Diferente Si Asemanari ale Institutiei Avocatului Poporului In Spania Si Portugalia

INTRODUCERE

În ultimii douăzeci de ani, pe plan internațional s-a manifestat un interes din ce în ce mai crescut față de instituțiile naționale de protecție și promovare a drepturilor omului. Prima reuniune internațională cu acest subiect, a avut loc la Paris, în anul 1991. Concluziile acestei reuniuni au fost valorificate prin Rezoluția nr. 54/1992 a Comisiei ONU a Drepturilor Omului, concluzie intitulată “Principiile referitoare la statutul instituțiilor naționale” sau „Principiile de la Paris”, fiind aprobate ulterior de către Adunarea Generală a Națiunilor Unite, prin Rezoluția nr.48/134 din 1993. Conform acestui document, statele membre sunt încurajate să creeze sau să consolideze instituțiile naționale, acestora trebuind să li se confere un mandat cât mai amplu posibil, în promovarea și protecția drepturilor omului.

Instituția Avocatul Poporului a fost creată prin Constituția din anul 1991, scopul său fiind apărarea libertăților și drepturilor persoanelor fizice în raporturile cu autoritățile administrației publice. Instituția a luat ființă prin Legea nr. 35/1997 cu privire la organizarea și funcționarea instituției Avocatul Poporului. Ea funționează în conformitate cu Principiile de la Paris, urmând să solicite acreditarea Comitetului Internațional de Coordonare a Instituțiilor Naționale pentru Promovarea și Protecția Drepturilor Omului și să se integreze astfel în organizațiile privind drepturile omului din sistemul Națiunilor Unite. Reușita instituției depinde în oarecare masură de acceptarea sa de catre populație și de gradul său de integritate în cultura politică a țării.

Cap 1. Recunoașterea și garantarea drepturilor și libertăților fundamentale în societatea actuală

Drepturile și libertățile omului sunt prioritare în ansamblul de probleme și deziderate. Drepturile omului sunt respectate în măsura în care sunt cunoscute și sunt cunoscute în măsura in care sunt însușite, având un caracter universal.

Din punct de vedere juridic, dimensiunea internațională a drepturilor omului, este legată de simpla lor enunțare în diferite documente internaționale sau de reglementarea lor. Instituția drepturilor omului este o instituție de drept internațional, dar în același timp este și o instituție de drept intern integrată normelor constituționale, configurând trăsăturile unui principiu juridic aplicabil în relațiile dintre state.

Susținerea apărătorilor drepturilor omului reprezintă o parte integrantă a politicii externe a Uniunii Europene. Scopul acestora este de a face recomandări bine determinate în acest domeniu, pentru îndreptarea acțiunilor Uniunii Europene. Orientările au scopul de a consolida și de a susține eforturile Uniunii Europene pentru încurajarea respectării dreptului la promovarea drepturilor omului si apărarea acestora.

Un element important îl constituie sprijinirea procedurilor speciale ale Consiliului ONU pentru Drepturile Omului. În definirea abordării orientărilor cu privire la apărătorii drepturilor omului, obiectivul lor este tratarea problemelor specifice referitoare la apărătorii drepturilor omului, sprijinind misiunile Uniunii Europene.

Apărătorii drepturilor omului pot fi indivizi, grupe sau organe ale societății care se angajează să promoveze și să protejeze drepturile civile și politice și să pună în aplicare drepturile economice, sociale și culturale.

Activitățile apărătorilor drepturilor omului includ:

– evidențierea incălcării drepturilor;

– acordarea de asistență psihologică, juridică, medicală sau de altă natură, în încercarea de a susține victimele acestor încălcări;

– răspândirea informațiilor referitoare la apărătorii drepturilor omului la nivel local, regional sau internațional.

“ Într-un stat democratic, drepturile și libertățile cetățenilor trebuie repectate inclusiv de instituțiile statale. Avocatul Poporului este instituția care se asigură că în România le sunt respectate drepturile și libertățile cetățenilor, în raportul lor cu autoritățile publice.”

Instituția Avocatul Poporului are ca reglementări juridice Constituția României, legile și regulamentele sale. Potrivit acestora, cel numit în funcție „coordonează activitatea instituției Avocatul Poporului, repartizează și primește cererile făcute de persoanele lezate de către autoritățile administrației publice prin încălcarea drepturilor sau libertăților cetățenești și ia deczii asupra acestor cereri; urmărește rezolvarea cererilor primate pe cale legală; cere autorităților sau funcționarilor administrației publice în cauză, repunerea în drepturi a petiționarului și repararea pagubelor și încetarea încălcării drepturilor și libertăților cetățenești; la cererea Curții Constituționale, formulează puncte de vedere; reprezintă instituția Avocatul Poporului în fața Senatului, a Camerei Deputaților și a celorlalte autorități publice, precum și în relațiile cu persoanele fizice sau juridice; prezintă rapoarte celor două Camere ale Parlamentului, anual sau la cererea acestora.”

Rolul Ombudsmanului în asigurarea protecției persoanei

Ombudsmanul este înscris în cadrul instituțiilor și organizațiilor al căror scop este protecția persoanei. Această instituție a apărut în nordul continentului european cu secole în urmă, astăzi cunoscând o răspândire geografică destul de dezvoltată. În zilele noastre, Ombudsmanul poate fi o persoană fizică sau juridică numită de Parlament, în baza Constituției sau a unei legi speciale.

Principala funcție a Ombudsmanului este aceea de a proteja drepturile indivizilor ce sunt victime ale unei nedreptăți din partea administrației. El primește plângeri pe care le examinează ulterior, având acces la documentele autorităților de stat, după care formulează o recomandare. În cazul în care nu se dă curs recomandării, el poate supune Parlamentului spre dezbatere, un raport de evaluare ad-hoc. De asemenea, poate juca și un rol de mediator imparțial între individul care se consideră lezat și administrație.

Ca urmare a îndeplinirii sarcinii sale legate de protecția persoanei, Ombudsmanul are o puternică influență și în perfecționarea activității administrației publice, fiind vorba nu numai de rezolvarea unor conflicte, ci și de îmbunătățirea activității sau procedurilor administrative, mai ales în ceea ce privește una din marile problemele ale administrației moderne- birocrația. Acesta este un alt aspect, întrucât privește un sector esențial al activității statale, și anume administrația publică.

Ombudsmanul constituie ,,un organ extraordinar de control al administrației publice situat în afara procedurilor obișnuite de atacare a acesteia. Datorită creșterii rolului administrației publice, pericolul abuzurilor săvârșite de aceasta este și el în creștere. Pentru a se ajunge la o armonie între libertate și autoritate este necesar controlul în special cel al activității administrative dar și cel al activității statale. În prezent, interesul pentru această instituție este sporit datorită legăturii sale strânse cu protecția drepturilor omului.„

,,Ombudsmanul constituie o formă de control independentă a autorităților publice sau cel puțin al operațiunilor lor administrative. El se prezintă ca o opțiune pentru corectarea greșelilor administrației publice, întrucât pentru cetățeni el este un agent expert și imparțial a cărui activitate nu atrage nici o cheltuială pentru reclamații, fără amânări, fără tensiunea de a discuta cu o parte adversă.„

Ombudsmanul nu a pătruns decât foarte recent în sistemul juridic românesc, fiind reglementat prin textul Constituției din 1991 sub denumirea de Avocat al Poporului. ,,Avocatul Poporului are ca funcție apărarea drepturilor și libertăților cetățenești, fiind o garanție constituțională instituționalizată a acestora, în temeiul căreia el acționează atât din oficiu, cât și la cererea persoanelor interesate„ .

Unii autori susțin că ,,locul și rolul Ombudsmanului în sistemul constituțional poate fi considerat un criteriu de clasificare al acestei instituții reglementate în sistemele europene„, distingându-se un Ombudsman specific țărilor din nordul Europei și unul caracteristic celorlalte țări care au introdus această instituție în sistemul lor de drept.

Textul Constituției României precizează că Avocatul Poporului apără ,,drepturile și libertățile cetățenilor„, rezultând că protecția juridică oferită de această instituție se referă la totalitatea drepturilor cuprinse în Constituție și în alte legi. Introducerea Avocatului Poporului cu rol de apărător al drepturilor și libertăților persoanei în sistemul juridic românesc permite ca cererile formulate de cei lezați de către autoritățile administrației publice, să cunoască cel puțin trei căi de soluționare fără ca între acestea să se fi stabilit vreo ordine ierarhică. Aceste trei opțiuni sunt la îndemâna oricărei persoane: procedura necontencioasă în fața Avocatului Poporului, procedura contencioasă în fața instanțelor judecătorești și procedura administrativ-ierarhică.

Ca o concluzie, în dreptul românesc s-a instituit un sistem complex și eficient de garanții juridice pentru protecția persoanei, iar Avocatul Poporului constituie una din aceste garanții, al cărei rol concret nu poate decât să crească o dată cu intensificarea activității sale.

Raportul dintre puterile statului și instituția Avocatul Poporului

Instituția Avocatul Poporului se află în strânse raporturi atât cu celelalte instituții ale statului cât și cu structurile societății civile. Natura lor variază în funcție de activitatea desfășurată de respectivele instituții sau structuri, acestea putând fi: de sprijin efectiv, de control, de colaborare sau doar de informare.

Avocatul Poporului este independent față de orice altă autoritate public conform Legii organice. Accesul liber al cetățeanului la serviciile oferite publicului și independența instituției față de organismele publice care cad sub incidența preocupărilor sale sunt trăsături specifice în general Ombudsmanului , la fel și faptul că el nu se poate substitui autorităților publice controlate atunci când își exercită atribuțiile. De aceea Avocatul poporului nu ia decizii susceptibile de a fi investite cu forța juridică obligatorie și poate emite doar rapoarte și recomandări.

1.2.1.Raportul dintre legislativ și Instituția Avocatul Poporului

Fiind o instituție de origine parlamentară, între Avocatul Poporului și Parlament există raporturi privilegiate, fără a se pune problema subordonării în nici un moment.

În condițiile în care Avocatul Poporului este o instituție a statului destinată să controleze administrația publică prin mijloace necontencioase: instituția nu putea depinde în formarea sa nici de autoritatea executivă și nici de cea judecatorească, legarea ,,nașterii’’ Avocatului Poporului de Parlament a părut firească.

Avocatul Poporului apare totuși ca o forma specializată de control indirect pe care Parlamentul o exercită asupra activității autorităților executive și administrative, având în vedere forma inițială a instituției, precum și efectele juridice ale activității sale.

Raporturile Avocatului Poporului cu Parlamentul se caracterizează prin următoarele aspecte :

– Parlamentul are dreptul de a desemna conducătorul instituției Avocatul Poporului;

-Parlamentul are dreptul de a vota legea organică a instituției Avocatul Poporului;

– Parlamentul are dreptul de a asculta și de a se pronunța cu privire la rapoartele Avocatului Poporului;

– Senatul și Birourile Permanente ale Camerei Deputaților, au dreptul de a numi adjuncții Avocatului Poporului;

– Birourile permanente ale Camerei Deputaților și Senatului au dreptul de a aproba Regulamentul de organizare și funcționare a instituției.

1.2.2.Raportul dintre executiv și Instituția Avocatul Poporului.

Rolul pentru care a fost creată instituția Avocatul Poporului este aceea de a îmbunătăți activitatea administrației publice, însă principalul său scop este acela de a pune față in față administrația publică cu cetățenii care se consideră lezați în drepturile lor de autorități care ar trebui sa îi servească și nu să le producă prejudicii. Această activitate de mediere se realizează prin sesizarea altor organe ce ar putea oferi astfel de soluții ‘’ și nu prin soluționarea unor raporturi sociale’’. Prin înființarea Instituției Avocatului Poporului s-a încercat o sporire a garanțiilor juridice conferite drepturilor si libertăților cetațenesti și o protecție mai activă a acestor drepturi din partea statului. Raporturile pe care Avocatul Poporului le are cu executivul sunt mai degrabă definite ca raporturi de control și colaborare.

De asemenea Avocatul Poporului nu poate aplica sancțiuni, ele fiind aplicate tot de autoritățile din sistemul organelor administrației publice, iar raporturile Avocatului Poporului cu autoritățile executive și administrative sunt de natură complexă, în nici un caz de subordonare.

Avocatul Poporului nu poate amenda funcționarii sau autoritățile, nu poate dispune revocarea funcționarilor și nici nu îi poate acționa în judecată. Prin urmare am putea caracteriza raporturile Avocatului Poporului cu executivul și autoritățile administrației publice:

– Avocatul Poporului are dreptul de a reclama autorităților ierarhic superioare, lipsa de reacție a celor somați să ia măsuri necesare;

– Avocatul Poporului are dreptul de a solicita acestora măsuri ce se cuvin pentru apărarea drepturilor și libertăților persoanelor fizice.

1.2.3. Raportul dintre autoritatea judecătorească și instituția Avocatul Poporului. Curtea Constituțională

Poziția Avocatului Poporului față de Parlament și autoritățile executive și administrative, este una de autonomie totală cu care raporturile sale sunt unele speciale și complexe. Această independență se manifestă atât la nivel organic cât și funcțional față de autoritatea judecătorească ce beneficiază ea însăși de un statut de toată independență.

Avocatul Poporului nu dispune de mijloacele obișnuite ale unui apărător în instanță, dar dispune de o putere mult mai mare, aceea de a sensibiliza autoritățile ierarhice superioare din sistemul administrației publice, Parlamentul și opinia publică, cu privire la eventualele fenomene ilegale ce se petrec în interiorul uneia din puterile statului.

Raporturile Avocatului Poporului cu Curtea Constituțională sunt cu totul specifice, așa cum rezultă din prezenta implicare a acestuia în controlul de constituționalitate.

Atribuțiile Avocatului Poporului scot în evidență raporturile pe care această instituție le are cu Curtea Constituțională și anume:

– Avocatul Poporului formulează puncte de vedere la cererea Curții Constituționale;

– poate sesiza Curtea Constituțională cu privire la neconstituționalitățile legilor, înainte de promulgarea acestora.

Art. 146 lit. a) din Constituție prevede că Curtea Constituțională are printre atribuții pronunțarea asupra constituționalității legilor, înainte de promulgarea acestora la sesizarea Președintelui României , a unuia dintre președinții celor două Camere , a Guvernului, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau cel puțin 25 de senatori, precum și din oficiu asupra inițiativelor de revizuire a Constituției.

Având în vedere cele expuse putem spune că raportul dintre instituția Avocatul Poporului si Curtea Constituțională este unul de colaborare ca și în cazul celorlalte instituții ale statului și nu un raport de subordonare.

Raportul dintre instituția Avocatul Poporului și Curtea Constituțională priveste doar aspectul legat de controlul constituționalității legilor.

Cap 2. OMBUDSMANUL EUROPEAN

-SINTEZA ANALIZEI COMPARATIVE A OMBUDSMANULUI EUROPEAN CU INSTITUȚIA AVOCATUL POPORULUI

Ombudsmanul, spre deosebire de cele trei autorități publice ce exercită atributele de suveranitate − legislativă, executivă și judecătorească, nu dispune de putere de decizie, astfel că activitatea pe care o desfășoară are la baza doar autoritatea sa morală, întemeindu-se în principal pe prestigiul său.

2.1 Expansiunea geografică a ombudsmanului

Ideea creării unei instituții cu rolul de a proteja drepturile cetățenilor, în raporturile acestora cu autoritățile publice, a fost preluată de statele aflate în vecinătatea Suediei care pornind de la modelul suedez, și-au creat propriile structuri. Astfel, în Finlanda Ombudsmanul parlamentar funcționează din anul 1919, în Norvegia instituția a fost preluată în 1952, iar în Danemarca în anul 1953. Treptat, atât statele europene, cât și de pe celelalte continente au adoptat această instituție, sub diverse denumiri.

Înmulțirea instituțiilor de tip ombudsman în cea de-a doua jumătate a secolului XX, a fost generată de un complex de factori de natură politico-administrativă, pe măsura complexității din ce în ce mai accentuate a vieții economice și sociale, ale cărei efecte au avut un rezultat negativ asupra derulării raporturilor dintre cetățeni și administrație. Astfel, creșterea semnificativă a sarcinilor puterii legislative, dar și a administrației publice, pe măsura complexității din ce în ce mai accentuate a vieții economice și sociale, a îngreunat derularea raporturilor dintre cetățeni și administrație. Neîncrederea, reticența și resemnarea cetățenilor reprezintă consecința unei stări de lucru, care au început să manifeste dezinteres față de structurile administrative, excesiv de birocratice, fiind adesea puși în fața unor proceduri anevoioase, extrem de formalizate.

Într-un asemenea context se pot naște tensiuni, a căror soluționare nu pot lăsa indiferente autoritățile administrației publice, ce trebuie să manifeste un interes direct pentru eliminarea disfuncțiunilor apărute în planul relațiilor administrație-cetățeni. O mare parte dintre aceste conflicte sunt generate de inducerea în conștiința colectivă a unei presupuse subordonări a cetățeanului față de autoritatea administrativă. Prin urmare, numeroase state au recunoscut că instituțiile tradiționale de protecție juridică a cetățenilor și de control a autorităților administrației publice nu mai erau în măsură să rezolve aceste conflicte, fiind necesară instituționalizarea și conceperea unor instrumente juridice noi și eficace, care să se alăture celor deja existente.

În timp, Ombudsmanul s-a răspândit în țările Europei, în țările asiatice, în Canada, în Statele Unite ale Americii (ombudsmanii universali) etc., contribuind la lupta împotriva fenomenelor care generează încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor, în acest fel neîmpiedicându-se cu nimic activitatea instanțelor judecătorești, a Ministerului Public sau a altor autorități publice competente să soluționeze un litigiu privind un drept sau un interes al cetățeanului.

Pe un fond comun de reguli de organizare și de funcționare, ombudsmanul cunoaște și nuanțări de la țară la țară, atât cât privește denumirea, cât și atribuțiile. El este întâlnit sub denumiri precum: Mediatorul/Ombudsmanul European (în sistemul Uniunii Europene); Mediatorul Republicii (Franța); Provedor de Justicia (Portugalia); Defensor del Pueblo (Spania); Avocatul Poporului (România) etc. Mai este cunoscut și sub denumirea de procuror parlamentar, apărător public, Avocat general, comisar pentru drepturile omului, Comisar parlamentar, Controlor de stat etc. În Zambia există o Comisie de investigații, iar în Israel un Controlor de stat. În România, Instituția Avocatul Poporului, nominalizată prin art. 58 din Constituție, se înscrie în aceste dimensiuni clasice și tradiționale ale Ombudsmanului European. Apariția sa în mecanismul politico-statal s-a dorit a fi o replică față de insuficiența sistemului de garanții jurisdicționale în materie de acțiune administrativă, ea având sarcina de a garanta legalitatea activității administrației publice separat de acțiunea politică, scopul final fiind ca cetățenii să dispună de o altă cale instituțională pentru apărarea drepturilor și intereselor lor.

Ombudsmanul este desemnat, înainte de toate, datorită calităților sale morale. El trebuie să fie capabil să înțeleagă multiplele motivații ale acțiunii umane și nu să impună o viziune obtuză despre "virtutea pură". Trebuie să fie o persoană care să știe să asculte plângerile ce-i sunt adresate și să se caracterizeze prin corectitudine și obiectivitate.

Ombudsmanul este un instrument la îndemâna publicului larg: cu cât el este solicitat mai puțin, cu atât va deveni mai puțin eficient. În acest sens, inițiativa cetățenilor determinată de încrederea în ombudsman, poate impulsiona simțitor eficiența sa.

