Diferente DE Gen In Manifestarea Timiditatii LA Adolescenti
DIFERENȚE DE GEN ÎN MANIFESTAREA TIMIDITĂȚII LA ADOLESCENȚI
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I. Abordarea teoretică a timidității cu referire la perioada adolescenței
1.1 Delimitări conceptuale ale timidității
1.1.1 Abordarea teoretică a conceptului de “timiditate
1.1.2 Tipologia timidității la adolescenți
1.1.3 Factorii ce declanșează timiditatea la adolescenți
1.1.4 Impactul timidității asupra psihicului adolescenților
1.2 Manifestări ale timidității în perioada adolescenței
Concluzii capitolul I
CAPITOLUL II. Repere metodologice și experimentale de studiere a timidității din perspectiva de gen
2.1 Determinarea manifestării timidității la adolescenți ( prin prisma de gen
2.2 Analiza diferențelor de gen în manifestarea timidității la adolescent
2.3 Sugestii de depășire a timidității din perspectiva de gen
Concluzii capitolul II
Concluzii generale și recomandări
Bibliografie
Anexe
INTRODUCERE
Actualitatea temei de cercetare.
Cercetarea de față își propune studiul privind identificărea manifestării timidității la adolescenți, întrucît timiditatea în rîndul adolescenților rămîne a fi o problemă și o temă actuală care trezește interes și multe discuții între specialiștii din domeniul psihologiei. Anumite caracteristici ale societății și culturii în care trăim, stereotipurile de gen care sunt foarte înrădăcinate pot accentua sau chiar declanșa timiditatea. Deși persoane diferite, timizii seamănă între ei ca aspect fizic: stîngăcie, privirea ocolită, mersul caraghios pe lîngă ziduri, felul de a se așeza pe marginea scaunului, vocea prea joasă sau prea înaltă, tăcerea tensionată, mimica și gesticulația împietrită sau teatrală, toate acestea exprimă un numitor comun al adolescenților timizi.
Încărcătura psihologică a adolecenților timizi își pune amprenta pe înfățișarea lor fizică. Înalți sau scunzi, grași sau slabi, timizii pot fi recunoscuți chiar după înfățișare. Poziția spatelui mereu aplecată sub greutatea lumii, mîinile cu care timidul adolescent nu știe niciodată ce să facă, conversația fragmentată, laconică, semitonală, schizoidă și mai ales tăcerea. Pe timid îl caracterizează tăcerea, fiind cuminte, supusă, ascultătoare, tăcerea stimulatoare pentru ceilalți, tăcerea încruntată, tensionată, agresivă, acestea reprezentînd cel mai mare și mai frecvent blocaj al adolescentului timid.
Potrivit psihologilor, la baza timidității stă frica de eșec, de a nu dezamăgi, de a nu se ridica la standardele așteptate, frica de a fi evaluat negativ. Frica este ceea ce reține persoana să întreprindă o acțiune, să se manifeste și să progreseze.
Timiditatea e încurajată și de forțe exterioare, precum condițiile de interacțiune din familie, de la școală sau din grupul de prieteni. Psihologul Liliana Anton subliniază faptul că 30 % dintre cauzele timidității au forțe exterioare. Ea spune că e foarte important să ai o relație bună cu mama, cu tata, să te simți bine în familie, să ți se acorde atenție, pentru că în lipsa acestora apare timiditatea. Timizii deseori confirmă că nu am curaj pentru că nu au avut în familie susținerea, îndemnul necesar de a depăși anumite momente dificile din viață lor.
Philip Zimbardo, un specialist în domeniu, consideră că o persoană poate deveni timidă nu din cauza deficiențelor sau temerii de a fi respinsă, ci pentru că nu învață la timp abilitățile sociale de bază și nu interacționează cu alte persoane. În relațiile cu ceilalți, timidul se situează în ipostaza adolescentului neîndemînatic, nepregătit, iar în relațiile cu sine îmbracă haina părintelui autoritar, necruțător.
Zimbardo (1975) a administrat o scala de autoevaluare unui număr de 817 subiecți tineri și au aflat că 40% din respondenți s-au evaluat ca timizi, 25% s-au considerat ca fiind timizi în mod cronic, în timp ce 7% din ei au spus ca nu au trăit niciodata senzația de timiditate. Mai tîrziu, lucrînd cu un lot de tineri, Bryant și Trower (Crozier și Alden, 2001) au constatat că unul din trei englezi raportează dificultăți în abordarea altora, în a lua inițiativă într-o conversație sau în a invita un partener la dans. Studiile mai noi arată că incidenta timidității în populația generală variază mult în funcție de factorii culturali, astfel ajungînd la 24% la evreii americani și 60% la populația din Hawai sau din Japonia.
Cei mai mulți cercetători consideră că adolescentă este vîrsta timidității, deoarece adolescenții devin timizi chiar dacă nu au fost înainte, dar nu rămân timizi după această vîrstă. Și această indiferent de temperamentul pe care îl au. Ei explică instalarea timidității la vîrstă adolescenței prin transformările fiziologice, care au drept consecință creșterea emotivității, dezvoltarea conștiinței de șine, aceasta din urmă conducînd la autoanaliză și la dorința de autoperfecționare, prin lărgirea cadrului social în care se mișcă adolescentul, care amplifică contactele lui cu oamenii, sporește numărul problemelor noi pentru care el încă nu are soluții.
Timiditatea este prezentă încă din copilărie, se intensifică în adolescență, descrește o data cu vârstă, dobîndind forme disimulate, dar nu dispare de la sine, ceea ce denotă faptul că asupra timidității adolescenții trebuie să lucreze pentru a reuși so depășească.
Gradul de cercetare.
De problema timidității s-au ocupat mai mulți specialiști străini: Elena Dimitriu, Philip Zimbardo, Bruno Bettelheim, Doris Brett, Paul A. Pilkonis, Jeans B. Asendorpf, Jonathan M. Cheek, Crozier W. R., June P. Tangney, Jeffrey Kroll, Лидия Ильинична Бoжoвич, И́гopь Ceмёнoвич Кoн, Apтyp Aлeкcандpoвич Peан.
Obiectul cercetării: manifestarea timidității la adolescenți prin prisma de gen
Scopul cercetării: determinarea manifestării timidității la adolescenți din perspectiva de gen
Ipoteza cercetării: există diferențe de gen în manifestarea timidității la adolescent:
– Nivelul timidității este mai înalt la fete comparative cu nivelul băieților
Obiectivele cercetării:
1. Abordarea teoretică a conceptului de timiditate;
2. Determinarea influenței timidității la adolescenți asupra psihicului;
3. Identificarea specificului perioadei adolescentine;
4. Stabilirea modalităților de determinare a timidității la adolescenți;
5. Evaluarea manifestării timidității la adolescenți din perspectiva de gen;
6. Elaborarea concluziilor și recomandărilor.
Metodele de cercetare:
Pentru realizarea obiectivelor propuse și validarea ipotezei a fost aplicat un complex de metode adecvate problemei cercetate:
• metode teoretice: analiza, sinteza;
• metode empirice: chestionarea ( Invertar de timiditate după Zimbardo și Scala de timiditate de McCroskey J. C. și Richmond V. P.);
• metode de interpretare calitativă și cantitativă a datelor cercetării.
Baza experimentala a lucrarii?????
Strucutra lucrarii???? – cate capitole cuprinde lucrarea, cum se numesc si descrierea succinta a ideilor prezentate.
Cuvinte cheie????
CAPITOLUL I
ABORDAREA TEORETICĂ A TIMIDITĂȚII CU REFERIRE LA PERIOADA ADOLESCENȚEI
1.1 Determinări conceptuale ale timidității.
1.1.1 Abordarea teoretică a conceptului de “ timiditate”
Timiditatea a fost definită ca “ o stare caracterizată de o preocupare egocentrică exagerată și grijă excesivă față de evaluarea socială, cu consecințe care duc la comportament de inhibiție, retragere și evitare sau dorința de a scăpa din situație” (Zimbardo, 1982). Ea este considerată o emoție distinctă care aparține clasei de emoții ale selfului sau ale conștiinței de sine.
Pentru Pilkonis (1977) timiditatea reprezintă “ tendința de a evita interacțiuni sociale și de sentimentul de eșec în participarea adecvată în situații sociale ”. El spune că timiditatea este o problemă atît privată cît și publică, generată de modul de autoevaluare a individului, care este exprimată public sau nu, și care se manifestă cel mai ades în interacțiunea cu persoane, locuri sau situații nefamiliare.
Zimbardo (1977) clasifică timizii în două categorii introverți și extroverți, în funcție de nivelul de socializare cu alții. Timizii introverți au slabe abilități sociale și le lipsește dorința de abordare a altora, comparativ cu cei extroverți.
Pentru Buss (1986) timizii sunt de două feluri, cu frică de situații noi, stimă de sine scăzută și hiperreactivitate simpatică și autocritici, cu grijă față de cum se prezintă în situațiile sociale.
Asendorpf (1990) consideră că putem avea un timid social reticent, cu frică să se angajeze în interacțiune sociale datorită grijii față de evaluare negativă și un timid social ce evită interacțiunile sociale datorită inhibiției și retragerii sociale.
Cheek și Krasnoperova (1999) fac diferența între timizii dependenți și cei retractili. Cei dependenți sunt caracterizați de o mai mare nevoie de afiliație și suport din partea celorlalți, pe cînd cei retractili au nevoie de autonomie și individualitate.
În mod concis, se consideră că există trei situații în care oamenii pot prezenta timiditate:
1) în prezența persoanelor autoritare, superioare sau care sunt înzestrate cu o poziție superioară și abilitate critică de evaluare;
2) în situații noi și/sau în fața oamenilor necunoscuți;
3) în situații care necesită luarea de inițiativă, precum exprimarea unei opinii, acționarea ca leader în conversație sau în relația cu persoanele de sex opus ( Crozier, 1982). În toate aceste situații este vorbă de o creștere a stării de alertă mentală, de frică de a părea inferior, de a nu fi capabil de a atinge anumite standarde, de a fi monitorizat sau de conștiința că selful devine un obiect al evaluării altora.
Timiditatea este și ea o emoție a selfului ca și jena sau rușinea, dar spre deosebire de jena, care ține doar cîteva secunde, timiditatea apare mai mult ca o trăsătură dispozițională. Ea este legată de self prin trei mecanisme:
1) conștiința propriei personae, atunci cînd subiectul întoarce evaluarea spre el însuși în situații sociale;
2) evaluarea propriei persoane prin perspectiva altuia;
3) timiditatea este susținută de aparatul cognitiv al selfului, așa numitul autoatribuții, autoconcepții și scheme relaționale care conduc la inhibiția comportamentului în prezența unor persoane care l-ar putea evalua sau observa.
În aceeași măsură, timiditatea este și o problemă socială, Zimbardo și colaboratorii săi (1975) spuneau că “ problema timidității nu este esențialmente o problemă personală, ea este mai mult o problemă socială. Anumite feluri de valori culturale și sociale conduc oamenii să fie prizonieri în capcana egocentrică a timidității. Ea este o consecință a normelor culturale care supravalorează competiția, succesul individual și responsabilitatea personală față de eșec”. Astfel s-a constatat că definirea timidității este diferită în cultura individualistă vestică față de cultura chineză în care timiditatea este considerată ca reflectant și anume maturitate și înțelegere. Timiditatea din societatea vestică este legată de presiunea pe care regulile și convențiile sociale o exercita asupra membrilor săi. Eșecul în a recunoaște sau în a se confirma acestor convenții conduce la rejecție și la forme de internalizare a acestei rejecții, exprimată prin rușine și vinovăție. Aceste emoții modulează comportamentul de autoreglare și la inițierea inhibiției comportamentale și a anxietății care stau la baza timidității (Scheff, 1988).
Timiditatea apare devreme în copilărie cînd copii încep să prezinte frică, anxietate și comportfament de retragere socială pentru că ei se simt evaluați sau în centrul atenției. Încă de la vîrste fragede se vede că timiditatea presupune un conflict între a interacționa și a evita contactul social. Primul lucru care se vede la acești copii este faptul că sunt prea liniștiți, nu vorbesc sau dialoghează cu dificultate, atît cu adulții cît și cu copii de aceeați vîrstă. Abilitatea lor comunicațională și deprinderile lor lingvistice par a fi rămase în urmă față de copii de aceeași vîrstă (Coplan sii la forme de internalizare a acestei rejecții, exprimată prin rușine și vinovăție. Aceste emoții modulează comportamentul de autoreglare și la inițierea inhibiției comportamentale și a anxietății care stau la baza timidității (Scheff, 1988).
Timiditatea apare devreme în copilărie cînd copii încep să prezinte frică, anxietate și comportfament de retragere socială pentru că ei se simt evaluați sau în centrul atenției. Încă de la vîrste fragede se vede că timiditatea presupune un conflict între a interacționa și a evita contactul social. Primul lucru care se vede la acești copii este faptul că sunt prea liniștiți, nu vorbesc sau dialoghează cu dificultate, atît cu adulții cît și cu copii de aceeați vîrstă. Abilitatea lor comunicațională și deprinderile lor lingvistice par a fi rămase în urmă față de copii de aceeași vîrstă (Coplan si Evans).
Discuția despre originea și dezvoltarea timidiății a identificat trei rădăcini:
1) inhibiția comportamentală;
2) conștiința selfului;
3) familia.
Astfel, cei mai mulți autori consideră că originea timidității la copilul mic constă în inhibiția comportamentală față de oameni, obiecte și contexte nefamiliare (Crozier si Alden, 2001). Confruntat cu “ nefamiliaritatea”, copilul devine alert, suspicios și retractil. Apariția conștiinței propriei persoane datorează dezvoltarea timidității. Ea apare cam pe la mijlocul celui de al doilea an de viață cînd se dezvoltă sensul selfului ca metareprezentare a propriei ființe, cînd apare și ideea de “eu”, “mine” și “al meu”. Acest proces începe din momentul cînd copilul se recunoaște pe el însuși în oglindă, ulterior această oglindă mutîndu-se în ochii altora (Lewis, 1995). De aici încolo copii încep să-și judece propriul comportament cu referire la standardele oferite de cei din jur și devin capabili să exprime rușine, mîndrie, vină și jena; ulterior dezvoltîndu-se și timiditatea. Cam înainte de a face patru ani copii înteleg cuvîntul “ timiditate ” și după vîrsta de cinci ani majoritatea copiilor pot oferi o definiție rezonabilă a timidității (Yuill si Banerjee, 2001). Toate cele de mai sus încep să se manifeste începînd cu această vîrstă în interacțiunea cu egalii, interacțiunea care oferă copilului contextul prin care va afla și învăța cîte ceva despre self și ceilalți (Mead, 1934). Influența colegilor de clasă din primii ani de școală este de multe ori hotărîtoare în dezvoltarea timidității. De fapt contextul întîlnirii cu ceilalți va rămîne sursa utilizată de-a lungul întregii vieți prin care noi știm/ presupunem cine suntem. Influența familiei de origine se exercită prin activarea schemelor cognitive al autoevaluării și autoprezentării, ca modalități de reacție a selfului la felul cum este privit de alții. Comportamentul parental joacă un rol foarte important în dezvoltarea timidității la copil. Astfel, în cultura vestică, există tendința părinților ca atunci cînd observă la copil note de retractibilitate, inhibiție comportamentală și lipsă de incredere, încep să dezvolte un comportament supraprotectiv și de supracontrol. Aceasta tendinta duce la menținerea sau chiar exacerbarea acestor trasături ale copilului care, ulterior, se manifestă ca retras, însingurat și cu o autopercepție negativă. Copilul dezvoltă pe mai departe scheme negative de autoevaluare și autopercepție prin faptul că comportamentul parental supraprotectiv barează formarea unei imagini autentice a selfului. Astfel stilul parental contribuie la dezvoltarea unui temperament inhibitor la copil manifestat prin retragere socială, reticență și timiditate (Yuill si Banerjee, 2001).
La copii mici, timiditatea este legată mai mult de frica de nou, de frica de ceea ce este străin și amenințător, ceea ce se numește “ timiditate infantilă ” sau “ timiditate organică” pentru că ea generează reacții ale sistemului nervos simpatic și este legat de o componenta genetică evidentă.
