și a realizărilor obținute.
Veenhoven conform principiilor elaborate în anul 1989, a subliniat că satisfacția ca reprezentând măsura în care indivizii își evaluează „viața ca întreg”, subliniind astfel caracterul general al acestui indicator. Măsurarea satisfacției se realizează și prin utilizarea unei palete largi de indicatori privind aspectele concrete ale vieții (satisfacția față de serviciu, satisfacția față de viața de familie, satisfacția față de nivelul material, satisfacția față de petrecerea timpului liber).
4.2. SATISFACȚIA PARTENERILOR.
Partenerii maritali, soțul și soția trebuie să-și comunice verbal dorințele și simțămintele lor sexuale, pe lângă comunicările zilnice obișnuite. Fiecare dintre ei trebuie să fie conștient, să cunoască în detaliu care sunt așteptările celuilalt. Modul de existență, prin jocul de-a ghicitul, nu este elocvent în acest domeniu, nefiind nici locul nici momentul pentru aceasta.
Cum s-a prezentat în capitolele anterioare, există și comunicare nonverbală. Intențiile și dorințele sexuale pot fi comunicate și pe această cale, a nonverbalului, dar este impetuos necesar, ca aceasta să se facă și prin comunicarea verbala. Prin acest tip de comunicare, se încurajează deschiderea, încurajarea, detalierea, exprimarea recunoștinței și a satisfacției, care duc spre un numitor comun, reasigurarea iubirii. Cei doi parteneri, cuplul marital, dacă comunică în cel mai potrivit timp, ceea ce îi împlinește și le dă bucurie în relația reciprocă.
Timpul petrecut în cadrul discuțiilor specifice relațiilor sexuale nu este unul pierdut, fiind o evaluare a felului cum se simte celălalt partener și să se decidă dacă și ce ar trebui schimbat sau îmbunătățit. Lipsa acestui timp duce la insatisfacție și la forme disfuncționale.
E. Hatfield a cercetat în mod deosebit partea comunicării nonverbale și a concluzionat că, discuția deschisă într-un cadru intim va ajuta cuplul să îmbunătățească sau să întărească participarea la bucuria comuniunii sexuale. În genere, nu se vor emite critici aspre, sarcasm, ironii, ci totul va fi spus cu iubire, cu înțelegere și încredere, nu în mod cicălitor; aspectele care necesită îmbunătățiri vor fi abordate doar episodic, câte unul, fiind prezentate și celelalte aspecte care aduc satisfacție și împlinire. Crearea unei relații intime profunde poate aduce cu sine numeroase recompense și o legătură emoțională mai mult sau puțin durabilă, ce asigură securitatea personală și relațională. Apropierea, comunicarea sinceră și impărtășirea numeroaselor experiențe, face ca mulți indrăgostiți să afirme că persoana iubită îi cunoaște cel mai bine și că în prezența ei se pot confesa cel mai ușor și mai profund.
Legătura emoțională construită pe o relație intimă se caracterizează prin căldură și apropiere. Persoanele nu mai gândesc și nu mai vorbesc în termeni personali, de „eu” și „tine”, ci la sensul plural, de comuniune, în sensul profund al pronumelui „noi”. Prin identificarea mutuală și empatia reciprocă, partenerii ajung să se definească prin unitatea cuplului.
Intimitatea este legătura emoțională care vizează satisfacerea nevoilor emoționale primare cât și a celor corelate acesteia. Nevoile primare sunt cele de suport, de grijă și de afecțiune. Nevoite corelate sunt cele sexual-afective) În decursul timpului, existența atașamentului reciproc și a interdependenței sunt permanent puse la încercare.
Securitatea personală și recompensele sunt unele din rezultatele mai semnificative ale unei relații intime. Aceasta oferă persoanei un grad ridicat de securitate, siguranță și mai ales stabilitate, rezultată din sentimentele de acceptare, apartenență și din faptul de a fi dorită de partener. Sentimentul de a fi înțeles de o altă persoană contribuie, de asemenea, la realizarea securității personale. Sentimentul de a fi înțeles și acceptat de partener generează confortul psihic ridicat și satisfacția sexuală, trăite în cadrul relației. Creșterea intimității înseamnă o validare a dezvoltării eului, afirmarea recunoașterii primite din partea „celuilalt semnificativ”. Prin urmare, efectul final al securității personale și a diverselor recompense pe care acesta le aduce cu sine este crearea sentimentului împlinirii personale.
Securitatea relației este protejată prin rezultatul legăturilor intime. O legătură este apropiată dacă se dezvoltă construcția implicării angajării partenerilor între ei în cadrul acestei relații.
Exprimarea fără rezerve a angajării în relație asigură conturarea unui sens al stabilității, permanenței sau duratei și dezvoltarea încrederii în partener.
În momentul alegerii pasului de întemeiere a unei familii, a căsătoriei, cuplul conjugal nu există decât în mod potențial. După rezolvarea situațiilor inițiate de existența cuplului, într-o manieră care să asigure satisfacția mutuală, se poate considera relația sudată.
Angajarea și/sau implicarea în relație, distribuția puterii și distanța optimă dintre parteneri sunt abordări care sunt necesare în stadiile ulterioare ale ciclului vieții familiale.
La constituirea unui cuplu, angajarea și asumarea rolurilor adecvate vizează faptul că membrii acestuia își asumă o serie de obligații, ca și promisiunea permanenței, ei trebuind să acționeze astfel încât relația de cuplu să devină legătura lor primară, fundamentală. Acest proces al angajării include o reorientare a angajamentului primar, al fiecăruia dintre partenei, dinspre familia de origine spre relația lor maritală și asumarea rolurilor conjugale și familiale. Gradul în care această sarcină a dezvoltării a fost realizată de ambii parteneri influențează viitorul relației lor.