În majoritatea țărilor lumii, arma principală a Ombudsmanului o constituie autoritatea lui, suportul major al opiniei publice, puterea de a admonesta și critica, receptivitatea și sprijinul tuturor autorităților publice. Autoritatea sa morală este bazată pe absența legăturilor partizane cu orice partid politic sau sindicat. Se apreciează că o instituție care nu are putere proprie de decizie trebuie să știe să se impună. Autoritatea asigurată teoretic, prin prevederi legale este la rândul ei formală, dacă persoana care deține această autoritate nu posedă calitățile necesare pentru a o realiza faptic. Preluând expresia lui Erich Fromm, există o fundamentală deosebire între a avea autoritate și a fi o autoritate. ,,Cel care este, prin el însuși, o autoritate, va și avea autoritate, în mod cu totul firesc. Dimpotrivă, cel care, având autoritate, nu poate să o și impună prin personalitatea sa, se rezumă la aspectul formal al acestei autorități.’’

Puterea ombudsman-ului "se reduce", așadar, la autoritatea sa. Experiența Suediei și, în general, a Țărilor Scandinave demonstrează cum trebuie să fie înțeleasă această afirmație: ,,Ombudsman-ul este o instituție independentă, exterioară ierarhiei administrative pe care o controlează. Independența este trăsătura sa esențială.”

Gândit ca o garanție a respectării drepturilor individului în condițiile complicării crescânde a sistemului administrativ, Ombudsmanul nu trebuie înțeles ca un avocat al cetățeanului în sensul juridic al termenului. Rolul său nu este blamarea cu orice preț a autorităților administrative, el nu reprezintă instituționalizarea neîncrederii în administrație, ci îndeplinește o funcție de mediere.

În țările care au cunoscut o experiență mai îndelungată a instituției, asistăm la o colaborare între Ombudsman și administrație, scopul fiind asigurarea unei funcționări mai eficiente a acesteia. Pentru a sublinia această colaborare, uneori, organele administrative pot orienta cetățenii să se adreseze Ombudsmanului și sunt receptive la recomandările pe care el le formulează. Contextul unei posibile cooperări cu administrația permite concluzia că Ombudsmanul îndeplinește și o funcție de educare a cetățeanului în relațiile sale cu birocrația- adeseori, nemulțumirile se datorează neînțelegerii motivelor care au stat la baza deciziilor administrative.

Examinând plângerile, rolul Ombudsmanului este de a clarifica aceste neînțelegeri, atunci când ele există. Desigur, este greu de imaginat că autoritățile administrative sunt întotdeauna binevoitoare și că aplică în mod constant recomandările care le sunt adresate de către Ombudsman. Aici apare spațiul de manifestare a funcției de protecție a cetățeanului. În activitatea sa, Ombudsmanul sintetizează două laturi, dintre care predomină cea de protecție a drepturilor cetățeanului în administrația publică.

Răspândirea largă a Ombudsmanului se datorează:

– rostului său fundamental, și anume de a încerca să clarifice și să deblocheze conflictele dintre cetățean și administrația publică;

– trăsăturilor sale − autoritate publică autonomă și independentă, neutră din punct de vedere politic, de regulă aleasă sau numită de parlamente;

– mijloacelor și procedurilor de soluționare a cazurilor − mediere, arbitraj, solicitarea regândirii soluțiilor contestate;

– consecințelor intervenției sale − nu sancționează, nu anulează acte, nu cere trimiterea în judecată. Ombudsmanul își întemeiează intervențiile sale pe toleranță și respect.

Cap 3. Ombudsmanii din state europene

Ombudsmanii naționali de la nivelul Europei sunt constituiți în Rețeaua Europeană a Ombudsmanilor (European Network of Ombudsmen), fiind compusă din mai mult de 90 de birouri, existente în 32 de țări europene. Rețeaua Europeană a Ombudsmanilor s-a înființat în anul 1996 și, începând cu acel moment, s-a dezvoltat ca un puternic și eficient instrument de colaborare pentru ombudsmani și personalul din cadrul birourilor, fiind privită ca un mecanism oportun în cooperarea și soluționarea cazurilor înaintate. Aceasta cuprinde atât ombudsmani naționali, cât și ombudsmani regionali, precum și organisme similare din statele membre sau din alte state din Europa. Această extensie a instituțiilor care se ocupă de promovarea și protejarea drepturilor omului prin mijloace necontencioase, și în structurile administrative ale statelor europene care nu sunt membre ale UE demonstrează că, în îndeplinirea idealului de bună administrare, autoritățile publice admit că respectarea drepturilor cetățenilor este cel mai important obiectiv.

3.1. Ombudsmanul din Austria

Ombudsmanul din Austria verifică legalitatea deciziilor emise de catre autoritățile publice și examinează posibilele cazuri de administrare defectuoasă, prin urmărirea plângerilor cetățenilor, monitorizând și controlând temeiurile legale care au stat la baza soluțiilor identificate de administrația publică în problemele cetățenilor.

Începând cu anul 2000, Instituția Ombudsmanului a fost abordată ca o instituție națională pentru drepturile omului iar de la 1 iulie 2012, a intrat în vigoare reforma cea mai extinsă în privința responsabilităților Consiliului Ombudsmanului. Mandatul său include acum monitorizarea și controlul preventiv al instituțiilor publice și private și clădirilor în care persoanele sunt, sau ar putea fi lipsite de libertate. În plus, Consiliul Ombudsmanului monitorizează din iulie 2012 facilități și programe pentru persoanele cu dizabilități, pentru a preveni apariția cazurilor de încălcări ale drepturilor acestora în special, și ale drepturilor omului.

Orice persoană care se confruntă cu probleme care vizează încălcări ale drepturilor omului, în raporturile lor cu autoritățile naționale, poate apela la Consiliul Ombudsmanului, indiferent de cetațenie sau de varsta legală. Companiile, întreprinderile sau asociațiile pot depune, de asemenea, o plângere la Consiliul Ombudsmanului cu privire la administrația publică, în cazurile constatării unei administrări defectuoase.

Din iulie 2012, Consiliul Ombudsmanului îndeplineste noi sarcini în domeniul drepturilor omului, inclusiv de control preventiv, precum și activități de monitorizare care necesită respectarea anumitor acorduri, in temeiul dreptului internațional. Consiliul Ombudsmanului și Comisiile acestuia de experți, monitorizeaza și controlează toate instituțiile si instalațiile unde persoanele cu și fără dizabilități sunt în pericol de abuz, de tratament inuman și de aplicare de măsuri care le privează de libertate, conform Protocolului opțional la Conventia ONU împotriva torturii și a anumitor dispoziții ale Convenției Națiunilor Unite privind drepturile persoanelor cu dizabilități.

3.2. Ombudsmanul federal din Belgia

Ombudsmanul federal este denumirea instituției din Belgia, echivalenta Ombudsmanului European, care cuprinde doi Ombudsmani federali și personalul aferent acestora. Conform procedurii naționale, avocații parlamentari federali sunt numiți de Camera Reprezentanților pentru un mandat de șase ani, care selectează cate un ombudsman dintre candidații vorbitori de limba franceză și de limba olandeză, care au promovat sistemul de teste organizate de SELOR (biroul federal de selectie). În privința perioadei de exercitare a funcției, se instituie restricția ca aceeasi persoana să poata deține funcția de Ombudsman pentru mai mult de doua mandate.

Sarcinile pe care le îndeplinește Biroul Ombudsmanului Federal sunt următoarele:

– examinează plângerile din partea cetațenilor cu privire la modul în care autoritățile federale, acționează și funcționează în relațiile lor cu publicul;

– investighează, la cererea Camerei Reprezentanților, modul în care serviciile federal administrative funcționează;

– face recomandări autorităților federal-administrative și Parlamentului, pe baza observațiilor făcute în timpul misiunilor;

– raportează Parlamentului rezultatele misiunilor realizate.

Cei doi Ombudsmani federali acționează independent, ceea ce inseamnă că nu există pericolul intervenției altor autorități ori persoane în misiunile îndeplinite. Din acest motiv, selecția personalului de sprijin se realizează numai din interior.

Scopul Ombudsmanului federal este de a sprijini configurarea și funcționarea unei administrații mai deschise, accesibile și ușor de abordat, în care cetățenii pot avea încredere, având convingerea că problemele lor vor putea fi soluționate în mod obiectiv, rapid și profesionist.

Ombudsmanii federali pot examina acțiunile și deciziile autorităților administrative care reies din plângerile depuse de cetățeni sau la cererea Camerei Reprezentanților, încercând să găsească soluții concrete la problemele sesizate și să reconcilieze punctele de vedere ale cetățenilor și administrației. Procesul depunerii plângerilor la Ombudsmanii federali respectă principiul egalitații de sex, religie, orientare politică, statut social, demonstrând cadrul legal oportun în care acesta acționează.

3.3. Ombudsmanul național din Bulgaria

Ombudsmanul național din Bulgaria este un avocat pentru drepturile oamenilor și un gardian al interesului public. El este organul suprem și independent constituțional, supunându-se numai Constituției, legilor și tratatelor internaționale. Ombudsmanul național din Bulgaria este ales de catre Adunarea Naționala pentru o perioadă de cinci ani.

Ombudsmanul național tratează plângerile și reclamațiile referitoare la: activitatea Adunării Naționale, a Președintelui, Curții Constituționale, a Consiliului Judiciar Suprem și Curții de Conturi; exercitarea justiției de catre sistemul judiciar prin instanță, urmarirea penală și investigarea atunci când există o hotărâre definitivă, un act de cercetare sau urmărire penală sau un litigiu în curs de încercare, relațiile între persoane private.

Ombudsmanul național din Bulgaria nu are nici o putere de a revoca actele administrative, sarcina sa fiind de a repara cazurile de administrare defectuoasă, de a convinge opinia publică, prin puterea argumentelor, de nevoia unui tratament echitabil din partea autorităților administrative. De asemenea, acesta nu poate reprezenta cetățenii în instanța de judecată in numele lor.

Ombudsmanul național este asistat de un adjunct al său, căruia îi poate delega îndeplinirea oricărora din competențele sale sau îi poate stabili sarcini de îndeplinire a unor acțiuni individuale. Ombudsmanul cooperează cu instituțiile similare din alte țări și cu organizațiile internaționale, cu organizațiile non-guvernamentale a căror activitate vizează protecția drepturilor omului, interacționând cu ombudsmanii locali și cu alte instituții similare din Bulgaria, cărora le oferă asistență metodologică. Ombudsmanul informează cetățenii cu privire la activitatea sa, prin intermediul publicațiilor din site-ul oficial al instituției, referindu-se la mesajele de pe internet pentru comunicare în masa, la conferințe de presă, interviuri, la declarațiile din media sau la participarea la alte programe.

Atribuțiile Ombudsmanului nu se aplică față de Adunarea Națională, Președinte, Curtea Constituțională, Consiliul Judiciar Suprem și Curtea de Conturi, precum și performanței sistemului judiciar, activitatea instanțelor, problemelor de securitate națională și politicii externe.

Ombudsmanul național din Bulgaria nu poate da în judecată, în numele persoanelor care i se adresează, și nu poate să le reprezinte în instanță.

3.4. Ombudsmanul din Cehia

Ombudsmanul din Cehia protejează cetățenii împotriva acțiunilor autorităților și altor instituții, dacă acestea sunt împotriva legii, dacă nu corespund cu principiile unui stat de drept democratic și cu principiile de bună administrare, ori în cazurile în care autoritățile sunt inactive. De asemenea, el efectuează vizite preventive și sistematice în locuri în care cetățenii au acces restricționat la libertățile lor și încearcă să se asigure că drepturile le sunt respectate.

Ombudsmanul contribuie la promovarea dreptului la tratament egal și la protecția împotriva discriminării, acționând pentru apărarea persoanelor împotriva acțiunilor autorităților și a altor instituții din administrația de stat, în cazul în care comportamentul acestora este împotriva legii sau nu încalcă legea dar este greșit sau incorect și nu corespunde cu principiile unui stat de drept democratic, precum și cu principiile unei bune administrări, ori în cazul în care aceste autorități sunt inactive.

Poate desfășura anchete independente, dar el nu se poate substitui activităților autorităților administrative de stat și nu poate anula sau modifica deciziile lor. Cu toate acestea, atunci când se constată o neregulamentare, Ombudsmanul poate solicita ca autoritățile sau instituțiile să asigure o cale de atac.

Începând cu anul 2006, Apărătorul a început exercitarea supravegherii asupra respectării drepturilor persoanelor cu acces restricționat la libertatea lor. El face vizite sistematice și preventive la instituțiile în care persoanele sunt sau ar putea fi închise ori reținute pe baza unei decizii sau a unui ordin al unei autorități publice sau pe motive care vizează modul de îngrijire prevăzut. Aceste locuri includ, de exemplu, celule de poliție, închisori, facilități de azil, institute pentru pacienții pe termen lung, spații pentru persoanele in vârstă, sanatorii, spații pentru educație etc.

În anul 2008, au fost conferite Apărătorului puteri speciale în domeniul de administrare a instanțelor statului – dreptul de a propune începerea unei proceduri disciplinare împotriva judecătorilor, președinți și judecători adjuncți, președinți de instanțe, în cazul în care încalcă obligațiile asociate cu descărcarea de gestiune a mandatului lor. După aprobarea Legii antidiscriminare, in 2009, Ombudsmanul a devenit un organism specializat în asistarea victimelor discriminării.

3.5. Biroul Comisarului pentru Administrație din Cipru

Instituția Comisarului pentru Administrație (Ombudsman) și-a început activitatea în 1991, fiind o versiune a instituției generale a Ombudsmanului adaptată la situația din Cipru. Comisarul pentru Administrație are obligația generală de a proteja drepturile cetățenilor atunci când acestea sunt afectate de deciziile sau acțiunile organelor administrative care sunt contrare legii, incalcă drepturile omului sau nu constituie un comportament administrativ adecvat. Prin intervenția sa, încearcă să redreseze orice abuz facut cetățeanului, pentru a preveni repetarea lui în viitor și pentru restabilirea respectului față de acesta.

În esență, Comisarul pentru Administrație are sub control sistemul administrației, ale cărui puncte slabe le identifică și înaintează propuneri și recomandări pentru îmbunătățirea acestuia, din punct de vedere instituțional și organizațional. Dar, în primul rând, Comisarul pentru Administrație este, prin excelență, instituția pentru protecția drepturilor omului.

Din mai 2004, Comisarul pentru Administrație funcționează și ca Autoritate împotriva rasismului și discriminării, precum și ca Autoritate pentru egalitatea de tratament în ocuparea forței de muncă, pe baza legislației adoptate în conformitate cu directivele UE. Această legislație asigură respectarea principiului egalității de tratament și respect pentru dreptul de a fi diferit, introduce măsuri legale de protecție și prevede sancțiuni eficiente, astfel încât să se asigure că orice discriminare din cauze de sex, rasă sau origine națională, convingeri religioase sau de alta natură, handicap, vârstă sau orientare sexuala este evitată.

Comisarul pentru Administrație informează cetățenii cu privire la drepturile lor și la posibilitatea de a participa la exprimarea voinței statului și exercită o influență majoră asupra exercitării corespunzătoare a puterii de stat. Instituția Comisarului este direcționată către cetățeanul activ și analizează relațiile sale cu statul pe bază de libertate, egalitate, transparență și încredere reciprocă.

Comisarul pentru Administrație funcționează ca un garant al legalității. Pentru cetățeni, Comisarul pentru Administrație constituie cel mai puternic mijloc de apărare al drepturilor și de susținere a pretențiilor lor, din moment ce activitatea sa este îndreptată împotriva oricărui act arbitrar și abuz de putere exercitate de către organele de stat prin serviciile din administrația publică.

Principalele obiective ale misiunii Comisarului pentru Administrație sunt de a asigura legalitatea, promovarea bunei administrări, drepturile celor administrați și combaterea administrării defectuoase, precum și protecția drepturilor cetățeanului și a drepturilor omului în general.

3.6. Ombudsmanul din Republica Croația

Instituția Ombudsmanului din Croația este înființată prin Constituția Republicii ca un Comisar al Parlamentului croat. Ombudsmanul ocrotește drepturile legale și constituționale ale cetățenilor în situațiile ce sunt prezentate organelor și administrației de stat investite cu puteri publice.

Ombudsmanul croat și adjuncții săi sunt numiți de către Parlament pentru un mandat de 8 ani.

La 1 ianuarie 2009 prin intrarea în vigoare a Legii anti-discriminare, instituția Ombudsmanului a devenit Organismul central pentru egalitate în Croația. Pentru a coopera și relaționa cu organisme similare ale Uniunii Europene, Biroul Ombudsmanului a fost acceptat ca membru al Equinet – Rețeaua europeană a organismelor pentru egalitate.

Din punct de vedere procedural, Ombudsmanul analizează cazuri individuale în care drepturile cetățenilor ar putea fi puse în pericol prin activitățile și acțiunile organelor administrației guvernamentale, investite cu puteri publice sau de către oficialii din cadrul acestor organisme. Ombudsmanul se poate sesiza și atunci când este informat despre încălcări ale drepturilor omului prin mijloacele de comunicare în masă, dacă faptele daunătoare se referă la acțiuni ale organelor de stat.

În exercitarea îndatoririlor sale, ombudsmanul este abilitat:

– să propună inițierea procedurilor penale, civile sau disciplinare;

– să emită avertismente, recomandări sau propuneri;

– să informeze Parlamentul, în cazul în care organismele vizate nu au aplicat recomandările sale;

– să transmită raportări Parlamentului și Ministerului în cauză asupra problemelor de interes major pentru protejarea drepturilor constituționale și legale;

– să inițieze amendamente legislative privind protejarea drepturilor cetățenilor proclamate prin Constituție și legi;

– să inspecteze instituții de corecție sau alte instituții în care libertatea de mișcare e restrânsă.

3.7. Ombudsmanul Parlamentar din Danemarca

Ombudsmanul parlamentar danez este un avocat ales de catre Parlament pentru a analiza plângerile cu privire la deciziile autorităților publice, care încalcă drepturile cetățenilor. Competența Ombudsmanului parlamentar din Danemarca, exercitată prin cele 85 de persoane angajate în această instituție, urmează direcțiile acționale ale Ombudsmanului European, în sensul că poate lua în considerare plângerile cu privire la deciziile adoptate de autoritățile administrative și cu privire la tratamentul lor față de oameni și poate prelucra reclamațiile lor, putând înainta critici și recomandări ca autoritățile să-și schimbe hotărârile pronunțate.

Competența Ombudsmanului Parlamentar se extinde la toate instituțiile administrației publice, precum și la condițiile cetățenilor privați de libertatea personală și aflați în instituțiile private etc, în cazul în care aceștia au fost plasați fie în temeiul unei decizii luate de către o autoritate publică la recomandarea unei autorității publice, fie cu consimțământul sau aprobarea unei autorități publice. Puterea de acțiune a Ombudsmanului nu se extinde insă asupra instanțelor de judecată.

În exercitarea funcțiilor sale, Ombudsmanul Parlamentar trebuie sa fie independent față de Parlament, care stabilește normele generale ce reglementează activitățile Ombudsmanului. Anual, Ombudsmanul prezintă Parlamentului un raport privind activitatea sa, care va fi tipărit și publicat. În cazul în care Ombudsmanul raportează o problemă Parlamentului, unui ministru, unui consiliu municipal sau unui consiliu regional, ori în cazul în care acesta se referă la o speță anume în raportul său anual, acesta trebuie să indice ce autoritate sau persoană în cauză a invocat în apărare. Eventualele deficiențe din actele cu putere de lege sau administrative, ajunse în atenția Ombudsmanului, îl obligă pe acesta să notifice în acest sens Parlamentul și ministrul responsabil cu privire la elementele lor de conținut. Dacă deficiențele vizează statutul stabilit de un consiliu municipal sau un consiliu regional, Ombudsmanul informează consiliul respectiv.

