Diferențe DE Gen ÎN Comunicarea Verbală ȘI Nonverbală
DIFERENȚE DE GEN ÎN COMUNICAREA VERBALĂ ȘI NONVERBALĂ
Cuprins
Introducere……………………………………………………………………………………………………3
Capitolul I. Conceptul de comunicare și principalele abordări ale comunicării…..6
Definirea comunicării. Caracteristicile și particularitățile comunicării……….6
Tipologii ale comunicării. Comunicarea verbală și nonverbală……………………9
Stiluri de comunicare…………………………………………………………………………….28
Capitolul II.Dimensiunea de gen a comunicării…………………………………………………31
Noțiune de gen. Masculinitate versus feminitate………………………………………31
Limbajul verbal: o perspectivă de gen…………………………………………………….32
Diferențe de gen în comunicarea nonverbală …………………………………………..36
Capitolul III. Studiu de caz: diferențe de gen în comunicarea politică……………..39
Comunicarea verbală și nonverbală pe scena politică………………………………..39
Diferențe și similarități în comunicare:Vitalia Pavlicenco versus Mihai
Ghimpu ………………………………………………………………………………..45
Concluzii…………………………………………………………………………………..55
Bibliogafie…………………………………………………………………………………..58
Anexe……………………………………………………………………………………….62
Introducere
Într-o lume aflată într-o continuă mișcare, cu relații sociale dintre cele mai complexe,omul nu s-a putut salva de secole decît prin comunicare. Comunicarea este unul dintre cele mai complexe și, în trecutul apropiat precum și în prezent, cele mai expansive fenomene specifice sferei umanului. Nimeni nu poate trăi într-un ipotetic „turn de fildeș”, nimic nu există în afara comunicării. Existența în spațiul social presupune comunicarea în toate formele pe care aceasta le îmbracă. Subiectul comunicării este la fel de important, precum și de actual. Elementele comunicării au fost regăsite în toate epocile istorice de dezvoltare și evoluție a vieții sociale.
Actualitatea temei investigate derivă din rolul tot mai major care îi revine comunicării în perioada contemporană unde informația a devenit unul dintre principalele produse de consum. Comunicarea reprezintă în sine o activitate ce are ca scop transmiterea de informații, idei, opinii, păreri de factură politică și care are drept rezultat exercitarea unei influențe asupra conștiinței maselor. Comunicarea este așadar, principala formă de manifestare a interacțiunii psihosociale, deoarece toate efectele relațiilor interpersonale (perceptive, simpatice sau funcționale) sunt vehiculate prin comunicare [4,p.27].
Comunicarea are întotdeauna un obiectiv. Chiar dacă nu-l conștientizăm, de fiecare dată, el există. A-l conștientiza este imperios necesar. A vorbi fără să știi ce vrei, este ca și cum ai trage cu pușca fără să știi unde-i ținta. Obiectivul ultim, aflat in spatele oricărei intenții de comunicare, este influențarea atitudinii, gîndirii și comportamentului interlocutorului.
Scopul general al lucrării, derivă din tema propusă spre abordare ,,Diferențe de gen în comunicarea verbală și nonverbală’’, și presupune identificarea și analiza diferențelor și similaritaților de gen in comunicarea verbală și nonverbală, studiul de caz referindu-se la scena politică.
Obiectivele lucrarii:
– definirea conceptului de comunicare;
– identificarea noțiunii de gen,masculinitate versus feminitate;
– identificarea diferențelor și similarităților de gen în comunicarea verbală și nonverbală;
– analiza comunicării verbale și nonverbale în sfera politică.
Teza este structurată în 3 capitole:
În primul capitol ne referim la conceptul de comunicare, tipologia lui, inclusiv aspectele sale verbale și nonverbale, dar și prin abordarea problemei particulare a stilului de comunicare.
În al doilea capitol este extinsă sfera teoretică a tezei ca produs a unei cercetări asupra relației dintre gen și comunicare, reușind, cred, să creez o imagine destul de elocventă a abordării diferențelor și similarităților de gen în comunicare așa cum se reliefează ele in literatura de specialitate parcursă.
