Diferente de Gen Privind Aprecierea Vitezelor Si Distantelor Si Coordonarea Motorie la Studenti de la Psihologie

Diferențe de gen privind aprecierea vitezelor

și distanțelor și coordonarea motorie la studenți de

la psihologie

CUPRINS

Introducere

Capitoul 1: Cadru teoretic

Despre percepție

Percepția ca activitate

Mișcările oculare

Indicatori binoculari

Detreminanți percepției

Determinanți exteriori

Detreminanți interiori

Relația dintre obiect și fond în percepție

Receptori și codificarea

Construcția subiectului

Percepția spațiului și în special a distanțelor

Iluziile vizuale și perceptive

Iluziile perceptive

Abordări directe și indirecte

Procesarea vizuală

Niveluri ale procesări vizuale

Procesarea vizuală primară

Procesarea secundară

Mișcarea stroboscopică

Percepția obiectului

Percepția profunzimii spațiale

Percepția axelor rutiere

Echilibrul psihologic și echilibrul fizic

Vederea ca explorare activă

Orientarea în spațiu

Indiciile utilizate în percepția distanței

Percepția subliminală

Percepția mărimii

Percepția adâncimii și distanței

Mișcările oculare

Iluziile perceptive

Stimulii pentru percepția mișcării

Percepția distanțelor

Teoria activitățolor motrice

Conceptul de activitate

Teorii referitoare la activitatea motorie

Capitolul 2: Obiective. Ipoteze și Metode utilizate

2.1. Obiective

2.2. Ipoteze

2.3. Metoda

2.3.1. Variabile

2.3.2. Participanți

2.4. Instrumente

2.4.1. Two-Hand Coordination (2HAND

2.4.2. ZBA Time/Movement Anticipation

2.5. Procedura

Capitolul 3: Rezultate.

Prezentarea

Analiza statistică descriptivă și exploratorie

Testul de normalitate

Statistică inferențială – Testarea ipotezelor

Interpretarea psihologică

Bibliografie

Introducere

Lucrarea de față își propune să trateze despre percepția calităților realități, îmbiinând prezentarea cunoștințelor științifice psihologice și de asemenea coordonarea motorie la studenți de la psihologice.

Obiectivul principal al acestei lucrări este să evidențieze dacă există diferențe de gen în ceea ce privește aprecierea distanțelor și vitezelor și coordonarea motorie la studenți de la psihologie.

Am considerat că o astfel de tratare multilaterală va contribui în măsură mai mare la stimularea aplicării psihologiei în practică și la mobilizarea studenților spre noi piste de cercetare. Dintre multiplele forme de percepții m-am limitat la percepțiile mișcării, distanței și spațialități (formă, mărime, punct, profuzime). De asemenea accentual este pus și asupra iluziilor perceptive.

Obiectivele specifice au fost investigarea diferențelor dintre bărbați și femei în raport cu anticiparea timpului, investigarea diferențelor dintre bărbați și femei în raport cu anticiparea direcției și investigarea diferențelor dintre bărbați și femei în raport cu coordonarea vizual-motorie (prin investigarea diferențelor dintre bărbați și femei în raport cu timpul de realizare a unei sarcini ce implică un nivel ridicat de coordonare vizual-motorie, investigarea diferențelor dintre bărbați și femei în raport cu erorile făcute în timpul unei sarcini ce implică un nivel ridicat de coordonare vizual-motorie și prin investigarea diferențelor dintre bărbați și femei în raport cu dificultățile de coordonare în cadrul unei sarcini ce implică un nivel ridicat de coordonare vizual-motorie).

La studiu au participat 54 de subiecți de ambele genuri (27 de genul feminin și 27 de genul masculin), studenți în cadrul Facultății de Psihologie și Științele Educației

Cordoonarea motorie are și ea o importanță deosebită în lucrarea de față evidențiată prin cercetării științifice și probe practice. Consider că aceste variabile au un statut aparte în psihologie și de aceea nu trebuie lăsate în umbră. Într-adevăr, în cadrul acestor percepții, mintea noastră traduce direct calitățile obiectelor. De exemplu, raportul de proporționalitate, între mărimea, viteza și durata a două obiecte exterioare și viteza, durata, mărimea imaginilor mintale există o proporționalitate deplină.

Această observație a stat la baza construirii de aparate ce ne permit să măsurăm metric psihicul, respectiv pragul diferențial al percepției. Celelalte calități ale obiectelor, cum sunt culoarea, gustul etc, depind de subiectul care le cunoaște și se reduc, în ultimă instanță, la forme de mișcare. Prin introducerea acestei noi variabile, mai exact coordonarea motorie am încercat să urmăresc următoarele obiective pe care le-am găsit relevante pentru lucararea de față bazată pe testarea în laborator. Așadar ca obiective particulare psihomotricitatea urmărește: dezvoltarea chinesteziei, a percepției complexe a mișcării, dezvoltarea capacități de mișcare a organismului și de adaptare la diferite solicitări, stăpânirea corpului, evaluarea potențialului psihometric prin punerea în evidență de creștere și dezvoltare, prin raporatarea la diferențe de gen și dezvoltarea corespunzătoare a calităților motrice-forță, viteză, rezistență și îndemânare.

Am considerat importantă introducerea acestei variabile în lucrarea de față, deoarece în sfera de ”psihomotricitate” sunt înglobate unele procese și funcții psihice prin intermediul cărora se asigură primirea informațiilor și emiterea răspunsului de execuție adecvată a actului motric. De asemnea fundamentarea teoretică a psihomtricități susține importanța acesteia în cadrul proceselor și funcțiilor psihice.

Astfel H. Wallon consideră că psihomotricitatea stă la baza inteligenței practice, adică a inteligenței situațiilor în care fuzionează dispozițiile afective, atitudinile și mișcările care rezultă din ele și câmpul perceptiv-exterior. Așadar accentul asupra acestei variabile cade pe ceea ce înseamnă sistemul de mișcări prin intermediul cărora subiecți acționează, în orice condiții expuse de testele aplicate în laborator, pe baza propriilor decizii motrice, executate eficient, spontan și rapid. Având în vedere că în cercetările psihologice pentru aprecierea aptitudinilor se folosesc testele motrice de eficiență sau probe practice stradardizate.

Așadar prin intermediul unui test aplicat în laborator am încercat să surprind principalele dimensiuni ale domeniului psihomotricități: precizia controlului capacitatea de a efectua mișcări strict adecvate, capacitatea de a combina acțiunile mai multor membre, alegerea răspunsului, capacitatea de a selecta rapid răspunsul corect, timpul de reacție, viteaza mișcărilor brațelor, capacitatea de apreciere a vitezei și modificarea vitezei unui obiect, dexteritatea manuală, dexteritatea digitală, stabilirea brațului și mâinii, capacitatea de așeza foarte precis brațul sau mâna indiferent de viteză, tapping, capacitatea de a executa foarte rapid mișcări din încheietura mâinii, ochire, capacitatea de a efectua un mod particular de ajustare oculo-manuală.

La redactarea lucrării s-a avut în vedere ca variabilele folosite sunt aplicate în practică de către întreaga populație și în toate felurile de profesii. În acest sens mi-am propus să îmbin analiza științifică a unor aspecte legate de teorie cu probe practice suținute în laborator, cosiderând că această dualitate va face prezentarea accesibilă.

Capitolul 1: Cadru teoretic

Despre perceție

Percepția este prezentată ca rezultat a unui stimul complex, care în mod obișnuit acționează concomitent asupra mai multor analizatori. Noi putem recunoaște un obiect și după o singură însușire, de exmplu recunoaștem o floare numai după mirosul ei, o motocicletă după zgomotul ei specific. Prin urmare, recunoașterea este posibilă numai pe baza experienței noastre anterioare, în care au fost implicați și alți analizatori, care au fost stimulați de alte însușiri ale aceluiași obiect și care s-au legat între ei pe cale reflex-condiționată.

I. P. Pavlov menționează că atunci cînd este vorba de percepție venim totdeauna cu experiența noastră trecută. Atunci când ne uitam la o fotografie vedem obiectele în adâncimie, în relief, cu toate că în fața noastră este o suprafață plană. Pentru perceperea reliefului, o însemnătate de bază o au senzațiile tactile și kinestezice care sunt legate cu senzațiile vizuale în cursul experienței trecute cu obiectul, când a coincis experiența tactil-kinestezice cu cea vizuală. Aceste excitații diferite s-au legat în scoarța cerebrală și au format o legătură temporară, care ne permite percepția reliefului și în abesență, în acel moment, a senzațiilor tactile și kinestezice (Alexandru Roșca, 1974). Percepția este strâns legată și de celelalte procese psihice. Un obiect pe care il percepem poate să trezească în noi diferite stări afective și atitudini: ne place sau ne displace, ni se pare interesant, ne atrage, este lipsit de interes etc. Ca mecanism fiziologic, percepția reprezintă formarea și funcționarea sistemului de legături reflex condiționate la stimulii complecși sau la relațiile dintre stimuli. Analizatorii implicați în procesul perceptiv se află în strânsă legătură , aceștia se formează sub influența mediului extern, în corespondență cu legăturile obiective dintre însușirile obiectelor și fenomenelor și dintre obiecte și fenomene (Aniței, 2007).

În psihologia percepției se vorbește despre faptul că, asupra omului, a organelor sale de simț, rareori acționează stimuli izolați, defapat aceasta nu se întamplă aproape niciodată. Așadar omul reușește doar să reflecte complexul, sistemul unitar de stimuli.

Ananiev arată că există interacțiuni intramodale și intermodale: așadar în plan optic, s-au constatat asociații între vederea periferică și cea centrală, între vederea spațială și vederea cromatică. Mai există și asociații optico-kinestezice, cum ar fi mișcarea ochiului care nu este doar un suport al vederii, ea constituie o sursă de recepție asociată cu informația retiniană ( Miuț, 2001).

Conform teoriei tradiționale inferențiale a percepției, percepția unui obiect în mișcare sau staționar provine de la o evaluare a semnalelor retiniene aferente ( în care imaginea este codificată) cu ajutorul semnalelor extraretinali ( în care mișcările ochilor sunt codificate). Vederea joasă este compatibilă cu un fenomen perceptual care apare în timpul unei senzații induse ale mișcării eugoul-ui ( convecție). O versiune modificată a teoriei inferențiale produce un model în care conceptul de semnale extraretinal se înlocuiește cu cea a semnalelor de referință, care nu codifică mișcarea ochilor pe orbitele lor, ci doar cum se mișcă în spațiu. Prin urmare, semnalele de referință sunt produse nu numai în timpul mișcărilor oculare, dar și în timpul mișcării egoul-ui (ca raspuns la stimularea vestibulară și a fluxului de imagine retiniană, care pot induce convecție). Prezenta teorie descrie interfața dintre auto-mișcare și percepția mișcării obiectului. O paradigmă care permite măsurarea cantitativă a magnitudini și câștigul semnalelor de referință și mărimea diferențelor notabile, între semnalele retininiene și cele de referință arată ca distincția dintre teoriile directe și cele inferențiale depind în mare măsură de: 1. O greșeală că veridicitatea perceptuală este evidentă și că informațiile extraretinale nu sunt implicate și 2. Un eșec pentru a distinge între percepția mișcării absolute a obiectului în spațiu și mișcarea relativă a obiectelor în raport unul cu altul.

Percepția desemează în sens curent atât procesul psihic de reflectare a obiectelor și fenemonelor în totalitatea însușirilor lor, cât și produsul final al acestui proces: imaginea sau perceptul. În comparație cu reprezentarea care furnizează o imagine secundară, percepția, fiind directă, generează o imagine primară a stimulului actual. Imaginea se realizează dintr-o serie de codificări, recodificări și se finalizează prin decodificare și reacție.

Legat de percepție Lashley a facut un experiment, acesta a folosit un triunghi alb pe același fond, apoi pe fond deosebit. În urma acestui experiment el a observat că la prezentarea pe fond deosebit nu mai intervine reacția, ci se produc perturbații de comportament. Apoi se apropie fondul de cel inițitimpul mișcărilor oculare, dar și în timpul mișcării egoul-ui (ca raspuns la stimularea vestibulară și a fluxului de imagine retiniană, care pot induce convecție). Prezenta teorie descrie interfața dintre auto-mișcare și percepția mișcării obiectului. O paradigmă care permite măsurarea cantitativă a magnitudini și câștigul semnalelor de referință și mărimea diferențelor notabile, între semnalele retininiene și cele de referință arată ca distincția dintre teoriile directe și cele inferențiale depind în mare măsură de: 1. O greșeală că veridicitatea perceptuală este evidentă și că informațiile extraretinale nu sunt implicate și 2. Un eșec pentru a distinge între percepția mișcării absolute a obiectului în spațiu și mișcarea relativă a obiectelor în raport unul cu altul.

Percepția desemează în sens curent atât procesul psihic de reflectare a obiectelor și fenemonelor în totalitatea însușirilor lor, cât și produsul final al acestui proces: imaginea sau perceptul. În comparație cu reprezentarea care furnizează o imagine secundară, percepția, fiind directă, generează o imagine primară a stimulului actual. Imaginea se realizează dintr-o serie de codificări, recodificări și se finalizează prin decodificare și reacție.

Legat de percepție Lashley a facut un experiment, acesta a folosit un triunghi alb pe același fond, apoi pe fond deosebit. În urma acestui experiment el a observat că la prezentarea pe fond deosebit nu mai intervine reacția, ci se produc perturbații de comportament. Apoi se apropie fondul de cel inițial și, la un moment dat, reapare reacția.

De aici Lashley a tras concluzii cu privire la procesele discriminative în percepție. Un alt experiment interesant este a lui Alexandrova refăcut la noi de A. Bîrcă. Se dă unui subiect, care stă fix privind cu un binoclu întors la un ecran dispus pe un dispozitiv pe rotile, ce poate apropia sau îndepărta ecranul. Pe ecran se află un oarecare desen. La distanța mare

(cam 100 m) nu se vede nimic. La apropierea treptată, subiectul vede la un moment dat ceva, dar nu se poate spune ce. Acest moment este denumit minimum vizibile. Continuându-se apropierea ecranului, se vede o figură oscilantă, care-și schimbă la fiecare pas conturul. Acest nivel de cunoaștere incertă cu un joc de probabilități, care relevă faze în instalarea imaginii, a fost denumit minimum separabile, pentru ca, apropiindu-se și mai mult, să se vadă cu certitudine figura. Acest moment a fost denumit minimum cognoscibile. În experimentul de fața s-a modelat într-o oarecare măsură situația vederii de la distanță în condiții îngreunate, subliminale, care sunt de fapt praguri ale percepției (Cosmovici,1996).

Un studiu efectuat în 2015 asupra percepției corecte și de cunoaștere a acesteia menționează că învățarea perceptuală este un mod puternic pentru un individ care va deveni conștient de frecvența modelelor perceptuale din mediul specific, care sunt relevante pentru obiectivele sale, fără a fi nevoie de desfășurarea unor resurse de control executive costisitoare. Mecanisme cum ar fi decodificarea predictivă, percepția categorică, și a viziuni asupra informațiilor care acționează permite sistemelor noastre perceptive să facă legătura cu cunoașterea prin generararea capacităților perceptuale care sunt ghidate sistematic de modul în care acestea vor fi utilizate. În concepțiile clasice asupra modelelor de percepție, oamenii au acces la ieșirea din componentele percepuale, dar nu au capacitatea de a se adapta la funcționarea internă. Cu toate acestea, oamenii modifică în mod curent și strategic sistemele lor perceptive prin regimuri de formare, care au rezultate previzibile și specifice. De fapt, folosirea unei combinații de dispozitive strategice și automate pentru adaptarea percepției este una din cele mai promițătoare metode de a îmbunătăți cogniția. Încercările de a descrie interfața dintre percepție și cunoaștere presupune ca percepția și cogniția pot fi separate una de alta.

Formarea în scoarța cerebrală a unui sistem de legături care reflectă într-o formă unitară stimulul complex constituie o formă mai complexă de sinteză decât legătura condiționată dintre un stimul izolat și o reacție simplă de răspuns a organismului. Această sinteză superioară permite deosebirea obiectelor după o totalitate de însușiri și totodată permite să se răspundă la stimuli complecși ca la un întreg. Focarele de excitație din scoarța cerebrală provocate de acțiunea, asupra diferiților analizatori, a însușirilor stimulului complex, se leagă între ele, are loc un fenomen de integrare, care produce rezultatul final pe care-l numim percepție (Alexandru Roșca, 1974).

Văzul la om este o caracteristică sezorială de o importanță considerabilă, este știut faptul ce drama produce cecitatea și putem de asemenea să avem o idee a cestei importanțe comparand cele 30.000 de fribre ale nervului auditiv cu milionul de fibre ale nervului optic. Descoperirle din psihofiziologie, aduc cunoștințe importante pentru înțelegerea percepției vizuale.

Un studiu efectuat asupra zonelor creierului implicate în perceperea biologică a mișcării este bazat pe imagistica prin rezonanță magnetică funcțională, pentru a descoperi activități neuronale unice asociate cu percepția biologică a mișcării. Studiul a avut în vedere izolarea activități zonelor din creier în timpul vizionări imagini cu puncte luminate, apoi compararea cu aceste regiuni cunoscute ce au fost implicate în percepția mișcării coerente și percepția cinetică-limitată. O mică regiune din cerebelul medial a fost de asemenea activată atunci când observatorii au emis secvețe biologice de mișcare. Una din cele mai proieminente evenimente biologice este mișcarea umană. Oamenii sunt extrem de adepți la recunoașterea acțiunilor întreprinse de alții. Chiar și atunci când modelele cinematice ale mișcărilor lor sunt portretizate cu nimic mai mult decât atingerea cu mâna a unor puncte de lumină tastate de nivelul articulațiilor majore ale capului și corpului (Johannson, 1973).

Vazul are capacitatea receptării și interpretări de către creier a unei mici cantități de unde electromagnetice care au proprietății ondulatorii ( Fresnel, Maxwell), corpusculare (Planck, Enstein) acestea se propagă cu viteza de 300.000 km/s, raze cosmice sau unde radio.

Complexitatea percepției face ca aceasta să fie împărțită în cinci tipuri de probleme.

În primul când, prin intermediul atenției putem decide care din infomațiile primite vor fi procesate și care vor fi abandonate. În al doilea rând, avem nevoie să știm unde se află subiectul de interes. În al treilea rând, sistemul perceptual trebuie sa determine ce obiecte se află în mediu. În al patrulea rând, sistemul perceptiv trebuie să extragă din informațile primite acele trăsături critice ale unui obiect necunoscut. Constanța perceptuală este strâns legată de capacitatea percepției de a extrage însușirile esențiale. Un alt aspect important în sistemul perceptual este acela de a păstra anumite trăsături ale obiectelor. În fiecare moment organele noastre de simț sunt bombardate cu o cantitate mare de informații din mediu. În urma acestui amalgam de informații care acționează asupra omului acesta încearcă să realizeze o anumită sarcină. Sarcinile sunt diverse, dar indiferent de sarcină, doar o mică parte din informațiile deținute sunt utile pentru scopul propus. Așadar, rolul sistemelor senzoriale și al creirului trebuie să desfățoare o modalitate de selecție a informațiilor, în special a informațiilor relevante pentru îndeplinirea sarcinei prezente. Daca nu ar exista un proces de filtrare a informațiilor, sarcinile nu ar fi duse la bun sfârșit, iar informațiile ireleveane ar copleși informațiile relevante. O trăsătură principală în structura organelor noastre sezoriale și în anumite părți ale creierului este reprezentată de anumite filtre care permit analizatorilor să efectueze o selecție a informațiilor care intra în sistem (Urma, 2005).

1.2. Percepția ca activitate

Multe cercetari experimentale au arătat că atunci când percepția este rezultatul imediat al excitației externe, fără ca subiectul să se implice destul de mult, imaginea preceptivă este de regulă eronată, deformată, difuză, nu corespunde nici individualității obiectului, nici scopului sau experienței subiectului. Corectitudinea imaginii perceptive nu se datoreaza forței excitative a obiectului, ea ține de gradul de implicare activă a subiectului în percepție. Percepția fiind văzută ca un mecanism activ, aceasta se formează, se construiește, se corectează și se verifică prin acțiune. Atunci cand există o îngrădire între acțiune și obiect, percepțiile sunt sărăcăcioase, incomplete, uneori chiar eronate.

Psihologia cognitivă evidențiază cu claritate caracterul de activitate al percepției. Percepția este interpretată în termenii ‚”procesării’’ sau ’’tratării’’ informației, care se poate desfășura concomitent sau secvențial și după principii diferite. Tratarea informațiilor presupune anumite tipuri evidențiate în literatura de specialitate. Un model simplu îi aparține lui Selfridge (1959) și poartă denumirea de pandemonium și are rolul de a identifica modul în care analiza caracteristicilor permite recunoașterea formelor. Sistemul are în componența sa o serie de demoni, fiecare având câte o sarcină specifică în ceea ce privește recunoașterea formelor. Așadar, demonii imaginii înregistrează imaginea inițială a stimulului. Demonii caracteristicilor au rolul de a anailza fiecare caracteristică particulară a stimulului (linii, curbe, unghiuri etc), iar demonii cognitivi sunt responsabili de recunoașterea unei forme specifice, demonii deciziei aleg acele informații venite de la demonii cognitivi care par a corespunde cel mai bine stimulului inițial (Golu, 1971).

Dispariția deformărilor, deci a iluziilor, se datorează omogenizării condițiilor exterioare și a celor interioare.

Pentru Piaget, iluziile nu sunt excepții, ci regula activității perceptive. În studiile efectuate de Piaget asupra perceptiei, cu accent mai mult pe percepția vizuală, el insistă asupra caracterului‚ „deformat’’ al percepției, pe care îl opune caracterul ‚”conservant’’ al inteligenței. În ceea ce privește variațiile iluziilor perceptive acestea sunt însoțite de anumiți factori, printre care cei mai importanți sunt: vârsta, activitatea profesionala a subiectului, particularitățiile contextului socio-cultural în care acesta trăiește și iși desfășoară activitatea ( Paiget, 1961).