Ombudsmanul poate inspecta orice instituție sau companie și orice loc de muncă care intră în competența lui, putând să evalueze problemele privind organizarea și funcționarea unei instituții sau autorități și aspectele referitoare la comportamentul și activitatea față de cei care apelează la acestea. Astfel, aproximativ 25-30 de inspecții sunt efectuate anual. Toate inspecțiile se referă la locurile în care cetățenii sunt închiși mai mult sau mai puțin involuntar, respectiv: închisori de stat, centre de arest preventiv, închisori și servicii de probațiune, instituțiile de siguranță pentru minori/substitute de custodie, spitale de psihiatrie, detenții, săli de așteptare ale poliției, case de ingrijire psihiatrică și socială, centre de îngijire socială de tip rezidențial pentru copii și minori. Parlamentul danez a decis și a stipulat că Ombudsmanul parlamentar va efectua inspecții periodice în astfel de locuri, în vederea promovării și protecției drepturilor cetățenilor care se află în cadrul acestora.

3.8. Cancelarul de Justiție din Estonia

Instituția Cancelarului de Justiție din Estonia a fost creată prin Constituția din 1938. Cancelarul de Justiție a fost un oficial de nivel superior cu rang de ministru, a cărui sarcină era de a veghea asupra legalității activităților agențiilor de stat și ale altor instituții publice.

Cancelarul de Justiție din Estonia nu face parte din puterea legislativă, executivă sau judecătorească, nefiind o instituție politică sau un organism de aplicare a legii. Cancelarul de Justiție este stabilit prin Constituție, îndeplinind atât rolul de organism general pentru petiționare, cât și de gardian al constituționalității. Această competență combinată este unică la nivel internațional. Cancelarul de Justiție este numit de Parlamentul din Estonia, la propunerea Președintelui Republicii, pentru un mandat de șapte ani. El este un funcționar independent, ale cărui atribuții sunt să se asigure că legislația în vigoare în Estonia este constituțională și că drepturile și libertățile fundamentale ale poporului sunt protejate.

Cancelarul de Justiție are ca scop și promovarea drepturilor copiilor și cresterea gradului de conștientizare. Având în vedere revizuirea constituțională sau procedura de norme, Cancelarul de Justiție verifică dacă legile, regulamentele și alte legislații de aplicare generală sunt în conformitate cu Constituția și alte legi, fie pe baza unei cereri sau din proprie inițiativă. Daca acesta constată că legislația de aplicabilitate generală este neconstituțională și contrară legilor, el poate face propuneri organului care a avizat pentru a o aduce in conformitate cu Constituția și legea.

În cazul unei proceduri privind protecția drepturilor fundamentale, Cancelarul de Justiție trebuie să se asigure că autoritățile și funcționarii care îndeplinesc sarcini publice nu încalcă drepturile oamenilor și libertățile lor constituționale, legi și alte legislații de aplicabilitate generală, precum și practica de bună administrare. În acest fel, prin acțiunile lui, Cancelarul Justiției îi protejează pe oameni de la deciziile sau atitudinile arbitrare ale autorităților și funcționarilor. Dacă Cancelarul de Justiție constată că activitatea unei autorități, în îndeplinirea sarcinilor publice, este ilegala, el va emite o declarație care include descrierea modului în care autoritatea a încălcat drepturile persoanei și, dacă este necesar, face o recomandare autorității pentru conformitatea cu practica de legalitate și bună administrare sau poate elabora o soluție pentru eliminarea disfuncțiilor. În ambele cazuri, înainte de a lua o decizie, el analizează dacă autoritatea a respectat legea și dacă procesul de comunicare cu persoana considerată lezată în drepturile ei a fost în conformitate cu practica de bună administrare. În declarația sa, Cancelarul de Justiție poate critica, exprima opinia sa sau poate sa dea recomandări concrete pentru eliminarea incălcării. De asemena, Cancelarul de Justiție este autorizat să facă o anchetă la autoritățile vizate, pentru a obține informații cu privire la modul în care declarația sa a fost luată în considerare. În cazul în care propunerea Cancelarului de Justiție nu este indeplinită sau nu se răspunde la propunerile din ancheta sa, el poate să prezinte un raport la autoritatea de supraveghere, privitor la instituția în cauza, sau Guvernului Republicii și Parlamentului, având dreptul de a divulga, pentru public, informații privind cazul. Această declarație a cancelarului de Justiție este definitivă și nu poate fi atacată în instanța de judecată.

Din 19 martie 2011, Cancelarul de Justiție exercită și funcțiile Ombudsmanului pentru Copii din Estonia. Pentru a-și îndeplini sarcinile de Ombudsman pentru copii, s-a înființat, în cadrul Cancelarului de Justiție, Departamentul Drepturile Copilului, care iși exercită atribuțiile prin cele 4 persoane angajate.

Ombudsmanul pentru copii este un funcționar independent, care protejează drepturile copiilor și tinerilor, în relațiile lor cu persoanele fizice și autoritățile care îndeplinesc funcții publice.

De asemenea, Cancelarul de Justiție efectuează, în mod regulat, vizite de inspecție la locurile de detenție; acestea, precum și programul de vizite fiind stabilite în programul lui de lucru anual.

Planul de lucru nu include însă și vizita de inspecție neanunțată, care are loc în raport cu problemele survenite neprevăzut, ca de exemplu, după ce a primit informații cu privire la relele tratamente care i s-au aplicat unei persoane. Selectarea locurilor de detenție și frecvența vizitelor se bazeaza pe criterii diferite, cum ar fi: natura instituției, numărul de deținuți, fluxul de deținuți din instituție, riscul de maltratare etc. În mod operațional, se impune ca vizita Cancelarului Justiției să se efectueze în fiecare loc de detenție cel puțin o dată la trei ani. În timpul unei vizite de inspecție, cancelarul de Justiție și consilierii lui au o conversație privată cu personalul instituției, precum și cu deținuții.

3.9. Instituții de tip Ombudsman în Finlanda

3.9.1. Biroul Cancelarului pentru Justiție din Finlanda

Cancelarul Justiției, împreună cu Ombudsmanul parlamentar, este gardianul suprem al legii în Finlanda, supraveghind respectarea legii de către autorități, respectarea drepturilor fundamentale și a libertăților, precum și a drepturilor omului. Președintele Republicii numește Cancelarul pentru Justiție și Cancelarul adjunct pentru Justiție și selectează un înlocuitor pentru acesta din urmă. Cancelarul de Justiție oferă Președintelui Republicii și Guvernului informații și opinii, la cererea acestora, susținând un raport anual în Parlament și la Guvern, privind activitățile și observațiile sale.

În solidaritate cu Cancelarul pentru Justiție, acțiunile miniștrilor Guvernului și funcționarii publici sunt supravegheate de către o altă autoritate stabilită de Guvern, și anume Cancelarul adjunct al Justiției. Ori de cate ori Cancelarul pentru Justiție este împiedicat să își exercite îndatoririle, Cancelarul adjunct al Justiției acționează în numele său. Dispozițiile legale aplicabile Cancelarului pentru Justiție se manifestă și în privința Cancelarului adjunct al Justiției.

În practică, Cancelarul adjunct de Justiție decide cu privire la cele mai multe reclamații depuse la Cancelarul de Justiție, supraveghează instanțele de judecată, putând interveni cu acuzații împotriva unui funcționar public, în cazurile în care suspectează abateri grave savârșite de autorități. Competența Cancelarului adjunct al Justiției se exercită cu aceeași autoritate ca și în cazul Cancelarului pentru Justiție.

Conform Constituției Finlandei, Cancelarul Justiției este însărcinat cu supravegherea instanțelor de drept, funcționarilor publici, a autorităților, angajaților societăților publice și a altor persoane din posturile publice de a se supune legii, în exercitarea misiunii lor și în îndeplinirea obligațiilor care le revin. Cancelarul Justiției monitorizează, de asemenea, punerea în aplicare a drepturilor și libertăților fundamentale, putând investiga și anunțurile și recomandările emise de la diferite autorități, putând întreprinde măsuri suplimentare dacă este cazul.

Cancelarul Justiției poate recurge la sesizarea din oficiu, dacă, în rapoartele de știri din mass-media sau în anumite emisiuni, sunt prezentate incidente care demonstrează săvârșirea de ilegalități în materia respectării drepturilor omului.

Cancelarul Justiției supraveghează ca acțiunile avocaților sau consilierilor juridici pentru ajutor public să se desfășoare în conformitate cu cerințele din codul de etică al Baroului, dar el nu poate interfera cu activitatea efectivă a unui avocat și nici să impună orice sancțiune disciplinară. În schimb, poate iniția acțiuni disciplinare împotriva unui avocat, în baza unei plângeri sau din proprie inițiativă, având autoritate asupra deciziilor privind aderarea la Barou. În plus, Cancelarul de Justiție poate revizui deciziile de numire ale tuturor membrilor Consiliului de Administrație al Asociației Baroului, prin rolul său în supravegherea membrilor.

3.9.2. Ombudsmanul Parlamentar din Finlanda

Primul Ombudsman Parlamentar din Finlanda și-a început activitatea în anul 1920, primele documente oficiale ale biroului fiind datate pe 7 februarie.

Ombudsmanul își exercită supravegherea pentru a se asigura că autoritățile publice și funcționarii respectă legea și își îndeplinesc îndatoririle specifice. Domeniul de aplicare a supravegherii include, de asemenea, și alte autorități și organisme care îndeplinesc funcții publice, scopul fiind de a asigura o bună administrare și respectarea drepturilor constituționale și umane.

În termeni generali, orice cetățean care consideră că un avocat sau un consilier de asistență publică juridică și-a neglijat îndatoririle sau a acționat prin încălcarea codului de etică al Baroului, poate sesiza fie Baroul, fie Cancelarul de Justiție. Ombudsmanul investighează o plângere în cazul în care problema este obiectul unei supravegheri și în cazul în care există motive pentru a suspecta că autoritatea implicată a acționat ilegal sau nu și-a îndeplinit obligațiile, cu condiția ca aceste sesizări să nu se refere la aspecte mai vechi de doi ani. Supravegherea Ombudsmanului se extinde la toate autoritățile, la funcționari și la alte persoane și organizații care desfășoară activități publice.

Ombudsmanul supraveghează legalitatea acțiunilor întreprinse de către autorități și în domeniul problemelor privind copiii, luând în considerare drepturile acestora atunci când se evaluează toate acțiunile oficiale cu efecte asupra lor.

Drepturile fundamentale și drepturile omului au devenit o nouă perspectivă în cadrul activității Ombudsmanului, în momentul în care dispozițiile constituționale care se ocupă cu acestea au fost în mod substanțial revizuite în 1995. În acest fel, s-a manifestat intenția de a sublinia importanța respectării și protejării acestor drepturi și de a concentra misiunile acestea în sarcina Ombudsmanului, pentru supravegherea felului în care autoritățile publice le aplică și pentru monitorizarea lor, spre a se asigura că acestea respectă drepturile fundamentale și drepturile omului în activitatea desfășurată. Începând cu anul 1995, raportul anual al Ombudsmanului conținea o secțiune specială, care stabilea pozițiile adoptate de acesta în ceea ce privește drepturile fundamentale și drepturile omului.

În concluzie, există două organisme supreme de monitorizare a legalității, Cancelarul pentru Justiție, care raportează Guvernului și Parlamentului disfuncțiile semnalate, și Ombudsmanul parlamentar. Sarcinile și competențele acestora sunt, în mare masură, aceleași, ambii supraveghind legalitatea acțiunilor autorităților și funcționarilor din instituțiile publice în raporturile acestora cu cetățenii; în acest fel, o plângere poate fi făcută fie la Cancelarul Justiției fie Ombudsmanului. Cu toate acestea, diferențele de atribuții dintre ei, chiar dacă nu sunt semnificative, sunt în masură să poată stabili care dintre aceștia investighează în final o plângere. De asemenea, cele două instituții se află în raporturi de colaborare, Ombudsmanul și Cancelarul de Justiție putându-și transfera plângeri în mod reciproc, dacă acest mod accelerează rezolvarea problemei sau este mai eficient ori justificat.

3.10. Apărătorul Drepturilor Omului din Franța

Apărătorul Drepturilor Omului este o autoritate constituțională independentă, unica responsabilă de asigurarea protecției drepturilor și libertăților persoanelor și de promovare a egalității între cetățenii francezi. Consacrat în Constituția din 23 iulie 2008 și stabilit prin legea organică și legea ordinară din 29 martie 2011, instituția reunește sarcinile Ombudsmanului, Ombudsmanului pentru copii, ale Înaltei Autorități împotriva discriminării și pentru egalitate (HALDE) și Comisiei Naționale pentru Securitate etica (CNSA).

Apărătorul Drepturilor Omului este numit de Președintele Republicii, pentru o perioadă de șase ani, fără posibilitatea de prelungire și non-revocabil. Numirea sa este supusă la vot în Adunarea Națională și Senat.

Apărătorul Drepturilor: apără și promovează interesele și drepturile copilului; protejează drepturile și libertățile omului în contextul relațiilor cu guvernele; luptă împotriva discriminării interzise prin lege și promovează egalitatea între cetățeni; asigură conformitatea etică a persoanelor angajate în activități de securitate. În exercitarea atribuțiilor sale, Apărătorul Drepturilor este asistat de trei adjuncți, aflați sub autoritatea sa, fiecare dintre aceștia fiind Vice-Președinte al Colegiului aflat în competența sa. Apărătorul Drepturilor se folosește de competențele sale de investigare care să îi permită să analizeze toate documentele relevante, dar dacă este necesar audiază persoane sau chiar efectuează controale la fața locului.

Dacă cererea vizează o deficiență sau un eșec în privința respectării drepturilor omului de către autoritățile publice, atunci Apărătorul drepturilor poate pune în aplicare soluții obligatorii, cum ar fi:

– prezentarea în fața instanțelor civile, administrative sau penale, în sprijinul reclamantului;

– adresarea către autoritatea disciplinară în vederea luării de măsuri împotriva unui agent;

– intervenirea în susținerea unei acțiuni civile sau penale;

– recomandarea administrației de a impune sancțiuni împotriva unei persoane fizice sau

juridice, publice sau private, supuse autorizării administrative.

3.11. Comisia pentru Petiții din Parlamentul German

Comisia pentru Petiții din Parlamentul German este primul organism care se informeaza asupra impactului pe care îl are legislația asupra cetățenilor. Scrisorile prin care sunt adresate cereri sau plângeri Parlamentului sunt transmise Comisiei, care examinează și deliberează cu privire la conținutul acestora.

Fiecare persoană are dreptul de a adresa cereri scrise sau plângeri către autoritățile competente și legislativului. Parlamentul va numi o Comisie de petiții care să se ocupe de cererile și plângerile adresate lui, extinzându-i dreptul la audierea petiționarul, martorilor și a experților. Petiționarul, martorii și experții convocați de către Comisie primesc o remunerație în conformitate cu Legea cu privire la salarizarea martorilor și experților. În cazuri individuale și în virtutea prevederilor Regulamentului de procedură al Parlamentului german, Comisia de Petiții poate să transfere competențele, acordate legal, la unul sau mai mulți dintre membrii săi.

Raportul privind petițiile soluționate de Comisia pentru Petiții se depune lunar la Parlament, sub forma unei liste, împreună cu recomandările specifice. De asemenea, anual, Comisia prezintă Parlamentului un raport scris privind activitatea sa. În raporturile cu petiționarii, Comisia desfășoară activități de informare cu privire la modul în care petițiile lor au fost rezolvate, precizând argumentat și motivele soluționării.

Comisia pentru Petiții primește spre rezolvare cererile, memoriile, plângerile etc. care intra în zona de competență a Parlamentului, în special pe cele privitoare la legislația federală. Comisia va primi și petițiile din domeniile de competență ale Guvernului federal, ale autorităților federale și ale altor instituții insărcinate cu exercitarea funcțiilor publice. Acest aspect este valid indiferent de măsura în care autoritățile federale și alte instituții sunt supuse supravegherii de către guvernul federal. În cadrul limitelor definite în Legea fundamentală, Comisia va trata și petiții privind celelalte organe constituționale ale Federației.

Suplimentar față de dreptul general de a i se adresa petiții, Comisia pentru Petiții oferă, de asemenea, posibilitatea de a prezenta petiții publice. Acest mod de acțiune este destinat să creeze un forum public de dezbatere exigentă pe teme importante, de interes general, care reflectă diversitatea de opinii, evaluări și experiențe. Forumul are scopul de a oferi cetațenilor oportunitatea de a se familiariza, din perspective diferite, cu probleme referitoare la legislație, precum și de a formula plângeri. Comisia dorește să prezinte un spectru de probleme cât mai larg posibil pe pagina sa web și să permită cât mai multor petiționari să-și prezinte elementele lor de interes.

Adoptând și modalitățile virtuale de comunicare cu publicul, Comisia pentru Petiții a lansat formularul de petiții on-line, orice cetățean putând transmite solicitări acesteia, referitoare la disfuncțiile constatate în raporturile cu autoritățile administrației publice. Condiția de transmitere a unei petiții publice este ca persoana sa aibe o adresă de e-mail validă.

3.12. Ombudsmanul din Grecia

Ombudsmanul oferă publicului serviciile sale în mod gratuit, investigând acțiunile administrative individuale sau misiuni ori acțiuni materiale întreprinse de către departamentele guvernamentale sau de serviciile publice care încalcă drepturile personale sau încalcă interesele legale ale persoanelor fizice sau juridice.

Înainte de a depune o plângere la Ombudsmanul grec, reclamantul ar trebui să contacteze în primul rând serviciul public implicat în acel caz și, în eventualitatea nesoluționării favorabile, se depune o plângere și la Ombudsman. Birourile Ombudsmanului grec se află la Atena, unde plângerile sunt acceptate din partea oricărei persoane, indiferent de naționalitate, care are o problemă cu un serviciu public din Grecia, oriunde în Grecia sau în străinatate.

Misiunea principală a Ombudsmanului grec este să medieze între administrația publică și cetățeni, în scopul de a ajuta cetățenii să își exercite drepturile în mod efectiv.

Ca un mediator, Ombudsmanul grec face recomandări și propuneri pentru administrația publică, în vederea exercițiului optim al bunei guvernări, dar nu impune sancțiuni sau nu anulează acțiuni ilegale ale administrației publice. Plângerile pe care cetățenii le depun sunt investigate în funcție de anumite categorii tematice, care corespund celor șase domenii diferite de activitate din cadrul instituției:

Departamentul pentru Drepturile Omului;

Departamentul Calității Vieții;

c) Departamentul Sănătații și Bunăstării Sociale;

d) Departamentul Relații stat-cetățean;

e) Departamentul pentru Drepturile Copilului

f) Departamentul pentru egalitatea de gen.

Orice cetățean grec sau străin care trăiește în Grecia sau în străinătate și care interacționează cu administrația publică greacă are dreptul de a se adresa Ombudsmanului grec. Competențele Ombudsmanului din Grecia sunt extinse, acesta putând, din proprie inițiativă, să investigheze orice caz care a trezit interesul public.

3.13. Biroul Ombudsmanului din Irlanda

Funcția Ombudsmanului este de a investiga plângerile din partea membrilor publicului care consideră că au fost tratați nedrept de către anumite organisme publice. În prezent, organismele publice ale caror acțiuni pot fi investigate de catre Ombudsman sunt: toate departamentele guvernamentale, Departamentul de sănătate publică, autoritățile locale și Poșta.

Ombudsmanul examinează, de asemenea, plângeri legate de eșecuri ale organismelor publice de a furniza clădiri accesibile, servicii și informații. Ombudsmanul poate examina plângerile legate de acțiunile unei serii de organisme publice, inclusiv autoritățile locale, reprezentate de: consiliile județene, consiliile municipale, consiliile zonale și consiliile orășenești.

Ombudsmanul poate examina plângeri cu privire la modul în care personalul autorităților locale își îndeplinesc sarcinile lor în mod curent, precum și activitățile administrative. Acestea includ plângeri cu privire la întârzieri sau incapacitatea de a lua decizii oportune și corecte.