Timiditatea poate să se permanentizeze și astfel să se exprime în această formă și mai tîrziu în viață. Printre factorii declanșanți ai acestui fel de timiditate se poate enumera prezența străinilor, situațiile noi de rol, acțiuni și activități neobișnuite în jur, iar dintre cauzele determinante se menționează ereditatea, problemele de atașament, izolarea sau abilitățile sociale deficitare. Începînd cam de la vîrsta de cinci ani, această formă de timiditate infantilă lasă locul unei alteia, mai mature, care se leagă de selful social, de anticiparea felului cum poate fi privit de alții. Aceasta formă este denumită “ timiditatea autoconștientă”. Este momentul cînd copilul mare și adolescentul observă și înțelege diferențele interindividuale, contribuția emoției în apariția timidității, felul cum situațiile sociale contribuie la apariția timidității și chiar contribuția factorilor cognitivi în susținerea timidității. Această timiditate nu mai este trăită ca o frică, ci ca o dorință de evitare sau retragere din situații care ar pune selful în focusul social. Această timiditate generează hiperactivitate parasimpatică și printre factorii declanșatori se poate enumera situațiile sociale noi, vizibilitate socială prea mare, lipsa de intimitate, situații în care adolescentul este ridiculizat sau tachinat emoțional. Printre cauzele pe termen lung se mai menționează situațiile de socializare excesivă, istorii de ridicularizare și traume emoționale, infățișare corporală dezagreabilă (Buss, 1986).
În cazul timidității care se bazează pe mecanismul cognitiv al proceselor de autocunoaștere și autoprezentare, moștenirea genetică, sub forma trăsăturilor temperamentale, se aliază cu factorii developementali, precum cei legați de stilul parental și relațiile cu cei egali, pentru a genera expresia pe care o ia timiditatea adolescentului (Schmidt si colab, 2001) și (Schmidt si Buss, 2010). Jocul dintre ceea ce este moștenit și ceea ce este dobîndit explică diferențele interindividuale în expresia timidității. Timiditatea moderată are efecte pozitive adaptative, ea permite să se facă față indivizilor și situaților neanticipate și să inhibe comportamentele sociale inacceptabile favorizînd, astfel acceptarea și cooperarea. Expresia timidității semnalizează în mod nestructurat că individul recunoaște nevoia de ierarhie și de pacificare a relațiilor sociale. Timiditatea este mai curînd o evitare decît o comunicare emoțională, timiditatea reducînd schimbul de mesaje emoționale în relația interindividuală. Pe de altă parte există la timizi și o dorință de afiliație și participare în relație și astfel se crează condițiile unei ambivalențe a individului timid. El privește în jos sau apleacă capul, dar pe de altă parte privește și zîmbește, chiar dacă o face cu o notă stingheră. Aceasta se vede încă de la copilul timid care prezintă o combinație dintre comportamentul de afiliere și cel de evitare.
Timiditatea poate fi privită ca un sindrom psihologic care prezintă atît trăsături afective cît și comportamentale. Din punct de vedere afectiv timiditatea se manifestă ca o creștere a vigilității și anxietății, cînd există credința că subiectul este ținta unei evaluări în situații sociale reale sau imaginare, iar din punct de vedere comportamental, se manifestă prin inhibiție, reticență și retragere socială, ce se poate traduce în special din întoarcerea privirii în altă direcție și tendința corpului de a se micșora. Faptul că adolescenții timizi refuză să vorbească reflectă frica vizavi de faptul că ceea ce ar putea spune nu merită să fie auzit de alții, nu are valoare sau că ar putea confirma credința altora că ei sunt persoane inferioare. Există diferite ipoteze care încearcă să explice mecanismul de apariție a timidității. Unii autori susțin că timiditatea apare cînd există un deficit de abilități sociale, încercînd să explice în acest fel evitarea sau reticența în diferite situații sociale, în timp ce alții consideră că stima de sine scăzută sau atenția crescută față de propriul self face ca adolescenții să adopte un comportament inhibat sau retractil de frica de a nu greși sau părea inferior.
Un model comprehensiv de explicare a timiditatii il ofera Asendorpf (2008). El spune că există un sistem de inhibiție comportamentală care mediază răspunsurile la trei feluri de stimuli: noutate, pedeapsă și frustrare. Aceste categorii de stimuli provoacă inhibiție comportamentală, creșterea vigilității ți a atenției. Există diferențe interindividuale cu privire la reactivitatea acestui sistem. Astfel, unii adoleșcenți vor fi sensibili și vor genera inhibiție comportamentală la sugestii sociale minore privind noutatea, nefamiliaritatea, frustrarea sau pedeapsa, pe cînd alții vor fi mai rezistenți. Acest mecanism se află în spatele trăsăturilor temperamentale care la rîndul lor stau la baza dezvoltării timidității. Acest mecanism este la rîndul lui modulat de abilitatea sau efortul de autoreglare care constă în capacitatea de a direcționa sau abate focusul de la stimuli generatori de inhibiție comportamentală. Acest din urma mecanism permite copiilor, și mai tîrziu adulților, de a dirija tendințele inhibitorii și deci timiditatea, în funcție de circumstanțe, interese, intenții, etc. Desigur că sistemul de inhibiție comportamentală este un sistem care acționează deasupra controlului voluntar, dar efectul lui poate fi modulat de efortul de autoreglare.
Timiditatea poate fi episodică, fiind legată de anumite situații, sau poate fi generalizată, cînd se manifestă indiferent de situația socială în care este prezent adolescentul. În primul caz vorbim de timiditate ca stare, iar în al doilea caz ca dispoziție, semnificînd constanta acestei trăsături, situație în care timiditatea poate fi considerată ca aparținînd personalității individului (Crozier, 1986).
Din punct de vedere fenomenologic, timiditatea este o stare emoțională care se poate întinde pe o perioadă lungă de timp și care dispare treptat. Ea este mediată de cogniții specifice și este determinată de situații sociale intimidante pentru adolescent. Aceste situații sunt totdeauna anticipate de subiect și ele nu vor lua niciodată prin surprindere un timid. De obicei adolescentul poate furniza o interpretare rațională a timidității sale, de cele mai multe ori fiind vorba de o situație socială pe care el o judecă ca fiind evaluativ-critică pentru calitațile sau valoarile sale. În aceste contexte, timidul pare să aibă puțin control asupra ceea ce se petrece și astfel el se simte indreptățit să anticipeze pericole asupra felului cum va fi privit de alții.
1.1.2 Tipologia timidității la adolescent
Categoria oamenilor timizi include persoane foarte timide care se confruntă cu stres continuu, jenă, lipsă de libertate în cele mai multe situații sociale, cu excepția doar a situației de comunicare cu cei dragi, familia, prietenii; persoane timide care se pot adapta la diferite situații, întrucît sunt cei care și- au dezvoltat propriile metode de auto-control și eliberare de tensiunea cauzată de multe situații și persoanele timide din cauza unor caracteristici ca izolare, stimă de sine scăzută, autism care intră în categoria pseudotimizi.
Pe baza practicii psihoterapeutice V.L.Levi și L.Z.Volkov au identificat trei tipuri de timiditate patologică:
1. schizoid-introvertită asociată cu izolarea unui adolescent, reducerea contactului cu oamenii. Această formă de timiditate este cea mai apropiată de autism, aceasta poate fi numită timiditate autistă.
2. pseudoschizoidă provine din handicap fizic sau socială, infirmitate (balbaiala, strabism, obezitate). Persoanele cu timiditate pseudoschizoidă au o stima de sine instabilă și încearcă să compenseze timiditatea, sub forma comportamentelor antisociale.
3. psihostenică caracterizată printr-o scădere a nivelului cerințelor la o vârstă mai înaintată, lipsă de angajament față de rolul de lider. Timiditatea poate lua multe forme de evacuare, inclusiv sub formă de dependență de alcool.
Toate aceste trei tipuri de timiditate, subliniază autorii, sunt patologice, și se caracterizează prin stări de frontieră. [ 16, p. 459- 460]
1.1.3 Factorii ce declanșează timiditatea la adolescenți
Timiditatea este declanșată de numeroși factori, care au fost clasificați în:
I. Factorii organici neuro-endocrini:
1. constituția fizică
2. tipul de sistem nervos
3. activitatea glandulară
II. Factori afectogeni:
1.teama anxioaso-fobică
2.emotivitatea
3.introversia (fuga de lume, întoarcerea spre sine)
4.distimia (timizii fac parte din categoria oamenilor „serioși din fire”. Ei fac lucrurile neserioase în mod serios. Întâmpină dificultăți în a recepționa rolul vesel al lumii, tocmai pentru că aceasta ar presupune o anumită destindere, relaxare, neîncordare și deschidere, pe care timidul nu le are).
III. Factori psiho-intelectuali:
1.raționamentul afectiv, hiper(auto)analitic, intuitiv (timidul are un astfel de raționament numai în relație cu ceilalți, ceea ce am putea numi afectivizarea relației de comunicare. În relația de comunicare cu ceilalți timidul este bombardat nu numai de încărcătura informațională, dar și de cea afectivă, care de cele mai multe ori, îl bulversează. Deoarece e un receptor afectiv foarte sensibil, el e pregătit să primească și să digere mai ales acest conținut afectiv. De cele mai multe ori se produce un dezechilibru între competența informațională și cea afectivă a comunicării. Hiperautoanaliza timidului în prezența altora și în momentul acțiunii determină dedublarea lui în: Eul individual-sentimental, cel analizat și Eul social-judecător al emoțiilor celui dintâi. Această ipostază a celuilalt, pe care timidul îl vede tot timpul cu degetul ridicat amenințător la adresa sa, dezvoltă Eul social și e cenzorul Eului individual. Ca urmare, Eul sentimental se va controla tot timpul pentru a face pe plac Eului social, iar această teamă de a nu greși îl va conduce, în cel mai bun caz, la blocajul acțiunii).
2.limbajul intern și comunicerea specifică acestuia prin tăcere
IV. Factori motivaționali și de perturbare a conștiinței de sine:
1.conflictul (interpersonal și intrapersonal)
2.complexele de inferioritate
3.fustrarea
4.stresul (anticiparea răului, tensiunea afectivă, neliniștea sunt specifice atât stresului, cât și timidității)
V. Factori socio-educaționali:
1.lipsa de dragoste (un copil interiorizat și cu un sistem nervos slab, care nu este nici iubit în familie și simte acest lucru, se va închide și mai mult în sine, se va teme și mai mult de oamenii din jur).
2.hiperprotecționismul (un defect al părinților izvorât din teamă și dintr-un excesiv simț de proprietate care nu-i va permite copilului să dobândească încredere în sine și siguranță în viață).
3.perfecționismul (a cere unui copil mai mult decât poate să dea înseamnă a risca să obții mai puțin decât ar fi putut da).
4.spiritul posesiv
5.narcisismul părinților dezvoltă la copil sentimentul că el este punctul de atracție al tuturor celor pe care îi întâlnește, copilului îi va fi foarte greu să acționeze după propria conștiință. Ceilalți îi vor ține loc de conștiință.
6.nervozitatea părinților conduce copilul la nesiguranță în atitudini și acțiuni; nervozitatea profesorului determină instalarea unei atmosfere de tensiune în clasă, iar pedepsirea elevului timid duce la accentuarea timidității (timidul exagerează importanța pedepsei).
7.competiția (reprezintă una din exigențele anumitor medii și grupuri sociale, care constituie o cauză exogenă a timidității)
8.etichetarea și atribuirea (tendința de a te conforma expectanțelor celorlalți)
9.conflictul rol-status-sine
10.învățarea socială negativă [ 14 ,p.42]
Educația, atât în sens extensiv, ca fenomen social de modelare și integrare a comportamentului uman, dar mai ales restrictiv, ca sistem de acțiuni dirijate conștient și organizat intră într-o relație complexă și concretă cu întreaga personalitate umană, atât sub aspectul sănătății, cât și al tulburării acesteia. Dacă în procesul socializării, al educației nedirijate poate fi condiționată o imagine negativă, educația dirijată, conștientă poate condiționa și emoția pozitivă. Deci, dacă poate fi condiționat eșecul, înseamnă că poate fi condiționat și succesul. În sens piagetian, educația ar putea fi definită prin conceptul de adaptare, ca echilibru între asimilare și acomodare. La timid, relația asimilare-acomodare, privită ca un proces de comunicare, este perturbată la nivelul ei social. Ca urmare, terapia educațională a timidității stă sub semnul educației sociale, de formare a aptitudinilor sociale și de dezvoltare a Eului social. „În concluzie, educația socio-afectivă pozitivă se poate sintetiza în:
1)Educația pentru succes are mecanisme și etape specifice terapiei comportamentaliste: succesul real; anticiparea și reprezentarea succesului; generalizarea sentimentului și a conștiinței succesului.
2)Educația pentru noutate și descoperire prin dezvoltarea plăcerii descoperirii, politica „niciodată surprins”, „niciodată fară răspuns”.
3)Educația extraversiei prin dezvoltarea limbajului nonverbal, mimică,privire, gestică.
4)Educația pentru acțiune, pentru mișcare, dinamism, inițiativă în familie, la școală, în grupul social (sarcini precise).
5)Educașia pentru spontaneitate prin dezvoltarea sentimentului de încredere în sine: spune ceea ce gândești, ceea ce-ți vine în minte, ceea ce vezi.
6)Educația pentru comunicare în familie, în grupul social, în școală, educația pentru schimbul echitabil cu ceilalți.
7)Educația compensației pozitive prin valorificarea aspectelor specific-pozitive ale personalității.
8)Educația pentru simpatie și empatie prin dezvoltarea conduitei asemănării și nu a deosebirii, a reflectării imaginii proprii în oglinda socială.
9)Educația pentru zâmbet, pentru un facies deschis, primitor, prin gimnastica râsului.
10)Educația aptitudinilor sociale prin conștientizarea și dezvoltarea tuturor couitelor anterioare.” [ 14, p.137]
Adler clasifică următoarele mecanisme de compensație ale Eului:
1. Compensația eroică: Timidul e un fel de erou cu totul special (dar, oare, nu e o contradicție în termen: timidul care nu îndrăznește să ridice capul din pământ poate să aspire la titulatura de erou?), care sacrifică totul pentru a obține aprecierea, simpatia, încrederea celorlalți, sacrifică liniștea, relaxarea, buna-dispoziție, însă cu cât sacrifică mai mult, cu atât obține mai puțin. Aceasta prezintă mai multe forme:
2. Perfecționalismul: timidul ezită să înceapă acțiunea de teamă să nu rateze perfecțiunea. El dorește să atingă perfecțiunea, însă aceasta nu va fi atinsă tocmai datorită neîncrederii în sine, în forțele proprii și a nemulțumirii sale permanente. Perfecționalismul sau maladia absolutului provine din atitudinea defensivă față de viață și oameni, funcționând ca un mecanism de supracompensație.
3. Hiperexigența: dacă e atât de exigent, nu ar fi normal să obțină rezultate excepționale? Nu că nu ar obține rezultate bune, însă acestea sunt puțin cunoscute, iar timidul nu este niciodată mulțumit de ele. Datorită opacității sale sociale și autoizolării, timidul e dificil de cunoscut de către grup sau fals perceput, prin prisma eșecurilor sale sociale, reale sau autoreprezentate. Timidul își fixează scopuri greu de atins, supracompensatorii, pentru a corecta această imagine neconvenabilă. El alege aceste activități dificile nu pentru a le rezolva (competență profesională), ci pentru a demonstra altora că poate să le rezolve (competență socială).
4. Vedetismul social: dorința de a face impresie bună, de a plăcea cu orice preț, este o trăsătură constantă a tuturor timizilor. Dacă se teme de oameni, de ce își dorește să le placă? E efectul legii compensației. El se teme de nereușită socială și încearcă să o prevină. Dar cu cât încearcă mai mult să facă impresie bună, cu atât doresc mai mult să fie simpatici, să câștige bunăvoința celorlalți, cu atât devin mai stângaci, agasanți sau trec în cealaltă extremă: artificialitate, teatralism, manierism.