Alferd Binet (1857-1911) a observat ca unele iluzii, pe care el le-a denumit înnăscute, se diminuează odată cu vârsta, în timp ce altele, cele achiziționate, se accentuează. Wapner și Werner (1957) au aratat că iluzia lui Titchener crește o dată cu înaintarea în vârstă, în timp ce iluzia lui Muller-Lyer se dimiunează între 6-10 ani, iar apoi crește între 15-19 ani. Zapan demosntrează încă din 1941, prin cercetări experimentale, că la sportivi, comparativ cu nesportivii, unele iluzii ( optico-geometrice, de greutate, tactile, etc.) sunt mult mai atenuate, ei apreciind stimulii prezenți mult mai aproape de realitatea geometrică sau fizică. Iluzia lui Muler-Lyer are o valoare mică la subiecții a căror activitate profesională implică măsurători și aprecieri ale distanțelor. Presupunerea că percepția tinde să reflecte corect realitatea înconjurătoare atrage dupa sine apariția iluziilor nu în orice fel de condiții, ci în condiții strict determinate. Percepția poate fi definită ca fiind relația dintre subiect și obiect ce are loc în anumite condiții de mediu. Apariția deformărilor perceptive sunt prezente atunci cand între variabile cum sunt cele legate de subiect, obiect, mediu, apar o serie de factori perturbatori. Pe baza acestor informații s-au efectuat anumite experimente.

Primul experiment presupune construirea a doua ‚’’aparate’’. Pe o foaie de hartie

( teaca) se desenează un segment de dreapta, pe o alta foaie ( cursorul) se deseneaza o linie ce are un capăt liber, cel din dreapta fiind delimitat de o liniuța mică. Cursorul (care este variabil) este mișcat de către experimentator de la dreapta la stânga, dându-se astfel posibilitatea subiecților să aprecieze când cele două segmente sunt percepute ca fiind egale.

În acest caz se va constata că nu există nici o dificultate în aprecierea corectă a egalității celor doua segmente. În varianta a două apare un alt ‚’’aparat’’: pe teaca se desenează un segment de la dreapta spre stânga ( dedesubtul tecii) și cerem subiecților să precizeze când cele două segmente sunt percepute ca fiind egale. În urma acestui experiment vom constata apariția iluziei lui Muler-Lyer. În a doua parte a experimentului au intervenit o serie de factorii perturbatori la nivelul obiectului ( adăugarea liniilor cu orientarea către exterior sau către interior) care au produs iluzia, creând senzația de ‚’’închidere’’ sau de ‚’’deschidere”

(Binet, 1907).

Într-un alt experiment li se arată subiecților în mod repetat, de 4-5 ori, un stimul, cu creșterea timpului de expunere. Se procedează astfel: stimulul este prezentat la tahitoscop; stimulul este acoperit cu mâna de către experimentator, apoi este descoperit pentru câteva fracțiuni de secundă, cerându-se subiectului sau subiecților să noteze pe o foaie de hârtie ce au vazut. Se procedează la fel de mai multe ori, cu condiția ca de la o prezentare la alta a stimului să crească timpul de expunere. Vom constata ca la primele prezentări percepția stimulului va fi eronată ( unii subiecții scriu ca au vazut niște pete, niște litere). Pe masură ce timpul de expunere crește, subiecții vor reuși să-și corecteze iluzia descoperind că din cuvântul dat lipsește o literă. În acest caz iluzia apărută se datorează intervenției unor factori perturbatori la nivelul mediului. Factorii perturbatorii sunt reprezentați de timpul scurt de expunere a stimului și de mâna experimntatorului, care, interpunându-se între subiect și obiect, a condus la deformarea percepției. Dacă stimulul ar fi fost prezentat de la început fără a fi acoperit de mâna experimentatorului și pentru o perioadă mai lunga de timp, mai mult ca sigur că iluzia n-ar fi apărut sau, oricum, n-ar fi fost atât de răspândită (Golu, 2003).

1.2.1 Mișcările oculare

În cercetările atenției vizuale sunt implicate de cele mai multe ori urmărirea unui obervator care privește un desen sau o scenă. Fixările succesive sunt acele perioade foarte scurte în timpul cărora ochii sunt relativ staționari, evidențiate prin salturi rapide ale ochilor dintr-o poziție în alta. Punctele pe care se fixează ochii sunt acele zone cu cea mai mare încărcătură de informații din imagine. Informația se referă aici la zonele care au cea mai mare probabilitate de a diferenția imaginea de altele de același tip. Multe cercetări au demonstrat relația dintre fixări și informația vizuală, aceasta realizându-se prin prezentarea subiectului a unei imagini care are în componența un obiect fie obișnuit, fie neobișnuit, dar inclus într-un anumi context.

1.2.2. Indicatori binoculari

Ochii au capacitatea de a deduce împreună adâncimea, aceasta se datorează faptului că ochii sunt separați în cap iar imaginea este diferită asupra unei scene. În această categorie apare termenul de disparitate binoculară și face referire la ceea ce înseamnă diferență de imagine văzută de fiecare ochi. În ceea ce privește obiectele apropiate, disparitatea este mai mare, dar cu cât obiectele se îndepărtează aceasta devine mare. La persoanle care au o vedere binoculara și chiar și la animale , partea vizuală a creierului se folosește de disparitatea binoculară pentru a plasa obiectele în diferite locuri din spațiu.

Creierul presupune că este vorba de un loc fixat de ambii ochi, atunci când imaginile se află în același loc din ambele perspective. Disparitatea binoculară are rolul de a ne ajuta să vedem adâncimea în viața de zi cu zi, dar în același timp poate păcăli ochiul să vadă o adâncime care nu există (Alain, 1996).

1.3. Detreminanții percepției

Percepția în desfășurarea ei este influențată de o multitudine de factorii. A.F. Witting si G. Williams (1984) îi împărțeau în factori externi (obiectul, mișcarea, organizarea etc), factori interni (atenția, motivația) și factori relaționali (ce rezultă din interacțiunea primelor două categorii).

1.3.1. Determinatii exteriori

Aici sunt prezente carcateristicile stimulului ( intensitate, durata, frecvența, etc), dar și unele particularității ale contextului în care apar (volumul câmpului perceptiv, omogenitatea și heterogenitatea aceastuia, raporturile spațio-temporale dintre stimuli etc).

Cercetarile în domeniu au aratat că intensitatea stimulului cea mai favorabilă, care asigură o percepție optimă, este cea medie. Intensitățile puternice sau foarte slabe, produc unele efecte nefavorabile ( tocesc acuitatea senzorială, favorizează omisiunea semnalelor, ceea ce duce la scăderea capacității rezolutive și la apariția unei stări generale de disconfort psihic) dar , sunt și greu accesibile. În ceea ce privește gradul de organizare și de stabilitate a percepției nu este același pe întreaga întindere a registrului valorilor fizice ale stimulului. Dimpotriva, el crește sau scade pe măsură ce valorile respective se apropie sau se îndepărtează de zona discriminabilitătii optime. Importante nu sunt doar carateristicile propriu-zis fizice ale stimulului, ci și valoarea lor intrinsecă pentru stimulul dat. Dependența percepției de particularitățile stimulului este ilustrată de cercetarile întrprinse de D.E.Berlyne (1958). Psihologul american a folosit perechi de stimuli diferențiați între ei prin: modul de dispunere (simetrica sau asimetrică); cantitatea elementelor (mai puține sau mai multe); natura materialului (omogen sau eterogen) ; particularitățile contururilor

( regulate sau neregulate); familiaritatea ( imagini reale sau absurde, incongruente).

O importanță majoră pentru percepție o are și contextul în care apare stimulul ce urmează a fi recepționat. Atunci când stimulul se detașează de fond, este perceput mai ușor.

Cercetările care pun accent pe importanța factorilor externi în percepție au o dublă semnificație. În primul rând se pune accent pe obiectualitatea percepției, adică ea reflectă obiecte subtanțiale exterioare și nicidecum stările interne ale conștiinței. În al doilea rând se accentuează carcaterul dinamic și variabil al percepției, uneori chiar probabilist, dependent de dinamica și variabilitatea obiectelor externe. Imaginea perceptivă nu este statică, nu are un caracter mecanic-proiectiv, nu este absolut identică cu obeictul, ci are în vedere o nota de relativitate dată de particularitățile concrete ale stimulilor și mai ales ale situațiilor în care ei sunt prezentați.

Gibson elaborează o teorie, acesta nu pornește de la studiul iluziilor, ci de la studiul percepției corecte, de astfel singura veritabilă. El afirmă că percepția nu este altceva decât o ”priză de contact cu mediul”, nicidecum numai o ” priză de conștință”, cum credeau introspecționiștii, sau numai un ”comportament”, în viziunea behavioriștilor (Gibson, 1966).

Gibson accentuează studiul stimulului cu carcateristicile de organizare ale acestuia, importante pentru a explica funcționalitatea adevărată a percepției. Având în vedere că stimulul conține în el toată informația pertinentă necesară perceperii și cunoașterii lui, numai este nevoie ca subiectul să ”proceseze informația” sau să-i ”construiască smnificația”. Importanța concepției lui Gibson cu privire la percepție este structurată în două concepte introduse și dezvoltate de el. Primul este cel de sistem perceptiv adaptat filogentic prelevării infomației pertinente , este sistemul care integrează organele de simț

(componentele senzoriale) și orientarea receptorilor ( compenente motrice) spre un spațiu, un obiect, un eveniment, ca aspecte pertinente ale mediului celui care percepe. Cel de-al doilea concept, affordance, pune accent pe combinația dintre trăsăturile de suprafață și de substanță ale stimulului, asftel încât să capete sens pentru subiect. Affordance este mai degrabă o proprietate psihologică a stimulului, ce presupune valoarea de utilizare a acestuia. Affordance fiind un ansamblu al aspectelor psihologice pertinente și semnificative ale mediului ființelor vii, va fi determinat conjunctural atât de caracterele fizice ale unui obiect, cât și de capacitățile senzoriale, motorii, mintale ale ființelor (Gibson, 1950).

1.3.2. Determinații interiori

Numărul acestor factorii sunt foarte numeroși, începând cu prezența sau absența atenției și motivației și terminând cu trăsăturile dispoziționale de personalitate. Motivația, ca stimul intern care are rolul de a determina, dirija și direcționa comportamentul, nu poate să nu influențeze modul de percepere a obiectelor și fenomenelor lumii exterioare. Anumite forme și structuri motivaționale, începând cu unele simple, primare, cum ar fi trebuințele biologice, și terminând cu cele superioare, își pun amprenta asupra percepției, influențând rapiditatea, volumul, corectitudinea, selectivitatea ei. Unele cercetări evidențiază rolul recompenselor și pedepselor în percepție. Proshansky și Murphy (1942), au realizat un experiment de apreciere a lungimilor unor linii (aprecierea celor lungi fiind urmată de o mică recompensă, în timp ce aprecierea celor scurte de o pedeapsă, subiecții primind o sumă de bani în primul caz și luându-le-se înapoi în cel de-al doilea caz), aceștia au descoperit că în situația în care s-a lucrat cu recompense și pedepse subiecții manifestau tendința de a judeca liniile ca fiind mai lungi. Subiecții din lotul de control, care nu au fost nici recompensați, nici pedepsiți, n-au manifestat această tendință. Schafer și Murphy (1943) au realizat și ei un studiu demonstrând același lucru folosind figurii ambigue. Unor subiecți li s-au prezentat separat fiecare dintre părțile unei figuri globale, prezentarea unei părți fiind recompensată iar cealaltă parte sancționată. După mai multe prezentării li s-a arătat la tahitoscop figura globală și au fost rugați să spună ce anume văd. Rezultatele au arătat că la subiecți a apărut tendința de a percepe mai degrabă profilul recompensat decât pe cel nerecompensat (Aniței, 2007).

1.3.3 Relația dintre obiect și fond în percepție

În mod obișnuit asupra analizatorilor acționează mai multe obiecte și fenomene, însă noi nu le percepem pe toate în mod egal. Unele informații apar în prim plan, acestea captează atenția și le distingem mai bine, altele însă apar pe un plan secundar, se contopesc unele cu altele și nu le acordăm o importanță prea mare. Fondul perecepției este dat de acele elemente pe care le distingem mai puțin, aici se pune accent în principal pe figură sau obiectul percepției, adică acel obiect care ne interesează și care este ținta observației noastre. Figurii și obiectului percepției îi corespunde în scoarța cerebrală un centru de excitabilitate optimă, regiunile în jurul acestui focar sunt mai mult sau mai putin inhibate, din care motiv excitațiile care ajung în această regiune nu mai pot da o percepție clară, ele vor duce la construirea fondului percepției. Desprinderea obiectului de fond este absolut necesară, deoarece această duce la o buna percepere. Se consideră că lucrurile ce ne sunt mai familiare se desprind mai ușor din fond, le percepem cu mai multă ușurință. Această desprindere de fond este legată de relația noastră cu obiectul, de sarcina care ne stă în față de interesul domninant. Ușurința sau greutatea desprinderii obiectului de fond ține în mare parte și de gradul deosebiri obiective dintre fond și obiect. Cu cât deosebirea este mai mare, cu atît apare o ușurință în desprinderea obiectului de fond. Un exemplu ar fi culorile contrastante care înlesnesc foarte mult acest proces; dacă fondul este redat într-o culoare, iar obiectul pe care vrem să-l scoatem în evidență într-o altă culoare, contrastantă cu cea a fondului, atunci desprinderea obiectului va fi mult mai ușoară. De asemenea și mișcarea obiectului, înlesnește desprinderea lui de fond. Atunci când subiectul este familiarizat cu obiectele, desprinderea lor din fond este dificilă.

Într-un studiu efectuat asupra efectelor stări de spirit asupra percepției conștiente a vitezei: comportament și dovezi electrofiziologice s-au analizat modul în care stările eficiente influențiază această limitare în timp a percepției conștiente. Atunci când un stimul vizual este urmat într-un timp rapid de un al doilea stimul vizual, suntem în mod normal, în imposibilitatea de a percepe conștient. Folosind o sarcină mascată în percepția vizuală, s-a constat că pragul temporar de acces la conștiință este scăzut în starea de spirit negativă și crescută în starea de spirit pozitivă. Diferențele induse de starea de spirit în performața percepției au fost asociate cu diferențe în puterea alpha în curs de desfășurare (în jur de 1- Hz), înainte de prezentarea stimulului. În plus, după prezentarea stimulului s-a constatat o performanță mai bună în timpul stări de spirit negativă. Aceasta a fost asociată cu o coordonare la nivel mondial imbunătățită de o activitate neuronală a oscilațiilor teta. Astfel, efectul stări de spirit asupra percepției conștiente a vitezelor, pare să depindă de schimbări oscilatorii în activitatea creierului, redând sistemului cognitiv mai mulți sau mai puțini stimuli sensibili la intrare.

Capacitatea de a extrage informații vizuale din mediu cu o viteză de percepție rapidă ar fi un avantaj pentru organism, în special dacă o situație este urmată de o experiență negativă. Numeroase studii folosind tehnici de mascare stimulilor vizuali, au arătat că un stimul nu este perceput conștient atunci când acesta apare prea repede, urmată în timp de un stimul mascat indicând faptul că percepția conștientă necesită o cantitate minimă de timp pentru prelucrarea stimului. Această limită temporaă pentru accesul la conștiință se explică în general prin presupunerea că percepția conștientă presupune o comparație între: 1. Activitatea ascendentă de nivel scăzut, indusă de stimuli și 2. Activitate descendentă la nivel înalt reprezetând o ipoteză perceptuală.

În cea mai mare parte a informațiilor despre mediul în care trăim este obținut prin intermediul văzului. Circa jumătate din suprafața neocortexului este implicată în procesarea informației vizuale. În ceea ce privește procesarea informației, analizatorul vizual este relativ bine cunoscut ca fiind important pentru acest proces. Sistemul vizual uman receptează și procesează unde electromagnetice cu lungimi de undă între 440-810 nm, adică spectrul dintre ultraviolete și infraroșii. Principala proprietate a acestor unde este aceea de a fi vizibil. Un fenomen fizic este vizibil dacă provoacă activitate fotohimică la nivelul receptorilor care detremină formarea unor potențiale de acțiune, transportate și prelucrate de sistemul nervos vizual.

Într-un studiu efectuat în 2010 asupra cunoașteri inconștientului , se pune accent pe faptul că acest concept de cunoaștere incoștientă este fundamental pentru o înțelegere a proceselor gândirii umane și menținerea lor în general. Lucrarea de față oferă o trecere în revistă a principalelor cercetări desfășurate asupra proceselor cognitive, și examinează căi care pot fi integrate într-o disciplină de cunoaștere inconștientă. Deși conceptual este în mare parte necunoscut în afara domeniului psihologiei, ipoteze științifice pe cunoșterea inconștientă s-au dovedit a fi extrem de importante în multe domenii care implică prelucrarea cunoștiițelor.

1.3.4. Receptori si codificarea

Organismul primește din mediul în care trăiește diferite forme de energie (luminoasă, mecanică, termică etc). Anumite celule ale organismului s-au specilaizat și au devenit sensibile la o formă determintată de energie, la variațiile ei de intensitate sau la anumite alte carcteristici ale sale. Astfel retina ochiului conține celule care sunt sensibile la energia luminoasa.

Experiența comună ne-ar putea ușor sugera ideea că omul percepe pasiv lumea exterioară, deci a cărei imagine i se impune, fără ca el să poate acționa asupra ei. Ceea ce a fost spus legat de psihofiziologia percepției vizuale ar putea fi îndoielnic, mai ales privind temeinicia acestei concepții. Informația care circulă pe căile nervoase este prelucrată, recodificată la fiecare dintre legăturile sinaptice aflate de-a lungul acestor căi, iar datele provenite direct din stimuli sunt integrate cu altele, ce pot proveni din contextul perceptiv sau din organismul care percepe. La nivel psihofizic, am văzut că observatorul ”decidea” să declare un semnal prezent sau absent în funcție nu numai de cracteristicile fizice ale situației, dar și de utilitatea găsită fiecăreia dintre cele doua decizii posibile; am mai spus, de asemenea, că dimensiunea fizică a stimului nu corespunde punct cu punct dimensiunilor perceptive, după care se ordonează raspunsurile subiectului (Roșca, 1974).

Experiențele realizate asupra recuperării vizuale în timpul stării de conștiință vizuală arată că stimularea auditivă este adesea folosită pentru a evoca răspunsuri la pacienții care au suferit leziuni cerebrale grave, în scopul de a investiga răspunsuri vizuale.

Pentru investigarea răspunsurilor vizuale au fost examinați petențialii stimuli vizuali și răspunsurile comportamentale în timpul recuperării stării de conștiință vegetativă. Metodele au fost: răspunsurile comportamentale la stimuli vizuali ( localizarea vizuală, înțelegerea de comenzi scrise și manipularea obiectelor) și rapiditatea stimulilor evocați au fost examinați la unsprezece pacienții ( vegetativi) la fiecare două săptămâni pentru o perioadă medie de 2.6 luni și pacienți cu stimuli vizuali evocați au fost comparați cu un grup de control sănătos. Rezultatele pacienților a avut loc 2-3 ani mai târziu. În ceea ce privește evocarea stimulior potențiali, amplitudinile au fost mici și latențele au fost mai mari în grupul de pacienți unde controlul a fost relativ. Caracteristicile stimulilor potențiali evocați la prima măsurare au fost legați de rezultatul pe termen lung de la trei ani după accidentare.

Descoperirile arată că îmbunătățirea vizuală răspunde cu recuperearea stării de conștiință vegetativă. Prelucrarea vizuală elementară este prezentă, dar în conformitate cu răspunsurile stimulilor vizuali potențiali este mai săracă starea de conștiință vegetativă decât controlul sănătos și au rămas mai sărace când pacienți au revenit la conștiință.

Percepția spațiului raspunde unei nevoi cu totul fundamentale a oricărui organism mobil și articulat: celei de deplasare și de ”poziționare” în mod util. Această idee ne apropie și de o serie de fapte a căror importanță a fost recent recunoscută, arătând strânsa legatură dintre percepția spațiului și mișcare.

1.3.5. Construcția obiectului

Orice activitatea adaptativă ar deveni imposibilă dacă nu am dispune de reprezentare relativ coerentă și relativ stabilă a mediului ”setea de invarianță” a sistemului nervos o dovedește. Un element esențial al acestei reprezntări îl constituie noțiunea de obiect care dispare din câmpul nostru vizual continua totuși să existe. Îi acordăm proprietăți stabile și îl clasăm după aceste proprietăți. Acordăm informațiilor senzoriale parțiale despre un obiect, valoare de semn, care ne permite să atribuim acelui obiect un ansamblu de proprietăți ce îl pot defini ca obiect unic (Miclea, 1999).

Într-un studiu centrat pe rolul obiectelor și proximitatea în procesarea vizuală, subiecții s-au concentrat asupra unei ținte și au încercat să ignore distractori adiacenți. Distractori pot fi compatibili, incompatibili, sau neutri în ceea ce privește răspunsul țintă. În plus, distractorii și ținta ar putea fi integrate în același obiect, prezentat cu aceiași culoare, prezentat pe diferite obiecte sau prezentate în diferite culori. Un efect tipic în compatibilitatea răspusnsurilor a fost găsit atunci când ținta și distactorii au fost incluși în același obiect sau prezentat în aceeași culoare.

1.4. Percepția spațiului și in special a distanțelor

Cu siguranță că printre mecanismele perceptive cele mai importante pentru adaptare sun cele ce privesc spațiul în care situăm obiectele și acționăm asupra lor, în care trebuie să ne controlam deplasările. Prezentarea nu vrea să creeze iluzia că percepția spațiului nu ar privi , în formele ei cele mai simple, decât două dimensiuni: sus- jos și dreapta-stânga; iar introducerea celei de a treia dimensiune: aproape-departe, ar constitui o achiziție târzie, care s-ar baza pe primele două. De fapt, așa cum s-a mai sugerat adevărul este contrariul: figurile plane nu sunt decât degenerențe ale unui spațiu tridimensional și răspunsurile pe care le suscită nu se explică adeseori decât legat de conduitele obișnuite în spațiu.

Reglarea acestor conduite cere integrarea multor informații aferente ( plecând de la receptori senzoriali spre creier). Unele sunt exteroceptive: ele provin de la receptorii care în mod normal sunt stimulați de agenții exteriori organismului (câmpul vizual, auditiv, tactil). Altele sunt proprioceptive: ele provin de la receptorii care sunt stimulați în mod normal de activitatea proprie a organelor care le conțin, cum ar fi muschii și anexele lor ( informații relative la deplasările părților corpului și urechea internă) informații privitoare la deplasările capului și la poziția acestui față de verticală. J. Paillard (1994) consideră că diferitele informații exteroceptive privind spațiul se unifică în raport cu proprioceptivul muscular, acesta fiind o ilustrare a importanței acordate mișcării, acțiunii, în concepțiile actuale asupra percepției spațiului și asupra percepției în general.