3.14. Apărătorii civici din Italia

Prin Legea nr. 112 din 12 iulie 2011, a fost înființat un Ombudsman pentru copii și adolescenți ca o instituție independentă, în Italia neexistând momentan, nici o instituție generică de Ombudsman național. Însă multe unități subnaționale (regiuni, provincii și comune) au propriul ombudsman (numit în italiană Difensore Civico/ Apărătorii civici), care este ales de către consiliile regionale, provinciale sau comunale. Ombudsmanul reprezintă o garanție pentru respectarea drepturilor cetățenilor, având rolul de a primi plângeri care nu au fost acceptate în primă instanță și care vizează instituția care furnizează un serviciu.

Scopul Apărătorilor civici este garantarea funcționării normale a administrației regionale și a organismelor care depind de ea, cu obligația semnalării posibilelor incălcări ale drepturilor omului, precum și a neregulilor. Aceștia nu pot acționa din oficiu, ci numai la solicitarea unei persoane particulare, în termen de 20 de zile, și numai în cazurile în care există o întârziere a soluționării unei anumite probleme sau o neregulă. De asemenea, pentru a implica intervenția Apărătorului Civic, cetățeanul trebuie să fi solicitat anterior, în scris, rezolvarea situației în cauză de la organele competente ale regiunii. După primirea reclamației, acesta stabilește un termen în care trebuie soluționată problema și poate propune măsuri disciplinare la adresa funcționarilor care întârzie soluționările. Ei mai sunt obligați să trimită anual un raport Consiliului Regional, indicând cazurile în care s-au depistat încălcări sau nereguli în privința drepturilor omului.

3.15. Ombudsmanul din Republica Letonia

Ombudsmanul Republicii Letonia este o instituție reglementată prin lege, reprezentată de un funcționar ales de către Parlament, care are ca sarcini principale încurajarea protecției drepturilor omului și promovarea unei autorități de stat legale și oportune, care respectă principiul bunei administrări.

Ombudsmanul este independent în acțiunile sale, neexistând persoane sau instituții de stat ori municipale care să aibe dreptul de a influența exercitarea funcțiilor și sarcinilor sale. Ombudsmanul acționează pentru protejare drepturilor și intereselor legale ale unei persoane, în situațiile în care autoritățile de stat și municipale au incălcat drepturile omului, definite de Constituție și de documentele internaționale în materie. O parte din drepturile esențiale ale omului, apărate de Ombudsman, sunt: drepturile la un proces echitabil, liber și în timp util; libertatea discursului și de exprimare, dreptul la viața privată, la locuințe, la securitate socială, la ocuparea forței de muncă; drepturile de proprietate; drepturile persoanelor cu nevoi special precum și altele legate de interesele copiilor, etc. De asemenea, Ombudsmanul acționează pentru prevenirea discriminării și pentru asigurarea egalitatății de tratament.

În condițiile în care o încălcare a principiului egalității de tratament este sesizată, Ombudsmanul are dreptul de a elabora o cerere pe numele persoanei și de a o reprezenta pe aceasta în audieri în instanța de judecată, în cazurile civile.

Ombudsmanul identifică și face publice imperfecțiunile din legislație și din aplicarea acesteia, în legatură cu respectarea drepturilor omului, acționând pentru eliminarea lor. Activitatea Ombudsmanului este orientată pentru a spori percepția publicului asupra drepturilor omului, a mecanismelor de protecție a acestor drepturi. O dată pe an, Ombudsmanul întocmește un raport scris privind activitatea Biroului, elaborează și distribuie informații cu privire la drepturile omului și la respectarea principiului bunei administrări garantat prin lege și angajamentele internaționale din Letonia, prin seminare și conferințe, stagii, informări în mass-media etc.

3.16. Ombudsmanii Parlamentari din Lituania

Urmând modelul din multe țări europene și internaționale, Biroul Ombudsmanului European a fost înființat în Lituania la 8 decembrie 1994, fiind reprezentat de avocații parlamentari, numiți pe termen de 5 ani. Aceștia sunt aleși din candidații absolventi ai facultăților de drept nominalizați de către președintele Parlamentului Republicii Lituania. Unul dintre ombudsmanii parlamentari este numit șef al Biroului.

Ombudsmanii parlamentari au drepturi și obligații egale și fiecare dintre ei funcționează în mod independent atunci când examinează plângerile. Misiunea Biroului Ombudsmanilor parlamentari se concretizează în atenție și sprijin pentru fiecare persoană, în protecția drepturilor omului și a libertăților prin dezvoltarea respectului față de ei, prin promovarea dialogului personal și public.

3.17. Ombudsmanul Marelui Ducat de Luxembourg

În cazul în care o persoana nu a avut succes în ceea ce privește plângerea adresată unei autorități publice, Ombudsmanul va media în numele persoanei respective comparând diferitele puncte de vedere, întrebările autorității în cauză, consultând documentele necesare și purtând discuții cu persoanele responsabile.

Ombudsmanul nu este nici judecător, nici arbitru. Dacă reclamația pare justificată, Ombudsmanul notifică autoritatea în cauză asupra recomandărilor sale, în scopul de a se ajunge la o rezoluție comună a conflictului. Ombudsmanul nu poate interveni în procedurile judiciare. Cu toate acestea, rămâne competent, chiar dacă judecatorul este angajat pe cazul în speță. Dacă mediatorul consideră că reclamația este admisibilă și justificată, intervine în scopul de a găsi o soluție. Această soluție va însemna faptul că autoritatea revizuiește decizia sa, luând în considerare recomandările mediatorului, și își schimbă poziția, dacă este cazul.

3.18. Ombudsmanul din Malta

Ombudsmanul este un funcționar al Parlamentului numit de către Președinte și acționează conform unei hotărâri a Camerei Reprezentanților, susținută de nu mai puțin de două treimi din toți membrii Camerei. Prin intermediul acestei numiri, președintele și Camera Reprezentanților își manifestă încrederea în hotărârea personală a Ombudsmanului de a impune un control corect și riguros în instituțiile administrației publice și de a lua decizii în conformitate cu jurisdicția sa.

Ombudsmanul nu face parte din sistemul actual al guvernului, el reprezentând o modalitate de exercitare a extinderii rolului Parlamentului în monitorizarea acțiunilor guvernului în raporturile acestuia cu cetățenii. Ombudsmanul nu se limitează la o interpretare juridică îngusta a activităților întreprinse de către organele de stat, dar este împuternicit să ia în considerare toți factorii implicați, să revizuiască corectitudinea lor și să comenteze asupra atitudinii lor.

Biroul Avocatului Poporului ar trebui să fie considerat ca un mecanism de plângere de ultimă instanță, după ce toate celelalte măsuri de remediere care ar fi fost disponibile au fost deja epuizate. Ombudsmanul nu poate lua în considerare o plângere dacă aceasta nu a fost adusă la cunoștința instituției implicate și nu a fost respinsă.

Ombudsmanul asistă toate organizațiile publice, agențiile și organismele care fac obiectul competenței sale, spre a imbunătăți procedurile lor în relație cu clienții și mecanismele de soluționare a plângerilor. În acest fel, instituțiile publice vor fi mai receptive la necesitatea de a aborda nemulțumirile oamenilor, în primă instanță.

3.19. Ombudsmanul Național din Olanda

Ombudsmanul Național al Olandei este o instituție independentă și imparțială. Este mecanismul de rezervă în reglementarea disfuncțiilor apărute în raporturile cetățenilor cu autoritățile publice. Rolul său este de a sprijini cetățenii care se confruntă cu probleme legate de nerespectarea drepturilor lor de către instituțiile administrației publice, de către guvern și de a explica autorităților, modul în care acestea își pot optimiza exercitarea atribuțiilor.

Mandatul său include aproape întregul sistem de guvernare, de la autorități administrative, la poliție, autorități din provincii și municipalități, nu doar ministerele și organismele din subordinea ori din coordonarea acestora. Deciziile Ombudsmanului Național, rapoartele și recomandările nu au putere de lege, dar ele sunt elaborate minuțios, conținând decizii bine argumentate și rezoluții clare și accesibile.

3.20. Ombudsmanul din Portugalia

Această instituție a fost creată în conformitate cu modelul scandinav al Ombudsmanului, în special în ceea ce privește sarcinile sale, garanțiile și sfera de acțiune. Acțiunile acestei instituții cuprind controlul activității administrative, legitimitatea parlamentară, independență în îndeplinirea atribuțiilor sale, competența de a face recomandări autorităților publice, în scopul de a preveni și remedia ilegalități sau nedreptăți, precum și activitatea corespunzătoare de cooperare din partea organismelor publice și serviciilor.

Ombudsmanul este un organism unipersonal al statului, existând un singur ombudsman național general. Acesta poate delega o parte din puterile lui celor doi Ombudsmani adjuncți, pe care acesta îi poate desemna în mod liber, în temeiul și în conformitate cu articolul 16 din Statutul Ombudsmanului. Activitatea Ombudsmanului este efectuată urmând principiile directoare care impun și favorizează simplificarea procedurilor și soluționarea reclamațiilor în timp util, cu scopul de a evita birocratizarea și pentru a asigura rezultate de succes în activitățile lui.

Orice persoană poate depune plângere direct Ombudsmanului, inclusiv străinii sau cetățenii portughezi care locuiesc în străinătate, apatrizii, persoanele juridice, cum ar fi entități private corporatiste, companii private, sindicate etc, cu condiția ca plângerea să fie împotriva unui comportament ilegal sau abuziv al unei autorități publice.

Intervenția Ombudsmanului nu depinde nici de limite de timp specifice sau termene limită și nici de interesul personal al reclamantului, direct sau legitim. Accesul la instituția Ombudsmanului este liber și poate fi făcut în persoană, direct la sediul acestuia sau prin scrisoare, fax, telefon, formularul on-line, e-mail. Ambele proceduri inițiate fie în temeiul unei plângeri depuse de un cetățean, fie prin acțiunea lansată la propria inițiativă a Ombudsmanului, sunt tratate într-un mod informal. Astfel valorile acționale ale Ombudsmanului din Portugalia sunt informalitatea și celeritatea în obținerea de la instituțiile administrației publice a datelor relevante pentru soluționarea cazului.

3.21. Apărătorul Drepturilor Omului din Polonia

Apărătorul Drepturilor Omului este autoritatea constituționala de control legal și de protecție a cetățenilor. În activitățile sale, Apărătorul este parte integrantă și independentă de alte autorități de stat. Acesta este numit de către Camera inferioară și aprobat de Senat, pentru un termen de 5 ani.

Apărătorul Drepturilor Omului apără libertățile umane și civice și drepturile prevăzute în Constituție și în alte acte legislative. În scopul îndeplinirii acestei sarcini, el investighează dacă acțiunile întreprinse sau abandonate de către entități, organizații sau instituții obligate să respecte și să pună în aplicare drepturile și libertățile omului și cetățeanului nu au condus la încălcarea legii sau a principiilor de coexistență și dreptate socială, si în funcție de datele obținute, întreprinde măsurile adecvate. Acesta este asistat de către Oficiul apărătorului drepturilor omului.

Apărătorul drepturilor omului verifică faptele prezentate de un reclamant, putând examina cazul imediat, dar poate solicita, de asemenea, unui alt organ să supravegheze și să investigheze. Examinând cazul și confirmând că drepturile si libertățile omului și cetățeanului au fost încălcate, Apărătorul drepturilor omului înaintează cererea autorității competente, organizației sau instituției ale cărei acțiuni au dus la încălcarea acestora, sau unei autorități superioare, pentru a identifica o cale de atac împotriva acestor ilegalități, monitorizând și punerea în aplicare a acțiunilor recomandate.

Nici o măsura de apel nu este disponibilă, în cazul în care Apărătorul decide să respingă o cerere. De asemenea, el poate participa în cadrul procedurilor privind plângerile constituționale în fața Tribunalului Constituțional, dar poate exercita și alte atribuții prevăzute în Legea privind Apărătorul drepturilor omului.

Apărătorul Drepturilor Omului decide cu privire la selectarea și punerea în aplicare a unei anumite măsuri legale numai pe baza propriei evaluări a cazului, nefiind dependent de Codul de procedură administrativă pentru a satisface termenele de examinare a problemei.

3.22. Apărătorul Poporului din Spania

Apărătorul Poporului este ales prin votul a trei cincimi din membrii Parlamentului, pentru o perioadă de cinci ani. El nu este supus niciunui mandat imperativ, nu primește instrucțiuni de la nici o autoritate, îndeplinindu-și funcțiile sale cu autonomie și bucurându-se de imunitate în timpul exercitării funcției. Apărătorul este asistat de un prim-adjunct și un al doilea adjunct al său, cărora le poate delega atribuțiile sale și care sunt numiți după obținerea aprobării Parlamentului. Împreună cu secretarul general, aceștia constituie Junta de Coordinación y regim de Interne, (Consiliul de coordonare și regim intern).

Misiunea Apărătorului Poporului este de a proteja și apăra drepturile fundamentale și libertățile publice în numele cetățenilor. Competențele Apărătorului acoperă toate organele și autoritățile administrației publice centrale, administrațiile regionale și administrațiile locale. Acesta poate interveni, în calitate de agent sau de colaborator al oricăreia dintre aceste administrații în îndeplinirea obiectivelor publice sau a serviciilor. Apărătorul le transmite ministerului drepturilor cetățenilor, ori de câte ori primește plângeri cu privire la operațiunile de administrare a justiției, în scopul de a investiga veridicitatea lor și a adopta măsurile necesare, în conformitate cu legea, sau îl înaintează Consiliului General Judiciar.

Apărătorul nu poate efectua o examinare individuală a unor reclamații care fac obiectul unor hotărâri judecătorești așteptate și nu o poate suspenda în cazul în care, după începerea aplicării acesteia, partea interesată ar trebui sa inițieze un proces sau recurs în fața unei instanțe ordinare sau în fața Curții Constituționale, deoarece trebuie să respecte independența sistemului judiciar.

Apărătorul protejează respectarea drepturilor fundamentale și a libertăților publice în domeniul de aplicare al administrației militare, care nu poate admite nici o interferență cu comandamentul național de apărare.

Nu poate interveni în urmatoarele situații:

– în cazurile în care administrația publică nu a fost implicată;

-în cazul unor conflicte între indivizi;

– după un an de la momentul în care cetățeanul a fost informat despre evenimentele din cuprinsul plângerii sale;

– în cazul unor reclamații anonime, fără revendicări specifice prezentate cu rea credință, sau al oricăror pretenții care pot afecta drepturile legitime ale terților;

– în caz de neconformitate cu privire la conținutul unei hotărâri judecătorești.

Spania a ratificat, în 2006, Protocolul Opțional la Convenția împotriva torturii și a altor tratamente crude, inumane sau degradante adoptată de Adunarea Organizației Națiunilor Unite de la New York la 18 decembrie 2002.

La sfârșitul anului 2009, Parlamentul spaniol a decis prin Legea Organică 1/2009 adoptată pe 3 noiembrie, să atribuie Ombudsmanului exercitarea competențelor specifice Mecanismului Național de Prevenire a Torturii (NPM), în Spania. În acest fel, s-a făcut uz de vasta experiență acumulată de instituție, în decursul a peste douăzeci și cinci de ani de activitate privind apărarea și protejarea drepturilor fundamentale prevăzute în titlul I din Constituția spaniolă.

Odată ce noile competențe au fost asumate și toate acțiunile necesare au fost efectuate pentru operaționalizarea noului mecanism național de prevenție, acesta a început să efectueze vizite de inspecție la locurile de privațiune de libertate din martie 2010.

3.23. Ombudsmanul din Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord

3.23.1. Ombudsmanul Parlamentar și pentru Sănătate din Marea Britanie

Ombudsmanul parlamentar și pentru sănătate din Marea Britanie combină cele două roluri statutare ale Comisarului parlamentar pentru Administrație și Comisarul pentru sănătate din Anglia (Ombudsmanul Serviciului de sănătate).

Rolul Ombudsmanului este de a analiza plângerile față de care departamentele guvernamentale sau o serie de alte organisme publice din Marea Britanie, nu au acționat în mod corespunzător sau au oferit un serviciu slab. Relația dintre Ombudsman și Guvern este reglementată într-o Declarație de Responsabilități, care a fost convenită cu șeful Serviciului Public, precum și cu secretarii permanenți ai Trezoreriei, ai Departamentului de Sănătate și ai Ministerului Justiției.

Ombudsmanul este numit de regină, la recomandarea primului-ministru, fiind independent față de guvern și având responsabilități statutare și competențele de a raporta cazurile investigate, direct Parlamentului. Numirea Ombudsmanului se realizează pentru o perioadă ferm stabilită, de 7 ani, diminuarea acesteia putând fi realizată în cazuri speciale, numai în urma unei rezoluții a celor două Camere ale Parlamentului.

Ombudsmanul prezintă, printr-un Raport anual Parlamentului, activitățile instituției, elemente privind descărcarea de gestiune generală a funcțiilor sale, ori cu privire la standardele de servicii furnizate reclamanților, sau la utilizarea banilor publici. De asemenea, el raportează periodic toate exemplele individuale și/sau sistemice de administrare defectuoasă și de încălcare a drepturilor cetățenilor. Cel puțin o dată pe an, Ombudsmanul apare în fața Comisiei pentru Administrație Publică, pe care Parlamentul a desemnat-o pentru a fi mecanismul său principal de legătură cu Ombudsmanul, pentru a prezenta activitatea Biroului.

3.23.2 Ombudsmanul din Irlanda de Nord

Noțiunea de Ombudsman pentru Irlanda de Nord cumulează două instituții, Adunarea Ombudsmanului pentru Irlanda de Nord și Comisarul din Irlanda de Nord pentru analizarea plângerilor.

Ombudsmanul se ocupă cu investigarea plângerilor din partea persoanelor care se consideră nedreptățiți ca urmare a administrării superficiale sau defectuoase, cu aplicarea eronată a normelor legale de către departamentele guvernamentale și organismele publice din Irlanda de Nord, fiind "ultima instanță" la care mai poate recurge petentul, după ce acesta a epuizat toate celelalte căi de atac.

Biroul Ombudsmanului a fost inființat în 1969, dar competențele și responsabilitățile actuale sunt stabilite prin Ordinul Ombudsmanului (Irlanda de Nord) din 1996 și Ordinul Comisarului pentru Contestații (Irlanda de Nord) din 1996. La 1 decembrie 1997, acestea au fost extinse, prin Ordinul Comisarului pentru Contestații din Irlanda de Nord, incluzând și plângerile legate de medici, dentiști, farmaciști și optometriști care furnizează familiei servicii de sănătate, dar vizează și efectuarea serviciilor de sănătate din închisori, sau prestațiile medicale exercitate și de alți profesioniști. Ombudsmanul are, de asemenea, posibilitatea de a investiga plângerile cu privire la exercitarea raționamentului clinic de către specialiștii din sistemul sanitar.

3.24. Apărătorul Public al Drepturilor din Slovacia

Competența Apărătorului Public al Drepturilor din Slovacia se aplică în cazul: organelor administrației de stat; autonomiei locale-guvernamentale; persoanelor juridice și persoanelor fizice, care iau decizii sau intervin în alt mod în drepturile și obligațiile persoanelor fizice și persoanelor juridice în domeniul administrației publice, în urma dispozițiilor unui anumit act.

Competența de Apărător Public al Drepturilor nu se aplică în cazul Consiliului Național al Republicii Slovacia, Președintelui Republicii Slovace, Guvernului acesteia, Curții Constituționale a Republicii Slovace, Oficiului Suprem de Audit al Republicii Slovace, puterilor decizionale ale anchetatorilor de poliție, agențiilor de informații, în cazul urmăririi penale și al instanțelor judecătorești, cu excepția managementului de stat și administrării instanțelor, precum și motivele în care se prezumă abaterea disciplinară a judecatorului. Competența Apărătorului asupra drepturilor publice nu se aplică problemelor de natură operațională sau de mobilizare.