5. Compensația consolatoare (protectoare): Dacă realitatea nu-l poate consola pe timid, el își găsește un alt spațiu de refugiu- visul și ficțiunea. Dar reveria sau ficțiunea pot deveni periculoase, îndepărtându-l tot mai mult pe timid de realitatea comună, de societate. Refugiul timidului în reverie și ficțiune poate avea aspecte pozitive, care pot evolua până la creație, dar și negative, până la boală psihică. Timidul poate deveni poet, dar și alienat de sine și de ceilalți. Limita dintre cele două variante e destul de fragedă, dar trecerea timidului din zona liminară a normalității în cea a patologiei nu depinde numai de timiditate.
6. Compensația agresivă: Heteroagresivitatea timidului se manifestă în grade și forme diferite, de la cea inofensivă (tăceri, priviri distante descurajante), până la cea ofensivă, când timidul autentic devine din non-agresiv prin definiție, agresiv prin supracompensație (dominator, autoritar,tiran). Supracompensația e responsabilă de această trecere de la o extremă la alta. Neștiind unde să se oprească, cum să-și manevreze controlul și autocontrolul, timidul balansează între supunere și dominație, între stăpân și slugă. Specifică timidului nu e agresivitatea orientată asupra celorlalți, ci asupra lui și se manifestă prin tendințe de autopedepsire, ce pot să ajungă în cazurile grave până la sinucidere. El crede că nu poate, că este altfel decât ceilalți, că nu este capabil, competent pe plan social, iar nereușita socială este o modalitate de sancțiune din partea celorlalți. El se autopedepsește pentru că e convins că merită, că așa ar trebui să-l pedepsească ceilalți.
Timizii suferă în tăcere. Se izolează din ce în ce mai mult, renunță la cuplu, la grup, la succes social sau trec în tabăra adversă și devin morocănoși, nesuferiți, antipatici, se închistează în tot felul de ticuri, gesturi stereotipe, clișee comportamentale asociale și antisociale. Nu există obstacol mai mare în calea fericirii și a succesului în viață, decât teama că nu merităm acea fericire, că suntem destinați numai durerii. Să-ți trăiești viața cu un sentiment de încredere, aceasta înseamnă să ai un înalt respect de sine. „Respectul de sine reprezintă o nevoie umană profundă și puternică, esențială pentru o adaptabilitate sănătoasă a individului, adică pentru funcționarea optimă și împlinirea de sine…dacă această nevoie nu e împlinită, suferim și suntem împiedicași în propria dezvoltare.” Dacă îmi lipsește respectul și bucuria față de persoana care sunt EU însumi, am foarte puțin de dăruit- în afară de nevoile mele neîmplinite. Dacă mă respect și cer și celorlalți să mă trateze cu respect, atunci emit anumite semnale și mă comport astfel încât probabilitatea de răspuns adecvat din partea celorlalți crește. Când acest lucru se întâmplă, credința mea inițială se confirmă și se consolidează. Să încercăm, dar, să fim mai înțelegători și mai toleranți cu cei de lângă noi și, mai ales, cu propria noastră persoană!
1.1.4 Impactul timidității asupra psihicului adolescenților
Timiditatea are prioritatea de a se manifesta diferit, avînd foarte multe puncte comune cu starea de confuzie și stres continuu. Din acest motiv aceste manifestări sau unit într-o grupă, fiind numită în psihologie tulburări emoționale. [ 17, p. 11-13]
Orice tulburare emoțională poate să se manifeste mai evident în sfera psihomotorică, intelectuală sau vegetativă. Tulburarea emoțională din aceste sfere permite indicarea a trei tipuri de manifestări ale timidității:
1. Comportamentul individului;
2. Simptomele fiziologice;
3. Sentimentele/ starea interioară și vulnerabilitatea funcțiilor intelectuale.
Principalele semnale care caracterizează timidul din punct de vedere comportamental sunt redate de reținerea individului de a se implica într-o conversație, îi este foarte greu sau chiar imposibil de a menține contactul vizual cu interlocutorul său, vorbește foarte încet și cu neîncredere, evită oamenii și compania lor, preferă să nu ia inițiativa. Acest comportament creează dificultăți în comunicare și interrelaționare și nu permite stabilirea contactelor interpersonale, necesare tuturor indivizilor fără excepție. Faptul că timizii nu reușesc să-și exprime propria opinie, îi determină să se închidă în sine, astfel evitînd să vorbească ei pierd abilitatea de a comunica liber cu cei din jur. Această ne dorință de a comunica se transformă în izolare, însă ea nu reprezintă doar dorința de a evita să vorbească, ci o problemă mult mai generală și mai adîncă. Aceasta nu este doar o problemă legată de abilitățile de comunicare, dar rezultat a ideilor incorecte cu privire la natura relațiilor umane.
La nivel fiziologic indivizii timizi au următoarele simptome: li se intensifică pulsul, bătăile inimii devin mai intense, iar transpirația este mai abundentă. Astfel de reacții timizii le simt atunci cînd trăiesc un șoc emoțional puternic. Simptomul distinct al timidității este roșeața de pe față care este imposibil de ascuns de către individul timid. Cu toate acestea persoanele care nu sunt timide percep aceste reacții ca mici neplăceri, pe cînd timizii tind să se concentreze asupra senzațiilor fizice. Uneori ei retrăiesc din timp aceste reacții fiziologice și se gîndesc mereu numai la rău, ceea ce îi determină să se convingă că nu se merită să inițieze o conversație.
Din senzații interne individul timid poate distinge faptul că se simte jenat, dar și nesigur în propriile forțe. Deseori timizii roșesc din cauza jenei, pierzînduși astfel stima de sine. Timidul este intimidat de faptul că cei din jur atrag o deosebită atenție unor evenimete, eventuale cazuri jenante pentru acesta. În cele mai frecvente cazuri, timizii încearcă să evite situațiile în care s-ar putea simți jenați și astfel încă și mai mult se refugiaza/ izolează de cei din jur, concentrîndu-se pe neajunsurile sale. Există persoane care se simt jenate, chiar și atunci cînd sunt singure. Ele roșesc și se rușinează, retrăind situațiile stresante/ jenante anterioare, sau îngrijorîndu-se de faptul cum se vor comporta în viitor în asemenea situații. [ 19, p. 45-46]
Cel mai specific pentru un individ timid este stîngăcia acestuia. Stîngăcia manifestată în exterior este rezultatul unei preocupări excesive vizavi de trăirile sale interioare. [ 20, p. 345-346] Autocunoașterea și dorința de a ne cunoaște pe noi înșine stau la baza multor teorii de dezvoltare armonioasă a personalității. Stîngăcia se poate manifesta atît în public, cît și în privat atunci cînd timidul este cu el însuși. Stîngăcia în public se reflectă prin faptul că timidul este foarte interesat de părerea pe care o va lasă celor din jur despre sine. De multe ori acesta se întreabă: le sunt pe plac? Ce cred ei despre mine? Le-am creat o părere bună despre mine? Stîngăcia față de propria persoană, presupune faptul că timidul își îndreaptă creierul împotriva sa, întrucît gîndește negativ și se autoprogramează la situații negative și stresante. Acest lucru nu reprezintă doar faptul că timidul este axat pe propria persoană, ci că dă dovadă de un egocentrism negativist: sunt prost! Nu sunt bun de nimic! Nu au motiv să mă respecte!
Timiditatea are consecințe nagative nu numai pe pe plan social, dar de asemenea afectează în mod negativ procesele mentale. Timiditatea aruncă individul într-o stare emoțională ce are tendința de a exacerba identitatea și percepția în sine. Timidul se percepe ca pe o persoană foarte mică, neajutorată, lipsită de valoare și importanță pentru cei ce îl înconjoară, el se vede în ipostaza unei persoane care doar încurcă celorlalți. Timiditatea este însoșită de o incapacitate temporară de a gîndi logic și eficient, ceea ce duce de multe ori la un sentiment de eșec și înfrîngere. Din cauza acestei stări la timizi crește nivelul anxietății, ceea ce nu-i permite să recepționeze informația primită din exterior. Astfel timiditatea ucide memoria, creînd o percepție distorsionată asupra imaginilor din jur. În așa mod timiditatea îl privează pe individ de abilitățile comunicaționale, dar și de o percepție și memorie clară.
Tulburarea afectivă ca depresia este rezultatul unei timidități ce persistă de mult timp și nu este descărcată. Indivizii timizi au tendința de a îndrepta toată agresivitatea asupra propriei personalități, aceasta fiind cauza sentimentului de inferioritate, inutilitate și lipsa de valoare. De aici rezultă faptul că timiditatea poate să traumeze întratît psihicul, în cît ar fi în stare să schilodeze o boală foarte gravă corpul unui om. Timiditatea are consecințe cu adevărat devastatoare pentru psihicul adolescentului:
• timiditatea creează dificultăți în cunoașterea oamenilor noi;
• timiditatea nu permite individului să pretindă la drepturile sale, nu-i permite să-și exprime propriile opinii și judecăți;
• timiditatea limitează evaluarea pozitivă a calităților personale;
• timiditatea predispune spre izolare și supra preocupare de propriile reacții la stimulii din exterior;
• timiditatea este însoțită de depresie, neliniște, anxietate și simțul singurătății. [ 36, p. 54-58]
La prima vedere timiditatea are doar efecte negative asupra individului, însă la o examinare amănunțită putem identifica faptul că timiditatea îndeplinește unele funcții vitale pentru individ, cum ar fi: Timiditatea permite individului să analizeze mintal situațiile dificile, oferindu-i astfel posibilitatea de a depăși situațiile stresante și reducerea vulnerabilității individuale;
Timiditatea îl face pe individ să se concentreze pe propria persoană sau pe un anumit aspect al personalității sale și să le supune unei evaluări minuțioase;
Faptul că timiditatea este în general cauzată de cuvintele și acțiunile altora, garantează un anumit grad de sensibilitate cu privire la sentimentele și aprecierile celor din jur, în special a persoanelor cu care avem o legătură emoțională și a căror opinie au valoare pentru persoanele timide;
Timiditatea cauzează un grad mult mai înalt de conștientizare a propriului corp, decît alte emoții. Rezultatul timidității este sensibilitatea pentru propria persoană și corpul său, ceea ce îl poate determina pe individ să efectueze anumite funcții utile, atît biologice cît și psihologice. Acestea se poate manifesta prin aplicare integrală a normelor de igienă, în acțiuni menită să îmbunătățească, atît aspectul exterior cît și abilitățile sociale;
Timiditatea îmbunătățește autocritica, iar acest lucru contribuie la formarea adecvată a conceptului de Eu. Un individ ce are o percepție obiectivă a propriei persoane reușește să identifice și rezolve propriile contradicții interne. În plus, începe să înțeleagă mai bine modul în care arată în ochii celor din jur;
Consolidarea confruntării timidității poate facilita dezvoltarea autonomiei, individualității și iubirii reciproce la individ. [ 36, p. 69- 73]
Din cele de mai sus se poate concluziona că timiditatea se manifestă foarte divers: fiziologic, prin conflicte interne și tulburări ale proceselor gîndirii. Comportamentul pe care îl manifestă individul timid îl privează de cele mai importante și necesare acțiuni ale vieții: comunicarea socială și cea interpersonală. Acest comportament duce la izolare și singurătate. De obicei, aceasta se întîmplă din cauza imaginilor interne diferite ale Eului și Eului ideal.
Timiditatea pentru unii indivizi reprezintă fenomenul ce le cauzează multe probleme și dificultăți în viață, pe cînd pentru alții este însăși propriul stil de viață.
1.2 Mafestări ale timidității în perioada adolescenței
Adolescența este perioada de tranziție biologică, psihologică și socială de la pubertate la maturitate. Intervalul de vârstă la care are loc această tranziție este ușor diferit de la un individ la altul și depinde de mai mulți factori: sex (în general fetele intră în adolescență înaintea băieților), cadrul socio-cultural etc. Organizația Mondială a Sănătății definește adolescența ca fiind perioada dintre 10 și 19 ani, dar în numeroase țări occidentale se consideră că adolescența începe între 11 și 13 ani la fete, 12-14 ani la băieți, și se termină în jurul vârstei de 19-21 de ani la ambele sexe.
Această perioadă de tranziție presupune atât modificări la nivel fizic, cât și modificări la nivel de comportament și personalitate. Adolescentul devine mai preocupat de propria imagine și de poziția sa în raport cu cei din jur (grupul de prieteni, colegii de școală). În același timp, copilul adolescent tinde să se îndepărteze de părinți, în încercarea de a fi independent și de a decide pentru el însuși. Nevoia părinților de control și de supraveghere devine incrongruentă cu noile nevoi de dezvoltare și comunicare ale copilului, iar conflictele devin sursa permanentă a neînțelegerilor între aceștia.
Despre adolescență s-a scris foarte mult, fără a se găsi însă explicații satisfăcătoare pentru toate întrebările și problemele caracteristice acestei vârste. Adolescența este cu siguranță o etapă a schimbărilor, iar parcurgerea multitudinii de lucrări care abordează această problematică ne arată că nici o altă vârstă nu a fost caracterizată prin atâtea atribute, epitete și metafore. J.J.Rousseau numește această etapă „vârsta rațiunii” dar și „revoluție furtunoasă”, „a doua naștere” (1973, p.194); pentru Stanley Hall este „furtună și stress”, pentru Schopenhauer este „vremea neliniștii” iar pentru Mihai Ralea este „timpul în care luăm Universul prea în serios”. În alte texte vom găsi metafore precum: „vârsta de aur”, „vârsta ingrată”, „vârsta marilor elanuri”, „vârsta dramei”, „vârsta crizelor”, „a anxietății”, „a nesiguranței”, „a insatisfacției”, „vârsta integrării sociale”, „vârsta contestației”, „vârsta marginalității”, „a subculturii” etc. Aceste caracterizări plastice dovedesc că adolescența poate fi privită din unghiuri extrem de diverse și, mai mult decât atât, ne oferă o interpretare a condiționărilor și transformărilor care intervin în această perioadă. Se afirmă adesea că adolescența este o perioadă a vieții foarte „dificilă”, în care adolescenții sunt puternic stresați și instabili afectiv, datorită faptului că trebuie să facă față unor schimbări enorme în viața lor, atât pe plan biologic, cât și pe plan psihologic și social. Unele dintre aceste schimbări se referă la schimbări fizice și fiziologice importante care au loc pubertate și modificările consecutive acesteia care apar la nivelul comportamentului.
Majoritatea autorilor sunt de acord că adolescența acoperă intervalul de vârstă cuprins între 12-14 și 18-20 de ani, în timp ce unii autori vorbesc chiar despre o adolescență prelungită chiar până la 25 de ani. Totuși, fetele intră în etapa pubertății la vârsta de 10 sau 11 ani și, practic, devin adolescente înainte de a atinge limita de vârstă amintită mai sus. Pe de altă parte, există numeroși tineri care depășesc 20 ani și continuă să manifeste multe dintre semnele caracteristice adolescenței. Ca urmare, adolescența nu poate fi definită doar în termeni de vârstă: există persoane care intră sau ies din acestă etapă mai devreme sau mai târziu decât alții.
Multiplele transformări care au loc în perioada adolescenței pot fi grupate în cinci categorii majore: este vorba în principal despre transformări fizice; cognitive; emoționale; sociale și comportamentale. Trebuie subliniat că transformările corporale, strâns legate de atingerea maturității sexuale, au un impactul major asupra întregii personalități a adolescentului (incluzând aici sfera intelectuală, motivațional-afectivă și cea a relațiilor interpersonale).
Diferențele de gen din societatea actuală influențează băieții și fetele, astfel în cît ei trebuie să facă față unor cerințe diferite și au nevoi emoționale diferite. În general, fetele au o stimă de sine mai scăzută decât băieții (Bolognini, Plancherel, Bettschart & Halfon, 1996). De multe ori, ele trebuie să învețe să exprime sentimente „masculine” precum furia, să fie mai asertive. La rândul lor, băieții trebuie să învețe să fie mai cooperanți, să accepte faptul că și un bărbat poate și trebuie să știe să exprime și alte emoții decât furia (Pollack & Shuster, 2000). Schimbările rapide trăite în adolescență determină atingerea unui nou nivel de conștientizare cu privire la propria persoană și la reacțiile celorlați față de sine. De exemplu, de multe ori adulții percep adolescentul (care acum, din punct de vedere fizic, arată ca o persoană adultă) ca fiind deja o persoană adultă. Totuși, adolescentul nu este încă adult și are nevoie de timp și ocazii pentru a se autocunoaște și a explora atât propria persoană, cât și lumea în care trăiește.