Recunoașterea obiectelor familiare pare a fi practic prelucrată instantaneu, dar măsurarea timpului de procesare experimental s-a dovedit a fi dificilă. Măsurătorile comportamentale cum ar fi timpii de reacție, pot fi utilizați, dar aceștia includ nu numai procesarea vizuală, ci și timpul necesar pentru executarea răspunsului. Într-un studiu s-a folosit o sarcină de clasificare de tipul apare/dispare, la subiecții care trebuie să decidă dacă o fotografie care a apărut anterior cu o rapiditate de numai 2 ms, conține un animal. Putem concluziona că prelucrarea vizuală este necesară pentru a efectua această sarcină extrem de solicitantă realizată în conformitate cu 150 ms. Măsurătorile neurofiziologice ale latenței de răspuns vizual selectiv pot fi folosite pentru a furniza estimări de timp în procesarea vizuală.

1.4.1. Iluziile vizuale si perceptia directa: elaborate pe intuițiile lui Gibson

Gibson argumentează că afișarea picturilor iluzorii conțin informații ”inadecvate” și de asemenea afirmă că sunt un ”tip foarte special de atenție selectivă” și pot rispi iluzia , sugerând că informațiile perceptive ar putea fi disponibile la observatori. În lucrarea de fața perspectivele lui Gibson pun accentul pe iluzii geometrice și analize pertinente dovedite empiric (Gibosn, 1966).

Într-un studiu asupra percepției vizuale de la distanța egocentrică, au fost evaluați 18 tineri și alți mai în vârstă pentru percepția vizuală a distanțelor egocentrice. Observatori au judecat extinderea frontal-paralelă și profunzimea intervalelor spațiale printr-o varietate de distanțe de la 5 cm la 164.3 cm. Cele mai multe dintre obsevațiile percepute în profunzimea intervalelor au fost semnificativ mai mici decât intervalele fronto-paralele, o constatare care este în concordanță cu studiile anterioare. În timp ce hotărârile individuale ale observatorilor în ceea ce privește distanța egocentrică au fost corecte, hotărârile observatorilor mai în vârstă au fost semnificativ mai precise decât cele ale observatorilor tineri. Rezultatele demonstrează că vârsta întaintată produce îmbunătățiri semnificative în capacitatea de a percepe magnitudinea vizuală în distanțele egocentrice.

1.4.2. Iluziile perceptive

Încă de la începutul psihologiei experimentale s-a pus accent asupra iluziilor geomtrice, care se mai numesc ‚’’optico-geometrice, ușor de reprodus și de măsurat. Anumiți cercetători din acest domeniu au considerat că studiu acestor iluzii ar conduce la mai buna cunoaștere a mecanismelor perceptive (Piaget, 1961). Delboeuf si Titchner pun accent pe studierea iluziilor de contrast. Explicația pe care o dau ei se refera la descoperiri recente de micro-elctro-fiziologie a sistemului vizual. Ei pun accent pe faptul că sistemele de amplificare diferențială sunt generale.

Iluziile de asimilare se referă la faptul ca iluzia poate fi considerată ca datorată asimilării unei părți întregului. Așa cum afirmă Jean Paget, mecanismele oculare de explorare ar putea foarte bine explica aceste iluzii. În iluzia verticalei, o verticală este supra estimată în comparație cu o orizonatală de aceeași lungime, iar prin observarea mișcărilor oculare se accentuează faptul că fixările sunt mai dense la extremitățile verticalei (Alain, 1990). Kaufamn si Richards au arătat că densitatea fixărilor este mai mare în centrul de greutate al unghiurilor.

Iluziile geometrice pot produce modificări evidente în percepția mărimi, formei , orientări și poziției. În iuluziile Muler-Lyer, de exemplu, două linii la fel de lungi, înconjurate de perechi de unghiuri obtuze acute și apar inegal în lungime, în timp ce un conducător arată că acestea nu sunt. Cei care suțin percepția indirectă au suținut adesea că iluziile resping teoriile perceției directe. Cu toate acestea, Gibson a dat semnificație iluziilor, în special în contextul de analiză aprofundată în percepția unei imagini. Withagen și Chemero argumetează că percepția se bazează de obicei pe detectarea specfică a variabililor percepute și variabile care numai corelează cu proprietatea de a fi percepute.

1.5. Abordări directe și indirecte în percepția vizuală.

Cele mai multe teorii ale percepției presupun că modele energetice ar afecta simțurile subestimând mediul și, prin urmare nu se poate forma o singură sursă de informații despre mediul înconjurător. Imaginea retiniană a obiectelor, de exemplu, variază în funcție de forma și distanța obiectului și de orientarea observatorului la ea. Astfel, una și aceeași situație asupra mediului poate provoca diferite imagini retiniene. Invers, o imagine a retinei pot fi cauzate de mai mult de o situație de mediu.

Abordări indirecte ale percepției rezolvă problema de ambiguitate în relația dintre informațiile disponibile ale stimului de la nivelul retinei și cauza sa în mediu, propunând că activitatea sistemului viziual construiește o percepție semnificativă a mediului informațiilor stimului cauzate de mediu. În acest proces, informația stimul săracă care ajunge la simțuri este îmbogățită cu cunoștiințe, prejudecăți, așteptări și ipoteze pe baza experienței vizuale aterioare. Astfel, în ceea ce privește percepția vizuală indirectă nu este legată doar de mediul în sine, ci de o reprezentare mentală a mediului inventate și prezente în creier. De obicei, dar nu în mod necesar, variabilele optice devin disponibile ca urmare a mișcărilor organismului sau mediului. Astfel, spre deosebire de informațiile stimul disponibile în imaginea retiniană, variabilele optice nu se referă ambiguu pentru mediu, în schimb, ele dau o importanța mediului. Prin detectarea activă a informațiilor furnizate de către variabilele optice, oamenii au acces direct la mediul lor.

Pentru a rezuma teoria lui Gibson a percepției directe, având în vedere relația de unu la unu între informațiile furnizate de către variabilele optice și cele ale mediului, toate celelalte care sunt necesare pentru a percepe mediul țin de detecatrea informațiilor. Gibson a dizolvat mai multe probleme conceptuale legate de abordarea indirectă. Gibson distinge între actul de a percepe o imagine și actul de a percepe ceea ce este descris în imagine: El (observatorul) poate observa doar informațiile percepute prin ceea ce este reprezentat sau poate să acorde o atenție la imagine ca atare, la mediu, tehnică, stil, compoziție, suprafața și modul în care suprafața a fost tratată. Este posibil, desigur, să treacă de la o atitudine la alta sau prin niște fotografii care ne obligă să mergem înainte și înapoi de la un obiect virtual care este în fotografie cu obiectul real perceput în imagine. Astfel, atunci când vizualizați o imagine, observatorul poate detecta informații care specifică imaginea ca atare și informații care specifică obiectul sau situația în care este reprezentat în imagine.

Punctul crucial al analizei lui Gibson a percepției imagine se află în noțiunea de informații. Mai mult decât atât, Withagen, (2004, Withagen și Chemero 2009) a susținut că, având în vedere existența unor constrângeri asupra proceselor evolutive și de dezvoltare, uneori sistemul perceptual care este necesar pentru detectarea unei anumite variabile specificând nu se poate dezvolta (Gibson, 1966).

Un studiu efectuat pe îmbunătățirea vizuală și auditivă, tratează cu ritmuri audiovizuale, percepția care implică o mișcare observată. Două experimente au investigat o bătaie vizuală transmisă de un punct de lumină ce facilitează căderea figurii umane pe un punct de lumină și se urmărește dacă această imbunătățire a urmat un profil de integrare multisenzorială. În primul experiment, participanții au ascultat trei repetiții ale unui ritm simplu metric și au detectat o perturbare în cea de-a treia repetitive. Ritmul a fost prezentat singur sau împreună cu un ritm vizual. Ambele condiții au fost prezentate cu sau fără o secvență de interferență auditivă creșterea cu patru timpi, a servit pentru a slăbi treptat bătăile ritmice de ritmurile auditive. În al doilea experiment lovirea regulate a bătăilor auditive a avut loc în aceleași combinații cu bătăile vizuale și interferențele auditive.

Rezultatele arată că bătăile vizuale au îmbunătățit percepția și sincronizarea cu ritmurille auditive. În plus, ambele experimente, arată că îmbunătățirea vizuală a atins o performanță uni-senzorială (auditivă) mai mare atunci când condițiile favorabile au fost mai sărace, în conformitate cu principiul procesării inverse. S-a obținut un câștig relativ multisenzorial, în timp ce la performanțele auditive deteriorările au crescut, cu excepția unui nivel intermediar. Împreună aceste rezultate au demonstrate că mișcările ritmurilor vizuale au ajutat la perceperea ritmurilor auditive, care pot fi observate de o bătaie perceptive audio-vizual care se află în perechi în sistemul motor intern.

1.5.1. Procesarea vizuală.

Procesarea vizuală și recunoașterea pattern-urilor au fost unul din primele domenii care au beneficiat de pe urma revoluției cognitive, mai exact studiul modului în care oamenii percep și recunosc obiecte. Abordarea cognitivă abordează o perspectivă generală care implică două stadii a recunoașterii obiectelor: a) descrierea obiectului input în termeni ai unor trăsături relativ primitive , de ex., ”are două linii diagonale și o linie orizontală care le conectează”) ; și b) potrivirea acestei descrieri a obiectului cu descrieri stocate ale obiectului în memoria vizuală și selectarea celei mai bune potriviri ca identitatea obiectului input ( ”această descrierea se potrivește cel mai bine literei A’’). Psihologul Ulrich Neisser (1964) a folosit un model pe calculator al recunoașteri pattern-urilor ( Selfridge, 1959) pentru a-și orienta studiile sale empirice și a oferi dovezi dramatice că un obiect poate fi potrivit cu reprezentări mnezice vizuale multiple în paralel.

Alți cercetători au indicat că procesarea subiacentă percepției obiectului ar putea persista după ce stimulul a fost îndepărtat. Pentru ca acest lucru să se întample, trebuia să existe o memorie vizuală a stimulului. Pentru o astfel de memorie ”iconică” au fost aduse dovezi furnizate de Sperling în experimente clasice din anii 1960. Dovezi pentru memoria auditivă de scurtă durată asemănătoare au fost curând oferite de asemnea (de ex., Crowder și Marton, 1969).

1.5.2. Niveluri ale procesăriii vizuale.

Procesarea informației vizuale la nivel computațional se împarte în două mari stadii: procesare primară și procesare secundară.

Procesarea primară cuprinde acele prelucrări preatenționale, cu o durată de aproximativ 200 de milisecunde, care au ca rezultat reprezentarea, în sistemul cognitiv, a carcteristicilor fizice ale sistemului. Aceste carcateristici realizează separarea stimului de fond, ne arată unde anume este acesta, nu ce anume este. Sunt incluse aici mecanisme de dectare a contururilor, a texturii, mișcării, culorii și a dispunerii spațiale.

Procesarea secundară pune accent pe mecanismele implicate în recunoașterea figurii și obiectelor. Ele au ca input rezultatele procesărilor primare și ca output- imaginea tridimensională a unui obiect în mediu, identificat, recunoscut. Intensitatea stimulilor luminoși face obiectul unor prelucări inițiale care conturează o schiță primară a obiectului perceput. Asupra acestei schițe primare acționează o mulțime de tratamente sau prelucări de stabilire a adâncimii în spațiu prin calculul disparității bincoculare, de reprezentare a mișcării, texturii, culorii și orientări în spațiu a suprafețelor unui obiect.

1.5.3. Procesarea vizuală primară

Desfășurarea optimă a acestor prelucrări presupune o mulțime de asumpții apriorice despre realitatea obiectală, adică regularități statistice ale mediului în care trăim.

Procesarea vizuală primară are rolul de a specifica stimulul vizual supus prelucrării. Pentru ca organismul să se adapteze constă în diferențierea figurii de fond, a obiectului din mediul său, a obiectelor sau figurilor unele de altele. Extaragerea contururilor din patternurile de luminozitate pe care obiectele le transmit retinei semnifică modul principal implicat în constituirea schiței primare. Contururile au rolul de a marca limita unei suprafețe, a unei figuri sau a unui obiect, dar și de a surprinde multe dintre carcateristicile inavariate ale stimulului. Aceste contururi permit și o procesare economică a informației despre stimul, deoarece reduc detaliile la esențial.

Atunci când se stabilesc contururile aceastea se bazează pe procesarea diferențelor de luminozitate. Intensitatea stimulilor luminoși este accentuată la nivel neurofiziologic și subiectiv și are rolul de a permite o mai ușoară segregare a figuri de fond. Cercetările neurofiziologice nu oferă date cu privire la modalitatea concretă de preulcrare a diferențelor de luminozitate pentru dectatarea contururilor (Aniței, 2007).

1.5.4. Procesarea vizuală secundară

Prelucrările secundare au rolul să transforme dintr-o schiță intermediară luată ca input să producă, pe baza unor prelucări variate, schița 3D, adică recunoașterea obiectului.

Recunoașterea ar putea fi definită ca o amplasare în corespondență a imaginii perceptive a obiectului cu reprezentarea sa în memorie. Recunoașterea unui obiect nu este numai flexibilă ci și rapidă. Reprezentarea stocată în memorie, simbolică sau neuronală, reprezintă obiectul indiferent de unghiul sau perspectiva din care este văzut. Această caracteristică este facilitată de existența unor detalii spațiale constante sau proprietăți neaccidentale (Lowe, 1984), cum ar fi paralelismul sau simetria.

Sistemele vizuale și auditive acoperă o arie corticală mai mare în afara zonelor primare de prelucare decât sistemele senzoriale. Oamenii se bzează foarte mult în activitățiile lor pe vedere și auz, iar ariile coretxului au rolul de a scoate în evidență acest lucru. În ariile de prelucare vizuală și auditivă, noi realizăm funcții mai complexe precum recunoașterea obiectului vizual, procesare vizo-spațială și vorbirea și limbajul. Acest capitol tratează vederea și procesarea vizuală a stimulilor de la procesarea primară la funcțiile integrative superioare ale văzului carcateristice operatorului uman în timpul exercitării unui test.

La modul general, ochiul funcționează ca un fel de aparat fotografic, adunând imagini vizuale pe retină și transmițând ”poza” inversată la o hartă ”retinoptică”, la aria primară vizuală specializată în procesarea imaginilor vizuale din cortex. În procesul de operare a sistemului nervos acesta dispune de două tipuri de celule fotoreceptoare. Conurile și bastonașele transformă lungimile de undă electromagnetice ale energiei luminoase și pot extrage informații despre imagini. Conurile, care detectează lungimile de undă colorate sunt mai puține și sunt situate în mijlocul retinei. Bastonașele, sunt mult mai numeroase înconjoară conurile și sunt specializate în percepția umbrelor și griurilor cracteristice vederii în lumina slabă și pe timp de noapte. Stimulii vizuali din partea dreaptă ( câmpul vizual din dreapta) activează receptorii din partea stângă a fiecărei retine iar informația captată de câmpul vizual stâng activează receptorii din dreapta (Aniței, 2007).

O perceptivă nouă pentru condițiile necesare și suficiente în percepția vizuală primară se bazează pe acele descoperiri recente din domeniul științelor vizuale în observațiile neurologice funcționale relevante. Această analiză sugerează că o cerință fundamental în apariția percepției vizuale primare normale, o are cuplajul dintre ariile corticale vizuale timpurii în lobul occipital, care ajută la conținutul imaginii cu domenii specific în lobul pariental care ajută la atenția selectivă. Reprezentări ale spațiului extrapersonal, schema coporală, precum și inițierea în proprietatea perceptuală. Percepția vizuală primară complect intactă care include plasarea normal a conținutului imaginii în spatial extrapersonal, arată că solicit la fiecare moment o complitudine coerentă între ele și eliminarea ambiguităților corespunzătoare în fieacre din reprezentările neuronale care ajută la perceperea imaginii de sine și în spațiu.

1.5.5. Mișcarea stroboscopică

Orice percepție a mișcării se poate spune că în esență este stroboscopică. Sistemul nervos creează senzația de mișcare continuă, integrând succesiunea excitațiilor momentane, însă fiecare înregistrează o schimbare statică. Teuber spune că în cazul anumitor leziuni cerebrale, o motocicletă în mers se vede sub forma unor roți ce se suprapun, fiecare dintre ele apare, însă imobilă. Indiferent de cât de bine se realizează integrarea la nivel retinian sau cortical, ceea ce ar rămâne de bază se referă la faptul că receptarea mobilității derivă dintr-o succesiune de impresii imobile.

Experimente în ceea ce privește mișcarea stroboscopică au fost făcute de Max Wertheimer. Acesta a studiat efectele perceptuale prin aprinderea succeseivă a două obiecte luminoase, în întuneric, acest fenoment este legat de familirizarea farurilor de semnalizare ale avioanelor sau luminile semafoarelor de circulație. Simultaneitatea celor doi stimuli este legată de apropierea acestora în spațiu sau de aprinderea lor la intervale de timp foarte mici.

Atunci când distanța în timp sau spațiu este mare, noi percepem două obiecte separate apărând unul după altul. În condiții favorabile, vedem un singur obiect trecând din prima poziție într-a doua. În cazurile în care o linie verticală e văzută ca înclinându-se în același timp ia o poziție orizontală, observatorul vede obiectul în mișcare, deși fizic nu există decît o simplă succesiune de stimuli imobili. Acest fenomen presupune că cei doi stimuli au dat un punct de plecare, în creier, unui proces de deplasare continuă. Concluzia lui Werheimer asupra acestui proces a fost că, astfel de cazuri între cei doi stimuli, producându-se la mică distanță în spațiu și timp, duc la un fel de scurt-circuit fiziologic, prin care excitația se transmite din primul punct pe al doilea. Efectele dinamice puternice rezultă din ceea ce am putea numi echivalentul imobil al mișcării stroboscopice. Mișcarea stroboscopică are loc între obiecte vizuale care în esență sunt asemănătaore în ceea ce privește aspectul și funcția în totalitatea câmpului, diferența este într-o anumită trăsătură perceptuală, care face referire la, amplasare, mărime sau formă. Configurații de acest fel au loc atunci cînd se dezvoltă un efect dinamic și de simultaneitate. Un exemplu în acest sens îl constituie fotografiile stroboscopice, care prezintă același obiect în mai multe poziții în aceeași imagine sau serie de imagini (Miclea, 1999).

Percepția poate fi văzută și ca un proces de supervizare. Nu este o reflectare fidelă a realității, prin care să ofere un echivalent al fenomenului perceput, dar se efectuează o selecție a stimulior și o prelucare, fără să se ajungă la o reducere a stimulilor. De exmplu, nervul optic are o capacitate de transmitere a 400 milioane bt/sec., creierul uman asimilează numai 100 bt/sec. Iar debitul maxim de informație ce poate fi prelucrat la nivelul scoarței cerebrale este de numai 16 bt/sec ( cf. Cosmovici, p.110). În fenomenul perceptiv nu sunt necesare doar senzațiile, în paralel intervine și personalitatea, cultura, memoria și modul de transmitere a mesajului. Cele șase simțuri, care sprijină realizarea percepției, simțul de orientare, tactil, auditiv și vizual, joacă un rol important în percepția spațiului

Simțul de orientare are rolul de a ghida corpul în spațiu, de al pune în mișcare. Informațiile aduse de simțul de orientare fac referire la direcția deplasării și informații referitoare la forța de gravitație și accelerație (Cosmovic, 1996).

Cea mai mare parte a informațiilor din mediu se obține prin văz: 50% din suprafața neocortexului este implicată în procesarea informației vizuale (Miclea, p. 61).

Sistemul vizual receptează și prelucrează informațiile care vin în ochi sub forma radiațiilor electromagnetice cu lungimi de undă cuprinse între 380-810 milimicroni. Între aceste lungimi de undă, semnalele luminoase au proprietatea de a se face vizibile prin culori care, în spectrul cromatic, variază de la violet la roșu. Culorile sunt, deci, un fenomen perceptiv, nu au fenomen optic (Miclea, p. 62).

Ochiul are rolul de a capta informațiile vizuale din mediu. Sistemul nervos central începe din retină. Până să ajungă pe retină razele de lumină traversează structurile ochiului (corneea, camera anterioară, pupila, cristalinul, umoarea apoasă). Imaginea formată pe retină, mai mică și răsturnată, este o distribuție spațială a punctelor luminoase ale sursei. Zona cea mai sensibilă este zona foveală și se situează în mijlocul retinei. Cristalinul este o lumină biconvexă convergentă are rolul de a face ca razele de lumină, care vin în mod paralel de la obiectele din mediul exterior, să conveargă în ochi, motiv pentru care muchiile paralele ale obiectelor din spațiu, devin convergente în imaginea retiniană. Cu alte cuvinte, imaginea retiniană este văzută ca o proiecție conică a imaginii din spațiu, adică este o imagine perspectivă. Acest mecanism al vederii umane duce la o concluzie bazată pe faptul că, toate imaginiile percepute sunt imagini perspective, ele fiind, de fapt, o priecție conică a imaginii reale.

1.5.6. Percepția obiectelor

Percepția spațiului este legată de percepția obiectelor din spațiu, care duce la detectarea formei, mărimi materialelor, culorilor, a poziției relative dintre obiecte, a distanței dintre acestea și privitor. Alături de dectarea acestor carcateristici fizice, se produce o divizare a obiectelor și o divizare a lor în părți componente. Așadar, structurarea obiectelor și a spațiului, văzut că între, și o ierahizare care are ca scop organizarea stimulior vizuali după anumite mecanisme proprii gândirii umane. Percepția spațiului și percepția obiectelor se realizează după aceleași mecanisme ale percepției vizuale, deoarece spațiul este înțeles ca un ansamblu de obiecte situate în spațiu se constituie ca întreg iar din acest moment al percepției vizuale atât ansamblul cât și obiectul în sine, se supun acelorași legi sau mecanisme de gândire. Potrivit ultimelor studii de psihologie, s-a constat că atat la nievel de obiect cât și la nivel de ansamblu de obiecte, percepția se realizează în două faze: percepția vizuală primară și percepția vizuală secundară.

Acei stimuli luminoși care vin spre retină, au rolul de a se descompune în puncte luminoase, din această mulțime de puncte sistemul nervos extrage informația relevantă. Percepția vizuală primară beneficează de o operație importantă care constă în separarea figurii de fond, a obiectului față de fundal sau a obiectelor între ele.