3.25. Ombudsmanul pentru Drepturile Omului din Republica Slovenia

Ombudsmanul pentru drepturile omului este definit în articolul 159 din Constituție, care prevede că în scopul de a proteja drepturile omului și libertățile fundamentale, în relația cu autoritățile de stat, autoritățile locale și deținătorii de autoritate publică, precum și dreptul de autoguvernare, se inființează Biroul Ombudsmanului pentru drepturile de cetățenilor, care își va desfașura activitatea conform legii.

În conformitate cu legea care l-a fundamentat, Ombudsmanul a preluat de la Consiliu arhivele și cazurile pe care acesta le-a primit și de care s-a ocupat până în 1995. Influența Ombudsmanului din Slovenia este informală, această instituție neavând nici o responsabilitate în procesul de luare a deciziilor, puterea sa bazându-se pe cooperarea cu publicul. De aceea, la nivel național, se susține că Ombudsmanul nu utilizează argumentul puterii, ci puterea argumentului, prezentat prin diverse metode de comunicare cu publicul. Prin atribuțiile sale și competența sa, el reprezintă un mijloc suplimentar de protecție nonjudiciara a drepturilor individuale.

Angajații din Biroul Ombudsmanului au ca prioritate stabilirea relațiilor cu diferite părți interesate, în urma cărora să se poata exercita sarcina de baza a Ombudsmanului, aceea de a aborda initiațive. În cadrul acestui proces, și în momentul soluționării dificultăților sistemice întâmpinate în timpul acestui exercițiu, Ombudsmanul interacționează cu organismele naționale, organismele guvernamentale locale și autoritățile publice. De asemenea, societatea civilă poate servi ca sursă de informații Ombudsmanului cu privire la incălcări ale drepturilor cetățenilor sau poate fi partener în campaniile pro-active desfășurate în acest domeniu de instituția abilitată. Massmedia reprezintă, de asemenea, o sursă de informații pe care biroul Ombudsmanului o poate folosi pentru propriile inițiative.

3.26. Ombudsmanul pentru Justiție din Suedia (Ombudsmanul Parlamentar)

Ombudsmanii Parlamentari își exercită misiunea de supraveghere a respectării dreptului suedez, prin evaluarea și investigarea plângerilor primite din partea publicului larg, prin efectuarea de controale la diversele autorități și prin declanșarea altor forme de anchetă pe care ei inșiși le pot iniția.

Parlamentului suedez nu îi este permis să interfereze cu activitatea Ombudsmanilor Parlamentari, însă dacă un Ombudsman consideră că o lege trebuie sa fie schimbată, din cauze ce țin de obligația statului de a respecta drepturile omului, el poate propune acest lucru spre analiză și decizie parlamentului sau guvernului. Chiar dacă, din punct de vedere constituțional, monitorizarea aplicării legislației de către autoritățile publice este prerogativă parlamentului, din motive de principiu, a fost considerat inacceptabil de către Ombudsman să se includă orice considerente politice în această supraveghere. Aceasta este cauza pentru care atitudinea independentă adoptată de ombudsmanii parlamentari s-a aplicat și în relația lor cu Parlamentul.

Având în vedere că deciziile ombudsmanilor nu sunt obligatorii, ci doar simple recomandări formale, acestea nu pot fi contestate în practica generală, agențiile publice urmând în mod normal recomandările Ombudsmanilor Parlamentari. Dacă Ombudsmanul consideră că un reprezentant al autorității publice a săvârșit o greșeală gravă în activitatea sa, lezând drepturile cetățeanului, el poate acționa ca un procuror, aducând persoana în cauză în instanța de judecată. Dacă eroarea sau greșeala este minoră, Ombudsmanul poate propune sancționarea celui în cauză printr-un avertisment sau o reducere din salariu. Ombudsmanii parlamentari au dreptul de a iniția proceduri disciplinare împotriva unui funcționar pentru contravențiile săvârșite de acesta și dovedite, însă în spețele înregistrate pe această temă, rezultatul cel mai frecvent este numai un comentariu critic consultativ al unuia dintre Ombudsmani sau orice altă formă de recomandare, fără efecte juridice.

3.27. Comisarul pentru drepturi fundamentale din Ungaria

Comisarul pentru Drepturile Fundamentale este succesorul legal al Comisarului Parlamentar pentru drepturile civile. care asigură o protecție eficientă, coerentă și mai cuprinzătoare a drepturilor fundamentale. În scopul de a pune în aplicare Legea Fundamentală a Ungariei, Comisarul pentru Drepturile Fundamentale acordă o atenție deosebită protecției: drepturilor copiilor; drepturilor naționalităților care trăiesc în Ungaria; drepturilor grupurilor sociale cele mai vulnerabile; valorilor determinate ca „interesele generațiilor viitoare”.

Comisarul pentru Drepturile Fundamentale emite un aviz cu privire la proiectul de norme de drept care reglementează sarcinile și competențele lui privind dezvoltarea pe termen lung, planurile de gestionare a conceptelor care afectează în mod direct calitatea vieții generațiilor viitoare. Poate face propuneri pentru modificarea sau crearea unor norme de drept care afectează drepturile fundamentale și recunoașterea caracterului obligatoriu al unui tratat internațional. Comisarul supraveghează și analizează situația drepturilor fundamentale în Ungaria și pregătește statisticile cu privire la aceste disfuncții, care sunt legate de drepturile fundamentale. În consecință, comisarul susține un raport anual în fața Parlamentului, în care informeaza cu privire la activitățile sale privind drepturile fundamentale și oferă recomandări și propuneri de modificări ale regulamentelor, în spiritul respectării drepturilor cetățenilor. Parlamentul va dezbate raportul în cursul unui an de la prezentarea acesteia.

În derularea activității sale, Comisarul cooperează cu organizațiile care vizează promovarea și protecția drepturilor fundamentale. Ca un nou mandat, Comisarul pentru Drepturile Fundamentale poate iniția revizuirea normelor de drept, la Curtea Constituțională, cu privire la conformitatea acestora cu Legea fundamentală. În plus, comisarul participă la elaborarea rapoartelor naționale bazate pe tratatele internaționale referitoare la sarcinile și competențele sale și monitorizează și evaluează punerea în aplicare a acestora sub jurisdicția Ungariei.

Parlamentul alege Comisarul pentru Drepturile Fundamentale (la propunerea Președintelui Republicii) și adjuncții săi pentru un mandat de 6 ani. Comisarul pentru Drepturile Fundamentale poate fi reales o singură dată. Orice cetățean ungar poate candida pentru calitatea de Comisar pentru Drepturile Fundamentale sau de Comisar adjunct, în cazul în care deține o diplomă în drept, cunoștințe teoretice legislative avansate sau cel puțin zece ani de experiență profesională ori o experiență considerabilă în efectuarea sau supravegherea procedurilor referitoare la drepturile fundamentale și o vârstă de cel puțin 35 de ani. Mandatul Comisarului și al adjuncților acestuia este incompatibil cu oricare alt statut din administrația locală, din viața socială sau politică sau cu orice altă profesie remunerată, cu excepția activităților stiințifice, educative și artistice. Comisarul și adjuncții săi au dreptul la imunitate identic cu cel al membrilor Parlamentului.

3.28. Instituția Avocatului Poporului în România

Rolul fundamental al Avocatului Poporului este de a apăra drepturile și libertățile cetățenești în raport cu autoritățile publice și în special cu cele executive. Avocatul poporului ar putea deveni un antidot puternic contra birocrației. Avocatul Poporului a dobândit dreptul de a contesta legile și ordonanțele de guvern la Curtea Constituțională, odată cu modificarea Constituției în 2013. Avocatul poporului este numit în ședința comună a celor două Camere ale Parlamentului pe o durată de 5 ani, cu posibilitatea reînnoirii mandatului o singură dată. Pe durata mandatului său, avocatul poporului nu poate îndeplini nici o altă funcție publică sau privată, cu excepția celei de cadru didactic în învățământul superior.

Avocatul poporului își exercită funcțiile fie la cererea persoanelor interesate, fie din oficiu. Pentru ca activitatea să fie eficientă, constituția obligă autoritățile publice să-i asigure sprijinul necesar.

Avocatul poporului răspunde numai în fața Parlamentului, având obligația de a-i prezenta acestuia rapoarte, unde poate face și recomandări privind legislația sau luarea unor măsuri pentru ocrotirea libertăților publice.

Cap 4. Studiu comparativ privind Instituția Avocatului Poporului în Spania și Portugalia

4.1. Spania-generalități

Potrivit Constituției care a fost intrată in vigoare la data de 29 decembrie 1978, Spania este o monarhie parlamentară. Din punct de vedere administrativ, în ceea ce privește modul de organizare, aceasta este alcătuita din 50 de provincii grupate în 17 regiuni autonome și teritoriile dependente, și teritoriile posedate de către Italia din partea de nord a Africii-Mellila și Ceuta, având un grad ridicat de independeță.

Puterea legislativă este exercitată de către un parlament bicameral care are în componență: Congresul Deputaților- alcătuit din 350 de membri care sunt aleși prin vot direct și Adunarea Națională (numită Cortes Generales), formată din Senat- alcătuit dintr-un număr de 208 membri aleși prin vot direct și 47 aleși de parlamentele regionale. Mandatul Parlamentului se întinde pe o perioadă de 4 ani. Puterea executivă este exercitată de Consiliul de Miniștri care este condus de Prim-Ministru, ce este desemnat de un rege și aprobat de către Adunarea Națională. Primul Ministru numește ceilalți miniștri. Organul consultativ suprem este reprezentat de Consiliul de Stat, compus din 23 de membri. Cele 17 regiuni se bucură de o importantă autonomie, deținând organe legislative și executive proprii.

Spania prezintă o anumită particularitate care este reprezentată de faptul că niciuna din autoritățile statului nu integrează instituția care cuprinde Șeful Statului, și anume Coroana. Conform Constituției, regele are 2 categorii de funcții: generice (simbol al unității statului cu respect față de guvernele regionale, reprezentare în ceea ce privește relațiile internationale, arbitru) și specifice (promulgarea și avizarea actelor parlamentare, initierea alegerilor generale, convocarea Parlamentului și demiterea acestuia, inițierea referendumului național).

Asemeni tuturor statelor democratice, Spania a aderat la separarea puterilor în stat. În acest fel puterea executivă este responsabilă pentru procesul politicilor publice, iar autoritatea juridică are responsabilitatea de a urmări modul în care politicile publice sunt aplicate și respectate atât de către administrație, cât și de către cetățeni.

4.1.1. Instituția Avocatului Poporului

Avocatul Poporului în Spania este considerat a fi Înalt Comisar al Parlamentului și este responsabil cu apărarea drepturilor fundamentale și ale libertăților civile ale cetățenilor prin monitorizarea activității Administrației și a autorităților publice. El este ales de către Congres și de către Senat cu o majoritate de trei cincimi. Poate fi ales în această funcție orice cetățean care se bucură de complete drepturi civile și politice și obține majoritatea voturilor. După ce atât Congresul, cât și Senatul și-au exprimat voturile favorabile pentru alegerea canditatului pentru această funcție, decizia va fi publicată în Buletinul Oficial de Stat. Odată ales, Avocatul va promite în fața Comitetelor de Procedură reunite, că își va exercita funcția într-o manieră fidelă. Acesta se bucură de autonomie decizională întrucât, potrivit legislației în vigoare spaniole, nu poate primi ordine sau instrucțiuni de la o altă autoritate.

Postul acesta este incompatibil cu oricare altă funcție electorală, cu orice altă poziție politică sau altă activitate ce presupune propagandă politică. Candidatul pentru această funcție publică nu poate aparține niciunui partid politic, nu poate exercita activități în cadrul niciunui alt serviciu din cadrul administrației publice. De asemenea nu poate avea profesia de judecător sau de procuror, nu poate deține nici o altă afacere sau profesie liberală. Drept consecință, cu zece zile înainte de a ocupa acest statut, candidatul va trebui sa renunțe la orice activitate incompatibilă cu statutul ce-l va dobândi.

Avocatul Poporului în Spania își poate exercita funcția sa independent, imparțial și autonom de celelalte autorități, el bucurăndu-se de inviolabilitate și de imunitate a deciziilor pe care le ia. Acesta nu poate fi supus procedurii disciplinare, amendat, judecat sau tras la răspundere pentru opiniile sale. Deciziile sunt luate doar pe baza bunei judecăți a celui care ocupă această funcție, în limitele Constituției aflate în vigoare, iar acestea nu îi pot fi combătute. În cursul investigațiilor efectuate Avocatul poate oferi sfaturi și recomandări cu privire la măsurile adoptate, autorităților și oficialilor din Administrația Publică. Autoritățile au obligația de a oferi un răspuns în scris acestuia, într-o perioadă de maxim o lună. În cazul în care autoritățile nu iau în calcul recomandările făcute de către Avocat sau nu îl informează cu privire la motivele care le-au determinat să nu implemtenteze aceste recomandări, Avocatul Poporului are dreptul să informeze Ministerul sau autoritatea ierarhic superioară autorității în cauză. Ulterior acest fapt va fi stipulat în raportul anual sau în cel special pe care îl prezintă Parlamentului.

Avocatul trebuie să prezinte părții implicate rezultatul investigațiilor și ale operațiunilor efectuate, excepție facând situația în care acestea pot fi considerate a fi confidențiale ori declarate ca fiind secrete.

Orice cetățean poate solicita intervenția Avocatului Poporului spre a investiga orice presupusă abatere săvârșită de către autoritațile publice sau agenții acestora. Trebuie precizat faptul că orice intervenție a Avocatului Poporului spre soluționarea unui caz în care activitatea sau o decizie adoptată de către o autoritate publică, contravine drepturilor și libertăților cetățenilor, nu va fi remunerată de către cetățeanul care a solicitat această intervenție. Conform legislației, serviciile prestate de către Avocatul Poporului sunt gratuite.

Un alt aspect demn de menționat vizează faptul că Avocatul Poporului poate interveni din oficiu în cazul în care se ivește o situație care îi atrage atenția, chiar daca nu a fost făcută nicio plângere în acest sens. Toate autoritățile publice au obligația de a oferi asistență preferențială și urgentă Avocatului în cadrul investigațiilor efectuate de către acesta. Mai mult de atât, accesul acestuia la orice document care îi poate fi de ajutor nu îi va fi îngrădit de către nicio altă autoritate a administrației publice.

Acesta prezintă anual un raport Parlamentului cu privire la acțiunile pe care le ia, însă poate să înainteze oricând, către Parlament, cazuri care sunt considerate a fi situații speciale și care necesită o atenție urgentă sau o soluționare urgentă. Activitatea Avocatului nu poate fi întreruptă în cazul în care Parlamentul nu se află în sesiune ori în cazul în care Parlamentul a fost dizolvat sau i-a expirat mandatul. De asemenea nici starea de asediu sau de urgență a unui stat nu va conduce la întreruperea activității Avocatului.

Parlamentul spaniol a atribuit Avocatului Poporului funcția de Organ Național de Prevenire împotriva Torturii (NPM- National Preventive Mechanism against Torture) la luna noiembrie, a anului 2009, ca urmare a ratificării de catre statul spaniol a Protocolului Optional al Convenției împotriva torturii și a altor pedepse aplicate într-o manieră crudă, inumană, ce a fost adoptată de către Adunarea Generală a Națiunilor Unite din New York din 18 Decembrie 2002. Avocatul Poporului, în calitate de NPM, are sarcina de a face vizite la toate centrele de detenție și de a sesiza toate aspectele legate de impunitatea unei torture ori pedepse sau pe cele legate de modul nefavorabil în care sunt tratați deținuții. Concluziile acestor vizite sunt reflectate în raportul anual pe care acesta îl prezintă Parlamentului Spaniol sau Subcomisiei Națiunilor Unite de Prevenire a Torturii din Geneva. Avocatul este asistat de către 2 deputați cărora le poate delega din sarcinile sale.

Parlamentul poate aproba crearea unui parteneriat între Avocat și Adunarea Națională (Cortes Generales), astfel încât acesta să poată aduce în discuție în plen aspectele importante, ori de câte ori este necesar.

Conform legislației spaniole există un număr de criterii care trebuie îndeplinite pentru ca Avocatul să fie destituit din funcție și anume:

1.În caz de demisie;

2.Expirarea mandatului;

3.Deces/ Incapacitate de a-și exercita atribuțiile (din punct de vedere medical)

4.În cazul în care se constată neglijență flagrantă din partea acestuia în îndeplinirea obligațiilor și a îndatoririlor sale;

5.În caz de condamnare penală fără posibilitatea de a face recurs.

Postul trebuie declarat vacant, în cadrul Congresului, la momentul petrecerii evenimentului (a decesului, a demisionării sau a expirării mandatului). Pentru celelalte două situații decizia de eliberare a funcției trebuie luată ca urmare a votului a trei cincimi din membrii fiecărei Camere, ulterior decizia fiind pusă în dezbatere în mod public, în prezența persoanei în cauză.

Odată declarat postul vacant, demersurile de numire a unui nou candidat pe această funcție trebuie începute în termen de o lună.

De la momentul producerii oricărui eveniment menționat mai sus până la numirea ulterioară a noului Avocat, atribuțiile vor fi preluate de către deputații Avocatului Poporului.

Toate resursele financiare necesare desfășurării activităților ce țin de competența Avocatului Poporului sunt suportate de către bugetul adoptat de către Parlament.

4.2. Portugalia-generalități

Potrivit Constituției ce a fost promulgată în anul 1976 și amendată în 1982, 1989, 1992 și 1997, Portugalia este o republică parlamentară. În cadrul acestei țări, puterea legislativă este exercitată de către Adunarea republicii, prin urmare avem de-a face cu un parlament unicameral. Acesta este format dintr-un număr de 230 de membri care sunt aleși pentru un mandat de 4 ani, prin vot. Consiliul de Miniștri este cel care exercită puterea executivă. La conducerea Consiliului de Miniștri se află primul ministru, care este numit de către președinte. Președintele îl poate demite pe primul ministru. La recomandarea primului ministru, președintele îi numește și pe ceilalți miniștrii. Guvernul răspunde de activitatea sa, atât în fața Parlamentului cât și în fața președintelui.

În ceea ce privește arhipelagurile Madeira, respectiv Azore, acestea se caracterizează prin autonomie. Fiecare din cele două dețin structuri legislative și executive proprii. Autoritatea republicii este reprezentată de un ministru al republicii. O structură politică consultativă, numită Consiliul de Stat, este reprezentată de către președinte și se află în serviciul acestuia.

Președintele, în calitate de șef al statului, este ales prin intermediul votului, care este universal, direct și secret al tuturor cetățenilor de origine portugheză aflați pe teritoriul național, pe baza majorității absolute. Mandatul acestuia este de 5 ani. Președintele Portugaliei nu poate fi reales sub nici o formă pentru un al treilea mandat. De asemenea, șeful statului în Portugalia are și funcția de comandat suprem al armatei. Printre principalele atribuții ale șefului statului portughez se numără: numirea și demiterea primului ministru precum și a membrilor guvernului; ratifică tratatele internaționale; promulgă și transmite spre publicare regulamentele, legile, decretele; de asemenea declară starea de urgență sau de necesitate; semnează orice tratat de pace la propunerea Guvernului dar numai cu avizul Consiliului de stat si numai dacă a fost autorizat de către Adunarea Republicii.

Așadar, statul portughez este o republică, un stat unitar, format din regiuni ce dețin propriile aparate guvernamentale, sisteme administrative, politice și regulamente proprii. Portugalia reunește arhipelagul Azore și o parte insulară numită Madeira.

Consiliul de Stat este format din Președintele Republicii, Președintele Adunării Naționale, Primul Ministru, Avocatul Poporului, Președintele Curții Constituționale, președinții regiunilor autonome, 5 cetățeni care sunt numiți de Președinte, precum și 5 cetățeni ce sunt delegați de Adunarea Republicii.