Adolescenții, atât fetele cât și băieții, petrec ore întregi în baie, în fața oglinzii, analizându-și corpul (unde/ce/cât a mai crescut/sa modificat), probând diferite haine și accesorii, extrem de preocupați de înfățișarea lor. Mulți adolescenți sunt nemulțumiți de modul în care arată corpul lor aflat în schimbare și dezvoltă reacții de respingere, jenă exagerată, sau sentimente de inferioritate. Pe de o parte, ei doresc să se „încadreze” în norma impusă de generația lor, de grupul de prieteni și, în același timp, să își dezvolte un stil unic și personal. Ca urmare, aspecte normale în perioada pubertății, cum este creșterea în greutate, poate fi percepută în mod negativ mai ales într-o cultură care apreciază în mod excesiv un corp suplu sau atletic. Ca răspuns, multe adolescente recurg la dietă în mod obsesiv sau, în cazul băieților, la suplimente nutrive pentru dezvoltarea masei musculare.
Adolescența este considerată cea mai dificilă etapă din punct de vedere a educației puberului. Dubrovina consideră dificilă această perioadă din cauza exploziei hormonale, tulburărilor psihofiziologice și mentale. [ 15, p. 76-77]
În timpul creșterii rapide și adaptării fiziologice prin care trece organismul, adolescentul se poate simți iritat, anxios, depresiv, apatic și cu o stimă de sine scăzută. Specific pentru această vîrstă este modificarea continuă a dispoziției, instabilitatea emoțională, tranziții neașteptate de la optimism la pesimism și invers. Atitudinea meticuloasă față de cei apropiați se combină cu nemulțumirea accentuată față de propria persoană. În adolescență la puber se formează senzația că el este deja matur, această senzație se datorează modificărilor fizice ce au loc, însă în pofida acestor modificări statutul său social la școală și în familie nu se modifică, el este privid și considerat ca mai înainte de modificări drept un copil. Faptul că nu este abordat ca un adult îl determină să înceapă lupta pentru recunoașterea drepturilor și autonomiei sale, ceea ce duce cu siguranță la un conflict între adult și adolescent. Rezultatul ecestei lupte este criza din adolescență.
Potrivit lui Liciko, esența crizei din adolescență este caracterizată de anumite reacții ca emanciparea, reacții de grupare cu cei de vîrsta sa și reacții la hobby- uri.
Reacția de emancipare este un tip de comportament prin care un adolescent încearcă să se elibereze de sub tutela și controlul părinților. Necesitatea de a se elibera este cauzată de lupta pentru independență și dorința de a se impune ca personalitate. Reacția se poate manifesta prin anularea normelor unanim acceptate de către societate, reguli de conduită, devalorizarea idealurilor morale și spirituale ale generației mai în vîrstă. Tutelarea și controlul excesiv a comportamentului, pedeapsa prin privarea de libertate și independență, intensifică conflictele cu adolescentul și îl provoacă la măsuri extreme: chiulitul de la ore, abandonarea școlii, fuga de acasă sau chiar vagabondajul.
Reacția de grupare, presupune atracția instinctivă de a se uni cu cei de vîrsta sa, gruparea cu colegii săi, unde sunt dezvoltate și testate abilitățile de interacțiune socială, capacitatea de a se comforma disciplinei colective, capacitatea de a fi o autoritate și de a deține statutul dorit în grupul de prieteni. În grupul de colegi, la adolescenți se formează mult mai eficient nivelul stimei de sine. Adolescentul apreciază opinia grupului de prieteni, preferînd mai mult anturajul lor, decît a adulților, critica cărora el o respinge.
Reacția la hobby- uri este o caracteristică care îl definește pe adolescent. Hobby- uri sunt necesare pentru formarea și dezvoltarea personalității adolescentului, întrucît datorită acestor pasiuni puberul își dezvoltă aptitudinile, abilitățile și competențele sale. Aceste hobby- uri se împart în următoarele tipuri:
o Hobby- uri intelectuale și estetice ( muzică, pictură, istorie );
o Hobby- uri de colectare ( colectare de timbre, cărți poștale );
o Hobby- uri excentrice ( subculturile, hainele excentrice) [ 25, p. 112- 115]
Principala caracteristică introdusă în psihologia adolescenților comparativ cu cea a copilului de vîrstă școlară, presupune un nivel mai înalt de conștiință de sine și nevoia de a se impune ca personalitate. Vîgoțkii consideră că rezultatul principal a pubertății este faptul că se formează conștiința de sine la adolescent.
Adolecentul începe să se uite la sine pentru a-și descoperi/ redescoperi Eul, astfel el își cunoaște punctele slabe și punctele tari ale personalității sale. Puberul manifestă din ce în ce mai mult interes pentru propria personalitate, pentru calitățile sale, apare necesitatea de a se compara cu semenii săi. După părerea lui Fridmam și Kulaghina compararea cu semenii și adulții îi ajută pe adolescenți să se autocunoască. [ 25, p. 120-121]
Comportamentul adolescentului este guvernat de stima de sine a puberului, iar aceasta se formează în timpul comunicării și interacțiunii cu cei din jur. Adolescentul este orientat spre semenii săi, întrucît își dorește să fie acceptat și recunoscut de către aceștea în grupul lor și să aibă un prieten/ prieteni cu care ar putea vorbi despre lucruri pe care adultului nu le- ar spune, fiindcă ei nu îl vor înțelege.
De regulă adolescentul este foarte sensibil la părerile colegilor săi, fiindcă opinia lor contează mult mai tare, decît părerea adulților sau a profesorilor. Experiența acumulată în relațiile interpersonale influențează asupra dezvoltării personalității adolescentului. Reprezentanții diferitor direcții teoretice consideră că adolescența este perioada de stres și probleme psihologice, fiind cauzată de dezechilibrul emoțional, conflictul de rol, incertitudinea în legătură cu statutului pe care îl are și instabilitatea la valorile sociale ale altor adolescenți.
Suhalimskii sintetizează principalele trăsături de personalitate ale adolescentului:
1. Neacceptarea răului, respingerea lui, pe de o parte, iar pe altă parte incapacitatea de a se descurca în situațiile dificile ale vieții;
2. Adolescentul vrea să fie bun, depune eforturi pentru idealurile sale, dar nu acceptă să i se țină morală;
3. Adolescentul vrea să fie o individualitate care poate face ceva eroic, romantic și neobișnuit;
4. Adolescentul combină în comportamentul său atît politețea cît și nepolitețea în acțiunile sale;
5. Adolescentul se teme că va fi considerat sensibil de a asta poartă masca unei persoane grosolane. [ 5, p. 27- 32]
Modificările corporale care au loc, într- un timp relativ scurt, atrag după sine o serie de probleme atît pentru adolescent cît și pentru cei din jurul său. Schimbările corporale duc la complexare, neîncredere în sine, izolare și timiditate. [ 29, p. 65- 66]
Specialistul în psihologia copilului Mihail Buianov avertizează că de multe ori adolescenții își urăsc propriul corp. Adolescenții își cred propriul corp urît și neproporțional, se privesc cu dezgust în oglindă, fiind siguri că cei din jur se rîd de urîțenea lor.
Rezultatele unui studiu psihologic vorbește singur de la sine: se subestimează, nu se iubesc și se consideră urîți 87 % din adolescenți. [ 20, p. 455- 457]
Timiditatea este un fenomen mult mai răspîndit și mai frecvent decît mulți adolescenți cred, în special timizii. Studiile arată că aproape jumătate din adolescenți suferă de timiditate, iar la vîrsta de 12- 14 ani 50 % din băieți și 60 % din fete manifestă timiditate. [ 36, p. 47- 48]
Povestirile fetelor și băieților timizi au o imagine sumbră. Băieții se văd și se simt prea mari, prea grași, prea slabi, prea urîți, în general mai puțin drăguți decît colegii săi. În mod similar fetele timide se descriu ca fiind slabe, neatrăgătoare, neatractive și mai puțin inteligende decît prietenele sale. Toate aceste descrieri, denotă faptul că adolescenții timizi se văd ca indivizi mai puțin populari în comparație cu semenii săi.
În societate adolescenții timizi de multe ori evită contactul cu alte persoane, întrucît permanent sînt într-o stare de neliniște, considerîndu-se mai răi decît ceilalți adolescenți. Adesea ei nu reușesc să se impună în fața celorlalți, fiindcă au abilități scăzute de comunicare, iar limbajul trupului este prea umil. [ 17, p. 15-17]
Timiditatea este adesea asociată cu astfel de trăsături de personalitate precum: conștiinciozitate, neîndemînare, indecizie, lipsă de încredere în sine, anxietate, tristețe, suspiciune, teamă. Toate acestea luate împreună creează un sentiment de neliniște, un complex de inferioritate, din cauza aceasta adolescenții au tendința de a se îndepărta de activitățile ce necesită responsabilitate și interacține cu cei din jur. Adolescenților timizi le este cu mult mai greu, decît adolescenților ce nu suferă de timiditate, să vorbească în public, să răspundă/ iasă în fața clasei/ tablei, să facă cunoștință cu persoane noi sau de a se implica în careva proiecte. Pentru adolescenții timizi este foarte dificil să întrebe pe un necunoscut ceva, pe un profesor ceea ce nu a înțeles la ore, le este foarte dificil în genere să întrebe ceva.
Adesea timizii vorbind cu persoane necunoscute se imaginează pe sine în timpul discuției și anume cum arată, discută, cum li se mișcă gura, cum pronunță cuvintele, cum dă din cap, cum își mișcă mîinile sau își imaginează ce gîndește în acel moment interlocutorul său despre el. Din cauza neliniștei și tensiunei în care se află timidul începe să roșească, transpire, să îi fie frică de părerea pe care și- o fac cei din jur. Doar cu apropiații timizii devin mai calmi și liniștiți și chiar pot să-și permită să- și rănească aproapele prin comentarii și vorbe usturătoare. [ 18, p. 23-24]
Adolescenții timizi pot deveni rebeli conștient, dar de mai multe ori inconștient. Ei se urăsc pentru că sunt timizi, nu au încredere în sine și sunt gata să se supună cu ușurință în fața celui mai puternic. Adolescenții timizi pot deveni agresivi și obraznici ceea ce presupune o supracompensare a timidității sale. Adesea ei pot imita curajul, obraznicia și neînfricarea, iar uneori își pot jîgni profesorii, colegii, persoanele dragi și iubite, după care suferă foarte mult din acest motiv.
Adolescentul timid mereu se rușinează de stupiditatea sa, dorind să scape de ea el adesea se chinuie de îndoială, indecizie și se urăște pentru că s-a născut un laș. Însă atunci cînd este într-un pericol real, timidul reușește să se stăpînescă și să devină foarte curajos. [ 15, p. 36-38]
Potrivit multor cercetător în adolescență timiditatea este mult mai specifică fetelor, decît băieților. De exemplu, Zimbardo prezintă date statistice din care rezultă că timidității sunt expuse mai mult fetele, decît baieții. Printre adolescenți de clasa a șasea 42 % afirmă că sunt timizi. Băieții și fetele au tendința de a se evalua aproximativ cînd merge vorba de timiditate. Dar printre adolescenții clasei a opta cifra se ridică la 54 %, în special din cauza fetelor. [ 36, p. 55- 56]
Timiditatea este mai des întîlnită la fete, fiindcă ele sunt cu mult mai preocupate de aspectul său exterior în comparație cu băieții, de aceea este foarte important să se țină cont de manifestările de nemulțumire ale adolescentei pentru a o putea ajuta să cîștige încrederea în sine, ceea ce este foarte important pentru participarea normală la diferite evenimente sociale ale vieții de zi cu zi.
CONCLUZII:
CAPITOLUL II.
REPERE METODOLOGICE ȘI EXPERIMENTALE DE STUDIERE A TIMIDITĂȚII DIN PERSPECTIVA DE GEN
2.1 Determinarea manifestării timidității la adolescenți ( prin prisma de gen)
În cercetarea noastră am investigat 60 de adolescenți, elevi a Liceului „ Spiru Haret” din Orașul Chișinău. Adoleșcenții investigați ( 30 de băieți și 30 de fete) aveau vîrstă cuprinsă între 15- 16 ani.
2.2 Analiza diferențelor de gen în manifestarea timidității la adolescenți
9. Cînd sunteți intimidat, reușiți să vă ascundeți timiditatea sau să- i faceți pe cei din jur să creadă că nu sunteți timid?
22. Cum știți că sunteți timid, pe ce indicii vă bazați?
24. Care sunt gîndurile și sentimentele care însoțesc timiditatea dumneavoastră?
25. Dacă încercați sau ați încercat o impresie de timiditate, care sunt comportamentele exterioare care pot să avertizeze anturajul dumneavoastră că sunteți timid?
26. Care sunt consecințele negative ale timidității?
27. Care sunt consecințele pozitive ale timidității?
28. Credeți că vă puteți învinge timiditatea?
29. Vreți în mod serios să încercați să o învingeți?
2.3 Sugestii metodice de depășire a timidității la adolescenți
Timizii fac parte din categoria normalității, care are și ea nevoie din ce în ce de mai multă atenție și de susținerea specialiștilor, întrucît viața este din ce în ce mai complexă și din ce în mai anevoios de parcurs. Tocmai de asta în depășirea timidității se aplică terapia comunicațională, care pune în centrul atenției sale comunicarea.
În psihoterapia timidității s-a formulat problema comunicării pozitive sau negative intrasistemice între sistemul corporal ( S.C), sistemul emoțional ( S.E), sistemul discursiv ( S.D) în cadrul sistemului psihic uman și a comunicării inter-sistemice în ( S. S. F).
Comunicarea, în sensul cel mai larg al cuvîntului, este definită ca un schimb. Comunicarea internă între corp, emoție și discurs este pozitivă, sanogenă atunci cînd nu apăr distorsiuni sau perturbări, blocaje și patogenă, atunci cînd aceste distorsiuni se produc.
La timid este extrem de semnificativ pentru sistemul corporal fenomenul numit cuirasa musculară ( W. Reich), Eul piele ( Anzieu), anvelopă corporală, carapace care permite construirea unei anvelope interne. Manifestările corporale ale timidului sunt atît de evidente încît fenomenul carapecei corporale se materializează și poate fi vizualizat în:
– imobilitatea facială și corporală sau agitația extremă;
– facies de Sfinx pe care nu poți citi nimic sau o multidudine de imagini care se reflectă una în cealaltă și care nu se unesc într- o imagine unică, unitară, ci alcătuiesc un fel de caricatură, o mască caricaturală;
– mersul aplecat pe lîngă ziduri sau cît mai departe de oameni- principalul pericol al timidului;
– strîngerea de mînă defensivă, ca și cum ar regreta- în momentul în care a dat mîna- acest lucru.
După piramida lui Maslow, trebuințele de securitate și apărare sunt situate pe o treaptă inferioară celor sociale de afiliere la grup și asociere. Nefiind satisfăcut nivelului securității, cel social nu devine activ. Nevoia de securitate este mai puternică decît cea de afiliere. La timid se constată o excitabilitate crescută la acest nivel al securității, care determină chiar trecerea acestei trebuințe în forma ei negativă: frica de oameni. Timidul se apără prea tare, anticipînd și intensificînd pericolul. Își construiește o carapace pentru a se apăra, dar rămîne claustrat în propria carapace și nu mai poate ieși, pentru a se apropia de ceilalți.