A doua sarcină a dezvoltării pe care partenerii trebuie să o rezolve de la începutul relației lor este aceea a alocării puterii – sarcină realizabilă, adesea, într-o manieră implicită. A treia sarcină care trebuie rezolvată la începutul mariajului este stabilirea echilibrului dintre distanța și apropierea care trebuie să existe între partenerii noului cuplu.
Separarea sau distanțarea în cuplu este generată de procesul individualizării, în cadrul căruia, fiecare încearcă să stabilească diferențele dintre propriile experiențe și cele ale altora. Apropierea face referire la o implicare activă, căldură sufletească și încredere, la căutarea și găsirea similarităților la nivelul intereselor, experiențelor și acțiunii.
O abordare sistematică a celui mai important aspect se regăsește in lucrarea lui D. Kantor și W. Lehr, “Insight the Family”, în care autorii au introdus conceptul “reglării distanței”. Din această perspectivă, fiecare cuplu trebuie să ajungă la o poziție mutual satisfăcătoare privind nu numai mărimea distanței și atașamentului din relația maritală, ci și la o înțelegere amiabilă asupra procesului care asigură reglarea distanței.
Sentimentul de a fi înțeles și acceptat de partener generează confortul psihic ridicat și satisfacția sexuală, trăite în cadrul relației. Creșterea intimității înseamnă o validare a dezvoltării eului, afirmarea recunoașterii primite din partea „celuilalt semnificativ”. Prin urmare, efectul final al securității personale și a diverselor recompense pe care acesta le aduce cu sine este crearea sentimentului împlinirii personale.
Orientarea cuplurilor în momentul prezent este spre satisfacția maritală, spre împlinirea emoțională în cuplu, mai mult decât în modul de a urmări cu orice preț longevitatea cuplului sau a familiei așa cum se întâmpla în vremurile trecute., conform ultimelor studii în domeniu
Satisfacția este foarte strâns legată de nivelul emoțional și al intimității din cuplu. De aceea, este necesar ca ambii parteneri să fie conștienți de acest lucru, deoarece atunci când lipsesc sentimentele profunde ale partenerilor unul pentru celălalt, satisfacția sexuală se limitează la cea fizică și mai puțin la cea psihologică.
Funcția sexual-reproductivă – presupune ca cei doi soți să se satisfacă sexual reciproc și să dea naștere la copii. Aceste două componente ale acestei funcții sunt îndeplinite diferit, în sensul că în unele familii accentul se pune pe împlinirea sexuală, în timp ce în alte familii, se acordă o importanță mai mare nașterii copiilor. Evident acest lucru este dependent de cultura din care fac parte familiile, de gradul și tipul de educație avut, de credințele religioase, de dorința și caracteristicile fizice și psihologice ale celor doi parteneri. Actualmente, constată Pascal în societățile mai avansate economic cuplurile și familiile tind tot mai mult să pună în prim plan împlinirea afectiv-sexuală, după care cea reproductivă.
Plăcerea este ansamblul senzațiilor agreabile care țin de satisfacția nevoilor noastre fundamentale: hrană, sexualitate, confort. De fapt, plăcerea este adesea parțială, limitată la satisfacția unui simț sau a unui organ, și diferă prin aceasta de globalitatea sentimentului de fericire.
Implicate direct în starea de satisfacție sunt situațiile și emoțiile care trimit la interacțiunea dintre mediu și persoană. Construirea satisfacției nu este un fenomen pasiv ci un fenomen activ. Receptivitatea pentru găsirea situațiilor implică o căutare activă prin declașarea unor situații, amplificând anumite impacturi în timp și spațiu.
Necesitățile fiziologice sunt comune și urmăresc satisfacerea unor nevoi biologice. După satisfacerea nevoilor indivizii doresc și alte satisfacții care se manifestă prin stabilitate și siguranțã. Dacă aceste douã categorii de necesități sunt satisfãcute, omul își dorește să fie admirat și înconjurat de afecțiune. Lipsa de admirație și afecțiune, care se manifestã prin respingerea omului de cei apropiați, de societate, prin sentimentul de a nu aparține lumii în care trăiește, poate sta la baza unor mari tragedii individuale.
4.3. CONCLUZIILE CAPITOLULUI
Satisfacția în cuplu este un element important în existența familiei. Atașamentul partenerilor, comunicarea perfectă oferă satisfacția totală.
Satisfacția în cuplu nu este definită strict de satisfacția fizică. Psihicul are un rol important în demersurile vieții de cuplu, motiv pentru, satisfacția psihică determină necesitățile și calea oricărei familii, indiferent de perioada petrecută împreună. Psihicul influențează atașamentul, care induce o anumită satisfacție și liniște în cuplu, iar gelozia nu-și mai are rostul.
CΑPIΤОLUL 5
STUDIU PRACTIC b#%l!^+a?
La partea practica mi-am propus să aplic subiecților două chestionare: un chestionar care să măsoare stilul de atașament și un alt chestionar care sa măsoare gelozia, pentru a vedea dacă se obțin corelații între acestea. Așteptarea mea principală este ca o persoană cu un stil de atașament anxios, să fie mult mai geloasă decât o persoană cu un stil de atașament securizant.
5.1. OBIECTIVELE CERCETĂRII
Obiectivele acestei cercetări sunt de a identifica legăturile dintre tipurile de atașament, ca factori ce țin de individualitate, gelozie, ca factori ce țin de relația de cuplu și de satisfacția relațională; și de a analiza, de asemenea, modul în care tipul de atașament pe care îl au indivizii în relațiile de cuplu adoptat influențează gelozia.
5.2. METODOLOGIA CERCETĂRII
5.2.1. Operaționalizarea conceptelor
Variabile independente: tipul de atașament – este legătura afectivă și durabilă dintre două persoane; gelozia – modul de răspuns al partenerului la sentimentele și relațiile celor doi parteneri, în cadrul cuplului. Acestea sunt variabile într-o cercetare corelațională, deci nu se poate spune că una o determină pe cealaltă. Satisfacția ar putea să devină variabilă dependentă, pentru că ar putea să fie influențată fie pozitiv, fie negativ atât de tipul de atașament, cât și de gelozie.