4.2.1. Instituția Avocatului Poporului

Instituția Avocatului Poporului a fost introdusă în anul 1976. Avocatul Poporului în Portugalia este, conform Constituției aflată în vigoare, un organ al statului, ales de Parlament. Principalele funcții îndeplinite de Avocatul Poporului vizează apărarea și promovarea drepturilor și libertăților cetățenilor, asigurarea protecției acestora, apărarea intereselor legitime ale cetățenilor, asigurarea legalității și conformarea la legile aflate în vigoare de către autoritățile administrației publice portugheze. De asemenea, Avocatul poate funcționa ca o instituție națională independentă care monitorizează implementarea tratatelor și a convențiilor internaționale ce vizează drepurilor omului. Acesta asigură cooperarea între instituțiile și organizațiile Uniunii Europene cu celelalte organizații internaționale care se ocupă de apărarea si promovarea drepturilor și libertăților fundamentale. Avocatul Poporului se bucură de o completă independență în exercitarea funcțiilor sale.

Acțiunile Avocatului Poporului sunt exercitate în special cu un mare respect pentru activitățile guvernului central, regional și local, și ale instituțiilor publice. Scopul acțiunii acestuia poate fi centrat pe relațiile dintre particulari, pentru a-și întreprinde activitățile în spiritul respectării, protecției și garantării drepturilor indivizilor. De asemnenea, organele de la nivelul autorității supreme, cum ar fi Președintele Republicii, Parlamentul, Guvernul și Curtea de Justiție nu pot fi supuse controlului și investigațiilor Avocatului.

Cetățenii, persoane fizice sau juridice, pot adresa plângeri Avocatului cu privire la acțiunile sau omisiunile autorităților administrației publice.

Avocatul Poporului în Portugalia este ales de către Parlament, pentru un mandat de 5 ani, prin intermediul votului cu o majoritate de doua treimi din numărul membrilor prezenți. Mandatul acestuia poate fi reînnoit o singură dată. Avocatul este scutit de răspunderea civilă și penală pentru recomandările, comentariile sau opiniile pe care le are în vederea exercitării funcțiilor pe care acesta le are. Acțiunile sale se extind asupra activității efectuate de către serviciile centrale, regionale și locale ale administrației publice, ale forțelor armate, ale instituțiilor publice, ale companiilor publice, precum și ale companiilor al căror capital este în mare parte public sau ale entităților private care prestează servicii de interes public, în vederea garantării respectării drepturilor și libertătilor fundamentale ale cetățenilor.

Ca regulă generală, Avocatul intervine în conformitate cu plângerile depuse de către cetățeni, însă el poate interveni chiar și din proprie inițiativă, în cazul în care constată o anumită abatere din alte surse, cum ar fi media sau anumite rapoarte efectuate de către ONG-uri sau diverse alte organizații internaționale.

În acord cu articolele 20, 21, 23 si 38 din Constituție, el poate:

– emite avize la cerea Parlamentului, în orice problemă legată de activitatea sa. În cazul în care consideră oportun, Avocatul poate participa la lucrările comitetelor parlamentare pentru a propune în probleme ce țin de competența sa;

– poate adresa recomandări organelor autorităților publice pentru a-și corecta acțiunile considerate a fi ilegale sau incorecte ori pentru a-și îmbunătăți serviciile. Dacă aceste recomandări nu sunt puse în practică de către instituția în cauză și nici nu intenționează să le pună în aplicare, Avocatul se poate adresa Parlamentului ori Parlamentului Regional, în funcție de caz;

– poate atrage atenția asupra neregulilor din cadrul actelor legislative; poate iniția recomandări legislative;

– poate cere Curții Constituționale să declare neconstituționalitatea sau ilegalitatea anumitor prevederi legale;

– intervine, în acord cu politica aplicabilă, pentru a proteja interesele colective ori de câte ori o entitate publica este implicată;

– poate propune divulgarea conținutului oricăror drepturi și libertăți fundamentale

– poate face vizite, inspecții, în cadrul fiecarei zone de activitate a administrației centrale, regionale și locale, incluzând în această categorie serviciile publice și civile, precum și închisorile militare;

– caută, în colaborare cu organele și serviciile competente, soluții pentru o mai bună aplicare și protecție a intereselor cetățenilor în cadrul activității administrației publice.

Accesul cetățenilor la serviciile prestate de către acesta este general și se poate face în mod direct și gratuit. Toți cetățenii pot iniția plângeri Avocatului, indiferent de vârstă, naționalitate ori reședință. Plângerile pot fi adresate atât în mod scris, cât și verbal. Când o plângere este depusă în mod verbal se va realiza o înregistrare a acesteia și va fi arhivată. Cetățenii pot trimite plângerile prin intermediul scrisorilor, telefonic, prin fax sau în mod electronic pe site-ul Insituției Avocatului Poporului. De asemenea, acestea pot fi aduse la cunoștința lui, în persoană, chiar la sediul Avocatului Poporului. În cazul în care consideră că anumite plângeri sunt nefondate, el le poate respinge. În exercitarea funcțiilor sale, Avocatul Poportului este asistat de către doi deputați și de către un Cabinet format din Șeful Cabinetului, Consilieri, Secretari și un Consilier de presă. În ceea ce privește sarcina sa de a face anchete, acesta este asistat de către 6 coordonatori si 40 de Consilieri Juridici.

Activitatea sa este organizată în 6 departamente principale în conformitate cu conținutul drepturilor fundamentale și anume: drepturi referitoare la calitatea vieții și a mediului înconjurător, drepturile referitoare la taxele percepute, drepturile sociale ale consumatorilor și ale operatorilor economici, drepturile muncitorilor, dreptul la Justiție și Securitate și alte drepturi fundamentale.

Problemele legate de drepturile copiiilor, ale vârstnicilor și ale persoanelor cu dizabilități, sunt puse în slujba unei structuri speciale numite ” Departamentul Copiilor, Vârstnicilor și al Persoanelor cu dizabilități” care a fost înființat în anul 2009 și pus sub directa supraveghere a Deputatului Avocatului Poporului.

Funcția de Avocat al Poporului în Portugalia este incompatibilă cu funcția de magistrat sau cu oricare altă funcție juridică. De altfel, acesta nu poate avea niciun fel de funcție politică, nu poate fi membru al nici unui partid sau asociații politice. Avocatul este obligat să asigure confidențialitatea actelor sale care vin în sprijinul activităților pe care le întreprinde pentru a-și duce la îndeplinire îndatoririle sale.

Un aspect foarte important constă în faptul că în Portugalia, Avocatul se bucură de stabilitatea locului de muncă și de securitate socială. Există însă situații în care acesta este demis din funcție înainte ca mandatul sau să fie expirat, și anume:

– în caz de deces sau pierderea capacității (din punct de vedere medical) de a-și continua activitatea

– în caz de deminisie

– în cazul în care este constată neglijență din partea acestuia în indeplinirea îndatoririlor

Motivele pentru încetarea raporturilor de muncă sunt verificate de Parlament în conformitate cu Regulamentul său de procedură. În cazul în care postul rămâne vacant, numirea unui noi avocat trebuie să fie făcută în termen de 30 de zile.

Avocatul trimite anual în Parlament, pe 30 aprilie, un raport al activităților sale observând inițiativele, plângerile primite, investigațiile efectuate și rezultatele obținute, care este publicat în Jurnalul Adunării Naționale.

4.3. Elemente comparative

4.3.1. Asemănări identificate în cadrul instituției Avocatului Poporului din cele 2 state-Spania și Portugalia

a) O primă asemănare constă în specificul funcției, în domeniul de activitate al Avocatului Poporului. În ambele state, Avocatul este responsabil cu apărarea drepturilor fundamentale si ale libertăților civile ale cetățenilor prin monitorizarea activității Administrației și a autorităților publice.

b) Referitor la incompatibilitatea funcției a Avocatului în cazul ambelor state, postul acesta este incompatibil cu oricare alte funcție electorală, cu orice altă poziție politică ori altă activitate ce presupune propagandă politică. Candidatul pentru această funcție publică nu poate aparține niciunui partid politic, nu poate exercita activități în cadrul niciunui alt serviciu din cadrul administrației publice. De asemenea nu poate avea profesia de judecător sau de procuror, nu poate deține nicio alta afacere sau profesie liberală.

c) În ceea ce privește sfera decizională a Avocatului Poporului, în cazul ambelor state acesta se bucură de autonomie decizională, deciziile luate neputând fi combătute de celelalte autorități. În niciunul din cele două state, acesta nu poate primi ordine sau instrucțiuni de la o altă autoritate.

d) Referindu-ne la accesul cetățenilor și la serviciile oferite, putem constata că situația este similară în ambele state, deopotrivă: orice cetățean poate solicita intervenția Avocatului Poporului spre a investiga orice presupusă abatere săvârșită de către autoritațile publice sau agenții acestora.

e) Trebuie precizat faptul că orice intervenție a Avocatului Poporului spre a soluționa un caz în care activitatea sau o decizie adoptată de către o autoritate publică contravine drepturilor și libertăților cetățenilor, nu va fi remunerată de către cetățeanul care a solicitat această intervenție.

f) În sensul relației dintre Avocatul Poporului și Parlament, putem sesiza faptul că atât în Portugalia, cât și în Spania, acesta prezintă anual un raport Parlamentului cu privire la acțiunile pe care le întreprinde în vederea asigurării protecției si respectării drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor.

g) De altfel, atât în Spania cât și în Portugalia, Parlamentul este cel care alege candidatul pentru funcția de Avocat al Poporului pentru o perioadă de 5 ani, însă există situații în care persoana desemnată pentru această funcție este nevoită să elibereze funcția înainte de expirarea mandatului. Aceste situații de excepție sunt aceleași, valabile și în Spania și în Portugalia și se regăsesc în următoarele situații: în caz de demisie, deces sau incapacitatea de a-și exercita atribuțiile (din punct de vedere medical), în cazul în care se constată neglijență flagrantă, etc.

h) În ambele țări, Avocatul intervine în conformitate cu plângerile depuse de către cetățeni, însă el poate interveni chiar și din inițiativă proprie, în cazul în care constată o anumită abatere din alte surse, cum ar fi media sau anumite rapoarte efectuate de către ONG-uri sau diverse alte organizații internaționale.

i) Atât în Spania, cât și în Portugalia, Avocatul poate oferi sfaturi și recomandări autorităților și oficialilor din Administrația Publică cu privire la măsurile adoptate.

4.3.2. Deosebirile identificate în cadrul instituției Avocatului Poporului din cele 2 state- Spania și Portugalia:

a) În ceea ce privește modul de alegere a candidatului pentru funcția de Avocatul Poporului, în Spania acesta este ales de către Congres și de către Senat cu o majoritate de trei cincimi, în timp ce în cazul Portugaliei este ales de către Parlament prin intermediul votului cu o majoritate de doua treimi din numărul membrilor prezenți.

b) În Spania, în cazul în care autoritățile nu iau în calcul recomandările făcute de către Avocat sau nu îl informează cu privire la motivele care le-au determinat să nu implementeze aceste recomandări, Avocatul Poporului are dreptul sa informeze Ministerul sau autoritatea ierarhic superioară autorității în cauză, ulterior acest fapt fiind stipulat în raportul anual sau în cel special pe care il prezintă Parlamentului, spre deosebire de Portugalia, unde în cazul în care se constată aceeași omitere din parte autorităților, Avocatul va informa Parlamentul.

c) Avocatul Poporului din Spania, în calitate de NPM (National Preventive Mechanism against Torture), are sarcina de a face vizite la toate centrele de detenție și de a sesiza toate aspectele legate de impunitatea unei torture sau pedepse ori pe cele legate de modul nefavorabil în care sunt tratați deținuții. Concluziile acestor vizite sunt reflectate în raportul anual pe care acesta îl prezintă Parlamentului Spaniol sau Subcomisiei Națiunilor Unite de Prevenire a Torturii din Geneva. În Portugalia Avocatul Poporului nu are această calitate.

d) În Spania, Avocatul este asistat de către 2 deputați cărora le poate delega din sarcinile sale, comparativ cu Portugalia, în cazul căreia Avocatul Poportului este asistat de către doi deputați și de către un Cabinet format din Șeful Cabinetului, Consilieri, Secretari și un Consilier de presă. În ceea ce privește sarcina sa de a face anchete, acesta este asistat de către 6 coordonatori si 40 de Consilieri Juridici.

e) În Portugalia, Avocatul poate funcționa ca o instituție națională independentă care monitorizează implementarea tratatelor și a convențiilor internaționale ce vizează drepturile omului. Acesta asigură cooperarea între instituțiile și organizațiile Uniunii Europene cu celelalte organizații internaționale care se ocupă de apărarea si promovarea drepturilor și libertăților fundamentale, comparativ cu Spania unde acest lucru nu este valabil.

f) În cazul Portugaliei, organele de la nivelul autorității supreme, cum ar fi Președintele Republicii, Parlamentul, Guvernul și Curtea de Justiție nu pot fi supuse controlului și investigațiilor Avocatului Poporului, aspect nemenționat în cazul Spaniei.

g) În Portugalia, Avocatul Poporului are dreptul de a se implica și în cadrul relațiilor dintre entitățile private, dar numai în cazul în care există o relație specială de putere și doar dacă se încadrează în domeniul de aplicare a drepturilor și libertăților fundamanetale, element neîntâlnit în cazul Spaniei.

4.4. Avantajul evidențiat prin compararea celor două state

În cazul instituției Avocatului Poporului din Portugalia, activitatea sa este organizată în 6 departamente principale în conformitate cu conținutul drepturilor fundamentale și anume: drepturile sociale ale consumatorilor și ale operatorilor economici, drepturile muncitorilor, drepturi referitoare la calitatea vieții și a mediului înconjurător, drepturile referitoare la taxele percepute, dreptul la Justiție și Securitate și alte drepturi fundamentale. Îl consider pe acesta ca fiind avantaj comparativ, de partea Portugalia, deoarece se poate sesiza faptul că o partajare a activităților în funcție de specificul fiecărui drept în parte, duce la o mai bună organizare în ceea ce privește derularea acțiunilor de soluționare a unei situații în cazul în care se constată abatarea de la un drept sau de la o libertate fundamentală a cetățenilor de către o instituție sau autoritate a administrației publice.

De asemenea, un alt element pe care eu îl clasez ca fiind un avantaj comparativ și tot de partea Portugaliei, este acela al faptului că în lege este stipulat că Avocatul Poporului se bucură de stabilitate în funcție și de securitate socială.

4.7. Transfer de know-how

Consider că decizia autorităților publice din Portugalia de a institui un departament special pentru fiecare categorie de drepturi în parte duce la o mai bună organizare a acțiunilor în vederea soluționării unor situații în care se constată încălcarea de către autoritătile administrației publice de la nivel central, regional sau local a drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor.

În cadrul departamentelor respective trebuie să-și desfășoare activitatea specialiști, persoane care au competențe în soluționarea cazurilor pe fiecare domeniu specializat. În acest fel, deciziile sunt luate pe baza unor documente de lege foarte clare, iar perioada de soluționare va fi mult mai scurtă.

În opinia mea, implementarea a unui sistem asemănător ar aduce multe aspecte pozitive în activitatea desfășurată de către Avocatul Poporului în interesul cetățenilor și mai exact, în apărarea drepturilor și libertăților persoanelor fizice și juridice în raporturile acestora cu autoritățile publice.

Cap 5. Avocatul poporului în România

Apariția instituției juridice a Avocatului Poporului, o instituție de tip ombudsman, în sistemul legislativ românesc, se prezintă ca o receptare adaptată la condițiile specifice țării noastre a unei instituții publice de origine scandinavă și împrumutată de sistemele legislative ale mai multor state europene, mai ales după cel de-al doilea război mondial.

Constituantul român a avut în vedere atât îndelungata experiență a țărilor nordice, cât și pe cea mai recentă, franceză sau spaniolă.

Utilitatea Ombudsmanului este una evidentă, nu doar dacă se analizează instituția juridică din perspectiva contextului mai larg european, ci și prin rolul extrem de important pe care ea îl joacă în protejarea drepturilor și intereselor legitime ale cetățenilor.

Introducerea instituției Avocatul Poporului a provocat discuții în rândul specialiștilor care au ridicat problema "oportunității" înscrierii în Constituție a unei asemena instituții care nu avea precedent în practica constituțională românească, unde prevederile legale cu privire la contenciosul administrativ fuseseră considerate suficiente pentru a permite cetățenilor să declanșeze o procedură cu scopul de anulare a actelor administrației ilegale.

Ombudsmanul poate fi un ajutor util în privința litigiilor administrative, pentru că poate recurge la mijloacele de acțiune, pe care instanțele de judecată nu le pot aplica.

Instituția Ombudsmanului există pentru a oferi o imagine socială veridică a încrederii în lege – în unele țări, recomandările sale au un clar caracter de inițiativă legislativă. (Este cazul Suediei, unde s-a născut instituția.) Mai mult, Ombudsmanul este indiciul legitimității legislative, el având chiar abilitatea să solicite abrogarea dispozițiilor legale pe care le consideră nedrepte, învechite sau absurde. Din acest punct de vedere, Constituția României înregistrează un real progres în materie, prin recunoașterea acestui drept de inițiativă legislativă în favoarea Ombudsmanului.

Instituția Avocatului Poporului în conformitate cu reglementările Uniunii Europene acționează pe două direcții mari:

a) rezolvarea curentă a petițiilor și solicitărilor;

b) implicarea în rezolvarea unor probleme care privesc segmente sau grupuri mari de populație.

Instituția Avocatul Poporului își găsește reglementarea în prevederile cuprinse în Capitolul 4 intitulat “Avocatul Poporului”, din titlul II al Constituției României, care se referă la “Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale” ale cetățenilor.

Introducerea Instituției Avocatul Poporului a provocat discuții în rândul specialiștilor care au ridicat problema “oportunității” înscrierii în Constituție a unei asemenea instituții care nu avea precedent în practica constituțională românească, unde prevederile legale cu privire la contenciosul administrativ fuseseră considerate suficiente pentru a permite cetățenilor să declanșeze o procedură cu scopul de anulare a actelor administrației ilegale.

Din dezbaterile care au avut loc în ședința Adunării Constituante din 20 martie 1991, cu prilejul dezbaterilor pe marginea textelor consacrate acestei instituții, s-a propus înlocuirea termenului de “avocat al poporului” cu acela de “tribun al poporului”. De asemenea, s-a sugerat că în sarcina “tribunului poporului” să intre și demiterea din funcții, măsuri reparatorii în caz de abuzuri, s-a propus să fie mai bine precizate domeniile de activitate, atribuțiile și competențele acestei instituții , precum și inițierea de recursuri extraordinare.

S-a propus, de asemenea, înlocuirea termenului de “avocat al poporului” cu “apărător al poporului”, căruia să-i revină următoarele atribuții: să dea sfaturi celor care cer, în probleme judiciare importante; recomandări și drepturi ca la cererea justițiabilului să introducă recurs nu numai împotriva hotărârilor administrative, ci și împotriva hotărârilor judecătorești. Unii parlamentari au solicitat ca această instituție să nu fie prevăzută în Constituție . Trebuie, de asemenea, reținută propunerea privind înlocuirea termenului de “avocat al poporului” cu acela de mediator . Ca urmare, prevederile constituționale privind Instituția Avocatul Poporului se regăsesc în textul articolelor 55-57 din Constituția României.

Art. 55 din Constituția României, se referă la numirea și rolul Avocatului Poporului și stipulează că el este numit pe o perioadă de 4 ani, pentru apărarea drepturilor și libertăților cetățenilor.

În legătură cu textul art. 55 au existat propuneri ca numirea Avocaților Poporului să se facă atât de Camera Deputaților cât și de Senat, pe baza unei liste pregătite de Curtea Constituțională, din juriști cu experiență, foști magistrați și avocați, astfel încât să li se asigure o independență absolută față de puterea executivă .