Sistemul emoțional, presupune faptul că timidul este un emotiv ( S.E), un hipersensibil care nu știe și nu poate să transmită acest surplus emoțional. Semnalul emoțional este mai rapid dar și mai global, mai puțin diferențiat, nu are suplețea și subtilitatea infinită a semnului lingvistic. Emoția este un dispozitiv inerțial, tributar originilor, apropiată de de expresia instinctuală primară. A lovi, a striga, a plînge, a tremura, căile emoției sunt limitate și urmează drumul ereditar. Surplusul emoțional și globalitatea semnalului întăresc inerția dispozitivului biologic. În psihologia timidității inhibiția expresivă este un adevărat nod gordian. La timid, în relația de comunicare emoțională, blocajul se produce atît la nivelul emițătorului cît și la nivelul mesajului și a receptorului. Dar mecanismele responsabile de acete distorsiuni ale comunicării emoționale sunt atît feed- forward- ul- așteptarea emoțională, cît și feed- back- ul- răspunsul efectiv. Feed- forwardul emoțional este totdeauna supradimensionat din punct de vedere cantitativ dar și calitativ; timidul se așteaptă, mai mult sau mai puțin conștient, la o simpatie necondiționată din partea interlocutorului. Feed- backul nu corespunde feed- forwardului, pentru că nimic nu este necondiționat și atunci se produce distorsiunea comunicării. Neprimind ceea ce așteaptă, timidul este nelămurit, blocat, se închide în sine și dă și el mai puțin decît se așteaptă în mod legitim interlocutorul. Astfel, relația de comunicare emoțională sărăcește din ce în ce mai mult. Surplusul emoțional, emoția înmagazinată de timid, nemanifestată, neexteorizată va bloca comunicarea ulterioară.
Comunicarea prin cuvînt- funcția semantică a limbajului- este și mai dificilă pentru timid. Blocajele comunicării apar la ceea ce s-a numit sensul comunicării, realizat prin traversarea filtrului propriu ( sistemul de valori) și a haloului ( rezonanța simbolică). Adevărul, dreptatea, cinstea, corectitudinea sunt valori ce tind, în viziunea timidului, spre absolut; el crede cu toată ființa că aceste valori pot fi realizate la modul absolut și își situază așteptările cognitive la acest nivel valoric. Imaginea absolută a așteptărilor cognitive ale timidului este tulburată de efectul real, de feedbackul cognitiv primit care, în schimb nu produce în mod automat corectarea imaginii inițiale, ci are nevoie de un ajutor. Timidul este unul dintre marii idealiști ai lumii. El însuși se străduie să rămînă la înălțimile valorilor absolute, întîmpinînd tocmai de aceea dificultăți foarte mari de punere la treabă a ideilor, a ideilor sale absolute.acestea se lasă foarte greu modelate de realitatea dură și de aici, noi surse de suferință pentru timid.fiind un defensiv el mai mult se apără, decît atacă lumea, ori pierde bătălia înainte de a o începe. Devine din nou un neînțeles, neadaptat, un neajutorat.
Sistemul socio- familial ( S.S.F) realizează procesul de interiorizare a valorilor sociale, dar și pe cel al interdicțiilor sociale. Mediul socio- familial al timidului este supradirijat și hipersecurizat, ducînd la formarea unui supra- eu socio- familial puternic, un cenzor moralizator absolutist. Indiferent de condițiile concrete ale familiei, timidul fiind mai sensibil la interdicții decît la la libertăți datorită fricii sale structurale, întărește conștient sau inconștient acele interdicții elementare: să fii cuminte, corect, cinstit! Copilul/ adolescentul cuminte este modelul format de acest supra- eu socio- familial.
Comunicarea intra- sistemică și intrapsihică, între toate aceste sisteme- corporal, emoțional, discursiv și socio- familial- se realizează fie pe cale sanogenă, prin fenomenul numit articulare, fie pe o cale patogenă, prin constituirea blocului sau amalgamului defensiv. Amalgamul este un obiect hibrid care blochează comunicarea reală între sisteme și stimulează conduita repetitivă de eșec. Carapacea musculară este un astfel de bloc sau amalgam defensiv, între inhibiția expresivă ( S.E) și somatizarea ei ( S.C). Clivajul arhaic al obiectului în părțile lui bune și rele (S. E.) și ideologizarea obiectului de dragoste ( S.D.) formează un alt amalgam. Astfel timidul idealizează prietenia, dragostea, relațiile inter- umane în general, încît nu mai are acces el însuși decît la idee și nu la relația concretă. Un al treilea amalgam este între ideologizarea obiectului de dragoste (S.D.) și ideologizarea proiectului parental (S.S.F) de exemplu: “ Tot ce spune mama este purul adevăr!”.
Traiectoria terapeutică se adresează acestor blocuri defensive vizînd dezlegarea lor, pentru a se deschide spațiul intersistemic de joc și a se instaura comunicarea, articulația în locul amalgamului. Dacă în psihanaliză problema este una de sens și evoluție constă în deplasarea energetică și substituție, dacă în psihoterapia reichiană se acorda o importanță excesivă palierului corporal în detrimentul expresiei emoționale, în psihoterapia comunicațională complexă, la nivelul trăitului terapeutic specificul constă în polifonia simțurilor.
Răspunsul adecvat emoționalului este emoțional: a privi, a atinge pacientul, a-l asculta, a comunica cu el la nivel emoțional, nu numai semantic sau corporal. Angajarea emoțională a celor doi parteneri în jocul psihoterapeutic constă nu în a spune un sentiment, ci de a-l arăta, de a exprima afectele fundamentale prin gest, mimică, privire.
Specialitatea ( S.E) constă în funcția sa integratoare de a uni într- un ansamblu solidar afectul, imaginea și expresia. Terapia la nivelul sistemului emoțional constă în a opune ciclului vicios inhibiția expresivă- suprimarea afectivă- refularea imaginativă, ciclul virtuos dezinhibarea emoției- revirimentul afectului- defularea prin tehnici de relaxare, retrăire, psihodrama emoțională. Strategiile terapeutice cele mai eficiente sunt cele combinate, folosind o metodă dominantă și alte metode complementare. Astfel, transferul clasic i se adaugă transferul emoțional și social. Restabilirea comunicării emoționale cu figurile transferențiale din istoria timidului permite înfruntarea clivajelor și conflictelor arhaice. Mai tîrziu, într- un alt registru, angajarea în conflictele oedipiene și socio- familiale antrenează subiectul să la înfrunte și să le depășească.
Transferul înțeles ca un apel de comunicare, ca o deschidere a timidului către altul este cea mai bună probă de comunicare. Fiecare sistem ( S.C., S.E., S.D., S.S.F.) are libertatea lui și numai în virtutea acesteia poate comunica cu celelalte sisteme. Elaborarea afectivă, cognitivă, comportamentală, perelaborarea psihoterapeutică își propune să refacă libertatea relativă, intersistemică și intrasistemică pentru a deschide calea comunicării cu sine și cu ceilalți. [ 14, p. 55- 64]
Timiditatea nu este o boală ci o tulburare a personalității. Ca urmare, termenul de vindecare nu este adecvat, ci cel de corectare sau reconstrucție. Specialiștii arată că timiditatea are în structura sa un factor global care corespunde timidității dispoziționale și factori specifici ( cognitivi, afectivi, voliționali, comportamentali). Ca urmare, terapia timidității se adresează mai ales factorilor specifici, care pot fi modificați și factorului general ce poate fi dooar controlat. Depășind neutralismul freudian și spațiul iinautentic ( cabinetul psihologic) promovăm o terapie activă, pe principiul emoției corectoare postfreudiene, pe principiul interacționist al psihoterapiei umaniste, pe acel concept de unu- unitate de bază sau R- răspunsul total al analistului la problemele clientului care gravitează în jurul responsabilității.
Descoperind și conștientizînd cauza problemei, aceasta nu se rezolvă de la sine, așa cum consideră psihanaliza, dar ignorarea cauzelor și focalizarea intervenției psihoterapeutice numai pe problemă sau soluție conduc la ruperea contextului firesc cauză- efect și promovează tehnicismul.
Între cauză, problemă și soluție există o interacțiune continuă, o circularitate, accentul mutîndu- se de la una la alta în funcție de situația concretă ( tipul și gradul timidității, vîrsta, sexul, pregătirea subiectului).
Timpul alocat tratamentului psihoterapeutic trebuie adaptat relației concrete: subiect- timiditate- psihoterapeut. Astfel, în acest mod teoretic, o timiditate situațională poate fi tratată într- un interval de pînă la șase luni, timiditatea constituțională poate beneficia de o intervenție intensivă în sensul psihoterapiei comunicaționale de unu- doi ani și o consiliere adecvată periodică pe parcursul întregii vieți.
Dacă predominarea cauzei în concepția psihanalitică înseamnă fatalismul trecutului, iar predominarea problemei în concepția psihoterapiei umaniste, ruperea trecutului de prezent, predominarea soluției promovate de cea de-a treia direcție în psihoterapie poate conduce la izolarea problemei nu numai de istoria ei ci și de subiect. Terapia timidității implică în mod necesar atît o abordare istorică a problemei ( prin anamneză, conversație) cît și mai ales prin actualizarea acesteia, prezentificarea ei cu scopul oorientării tehnologiei psihoterapeutice spre contret, actual, specific, anticipînd și prefigurînd un comportament dezirabil.
Aceasta se adresează conflictului afectiv între Eul individual și Eul social, comportamentul social neadecvat ( handicap social), gîndurile automatizate și false 9 complexe de inferioritate, iminența eșecului) gestalturilor neterminate ( privirea indecisă, ocolită, mersul stîngaci pe lîngă ziduri, așezarea pe marginea scaunului, strîngerea ezitantă de mînă, neglijența în ținuta vestimentară), perturbările de comunicare ( vocea prea înaltă sau prea joasă, tăcerea sau hiperdiscursul, inexpresivitatea sau manierismul, clovneria). Metodologia psihoterapiei timidității nu preexistă intervenției concrete decît în sensul pregătirii complexe a psihoterapeutului. Ea trebuie construită și reconstruită pe baza relației de parteneriat dintre client și psihoterapeut. Momentul esențial în conturarea definitivă a acesteia este acel insight, iluminare care face posibilă pătrunderea psihoterapeutului în lumea autentică a timidului.
Principiul psihanalist al conștientizării nu asigură rezolvarea problemei, cu atît mai mult cu cît timidul este conștient de tulburarea sa, el suferă chiar de hiperconștientizarea, obsesia ei. Înțelegînd hiperconștientizarea obsesivă ca o cauză a timidului, în acest caz devine benefic antrenamentul relaxării, al decentrării timidului.
Emoția corectoare din psihoterapia umanistă, fie că se adresează evenimentelor din trecut sub forma retrăirii lor pozitive, fie evenimentelor din prezent sau viitor prin anticiparea pozitivă, expectanța succesului și programarea pentru succes, este semnificativă pentru terapia timidității, cu atît mai mult cu cît timiditatea este o tulburare afectogenă.
Redecizia cognitivă se adresează timidului în sensul reducerii autocentrării în timpul acțiunii, al decentrării și orientării interesului către ceilalți și al neutralizării proceselor cognitive defectuoase: abstracțiunea selectivă, inferența arbitrară, supergeneralizarea, magnificarea sau minimizarea, personalizarea, gîndirea dihotomică.
Terapia rațional- emotivă (R.E.T) concepută parcă special pentru timiditate, se adresează concentrării celor trei trebuie ( eu trebuie să fiu perfect, ceilalți trebuie să se poarte perfect cu mine, situația trebuie să fie perfectă).
Metodele comportamentaliste se aplică în cele două etape: decondiționarea prin desensibilizare sistematică, imersiune, implozie și condiționarea succesului prin sugestie, autosugestie, tratamentul asertivității, metode de grup ( de întîlnire, de lucru, de stimulare a creativității).
Programarea neuro- lingvistică, limbajul folosit de timid este extrem de semnificativ, atît în conținut cît mai ales în formă, cu atît mai mult cu cît intercomunicarea este suferința timidului. Dacă limbajul structurează experiența lumii, atunci blocajele comunicării, tăcerile anxioase, deturnările subiective de sens vor edifica la timid o lume schizoidă. În terapie, accentul pus în structura cartelelor V. A. K. O. trebuie deplasat de pe văz și auz pe mișcare, verbalizare, discurs, conversație, povestire.
Analiza tranzacțională poate construi un nou echilibru interior între cele ipostaze ale Eului- părinte, adult, copil, cît și exterior în relațiile cu ceilalți. Dacă interrelațiile cu ceilalți, ca și cele cu sine, vor fi construite pe principiul echivalenței de la părinte la părinte, de la adult la adult, de la copil la copil se va asigura maturitatea necesară și eficiența lor. Timidul, în relațiile cu ceilați, se simte neîndemînatic, nereggătit, mereu pus la punct, iar în relațiile cu sine îmbracă hainele părintelui autoritar, necruțător.
Interpretarea prematură a semnificației simptomelor- interpretarea materialelor în ordinea apariției lor, fără a ține cont de structura tulburării și stratificarea ei, începerea analizei înainte de a neutraliza rezistențele psihicului sau eludîndu- se rezistența latentă sunt doar cîteva erori posibile în tehnica interpretării. Terapia timidității cuprinde s-ar părea, atît în concepție cît și în metodologie, elemente psihoanalitice comportamentaliste, cognitiviste, gestaltiste, R.E.T. umaniste, P. M. L. tranzacționale.
Factortorii afectogeni corelați cu cei socio- educaționali vor fi tratați în viziune psihanalitică, astfel, prin întoarcerea la copilărie, se pun în evidență fenomenele de hiperprotecție, autoritarism, lipsă de afecțiune. Frica de oameni își are originea în copilărie și prin verbalizare, vis, nevroză de transfer- psihanaliza poate determina accesul la nivelul conștiinței a impulsurilor bazale infantile.
Învățarea socio- negativă cu procesele de condiționare negativă a eșecului, anticipația negativă care determină comportamentul defensiv al timpului: stîngăcia, blocajele în acțiune sau inacțiune, manifestările extremiste de hiper sau hipoexteriorizare pot fi cunoscute printr- un demers psihoterapeutic comportamentalist.
Factorii psiho- intelectuali pot fi trați la modul cel mai adecvat în manieră cognitivistă. Ideile false, schemele mentale defectuoase, ca sentimentul de inferioritate sau cei trei trebuie din R.E.T. vor duce la filtrarea incorrectă a evenimentelor realității, la distorsiunea proceselor cognitive la la timid: raționament afectiv, hiperautoanalitic intuitiv, magnificarea sau minimizarea, personalizarea, gîndirea dihotomică. Redecizia este pivotul corectării acestor disfuncționalități.
Factorii motivaționali de perturbare a conștiinței de sine, care constituie de fapt nucleul structural al timidității pot fi puși în evidență de psihoterapia umanistă.
Atitudinea psihoterapeutului de încredere, respect, empatie, deschidere și implicație totală în limitele responsabilității va stimula aceeași atitudine la timid, va conduce la conștientizarea fenomenelor de conflict, complex, frunstrație, stre care afectează nucleul personalității timidului.
Perturbarea conștiinței de sine, prin accentuarea ei, poate evalua pînă la disocierea Eului, între componenta sa individuală, și cea socială. Astfel, emoția corectoare, retrăirea fenomenelor, intensitatea relației psihoterapeut- timid sunt responsabile de redimensionarea conștiinței de sine.
Privirea, mersul, gestica specifice timidului sunt surprinse prin metodele gestaltiste, de citire a limbajului corporal. Limbajul verbalspecific timidului se poate face obiectul studiului P. N. L. astfel prin sugestii și autosugestii se poate restructura spațiul vital al timidului.
Cunoașterea timidului se face prin chestionare de intelec, raporturi sociale și caracter. De asemenea, forma sa de timiditatepoate fi cunoscută prin chestionarul Standford, în urma căruia se poate face o primă deosebire între timidul autentic constituțional dispozițional și timidul situațional.
Psihanaliza formei specifice de timiditate se face prin anamneză, punerea problemei, formularea și reformularea ei, pătrunderea în cîmpul psihic intim altimidului, descoperirea cheii potrivite, conduc la structurarea terapiei în jurul nucleului descoperit.
Pentru Eul fizic se face o pregătire gienico- fizică, estetică, vestimentară prin sfaturi, sugestii și exerciții fizice. Controlul și autocontrolul igienei zilnice, a cosmeticii, coafurii, schimbarea vestimentației vor duce la formarea unei noi imagini de sine.