Variabile intermediare: gen, vârstă, durata relației, stare civilă. Alte variabile care mai intervin și influențează analiza sunt: stilul conflictual – comportamentul pe care îl adoptă partenerii atunci când scopurile spre care se îndreaptă, interesele sau acțiunile lor sunt incompatibile și se produc neînțelegeri; satisfacția relațională – bună-starea psihologică a individului în cadrul unei relații generată de păstrarea „ecologiei” relaționale.
Ipoteza generală
Există o asociere între tipul de atașament și gelozia pe care îl adoptă indivizii în relațiile de cuplu.
Ipoteze specifice
O persoană cu un stil de atașament anxios, să fie mult mai geloasă decât o persoană cu un stil de atașament securizant.
Bărbații sunt mai predispuși decât femeile să aibă un tip de atașament evitant.
Femeile sunt mai predispuse decât bărbații să aibă un tip de atașament anxios-ambivalent.
5.2.2. Descrierea instrumentelor de investigare
În vederea îndeplinirii obiectivelor cercetării și a verificării ipotezelor, au fost folosite, în cercetarea de față, două chestionare pentru identificarea tipului de atașament, și a geloziei. Aceste chestionare sunt prezentate în Anexele 1 și 2 .
1.Chestionarul pentru depistarea atasamentului AAS (Adult Attachement Scale, Collins si Read , 1990)
Pentru a măsura atașamentul și a diferenția subiecții în funcție de stilul de atașament am folosit chestionarul lui Collins si Read (1990) : AAS (Adult Attachement Scale).
Chestionarul este alcătuit din 18 itemi, cate 6 pentru fiecare tip de atașament, astfel:
atasament securizant: itemii 3, 4, 7, 13, 14, 17;
atasamentul evitant: itemii 1, 2, 5, 15, 16, 18;
atasamentul anxios-ambivalent: itemii 6, 8, 9, 10, 11, 12;
Fiecare item este însoțit de o scală în 5 trepte (1-dezacord puternic, 2-dezacord parțial, 3-nu știu, 4-acord parțial, 5-acord puternic). Subiecții sunt rugați să evalueze pe aceste scale în ce măsură afirmațiile conținute de itemi îi caracterizează în general pe ei și modul lor de a simți.
Se calculează media aritmetică a scorurilor obținute de subiecți la fiecare stil de atașament și se obțin astfel trei scoruri, câte unul la fiecare tip de atașament. Se consideră că subiectul are stilul de atașament la care scorul obținut este cel mai mare. Se utilizează această metoda de stabilire a stilului de atașament deoarece nu există tipuri pure, fiecare persoană având tipul ei specific de atașament.
2. Expriences in Close Realtionships (ECR; Brennan, Clark &Shaver, 1998)
Inventarul de auto-apreciere pentru identificarea tipului de atașament a fost creat pe baza celor două teorii cu privire la atașamentul adulților: teoria lui Hazan & Shaver (1987) care indentifică trei tipuri de atașament (securizant, evitant, anxios/ambivalent) și teoria lui Bartholomew & Horowitz (1991), care identifică patru tipuri de atașament (securizant, expediant, temător și preocupat).
Conține 36 de itemi care au fost derivați dintr-o analiză factorială de 60 de constructe reprezentate de 482 de itemi care au fost selectați pe baza literaturii de specialitate de cercetare a atașamentului adulților în relațiile de cuplu. Instrumentul se bazează pe constructele de anxietate și evitare (anxietatea însemnă măsura în care indivizii sunt nesiguri versus siguri de disponibilitatea partenerului, iar evitarea însemnă măsura în care indivizii se simt inconfortabil să se apropie de partener versus se simt în siguranță să depindă de partener). Itemii 3, 15, 19, 22, 25, 27, 29, 31, 33, 35 se scorează invers. Itemii impari măsoară dimensiunea evitare și prezintă în cercetările făcute de Brennan, Clark, & Shaver consintență internă mare (α = .94), iar itemii pari măsoră dimensiunea anxietate (α = .91).
Consistența internă pentru cercetarea prezentă este de α = .87 pentru ambele dimensiuni. Fiecare item se scorează pe o scală Likert de la unu la șapte (1=nu sunt de loc de acord, 4=sunt neutru, 7=sunt în totalitate de acord).
Tipurile de atașament sunt identificate după dimensiunile de anxietate și evitare astfel: scor ridicat pentru anxietate – tipul de atașament anxios ambivalent după prima teorie și tipul preocupat, după a doua teorie; scor ridicat evitare – atașament evitant după prima teorie, și tipurile de atașament expediant și atașament temător, după a doua teorie.
Tipul de atașament securizant a fost identificat prin însumarea itemilor care se scorează invers, scorați normal. Cu ajutorul chestionarului se pot identifica de asemenea prin aplicarea unor formule date de autori, tipurile de atașament din teoria lui Bartholomew & Horowitz (1991) pe care le împarte pe categorii. Chestionarul a fost tradus din limba engleză și aplicat pe subiecți români. Există posibilitatea apariției unor erori datorită diferențelor culturale.
5.2.3. Descrierea subiecților investigați
Populația din care a fost extras eșantionul este reprezentată de diferite categorii sociale: studenții ai facultății, personal productiv în cadrul unor companii. Eșantionarea a fost nealeatorie, adică de conveniență, fiind utilizați subiecții disponibili. Reprezentativiatea eșantionului este acceptabilă, deoarece, disponibilitatea nu este afectată de vreun aspect care să influențeze semnificativ obiectivele cercetării, deci eșantionul este reprezentativ pentru populația de tineri implicați în relații de cuplu.