Alin. 2, art. 55 din Constituție prevede că Avocatul Poporului nu poate îndeplini nici o funcție publică sau privată. Față de această prevedere se impune precizarea ca să se permită persoanelor care vor fi investite în funcția de Avocat al Poporului să poată obține funcții didactice în învățământul superior. În acest sens se pot menționa prevederile art. 142, alin. 2 și art. 142 din Constituție, care stabilesc incompatibilitatea oricărei funcții publice sau private pentru judecători (art. 124, alin 2) sau pentru judecătorii de la Curtea Constituțională, exceptând de la aceste incompatibilități funcțiile didactice din învățământul superior. Propunerile sunt făcute de Biroul permanent al Senatului la recomandarea grupurilor parlamentare din cele două Camere ale Parlamentului.

Referitor la exercitarea atribuțiilor Avocatului Poporului, art. 56 stipulează că el își exercită atribuțiile din oficiu sau la cererea persoanelor lezate în drepturile și libertăților lor, în limitele stabilite de lege.

Art. 57 conține dispoziții privitoare la modul de evaluare a activității instituției. Astfel, instituția trebuie să întocmească rapoarte de activitate în care să prezinte cererile cetățenilor adresate instituției, modul de rezolvare a acestora precum și alte probleme legate de activitatea instituției unde aceasta consideră că este necesar să le prezinte Parlamentului. Aceste rapoarte de activitate trebuie prezentate celor două Camere ale Parlamentului anual sau la cererea acestora. Rapoartele trebuie prezentate Parlamentului până la data de 1 februarie, conform legii 35/1997 iar după dezbaterea de către acesta, sunt publicate în Monitorul Oficial.

Introducerea acestei instituții prin însăși legea fundamentală, răspunde unor necesități reale, atât prezente, cât mai ales viitoare ale societății românești, întrucât prin caracterul ei profund dramatic, permite cetățeanului liber de a uza de o nouă posibilitate legală pentru exercitarea nestingherită a drepturilor și libertăților fundamentale. Ea este strâns legată de problematica asigurării legalității în activitatea organelor statului, a respectării drepturilor cetățenești contra oricăror abuzuri, acțiuni arbitrare sau erori ale autorităților publice.

Autoritatea Avocatul Poporului, având ca principal scop drepturile și libertățile cetățenilor, desfășoară o activitate ce se caracterizează prin trăsături care o individualizează în raport cu celelalte autorități publice.

5.1. Trăsăturile constituționale și legale ale Instituției Avocatul Poporului.

1. Este o instituție (art.58 alin 3 din Constitutie).

În limbaj juridic românesc cuvântul ,,instituție’’ este utilizat în cel puțin două accepțiuni. În sens restrâns, prin instituție se înțelege un grup de norme juridice, unite pe criteriul unui obiect comun de reglementare, obiect care îi asigură unitatea și permanența. Se utilizează și ,,instituție politică’’, ea exprimând aici ceva complex. Într-un sens organizatoric cuvântul instituție poate desemna o autoritate.

2. Organizarea și funcționarea sunt stabilite prin lege organică (art.58alin. (3) din Constituție).

Legea organică presupune un domeniu de reglementare rezervat, iar potrivit Constituției, se utilizează în reglementarea domeniilor nominalizate prin art.73.alin.(3) lit.a-s, precum și potrivit lit.t, pentru reglementarea celorlalte domenii pentru care în Constituție se prevede adoptarea de legi organice. Utilizarea legii organice pentru stabilirea organizării și funcționării instituției exprimă o importanță aparte a acesteia. Pentru Avocatul Poporului o asemenea prevedere se gaseste in art.58alin.(3) din Constituție.

3.Conducătorul instituției este numit în ședință comună, de Camera Deputaților și senat.(art.65 alin (2)lit I ) din Constituție)

Constituția utilizează denumirea de Avocatul Poporului atât pentru instituție cât și pentru conducătorul acesteia, cu referire la conducătorul instituției care potrivit art.58 alin 1 și art.65 alin (2)lit .i din Constituție este numit pe o perioadă de 5 ani, de către Camera Deputaților și Senat.

4.Prezintă rapoarte numai Parlamentului ( art.60 din Constituție)

Autoritățile parlamentare desemnate de către Parlament în întregul său prin structurile sale, trebuie să prezinte dări de seamă, rapoarte.

Potrivit dispozițiilor legale distingem urmatoarele rapoarte:

– raportul anual care se prezintă Parlamentului în întregul său;

– rapoarte la cererea Camerelor.

5. Este o autoritate publică autonomă și independentă față de orice autoritate publică (art.2 din Legea nr.37/1995, modificată prin Legea nr.181/2002), nu poate fi supusă nici unui control imperativ și nu se substitute autorităților publice.

Această caracterizare este dată de legea organică a instituției, dar se legitimează pe dispozițiile constituționale, bineînțeles într-o legitimare sistematică.

Legea nr.35/1997 privind organizarea și funcționarea instituției Avocatul Poporului stabilește că:

– în exercitarea atribuțiilor sale, Avocatul Poporului nu se substituie autorităților publice;

– instituția este autoritate publică autonomă și independentă față de orice altă autoritate publică;

– Avocatul Poporului nu poate fi supus nici unui mandat imperativ sau reprezentativ.

6. Activitatea Avocatului Poporului are un caracter public.

7. Autonomia Bugetară a Avocatului Poporului.

Potrivit legii:

-instituția are un buget propriu;

-prin legile bugetare anuale poate fi aprobat un fond la dispoziția Avocatul Poporului pentru acordarea de ajutoare.

7. Asimilări cu funcția de ministru și cu cea de șefi de departamente din aparatul Parlamentului pentru adjuncții acestuia, pentru Avocatul Poporului.

8. Avocatul Poporului nu poate fi urmărit și trimis în judecată penală pentru opiniile exprimate sau pentru actele săvârșite în exercitarea mandatului, pe durata exercitării mandatului.

9. Conducătorul instituției nu poate fi reținut, percheziționat sau arestat fără încuviințarea președintelui celor Două Camere ale parlamentului.

10. . Fără înștiințarea prealabilă a Avocatului Poporului, adjuncții Avocatului Poporului nu pot fi reținuți, percheziționați sau arestați.

5.2. Organizarea instituției

Cu prilejul revizuirii constituționale s-a adăugat o nouă dispoziție, în sensul căreia Avocatul Poporului are patru adjuncți, specializați pe domenii de activitate. Această dispoziție dă o eficiență sporită activității instituției și realizează o bună corelare cu reglementările din alte țări.

Funcția de adjunct al Avocatului Poporului este asimilată cu funcția de secretar de stat, ca rang, salarizare și condiții de pensionare. Sub aspect organizatoric, activitatea instituției este structurată și repartizată către patru departamente distincte:

a) drepturile omului, egalitate de șanse între bărbați și femei, culte religioase și minorități naționale;

b) drepturile copilului, ale familiei, tinerilor, pensionarilor, persoanelor cu handicap;

c) armată, justiție, poliție, penitenciare; d) proprietate, muncă, protecție socială, impozite și taxe.

Instituția Avocatul Poporului este organizată și funcționează prin sediul său central din București și prin cele 14 birouri teritoriale care își desfășoară activitatea pe raza de competență teritorială a curților de apel. Personalul de specialitate al instituției este asimilat personalului din structurile de specialitate ale Parlamentului și este format din consilieri și experți.

Lipsa unui termen expres pentru elaborarea legii de organizare și funcționare a făcut ca timpul de la adoptarea Constituției și până la elaborarea legii să fie foarte important în acțiunea pentru apărarea drepturilor și libertăților lor.

Proiectul de lege a fost adoptat de Camera Deputaților la 19 martie 1996 și apoi de Senat la data de 3 octombrie 1996. Timpul de la adoptare și până la promulgare a fost și el destul de mare, astfel legea a fost publicată în Monitorul Oficial la 20 martie 1997.

În continuarea lucrării am considerat că este necesară o prezentare generală a legii de organizare și funcționare. Prin urmare, Legea nr. 35/1997 privind organizarea și funcționarea instituției Avocatul Poporului este structurată pe șapte capitole.

Capitolul I cuprinde dispoziții referitoare la scopul instituției, acela de apărare a drepturilor și libertăților cetățenilor, așa cum prevede și Constituția la art. 55, alin 1. Acest scop este foarte necesar pentru funcționarea societății democratice în care trebuie să primeze respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățeanului . În primul capitol se mai stipulează caracterul independent al instituției, precum și caracterul public al activității salariaților. În practică există doar o aparentă dependență a ombudsmanului față de autoritățile care l-au ales, întrucât reglementările statelor, ale căror sisteme îl prevăd, stabilesc în mod expres independența sa față de toate autoritățile statale în cursul exercitării atribuțiilor sale și independența fundamentată pe principiul separațiunii puterilor în stat, motiv pentru care Avocatul Poporului are și atribuții de control ale activității unora dintre ele.

Capitolul II cuprinde dispoziții referitoare la numirea și încetarea din funcție a Avocatului Poporului. Astfel se precizează condițiile pe care trebuie să le îndeplinească o persoană pentru a fi numită în această funcție, organul abilitat să îl numească în această funcție, precum și durata mandatului.

Capitolul III se referă la personalul instituției și anume la adjuncții avocatului poporului, precizându-se atribuțiile lor și modul de numire în funcție a acestora.

Capitolul IV precizează atribuțiile Avocatului Poporului. În linii mari, acesta se referă la modul cum trebuie coordonată instituția, cererile primite, formularea acestora și modul de rezolvare, aspecte reglementate în detaliu de Regulamentul de organizare și funcționare.

Art. 13 enumerează cele 7 atribuții ale avocatului poporului, art. 14 precizează modul de exercitare a acestor atribuții, iar la art. 25 se prevede posibilitatea instituției, fiind în permanentă legătură de a face propuneri pentru înlăturarea lacunelor legislative, cu toate sectoarele administrației publice, fiind astfel un mijloc eficient de corectare al sistemului.

Capitolul V reglementează incompatibilitățile, imunitatea și răspunderea Avocatului Poporului. Avocatul Poporului și adjuncții săi nu trebuie să facă parte din nici un partid politic pentru a nu știrbi independența instituției, iar aceștia pot fi arestați, percheziționați sau trimiși în judecată cu încuviințarea Senatului, deoarece acesta a avut un rol hotărâtor la numirea în funcție.

Funcția de avocat al poporului este incompatibilă cu oricare funcție publică sau privată, excepție făcând funcțiile didactice din învățământul superior.

În capitolul VI sunt încadrate dispozițiile privitoare la serviciile Avocatului Poporului. Structura serviciilor se aprobă de Biroul Permanent al Senatului. Funcțiile de specialitate și execuție se ocupă prin concurs în condițiile legii.

În capitolul VII se găsesc dispozițiile finale și tranzitorii. Acestea se referă la cheltuielile necesare pentru funcționarea instituției și elaborarea Regulamentului de Organizare și Funcționare.

5.3. Atribuțiile Avocatului Poporului

În practica drepturilor omului, rolul Avocatului Poporului depinde în mod nemijlocit de atribuțiile prevăzute de legea organică, de obligațiile pe care le vor avea autoritățile publice sesizate de Avocatul Poporului, de modul cum poate acționa.

Atribuțiile Avocatului Poporului sunt enumerate în art 13-26 al legii 35/1997, referindu-se la primirea și repartizarea cererilor făcute de persoanele lezate prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenești, de către autoritățile administrative publice, hotărând asupra acestora, precum și urmărirea rezolvării legale a cererilor primite solicitând totodată autorităților sau funcționarilor administrației publice în cauză, încetarea încălcării drepturilor și libertăților cetățenești, repunerea în drepturi a petiționarului.

Potrivit art 56 din Constituție, Avocatul Poporului își exercită atribuțiile din oficiu sau la cererea persoanelor lezate în drepturile și libertățile lor, în limitele stabilite de lege. Conform art. 14, alin. 2 din lege, cererile pot fi adresate de orice persoană fizică fără vreo discriminare de cetățenie, vârstă, sex, aparență politică sau convingeri religioase. De același drept beneficiază în numele membrilor lor și organizațiile neguvernamentale, persoanele juridice române sau străine de drept privat, cu condiția de a invoca un interes legitim.

Avocatul Poporului nu poate lua în considerare plângerile anonime sau cele îndreptate împotriva unor încălcări ale drepturilor cetățenești mai vechi de un an de la data la care persoana în cauză a luat cunoștință de faptele care fac obiectul plângerii (art. 15, alin 2). Această dispoziție expresă impune pe de o parte seriozitatea și temeinicia plângerilor cu care urmează să fie sesizat Avocatul Poporului, iar pe de altă parte îl degrevează pe acesta de efectuarea unor activități care nu corespund scopului sau misiunii sale .

Constituția definește în termeni foarte generali rolul Avocatului Poporului ca organ ce apără drepturile și libertățile cetățenilor, fără a specifica categoriile de organe, a căror activitate este vizată prin instituirea lui. Legea organică a reglementat în art. 15, alin 4, categoriile de organe exceptate de la controlul instituției, fără să se poată extinde la activitatea instanțelor judecătorești sau la cea a Camerelor Parlamentului. Mai mult, noțiunea de administrație publică este utilizată de art. 15 într-un sens restrâns, să reducă cât mai mult sfera de activitate a Avocatului Poporului. În acest articol se prevede anume că: “Nu fac obiectul activității instituției Avocatul Poporului și vor fi respinse fără motivare cererile privind actele emise de Camera Deputaților, de Senat sau Parlament, actele și faptele deputaților și senatorilor, ale Președintelui României și Guvernului precum și ale Curții Constituționale, ale Președintelui Consiliului Legislativ și ale autorităților judecătorești”. Prin urmare, într-un sistem de drept administrativ, ca cel consacrat prin legea nr. 29/1990, în cadrul căruia instanțelor judecătorești prevăzute de lege li se recunoaște competența de a controla fie pe cale principală, fie incidentală, legalitatea actelor administrative, inclusiv a celor emise de Președintele României și Guvern. Instanțele dispun de măsuri executorii sub sancțiunea forței de constrângere a statului, Avocatului Poporului refuzându-i-se posibilitatea de a face acte de sesizare în legătură cu activitatea acestor organe de vârf ale administrației publice .

Nu este mai puțin adevărat că, sub un alt aspect, legea tinde să lărgească sfera de acțiune a Avocatului Poporului, stabilind că prevederile ei se aplică și actelor administrative ale regiilor autonome.

Deși art 15 al legii prevede categoric că actele judecătorești nu pot face obiectul activității Avocatului Poporului, totuși la art. 18 al acestei legi, printr-o abatere de la această regulă, stipulează că ori de câte ori este vorba de o cerere a cărei soluționare se află pe rolul unei instanțe judecătorești sau conține o eroare judiciară, Avocatul Poporului va sesiza Procurorul General sau Consiliul Superior al Magistraturii, potrivit competenței fiecăruia, acesta comunicând concluziile la care s-a ajuns și măsurile luate.

Mergând pe linia concepției privind rolul și locul Avocatului Poporului în sistemul organelor statului nostru, art 20 al legii subliniază că, în exercitarea atribuțiilor sale, Avocatul Poporului emite recomandări, nu acte juridice investite cu forță obligatorie, cum sunt deciziile la care recurg în mod curent organele administrației publice sau diferite hotărâri ale instanțelor judecătorești, în vederea soluționării unor raporturi sociale. În sensul legii, recomandările Avocatului Poporului nu sunt destinate să rezolve raporturi sociale, ci au caracterul unor simple acte de sesizare a altor organe așa cum rezultă din art.20, alin 2, potrivit căruia “prin recomandările emise, Avocatul Poporului sesizează autoritățile administrației publice asupra ilegalităților sau actelor sau faptelor administrative”.

Revenind la art 13 (b) care prevede că acest organ primește și repartizează cererile făcute de persoanele lezate prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenești de către autoritățile administrației publice și decide asupra acestor cereri și făcând corelație cu articolele citate mai sus legea prevede că Avocatul Poporului procedează pe cale de recomandări .

Instituția Avocatul Poporului, atât în lumina Constituției cât și a următoarelor articole referitoare la atribuțiile sale, desfășoară în principal o activitate de sesizare a organelor administrației publice competente pentru a le determina să ia măsurile necesare restabilirii ordinii legale, dublată de obligația de a urmări modul de soluționare a sesizărilor sale și a raporta Parlamentului cu privire la constatările făcute și rezultatele obținute în îndeplinirea atribuțiilor ce-i revin, precum și de a propune măsuri legislative sau de altă natură în vederea ocrotirii drepturilor și libertăților cetățenești.

Prin art 21 s-a prevăzut că Avocatul Poporului are dreptul de a face anchete proprii, să ceară organelor administrației publice orice informații sau documente necesare în acest scop, să audieze și să ia declarații conducătorilor sau funcționarilor acestor organe.

Articolul 22 și următoarele se referă la dreptul Avocatului Poporului de a cere, în cazul în care a constatat violări ale drepturilor omului, autorității administrației publice care a încălcat aceste drepturi să reformeze sau să revoce actul administrativ și să repare pagubele produse, precum și să repună persoana lezată în situația anterioară.

Pentru ca aceste recomandări să nu constituie simple deziderate platonice, lipsite de o reală eficiență, legea organică formulează o serie de prevederi destinate să determine autoritățile administrației publice să le ia în serios considerarea .

Autoritățile publice trebuie să ia de îndată măsurile necesare pentru înlăturarea ilegalităților constatate, repararea pagubelor și înlăturarea cauzelor care au generat sau favorizat încălcarea drepturilor persoanelor lezate, informând Avocatul Poporului despre aceastea.

În situația în care, în termen de 30 de zile de la data sesizării, autoritatea publică sau funcționarul public nu înlătură ilegalitățile comise, Avocatul Poporului se adresează autorităților Administrației ierarhic superioare, care sunt obligate să îi comunice în termen de cel mult 45 de zile, măsurile luate.

De asemenea, Avocatul Poporului este îndreptățit, potrivit art 24 să sesizeze Guvernul României cu privire la orice act sau fapt administrativ ilegal. Toate aceste scrisori care se fac la un organ ierarhic superior se fac pentru a da acestor recomandări caracter executoriu.

Referitor la autoritatea administrației publice care a emis actul, respectiv a săvârșit faptul administrativ ilegal, se apreciază că este vorba atât de autoritatea administrației publice centrale cât și de autoritățile administrației publice locale, deci și prefecții.

Art. 25 (1) stipulează că Avocatul Poporului va aduce la cunoștința persoanei lezate că i-a adresat cererea, rezultatele verificării și măsurile luate. În legea organică s-ar fi impus totuși inserarea unui termen în care Avocatul Poporului să comunice persoanei lezate măsurile care s-au luat în urma verificării făcute .

Art. 25 (2) arată că dacă Avocatul Poporului constată cu prilejul cercetărilor întreprinse, lacune în legislație sau cazuri de corupție ori de nerespectare a legilor țării, va prezenta un raport conținând cele constatate, prezentându-le celor două Camere ale Parlamentului sau primului ministru, după caz.

Rolul Avocatului Poporului nu se limitează la rezolvarea cererilor primite. Instituția face parte din structurile statului de drept și trebuie să se manifeste cu deplină autoritate conferită de lege, ca o pârghie de apărare a drepturilor și libertăților cetățenești, de consolidare a democrației și a regulilor de bună administrație. În acest scop, colaborarea cu celelalte instituții chemate să vegheze la respectarea demnității individului este esențială. Statul de drept este în principiu viabil doar în măsura în care elementele sale structurale acționează ca un întreg, asigurând totodată, funcționarea fiecărei componente.

5.4. Funcțiile Avocatului Poporului

a) Funcția consultativă

Avocatul Poporului în dialogul și contactul direct cu oamenii, cu problemele lor, constituie o bogată sursă de informație cu privire la sistemul legislativ. El poate depista mai repede și mai clar lacunele legislative sau reglementările agresive la adresa drepturilor și libertăților oamenilor. Art. 60 din Constituție stabilește că rapoartele pe care Avocatul Poporului le prezintă Parlamentului, pot conține recomandări privind legislația pentru ocrotirea drepturilor și libertăților cetățenilor.