Schița primară rezultă din extragerea contururilor obiectelor și organizarea lor în câmpul vizual, aceasta oferă date primare pentru constituirea schiței intermediare, și face referire la stadiul în care sistemul vizual uman face prelucări privitoare la adâncime, culoare, umbre și lumini, texturi, mișcare. Schița intermediară are în vedere prin perceperea adâncimii, faptul că se obțin informații referitoare la distanțele relative dintre obiecte și se referă doar la partea vizibilă a obiectelor, deci numai informații despre relief. Vederea binoculară are un rol major în perceperea adâncimii. Fenomenul de sterescopie sau stereopsis este mencanismul cel mai important în detectarea adâncimii. La nivelul simțului vizual, fenomenul de stereoscopie are loc datorită faptului că, cei doi ochi, sunt două puncte de vedere diferite, rezultând două imagini diferite pe cele două retine în urma acestui proces apare o disparitate retinală. În urma acestei disparități sistemul nervos calculează distanța obiectului față de observator, cât și diferența relativă dintre obiecte. Apare o imagine tridimensională care are loc o legatură a celor două imagini plane. Imaginea tridimensională a obiectului în spațiu apare atunci când cei doi ochi nu mai funcționează fiecare pentru sine ci sunt utilizați ca un unic organ de către o privire unică.

1.5.7. Percepția profunzimii spațiale

Profunzimea face referie la distanța absolută dinstre observator și obiect și la distanța relativă dintre părțile aceluiași obiect de care ține și reprezentarea în relief.

Percepția profunzimii spațiale beneficează de indicatori senzoriali de profunzime sunt indicatorii binoculari care transmit datele sistemului nervos prin tensiunea din mușchii ochiului. Acomodarea cristalinului ține de faptul că acesta se curbează mai mult sau mai puțin în scopul obținerii unei imagini clare, în funcție de distanța psivitorului față de obiectele din ansamblu. Un alt aspect important este convergența ochilor și are rolul de a da indicații privitoare la distanțele absolute. Atunci când un obiect sau o suprafață e mai îndepărtată de privitor cu atât ochii converg mai puțin. Disparitatea de viteză este un indicator precis al direcției de deplasare în profunzime (Cosmovici, 1996).

1.5.8. Percepția axelor rutiere

Axele de deplasare sunt subsisteme ale mediului urban cu rol major în funcționarea urbană (Bailly, vol.I, p. 99). Traseele de circulație rutiere, pietonale sau feroviare determină viteza, succesiunea, natura experienței vizuale (Simonds, p. 177). S-a constatat că orașul este mai bine perceput atunci când trama stradală e regulată și bine organizată (de Junge, 1962, apud Antonie Bailly, p. 100). Într-un studiu efectuat asupra vitezei de procesare și rezultatul în timpul formării și stimulării conducerii în imbunătățirea acesteia, autorii au constat că în ceea ce privește câmpul de vedere, viteza de procesare și atenția spațială, pot fi îmbunătățite în timpul unei formării. Au fost evaluate efectele ameliorării pe adulții cu o vechime în performanța de conducere. Adulți în vârstă au participat la un pogram de training (N-48) pentru procesarea vitezei, acesta consta într-un program tradițional de formare pentru conducători auto în care a fost evaluată stimularea asupra conducerii,

( M-22) și pe un grup de referință cu risc scăzut ( N-25). Înainte de training și imediat după, dar și după o întrârziere de 19 luni, fiecare participant a fost evaluat într-un stimulator de conducere și a finalizat evaluarea în 14 mile de condus pe drum deschis. În timpul trainingului de procesare a vitezei, fără trainigul stimulator, s-a văzut o imbunătățire a câmpului de vedere, prin măsurarea transferului stimulului, acesta a dus la mai puține manevre periculoase în timpul evaluării de conducere. Grupul care a participat la trainingul de instruire s-a constat că și-a imbunătățit performanța de conducere pe două măsuri: folosind corect aceiași bandă și utilizarea corespunzătoare a semnalului. Efecte similare nu au fost observate în timpul trainingului de procesare a vitezei nici la grupurile de referință cu risc scăzut. Persistența acestor efecte a fost evaluată la un interval de 18 luni. Aplicațiile actuale includ evaluarea conducătorilor auto și sunt introduse programe de formare și de interveție cognitivă pentru adulți în vârstă.

1.6. Echilibrul psihologic și echilibru fizic.

Echilibrul se poate spune că este atunci când două forțe egale acționează în sensuri contrare. Această definiție se poate aplica și echilibrului vizual. Orice imagine vizuală finită, la fel ca un corp fizic are un punct de echilibru sau un centru de greutate. Așa cum punctul de echilibru fizic al celui mai neregulat obiect plan poate fi stabilit determinând-se punctul în care obiectul stă în echilibru pe vârful degetului, tot astfel centrul unei imagini vizuale poate fi detreminat prin încercări repetate. Deman W. Ross, menționează că modul cel mai simplu de a face aceasta este să mișcăm un cadru în jurul imaginii pînă cînd cadrul și imaginea sunt în echilibru, atunci centrul cadrului va coincide cu centrul de greutate al imaginii, simțul vederii detectează echilibrul atunci cînd forțele fiziologice corespunzătoare din sistemul nervos se distribuie astfel încît să se compenseze reciproc (Neveanu, 2013).

1.6.1 Vederea ca explorare activă.

Imaginea optică de pe retină stimulează vreo 130 de milioane de receptori microscopici, fiecare reacționează la lungimea de undă și intensitatea luminii primite. Majoritatea receptorilor nu funcționează independent, însă prin anumite conexiuni neurale se stabilesc grupuri de receptori retinieni, cel puțin în cazul ochilor anumitor animale, aceștia reacționează colectiv la anumite mișcări, contururi, tipuri de obiecte. Pentru transformarea infinității de stimuli individuali în pe care le vedem sunt necesare anumite principii ordonatoare.

În dezvoltarea organică percepția începe cu sesizarea celor mai evidente trăsături structurale. De exemplu această strategie a fost aplicată copiilor de doi ani și cimpanzeilor care învățaseră că dintre două cutii ce li se prezentau cea cu un triunghi având o anumită figură și mărime conținea întodeauna lucrurile bune de mâncat și aplicau cu ușurință această obișnuință unor triunghiuri cu aspect foarte diferit. Un triunghi negru pe fond alb poate fi înlocuit cu un triunghi alb pe fond negru, sau un triunghi conturat cu unul compact. Generalizarea este conceptul denumit de psihologi referitor la procesul perceptual dezvăluit de acest tip de comportament.

1.6.2 Orientarea în spațiu

Înfățișarea unui obiect individual nu rămâne întodeauna același, iar un anumit individ nu arată exact la fel ca și ceilalți membri ai speciei respective. Identitatea unui obiect vizual este lagată în mică măsură de figura lui decât de scheletul structural pe care îl creează forma. Pe lângă coordonatele câmpului retinian și ale mediului vizual, se adaugă un al treilea cadru de orientare spațială și este legat de cea kinestezică, prin senzațiile musculare din corp și prin organul de echilibru din urechea internă. Forța gravidațională este sesizată indiferent de poziția corpului sau a capului. Aceste senzații kinestezice în viața cotidiană sunt de regulă armonizate cu cele provenite din cadrul vizual al ambianței. Însă atunci când privim în jur la o clădire înaltă chiar și conștiința înlicării capului se poate dovedi insuficientă pentru a compensa amprenta aplecare a fațadei înspre înapoi, iar dacă aceiași imagine apare pe un ecran de cinematograf, postura verticală a observatorului, împreuană cu cadrul vertical al imaginii, face ca observatorului, împreuna cu cadrul vertical al imaginii, face ca imaginea de film să fie înclinată. Herman Witkin a arătat în experimentele sale că oamenii diferă mult în privința gradului în care orientarea lor spațială se bazează pe simțul vizual sau pe cel kinestezic. S-a constat că personele mai sensibile sub raport vizual, influențate de lumea exterioară, sunt în general mai puternic orientate spre exterior, mai dependente de normele ambianței, pe când persoanele mai sensibile sub raport kinestezic, care răspund unor semnale din înseși corpurile lor, par a fi orientate spre interior preferând propria lor judecată (Neveanu, 2013).

Într-un studiu s-au explorat patru factorii care influențiază hotărârile oamenilor legate de distanțele exocentrice în mediile virtuale. Participanții au navigat ușor în mediul virtual și au făcut estimări în mod repetat asupra magnitudini distanțelor exocentrice. Vederea câmpului geometric și prezența feedbackului s-au dovedit ca având cel mai puternic efect asupra deciziei. În ultimii anii, creanțe majore au fost făcute cu privire la eficacitatea potențială a mediilor virtuale, pentru cunoștiințele de formare și competențe. Multe cercetări bazate pe percepția vizuală în mediul virtual s-au concentrate pe determinarea aspectelor din mediu care ar influența percepția spațială.

Factorul psihologic care poate influența acuratețea perceperi distanței în mediu virtual este data de prezența feedbackului de a corecta erorile. Niciun experiment care a examinat percepția distanței în mediu virtual nu a dat participanților feedback cu privire la exactitatea răspunsurilor lor. Deși refuzul de feedback permite cercetătorilor să investigheze percepția initial a oamenilor, este posibil ca atunci când dai un feedback mai devreme de formarea lor, oamenii ar putea învăța să-și medieze percepțiile lor la un nivel cognitive superior. Un al doilea experiment arată că efectul de feedback a fost accesat direct prin nedivulgarea acestuia de la un grup de participant și compararea performanțelor lor cu cea a unui grup comparabil care a primit feedback-ul. Până în prezent, studiile referitoare la percepția distanțelor egocentric au puncte de vedere staționare asupra stimulior static, eliminând potențialul important de informații legate de adâncimea si distanța derivate din mișcare.

Concepția spațială se limitează la o dîră liniară, deoarece nu există o precizare a formei. Anumite entități lipsite de subtanță materială și definite prin amplasarea lor parțială pot fi concepute sub raportul distanțelor, vitezelor relative și deosebirii dintre cele două sensuri de mișcare, apropierea și îndepărtatrea. Concepția bidimensională are în vedere două adousuri importante.

În primul rând, ea oferă întindere în spațiu și, implicit, variații de mărime și formă: lucruri mari și lucruri mici, lucruri rotunde și lucruri unghiuluare, lucruri foarte nergulate.

În al doilea rând, ea adaugă simplei distanțe diferențele de direcție și orientare. Formele se pot distinge după numeroasele direcții posibile spre care se îndreaptă, iar așezarea lor relativă poate fi infint de variată.

Spațiul tridimensional oferă libertatea deplină prin faptul că formele se extind în orice direcție, aranjamente fară număr ale obiectelor și mobilitatea totală. Dincolo de aceste trei dimensiuni ale spațiului imaginile vizuale nu pot trece, orice extindere se poate realiza doar prin construcții mintale.

Creierul tinde să asocieze carcateristicile specific ale stimulilor dintre toate modalitățile senzoriale. Intensitatea produsă de un sunet este, de exemplu, asociată cu atitudinea spațială astfel încât sunetele sunt mai înalte sunt resimțite ca fiind ”sus”, în spațiu și sunetele mai joase sunt percepute mai ”jos”. Am investigat dacă schimbările produse în timpul intensități sunetelor ar putea fi eficiente pentru percepția mișcări vizuală simliară cu cea în locația de sunete. S-a demonstrat că doar sunetele alternante de sus/jos induse de o mișcare iluzorie vertical a unui stimul visual static, în timp ce sunetele care alternează în intensitate superior/interior nu au indus această iluzie. Intensitatea unui sunet nu modulează locația percepției mișcării vizuale indusă de alterarea suntelor de sus/jos. Doar după o expunere prelungită, intensitatea sunetelor a devenit o provocare pentru mișcarea vizuală superioară/inferioară. Acest lucru a avut loc chiar dacă în timpul expunerii sunetului și amplasarea acestuia s-au asociat într-un mod incongruent. Aceste rezultate indică faptul că această corespondență între intensitatea sunetului și spațiu nu este o putere atât de mare asupra conduceri și modulări percepției mișcării vizuale.

Constanța perceptuală i-a determinat pe mulții teoreticeni să persupună că, atunci când privim lumea fizică din jur, noi percepem obiectele în mărimele lor reale și la distanțe reale. Se presupune că pe scară de distanțe considerabile, observatorul, în condiții favorabile, poate vedea corect mărimea și forma obiectelor. Asta nu înseamnă că atunci când el va compara obiectele apropiate cu cele îndepărtate va percepe lucrurile egale fizic ca fiind egale. Efectul de adâncime este relație dintre structura proiceiei bidimensionale și structura disponibilă în a treia dimensiune. S-a demonstrat în urma efectuării anumitor experimente ca atitudinea mintală a privitorului poate influența puternic mărimea efectului de adâncime perceput. Privitorului i se poate cere să se concentreze asupra situației, așa cum e în realitate, spre deosebire de felul cum arată sau să aducă scena în planul frontal, ca și cum ar fi o imagine plană. Psihologul Robert Thoules a sesizat că studenți din India, mai puțin familiarizați cu reprezentarea în perspectivă, vedeau obiectele înclinate mai aproape de forma și mărimea lor ” reală” decât studenți britanici.

Mișcarea este văzută ca fiind cel mai intens indicator vizual al atenției. Wertheimer a constatat, în experimentele sale cu mișcarea stroboscopică, că anumite condiții priveau nu un obiect deplasându-se dintr-o poziție în alta, ci mai exact o mișcare pură ce avea loc între două obiecte, fără legătură cun nici unul dintre ele (Wertheimer, 1994).

S-a constatat că receptarea vizuală a mișcării se poate datora unui număr de trei factori și aceștia în mișcarea fizică, mișcarea optică, mișcarea perceptuală. La aceștia putem adăuga factori kinestezici care, în anumite condiții, pot provoca singuri o senzație de mișcare. Se poate vorbi de o mișcare optică atunci când obiectele proiectate sau proicția întregului câmp vizual se deplasează pe retină. Această deplasare are loc atunci când ochi observatorului nu urmăresc mișcările obiectelor percepute. Dacă cineva ar urmări ce se petrece în ochi cuiva, în timpul examinări diferitelor părți ale unui tablou de pe perete, s-ar constata că atunci când se schimbă punctul de fixare, întreaga imagine se deplasează pe retină în sens invers. Centrului motor din creier îi sunt comunicate orice mișcare a ochilor, capului ori corpului, dar de fapt însuși impulsul de a ne mișca este un proces cerebral.

Feedbackul provenit din aceste procese motorii influențează percepția vizuală. Există anumiți factori specific vizual care acționează în câmpul perceptual, aceștia influențiază modul în care vederea rezolvă ambigutățile motorii. Dunker prin regula sa, arată că în deplasarea motorie cadrul tinde să fie perceput ca imobil, iar obiectul dependent ca mobil. Dacă un obiect își schimbă forma și mărimea, iar celălalt rămâne neschimbat, obiectul ce variază preia mișcarea.

Percepția mișcării vizuale este fundamentală pentru multe aspecte legate de percepția vizuală. Percepția mișcării vizuale a fost mult timp asociată cu partea dorslă

(pariental) și implicarea formei ventrale (temporal) asupra căilor vizuale nu au fost considerate critice pentru percepția normală de mișcare. Într-un studiu s-a anlizat dacă există daune circumscrise în deteriorarea percepției mișcării la nivelul cortexului vizual. Percepția mișcării se bazează pe sarcinile non-formă (coerența mișcării și detectarea mișcării) și pe complexul structură-formă-mișcare pentru o gama largă legată de viteza de mișcare, toate afișate central au fost evaluate la cinci pacienți cu leziuni circumscrise ăn partea dreaptă sau stângă pe cale vizuală ventrală. Pacienți cu leziuni pe partea dreaptă, au afișat deficiențe generalizate legate de partea vizuală ventrală, în percepția mișcări centrale, chiar și pentru mișcările non-formă, atât pentru viteze lente cât și pentru viteze mari, acest lucru a avut loc independent în integritatea anumitor regiuni parientale. În contrast cu percepția tradițională în care doar fluxul dorsal este critic pentru percepția mișcării, aceste noi constatări implică o mai mare distribuție a circuitelor în care sunt integrate căi vizuale ventral drepte, de asemenea, este necesar și pentru percepția mișcării de non-formă.

Sistemul vizual este în mod tradițional repartizat în două fluxuri de procesare principală: căile vizuale din partea ventrală și partea dorsală vizual-spațială, denumite uneori căile ”mișcări”. Multe rezultate arată că partea ventrală poate fi, de asemnea, implicată în percepția mișcări. De exemplu, regiunile sensibile la mișcare sunt localizate anatomic la intersecția fluxurilor dorsale și ventrale în cortexul temporal lateral și nu sunt exclusiv doar în căile dorsale. Constatările suplimentare, de la primate non-umane, indică faptul că în ceea ce privește cortexul vizual poate juca un rol funcțional important în percepția mișcării. S-a sugerat de asemenea că mișcarea înceată ar fi susținută de calea ventrală, în timp ce mișcarea rapidă este susținută de partea dorsală. Pentru a vedea contribuția cortexului vizual ventral în percepția mișcării, am comparat percepția vizual motrică la cinci adulți cu leziunea centrală în cortexul ventral și cu vârsta și genul potrivit.

Studiul arată că abilitatea de a percepe stimulii lenți și rapizi în mișcare apar în vederea centrală și sunt dependeți de integritatea cortexului vizual ventral, în special în emisfera dreaptă. Această constatare sugerează o interacțiune strânsă între cortexul vizual ventral și percepția mișcării, care nu au fost observate până în prezent, și, prin urmare, contestă ideea că o rețea din zona creierului din fluxul dorsal este suficientă în sprijinirea mișcării normale (Golu, 1971).

Aspectele mai specifice ale mișcării, cum ar fi direcția și viteza, sunt, de asemenea percepute potrivit cu situația existentă în câmpul vizual. Mișcarea este perceptibilă doar între anumite limite de viteză. Prin unele experimente s-a arătat că viteza de desfășurare a proceselor chimice din corp poate influența perceperea timpului. Pieron a realizat un experiment prin care le-a cerut unor subiecții să apese un manipulator Morse de trei ori pe secundă, cu cea mai mare precizie, de care puteau da dovadă în evaluarea acestui interval de timp. Când subiecților li s-a ridicat puțin temperatura corpului prin diatermie ei au început să apese manipulatorului mai frecvent, demonstrând astfel că viteza timpului subiectiv sporise. În ceea ce privește viteza vizuală aceasta depinde și de dimensiunile obiectului. Așadar, obiectele mari par să se miște mai lent decăt cele mici. Câmpul ambiant mai mic favorizează accelerearea mișcării. J.F. Brown pentru a evidenția accelerarea mișcării a folosit șiruri de figuri ce se deplasau intr-un cadru dreptunghiular. Atunci când

s-a dublat mărimea cadrului și a figurilor viteza a scăzut, aparent, la jumătate. Pentru a nu se produce o schimbare, viteza trebuie să varieze proporțional cu dimensiunea obiectelor

( Brown, 1931).

1.6.3. Indiciile utilizate in perceperea distanțelor

Atunci când se studiază experimental, la adult, care sunt indiciile de care el se servește pentru a percepe distanțele, se constată de la început că acestea sunt numeroase și de naturi diferite. Situarea unul față de celălalt a obiectelor apropiate nu o sesizam pornind de la aceleași indicii ca în cazul obiectelor depărtate. Si, în plus, o decizie perceptivă poate folosi mai multe indicii diferite, acordând, după circumstanțe, mai multă greutate unora decât altora. Se recunosc aici caracteristicile unei decizii cu risc, luată pornind de la informații care, fiind mai multe, sunt totuși insuficiente, sau chiar contradictorii (o parte din experimente constau tocamai din a face aceste informații să fie contradictorii creând ”conflicte perceptive”, care permit analizarea infornațiilor folosite și modalitatea lor de integrare). Este de remarcat faptul că subiectul nu este conștient, în general, mecanismele lui perceptive furnizând-i în general o decizie unică, bună sau proastă. Printre factorii având cea mai mare greutate vom găsi mișcările și acțiunile subiectului ca și informația sa anterioară despre obiecte și situații. Un număr mare de studii au arătat că există influențe asupra percepției vizuale în efortul depus pentru perceperea vizuală la distanță. Aceste studii s-au concentrat pe efectele proprietăților relevante ale corpului și prin efortul de a ajunge la obiectele la care oamenii doresc să ajungă .a fost investigat acest subiect în ceea ce privește lărgirea obstacolelor și rolul lor în perceperea distanțelor. Participanți au trebuit să estimeze distanța în linie dreaptă la un cilindru situat chiar în spatele unei bariere transparente de lățime variabilă. Rezultatele arată că participanți au perceput distanța în linie dreaptă cu cilindru ca fiind mai mult atunci când au intenționat să profite prin atingerea cilindrului în jurul unui obstacol larg transparent, mai degrabă decât de a ajunge în jurul valorii celei mai înguste. Rezultatele arată că proprietățile relevante de a ajunge la influențarea distanțelor percepute de mediul înconjurător, susțin astfel o vedere întruchipând percepția vizuală a spațiului. Oamenii percep un obiect de departe ca fiind aproape atunci când intenționează să-l ajungă cu un baston, decât atunci când inteționează să ajungă fără acest instrument. Aceste rezultate sugerează că modificări ale proprietăților de extindere doresc să ajungă ( de exemplu, un mâner de orientare) influențate de distanțele Euclediene percepute (Golu, 2003).

Pentru ca imaginea unui punct să fie proiectată pe foveele celor doi ochi, trebuie ca cei doi globi oculari să conveargă către acel punct. Aceasta convergență este cu atât mai marcată cu cât obiectul este mai apropiat. G. Bernyer, G. Durup, H. Pieron au creat un conflict perceptiv asociind o micșorare a mărimii aparente a unui obiect (ceea ce sugerează o departare) cu o creștere a convergenței (care sugerează o apropiere). Rezolvarea conflictului este diferită după cât de familiar este obiectul: dacă este familiar, se impune constanța mărimii sale reale și subiectul percepe o depărtare în ciuda creșterii convergenței. Rezolvarea este diferită și de la subiect la subiect și potrivit atitudinii prealabile ce le-a fost sugerată.

Imaginea retiniană devine din ce in ce mai mică atunci când un obiect de mărime constantă se îndepartează din cauze fizice. Mecanismele noastre perceptive sunt organizate în funcție de acest fenomen fizic. Ele interpretează ca îndepărtare, micșorarea aprentă a mărimii unui obiect. Ele ilustrează ipoteza unei dimensiuni invariate în cazurile în care nu se dispune de nici o conștiința specifică despre obiectul în cauză, ca și cum cunoștiințele ar fi rezultatul unor experiențe obișnuite pentru orice fel de obiecte (Atkinson, 2002).