Au fost selectați subiecții care au fost/sunt implicați într-o relație de cuplu de lungă durată (minim un an, până la maxim zece ani). Motivul pentru care au fost aleși subiecții implicați într-o relație de cuplu de minin un an este că, doar după o perioadă destul de lungă de existență a cuplului, se pot observa pattern-urile de comportament specifice tipurilor de atașament și mai ales modurile de comportament specifice stilurilor conflictuale care conduc spre gelozie, chiar să nu existe conflicte, sau confilicte repetitive în relațiile de cuplu care au avut/au o existență scurtă în timp. Limita de maxim zece ani a fost introdusă pentru a nu exista discrepanțe prea mari între relațiile de cuplu ale subiecților în ceea ce privește parcurgerea stadiilor relației (simbioză, diferențiere, experimentare, reapropiere, maturitatea cuplului). Un cuplu care se află la stadiul de simbioză va avea patternuri diferite de interacțiune în cadrul relației (partenerii sunt mult mai dependenți unul față de celălalt și există tendința de a înăbuși sau evita conflictele, doar datorită faptului că se află în acest stadiu), față de un cuplu care a ajuns la stadiul de maturitate, ceea ce presupune faptul că partenerii au trecut prin numeroase expriențe de viață împreună, practic s-au maturizat împreună, există tendința spre securizarea relației (crearea unui mediu emoțional securizant, securizarea atașamentului) și dețin strategii adecvate de abordare a coflictului care au fost exersate și adaptate de multe ori de la existența relației.
Grupele de vârstă de care aparțin subiecții sunt adolescența târzie și tinerețea (vârsta adultului tânăr) și sunt cuprinși între 19 și 35 de ani. Motivele pentru care au fost selectați subiecții care aparțin acestor categorii de vârstă sunt următoarele: nu există o delimitare foarte clară a sfârșitului adolescenței și începutul vârstei adulte din punct de vedere psihologic; majoritatea relațiilor de cuplu serioase, unele dintre ele urmate de căsătorie, se creează între limitele aproximative: inferioră de 19 și superioară de 35 de ani.
Nivelul de studii al subiecților este aproximativ asemănător, aceștia fiind studenți sau absolvenți de studii superioare.
Numărul inițial de subiecți a fost de 200, dintre care au fost eliminați 30 deoarece sau nu au completat în totalitate toate chestionarele, sau le-au completat greșit, alegând mai multe variante de răspuns pentru unul sau mai mulți itemi, sau nu se încadrau în limita minimă de un an de existență a cuplului propriu zis. Dintre cei 170 de subiecți care au fost utilizați în cercetare sunt 96 sunt de gen feminin și 74 de gen masculin.
În figura 4 este prezentată repartiția pe genuri.
Figura 4 – Repartiția pe sexe ale participanților
5.2.4. Descrierea procedurii de investigare și a metodelor de analiză a datelor
Procedura prin care s-a realizat cercetarea corelațională a fost aplicarea chestionarelor, pentru o parte dintre subiecți, în timpul unor întâlniri speciale, pe mail. Participarea s-a făcut pe bază de voluntariat, astfel, uneori fiecare dintre partenerii care formau un cuplu au ales să completeze câte un chestionar, alteori doar unul dintre parteneri a dorit să completeze, sau a fost prezent (de aceea, nu există un număr egal de subiecți de gen feminin și masculin, condiția de bază a participării la cercetare fiind existența în prezent sau în trecut a unei relații de lungă durată și nu aplicarea chestionarelor strict doar pe cupluri.)
Analiza datelor s-a realizat în SPSS și s-a procedat astfel: definirea variabilelor, introducerea datelor, apoi prelucrarea acestora prin analiza distribuțiilor și stabilirea relațiilor existente între variabile pentru a putea verifica ipotezele cercetării.
Pentru variabilele continue (dimensiunile anxietate, evitare, securizare care au fost echivalate cu tipurile de atașament din teoria lui Hazan și Shaver, 1987) au fost aplicate statistici parametrice: corelații pentru identificarea asocierii dintre acestea, corelația fiind o relație asociativă și nu una de determinare, nu există o relație de tip cauzal între aceste variabile. Pentru variabilele discontinue, categoriale (genul) au fost aplicate statistici nonparametrice. Variabiliatea inerentă a cestor variabile de date a fost utilizată pentru a estima probabilitatea apariției oricărei diferențe între cele două medii.
5.3. REZULTATELE CERCETĂRII
5.3.1. Prezentarea și analiza datelor
În acest subcapitol sunt descrise caracteristicile esențiale pentru fiecare variabilă importantă. Se urmărește o prezentare de ansamblu a datelor și cunoașterea distribuțiilor de valori în vederea unei analize inferențiale.
În tabelele și graficele care urmează sunt analizați indicatorii statistici precum cei ai tendinței centrale sau ai amplitudinii pentru a obține date cu privire la forma distribuției. Utilitatea acestei prezentări generale a datelor constă în observarea, familiarizarea cu datele brute și detectarea eventualelor erori.
Variabilele pentru care a fost calculată media, mediana, modul și abaterea standard sunt următoarele: tipurile de atașament (atașamentul anxios-ambivalent, atașamentul evitant, atașamentul securizant), gelozia ca rezultantă a insatisfacției relaționale. Datele sunt în tabelul 5.1.
Tabelul 5.1. Indicatori ai tendinței centrale și ai împrăștierii
Tabelul 5.1. este un tabel de referință din care sunt extrase în continuare valorile pentru analiza fiecărei variabile enumerate mai sus.
Figura 5 – Distribuția de frecvențe pentru atașamentul anxios ambivalent
Graficul de mai sus, figura 5, ilustrează distribuția de valori pentru variabila atașamentul anxios ambivalent, din care se poate observa care sunt frecvențele de valori (numărul de participanți care au obținut valori cuprinse între anumite intervale). În acest caz se observă tendința valorilor de a ocupa o poziție centrală, reprezentativă pentru o curbă simetrică, indicele de simetrie Skewness) este apropiat de valoarea zero. În ceea ce privește aplatizarea (Kurtosis), curba este mezocurtică, idicele de aplatizare având o plajă de variație în jurul valorii zero.