Avocatul Poporului poate fi consultat de inițiatorii proiectelor de legi și ordonanțe, care privesc drepturile și libertățile cetățenilor, prin conținutul reglementărilor, prevăzute de Constituția României, de pactele și celelalte tratate internaționale cu privire la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte.

b) Funcția de reprezentare

Potrivit art. 13 lit.g din Legea nr.35/1997 republicată, reprezintă Instituția Avocatul Poporului în fața Senatutlui, a Camerei Deputaților și a celorlalte autorități publice, precum și în relațiile cu persoanele fizice sau juridice.

Avocatul Poporului păstrează relații cu autorități similare din alte state și poate participa la activitatea unor organizații internaționale din domeniul său de activitate ori poate să devină membru al acestora.

Prin Legea nr.206/1998 s-a aprobat afilierea Instituției Avocatul Poporului, ca membru la Institutul Internațional al Ombudsmanului, cu sediul la Alberta, Canada și la Institutul European al Ombudsmanului, cu sediul la Innsbruck, Austria.

c) Funcția de ordonator de credite

Conform art.13 lit.f din Legea nr.35/1997 republicată, Avocatul Poporului exercită funcția de ordonator principal de credite. Această funcție revine de regulă, conducătorilor autorităților și instituțiilor publice, iar Avocatul Poporului împuternicește personalul de specialitate cu îndeplinirea unora dintre atribuțiile sale, potrivit legii.

5.5. Actele Avocatului Poporului

Denumirile actelor fie sunt explicit prevăzute , fie rezultă din contextul legislativ. Acesta permite Avocatului Poporului o libertate mai mare de acțiune și de concretizare a mijloacelor și procedeelor prin care intervine în apărarea drepturilor și libertăților persoanelor fizice. Unele acte sunt prevăzute în Constituție și anume: raportul, sesizarea Curții Constituționale. Unele denumiri ale actelor sunt prevăzute în Legea de organizare și funcționare a Avocatului Poporului, alte acte sunt nominalizate prin Regulamentul de organizare și funcționare. Actele sunt emise de regulă, de către conducătorul instituției, dar pot fi emise și de către adjunctul acestuia, în formă scrisă.

A.RAPORTUL

Raportul este un act complex în conținut, fiind actul nominalizat chiar prin dispozițiile constituționale. Acesta stabilește existența a două categorii de rapoarte și anume, raportul anual și raportul prezentat la cererea Camerelor. Raportul anual cuprinde un bilanț anual al activității instituției pe un an de zile. Avocatul Poporului poate prezenta rapoarte și din proprie inițiativă. Raportul este examinat de către comisiile permanente desemnate de către Birourile permanente. Raportul comisiilor permanente este prezentat în ședință de Plen, comună celor două Camere. Cât privește raportul special, el este defapt o sesizare adresată Parlamentului și eventual Guvernului.

B.SESIZAREA

Sesizarea este actul cel mai des utilizat în realizarea celor mai multe din atribuțiile Avocatului Poporului. Prin acest act, Avocatul Poporului formulează obiecțiile și excepțiile de neconstituționalitate, adresându-se după caz ministrului justiției, Ministerului Public sau președintelui instanței de judecată.

Efectele juridice ale sesizărilor sunt diferite. Cele adresate Curții Constituționale, declanșează procedurile pentru verificarea constituționalității textelor legale în cauză, iar în cazul celor adresate ministrului justiției, Ministerului Public sau președintelui instanței de judecată, legea prevede obligația acestora de a comunica masura luată.

Dacă sesizarea este trimisă autorității administrației publice sau funcționarului public, aceștia au obligația să înlăture, în termen de 30 de zile, ilegalitățile comise. Dacă este trimisă autorităților administrației publice ierarhic superioară, acestea au obligația să comunice Avocatului Poporului măsurile luate în termen de 45 de zile. În termen de cel mult 20 de zile Guvernul este obligat să adopte măsurile cu privire la ilegalitatea actelor sau faptelor administrative semnalate.

C.PUNCTUL DE VEDERE

Ca rezultat al practicii, Avocatul Poporului a considerat că o implicare a sa în domeniul justiției constituționale ar fi o masură în favoarea eficienței în activitatea de apărare a drepturilor omului. Legea nr.181/2002 a stabilit că în cazul sesizării privind excepția de neconstituționalitate a legilor și ordonanțelor care se referă la drepturile și libertățile cetățenilor, Curtea Constituțională va sollicita și punctul de vedere al Instituției Avocatul Poporului.

D.RECOMANDAREA

Recomandarea ocupă si ea un loc destul de important în sistemul actelor prin care Avocatul Poporului își exercită atribuțiile. Ea poate fi considerată atât ca un avertisment cât și ca o insistare pe langă autoritățile administrației publice.

Prin art.21 din Legea nr. 35/1997 recomandările sunt nominalizate ca acte prin care Avocatul Poporului sesizează autoritățile administrației publice asupra ilegalităților actelor sau faptelor administrative.

E.ORDINUL

Avocatul Poporului procedează în principal prin emiterea de ordine, atunci când exercită atribuții ce țin de organizarea și funcționarea internă a instituției.

Se procedează prin emitere de ordine pentru:

-angajarea salariaților instituției;

-exercitarea dreptului de autoritate disciplinară;

-aprobarea structurii organizatorice, a statutului de funcții și a numărului de personal;

-aprobarea organizării concursurilor pentru ocuparea posturilor;

-numirea, promovarea și eliberarea din funcții;

-aprobarea programului de pregătire și formare profesională a personalului de specialitate;

-aprobarea trecerii personalului dintr-un departament în altul;

-aprobarea deplasărilor în străinătate;

-împuternicirea personalului de specialitate cu îndeplinirea din atribuțiile conducătorului instituției;

-aprobarea planificării și efectuării concediilor anuale de odihnă;

-stabilirea și aprobarea programului de audiență.

Ordinele emise de către Avocatul Poporului au o situație juridică aparte, în exercitarea activității de autoritate de supraveghere, prevăzută de către Legea nr.677/2001 pentru protecția persoanelor cu privire la preluarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date.

Aceste ordine privesc subiecte de drept exterioare instituției Avocatului Poporului, au caracter normativ și sunt publicate în Monitorul Ofical al României-Partea I. Ordinile Avocatului Poporului sunt acte care produc efecte juridice.

F.ADRESA

Prin adrese se solicită oficial informații autoritățile publice date și se comunică petiționarilor soluții sau îndrumări.

Adresa este utilizată pentru:

-solicitarea adresată autorității administrative publice de a reforma sau revoca actul administrativ, de a repara pagubele produse, de a repune persoana lezată în situația anterioară;

-solicitarea adresată autorităților administrației publice ierarhic superioare;

-adresa către prefect;

-aducerea la cunoștința persoanei a modului de soluționare a cererii sale.

Valoarea juridică a adresei este cea a unei sesizări sau mai ales a unui recurs grațios.

G.INSTRUCȚIUNILE

Sunt prevăzute explicit de art.5 din Regulamentul de organizare și funcționare a instituției, ele fiind utilizate în exercitarea atribuțiilor legate de activitatea internă a instituției.

H.NORMELE METODOLOGICE

Normele Metodologice pot fi elaborate în cazul efectuării unor anchete de mare amploare, care să fie apoi finalizate prin recomandări adresate autorităților administrației publice și rapoarte speciale adresate Parlamentului. Efectele juridice privesc numai personalul instituției.

I.REGULAMENTUL

Regulamentul de organizare și funcționare a instituției Avocatul Poporului, potrivit art.38 din Legea nr.35/1997, se aprobă de către Birourile permanente ale Camerelor Deputaților și Senatului.

În legatură cu Regulamentul de organizare și funcționare al instituției se impun unele remarci:

-este un act juridic cu caracter normativ;

-este elaborat în baza și în conformitate cu legea organică a instituției;

-detaliază dispozițiile legii organice;

-este publicată in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I.

Cât privește efectele juridice , ele sunt acelea ale unui act normativ.

J.AVIZUL CONSULTATIV

Avocatul Poporului este consultat de inițiatorii proiectelor de legi și ordonanțe care, prin conținutul reglementărilor, privesc drepturile și libertățile cetățenilor, prevăzute de Constituția României, de pactele și celelalte tratate internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte. Avizul consultativ poate fi emis și de adjuncții Avocatului Poporului atunci când avizează rapoartele, punctele de vedere privind excepțiile de neconstituționalitate, recomandările, precum și orice alte acte supuse aprobării Avocatului Poporului, potrivit Regulamentului.

5.6. Structură de organizare

Avocatul Poporului este conducătorul instituției cu același nume. Această instituție este independentă și public autonomă față de orice altă autoritate publică. Conform Legii 383/2007 funcția de Avocat al Poporului este asimilată cu cea de ministru.

Avocatul Poporului este numit pe o perioadă de 5 ani ( art. 58, alin. 1, Constituția României) în ședința comună a celor două Camere ale Parlamentului României( art. 65, lit. I). El este propus de Birourile permanente ale Camerei Deputaților, la recomandarea grupurilor parlamentare din cele două Camere ale Parlamentului României.

Conform Legii nr 35 cap 2, art 6, privind organizarea și funcționarea instituției Avocatul Poporului, persoana numită poate fi „orice cetățean român care îndeplinește condițiile de numire prevăzute pentru judecători la Curtea Constituțională”. Website-ul instituției menționează însă că Avocatul Poporului este ales „din rândul personalităților vieții publice care îndeplinesc condițiile de numire prevăzute pentru judecătorii de la Curtea Constituțională.

Avocatul Poporului sau adjuncții acestuia, nu pot avea nici o altă funcție publică sau privată, excepție făcând funcțiile didactice din învățământul superior. În condițiile în care instituția Avocatul Poporului apără drepturile și libertățile cetățenilor în raporturile sale cu autoritățile publice, Constituția României conține o prevedere utilă pentru buna derulare a activității instituției și anume că autoritățile publice sunt obligate să asigure sprijinul necesar Avocatului Poporului pentru exercitarea atribuțiilor sale. Acestea trebuie să comunice, să pună la dispoziția Avocatului Poporului, informațiile, actele sau documentele pe care le dețin legate de cererile adresate Avocatului Poporului.

Avocatul Poporului răspunde doar în fața Parlamentului României și prezintă Camerei Deputaților și Senatului rapoarte anual sau la cerea membrilor acestora, conform Constituției României, art. 60. Aceste rapoarte sunt făcute publice și pot și consultate și pe website-ul instituției Avocatul Poporului. Rapoartele conțin informații cu privire la activitatea instituției Avocatului Poporului și pot include recomandări privind modificarea legislației sau alte măsuri menite să protejeze drepturile și libertățile cetățenilor.

Avocatul Poporului este asistat de adjuncți, funcție asimilată cu cea de secretar de stat (Legea 383/2007). Adjuncții sunt numiți de birourile permanente ale Camerei Deputaților și Senatului la propunerea Avocatului Poporului, cu avizul comisiilor juridice ale celor două Camere ale Parlamentului. Aceștia sunt specializați pe anumite domenii de activitate astfel:

-drepturile omului (egalitate de sex, cult religios, minorități naționale);

-drepturile copilului, drepturile familiei, drepturile tinerilor, pensionarilor, persoanelor cu handicap;

-armată, justiție, poliție, penitenciare;

-dreptul la proprietate, dreptul la muncă, protecție socială, impozite și taxe.

Avocatul Poporului are birouri teritoriale care își desfășoară activitatea pe raza teritorială de competență a Curților de Apel. În cadrul instituției funcționează Consiliul Consultativ compus din Avocatul Poporului, adjuncții și consilierii săi, secretarul general și alte persoane desemnate de Avocatul Poporului. Acesta se întrunește o dată pe lună sau ori de câte ori se consideră necesar.

Avocatul Poporului depune jurământul, înaintea începerii mandatului, în fața celor două Camere ale Parlamentului. Mandatul Avocatului Poporului înceteaza, înainte de termen, în următoarele cazuri:

a) în caz de deces;

b) în caz de demisie;

c) revocare din funcție;

d) incompatibilitate cu alte funcții publice sau private;

e) imposibilitatea de a-și îndeplini atribuțiie mai mult de 90 de zile, constatate prin examen medical de specialitate.

Și se constată de către birourile permanente ale celor două Camere ale Parlamentului, în cel mult 10 zile de la apariția cauzei care determină încetarea mandatului Avocatului Poporului.

Revocarea din funcție a Avocatului Poporului, ca urmare a încălcării Constituției și a legilor se face, la propunerea Biroului permanent al Senatului, pe baza raportului Comisiei juridice, de numiri, disciplină, imunități și validări, cu votul majorității senatorilor. Instituția Avocatul Poporului are buget propriu care face parte integrantă din bugetul de stat.

STRUCTURA ORGANIZATORICĂ A INSTITUȚIEI AVOCATUL

POPORULUI

Cap. 6 Analiza comparativă a Instituției Avocatul Poporului din România cu Ombudsmanul European

6.1. Originea comună a celor două instituții

Drepturile omului nu se respectă întotdeauna în totalitate, drept urmare se acordă o atenție deosebită garanțiilor acestora, în statele democratice. Cea mai importantă garanție și care este la îndemâna cetățeanului, se consideră a fi accesul acestuia la o judecată corectă, realizată într-un termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială.

Prin existența a cel puțin două grade de jurisdicție, s-a dovedit a fi insuficient accesul liber la justiție, deoarece procesele pot dura mult timp iar justiția nu este gratuită.

Astfel, s-a conturat necesitatea înființării unei garanții suplimentare de natură neconten-cioasă și gratuită, în favoarea cetățeanului, prin care să poată fi determinate să înceteze singure încălcările de drepturi pe care le-au comis autoritățile publice și să repare efectele acestora.

Prima țară în care s-a format o instituție menită să satisfacă această necesitate, a fost Suedia, în anul 1809, instituție ce a primit denumirea de Ombudsman.

Ombudsmanul este ales de Parlament și își justifică legitimitatea prin această alegere putând fi sesizat direct de către cetățean.El urmărește protecția libertăților și drepturilor fundamentale și apare ca un fel de împuternicit parlamentar permanent, cu sarcina de a supraveghea modul în care administrația își duce la capăt misiunea și respectă legile, în intervalul dintre sesiuni.

Un lucru important este că Ombudsmanul duce la împlinire, o procedură de conciliere între cetățean și o autoritate a administrației publice. El se bazeză pe puterea de convingere, neavând putere de decizie. Demersurile sale conduc la o soluție amiabilă.

6.2. Asemănările dintre cele două instituții

Constituția României din anul 1991 stă la baza Instituției Avocatul Poporului, iar Tratatul de la Maastricht, intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993, stă la baza instituției Mediatorului European, ambele având ca sursă de inspirație Ombudsmanul.

Crearea Instituției Avocatul Poporului s-a produs abia după adoptarea legii sale organice, în anul 1997. Primul Mediator a fost ales de Parlament în iunie 1995.

Avocatul Poporului nu are mijloace de constrângere (amenzi, anulări de acte, etc.) și nici nu trebuie să dispună de acestea. Dacă ar avea asemenea mijloace nu ar mai fi o instituție de tip ombudsman, eficiența sa putând fi comparată cu cea a mass-mediei. La nivelul Ombudsmanilor în general ca și la Mediatorului European, problemele se pun la fel.

Este scutită de taxă de timbre sesizarea Avocatului Poporului, așa cum este și cea a Ombudsmanilor comunitari, inclusiv a Ombudsmanului European. Avocatul Poporului din România se poate sesiza și din oficiu, la fel ca oricare Ombudsman comunitar.

Persoanele îndreptățite pot apela direct la Avocatul Poporului, în ceea ce privește modalitatea de sesizare. Această reglementare este valabilă și pentru Mediatorul European.

Pe perioada exercitării mandatului Avocatul Poporului este independent de puterea politică și beneficiează de imunitate, la fel ca Ombudsmanul European.

Obligația de a prezenta anual un raport în fața Parlamentului este prevăzută în mod expres pentru fiecare Ombudsman din țările comunitare cât și pentru Mediatorul European.

Cap 7. Concluzii

Se poate observa, din cuprinsul lucrării de față, că instituția Avocatul Poporului este o instituției deosebit de importantă a statului modern, spre care tinde să se îndrepte și România postrevoluționară.

Concluzia de mai sus se poate deduce din faptul că este o instituție cu o vechime considerabilă, rădăcinile acesteia întinzându-se până în antichitate, din faptul că se regăsește în majoritatea statelor lumii și, nu în ultimul rând, pentru că se ocupă cu apărarea drepturilor și libertățile cetățenilor; drepturi și libertăți care în România comunistă, nu au fost respectate de regimul aflat la putere în acea perioadă.

În România, deși au existat voci care s-au opus înființării unei asemenea instituții, cea mai mare parte dintre membrii Comisiei de redactare a Constituției, precum și dintre membrii Adunării Constituante, au considerat că această instituție este importantă pentru România, ținând cont că în ultima perioadă, drepturile și libertățile cetățenești au fost frecvent încălcate.

Populația trebuie să se simtă apărată de instituțiile statului, care sunt obligate să intervina în situațiile de încălcare a drepturilor omului. Pentru a fi posibil acest lucru, cetățenii trebuie să cunoască mijloacele ce le au la dispoziție pentru înlăturarea cauzelor și efectelor nerespectării dispozițiilor legale.

Având în vedere faptul că prima jurisdicție internațională de protecție a drepturilor fundamentale a fost asigurată de Curtea Europeană a Dreptului Omului (organ judiciar creat de Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale) și locul drepturilor omului în construcția europeană, înțelegem să supunem atenției sistemul de organizare, structura și funcționarea ei, subliniind aspectele privind procedura în fața Curții, inclusiv cea de examinare a admisibilității cererilor, procedură referitoare la fond, audierea și procedura în fața Marii Camere.

Situația drepturilor omului în Romania a înregistrat în ultimii ani o evoluție remarcabilă atât în ceea ce privește adoptarea și elaborarea unor noi proiecte de acte normative, cât și în ceea ce privește transpunerea practică a dispozițiilor legale în vigoare.

Chiar dacă Legea nr. 35/1997 privind organizarea și funcționarea instituției Avocatul Poporului a fost adoptată cu o întârziere foarte mare, iar acordarea unui sediu adecvat pentru buna funcționare a instituției, a durat, de asemenea, foarte mult, importanța ei pentru România este aceeași, perioadele lungi de întârziere ținând mai mult de factorul politic decât de importanța instituției.

De asemenea, importanța instituției Avocatul Poporului în statul modern, cum se dorește să devină România, care să vină în întâmpinarea oamenilor, să le rezolve problemele cu care se confruntă, se poate desprinde și din paleta largă de probleme care au fost supuse, în scurta perioadă de timp de când funcționează, atenției acesteia, precum și din numărul mare de plângeri primite, în condițiile în care aceasta nu este foarte bine cunoscută de populația țării.

Un lucru de evidențiat este că, sectorul administrației publice este sectorul care a fost cel mai greu accesibil populației în regimul trecut, totodată, în prezent, acesta fiind sectorul care creează cele mai multe probleme cetățenilor, cu precădere administrația publică locală, datorită sechelelor vechi și a birocrației uriașe, iar instituția Avocatul Poporului este chemată să apere drepturile și libertățile cetățenilor, în principal în raporturile acestora cu administrația publică.

Mai trebuie menționată aici, posibilitatea acordată avocatului poporului, de a prezenta recomandări în fața parlamentului, care să poată crea premizele și cadrul legislativ necesar unei mai bune respectări a drepturilor și libertăților cetățenești.

Așadar, chiar dacă în momentul de față instituția Avocatul Poporului este puțin cunoscută de cetățeni, și funcționează cu greutățile inerente unui început de activitate, aceasta rămâne una dintre instituțiile fundamentale pentru crearea statului modern.