1.6.4. Percepția subliminală

Având în vedere controversele asupra percepției despre modul de interpratare a raspunsurilor survenite de la diferiți stimuli au dus la apariția în 1968 a percepției subliminale introdusă de Worthington. Acesta considera percepția subliminală un fenomen prin care putem să percepem ceva fară să ne dăm seama. Un exemplu în acest caz ar fi, o imagine care nu este aratată foarte rapid poate trece atât de repede, încât să nu puteam spune ce reprezintă, dar poate influența felul în care răspundem la altă sarcină. Aceasta este dovada faptului că am perceput imaginea la nivel inconștient. În studiul realizat de Worthington subiecților li s-au arătat două puncte de lumină pe un ecran și li s-a cerut să estimeze care era mai strălucitor. În fiecare spot de lumină era plasat un cuvânt, dar atât de slab, încât nu putea fi perceput conștient, ci doar subliminal. În urma acestei etape, subiecții nu și-au dat seama de existența cuvintelor în spoturile de lumină. Worthington a constatat că, dacă în spot apărea un cuvânt pasional, spotul era considerat mai puțin strălucitor decât un spot conținând un cuvânt plăcut sau neutru. Se poate menționa că sistemul perceptiv ne ”apără”, într-adevăr, împotriva stimulior neplăcuți (Reuchlin, 1999).

1.6.5. Percepția mărimii

Asupra refelctării mărimii obiectelor participă mai mulți analizatori, între care s-au format, de-a lungul expereienței individului, legături condiționale stabile. Imaginea de pe retină a obiectului constituie o componentă importantă în mecanismul acestei reflectării asupra obiectului. Cu toate acestea, mărimea obiectului nu depinde numai de imaginea de pe retină, deoarece se întâmplă ca imagini egale pe retină să producă și două obiecte diferite ca mărime, aflate la distanțe diferite de cel care le percepe, această constatare se face în funcție de obiectul care se apropie sau se îndepărtează și de aici imaginea aceluiași obiect pe retină scade sau crește. Percepția de mărime este constantă deoarece se păstrează constantă relația dintre elementele care alcătuiesc stimulul complex. Aceste compenente împreuna cu imaginea de pe retină ne dau percepția de mărime, sunt defapt impulsurile kinsetezice de la mușchii ciliari și ai globilor oculari implicați în fenomenele de acomodare și conevergență cu scopul fixării obiectului la distanțe diferite. I.P. Pavlov vorbind de mecanismele fiziologice ale constanței percepției de mărime, spunea că o anumită combinare a mărimii imaginii de pe retină cu o anumită încordare a mușchilor oculari

(interni și externi) este semnalul unei anumite mărimi pe care o verifică în cele din urmă, simțul pipăitului.

1.7. Percepția adâncimii și distanței

Deși imaginea obiectului pe retină este bidimensională, noi vedem spațiul tridimensional, adică percepem, pe cale vizuală, adâncimea și distanța. Se spune că noi nu avem un analizator special pentru adâncime și distanță, deși le percepem. Posibilitatea acestei percepții a adâncimii și formei se evidențiază datorită legăturilor condiționate care se formează, încă din primele lunii ale vieții copilului, între diferiți analizatori. În primul rând aceste legături se fac între componenta retiniană și kinestezică a analizatorului vizual, precum și între aceste compenente și impresiile furnizate de analizatorii tactil și kinestezic, aceștia fiind stimulați în urma contactului cu obiectele. Cercetări asupra persoanelor operate de cataractă congenitală arată ca la începutul experienței vizuale după operație, persoana respectivă nu poate aprecia corect, numai pe baza vizuală, distanța, mărimea, forma și relieful obiectelor (Neveanu, 2013).

Aprecierea corectă a adâncimii și distanței efectuată numai pe bază vizuală devine posibilă treptat, după ce pe lângă impresiile vizuale s-au adăugat impresiile tactil-kinestezice, în urma pipăirii obiectelor, a apropierii și depărtării de ele.

Convergența este un indicator atît monocular cât și binocular. Atunci când privirea noastră trece de la un obiect îndepărtat la unul apropiat, ochii converg, adică axele lor se orientează spre interior, în cazul trecerii privirii de la un obiect apropiat la unul îndepărat are loc îndepărtarea axelor vizuale (Neveanu, 2013) .

Convergența și divergența se produc atunci când are loc contractarea și relaxarea mușchilor globului ocular, care trimit impulsuri la scoarța cerebrală. În ceea ce privește senzațiile kinestezice pe care le produc, în mod obișnuit nu ne dăm seama, dar ele au un rol însemnat în percepția distanței, fiind legate, în cursul experienței individuale, cu imaginea retinală a obiectelor. Îndepărtarea obiectului face ca axele vizuale să devină paralele. Fenomenul de convergență acționează în anumite limite, și anume pâna la circa 15-20 m distanță dinstre subiect și obiectul perceput. În cazul în care distanțele depășesc această limită ne sprijinim mai ales pe imaginea de pe retină.

David Hubel și Torsten Wiessel din școala medicală de la Harvard, aceștia au demonstrat modul în care câmpurile receptoare sunt analizate cu o complexitate crescândă într-o coloană de straturi din ce în ce mai profunde din corpii striați sau din cortexul occipital, hipercoloanele sunt acele celule care reacționează la verticalele, orizontalele sau oblicele din unghiul specific; celulele complexe din straturile mai profunde reacționează la unele constante, fie la o direcție. Percepția vizuală, nu poate fi considerată o formă de intuiție, ea se bazează pe o veritabilă prelucrare analitică a informatiilor luminoase, ceea ce constituie geneza formelor (Neveanu, 2013).

1.7.1. Mișcările oculare

Ochiul este un organ senzitiv extraordinar prin complexitate, dar de multe ori iese din obișnuit și prin mobilitatea sa. Fiind pus în mișcare de șase mușchi, el poate capta informație din mai multe direcții.

Periferia prin suprafața sa mare și sensibilitatea permite detectarea și localizarea țintei într-un spațiu vast, declanșarea prin sistemul retinotectal a sacadelor oculare care permite o recentrare a globului ocular ca ținta să fie în vedere foveala. Sacadele sunt acele salturi care au rolul de a trimite privirea înaintea țintei, acestea sunt foarte scurte de ordinul a 20 ms ( milisecunde) între cuvinte și de 80 ms pentru o schimbare de rând. Fixările în schimb dureaza în medie 250 ms și doar în timpul fixării se captează informația. Într-o secundă, există aproximativ trei fixării. În ceea ce privește percepția formelor, aceasta nu este asigurată de un singur sistem de vedere, procedeul se face prin coordonarea între vederea foveola și vederea periferică, în anumite strategii de explorare. David Noton și Lawrence Stark de la Universitatea Berkeley, California au propus o teorie a inelului de trăsături. Aceasta teorie pune accent pe analiza traseelor oculare ale unui subiect când acesta privește diapozitive, fețe, peisaje etc. Atunci când un obiect apare de mai multe ori, treseele oculare tind să se reunească în cursul încercărilor pentru același subiect. Studiile făcute asupra explorării oculare au aratat clar că explorarea vizuala este aproximativă, și devine sistematică doar în cursul unor lungi ani de învățare și maturizare (Roșca, 1963).

1.7.2. Iluziile perceptive

Înca de la începutul psihologiei experimentale s-a pus accent asupra iluziilor geoemtrice, care se mai numesc ‚’’optico-geometrice, ușor de reprodus și de măsurat. Anumiți cercetatori din acest domeniu au considerat că studiu acestor iluzii ar conduce la mai bună cunoaștere a mecanismelor perceptive (Piaget, 1961). Delboeuf si Titchner pun accent pe studierea iluziilor de contrast. Explicația pe care o dau ei se referă la descoperiri recente de micro-elctro-fiziologie a sistemului vizual. Ei pun accent pe faptul ca sistemele de amplificare diferențială sunt generale.

Iluziile de asimilare se referă la faptul ca iluzia poate fi considerată ca datorată asimilării unei părți întregului. Așa cum afirmă Jean Paget, mecanismele oculare de explorare ar putea foarte bine explica aceste iluzii. In iluzia verticalei, o verticală este supra estimată în comparație cu o orizonatală de aceeași lungime, iar prin observarea mișcărilor oculare se accentueaza faptul că fixările sunt mai dense la extremitățile verticalei. ( Alain, 1990). Kaufamn si Richards au arătat că densitatea fixărilor este mai mare în centrul de greutate al unghiurilor.

Wertheimer a demonstrat prin cercetările sale că putem percepe mișcarea chiar și atunci când un obiect nu se mișcă pe retină, așadar el pune accent pe mișcarea stroboscopică. Mișcarea stroboscopică este produsă cel mai simplu de aprinderea și stingerea unei lumini în întuneric și apoi, peste câteva milisecunde, de aprinderea alteia lângă locul în care apăruse prima. Așadar, lumina va lăsa impresia că se mișcă dintr-un loc în altul, observatorul neputând face diferența între această iluzie și mișcarea reală.

Mișcarea reală face referire la acea mișcare a unui obiect prin toate punctele intermediare din spațiu, mișcare la care sistemul nostru vizual este sensibil.

Complexitatea acestui timp de mișcare în viața cotidiană este extrem de complexă. Traseele mișcări pe retină trebuie atribuite unor obiecte aflate în mișcare ( ca atunci când în câmpul nostru vizual intră o pasăre), mai mult de atât, unele obiecte ale căror imagini retiniene sunt staționare acestea trebuie văzute în mișcare (ca atunci când urmărim cu ochii o pasăre zburând). Performanțele sunt mult mai bune atunci când în detectarea mișcării putem vedea un obiect pe fundal structurat ( mișcare relativă), decât atunci când culoarea fundalului este uniformă și obiectul este văzut în mișcare (mișcare absolută) (Aniței, 2007).

Adaptarea selectivă este un alt fenomen importantă în cercetarea mișcării reale. Aceasta este văzută ca o pierdere a senibilități la mișcare, care apare în timp ce urmărim o mișcare, adaptarea este selectivă aici prin prisma faptului că ne concentrăm, pe menținerea sensibilității asupra mișcărilor care diferă semnificativ ca direcție sau viteză și ne pierdem sensibilitatea numai fața de mișcarea privită și față de mișcarea similară. S-a pus întrebarea cum realizează creierul percepția mișcării reale? S-a constatat că anumite părți ale mișcării reale sunt codificate de anumite celule din cortexul vizual. Rolul acestor celule este acela că ele reacționează la anumite mișcări, dar nu și la altele și fecare celulă răspunde cel mai bine la o anumită direcție și viteză de mișcare. Argumentele cele mai bune aduse în această direcție sunt bazate pe cercetările făcute pe animale, unde sunt înregistrate reacțiile unei singure celule din cortexul vizual, în timp ce animalului i se arată stimuli cu pattrn-uri diferite de mișcare. Există chiar și celule care sunt special adaptate pentru detectarea unui obiect în mișcare care se apropie de cap, o capacitate care este evident utilă supravețurii

( Rgan, Beverley și Cynader, 1979).

1.7.3. Stimulii pentru percepția mișcării

Gibson, în 1956, pune accentul pe lumină, care dă informații despre spațiu formă și modificările spațiale. Atunci când percepem modificările spațiale, informația ne este indicată prin transformarea optică a configurației luminozității. Aceste transformări care au loc la nivel perceptual sunt descrise de o funcție matematică, care are în vedere patru variabile: stimulul perceput, stimulul proxim, câmpul cerrebral, răspunsul comportamental. (Paul Popescu Neveanu, 2013). Există tot timpul o schimbare între aceste variabile și, corespunzător, se schimbă și celelalte variabile. Există o relație importantă între stimuli, mai exact între stimulul proxim și cel periferic ( care se mișcă). Stimulul proxim este stabil.

Mișcarea este, în genere, o relație între stabil și instabil și aici interpretarea pornește de la teoria mulțimilor, presupunând ierarhizarea elementelor în mulțime. Gibson arată că este vorba de o ierarhie a formelor în formă, a secvențelor în secvențe mai mari (Paul Popescu Neveanu, 2013). Percepția obiectului mobil are loc în mediul vizual stabil.

In ceea ce priveste mobilitatea obiectului apar două probleme ce trebuie rezolvate: ce determină stabilitatea mediului și în ce condiții punctele mobile sunt văzute ca mobile. Așadar explicația este dată de faptul că aria văzută în mediul stabil nu este neapărat statțonară. Problema apare în raportul dintre un factor, văzut ca stabil, luat ca reper, și elemtntul perceput în mișcare. Acest raport poate fi văzut ca cel dintre figură și fond. Acea parte a capului care accentueaza proprietățile figurale este văzută de obicei în mișcare, independent dacă ea sau mediul mai larg este în mișcare. Prin urmare, fondul este perceput ca fiind staționar. In 1939 Duncker a facut următorul experiment se aflau doi stimuli luminoși, unul în mișcare, altul staționar. Atunci cand subiectul fixa primul obiect, il vedea ca fiind in mișcare, chiar dacă, practic, se mișca celălalt obiect, Duncker crede ca acest lucru se datorează faptului că stimulul imobil aparține de figură, iar celălalt constituie fondul, de aceea se vede ca staționar. Duncker a ajuns la concluzia ca noi nu percepem mișcarea absolută, ci mișcarea relativă, nu părțile ce se mișcă absolut în spațiu, ci ceva ce se mișcă relativ la altceva ceea ce este în acord cu teoria lui Einstein.

Percepția mișcării este rezultatul combinării dintre factorii spațiali, temporali și de intensitate. Un experiment care a accentuat relația dintre acești factori îi aparține lui Wertheimer, care a detectat fenomenul phi ( Neveanu, 2013). Acest fenomen este o mișcare stroboscopică sau aparentă. Acest fenomen a fost demonstrat prin urmatorul experiment: într-o cameră obscură se aprind doua lumini succesiv. Efectul apare intre ele pare că lumina se mișcă de la un pucnt la altul. Pentru apariția fenomenului phi este nevoie ca intervalul dintre cele două lumini să fie constant și optim. Dacă acest interval este prea mare, cele două lumini sunt percepute distinct.

De asemnea Karte s-a ocupat de fenomenul phi din anul 1915 și a arătat că intervalul de timp variază odată cu modificarea distanței. Dacă distanța dintre lumină crește și intervalul trebuie mărit. El a obținut un raport matematic în care intervalul de timp variază odată cu modificarea distanței. Obonai și Suzumura (1954) au aratat că, atunci când e alterată relația de timp dintre lumini, se alterează și percepția distanței dintre ele. Aici este vorba de o stimulare simulata spațio-temporală. Deosebirea dintre stimularea stroboscopică ( aperentă) și ce reală, este cea că mișcarea stroboscopoca este continuă în timp ce mișcarea reală este discontinuă. În ceea ce privește dinstanța de coordonare, în ambele fenomene este aceeasi. Viteza suprafetei de mișcare rămâne constantă, chiar daca se află la diferite distanțe de ochi, deși, în realitate, viteza retinală variaza invers proporțional cu distanța față de ochi; aici se confirma legea constanței în percepția mișcării (Neveanu, 2013).

Fenomenul Fleischel, relatat de Brown ( 1951), arată că viteza percepută este ceva mai mica atunci cand subiecții urmăresc mișcările figurii decât atunci când o fixează printr-un tub. Acest fenomen confirmă prima lege a lui Korte, cea legată de raportul dintre distanță și interval. Gibson, Johnson si Smith au stabilit că precizia calcului vitezelor mișcării a două suprafețe este tot atât de bună în cazul fixarii oculare ca și în cazul urmăririi cu ochii a mișcărilor obiectului ( Neveanu, 2013).

Pentru ca imaginea unui punct a se proiecta pe foveele celor doi ochi, trebuie ca cei doi globi oculari să conveargă către acel punct. Aceasta convergență este cu atât mai marcată cu cât obiectul este mai apropiat. G. Bernyer, G. Durup, H. Pieron au creat un conflict perceptiv asociind o micșorare a mărimii aparente a unui obiect ( ceea ce sugerează o departare) cu o creștere a convergenței (care sugerează o apropiere). Rezolvarea conflictului este diferită după cât de familiar este obiectul: dacă este familiar, se impune constanța mărimii sale reale și subiectul percepe o depărtare în ciuda creșterii convergenței. Rezolvarea este diferită și de la subiect la subiect și potrivit atitudinii prealabile ce le-a fost sugerată.

1.8. Percepția distanței

Percepția distanței este produsă de o serie de indici, aceștia sunt indicii principali și cuprind: inegalitatea retinală, convergența, acomdarea oculară, și indicii secundari care sunt alcătuiții din următoarele componente: superpoziția, mărimea relativă, garadietul texturii, perspectiva lineară, perspectiva aeriană, luminozitatea realtivă, umbrirea, paralaxul de mișcare. Din acestă perspectivă ochiul uman funcționează într-un mod apropiat de aparatul de fotografiat. Atunci când ne îndreptăm privirea către obiecte situate la distanțe diferite, contracțiile mușchilor cliari provoacă acomodarea oculară. Datele despre distanță se obțin în urma monitorizării schimbărilor în creier atunci când sunt cuplate cu alte informații.

Această informație se referă la convergența ocualară (cu cât un obiect este mai aproape cu atât mai mult trebuie ca ochii să se întoarcă spre interior pentru a se focaliza pe acel obiect) dar și accentuarea diferenței dintre informațiile oferite de ochiul drept și ochiul stâng.

Diferența dintre informații este dată de inegalitatea binoculară sau retinală această se mărește pe măsură ce ne apropiem de obiectul pe care îl privim. Diferențele dintre imaginile din dreapta și stânga sunt analizate de creier pentru a asigura informația despre distanță (Ward, 1989). Informații diferite despre distanță apar în diferența de locație dintre cele două urechi. Atunci când sunetul vine din fața acesta ajunge la urechea stângă înaintea celei drepte și pentru că sunetul cuprinde undele de presiune fizică, poate ajunge în cele două urechi în puncte diferite ale ciclului, producând inegalitate binaurală. Percepția distanței rezultă în urma unei cantități de informații ce provin din mediul extern. În ceea ce privește indicii secundari aceștia sunt rezultatul experienței și nu sunt dependenți de procesle bilogice (Miuț, 2001).

Superpoziția se explică prin faptul că atunci când un obiect este ecranat de altul presupunem că obiectul care ecranează este mai aproape. Superpoziția poate fi un indiciu de adâncime în majoritatea cazurilor, dar este important ca percepția să fie guvernată de superpoziție atunci când apar alți indici neobișnuiți.

Perspectiva lineară- liniile paralele care se identifică cu cele de cale ferată au o convergență aparentă. Perspectiva lineară are un rol important în reprezentările bidimensionale. Pe lângă importanța care îi este acordată de artiși, aceasta este folosită în mod normal, pentru a judeca distanțele.

Luminozitatea relativă (fenomenul Munster)- pune accent pe faptul că prezența unui obiect pare cu atât mai luminos cu cât este mai aproape de noi. Cantitatea de lumină care ajunge la ochi de la un obiect mai îndepărtat este mai mică deoarece particolele de aer difuzează intensitatea luminii (Poesis, 2001). Lumina este percepută ca fiind un indice de adâncime. Prin comparație cu alți indici, obiectul care dispune de mai multă luminozitate va fii perceput ca fiind mai aproape.

Paralaxul de mișcare- atunci când când omul efectuează o mișcare, are loc și o mișcare a stimulilor. Stimulii care se schimbă transmit subiectului date suplimentare despre distanță. Privind pe geam dintr-un tren aflat în mișcare, observam că obiectele staționare aflate afară par a se mișca în direcții diferite și cu viteze diferite. Obiectele aflate foarte departe par a se mișca în aceeași direcție cu trenul ( soarele, luna par a te urmări). Obiectele aflate destul de aproape (pomii, stâlpii, casele) par a se deplasa în direcție inversă (Poesis, 2001). Experineța optică oferă infromații despre viteza de deplasare, atunci când obiectele aflate în mișcare sunt mai aproape de subiect par a se deplasa mai repede decât cele mai îndepărtate.

Mărimea relativă – se referă la la fapatul că dintr-o multitudine de obiecte similare, cele mai mici par a fi mai îndepărtate. Înălțimea în plan orizontal este o componentă a mărimi relative si pune accent pe obiectele care sunt plasate mai sus și care ne par a fi mai îndepărtate. O altă componentă importantă este perspectiva aeriană, obiectele care sunt la mare distanță par a avea o culoare puțin diferită.

Gestaltismul – pune accentul pe faptul că experiența senzorială este produsul unei serii de stimuli care informează organismul, însă există anumiți stimulii mai discreți și aceștia nu sunt percepuți ca atare. Gestaltismul afirmă că percepția este obiectul în întregime.

Gestalitiștii pun accentul pe faptul că toate componentele unui câmp perceptiv sunt sintetizate în minte într-un gestalt. Percepția este văzută ca fiind mult mai mult decât suma părților individuale, iar semnificația este adăugată în interiorul organismului. Un exemplu este acela că o figură care reprezintă un trunghi este percepută instantaneu ca un triunghi, și nu are loc un raționament de tipul: sunt trei linii care se unesc între ele.

Principiile gestaltismului se bazează pe câteva principii. Raportul formă fond pune accent pe capacitatea sistemului vizual de a diferenția un obiect de câmpul în care el apare. Cel mai bun exemplu ar fi figurile cu ambiguitate crescută, aici există o neclaritate între figură și fond. În ceea ce privește abilitatea de a distinge figura de fond , aceasta nu este învățată. Studiile efectuate pe subiecții nevăzători din naștere arată că aceștia sunt capabili să distingă forma de fond imediat, în timp ce alte capacități ale percepției trebuie învățate.

Proximitatea un alt principiu specific gestalistilor se referă la faptul că obiectele apropiate au o tendință de a se impune ca o unitate, ca în final să se ajungă la o formă. Legat de obiectele separate plasate apropiat, aceastea tind să fie recepționate mai degrabă tot ca o formă decât ca obiecte fără legătură.

1.9. Teoria activităților motrice.

Spațiul și timpul sunt văzute ca determinări obiectvie, încărcate de obiectivitate și esențiale ale existenței. Spațial este perceput ca fiind o întindere a lucrurilor, distanța, poziția obiectelor și fenomenelor. Diferențierea formelor de mișcare se desfășoară în spațiu și timp, care devin astfel, criterii și forme de măsurare ale mișcării. Mișcarea poate fi evaluată în urma realizării diferitelor forme de mișcare care se desfășoară în spațiu și timp, dar și alte combinații, într-un sistem logic de apreciere.