Pentru distibuția aceasta, media este de 67,1 mediana de 67,5 și modul de 65, iar abaterea standard de 19,3. Există 170 de cazuri cu date valide pe care se bazează analiza și nu lipsește sau nu este exculs nici unul dintre subiecți.
Figura 6 – Distribuția de frecvențe pentru atașamentul evitant
Graficul din figura 6 reprezintă o distribuție de valori a variabilei atașament evitant din care se poate observa care sunt frecvențele de valori (numărul de participanți care au obținut valori cuprinse între anumite intervale). Distribuția valorilor din acest grafic este asimetrică (Skewed) pozitivă, concetrându-se în zona valorilor mici, spre stânga.
Pentru distibuția aceasta, media este de 44,6 mediana de 42 și modul de 40. Abaterea standard de 15,9 arată cât de mult deviază unele scoruri în medie față de media setului de scoruri din care acestea fac parte. Aplatizarea (Kurtosis) este medie (normală), curba fiind mezocurtică.
Figura 7 – Distribuția de frecvențe pentru atașamentul securizant
Figura 7 ilustrează distribuția de valori pentru variabila atașamentul securizant, din care se poate observa care sunt frecvențele de valori (numărul de participanți care au obținut valori cuprinse între anumite intervale).
Pentru distribuția aceasta media este de 53, 3, mediana este de 54, modulul este de 54 și abaterea standard de 8,91. Distribuția valorilor din acest grafic este asimetrică (skewed) negativă, acesta concetrându-se în zona valorilor mari, spre dreapta. În ceea ce privește aplatizarea (Kurtosis), ea este medie, curba fiind mezocurtică.
Figura 8 – Distribuția de frecvențe pentru satisfacția relațională
Graficul figurii 8 arată distribuția de valori pentru variabila satisfacție relațională, parametru ce influențează gelozia, din care se poate observa care sunt frecvențele de valori pentru acestă variabilă.
Indicatorii tendinței centrale și ai împrăștierii din acest grafic sunt: media este de 28,7, mediana este de 29, modul este de 29 și abatrea standard de 4,05. Distribuția valorilor din acest grafic este asimetrică (skewed) negativă, acesta concetrandu-se în zona valorilor mari, spre dreapta. În ceea ce privește aplatizarea (Kurtosis), curba este mezocurtică, indicele de aplatizare având o plajă de variație în jurul valorii zero.
În urma acestor analize, s-a constatat că se întâlnesc distribuții normale la nivelul tuturor variabilelor, deoarece toate variabilele care urmeză să fie utilizate în testele parametrice au un caracter mezocurtic.
Figura 9 – Procentajul indivizilor căsătoriți și a celor necăsatoriți
Graficul circular din figura 9, arată procentajul persoanelor căsătorite din lotul selectat pentru această cercetare. Se poate observa că doar 15 % dintre indvizi sunt căsătoriți, de aceea variabila stare civilă nu va fi folosită în analiza statistică pentru că acesta este un procent prea scăzut pentru a fi luat în calcul. Astfel, cercetarea se va concentra pe asocierile dintre variabilele atașament și satisfacția relațională, gelozie, fără ca subiecții să fie diferențiați între ei în funcție de starea civilă.
5.4. TESTAREA IPOTEZELOR
Pentru a testa ipoteza „Există o asociere între satisfacția relațională și fiecare dintre cele trei tipuri de atașament” s-au folosit următoarele operații statistice din tabelul 5.2:
Tabelul 5.2. Corelațiile bilaterale între tipurile de atașament și satisfacția relațională.
Între atașamentul evitant și satisfacția relațională există o corelație negativă
r = -0,61 la un prag de semnificație p< 0,01 pentru un nivel α = 0,5 minim stabilit, corelația fiind bilaterală. Corelația este semnificativă statistic. Se observă o puternică legătură între cele două variabile. Astfel, indivizii care au atașament evitant este posibil să fie mai puțin satisfăcuți în relațiile lor de cuplu, iar gelozia să fie prezentă într-un grad ridicat.
Figura 10 – Relațiille dintre satisfacția emoțională și atașamentul evitant
Figura 10 arată că există o relație liniară negativă între satisfacția emoțională și atașamentul evitant. Norul de puncte se organizează după o diagonală stânga-sus, drepta-jos. Acest lucru arată că relația este una negativă și astfel, când valoarea uneia dintre variabile crește, valoarea celeilalte scade.
Între atașamentul anxios-ambivalent și satisfacția relațională există o corelație negativă r = -0,16 la un prag de semnificație p < 0,05 pentru un nivel α = 0,5 minim stabilit, corelația fiind bilaterală. Corelația este semnificativă statistic, iar asocierea între cele două variabile este mică. Indivizii care au atașament anxios-ambivalent este posibil să fie mai puțin satisfăcuți în relațiile lor de cuplu, poate din cauza geloziei care persistă în cadrul relației.
Figura 11 – Relațiille dintre satisfacția emoțională și atașamentul securizant
Figura 10 arată că o relație liniară pozitivă între satisfacția relațională și atașamentul securizant. Norul de puncte se organizează după o diagonală stânga-jos, drepta-sus. Acest lucru arată că relația este una pozitivă, deoarece creșterea valorii variabilei -satisfacția emoțională- se asociză cu creșterea variabilei atașamentul securizant.
Între atașamentul securizant și satisfacția relațională există o corelație r = 0,54 la un prag de semnificație p < 0,01 pentru un nivel α = 0,5 minim stabilit, corelația fiind bilaterală. Corelația este semnificativă statistic. Se observă o puternică legătură între cele două variabile. Astfel, indivizii care au atașament securizant sunt mai satisfăcuți de relațiile lor de cuplu.