Comportamentul timidului cu aspectele sale formale și de conținut contribuie și el la formarea imaginii de sine. Astfel, aspectele formale constau în: antrenarea vorbirii clare, puternice, modulate prin exerciții de vorbire și citire, se antrenează mersul drept, suplu, elegant, prin exerciții de mers, poziția pe scaun în centrul lui și nu pe margine, în centrul unei încăperi și nu la extreme, se dă o temă de conversație, se discută două, apoi cinci, zece, cincisprezece, douăzeci de minute, întîi cu psihoterapeutul, apoi cu două, trei, cinci persoane cunoscute și necunoscute, se evaluază continuitatea coversației, logica ei, relaxarea subiectului, se educă orientarea privirii către partenerul discuției, se evită împietrirea gesticii, ca și excesul de gesturi, care ar crea impresia de teatralism, clovnerie, se exersează statutul politicos, strîngerea de mînă.
Aspectele de conținut: ordinea, disciplina, consecvența, punctualitatea se antrenează prin alcătuirea împreuna cu timidul a unui program zilnic, riguros respectat.
Desensibilizarea treptată față de situațiile și persoanele intimidante este o metodă comportamentală. Dar la întrebările referitoare la identificarea acestor situații și persoane și la motivele pentru care sunt intimidante va răspunde psihanaliza. Apoi se folosește implozia, imersiunea, metoda cușca cu lei, retrăirea, redecizia. Pentru intervenția Eului psihic se face psihanaliza sentimentelor, gîndurilor timidului în timpul acțiunii și înafara ei. Se conștientizează consecințele ei negative determinate de aceste sentimente și gînduri care se reformulează, luîndu-se decizia ca în timpul acțiunii timidul să nu se gîndească decît la acțiune, se retrăiește în minte apoi în realitate această nouă hotărîre. Se face psihanaliza ideilor false, a complexelor de inferioritate, urmărindu-se depășirea lor prin sugestie, autosugestie, metoda competenței.
Timiditatea a mai fost numită, definită și ca un handicap social, deoarece blocajul acțional, inter- relațional al timidului se produce la nivelul Eului social. Astfel, Eul Social este supus modificărilor prin antrenamentul asertivității, prin metoda grupului de întîlnire, de lucru, sau Training Group. Se stimulează exprimarea gîndurilor, sentimentelor, discuția în contradictoriu, cearta chiar, orice duce la exteriorizare. Întrucît Eul Social este cel mai responasabil de toate încurcăturile timidului, pentru transfigurarea lui se metodele:
a) Metoda programării comportamentului prosocial
Cunoscînd situațiile și persoanele intimidante se elaborează împreună cu timidul o listă de răspunsuri posibile. De exemplu, în cazul în care timidul este atacat la aspectul fizic, intelectual, comportamental răspunsurile posibile sunt: surîsul, fiecare este priceput în domeniul său, nici marii oameni sau genii nu au fost înțeleși întotdeauna, adevărul absolut nu există dar asta nu înseamnă să preferăm minciuna, totul este posibil în anumite limite.
b) Metoda învață să refuzi
A învăța să refuzi ceea ce nu-ți convine și exprimă clar dar nu agresiv acest lucru s- a constituit în metoda nagației. Învățați să spuneți Nu. Este foarte bun exercițiu pentru a obține siguranța și stăpînirea de sine.
c) Metoda inițiativei
Într- adevăr, nu este suficient să spună Nu, timidul trebuie să mai facă antrenamentul inițiativei acasă, printre rude, prieteni, cunoscuți, la serviciu și apoi transferul acesteia printre necunoscuții.
d) Metoda modelului
Alegerea de către timid a metodelor de viața poate fi analizată, controlată și supervizată în așa fel încît aceasta să- și aleagă modele de personalitate puternică, hotărîtă, învingătoare.
e) Stimularea creativității
Stimularea creativității se realizează prin metode ca brainstorming, sinectica, conduce la educarea spontaneității în gîndire, iar prin conștientizare la transferul acesteia în comportament. Alte metode: psihodrama, teatrul ca spectacol privit sau jucat, dansul, călătoriile, vizite, jocurile de societate vor stimula impulsurile creatoare ale timidului.
f) Metoda statutului profesional
Realizarea pe plan profesional poate constitui o bază a realizării pe plan social prin transfer, dar și o modalitate de autoapărare, automulțumire. Timidul folosește orice cale pentru autoapărare. Aspirația către un statut profesional bun și accesul la un statut social bun. Stimularea pregătirii pentru un anumit domeniu de activitate poate crea baza de discuție pentru terapia timidității. Orice competență este un brevet de siguranță, deci formarea unei competențe înseamnă atît mobilizarea cognitivă, însușirea unor cunoștințe, deprinderi, priceperi cît și stăpînirea și transmiterea lor, adică mobilizarea afectiv- volițională. Această energie afectiv- volițională poate fi transferată prin sugestie și autosugestie Eului Social.
CONCLUZII GENERALE ȘI RECOMANDĂRI
BIBLIOGRAFIA:
Asendorpf JB (1990): Beyond social withdrawal: Shyness, unsociability and peer avoidance. Human Development, 33: 250–259.
Asendorpf JB (2008): Shyness, in MM Haith, JB Benson (Eds.): Encyclopedia of infant and childhood development, San Diego: Elsevier.
Buss AH (1986): A theory of shyness, in WH Jones et al (Eds.): Shyness: Perspectives on research and treatment, New York: Plenum.
Buss AH (1986): A theory of shyness, in WH Jones et al (Eds.): Shyness: Perspectives on research and treatment, New York: Plenum.
Бoдалeва A. A. B миpe пoдpocтка. M. 1982, 296 p.
Cheek JM, Krasnoperova E (1999) ; Varieties of shyness in adolescence and adulthood, in LA Schmidt, J Schulkin (Eds.): Extreme fear, shyness, and social phobia: Origins, biological mechanisms, and clinical outcomes: New York: Oxford University Press.
Crozier WR (1982): Explanations of Social Shyness, Current Psychological Reviews, 2: 47—60
Crozier WR, Alden LE (2001): The social nature of social anxiety, in WR Crozier, LE Alden (Eds.): International Handbook of Social Anxiety: Concepts, Research Interventions Relating to the Self and Syness, Chichester: Wiley.
Coplan RJ, Evans MA (2009): At a loss for words? Introduction to the special issue on shyness and language in childhood, Infant and Child Development, 18: 211–215.
Crozier WR, Alden LE (2001): Origins and development, in WR Crozier, LE Alden (Eds.): International Handbook of Social Anxiety: Concepts, Research Interventions Relating to the Self and Syness, Chichester: Wiley.
Crozier WR (1986): Individual differences in shyness, in WH Jones et al (Eds.): Shyness: Perspectives on research and treatment, New York: Plenum.
Copland RJ, Rubin KH (2010): Social Withdrawal and Shyness in Childhood: History, Theories, Definitions, and Assessments, in KH Rubin, RJ Copland (Eds.): The Development of Shyness and Social Withdrawal, New York: Gulford Press Cristophe Andre, Patrick Legeron
Doubtfire Dianne. Timiditatea: Cum să dobândim liniște sufletească și încredere în noi înșine. București: Polimark, 1995, 144p.
Dimitriu Elena. Dialog terapeutic despre timiditate. București: Prohumanitate, 1998. 133p.
Дyбpoвинoй И.B. Фopмиpoваниe личнocти в пepexoдный пepиoд: Oт пoдpocткoвoгo к юнoшecкoмy вoзpаcтy. M. 1987. 181 C.
Eвгeний Павлoвич Ильин, Эмoции и чyвcтва, Издатeльcкий дoм "Питep", 2011, C. 782
Гаcпаpoва E. Заcтeнчивый peбёнoк// Дoшкoльнoe вocпитаниe. Издатeльcтвo "Пpocвeщeниe" – 1989.– №3.
Гавpилoва T.A. Hoвыe иccлeдoвания ocoбeннocтeй пoдpocткoвoгo и юнoшecкoгo вoзpаcта // Boпpocы пcиxoлoгии, 1972, №2. C.25-37.
Галигyзoва Л.H. Пcиxoлoгичecкий анализ фeнoмeна заcтeнчивocти / Boпpocы пcиxoлoгии. – 2000. – №5.
Peана A. A. Пcиxoлoгия пoдpocтка: yчeбник. CПб.,2003. – 456 c.
Scheff TJ (1988): Shame and conformity: The deference-emotion system. American Review of Sociology, 53: 395-406.
Schmidt LA, Polak CP, Spooner AL (2001): Biological and Environmental Contributions to Childhood Shyness: A Diathesis-Stress Model, in WR Crozier, LE Alden (Eds.): International Handbook of Social Anxiety: Concepts, Research Interventions Relating to the Self and Shyness, Chichester: Wiley.
Schmidt LA, Buss AH (2010): Understanding shyness: Four quesrtions and four decades of research, in KH Rubin, RJ Copland (Eds.): The Development of Shyness and Social Withdrawal, New York: Gulford Press.
Schmidt LA, Buss AH (2010): Understanding shyness: Four quesrtions and four decades of research, in KH Rubin, RJ Copland (Eds.): The Development of Shyness and Social Withdrawal, New York: Gulford Press.
Кyлагина И.Ю. Boзpаcтная пcиxoлoгия (Pазвитиe peбёнка oт poждeния дo 17 лeт): Учeбнoe пocoбиe. M.: Изд-вo POУ, 1996. – 180 c.
Lane C (2007): Shyness: How Normal Behavior Became a Sickness, New Haven, CT: Yale University Press, 2007
Lewis M (1995): Aspects of self From systems to ideas, in P Rochat (Ed.): The self in early infancy: Theory and research, Advances in Psychology Series, North Holland: Elsevier Science Publishers.
Mead GH (1934): Mind, self, and society, Chicago: University of Chicago Press.
Myxина B.C. Boзpаcтная пcиxoлoгия: Учeбник для cтyдeнтoв выcшиx yчeбныx завeдeний.– M.: Издатeльcкий цeнтp "Aкадeмия".– 432 c.
Pilkonis PA (1977): Shyness, public and private, and its relationship to other measures of social behaviour, Journal of Personality, 45:585-595.
Yuill N, Banerjee R (2001): Chidrend’s conceptions of syness, in WR Crozier, LE Alden (Eds.): International Handbook of Social Anxiety: Concepts, Research Interventions Relating to the Self and Shyness, Chichester: Wiley.
Zimbardo PG, Pilkonis PA, Norwood R (1975): Shackles of shyness. Psychology Today, 1 (6): 24-27.
Zimbardo PG, Pilkonis PA, Norwood R (1975): Shackles of shyness. Psychology Today, 1 (6): 24-27.
Zimbardo PG (1977): Shyness: What it is, what to do about it, Reading, MA: Addison-Wesley.
Zimbardo PG (1982): Shyness and the stresses of the human connection, in L Goldberger, S Breznitz (Eds.): Handbook of stress: Theoretical and clinical aspects, New York: Free Press.
Зимбаpдo Ф. Заcтeнчивocть (чтo этo такoe и как c нeй cпpавлятьcя). – CПб: Питep Пpecc, 1996. – 256 c.
ANEXE:
Anexa 1
Scala de timiditate ( S S ) de McCroskey, J. C., Richmond, V. P.
Stimate respondent,
Vă rugăm să indicați în ce măsură afirmațiile oferite vă sunt apropiate. Vă rugăm să răspundeți la toate întrebările din chestionar fără excepții, întrucît aprecierile Dvs. ne vor permite să realizăm cu succes cercetarea propusă. Vă mulțumim anticipat pentru disponibilitatea Dvs. de a răspunde la întrebările chestionarului!
1- Tare nu sunt de acord
2- Nu sunt de acord
3- Neutru
4- Sunt de acord
5- Ferm de acord
Date demografice
Sex a) feminin b) masculin
Vîrsta ________
___1. Sunt o persoană timidă.
___2. Alte persoane cred că vorbesc foarte mult.
___3. Sunt o persoană foarte vorbăreață.
___4. Alte persoane cred că sunt timid/ ă.
___5. Eu vorbesc foarte mult.
___6. Am tendința de a fi foarte liniștit/ ă în clasă.
___7. Nu vorbesc prea mult.
___8. Eu vorbesc mai mult decât majoritatea oamenilor.
___9. Sunt o persoană liniștită.
___10. Eu vorbesc mai mult într-un grup mic (3-6 persoane), decît într- un grup mare.
___11. Cei mai mulți vorbesc mai mult decât mine.
___12. Alte persoane cred că sunt foarte liniștit/ ă.
___13. Eu vorbesc cel mai mult în clasă decât majoritatea colegilor.
___14. Cei mai mulți oameni sunt mai timizi decât mine.
Interpretare:
Vă rugăm să urmați pașii următori:
Pasul 1. Adună punctele pentru întrebările 1, 4, 6, 7, 9, 11, și 12.
Pasul 2. Adună punctele pentru întrebările 2, 3, 5, 8, 10, 13, și 14.
Pasul 3. Efectuați următoarea formulă (Timiditate = 42 + Pasul 1 – Pasul 2).
Punctajul dvs. ar trebui să fie între 14 și 20.
Punctajul mai sus de 52 indică un nivel ridicat de timiditate.
Punctajul sub 32 indică un nivel scăzut de timiditate.
Rezultate între 32 și 52 indică un nivel moderat de timiditate.
Anexa 2
Inventar de timiditate după Zimbardo
Stimate respondent,
Vă rugăm să citiți cu atenție fiecare întrebare și variantele de răspuns propuse.
Alegeți o singură variantă de răspuns care corespunde opiniei Dvs. și încercuiți litera din dreptul acesteia. Înscrieți datele personale în spațiul rezervat.
Vă rugăm să răspundeți la toate întrebările din chestionar fără excepții, întrucît aprecierile Dvs. ne vor permite să realizăm cu succes cercetarea propusă. Vă mulțumim anticipat pentru disponibilitatea Dvs. de a răspunde la întrebările chestionarului!
Date demografice
Sex a) feminin b) masculin
Vîrsta ________
1.Vă considerați timizi?
1 a. da;
0 b. nu.
2.Dacă da, ați fost întotdeauna timid ( erați timid și înainte și sunteți și în continuare)?
1 a. da;
0 b. nu.
3.Dacă ați răspuns nu la prima întrebare, nu a existat niciodată în viața dumneavoastră o perioadă în care ați fost timid?
1 a. da;
0 b. nu.
Dacă ați răspuns nu, acest chestionar nu vă privește. Mulțumim.
Dacă ați răspuns da, la una dintre întrebările precedente, binevoiți a continua.
4.Pînă la ce punct sunteți timid, atunci cînd sunteți?
5 a. excesiv de timid;
4 b. foarte timid;
3 c. realmente timid;
2 d. moderat de timid;
1 e. doar puțin timid.
5.Cu ce frecvență resimțiți ( ați resimțit) această impresie de timiditate?
5 a. în fiecare zi;
4 b. adesea, aproape o zi din două;
3 c. o dată sau de două ori pe săptămînă;
2 d. din cînd în cînd, mai puțin de o dată pe săptămînă;
1 e. rar, o dată pe lună, cel mult.
6.În comparație cu semenii dumneavoastră ( a căror vîrstă, sex și mediu de origine sunt asemănătoare cu a dumneavoastră) sunteți:
5 a. mai mult timid;
4 b. mai timid;
3 c. aproape la fel de timid;
2 d. mai puțin timid;
1 e. mult mai puțin timid.
7.Credeți că a fi timid este de dorit?
5 a. de loc;
4 b. puțin de dorit;
3 c. nici de dorit, nici de nedorit;
2 d. de dorit;
1 e. foarte de dorit.
8.Timiditatea dumneavoastră constituie (a constituit) o problemă personală pentru dumneavoastră?
5 a. da, deseori;
4 b. da, uneori;
3 c. da, ocazional;
2 d. rar;
1 e. niciodată.