Teoria activităților motrice studiază fenomenul de ‘’mișcare’’, din punctul de vedere al teoriei sistemelor de la trinomul cauză-condiție-efect, pentru ca mai apoi să se accentueze mijloacele adecvate pentru investigarea acestui tip de activități.

Mișcările umane care constituie motricitatea generală sunt structurate din acte, acțiuni și activități, acestea fiind grupate sub forma deprinderilor motrice.

‘’Toria activităților motrice studiază motricitatea generală sprijiniddu-se pe datele altor științe care au în centrul preocupărilor omul și care studiază la rândul lor, din perspectiva particulară motricitatea umana’’ (Dragnea, Bota, 1999).

Într-un studiu efectuat asupra efiecienței imaginii motorii la adulții cu tulburare în dezvoltarea coordonări oferă o persepectivă preliminară în ceea ce privește integritatea imaginilor la adulții cu tulburări în dezvoltarea coordonări. Bazat pe un corp puternic de dovezi care indică că probele pediatrice de tulburare în dezvoltarea coordonării sunt de multe ori dificultăți ce țin de implicarea imaginilor motorii, s-a emis ipoteza că adulții ineri cu tulburare de dezvoltare a coordonării probabil ar demonstra dificultății similar. Performanța a 12 adulți tineri (19-35 ani) cu tulburare de dezvoltare a coordonări au fost comparați cu un grup de control de 47 de adulți potrivit ca vârsta pe o sarcină mentală tradițională de rotație a mâinii. Scorurile medii la eficența inevrsă au fost generate pentru fiecare participant, prin împărțirea acestora în timp real prin proporția lor de răspunsuri corecte la fiecare dintre condițiile de prezentare a stimulilor. Analiza preliminară a arătat că profilurile de performanță ale personelor cu tulburări de coordonare și de control de aceeași vârsta au arătat dovezi în faptul că aceștia au fost inhibați de cosntrâgerile biochimice și postural reale de circulație, sugerând ca ambele grupuri au fost angajate într-o strategie de imagini motorii incorporate pentru a finalize sarcina. În ciuda angajării într-o strategie de imagini motorii, cu toate aceastea, tinerii adulții cu tulburare în dezvoltarea motorie a coordonării au fost totuși, mult mai puțin eficienți atunci când au făcut acest lucru, demonstrând prin efecte principale semnificative pentru grup, comparând eficiența întregului grup. Bazat pe ipoteza că imaginile motorii oferă o imaginea în reprezentarea internă a acțiunilor ”neuronale”, care preced acțiunea, argumetând că performanța tinerilor adulți în ceea ce privește coordonarea motorie a fost mai puțin eficientă în tulburări de dezvoltare a coordonării ce pot indica ineficența în agajarea sau punerea în aplicare a reprezentărilor interne de acțiune. Tulburarea de dezvoltarea a coordonări se carcaterizează prin dezvoltarea motorie întârziată în abesnța unei deprecieri de dezvoltare sau neurologice identificabile, și afectează copii de vârstă școlară într-un procent de 5-6 %. Persoanele afectate prezintă o capacitate redusă de a învăța și/sau de efectua abilități motorii fundamentale sau capacitatea lor de a finalize o varietate de sacini din viața de zi cu zi.

Există o multitudine de implicații bio-psiho-sociale pe care le ridică studiul motricități umane, în condițiile folosirii acesteia în sistem pentru dezvoltarea personalității, este necesar de menționat și prezența raținunilor pentru că știința ce studiază această zonă a umanului poate fi denumită teoria activitatilor motrice.

Ca o forma a motricitati, noțiunea de activitate face posibilă interpretarea motricității prin prisma teoriei acțiunii și nu numai, aceasta face posibilă integrarea ei în cadrul acțiunii umane efectuate cu scop și prin prisma mijloacelor utilizate.

Conceptual de motricitate nu poate fii privit în absența conceptului de mișcare, în general și miscarea biologică în special. Mișcarea are rolul de a îngloba toate schimbările și procesele (transformarile care au loc in organism). Se vehiculeaza chiar ideea de impuls interior care provoacă schimbarea (Dragnea, 1999).

Coneceptul de motricitate este legat de o serie de factori neuro-endocrino-musculari și metabolici care dirijează deplasarea în spațiu a corpului uman sau a segmentelor sale. În dicționarul explicativ al limbii romane, motricitatea se definește ca o ‘’capacitate a activității nervoase superioare de a trece rapid de la un process de excitație la altul, de la un sterotip dinamic la altul.

Acțiunea motrică desemnează un sistem de acte motrice prin care se atinge un scop imediat, unic sau integrat într-o activitate motrică. Acțiunea este determinată de integrarea factorilor energetici, cinematici și cognitivi ai mișcării. Cracteristicele motrice sunt date de constanța (aptitudinea de a realiza o anumită sarcină motrică în repetate rânduri) și carcteristici de unicitate ( mișcarea nu se reptă niciodata identic, ci există anumite variații ale ei).

1.9.1. Conceptul de activitate motrică

Activitatea se folosește în numeroase domenii pentru a desemna un process complex de elemente desfășurate în sistem, a cărui unitate structural de baza este acțiunea (Epuran, 2011).

C. Zamfir (1972) precizează noțiunea de activitate prin antiteza cu cea de acțiune, care are rolul de a desemna un ‘’comportament simplu, elementar’’. De asemnea, el evidențiază și independența sa relativă, insuficientă; așadar, acțiunea este o secvență de bază în cadrul unui complex de acțiuni. Pentru a face o diferențiere dintre acțiune și activitate, același autor precizează că ‘’acțiunea se referă la un comportament suficient de simplu, delimitat în timp, orientat către un scop precis, element compeonent al unui sistem mai larg’’.

Activitatea pune accent mai mult pe sistemele mai complexe de acțiuni, întinse pe o durată mai mare, greu de delimitat și mult mai difuz determinate de scopuri.

Ca o concluzie putem considera că activitatea se prezintă ca un sistem complex, constituit din subsisteme (acțiuni) reglate în mod sinergic în scopul realizării unei activități eficiente. Activitatea, în special cea motrica este determinată de cerința funcțională care o declanșează și organizează. Orice conduită ( motrică sau de alta natură) se îndreaptă către o finalitate spre care converg toate acțiunile componente.

Activitatea motrica este unitară, conștientă,este bazată pe anticipare și susținută de o motivație consistentă. Ea poate fii văzută ca o înlănțuire de scopuri, spațiale în timp a căror atingere presupune depășirea unor obstocale interne și externe, asumarea unor decizii.

Studiile arată că pe măsură ce înaintăm în vârstă (>64ani), capacitatea noastră de reprezentare mentală, reprezentată de acțiune prin folosirea unor imagini mentale scade capacitatea motorie. Folosind o paradigm cronometrică pentru a compara durata de circulație a mișcărilor imaginiate și executate, au fost testate tinerii adulți de vârstă mijlocie și s-a analizat capacitatea lor de a efectua mișcării secvențiale îmbinate (fine-motorii). sarcina de recunoaștere a numărului și ordonarea a fost prezentată în trei niveluri de complexitate. Rezultatele în ceea ce privește durata de circulație nu a indicat nici o diferență între tinerii adulți și cei de vârstă mijlocie, cu toate acestea au efectuat mai repede sarcinile decât grupurile mai în vârstă. În ceea ce privește asocierea dintre acțiunile imaginate și executate au fost analizate corelațiile si acestea au indicat că valorile pentru grupurile au fost positive și moderate. Pe scurt, în timp ce adulții mai în vârsta au fost semnificativ mai lenți în procesarea operațiilor decât omologii lor mai tineri, capacitatea de a reprezenta mental acțiunile lor a fost similară. În scopul de a efectua acțiuni motorii performante, este necesar să se creeze o reprezentare corespunzătoare și eficentă de circulație utilizată pentru a planifica și executa mișcări. Natura reprezentări mentale este o problemă centrală în înțelegerea cognitivă și dezvoltarea motorie pe toată durată vieții. Una din cele mai commune situații ar fi faptul că reprezentarea mentală este un construct intern cognitive care reprezintă realitatea externă. Această interpretare suține că acțiunea este un element cheie înaintea unui model intern, un sistem neuronal care stimulează comportamentul dinamic al corpului în raport cu mediul. Se pune accentual pe faptul că imaginile motorii fac parte dintr-un model intern și sunt echivalente cu un ”plan” de acțiune, urmează să fie executat, aceasta reflect o reprezentare a acțiunilor interne.

Secvența motorie a finalității este pregătită și cu ajutorul a numeroase component intelectuale ce țin de organizarea percepției, dirijarea prin limbaj sau rezolvare algoritmică și euristică a sarcinilor motrice’’ (Epuran, Horghidan, 1994).

Noțiunile de act, acțiune și activitate evidențiază înțelegerea deplasărilor în spațiu, a motricității în general, ca formă de exprimare a conștiinței sau a activității psihice. Prin prisma acestor constatări putem atribui o serie de calități mișcărilor (forța, direcția, coordonarea, precizia, expersivitatea, cursivitatea, ritmul, etc), acestea pot fi considerate ca fiind carcteristici definitorii ce desprind iremediabil mișcarea umană de categoria mișcărilor, în general, și se plasează în conduita conștientă a omului.

Teorii explicative ale activitatiilor motrice

Cunsocute în literatură drept teorii ale actului volunatar, consider că acestea se pot extinde și asupra activităților motrice, deoarece înglobează în mod necesar actele conștient-voluntare.

1.9.2. Teorii referitoare la activitatea motrică.

Teorii psiho-fiziologice, activitatea este văzută ca un reflex condiționat, cu care individul motivat declanșează o anumita conduită. Motivația individului este dată de o imagine suficient de puternică pentru a iniția un asemenea demers, în paralel cu eliminarea factorilor perturbatori.

Teorii raționaliste, acestea pun accent pe actul deliberării, pe rațiunea în centrul activității. Rolul gândirii nu trebuie însă absolutizat pentru că este introdusă puternic și de stările afective ale subiectului.

Într-un număr de studii, s-a demonstrate că momentele de cuplare spațio-temporală a mișcărilor de ochi și mână este optimă pentru preluarea de informații vizuale, despre poziția mâinii și întârzierea atingerii țintei pe traictoria mâinii. Mai multe experimente concepute pentru a examina cuplarea temporală, au arătat că ochii ajung în zona țintită concomitant cu accelerarea mâinii care atinge poziția umărului și a cotului și a fost însoțită de o variabilitate scăzută a mâinii. Detectarea mișcărilor ocular și mișcările mâinilor au fost surprinse prin utilizarea configurațiilor Muller-Layer ca ținte. Previzibilitatea erorilor, găsite în mișcările ocular sacadate primare și corrective, nu au fost găsite în mișcările mâinilor, dacă informațiile vizuale on-line despre obiectiv au fost disponibili în timpul vizat. Distorsiunile mâinii au fost evidențiate, cel puțin în secțiunea initial, în timpul unei mișcări vizate, când viziunea asupra obiectului a fost eliminate și a rămas viziunea asupra mâinii. Aceste constatări accentuează versalitatea controlului asupra mișcării umane și au implicații pentru modelele actuale de procesare vizuală și controlul la nivelul membrelor.

Ființele umane sunt foarte pricepute la atingerea de obiecte în condiții multiple, chiar și atunci când se confruntă cu o varietate de obiecte în diferite poziții, locații, structură și orientări. Această capacitate naturală controlată de creierul uman, se numește coordonarea ochi-mână. Pentru a înțelege acest comportament este necesar să se studieze atât mișcările ochilor și mâinilor, simultan. Un studiu efectuat în 2012 propune o abordare nouă pentru a detecta mișcările prin intermediul unor thenici de vizionare pe calculator. Această soluție asigură două puncte de vedere, primul se obține prin urmărirea cu ochiul prin captarea din perspectiva utilizatorului, și al doilea punct de vedere, care este capturat de un aparat foto portabil atașat la închietura mâinii utilizatorului. Utilizând informații de la aceste două puncte de vedere, este posibilă o carcaterizare a mișcărilor multiple ale mâinii în legătură cu mișcările ochilor printr-un cadru al modelului Hidden Markov. Această lucrare arată combinarea acestor două surse care fac posibilă detectarea gesturilor folosind doa obiectele apărute în scenă chiar și fără marcaje pe suprafața obiectelor. Este posibilă detectarea obiectului dorit înainte ca utilizatorul poate înțelege de fapt obiectul menționat.

Teoriile care evidențiază rolul inițiativei. Inițiativa are rolul de a duce în centrul, activismul, ruperea de prejudeăati, realizarea unor proiecte care în planul motricității transmite subiectul în experiențe individuale și de grup profund pozitive.

Dintr-o perspectivă descriptivă, motricitatea exprimă o caracteristică globala, în care sunt cuprinse procese și mecanisme prin care corpul uman sau segmentele sale se deplasează, detașându-se față de un substrat, prin contracții fazice sau dinamice sau își mețin o anumită postura prin contracții tonice sau statice (Dragnea, 1999).

Conducerea acțiunilor vizuale și ale percepției sunt atribuite fluxurilor vizuale dorsale și ventral ale ierahiei de prelucrare corticală, cu toatea acestea percepția mișcării și controlul mișcărilor ocular, care depind de analiza mișcărilor senzoriale ale neuronilor din fluxul dorsal, sugerează că aceste circuite senzoriale pot sta la baza atât a acțiunilor senzoriale cât și cele de percepție. Studiile anterioare au sugerat că mai multe componente senzoriale pot fi responsabile pentrupercepția mișcări la nivel scăzut și la nivel înalt sau identificarea și detectarea direcției de mișcare. Cu toate acestea, este încă neclar dacă sistemele de prelucrare senzorială care contribuie în perceperea direcției și la controlul mișcărilor ocular au același constrângeri neuronale. Pentru rezolvarea acestui lucru, am examinat variabilitatea interindividuală unde au fost implicați 36 de observatori, cu ajutorul a două sarcinii care au evoluat simultan precizia mișcărilor ocular și perceperea direcției: urmărirea bună a sarcini, urmărirea mișcărilor reflexive a unui stimul aflat în mișcare și raportarea propriei direcții, definite ca o corelație dintre media preciziei percepției fiecărui observator și media preciziei oculomotor. Printre observatori, am constat că: media preciziei perceptuale a fost corelată între cele două sarcini; și precizia oculomotorie a fost corelată între cele două sarcini, și mișcările ochiului ( oculomotor) și precizia percepției a fost corelată pentru buna urmărire volitivă, dar mișcarile oculare nu au fost reflexive. Aceste rezultate demonstrează că circuitele senzoriale cu constrâgeri neuronale commune contribuie la percepția mișcării și volitive, dar nu și la mișcările reflexive ale ochilor.

O definiție mai cuprinzătoare este dată de M. Epuran (2011), care consideră ‘’capacitatea motrică a individului o reacție complexă între elemente: aptitudini psihometrice (ca înzestrare naturală psihofizică) aptitudinile motrice atletice (ca expresie concretă și specifică a celor mai sus), toate influențate de maturizarea firească a funcțiilor de exersare și de factorii interni motivaționali. Un alt termen important ce ține de activitatea motrică este legat de aptitudinea motrica. M. Epuran consideră că aptitudinea motrică ca

‘’sistem de procese fizice sau psihice organizate în mod original pentru efectuarea cu rezultate înalte a activității’’.

V. Horghidan o privește ca pe o însușire fizică sau psihofizică care permite obținerea unor rezultate, în ceea ce privește progresul și nivelul maxim posibil.

Calitatea motrică este definită ca fiind acea ‘’aptitudine’’ a individului prin care execută mișcări cu indici de viteză, forță, rezistență, îndemânare, etc’’. Performanța motrică evidențiază rezultatul efectuării unui anumit act motric ce poate fi evaluat după anumite criterii, norme stabilite. Așadar, performanța motrică este expresia capacității motrice la un moment dat, ea nefiind egală cu ea însuși. Psihomotricitatea este vazută ca fiind rezultatul integrării funcțiilor motrice și mentale sub efectul maturizării sistemului nervos, ce vizeaza raportul subiectului cu corpul său (Horghidan, 1980).

Dupa Piaget și Wallon ‘’psihicul și motricul nu sunt două categorii distincte supuse, unul gândirii pure și celălalt mecanismelor fizice și fiziologice, ci, ele întruchipează expresia bipolară a unui singur process. Acela al adaptării eficiente, supuse la condițiile externe. Mișcarea nu este vazută doar ca un mecanism de execuție, ea este un circuit în care fiecare etapă, fiecare detaliu al operațiilor este expresia imediată a raporturilor stabilite între individ și mediu. Wallon afirma că ‘’mișcarea redusă la contracția musculară pe care o produce sau la deplasările în spațiu care urmează nu este decât o abstracție fiziologică sau mecanică. Gestul motric are un dublu scop, să producă o modificare a lumii exterioare decalanșând o acțiune si să facă să răsune în sine lumea exterioară.

Studiile care vizează psihologia genetică au un rol aparte în funadamentarea conceptului de psihomotricitate, prin relevarea rolului activități nonverbale (corporale) în dezvoltarea funcțiilor cognitive. Mișcarea are rolul de a influența comportamentul copilului ca factor al temepramentului său, atunci când se stabilesc anumite sindroame de insuficiență psihometrică, aceasta conduce la tulburari de comportament.

Piaget accentueaza formarea structural a gândirii care este dată de interiorizarea și coordonarea acțiunilor motrice, iar dinamismul motor fiind punctul de plecare în dezvoltarea inteligenței.

Motricitatea a fost analizată și din perspectivă relației cauza-efect, motricitatea desfășurându-se într-o zonă a interdependențelor organism mediu, unde cauza ocupă rolul principal. Pornind de la această relație cauza –efect, Wittenberger numește o cauză eficientă, care are în vedere natura efectului și o cauză declanșatoare, care pune accentul pe momentul apariției sale. De asemenea, motricitatea mai poate fi studiată din perspectiva relației input-ouput. Output-ul reprezintă efectele motricității, concretizate în trecerea sistemului într-o stare superioara.

Din punctual de vedere al analizei neurofiziologice sau comportamentale, se admite ca orice act motor este declanșat de un stimul extern sau intern. Anumite variații energetice externe, dar uneori și interne, care afectează sau influențează un anumit receptor constituie un stimul. Acești receptori funcționează ca traducători pentru cele patru atribute ale stimulului (excitantului): calitatea stimului, codificarea calității acestuia se realizează prin existența unor receptori specifici, intensitatea stimulului este codificata prin amplitudinea răspunsului receptorului, protensitatea desemnează desfășurarea în timp a stimulului ca fiind decelată de existența unor receptori ON (deschis) și OFF (închis) ce generează impulsuri la inceputul și sfârșitul stimului, extensitatea desemnează desfășurarea în spațiu a stimulului.

Execuția mișcărilor voluntare este legată și de integritatea căilor nervoase de conducere aferentă. Un rol important îl au și tractul piramidal care combate impulsurile motricității precise și fine. Studiile recente arată faptul că întreruperea căilor piramidale nu suprimă gesturile voluntare mai elaborate, chiar dacă acestea devin grosiere, ‘aspre’’.

Un studiu care implică coordonarea binamuală, pune accent pe paradigma oglinzii, aceasta a fost utilizată pe o scară largă atât ca instrument de cercetare pentru kinestezie la persoanele sănătoase, cât și ca instrument terapeutic pentru îmbunătățirea recuperării și/sau ameliorarea simptomelor la pacienți. Studiul de față evaluează partcipanți sănătoși care contribuie la paragidma oglindă asupra coordonări motorii într-o sarcină de coordonare bimanuală în condiții de perturbații senzorio-motorii. În primul experiment participanții au fost obligați să producă cercuri simetrice cu ambele mâini/brațe în același timp. În experimental 2 sarcina a constat în mișcării sincrone de prelungire, flexiuni ale ambelor brațe în plan sagital. Aceste sarcini au fost efectuate în patru condiții vizuale diferite: viziunea în oglindă ( cu brațul non-dominant reflectat în oglindă- a treia mână și brațul dominant ascuns); viziunea completă ( ambele brațe vizibile); doar cu brațul non-dominant vizibil și cu ochii închiși. În experimentele 1 și 2 tulburările senzitivo-motori au fost identificate în brațul dominant al participantului de mușchii antagonici co-vibrații (biceps și triceps). Complexitatea sarcinii desenării cercului, performanța bimanuală s-a dezvoltat mai bine în starea oglindă decât atunci când participant au văzut doar brațul non-dominant. Cu toate acestea, performanța motorie în timpul condiționării privirii în oglindă a fost puțin mai bine decât în starea când ochii au fost închiși, indiferent dacă au existat tulburări senzitiv-motorii, sarcina a fost aplicată. În experimental 2: nu au existat diferențe semnificative în ceea ce privește sarcinile ” cu ochii închiși” și ” viziunea oglindă”. Deși reflecția în oglindă a unui brat a arătat că induce iluzii consistente, vii, de perceptive ( iluzie kinestezică), rezultatele arată că acesta sugerează o eficență mai scăzută în modularea comportamentului motor.

Având în vedere că procesele interne se produc în cea mai mare parte în afara sferei conștiente, se pune întrebarea cum sunt aceastea controlate și reglate. Un răspuns ar fi acela că aceastea rezidă în modul de organizare funcțională a sistemului nervos central, înaintea și în timpul acțiunii motrice, fapt ce conduce la controlul motric. Un conceput ce apare este acela de program motor, și este format dintr-un set de comenzi motrice prescurtat care definește și dă forma mișcării. Sistemul de ‘’ buclă deschisa’’ așa cum o numește Schmidt

(1991) ca fiind o modalitate de control a mișcării, acesta se pune în mișcare printr-un input care ajunge la nivelul de analiăa și decizie, a cărui sarcina este de a defini care acțiune este convenabilă pentru o anumită situație. De asemenea, dă instrucțiuni nivelului efector reponsabil de execuția acțiunii. Acest tip de control este eficient în acele situații ce pot fi prevăzute, de exemplu, un program pentru computer care prevede instrucțiunile operațiilor pentru fieacare pas, ordinea acestora.