Pentru a testa ipoteza „Bărbații sunt mai predispuși decât femeile să aibă un tip de atașament evitant.” s-au folosit următoarele operații statistice:
Tabelul 5.3 – Indici statistici ai atașamentului evitant pentru cele două genuri.
Tabelul 5.4. – Testul t pentru eșantioane independente
Întrucât testul Levene nu indică o varianță a grupurilor în ceea ce privește atașamentul evitant, la un p > 0,05 egalitatea varianțelor este asumată și deci se citesc valorile din prima linie pentru testul t.
Testul t indică o diferență dintre medii de 2,38 indicele t = 0,8 la un p > 0,05 unde p = 0,42 pentru un nivel α ≤ 0,05 inițial stabilit, ceea ce presupune că nu există diferențe între cele două grupuri la nivel de populație. Astfel se poate înțelege că nu există diferențe de gen în ceea ce privește atașementul evitant, deci ipoteza este infirmată.
Pentru a testa ipoteza „Femeile sunt mai predispuse decât bărbații să aibă un tip de atașament anxios-ambivalent.” s-au folosit următoarele operații statistice:
Tabelul 5.5 – Indici statistici ai atașamentului anxios-ambivalent pentru cele două genuri.
Tabelul 5.6 – Testul t pentru eșantioane independente
Întrucât testul Levene nu indică o varianță a grupurilor în ceea ce privește atașamentul anxios-ambivalent, la un p > 0,05 egalitatea varianțelor este asumată și deci se citesc valorile din prima linie pentru testul t.
Testul t indică o diferență dintre medii de -1,37, indicele t = 0,38 la un p > 0,05 unde p = 0,7 pentru un nivel α ≤ 0,05 inițial stabilit, ceea ce presupune că nu există diferențe între cele două grupuri la nivel de populație. Astfel se poate înțelege că nu există diferențe de gen în ceea ce privește atașementul anxios-ambivalent, deci ipoteza este infirmată.
Figura 11 – Mediile tipurilor de atașament grupate pe gen
Din acest grafic se poate obseva că mediile tipurilor de atașament evitant și anxios-ambivalent, grupate în funcție de gen, sunt aproximativ egale. Pentru tipul de atașament evitant media pentru femei este de 44 și pentru bărbați media este de 46. Se poate observa că este mai mare în cazul bărbaților, aceștia ar putea tinde să aibă un atașament de tip evitant, însă diferențe dintre cele două genuri este prea mică pentru a fi semnificativă. În ceea ce privește tipul de atașament anxios-ambivalent, media pentru femei este de 68, iar pentru bărbați media este de 66.
Se poate observa că este mai mare în cazul femeilor, ele fiind mai predispuse decât bărbații să aibă un tip de atașament anxios, însă și în cazul acesta, diferența dintre cele două genuri este prea mică pentru a fi semnificativă. Astfel, nu se înregistrează diferențe importante în ceea ce privește încadrarea în tipurile de atașament evitant și anxios în funcție de genul subiecților.
5.5. INTERPRETAREA PSIHOLOGICĂ A REZULTATELOR
În continunare vor fi interpretate din punct de vedere psihologic rezultatele statistice ale cercetării. Cele mai mari corelații s-au întregistrat între atașamentul securizant și satisfacție (corelație pozitivă r = 0,54), atașamentul evitant și satisfacție (corelație negativă r = -0,61).
5.5.1. Indivizii cu atașament securizant
În cercetarea de față asocierea dintre atașamentul securizant și satisfacția relațională este puternică (r = 0,54), ceea ce indică faptul că persoanele cu atașament securizant sunt satisfăcute de relațiile lor. Aceste rezultate sunt asemănătoare cu rezultatele înregistrate de alte cercetări pe tema atașamentului. Conform acestor cercetări, indivizi care dezvoltă tipul de atașament securizant sunt mult mai satisfăcuți de relația lor de cuplu, decât cei cu atașament evitant sau anxios-ambivalent conform lui Brennan & Shaver (1995), Camelley et al. (1994), Collins & Read (1990), Hazan & Shaver (1987) și Kirkpatrick & Davis (1994). Per total, partenerii care au atașament securizant consideră că satisfacția legată de relația lor de cuplu crește pe măsură ce relația lor înaintează (Keelan et al., 1994).
Indivizii securizanți preferă să se deschidă, deoarece se simt confortabil să se auto-dezvăluie față de partener și de asemenea așteaptă ca și celălalt să se deschidă, fiind înțelegători în legătură cu auto-dezvăluirile pe care le face partenerul.
Caracteristică indivizilor care manifestă un tip de atașament securizant, pe lăngă faptul că simt că pot să aibă încredere în partener, este acceptarea celeilalte persoane așa cum este ea deși pot exista și anumite lipsuri (Hazan & Shaver, 1987). Astfel, ei nu adoptă comportamente distructive precum critica, nu îl atacă pe celălalt la adresa personală și nici nu adoptă atitudini auto-defensive.
Persoanele securizante consideră că partenerii lor sunt bine-intenționați cum constatau și Hazan & Shaver în lucrarea lor din anul 1987, preferă să abordeze deschis orice subiect și se așteaptă ca și celălat să facă la fel. Ei se implică mult în clarificarea neînțelegerilor pentru că pentru ei sunt foarte importante relația, atmosfera pozitivă și intimitatea.
Astfel, se poate înțelege că persoanele cu atașament securizant, datorită tendinței de a soluționa conflictele relaționale, nu evită confruntarea și nu acceptă să nu se ajungă la o înțelegere care să îi avantajeze pe amândoi. Ei consideră implicarea în rezolvarea conflictului ca pe o oportunitate de a se cunoaște mai bine atât pe ei înșiși, cât și pe partener, deci chiar și o situație negativă este transfornată într-o situație pozitivă, devenind o oportunitate de creștere și dezvoltare împreună ca și cuplu.