Al treilea capitol este dedicat abordării genului în comunicarea politică, el reprezentînd esența reflexivă a cercetării (studiului de caz), nu doar pentru că propune o serie de modalități de evidențiere și diferențiere a comunicării verbale și nonverbale în politică, ci mai ales deoarece concentrează cea mai mare parte a studiilor și teoriilor de referință folosite în demersul investigațional. Acest capitol realizează descrierea cercetării pe care am întreprins-o pe tema diferențelor și similarităților de gen în comunicarea verbală și nonverbală în baza a doi politicieni reprezentativi din Republica Moldova și anume Vitalia Pavlicenco și Mihai Ghimpu.
Pentru realizarea scopului și a obiectivelor propuse au fost folosite mai multe metode de cercetare, cantitative și calitative. Din categoria metodelor calitative, pentru a identifica diferențele de gen în comunicare și a le analiza într-o formulă generalizatoare, am apelat la metodele inducției și deducției. Datorită metodei observației au fost stabilite principiile referitoare la funcționalitatea, perceperea și impactul implicitului în cadrul comunicării verbale și nonverbale. Am recurs, de asemenea, la: metoda analizei comparate, la cea a analizei de conținut și a analizei comunicării politice.
Tema aceasta s-a bucurat de atenția cercetătorilor din Occident (Abric J., Hall J., Gardoll D., Graz J.) cît și din Romînia (Chelcea S., Ivan L., Chelcea A). În Republica Moldova această temă a fost abordată sporadic mai mult în presă și online. Cercetări științifice consacrate acestei teme în mod special încă nu au fost realizate. Problema este abordată de către specialiștii în comunicare din Republica Moldova, în ceea ce privește comunicarea politică fără a face diferențe de gen.
Astăzi, când tehnologia modernă, accesul la internet permit unui public tot mai larg o informare diversificată și rapidă, rolul informației reprezintă o condiție a dezvoltării umane și a societății în general. Deși termenul de comunicare pentru unii este nou, pentru alții pare nou, procesul propriu-zis de comunicare este la fel de vechi ca și omenirea însăși, dar permanent într-o continuă schimbare, perfecționare, modernizare. Studiind mai mulți autori am constatat că comunicarea este abordată și caracterizată diferit, fiecare caracterizînd-o în felul său.
În ultimele decenii, științele comunicării umane cunosc o dezvoltare explozivă acordând o deosebită atenție tehnicilor, formelor de comunicare, mediilor de transmitere a informațiilor, precum și mijloacelor de persuasiune, de manipulare prin intermediul comunicării.
Capitolul I. Conceptul de comunicare și principalele abordări ale comunicării
Toate definițiile date comunicării indiferent, de școlile de gândire cărora le aparțin s-au de orientările în care se înscriu, au cel puțin următoarele elemente comune: comunicarea este procesul de transmitere de informații, idei, opinii, păreri fie de la un individ la altul, fie de la un grup la altul; comunicarea este un atribut al speciei umane, nici un fel de activitate, de la banalele activități ale rutinei cotidiene pe care le trăim fiecare dintre noi zilnic și pînă la activitățile complexe desfășurate la nivelul organizațiilor, nu pot fi concepute în afara procesului de comunicare.
Comunicarea, afirmă Ioan Drăgan, „a devenit un concept universal și atotcuprinzător pentru că «totul comunică»”[13,p.22].
Definirea comunicării. Caracteristicile și particularitățile comunicării
Cuvîntul „comunicare” provine din limba latină și înseamnă „a face comun”.
„A comunica” – a face cunoscut; a da de știre; a informa; a inființa; a spune [55].
Comunicarea desemnează ansamblul proceselor prin care se efectuează schimburi de informații și de semnificații între persoane aflate într-o situație socială dată. Comunicarea este interacțiune, ea se prezintă ca un fenomen dinamic care implică o transformare [1,p.9]. Constantin Noica afirma că „toată viața și toată societatea, laolaltă cu toată cultura, sunt o chestiune de comunicare”, iar Norbert Wiener punea pe seama aceleeași comunicări progresele extraordinare ale umanității din ultimele patru secole.