Capitolul 2: Obiective, Ipoteze și Metode utilizate

2.1 Obiective

Obiectivul general al acestei cercetări îl reprezintă investigarea diferențelor dintre bărbați și femei în raport cu coordonarea motorie. Obiectivele specifice au fost investigarea diferențelor dintre bărbați și femei în raport cu anticiparea timpului, investigarea diferențelor dintre bărbați și femei în raport cu anticiparea direcției și investigarea diferențelor dintre bărbați și femei în raport cu coordonarea vizual-motorie (prin investigarea diferențelor dintre bărbați și femei în raport cu timpul de realizare a unei sarcini ce implică un nivel ridicat de coordonare vizual-motorie, investigarea diferențelor dintre bărbați și femei în raport cu erorile făcute în timpul unei sarcini ce implică un nivel ridicat de coordonare vizual-motorie și prin investigarea diferențelor dintre bărbați și femei în raport cu dificultățile de coordonare în cadrul unei sarcini ce implică un nivel ridicat de coordonare vizual-motorie).

2.2. Ipoteze

Ipoteza 1: Bărbații au nivel mai ridicat al capacității de a anticipa timpul în comparație cu femeile.

Ipoteza 2: Bărbații au un nivel mai ridicat al capacității de a anticipa direcția în comparație cu femeile.

Ipoteza 3: Bărbații au un nivel mai ridicat al capacității de coordonare vizual-motorie în comparație cu femeile.

2.3. Metodă

2.3.1. Variabile

Variabila 1: Anticiparea timpului

Indicator: Scorul la testul ZBA pentru anticiparea timpului. Cu cât scorul este mai mare, cu atât subiectul a anticipat mai greșit timpul, iar cu cât scorul este mai mic, cu atât subiectul a anticipat mai corect timpul.

Variabila 2: Anticiparea direcției

Indicator: Scorul la testul ZBA pentru anticiparea direcției. Cu cât scorul este mai mare, cu atât subiectul a anticipat mai greșit direcția, iar cu cât scorul este mai mic, cu atât subiectul a anticipat mai corect direcția.

Variabila 3: Coordonarea vizual-motorie

Indicatori: Scorurile la testul Two-Hand Coordination (2HAND) pentru timpul de realizare a unei sarcini ce implică un nivel ridicat de coordonare vizual-motorie, erorile făcute în timpul sarcinii și dificultățile de coordonare în timpul sarcinii.

Variabila 4: Genul

2.3.2 Participanți

La studiu au participat 54 de subiecți de ambele genuri (27 de genul feminin și 27 de genul masculin), studenți în cadrul Facultății de Psihologie și Științele Educației. Eșantionul a fost unul de conveniență, adică eșantionarea a fost non-probabilstică deoarece subiecții au fost selectați pe baza accesibilității acestora și a proximității lor față de cercetător. Subiecții sunt selectați doar pentru că sunt cel mai ușor de recrutat pentru studiu și cercetătorul nu a luat în considerare selectarea subiecților care sunt reprezentativi pentru întreaga populație.

2.4. Instrumente

2.4.1 Two-Hand Coordination (2HAND)

2HAND este un test pentru examinarea coordonării vizual-motorii. Acesta evaluează în mod valid coordonarea ochi-mână si coordonarea mână draptă-mână stângă. Structura pistei face o comparație între performanța de coordonare posibilă pentru sarcini simple și sarcini mai solicitante. Testul funcționează prin examinarea coordonării vizual-motorii (coordonarea ochi-mână și coordonarea mână-mână), prin deplasarea unui punct pe o pistă, prin coordonarea ambelor mâini. Principalele domenii de aplicare ale testului sunt evaluarea aptitudinilor pentru zona de performanță, diagnoza capacității motorii, psihologia industrială și organizațională, psihologia transporturilor și psihologia sportului.

Două componente ce țin de aptitudini se află în centrul cerințelor testului: coordonarea sensomotorii dintre ochi și mâna, precum și cea dintre ambele mâini. Dificultatea coordonării ambelor mâini constă în capacitatea de a evalua deviațiile din stânga și din dreapta dintre țintă și starea actuală și de a le corecta folosind mâinile. În plus, capacitatea de a anticipa cursul de mișcare joacă un rol important.

Sarcina constă în deplasarea unui punct iluminat pe o pistă prestabilită, folosind două butoane de control sau două joystick-uri. Această pistă este formată din trei secțiuni, care reprezintă solicitări diferite cu privire la coordonarea mâinilor. Punctul va fi mutat de la dreapta la stânga. Patru forme de testare sunt disponibile: S1: Administrare cu joystick, 10 ture, S2: Administrare cu joystick, 4 ture, S4: Administrarea cu butoane de control, 10 ture, S5: Administrarea cu joystick, 10 ture.

Punctajul se obține prin scorarea următoarelor variabile: „Durata totală medie”, „Durata totală medie a erorilor”, „Durata totală a erorilor în procente" (rezultată din raportul dintre durata globală a erorilor și durata totală), „Dificultatea de coordonare” (diferența de timp standardizată la lungimea drumul dintre secțiunile în care nu e nevoie de coordonare).

Acaesă variabilă arată cu cât de multă precizie cerințele de coordonare sunt stăpânite. Variabila este, prin urmare, o măsură a capacității de coordonare a respondentului.

Consistența internă (Alpha Cronbach) a testului variază între r = 0.85 și r = 0.97. Validitatea de conținut a testului a fost evidențiată de către Karner și Neuwirth (2000). Aceștia au fost în măsură să demonstreze că performanța la testul 2HAND este asociată în mod semnificativ cu evaluarea performanței șoferilor (r = .50). În plus, autorii au fost în măsură să dovedească faptul că persoanele cu un scor mai mic de 33 au avut rezultate semnificativ mai scăzute la un test de conducere standard.

Normele testului S1 au fost stabilite pe un eșantion de adulți sănătoși (N = 151), oameni din Suedia care își căutau un loc de muncă (N = 209), oameni care au aplicat pentru un training cu profil tehnic (N = 186), adulți din Suedia (N = 168), clienții cabinetelor de psihologia transporturilor (N = 126), oameni cu probleme evidente legate de consumul de alcool (N = 100). Formularul de testare S2 a fost standardizat folosind adulti (N = 244), oameni din Luxemburg care își căutau un loc de muncă (N = 2867) și clienții cabinetelor de psihologia transporturilor (N = 54). Rezultatele testului S4 pot fi comparate cu cele ale adulților (N = 115), oamenilor din Suedia care își căutau un loc de muncă (N = 386), adulți din Suedia (N = 125), șoferilor profesioniști din Macao (N = 187) și a clienților cabinetelor de psihologia transporturilor (N = 930). Formularul de testare S5 a fost standardizat cu adulți (N = 182). Timpul de testare este de aproximativ 10 minute.

2.4.2. ZBA Time/Movement Anticipation

ZBA Time/Movement Anticipation este un test pentru evaluarea capacității de a măsura viteza și mișcarea în spațiu. Această capacitate este relevantă mai ales în psihologia transporturilor. Testul evaluează estimarea vitezei si deplasării obiectelor în spațiu. O funcție importantă în multe domenii ale vieții moderne este capacitatea unei persoane de a-și imagina efectul unei mișcări și de a estima corect mișcarea obiectelor în spațiu. În psihologia transporturilor, psihologia aviației și psihologia sportului această abilitate este deosebit de importantă. Deoarece capacitatea de a estima mișcarea este greu de evaluat prin metode convenționale, testul ZBA a fost dezvoltat ca parte a sistemului de testare de la Viena.

O minge verde apare pe ecran și se deplasează încet. La un moment imprevizibil mingea dispare și apar două linii roșii. O linie trece prin punctul în care mingea tocmai a dispărut. Cealaltă este linia țintă. Anticiparea timpului este măsurată instruind participantul să indice când va ajunge mingea la linia țintă; participantul face acest lucru prin apăsarea unui buton la momentul pe care acesta îl consideră potrivit. Pentru a măsura anticiparea mișcării, respondentului i se cere să indice și punctul în care mingea va trece linia țintă. Acest lucru este realizat prin intermediul a două chei care controleaza o săgeată pe ecran. Respondentul primește feedback-ul numai în timpul etapei de instruire; feedback-ul nu este dat în timpul fazei de testare.

Există o formă lungă (S1), cu 48 de itemi, o formă scurtă (S2) cu 12 itemi, o formă liniară (S3) cu 8 itemi, o formă liniară doar pentru anticiparea timpului (S4), cu 30 de itemi și un formular de screening pentru anticiparea timpului (S5), cu 18 itemi. Anticiparea timpului se scorează prin eroarea de timp, care este măsurată ca diferența de timp (cu o precizie de sutimi de secundă). Anticiparea mișcării se scorează prin eroarea de poziție, care este măsurată ca abaterea de la poziția corectă, în pixeli. Formularul de testare S5 are o formă specială de scorare: scorurile de performanță sunt raportate pentru întreg testul și în funcție de dificultatea itemilor.

Indicatorii de fidelitate (indicii de consistența internă) obținuți pentru forma lungă, în special pentru anticiparea timpului, sunt foarte mari, variind de la r = 0.92 la r = 0,98. Indicatorii de fidelitate (indicii de consistență internă) pentru anticiparea mișcării în forma lungă variază de la r = 0,62 la r = 0,76. Studiile legate de validitate sunt în prezent disponibile pentru o versiune precursor a testului. Rezultatele unui studiu de evaluare care implică un test de conducere arată că în viața reală supraestimarea distanței cauzeaza mai multe probleme decât subestimarea distanței. Norme reprezentative sunt disponibile pentru toate formele, cu excepția S5. Mărimea eșantioanelor normative variază, în funcție de forma de testare, între N = 271 și N = 433. Unele norme sunt de asemenea disponibile în funcție de vârstă și sex.

2.5. Procedură

Participanții au fost invitați să realizeze testul Two-Hand Coordination (2HAND) și testul ZBA Time/Movement Anticipation. Fiecărui participant i s-a explicat scopul cercetării (investigarea diferențelor dintre bărbați și femei în raport cu coordonarea motorie). Aceștia au fost rugați să realizeze testele cu cât mai multă atenție și au fost înștiințați că datele recoltate o să rămână confidențiale. După ce au fost culese datele cu privire la genul participanților și scorurile acestora la cele două teste, au fost introduse datele in SPSS si analizate diferentele dintre subiectii de genul masculin si subiectii de genul feminin.

Capitolul 3. REZULTATE

1. Prezentarea și analiza datelor

1.1. Analiza statistică descriptivă și exploratorie

În vederea organizării, sintetizării și descrierii datelor am utilizat programul IBM SPSS 17. Apelând la procedurile statistice descriptive, esențiale pentru fundamentarea procedurilor inferențiale, au fost identificați următorii indicatorii descriptivi: valoarea minimă, valoarea maximă, media, abaterea standard și indicii de normalitate ai distribuției (Tabelul 1).

Tabelul 1. Statistica descriptivă

După cum se poate observa, cei 54 de subiecți au obținut la Anticiparea timpului scoruri cuprinse între un minim de .32 și un maxim de 13, cu o medie de 1,69 și o abatere standard de 1.80. Cei 54 de subiecți au obținut la Anticiparea direcției scoruri cuprinse între un minim de 3.82 și un maxim de 91, cu o medie de 27.60 și o abatere standard de 16.15.

Cei 54 de subiecți au obținut la testul pentru coordonarea vizual-motorie un timp total cuprins între un minim de 19.31 și un maxim de 68.84, cu o medie de 33,48 și o abatere standard de 8.86. Cei 54 de subiecți au obținut la testul pentru coordonarea vizual-motorie un timp total al erorilor cuprins între un minim de 0.04 și un maxim de 6.91, cu o medie de 1,34 și o abatere standard de 1,31. Subiecții au obținut la testul pentru coordonarea vizual-motorie un timp total al erorilor în procente cuprins între un minim de 0 și un maxim de 88, cu o medie de 10,47 și o abatere standard de 19,38. Cei 54 de subiecți au obținut la Dificultatea de coordonare scoruri cuprinse între un minim de 1.31 și un maxim de 5,10, cu o medie de 3,04 și o abatere standard de 0,89.

1.2. Testul de normalitate

Primul pas în analiza descriptivă a fost acela de a ne asigura de normalitatea distribuției. Această etapă este una de importanță majoră, întrucât permite decizia de a opta pentru aplicarea testelor parametrice sau a celor neparametrice. Normalitatea distribuției evidențiază nivelul de suprapunere a distribuției actuale pe distribuția normală a curbei lui Gauss. Împortantă, în acest sens, este valoarea lui p (sig.). Datorită faptului că lotul de subiecți este mai mare de 50 (N=54), ne raportăm în evaluarea normalității la testul Kolmogorov-Smirnov.

Tabelul 2. Testul de normalitate

Din analiza rezultatelor oferite de testul de normalitate Kolmogorov-Smirnov, putem deduce că nu putem confirma ipoteza distribuției normale pentru Anticiparea timpului (p= 0,00), pentru Anticiparea direcției (p=0,02), pentru timpul erorilor (p=0,00), pentru timpul erorilor în procente (p=0,00) și că putem confirma ipoteza distribuției normale pentru Timpul total (p=0.20) și pentru Dificultatea de coordonare (p=0,20).

Graficul 1. Histograma pentru anticiparea timpului

Graficul 2. Histograma pentru anticiparea direcției

Graficul 3. Histograma pentru timpul total

Graficul 4. Histograma pentru timpul erorilor

Graficul 5. Histograma pentru timpul erorilor în procente

Graficul 6. Histograma pentru dificultatea de coordonare

1.3. Statistica inferențială – Testarea ipotezelor

Testul Mann-Whitney a fost folosit pentru a compara scorurile femeilor cu cele ale bărbaților la testul pentru anticiparea timpului.

Tabelul 3 – Rangurile pentru anticiparea timpului

Datele cercetării nu permit acceptarea ipotezei conform căreia bărbații au nivel mai ridicat al capacității de a anticipa timpul în comparație cu femeile (p=0.058).

Tabelul 4 – Rezultatele testului Mann-Whitney

Testul Mann-Whitney a fost folosit pentru a compara scorurile femeilor cu cele ale bărbaților la testul pentru anticiparea direcției.

Tabelul 5 – Rangurile pentru anticiparea direcției

Datele cercetării nu permit acceptarea ipotezei conform căreia bărbații au nivel mai ridicat al capacității de a anticipa direcția în comparație cu femeile (p=0.22).

Tabelul 6 – Rezultatele testului Mann-Whitney

Testul Mann-Whitney a fost folosit pentru a compara timpul total al femeilor cu cel al bărbaților la testul pentru coordonarea vizual-motorie.

Tabelul 7 – Rangurile pentru timpul total

Datele cercetării nu permit acceptarea ipotezei conform căreia bărbații au nivel mai ridicat al capacității de coordonare vizual-motorie în comparație cu femeile (p=0.77).

Tabelul 8 – Rezultatele testului Mann-Whitney

Testul Mann-Whitney a fost folosit pentru a compara timpul erorilor obținut de femei cu cel obținut de bărbați la testul pentru coordonarea vizual-motorie.

Tabelul 9 – Rangurile pentru timpul erorilor

Datele cercetării nu permit acceptarea ipotezei conform căreia bărbații au nivel mai ridicat al capacității de coordonare vizual-motorie în comparație cu femeile (p=0.52).

Tabelul 10 – Rezultatele testului Mann-Whitney

Testul Mann-Whitney a fost folosit pentru a compara timpul erorilor în procente obținut de femei cu cel obținut de bărbați la testul pentru coordonarea vizual-motorie.

Tabelul 11 – Rangurile pentru timpul erorilor în procente

Datele cercetării nu permit acceptarea ipotezei conform căreia bărbații au nivel mai ridicat al capacității de coordonare vizual-motorie în comparație cu femeile (p=0.08).

Tabelul 12 – Rezultatele testului Mann-Whitney

Testul Mann-Whitney a fost folosit pentru a compara dificultatea de coordonare a femeilor cu cea a bărbaților la testul pentru coordonarea vizual-motorie.

Tabelul 13 – Rangurile pentru timpul dificultatea de coordonare

Datele cercetării nu permit acceptarea ipotezei conform căreia bărbații au nivel mai ridicat al capacității de coordonare vizual-motorie în comparație cu femeile (p=0.09).

Tabelul 14 – Rezultatele testului Mann-Whitney

1.4. Interpretarea psihologică

Obiectivul general al acestei cercetări a fost investigarea diferențelor dintre bărbați și femei în raport cu coordonarea motorie. Obiectivele specifice au fost investigarea diferențelor dintre bărbați și femei în raport cu anticiparea timpului, investigarea diferențelor dintre bărbați și femei în raport cu anticiparea direcției și investigarea diferențelor dintre bărbați și femei în raport cu coordonarea vizual-motorie (prin investigarea diferențelor dintre bărbați și femei în raport cu timpul de realizare a unei sarcini ce implică un nivel ridicat de coordonare vizual-motorie, investigarea diferențelor dintre bărbați și femei în raport cu erorile făcute în timpul unei sarcini ce implică un nivel ridicat de coordonare vizual-motorie și prin investigarea diferențelor dintre bărbați și femei în raport cu dificultățile de coordonare în cadrul unei sarcini ce implică un nivel ridicat de coordonare vizual-motorie).

Există un dezacord puternic între cercetători cu privire la diferențele dintre bărbați și femei în raport cu abilitățile vizual-spațiale. Practic, toate concluziile cercetărilor au avut parte de cel putin un exemplu care arată o constatare complet opusă. De exemplu, scorurile la testele de rotație mentală au fost de obicei mai mici la femei decât la bărbați. Totuși, Linn și Petersen (1985) au explicat această diferență ca una ce ține de strategia care duce la un timp de răspuns mai lent la femei, mai degrabă decât o diferență legată de abilitate. Se pare că este foarte dificil de evidențiat dacă există sau nu diferențe legate de abilitățile vizual-spațiale între bărbați și femei. Practic, toate cercetările publicate, deși prezintă rezultate contradictorii, par valide. Poate cea mai convingătoare a fost o cercetare în care a fost identificat un tipar de auto-selecție a femeilor din domenii de activitate în care abilitățile vizual-spatiale sunt utilizate la un nivel scăzut. Nu este pus la îndoială faptul că expunerea sau implicarea în activități ce implică solicitări vizual-spatiale conduc la o îmbunătățire a abilităților vizual-spatiale. Atletismul, muzica, realizarea de machete, construirea obiectelor din cuburi și chiar desenarea de obiecte tridimensionale s-au dovedit a avea un efect pozitiv asupra abilitatilor vizual-spatiale, precum și încrederea subiecților în propriile capacități vizual-spațiale.

Un posibil motiv pentru care nu au fost evidențiate diferențe semnificative între bărbați și femei este faptul că subiecții au fost studenți în cadrul Facultății de Psihologie și Științele Educației, iar aceștia s-ar putea să nu aibă înclinații spre activități ce implică abilități vizual-spațiale, motiv pentru care nu și-au dezvoltat aceste competențe. Altfel spus, atât subiecții de gen masculin, cât și subiecții de gen feminin, având interese ce țin de domeniul pshologiei, nu și-au dezvoltat abilitățile vizual-spațiale, motiv pentru care nu au fost evidențiate diferențe de gen.

Explicații pentru existența unor diferențe de gen în capacitatea vizual-spatială variază de la explicații ce țin de cauze biologice și evoluționiste la explicații ce țin de motive psihologice, sociale și de mediu. Joseph susține că abilitatea vizual-spatială de rezolvare a problemelor și performanța bărbaților în sarcini perceptive sunt explicate neurologic și sunt bazate pe un produs al patrimoniului nostru evoluționist, precum și de un produs de presiuni sociale, politice sau parentale. În afară de dominația vizual-spatială a sexului masculin, el afirmă că femeile sunt mai bune decat barbații pe o varietate de sarcini ce implică limbajul și comunicarea (Joseph, 2000). Acest punct de vedere pur biologic și evoluționist părea să fie destul de limitat și în timp ce acesta a fost menționat în mai multe articole, nu a fost explorat în mod serios de altcineva în afară de Joseph în această revizuire a literaturii.

Mulți cercetători au examinat factorii sociologici, cum ar fi mediul în care cresc copii și importanța educației anterioare, atletismului sau diferitelor tipuri de activități și experiențe. Unii autori au atribuit factorilor sociologici un rol de cauza a diferențelor de gen, în timp ce alți autori infirmă faptul că aceștia sunt factori decisivi. Într-un studiu legat de diferențele de gen în raport cu abilitățile vizual-spațiale, participarea la anumite cursuri legate de grafică și design a fost factorul care a prezis in mod constant o diferență semnificativă între sexe în America și la studenții brazilieni dintr-o facultate de elctronică.

Alți factori care au fost semnificativ asociați cu diferențele de gen legate de abilitățile vizual-spațiale incud locul de munca anterior, participarea la cursuri tehnice, jocurile video și jocurile pe calculator și accesul la jucării care presupun construirea anumitor structuri din piese în copilărie. Cercetătorii sunțin că este evident că dintre toți factorii de fond testați, femeile au avut șanse mai mici să participe la astfel de activități care se consideră că duc la dezvoltarea abilităților vizual-spațiale și care sunt condițiile de pornire pentru dezvoltarea abilităților vizual spațiale (Medina et al., 1998).

Una din întrebările pe care cercetătorii și le-au pus frecvent a fost dacă este posibil ca favorizarea băieților și lipsa de încredere în fete ar putea afecta scorurile acestora. Într-un studiu realizat de Felson și Trudeau (1991), nu au existat diferențe între favoritismul sau preferințele pentru baieti în detrimentul fetelor în legătură cu matematica, la părinților sau profesorilor. De fapt, s-a constatat că profesorii atribuie o abilitate mai crescută fetelor în comparație cu băieții. De asemenea, au descoperit că, legat de matematica, nu a existat nici o diferenta semnificativa între băieți și fete in raport cu încrederea în sine. S-a constatat că fetele au avut un nivel mai ridicat de anxietate cu privire la testele de matematica în comparație cu baietii, dar în același timp au avut un nivelul general de anxietate mai ridicat cu privire la teste, în comparație cu băieții.

Nu a fost nici o diferenta semnificativa legată de nivelul de anxietate al fetelor in raport cu matematica în comparație cu alte discipline școlare.

În concluzie, rezultatele sunt contradictorii când vine vorba de diferențele dintre bărbați și femei în raport cu capacitățile vizual-spațiale. Unele studii confirmă această diferență, altele nu. Anumiți autori consideră că diferențele sunt datorate de factori ereditari care îi diferențiază pe bărbați și femei, alți autori consideră că diferențele apar în urma unor erori de metodologie, iar alți autori pun accetul pe factorii de mediu, cum ar fi accesul la anumite jucării (cum ar fi cuburile) care stimulează dezvoltarea abilităților vizual-spațiale. Concluziile încă nu sunt clare, motiv pentru care putem spune că avem nevoie de mai multe studii pentru a trage o concluzie.