5.5.2. Indivizii cu atașament evitant
Indivizii cu atașament evitant prezintă unele caracteristici generale cum sunt neimplicarea și neîncrederea în disponibilitatea emoțională a celuilalt. Acestea au o influență negativă asupra modului de interacționare în cadrul unei relații, ceea ce poate să ducă la apariția insatisfacției în relația de cuplu. În cercetarea de față, asocierea dintre atașamentul evitant și satisfacția relațională este puternică (r = -0,61). Fiind negativă înseamnă că satisfacția relațională este mai ridicată, cu cât individul este mai puțin evitant. Persoanele care au un tip de atașament evitant nu se simt confortabil cu intimitatea, simțind chiar distres când celălalt se apropie prea mult din punct de vedere emoțional conform Hazan & Shaver.
Cu toate acestea, ei simt nevoia de a avea un partener de viață și de a fi iubit, însă le este frică să își ia angajamentul implicării într-o relație, datorită riscului de a nu fi iubit și apreciat conform constatărilor din 1995 ale lui Brennan & Shaver. Individul consideră, totuși, că evitând intimitatea se protejează de respingerea pe care o anticipează din partea celuilalt (susține Bartholomew & Horowitz, în anul 1991). Datorită acestor aspecte, se creează un puternic conflict psihic, care generează anxietate (concluzie a lui Brennan & Shaver în 1995).
Acest conflict este controlat cu ajutorul mecanismelor de apărare (cel mai des folosite sunt intelectualizarea și raționalizarea), își minimalizează și reprimă emoțiile proprii și anxietatea, având, de asemenea, o reactivitate emoțională scăzută. Ei neagă simțirea distresului și reprimă nevoia de atașament, preferând să nu se apropie prea mult din punct de vedere emoțional (Hazan & Shaver). Toate aceste aspecte pot influența în mod negativ satisfacția relațională, așa cum arată și corelația negativă puternică din cercetarea de față.
5.5.3. Indivizii cu atașament anxios-ambivalent
Cercetările realizate de Hazan & Saver au arătat că persoanele care se încadrează în tipul de atașament axnios-ambivalent datorită faptului că sunt mereu munciți de gândul că partenerul nu se implică atât cât și-ar dori ei, le este teamă în mod constant că nu vor primi destulă atenție și susținere din partea partenerului sau că nu sunt iubiți suficient de mult, astfel ei simt că nu sunt pe deplin satisfăcuți de relația lor de cuplu.
De asemenea, Bartholomew și Horowitz, au arătat că indivizii anxioși își doresc foarte mult să se angajeze în relațiile lor, însă nu au încredere suficientă nici în ei înșiși, nici în ceilalți și de aceea sunt mai puțin satisfăcuți. În cercetarea de față asocierea între satisfacția relațională și atașamentul anxios este negativă (r = -0,16) ceea ce înseamnă că nivelul satisfacției scade cu cât individul este mai anxios în legătuă cu relația sa. Însă, spre deosebire de celelalte cercetări care s-au întreprins, pentru cercetarea de față această corelație deși este semnificativă statistic (având un prag de semnificație p < 0,05) este foarte mică, ceea ce poate să arate că nu există o legătură puternică între tipul de atașament anxios-ambivalent pe care îl dezvoltă indivizii și satisfacția relațională.
Poate viitoarele cercetări, în care satisfacția relațională să fie măsurată mai minuțios, ar putea să arate legătura dintre acesta, gelozia provocată și atașamentul anxios.
5.5.4. Diferențele de gen în funcție de tipul de atașament
Aproape toate cercetările care s-au efectuat pe tema atașamentului conțin un număr inegal de subiecți de gen feminin și subiecți de gen masculin, numărul celor de gen feminin fiind mai ridicat. Și în cazul cercetării prezente au fost mai multe femei decât bărbați (numărul femeilor = 96, numărul bărbaților = 74).
Studiile care au inclus ambele genuri și care s-au realizat pentru măsurarea celor trei tipuri de atașament, conform teoriei lui Hazan și Shaver, nu au descoperit diferențe de gen în funcție de tipul de atașament în care se încadrează (conform Feeney & Noller și Brennan & Shaver). Din analizele nonparametrice făcute pe lotul de subiecți din cercetarea prezentă, s-a determinat că nu există diferențe între cele două genuri.
Astfel, nu se înregistrează diferențe importante în ceea ce privește încadrarea în tipurile de atașament evitant și anxios în funcție de genul subiecților.
CONCLUZII
Interacțiunea conflictuală în relațiile de cuplu este una dintre situațiile de viață care pot să activeze sistemul de atașament la adulți. Conflictul accentuează importanța menținerii cooperării între parteneri și nevoia de susținere psihologică reciprocă. Astfel, comportamentele caracteristice tipurilor de atașament pot fi observate cel mai frecvent în situațiile generatoare de distres. Indivizii adoptă comportamente diferite, în funcție de tipul de atașament, datorită modului diferit de a se vedea pe ei înșiși și de a-i vedea pe ceilalți. Astfel, ei adoptă strategii diferite de abordare a conflictului în relația lor de cuplu, ducând sau nu, spre gelozie.
Principalul obiectiv al acestei cercetări este analiza legăturilor dintre tipurile de atașament, ca factori ce țin de individualitatea persoanei, dependentă de stilul conflictual, de factorii ce țin de relația de cuplu, de satisfacția relațională, care sunt factori determinanți în apariția sau accentuarea geloziei.
Studiul prezent, precum și alte cercetări cum ar fi cele ale lui Radecki-Bush et al. în 1993 și Levy & Davis în 1988, arată că atașamentul securizant se asociază cu modalități constructive de rezolvare a conflictului, care este generatoarea geloziei.
De asemenea, prezenta cercetare arată că indivizii cu atașament evitant au tendința de a nu se angaja în mod activ în conflict preferând să evite situațiile generatoare de distres în relațiile lor de cuplu, conform datelor obținute în studiul geloziei. În funcție de modul în care partenerii abordează conflictul, satisfacția pe care o simt în relația lor de cuplu poate să crească sau să scadă. Astfel, există o asociere pozitivă între satisfacție și stilul conflictual validant și o asociere negativă între stilul conflictual evitant care conduce mai intens spre apariția geloziei.