9.Cînd sunteți intimidat, reușiți să vă ascundeți timiditatea sau să-i faceți pe ceilalți să creadă că nu sunteți timid?
a. da, întotdeauna;
b. reușesc uneori, dar nu întotdeauna;
c. nu, în general eu nu reușesc să o ascund.
10.Vă considerați mai mult un introvertit sau un extrovertit?
5 a. foarte introvertit;
4 b. introvertit moderat;
3 c. nici unul, nici altul;
2 d. extrovertit moderat;
1 e. foarte extrovert.
11.Printre cauzele enunțate mai jos, care sunt cele care, după părerea dumneavoastră, sunt răspunzătoare de timiditatea dumneavoastră.
a.neliniștea de a fi prost apreciat;
b.teama de a fi respins;
c.lipsa de încredere în sine;
d.lipsa de aptitudini sociale speciale ( precizați care);
e.teama de a fi intim cu cineva;
f.gustul pentru singurătate:
g.atracția către centre de interes nesociale ( hobbyuri, pasiuni extrapersonale);
h.o slăbiciune, un handicap personal ( precizați care);
i.alte cauze (precizați care).
12.Oamenii figurînd pe lista de mai jos, vă găsesc timid? În ce măsură vă consideră timid? Răspundeți utilizînd această scară:
A.Excesiv de timid;
B.Foarte timid;
C.Realmente timid;
D.Doar ușor timid;
E.De loc timid.
a.mama dumneavoastră:
b.tatăl dumneavoastră;
c.frații și (sau ) surorile dumneavoastră;
d.prietenii dumneavoastră intimi;
e.colegii de liceu;
f.colegul de cameră;
g.profesorii sau patronii;
h.colegii care vă cunosc bine.
13.Pentru a decide, dacă meritați sau nu eticheta de timid, v-ați bazat pe faptul că:
5 a.sunteți ( erați ) timid în ce mod constant, în toate situațiile;
3 b.sunteți ( erați ) timid cel puțin 50% din timp, în cea mai mare parte a situațiilor,
1 c.nu sunteți ( erați ) timid, decît în anumite ocazii, dar aceste situații sunt ( erau ) suficient de importante, pentru ca dumneavoastră să vă considerați ca fiind timid.
14.S-a întîmplat ca oamenii să se înșele asupra timidității dumneavoastră și să o confunde, de exemplu, cu indiferența, atitudinea distantă sau arogantă.
0 a.da;
1 b.nu.
15.Uneori vă simțiți timid atunci cînd sunteți singur?
1 a.da;
0 b.nu.
16.Uneori vă simțiți jenat atunci cînd sînteți singur?
1 a.da;
0 b.nu.
17.-1- Dacă da, binevoiți a descrie cînd, cum și de ce vi s-a întîmplat aceasta.
18.Dacă resimțiți actualmente sau ați resimțit o impresie de timiditate, binevoiți a indica dintre situațiile, activitățile și persoanele citate mai jos, acelea care vă intimidează.
a.situații sociale, în general;
b.marile grupuri;
c.micile grupuri orientate spre îndeplinirea unei sarcini ( seminare, grupe de muncă);
d.micile grupuri sociale ( serbări dansate, baluri, petreceri);
e.întrevederi între patru ochi cu o persoană de același sex;
f.întrevederi între patru ochi cu o persoană de sex opus;
g.situații în care mă simt vulnerabil ( de exemplu, cînd am nevoie de ajutor);
h.situații în care mă simt de un statut inferior ( cînd vorbesc unor superiori, unor autorități);
i.situații care cer o anumită siguranță ( de exemplu, cînd vreau să mă plîng de serviciul dintr-un restaurant);
j.situații care devin ținta atenției unei întregi adunări ( de exemplu, cînd țin un discurs);
k.situații în care devin ținta atenției unei întregi adunări ( de exemplu, cînd sunt prezentat sau mi se cere părerea);
l.situații în care sunt apreciat sau comparat cu ceilalți;
m.situații interpersonale, în general;
19.Acum, recitiți întrebarea precedentă și indicați alături de fiecare din punct de vedere pe care le –ați ales dacă această situație sau activitate v-a intimidat luna trecută.
a.nu luna trecută, ci înainte;
b.da, enorm;
c.da, puternic;
d.da, moderat;
e.da, puțin.
20.Oamenii care mă intimidează:
a.părinții mei;
b.frații și ( sau) surorile mele;
c.ceilalți membri ai familiei;
d.prietenii;
e.necunoscuții;
f.străinii;
g.oamenii care execută o autoritate în virtutea funcției lor ( polițiști, profesori, superiori ierarhic);
h.oamenii care execută o autoritate în virtutea cunoștințelor lor ( intelectuali, specialiști);
i.oameni în vîrstă;
j.copii;
k.persoanele de sex opus dintr-un grup;
l.persoanele de același sex dintr-un grup;
m.o persoană de sex opus într-o întrevedere între patru ochi;
n.o persoană de același sex într-o întrevedere între patru ochi.
21.Acum, recitiți întrebarea precedentă și indicați alături de fiecare din puncte pe care le-ați ales dacă această situație sau activitate v-a intimidat luna trecută.
a.nu luna trecută, ci înainte;
b.da, enorm;
c.da, puternic;
d.da, moderat;
e.da, puțin.
22.Cum știți că sunteți timid, pe ce indicii vă bazați?
1 a.doar pe sentimentele mele interne, pe gîndurile mele personale;
3 b.doar pe comportamentul meu manifest, într-o situație dată, în public;
5 c.mă bazez în același timp pe reacțiile mele interioare și pe comportamentul pe care îl manifest.
23.Dacă încercați sau ați încercat o impresie de timiditate, care sunt printre reacțiile fizice următoare, acelea care însoțesc această impresie? Notați cu 0 cele care nu vă privesc, apoi clasați-le pe celelalte, indicînd alături de fiecare 1 ( pentru cea mai importantă, mai frecventă și mai gravă): 2 ( pentru cea care vine pe locul al doilea, în ordinea importanței).
a.roșeață;
b.accelerarea pulsului;
c.stomac înodat;
d.senzația de furnicături;
e.gură uscată;
f.tremurături;
g.transpirație;
h.oboseală;
i.accelerarea bătăilor inimii;
j.alte reacții fizice ( precizați care).
24.Care sunt gîndurile și sentimentele care însoțesc timiditatea dumneavoastră? Notați cu 0 pe cele care nu vă privesc, apoi clasați-le pe celelalte, indicînd alături de fiecare 1 ( pentru cea mai importantă, mai frecventă și mai gravă); 2 ( pentru cea care vine pe locul al doilea, în ordinea importanței). Mai multe puncte pot fi apreciate la fel.
a.gînduri pozitive ( de ex., mă simt mulțumit de mine);
b.nici un fel de gînduri deosebite ( de ex., visez, nu mă gîndesc la nimic special);
c.conștiința de sine ( de ex., sunt excesiv de atent cu mine, la fiecare dintre gesturile mele);
d.gînduri centrate pe aspectul dezagreabil al situației (de ex., mă gîndesc că situația este groaznică, că aș dori mai degrabă să fiu în altă parte);
e.gînduri care fac diversiuni ( de ex., mă gîndesc la tit ce aș putea face altceva, cred că se va termina curînd),
f.gînduri negative la adresa mea ( de ex., mă simt stupid, nu sunt la locul meu, nu sunt sigur pe mine, nu sunt la înălțime),
g.gîndurile referitoare la aprecierile pe care alții sunt pe punct de a le face despre mine;
h.gînduri referitoare la modul în care mă comport ( de ex., mă întreb ce impresie fac și cum pot să o controlez);
i.gînduri referitoare la timiditate, în general ( de ex., cred în propria timiditate și în consecințele pe care le antrenează, mă gîndesc că aș dori foarte mult să nu fiu timid);
j.alte gînduri ( precizați care).
25.Dacă încercați sau ați încercat o impresie de timiditate, care sunt comportamentele exterioare care pot să avertizeze anturajul dumneavoastră că sunteți intimidat. Notați cu 0 cele care nu vă privesc, apoi clasați-le pe celelalte, indicînd alături de fiecare 1 ( pentru cea mai importantă, mai frecventă și mai gravă); 2 ( pentru cea care vine pe locul al doilea, în ordinea importanței).
a.să vorbești încet;
b.să-i eviți pe ceilalți;
c.să păstrezi tăcerea, să manifești repulsie de a vorbi;
d.să te bîlbîi;
e.să fii incapabil să privești pe cineva în ochi;
f.modul de a sta pe scaun sau în picioare;
g.să eviți să iei vreo inițiativă;
h.alte comportamente ( precizați care).
26.Care sunt consecințele negative ale timidității?
a.niciuna, nu există consecință negativă;
b.creează probleme sociale: din cauza timidității este mai dificil să faci cunoștințe noi, să-ți faci prieteni noi, să nu profiți de experiențele care ar putea fi agreabile;
c.împiedică pe ceilalți să mă judece în mod favorabil ( de ex., valoarea mea nu se manifestă niciodată din cauza timidității);
d.împiedică pe ceilalți să mă judece în mod favorabil ( de ex., valoarea mea nu se manifestă niciodată din cauza timidității);
e.mă împiedică să arăt singuranță cînd trebuie să-mi exprim părerile, să profit de ocazii;
f.favorizează la ceilalți judecăți negative eronate ( de ex., sunt considerat pe nedrept ca fiind neprietenos, snob sau arogant);
g.creează dificultăți de gîndireși de exprimare, mă împiedică să am minte limpede în prezența altcuiva și să comunic în mod eficient cu ceilalți;
h.încurajează o conștiință de sine, o grijă excesivă pentru propria persoană.
27.Care sunt consecințele pozitive ale timidității?
a.niciuna, nu există consecințe pozitive;
b.creează o impresie de modestie, de simpatie, de discreție, introspecție;
c.permite să se evite conflictele între persoane;
d.asigură o formă practică de anonimat și de protecție;
e.furnizează ocazia de a ține deoparte, să-i observi pe ceilalți, să activezi prudent și inteligent;
f.permite să te arăți selectiv în privința oamenilor pe care îi întîlniți;
g.protejează viața particulară și favorizează plăcerile pe care le oferă singurătatea;
h.are consecințe interpersonale pozitive, căci te împiedică să-i tratezi pe ceilalți cu ușurință, să-i intimidezi sau să-i rănești.
28.Credeți că vă puteți învinge timiditatea?
a.da;
b.nu;
c.nu sunt sigur.
29.Vreți în mod serios să încercați să o învingeți?
a.da, într-adevăr;
b.da, poate;
c.nu sunt încă sigur;
d.nu știu.
Răspunsurile la întrebările cotate se adună, iar intensitatea timidității depinde de suma obținută.
BIBLIOGRAFIA:
Asendorpf JB (1990): Beyond social withdrawal: Shyness, unsociability and peer avoidance. Human Development, 33: 250–259.
Asendorpf JB (2008): Shyness, in MM Haith, JB Benson (Eds.): Encyclopedia of infant and childhood development, San Diego: Elsevier.
Buss AH (1986): A theory of shyness, in WH Jones et al (Eds.): Shyness: Perspectives on research and treatment, New York: Plenum.
Buss AH (1986): A theory of shyness, in WH Jones et al (Eds.): Shyness: Perspectives on research and treatment, New York: Plenum.
Бoдалeва A. A. B миpe пoдpocтка. M. 1982, 296 p.
Cheek JM, Krasnoperova E (1999) ; Varieties of shyness in adolescence and adulthood, in LA Schmidt, J Schulkin (Eds.): Extreme fear, shyness, and social phobia: Origins, biological mechanisms, and clinical outcomes: New York: Oxford University Press.
Crozier WR (1982): Explanations of Social Shyness, Current Psychological Reviews, 2: 47—60
Crozier WR, Alden LE (2001): The social nature of social anxiety, in WR Crozier, LE Alden (Eds.): International Handbook of Social Anxiety: Concepts, Research Interventions Relating to the Self and Syness, Chichester: Wiley.
Coplan RJ, Evans MA (2009): At a loss for words? Introduction to the special issue on shyness and language in childhood, Infant and Child Development, 18: 211–215.
Crozier WR, Alden LE (2001): Origins and development, in WR Crozier, LE Alden (Eds.): International Handbook of Social Anxiety: Concepts, Research Interventions Relating to the Self and Syness, Chichester: Wiley.
Crozier WR (1986): Individual differences in shyness, in WH Jones et al (Eds.): Shyness: Perspectives on research and treatment, New York: Plenum.
Copland RJ, Rubin KH (2010): Social Withdrawal and Shyness in Childhood: History, Theories, Definitions, and Assessments, in KH Rubin, RJ Copland (Eds.): The Development of Shyness and Social Withdrawal, New York: Gulford Press Cristophe Andre, Patrick Legeron
Doubtfire Dianne. Timiditatea: Cum să dobândim liniște sufletească și încredere în noi înșine. București: Polimark, 1995, 144p.
Dimitriu Elena. Dialog terapeutic despre timiditate. București: Prohumanitate, 1998. 133p.
Дyбpoвинoй И.B. Фopмиpoваниe личнocти в пepexoдный пepиoд: Oт пoдpocткoвoгo к юнoшecкoмy вoзpаcтy. M. 1987. 181 C.
Eвгeний Павлoвич Ильин, Эмoции и чyвcтва, Издатeльcкий дoм "Питep", 2011, C. 782
Гаcпаpoва E. Заcтeнчивый peбёнoк// Дoшкoльнoe вocпитаниe. Издатeльcтвo "Пpocвeщeниe" – 1989.– №3.
Гавpилoва T.A. Hoвыe иccлeдoвания ocoбeннocтeй пoдpocткoвoгo и юнoшecкoгo вoзpаcта // Boпpocы пcиxoлoгии, 1972, №2. C.25-37.
Галигyзoва Л.H. Пcиxoлoгичecкий анализ фeнoмeна заcтeнчивocти / Boпpocы пcиxoлoгии. – 2000. – №5.
Peана A. A. Пcиxoлoгия пoдpocтка: yчeбник. CПб.,2003. – 456 c.
Scheff TJ (1988): Shame and conformity: The deference-emotion system. American Review of Sociology, 53: 395-406.
Schmidt LA, Polak CP, Spooner AL (2001): Biological and Environmental Contributions to Childhood Shyness: A Diathesis-Stress Model, in WR Crozier, LE Alden (Eds.): International Handbook of Social Anxiety: Concepts, Research Interventions Relating to the Self and Shyness, Chichester: Wiley.
Schmidt LA, Buss AH (2010): Understanding shyness: Four quesrtions and four decades of research, in KH Rubin, RJ Copland (Eds.): The Development of Shyness and Social Withdrawal, New York: Gulford Press.
Schmidt LA, Buss AH (2010): Understanding shyness: Four quesrtions and four decades of research, in KH Rubin, RJ Copland (Eds.): The Development of Shyness and Social Withdrawal, New York: Gulford Press.
Кyлагина И.Ю. Boзpаcтная пcиxoлoгия (Pазвитиe peбёнка oт poждeния дo 17 лeт): Учeбнoe пocoбиe. M.: Изд-вo POУ, 1996. – 180 c.
Lane C (2007): Shyness: How Normal Behavior Became a Sickness, New Haven, CT: Yale University Press, 2007
Lewis M (1995): Aspects of self From systems to ideas, in P Rochat (Ed.): The self in early infancy: Theory and research, Advances in Psychology Series, North Holland: Elsevier Science Publishers.
Mead GH (1934): Mind, self, and society, Chicago: University of Chicago Press.
Myxина B.C. Boзpаcтная пcиxoлoгия: Учeбник для cтyдeнтoв выcшиx yчeбныx завeдeний.– M.: Издатeльcкий цeнтp "Aкадeмия".– 432 c.
Pilkonis PA (1977): Shyness, public and private, and its relationship to other measures of social behaviour, Journal of Personality, 45:585-595.
Yuill N, Banerjee R (2001): Chidrend’s conceptions of syness, in WR Crozier, LE Alden (Eds.): International Handbook of Social Anxiety: Concepts, Research Interventions Relating to the Self and Shyness, Chichester: Wiley.
Zimbardo PG, Pilkonis PA, Norwood R (1975): Shackles of shyness. Psychology Today, 1 (6): 24-27.