Bibliografie:

Alain L. (1996), Manual de psihologie generala, Editura Antet, Bucuresti, pp 31-41, 45-45, 52-55;

Aniței, M. (2007), Abordarea experimentală a percepției în Psihologie Experimentală,

Iași Editura Polirom.

Aniței, M. (2007), Psihologia experimentală, Editura Plirom, București.

Aniței, M., & Chraif, M. (2013). The Effects of Motor Coordination Error Duration on Reaction Time and Motivational Achievement Tasks among Young Romanian Psychology Students. International Journal of Social Sciences and Humanity, 3(2), 139-144.

Alain L. (1996), Manual de psihologie generala, Editura Antet, Bucuresti, pp 31-41, 45-45, 52-55;

Augusto, L. M. (2010), Unconscious knowledge: A survey. Advances in Cognitive Psychology, 6, 116.

Atkinson Rita, (2002), Introducere în psihologie, Ed. Tehnică, București.

Binsted, G., Chua, R., Helsen, W., & Elliot, D. (2001). Eye-hand coordination in goal-directed aiming. Human movement science, 20(4), 563-585

Bullier, J. (2001). Integrated model of visual processing. Brain Research Reviews, 36(2), 96-107.

Brown, J.F. (1931), ”The thresholds for visual movement”, Psychologische Forschung , 14 (3-4), pp. 249-268

Berlyne. D.E., The influence of complexity and novelty in visual figures on orienting responses. Journal of Experimental Psychology 55 (3):289 (1958)

Binet A., F. Legge, 1907, The mind and the Brain, Publishing’s Legacy Reprint Series

Cacola, P., Roberson, J., & Gabbard, C. (2013). Aging in movement representations for sequential finger movements: a comparison between young-, middle-aged, and older adults. Brain and cognition, 82(1), 1-5.

Chraif, M., & Aniței, M. (2013). Gender Differences in Motor Coordination at Young Students at Psychology. International Journal of Social Sciences and Humanity, 3(2), 147-151.

Cosmovici A. (1996). Psihologia generala, Ed. Plirom, Iași

Carrasco, M., & Clady, X. (2012). Exploiting eye-hand coordonation to detect grasping movements. Image and Vision Computing, 30(11), 860-874.

Dragnea,A., Bota A. (1999), Teoria activitățolor motrice, Editura Didcatică și Pedagogică, București;

Earlebacher, Albert; Sekuler, Robert, (1969), Explanation of the Muller-Lyer illusion: Confusion theory examined. Journal of Experimental Psychology, Vol 80( 3, Pt.1), 462-467.

Epuran, M., Horghidan, V. (1994), Psihologia educației fizice , A.N.E.F.S., București;

Epuran, M. (2011). Motricitate și psihism în activitățile corporale, vol 1, Editura FEST;

Felson, R. B., & Trudeau, L. (1991). Gender differences in mathematics performance. Social Psychology Quarterly, 54(2), 113-126. Retrieved April 25, 2005, from the JSTOR database.

Golu M. (1971). Percepție și activitate, Editura Științifică.

Golu M. (2003). Fundamentele psihologiei ( vol I), Ed. Fundația România de Mâine, București.

Gibson, J.J (1950). The perception of the visual world. Boston: Houghton Mifflin.

Gibson, J.J ( 1966). The senses considered as perceptual systems, Boston: Houghton Mifflin.

Gilaie-Dotan, S., Saygin, A. P., Lorenzi, L. J., Egan, R., Rees, G., & Behrmann, M. (2013). The role of human ventral visual cortex in motion perception. Brain, 136(9), 2784-2798.

Grossman, E., Donnelly, M., Prince, R., Pickens, D., Morgan, V., Neighbor, G., & Blake, R. (2000). Brain areas involved in perception of biological motion. Journal of cognitive neuroscience, 12(5), 711-720

Goldstone, R. L., de Leeuw, J. R., & Landy, D. H. (2015). Fitting perception in and to cognition. Cognition, 135, 24-29.

Hidaka, S., Teramoto, W., Keetels, M., & Vroomen, J. (2913). Effect of pitch-space correspindence on soud-induced visual motion perception. Experimental brain research, 231(1), 117-126.

Horghidan, V. (1980), Dezvoltatea capacității psihomotrice prin activități corporale, Teză de doctorat. Universitatea București.

Johansson, G. (1973). Visual perception of bilogical motion and a model for its analysis. Perception & psychophysics, 14(2), 201-211.

Kirsch, W., & Kunde, W. (2013). Moving further moves things further away in visual perception: position-based movement planning affects distance judgments. Experimental brain research, 226(3), 431-440

Kroger-Costa, A., Machado, A., & Santos, J. A. (2013). Effects of motion on time perception. Behavioral processes, 95, 50-59.

Kramer, A. F., & Jacobson, A. (1991). Perceptual organization and focused attention: The role of objects and proximity in visual processing. Perception & psychophysics, 50(3), 267-284.

Kuhbandner, C., Hanslmayr, S., Maier, M.A., Pekrun, R., Spitzer, B., Pastotter, B., & Bauml, K. H ( 2009). Effects of mood on the speed of conscious perception: behavioural and electrophysiological evidence. Social cognitive and affective neuroscience, 4(3), 286-293

Lashley, K. S. (1930). Basic neural mechanisms in behavior. Psychological Review, 37(1), 1.

Linn, M. C., & Petersen, A. C. (1985). Emergence and characterization of sex differences in spatial ability: A meta-analysis. Child Development, 56(6), 1479-1498. Retrieved April 25, 2005, from the JSTOR database.

Levine & Shefner’s.(2006). Fundamentals of Senation and Perception, 3 Edition, Oxford Uneversity Press.

Medina, A. C., Gerson, H. B. P., & Sorby, S. A. (1998). Identifying gender differences in the 3-D visualization skills of engineering students in Brazil and in the United States. Brazil: April 23, 2005, from the ERIC database.

Metral, M., Guinot, M., Bresciani, J. P., Luyat, M., Roulin, J. L., & Guerraz, M. (2014). Bimanual coordination with three hands: Is the mirror hand of any help?. Neuropsychologia, 52, 11-18.

Miclea M. (1999). Psihologie Cognitivă, Editura Plirom, București.

Miuț P. (2001). Psihologia generală, vol.1, Editura Eurostampa-Timișoara.

Morgado, N., Gentaz, E., Guinet, E., Osiurak, F., & Palluel-Germain, R. (2013). Within reach but not so reachable: Obstacles matter in visual perception of distances. Pshychonomic bulletin & review, 20(3), 462-467.

Neveanu P. P. (2013), Tratat de psihologie generală, Editura Trei, București.

Norman, J. F., Adkins, O. C., Norman, H. F., Cox, A.G., & Rogers, C.E. (2015). Aging and the visual perception of exocentric distance. Vision research, 109, 52-58.

Paillard, J. (1994), „La conscience”, în M. Richelle, J. Requin, M. Robert (eds), Traite de psychologie experimentale, PUF, Paris.

Piaget J. (2008), Psihologia inteligentei, Editura Cartier.

Piaget J., (1961), Les mecanismes perceptifs- Modeles probabilistes, analyse genetique, relations avec l’intelligence, PUF, Paris.

Pollen, D. A. (2008). Fundamental requirements for primary visual perception. Cerebral Cortex, 18(9), 1991-1998.

Pollen, D.A (2011). On the emergence of primary visual perception. Cerebral Cortex, 21(9), 1941-1953

Popa, M. (2004), Statistică psihologică cu aplicații SPSS, Editura Universității București, București.

Price, N. S. C., & Blum, J. (2014). Motion perception correlates with volitional but not reflexive eye movements. Neuroscience, 277, 435-445

Regan, D., Beverley, K. I., & Cynader, M. ( 1979). The visual perception of motion depth. Scientific American, 241, 136-151

Roenker, D. L., Cissell, G.M., Ball, K.K., Wadley, V.G., & Edwards, J. D. (2003). Speed-of-processing and driving simulator training result in improved driving performance. Human Fators: The Journal of the Human Factors and Ergonomics Society, 45(2), 218-233.

Roșca A. (1974), Psihologie Generală. Ediția a 2-a, Editura Didactica și Pedagogică, București.

Roșca A. (1947), Tehnica psihologiei experimentale și practice, Editura Institutul de Psihologie al Universității din Cluj.

Roșca A. (1963), Tratat de psihologie experimentală, Editura academiei R.S.R, București.

Reuchlin M. (1999), Psihologie Generală, Editura Științifică.

Reuchlin M. (1999), Psihologie Gnerală, 1999, Editura Științifică.

Regan, D. (1982). Visual information channeling in normal and disordered vision. Psychological Review, 89(4), 407

Rusu E.C. (2007). Psihologie cognitivă. Editura Fundației România de Mâine, Ediția a II- a, pp 110-114, 136-138;

Schmid R.S., ( 1991), Motor Learning and Performance: From Principles to Practice, Human Kinetics;

Smith E. E. (2005), Introducere în psihologie, Editura Tehnica, București.

Selfridge, O. G. 1959. Pandemonium: A Paradigm for Learning. In: Proceedings of the Symposium on Mechanisation of Thought Process: National Physics Laboratory

Su, Y. H. (2914). Visual enhancement of auditory beat perception across auditory interference levels. Brain and cognitive, 90, 19-31.

Tareq N. A. (2002), Studii asupra mecanismelor de percepție senzorială, Editura Universitatea ”Polithenica” București;

Thorpe, S., Fize, D., & Marlot, C. (1996). Speed og processing in the human visual system, nature, 381(6582), 520-522.

Urma M. (2005). Spațiu și perceptive vizuală, Editura Artes, Iași.

Vanrullen, R., & Thorpe, S. J. (2001). The time course of visual processing: from early perception to decision-making. Journal of cognitive neuroscience, 13(4), 454-461.

Van Santen, J. P., & Sperling, G. ( 1984). Temporal covariance model of human motion perception. JOSA A. 1(5), 451-473.

Vernom M.D. (1970), Perception Through Experience.

Vernon M.D. (1952), A Further study of Visual Perception, Published in the United States of America by Cambridge University Press, New York.

Waller, D. (1999). Factors affecting the perception of interobject distances in virtual environments. Presence: Teleoperators and Virtual Environments, 8(6), 657-670.

Wertheim, S. H. (1994), Motion perception during selfmotion: The direct versus inferential controversy revisited. Behavioral and Brain Sciences, 17(02), 293-311.

Wit, M. M., van der Kamp, J., &Withagen, R (2015). Visual illusions and direct perception: Elaborating on Gibson’s insights. New Ideas in Psychology, 36, 1-9.

Witkin H.A., ( 1981), Cognitive Styles, Essence and Origins: Field Dependence and Field Independence ( Psychological Issues), Intl Univetsities Pr Inc;

Wijnen, V. J. M., Eilander, H. J., de Gelder, B., & van Boxtel, G. J. M. ( 2014). Visual processing during recovery from vegetative state to conscioisness: Comparing behavioral indices to brain responses. Neurophysiologie Clinique/Clinical Neurophysiology, 44(5), 457-469

Williams, J., Omizzolo, C., Galea, M. P., & Vance, A. (2013). Motor imagery skills of children with attention deficit hyperactivity disorder and developmental coordination disorde. Human movement science, 32(1), 121-135

Zlate M., (1999), Psihologia mecanismelor cognitive , Editura Polirom.

Bibliografie:

Alain L. (1996), Manual de psihologie generala, Editura Antet, Bucuresti, pp 31-41, 45-45, 52-55;

Aniței, M. (2007), Abordarea experimentală a percepției în Psihologie Experimentală,

Iași Editura Polirom.

Aniței, M. (2007), Psihologia experimentală, Editura Plirom, București.

Aniței, M., & Chraif, M. (2013). The Effects of Motor Coordination Error Duration on Reaction Time and Motivational Achievement Tasks among Young Romanian Psychology Students. International Journal of Social Sciences and Humanity, 3(2), 139-144.

Alain L. (1996), Manual de psihologie generala, Editura Antet, Bucuresti, pp 31-41, 45-45, 52-55;

Augusto, L. M. (2010), Unconscious knowledge: A survey. Advances in Cognitive Psychology, 6, 116.

Atkinson Rita, (2002), Introducere în psihologie, Ed. Tehnică, București.

Binsted, G., Chua, R., Helsen, W., & Elliot, D. (2001). Eye-hand coordination in goal-directed aiming. Human movement science, 20(4), 563-585

Bullier, J. (2001). Integrated model of visual processing. Brain Research Reviews, 36(2), 96-107.

Brown, J.F. (1931), ”The thresholds for visual movement”, Psychologische Forschung , 14 (3-4), pp. 249-268

Berlyne. D.E., The influence of complexity and novelty in visual figures on orienting responses. Journal of Experimental Psychology 55 (3):289 (1958)

Binet A., F. Legge, 1907, The mind and the Brain, Publishing’s Legacy Reprint Series

Cacola, P., Roberson, J., & Gabbard, C. (2013). Aging in movement representations for sequential finger movements: a comparison between young-, middle-aged, and older adults. Brain and cognition, 82(1), 1-5.

Chraif, M., & Aniței, M. (2013). Gender Differences in Motor Coordination at Young Students at Psychology. International Journal of Social Sciences and Humanity, 3(2), 147-151.

Cosmovici A. (1996). Psihologia generala, Ed. Plirom, Iași

Carrasco, M., & Clady, X. (2012). Exploiting eye-hand coordonation to detect grasping movements. Image and Vision Computing, 30(11), 860-874.

Dragnea,A., Bota A. (1999), Teoria activitățolor motrice, Editura Didcatică și Pedagogică, București;

Earlebacher, Albert; Sekuler, Robert, (1969), Explanation of the Muller-Lyer illusion: Confusion theory examined. Journal of Experimental Psychology, Vol 80( 3, Pt.1), 462-467.

Epuran, M., Horghidan, V. (1994), Psihologia educației fizice , A.N.E.F.S., București;

Epuran, M. (2011). Motricitate și psihism în activitățile corporale, vol 1, Editura FEST;

Felson, R. B., & Trudeau, L. (1991). Gender differences in mathematics performance. Social Psychology Quarterly, 54(2), 113-126. Retrieved April 25, 2005, from the JSTOR database.

Golu M. (1971). Percepție și activitate, Editura Științifică.

Golu M. (2003). Fundamentele psihologiei ( vol I), Ed. Fundația România de Mâine, București.

Gibson, J.J (1950). The perception of the visual world. Boston: Houghton Mifflin.

Gibson, J.J ( 1966). The senses considered as perceptual systems, Boston: Houghton Mifflin.

Gilaie-Dotan, S., Saygin, A. P., Lorenzi, L. J., Egan, R., Rees, G., & Behrmann, M. (2013). The role of human ventral visual cortex in motion perception. Brain, 136(9), 2784-2798.

Grossman, E., Donnelly, M., Prince, R., Pickens, D., Morgan, V., Neighbor, G., & Blake, R. (2000). Brain areas involved in perception of biological motion. Journal of cognitive neuroscience, 12(5), 711-720

Goldstone, R. L., de Leeuw, J. R., & Landy, D. H. (2015). Fitting perception in and to cognition. Cognition, 135, 24-29.

Hidaka, S., Teramoto, W., Keetels, M., & Vroomen, J. (2913). Effect of pitch-space correspindence on soud-induced visual motion perception. Experimental brain research, 231(1), 117-126.

Horghidan, V. (1980), Dezvoltatea capacității psihomotrice prin activități corporale, Teză de doctorat. Universitatea București.

Johansson, G. (1973). Visual perception of bilogical motion and a model for its analysis. Perception & psychophysics, 14(2), 201-211.

Kirsch, W., & Kunde, W. (2013). Moving further moves things further away in visual perception: position-based movement planning affects distance judgments. Experimental brain research, 226(3), 431-440

Kroger-Costa, A., Machado, A., & Santos, J. A. (2013). Effects of motion on time perception. Behavioral processes, 95, 50-59.

Kramer, A. F., & Jacobson, A. (1991). Perceptual organization and focused attention: The role of objects and proximity in visual processing. Perception & psychophysics, 50(3), 267-284.

Kuhbandner, C., Hanslmayr, S., Maier, M.A., Pekrun, R., Spitzer, B., Pastotter, B., & Bauml, K. H ( 2009). Effects of mood on the speed of conscious perception: behavioural and electrophysiological evidence. Social cognitive and affective neuroscience, 4(3), 286-293

Lashley, K. S. (1930). Basic neural mechanisms in behavior. Psychological Review, 37(1), 1.

Linn, M. C., & Petersen, A. C. (1985). Emergence and characterization of sex differences in spatial ability: A meta-analysis. Child Development, 56(6), 1479-1498. Retrieved April 25, 2005, from the JSTOR database.

Levine & Shefner’s.(2006). Fundamentals of Senation and Perception, 3 Edition, Oxford Uneversity Press.

Medina, A. C., Gerson, H. B. P., & Sorby, S. A. (1998). Identifying gender differences in the 3-D visualization skills of engineering students in Brazil and in the United States. Brazil: April 23, 2005, from the ERIC database.

Metral, M., Guinot, M., Bresciani, J. P., Luyat, M., Roulin, J. L., & Guerraz, M. (2014). Bimanual coordination with three hands: Is the mirror hand of any help?. Neuropsychologia, 52, 11-18.

Miclea M. (1999). Psihologie Cognitivă, Editura Plirom, București.

Miuț P. (2001). Psihologia generală, vol.1, Editura Eurostampa-Timișoara.

Morgado, N., Gentaz, E., Guinet, E., Osiurak, F., & Palluel-Germain, R. (2013). Within reach but not so reachable: Obstacles matter in visual perception of distances. Pshychonomic bulletin & review, 20(3), 462-467.

Neveanu P. P. (2013), Tratat de psihologie generală, Editura Trei, București.

Norman, J. F., Adkins, O. C., Norman, H. F., Cox, A.G., & Rogers, C.E. (2015). Aging and the visual perception of exocentric distance. Vision research, 109, 52-58.

Paillard, J. (1994), „La conscience”, în M. Richelle, J. Requin, M. Robert (eds), Traite de psychologie experimentale, PUF, Paris.

Piaget J. (2008), Psihologia inteligentei, Editura Cartier.

Piaget J., (1961), Les mecanismes perceptifs- Modeles probabilistes, analyse genetique, relations avec l’intelligence, PUF, Paris.

Pollen, D. A. (2008). Fundamental requirements for primary visual perception. Cerebral Cortex, 18(9), 1991-1998.

Pollen, D.A (2011). On the emergence of primary visual perception. Cerebral Cortex, 21(9), 1941-1953

Popa, M. (2004), Statistică psihologică cu aplicații SPSS, Editura Universității București, București.

Price, N. S. C., & Blum, J. (2014). Motion perception correlates with volitional but not reflexive eye movements. Neuroscience, 277, 435-445

Regan, D., Beverley, K. I., & Cynader, M. ( 1979). The visual perception of motion depth. Scientific American, 241, 136-151

Roenker, D. L., Cissell, G.M., Ball, K.K., Wadley, V.G., & Edwards, J. D. (2003). Speed-of-processing and driving simulator training result in improved driving performance. Human Fators: The Journal of the Human Factors and Ergonomics Society, 45(2), 218-233.

Roșca A. (1974), Psihologie Generală. Ediția a 2-a, Editura Didactica și Pedagogică, București.

Roșca A. (1947), Tehnica psihologiei experimentale și practice, Editura Institutul de Psihologie al Universității din Cluj.

Roșca A. (1963), Tratat de psihologie experimentală, Editura academiei R.S.R, București.

Reuchlin M. (1999), Psihologie Generală, Editura Științifică.

Reuchlin M. (1999), Psihologie Gnerală, 1999, Editura Științifică.

Regan, D. (1982). Visual information channeling in normal and disordered vision. Psychological Review, 89(4), 407

Rusu E.C. (2007). Psihologie cognitivă. Editura Fundației România de Mâine, Ediția a II- a, pp 110-114, 136-138;

Schmid R.S., ( 1991), Motor Learning and Performance: From Principles to Practice, Human Kinetics;

Smith E. E. (2005), Introducere în psihologie, Editura Tehnica, București.

Selfridge, O. G. 1959. Pandemonium: A Paradigm for Learning. In: Proceedings of the Symposium on Mechanisation of Thought Process: National Physics Laboratory

Su, Y. H. (2914). Visual enhancement of auditory beat perception across auditory interference levels. Brain and cognitive, 90, 19-31.

Tareq N. A. (2002), Studii asupra mecanismelor de percepție senzorială, Editura Universitatea ”Polithenica” București;

Thorpe, S., Fize, D., & Marlot, C. (1996). Speed og processing in the human visual system, nature, 381(6582), 520-522.

Urma M. (2005). Spațiu și perceptive vizuală, Editura Artes, Iași.

Vanrullen, R., & Thorpe, S. J. (2001). The time course of visual processing: from early perception to decision-making. Journal of cognitive neuroscience, 13(4), 454-461.

Van Santen, J. P., & Sperling, G. ( 1984). Temporal covariance model of human motion perception. JOSA A. 1(5), 451-473.

Vernom M.D. (1970), Perception Through Experience.

Vernon M.D. (1952), A Further study of Visual Perception, Published in the United States of America by Cambridge University Press, New York.

Waller, D. (1999). Factors affecting the perception of interobject distances in virtual environments. Presence: Teleoperators and Virtual Environments, 8(6), 657-670.

Wertheim, S. H. (1994), Motion perception during selfmotion: The direct versus inferential controversy revisited. Behavioral and Brain Sciences, 17(02), 293-311.

Wit, M. M., van der Kamp, J., &Withagen, R (2015). Visual illusions and direct perception: Elaborating on Gibson’s insights. New Ideas in Psychology, 36, 1-9.

Witkin H.A., ( 1981), Cognitive Styles, Essence and Origins: Field Dependence and Field Independence ( Psychological Issues), Intl Univetsities Pr Inc;

Wijnen, V. J. M., Eilander, H. J., de Gelder, B., & van Boxtel, G. J. M. ( 2014). Visual processing during recovery from vegetative state to conscioisness: Comparing behavioral indices to brain responses. Neurophysiologie Clinique/Clinical Neurophysiology, 44(5), 457-469

Williams, J., Omizzolo, C., Galea, M. P., & Vance, A. (2013). Motor imagery skills of children with attention deficit hyperactivity disorder and developmental coordination disorde. Human movement science, 32(1), 121-135

Zlate M., (1999), Psihologia mecanismelor cognitive , Editura Polirom.