Principala limită a acestei cercetări este faptul că variabilele au fost măsurate doar prin utilizarea chestionarelor de auto-aprecire, iar astfel au putut rezulta erori în identificarea tipului de atașament în care se încadrează individul, din cauza unor variabile precum stilul conflictual și satisfacția relațională datorită dezirabilității sociale. De asemenea, pentru că persoanele cu atașament de tip nesecurizant au tendința de a se apăra pentru că prezină o mare vulnerabilitate emoțională și de a se reține în ceea ce privește auto-dezvăluirea, este posibil ca ei să fi completat eronat chestionarele în mod deliberat. Pentru o mai bună măsurare și identificare a tipurilor de atașament cu o implicare mai mare a stilurilor conflictuale, pot fi adoptate împreună inventarele de auto-aprecire, interviurile și metodele observaționale – pentru cele din urmă ar fi necesară o cercetare logitudinală. De asemenea, se remarcă un aspect problematic în legătură cu distingerea celor mai bune și mai complete chestionare de identificare a tipului de atașament din multitudinea de chestionare existente.
Studiul prezent adaugă la cercetările realizate pe subiecți români o alternativă de abordare a atașamentului care de fapt este o variabilă a satisfacției relaționale. Această alternativă este identificarea legăturilor care există între satisfacție, stil conflictual și atașamentul pe care îl dezvoltă adulții în relațiile lor de cuplu. Este o modalitate care nu a mai fost abordată pe subiecți români, de aceea se poate remarca necesitatea realizării unor instrumente pentru identificarea acestor variabile care să fie adaptate din punct de vedere cultural la populația românească. Acest lucru se datorează faptului că există posibilitatea să apară unele diferențe culturale în ceea ce privește comportamentul indivizilor care se află în relații de cuplu.
Cercetarea de față arată că este importantă identificarea tipului de atașament și a posibilei influențe pe care acestea le pot avea asupra geloziei, pentru că ele pot afecta „ecologia” relației. Identificarea lor este utilă în psihoterapia de cuplu. Dimensiunile anxietate și evitare sunt cele care necesită în mod deosebit atenția psihoterapeutului. Prin identificarea acestora se poate interveni pentru a schimba modelele negative pe care individul și le-a creat atât despre sine cât și despre ceilalți. Psihoterapeutul poate să ajute cuplul să își schimbe aceste modele negative și să își transforme relația într-un mediu securizant pentru ambii parteneri.
BIBLIOGRAFIE
Wald, Lucica (1973) – Sisteme de comunicare umană, București, Ed. Științifică
Zlate, M. (1988) – "Omul fațã în fațã cu lumea", București, Ed. Albatros
https://prezi.com/m5jwx3al8ta5/comunicarea-conjugala-cuplu-si-familie/
ANEXA 1 – CHESTIONAR AAS
Următoarele propoziții descriu modul în care vă simțiti. Vă rugam să evaluați și să bifați varianta care vă corespunde pe scala de la 1 la 7.
Unde: 1=nu sunt de loc de acord, 4=sunt neutru, 7=sunt în totalitate de acord.
Mă simt neplăcut să ajung să depind de alții.
1 2 3 4 5 6 7
Oamenii nu sunt niciodată acolo unde ai nevoie de ei.
1 2 3 4 5 6 7
Mă simt în largul meu atunci când depind de alții.
1 2 3 4 5 6 7
Știu că ceilalți vor fi acolo unde am nevoie de ei.
1 2 3 4 5 6 7
Îmi este greu să am încredere în ceilalți.
1 2 3 4 5 6 7
Nu sunt sigur că pot avea întotdeauna încredere că ceilalți vor fi acolo unde am nevoie de ei.
1 2 3 4 5 6 7
Nu mă îngrijorez frecvent că voi fi abandonat.
1 2 3 4 5 6 7
Adesea îmi este teamă că de fapt partenerul/a nu mă iubește.
1 2 3 4 5 6 7
Mi se pare că ceilalți sunt rezervați în a-mi deveni apropiați pe cât mi-ar plăcea mie.
1 2 3 4 5 6 7
Îmi este teamă adesea că partenerul/a nu vrea să rămână cu mine.
1 2 3 4 5 6 7
Îmi doresc o comuniune completă cu o altă persoană.
1 2 3 4 5 6 7
Dorința mea de comuniune îi sperie cateodată pe ceilalți.
1 2 3 4 5 6 7
Mi se pare relativ ușor să mă apropii de ceilalți.
1 2 3 4 5 6 7
Nu mă îngrijorez frecvent că cineva mi-ar putea deveni prea apropiat.
1 2 3 4 5 6 7
Mă simt oarecum stingherit să fiu apropiat cu ceilalți.
1 2 3 4 5 6 7
Mă irită ca cineva să vrea să îmi devină prea apropiat.
1 2 3 4 5 6 7
Mă simt în largul meu când ceilalți depind de mine.
1 2 3 4 5 6 7
Adesea iubitul/a meu (mea) vrea să fim mai intimi unul cu celălalt decât mă simt eu bine.
1 2 3 4 5 6 7
ANEXA 2 – ECR (Experiences in Close Relationships)
Următoarele propoziții se referă la modul în care vă simțiți dvs. în relația de cuplu. Vă rog să răspundeți raportându-vă la modul general în care vă simțiți într-o relație și nu doar la modul în care vă simțiti în relația dvs. actuală. Vă rog să citiți fiecare dintre propozițiile de mai jos și să apreciați acordând o valoare de la 1 la 7, pe care să o marcați cu un X, în funcție de cât de mult sau de puțin sunteți de acord cu aceasta.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Diferentele de Gen In Gelozie din Perspectiva Teoriei Atasamentului (ID: 114142)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.