Zimbardo PG, Pilkonis PA, Norwood R (1975): Shackles of shyness. Psychology Today, 1 (6): 24-27.
Zimbardo PG (1977): Shyness: What it is, what to do about it, Reading, MA: Addison-Wesley.
Zimbardo PG (1982): Shyness and the stresses of the human connection, in L Goldberger, S Breznitz (Eds.): Handbook of stress: Theoretical and clinical aspects, New York: Free Press.
Зимбаpдo Ф. Заcтeнчивocть (чтo этo такoe и как c нeй cпpавлятьcя). – CПб: Питep Пpecc, 1996. – 256 c.
ANEXE:
Anexa 1
Scala de timiditate ( S S ) de McCroskey, J. C., Richmond, V. P.
Stimate respondent,
Vă rugăm să indicați în ce măsură afirmațiile oferite vă sunt apropiate. Vă rugăm să răspundeți la toate întrebările din chestionar fără excepții, întrucît aprecierile Dvs. ne vor permite să realizăm cu succes cercetarea propusă. Vă mulțumim anticipat pentru disponibilitatea Dvs. de a răspunde la întrebările chestionarului!
1- Tare nu sunt de acord
2- Nu sunt de acord
3- Neutru
4- Sunt de acord
5- Ferm de acord
Date demografice
Sex a) feminin b) masculin
Vîrsta ________
___1. Sunt o persoană timidă.
___2. Alte persoane cred că vorbesc foarte mult.
___3. Sunt o persoană foarte vorbăreață.
___4. Alte persoane cred că sunt timid/ ă.
___5. Eu vorbesc foarte mult.
___6. Am tendința de a fi foarte liniștit/ ă în clasă.
___7. Nu vorbesc prea mult.
___8. Eu vorbesc mai mult decât majoritatea oamenilor.
___9. Sunt o persoană liniștită.
___10. Eu vorbesc mai mult într-un grup mic (3-6 persoane), decît într- un grup mare.
___11. Cei mai mulți vorbesc mai mult decât mine.
___12. Alte persoane cred că sunt foarte liniștit/ ă.
___13. Eu vorbesc cel mai mult în clasă decât majoritatea colegilor.
___14. Cei mai mulți oameni sunt mai timizi decât mine.
Interpretare:
Vă rugăm să urmați pașii următori:
Pasul 1. Adună punctele pentru întrebările 1, 4, 6, 7, 9, 11, și 12.
Pasul 2. Adună punctele pentru întrebările 2, 3, 5, 8, 10, 13, și 14.
Pasul 3. Efectuați următoarea formulă (Timiditate = 42 + Pasul 1 – Pasul 2).
Punctajul dvs. ar trebui să fie între 14 și 20.
Punctajul mai sus de 52 indică un nivel ridicat de timiditate.
Punctajul sub 32 indică un nivel scăzut de timiditate.
Rezultate între 32 și 52 indică un nivel moderat de timiditate.
Anexa 2
Inventar de timiditate după Zimbardo
Stimate respondent,
Vă rugăm să citiți cu atenție fiecare întrebare și variantele de răspuns propuse.
Alegeți o singură variantă de răspuns care corespunde opiniei Dvs. și încercuiți litera din dreptul acesteia. Înscrieți datele personale în spațiul rezervat.
Vă rugăm să răspundeți la toate întrebările din chestionar fără excepții, întrucît aprecierile Dvs. ne vor permite să realizăm cu succes cercetarea propusă. Vă mulțumim anticipat pentru disponibilitatea Dvs. de a răspunde la întrebările chestionarului!
Date demografice
Sex a) feminin b) masculin
Vîrsta ________
1.Vă considerați timizi?
1 a. da;
0 b. nu.
2.Dacă da, ați fost întotdeauna timid ( erați timid și înainte și sunteți și în continuare)?
1 a. da;
0 b. nu.
3.Dacă ați răspuns nu la prima întrebare, nu a existat niciodată în viața dumneavoastră o perioadă în care ați fost timid?
1 a. da;
0 b. nu.
Dacă ați răspuns nu, acest chestionar nu vă privește. Mulțumim.
Dacă ați răspuns da, la una dintre întrebările precedente, binevoiți a continua.
4.Pînă la ce punct sunteți timid, atunci cînd sunteți?
5 a. excesiv de timid;
4 b. foarte timid;
3 c. realmente timid;
2 d. moderat de timid;
1 e. doar puțin timid.
5.Cu ce frecvență resimțiți ( ați resimțit) această impresie de timiditate?
5 a. în fiecare zi;
4 b. adesea, aproape o zi din două;
3 c. o dată sau de două ori pe săptămînă;
2 d. din cînd în cînd, mai puțin de o dată pe săptămînă;
1 e. rar, o dată pe lună, cel mult.
6.În comparație cu semenii dumneavoastră ( a căror vîrstă, sex și mediu de origine sunt asemănătoare cu a dumneavoastră) sunteți:
5 a. mai mult timid;
4 b. mai timid;
3 c. aproape la fel de timid;
2 d. mai puțin timid;
1 e. mult mai puțin timid.
7.Credeți că a fi timid este de dorit?
5 a. de loc;
4 b. puțin de dorit;
3 c. nici de dorit, nici de nedorit;
2 d. de dorit;
1 e. foarte de dorit.
8.Timiditatea dumneavoastră constituie (a constituit) o problemă personală pentru dumneavoastră?
5 a. da, deseori;
4 b. da, uneori;
3 c. da, ocazional;
2 d. rar;
1 e. niciodată.
9.Cînd sunteți intimidat, reușiți să vă ascundeți timiditatea sau să-i faceți pe ceilalți să creadă că nu sunteți timid?
a. da, întotdeauna;
b. reușesc uneori, dar nu întotdeauna;
c. nu, în general eu nu reușesc să o ascund.
10.Vă considerați mai mult un introvertit sau un extrovertit?
5 a. foarte introvertit;
4 b. introvertit moderat;
3 c. nici unul, nici altul;
2 d. extrovertit moderat;
1 e. foarte extrovert.
11.Printre cauzele enunțate mai jos, care sunt cele care, după părerea dumneavoastră, sunt răspunzătoare de timiditatea dumneavoastră.
a.neliniștea de a fi prost apreciat;
b.teama de a fi respins;
c.lipsa de încredere în sine;
d.lipsa de aptitudini sociale speciale ( precizați care);
e.teama de a fi intim cu cineva;
f.gustul pentru singurătate:
g.atracția către centre de interes nesociale ( hobbyuri, pasiuni extrapersonale);
h.o slăbiciune, un handicap personal ( precizați care);
i.alte cauze (precizați care).
12.Oamenii figurînd pe lista de mai jos, vă găsesc timid? În ce măsură vă consideră timid? Răspundeți utilizînd această scară:
A.Excesiv de timid;
B.Foarte timid;
C.Realmente timid;
D.Doar ușor timid;
E.De loc timid.
a.mama dumneavoastră:
b.tatăl dumneavoastră;
c.frații și (sau ) surorile dumneavoastră;
d.prietenii dumneavoastră intimi;
e.colegii de liceu;
f.colegul de cameră;
g.profesorii sau patronii;
h.colegii care vă cunosc bine.
13.Pentru a decide, dacă meritați sau nu eticheta de timid, v-ați bazat pe faptul că:
5 a.sunteți ( erați ) timid în ce mod constant, în toate situațiile;
3 b.sunteți ( erați ) timid cel puțin 50% din timp, în cea mai mare parte a situațiilor,
1 c.nu sunteți ( erați ) timid, decît în anumite ocazii, dar aceste situații sunt ( erau ) suficient de importante, pentru ca dumneavoastră să vă considerați ca fiind timid.
14.S-a întîmplat ca oamenii să se înșele asupra timidității dumneavoastră și să o confunde, de exemplu, cu indiferența, atitudinea distantă sau arogantă.
0 a.da;
1 b.nu.
15.Uneori vă simțiți timid atunci cînd sunteți singur?
1 a.da;
0 b.nu.
16.Uneori vă simțiți jenat atunci cînd sînteți singur?
1 a.da;
0 b.nu.
17.-1- Dacă da, binevoiți a descrie cînd, cum și de ce vi s-a întîmplat aceasta.
18.Dacă resimțiți actualmente sau ați resimțit o impresie de timiditate, binevoiți a indica dintre situațiile, activitățile și persoanele citate mai jos, acelea care vă intimidează.
a.situații sociale, în general;
b.marile grupuri;
c.micile grupuri orientate spre îndeplinirea unei sarcini ( seminare, grupe de muncă);
d.micile grupuri sociale ( serbări dansate, baluri, petreceri);
e.întrevederi între patru ochi cu o persoană de același sex;
f.întrevederi între patru ochi cu o persoană de sex opus;
g.situații în care mă simt vulnerabil ( de exemplu, cînd am nevoie de ajutor);
h.situații în care mă simt de un statut inferior ( cînd vorbesc unor superiori, unor autorități);
i.situații care cer o anumită siguranță ( de exemplu, cînd vreau să mă plîng de serviciul dintr-un restaurant);
j.situații care devin ținta atenției unei întregi adunări ( de exemplu, cînd țin un discurs);
k.situații în care devin ținta atenției unei întregi adunări ( de exemplu, cînd sunt prezentat sau mi se cere părerea);
l.situații în care sunt apreciat sau comparat cu ceilalți;
m.situații interpersonale, în general;
19.Acum, recitiți întrebarea precedentă și indicați alături de fiecare din punct de vedere pe care le –ați ales dacă această situație sau activitate v-a intimidat luna trecută.
a.nu luna trecută, ci înainte;
b.da, enorm;
c.da, puternic;
d.da, moderat;
e.da, puțin.
20.Oamenii care mă intimidează:
a.părinții mei;
b.frații și ( sau) surorile mele;
c.ceilalți membri ai familiei;
d.prietenii;
e.necunoscuții;
f.străinii;
g.oamenii care execută o autoritate în virtutea funcției lor ( polițiști, profesori, superiori ierarhic);
h.oamenii care execută o autoritate în virtutea cunoștințelor lor ( intelectuali, specialiști);
i.oameni în vîrstă;
j.copii;
k.persoanele de sex opus dintr-un grup;
l.persoanele de același sex dintr-un grup;
m.o persoană de sex opus într-o întrevedere între patru ochi;
n.o persoană de același sex într-o întrevedere între patru ochi.
21.Acum, recitiți întrebarea precedentă și indicați alături de fiecare din puncte pe care le-ați ales dacă această situație sau activitate v-a intimidat luna trecută.
a.nu luna trecută, ci înainte;
b.da, enorm;
c.da, puternic;
d.da, moderat;
e.da, puțin.
22.Cum știți că sunteți timid, pe ce indicii vă bazați?
1 a.doar pe sentimentele mele interne, pe gîndurile mele personale;
3 b.doar pe comportamentul meu manifest, într-o situație dată, în public;
5 c.mă bazez în același timp pe reacțiile mele interioare și pe comportamentul pe care îl manifest.
23.Dacă încercați sau ați încercat o impresie de timiditate, care sunt printre reacțiile fizice următoare, acelea care însoțesc această impresie? Notați cu 0 cele care nu vă privesc, apoi clasați-le pe celelalte, indicînd alături de fiecare 1 ( pentru cea mai importantă, mai frecventă și mai gravă): 2 ( pentru cea care vine pe locul al doilea, în ordinea importanței).
a.roșeață;
b.accelerarea pulsului;
c.stomac înodat;
d.senzația de furnicături;
e.gură uscată;
f.tremurături;
g.transpirație;
h.oboseală;
i.accelerarea bătăilor inimii;
j.alte reacții fizice ( precizați care).
24.Care sunt gîndurile și sentimentele care însoțesc timiditatea dumneavoastră? Notați cu 0 pe cele care nu vă privesc, apoi clasați-le pe celelalte, indicînd alături de fiecare 1 ( pentru cea mai importantă, mai frecventă și mai gravă); 2 ( pentru cea care vine pe locul al doilea, în ordinea importanței). Mai multe puncte pot fi apreciate la fel.
a.gînduri pozitive ( de ex., mă simt mulțumit de mine);
b.nici un fel de gînduri deosebite ( de ex., visez, nu mă gîndesc la nimic special);
c.conștiința de sine ( de ex., sunt excesiv de atent cu mine, la fiecare dintre gesturile mele);
d.gînduri centrate pe aspectul dezagreabil al situației (de ex., mă gîndesc că situația este groaznică, că aș dori mai degrabă să fiu în altă parte);
e.gînduri care fac diversiuni ( de ex., mă gîndesc la tit ce aș putea face altceva, cred că se va termina curînd),
f.gînduri negative la adresa mea ( de ex., mă simt stupid, nu sunt la locul meu, nu sunt sigur pe mine, nu sunt la înălțime),
g.gîndurile referitoare la aprecierile pe care alții sunt pe punct de a le face despre mine;
h.gînduri referitoare la modul în care mă comport ( de ex., mă întreb ce impresie fac și cum pot să o controlez);
i.gînduri referitoare la timiditate, în general ( de ex., cred în propria timiditate și în consecințele pe care le antrenează, mă gîndesc că aș dori foarte mult să nu fiu timid);
j.alte gînduri ( precizați care).
25.Dacă încercați sau ați încercat o impresie de timiditate, care sunt comportamentele exterioare care pot să avertizeze anturajul dumneavoastră că sunteți intimidat. Notați cu 0 cele care nu vă privesc, apoi clasați-le pe celelalte, indicînd alături de fiecare 1 ( pentru cea mai importantă, mai frecventă și mai gravă); 2 ( pentru cea care vine pe locul al doilea, în ordinea importanței).
a.să vorbești încet;
b.să-i eviți pe ceilalți;
c.să păstrezi tăcerea, să manifești repulsie de a vorbi;
d.să te bîlbîi;
e.să fii incapabil să privești pe cineva în ochi;
f.modul de a sta pe scaun sau în picioare;
g.să eviți să iei vreo inițiativă;
h.alte comportamente ( precizați care).
26.Care sunt consecințele negative ale timidității?
a.niciuna, nu există consecință negativă;
b.creează probleme sociale: din cauza timidității este mai dificil să faci cunoștințe noi, să-ți faci prieteni noi, să nu profiți de experiențele care ar putea fi agreabile;
c.împiedică pe ceilalți să mă judece în mod favorabil ( de ex., valoarea mea nu se manifestă niciodată din cauza timidității);
d.împiedică pe ceilalți să mă judece în mod favorabil ( de ex., valoarea mea nu se manifestă niciodată din cauza timidității);
e.mă împiedică să arăt singuranță cînd trebuie să-mi exprim părerile, să profit de ocazii;
f.favorizează la ceilalți judecăți negative eronate ( de ex., sunt considerat pe nedrept ca fiind neprietenos, snob sau arogant);
g.creează dificultăți de gîndireși de exprimare, mă împiedică să am minte limpede în prezența altcuiva și să comunic în mod eficient cu ceilalți;
h.încurajează o conștiință de sine, o grijă excesivă pentru propria persoană.
27.Care sunt consecințele pozitive ale timidității?
a.niciuna, nu există consecințe pozitive;
b.creează o impresie de modestie, de simpatie, de discreție, introspecție;
c.permite să se evite conflictele între persoane;
d.asigură o formă practică de anonimat și de protecție;
e.furnizează ocazia de a ține deoparte, să-i observi pe ceilalți, să activezi prudent și inteligent;
f.permite să te arăți selectiv în privința oamenilor pe care îi întîlniți;
g.protejează viața particulară și favorizează plăcerile pe care le oferă singurătatea;
h.are consecințe interpersonale pozitive, căci te împiedică să-i tratezi pe ceilalți cu ușurință, să-i intimidezi sau să-i rănești.
28.Credeți că vă puteți învinge timiditatea?
a.da;
b.nu;
c.nu sunt sigur.
29.Vreți în mod serios să încercați să o învingeți?
a.da, într-adevăr;
b.da, poate;
c.nu sunt încă sigur;
d.nu știu.
Răspunsurile la întrebările cotate se adună, iar intensitatea timidității depinde de suma obținută.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Diferente DE Gen In Manifestarea Timiditatii LA Adolescenti (ID: 165072)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.