În literatura de specialitate, există două mari tipuri de definiții ale comunicării. Prima vede comunicarea ca fiind un proces prin care A trimite un mesaj lui B, mesaj care are un efect asupra acestuia.Cea de-a doua privește comunicarea drept negocierea și schimbul de semnificație, proces în care mesajele, persoanele determinate cultural și realitatea interacționează astfel încât să ajute înțelesul să fie produs și să apară înțelegerea [45,p.74].
„Comunicarea ocupă un câmp polisemnatic vast. Ea este parte a reflecției, dar și a acțiunii, îndeplinind funcția de liant social” [51,p.17].
În utilizarea curentă, verbul a comunica se referă de obicei la acțiunea de a transmite un mesaj despre „ceva” cuiva care este receptorul. În afară de aceste elemente, mai există intenția, motivația și existența unor persoane, obiecte, evenimente, idei care să constituie subiectul mesajului. Comunicarea eficientă necesită o experiență comună pentru a produce un anumit efect. Există o complexitate reală, pe care nu o poate acoperi o singură formulă, o complexitate care are mai multe surse, în afara cantității de elemente și a etapelor implicate [33,p.15].
În articolul Despre ce este vorba, Dan Stoica propune două înțelesuri ale termenului de comunicare. În primul rand, este vorba despre Comunicare (cu majusculă), definită ca un proces continuu și dinamic, un fenomen infinit, vast și atotcuprinzător, la care participăm voluntar s-au involuntar. Procesul de comunicare (fără majusculă) prezintă instanța de comunicare, fenomenul concret al interacțiunii dintre oameni, ce are la bază atitudini intenționale și implică ideea de schimb. Atunci cand vorbim despre comunicarea dintre oameni, avem o activitate de creare de semnificații mereu noi, uneori surprinzătoare. Ca activitate umană, comunicare este definită ca fiind un proces continuu și dinamic, ce are la bază atitudini care sunt intenționale și care implică ideea de schimb. Dominique Wolton consideră comunicarea drept o experiență antropologică fundamentală, aceea de a împărtăși ceva cu cineva. Dar tot el susține că prin comunicare trebuie să înțelegem mai mult decât ideea simplă de transmitere, și anume ideea de gestionare a unor logici contradictorii [44,p.31].
Ea reprezintă elementul indispensabil pentru funcționarea optimă a oricărei colectivități umane, indiferent de natura și mărimea acesteia. Schimbul continuu de mesaje generează unitatea de viziune și, implicit, de acțiune, prin armonizarea cunoștințelor privind scopurile, căile și mijloacele de a le atinge, prin promovarea deprinderilor necesare, prin omogenizarea relativă a grupurilor sub aspect afectiv (emoțional, sentimental) și motivațional (opinii, interese, convingeri, atitudini) [43,p.36].
Aflate la răspânția mai multor discipline, studierea proceselor de comunicare a trezit interesul unor științe foarte diferite, ca filosofia, istoria, psihologia, sociologia, etnologia, economia, științele politice s-au cibernetica [32,p.5]. În felul său, „comunicarea vine ca o prelungire a filosofiei, relansând marile întrebări tradiționale despre adevăr, real, legături sociale, imaginar, dreptate, consens, folosind concepte trecute prin semiologie și pragmatică” [3,p.13].
Termenul de comunicare începe să fie utilizat în secolul al XIV-lea și provine din latinescul communis, care arată „punerea in comun”, fiind mai apropiat, în vremea respectivă, de înțelesul a împărtăși, a împărți mai multora. Din secolul al XVI-lea, termenului i se asociază și un înțeles nou (a transmite), odată cu dezvoltarea sistemului poștei și a drumurilor moderne.
Incepand cu secolul al XIX-lea, sensul a tă elementul indispensabil pentru funcționarea optimă a oricărei colectivități umane, indiferent de natura și mărimea acesteia. Schimbul continuu de mesaje generează unitatea de viziune și, implicit, de acțiune, prin armonizarea cunoștințelor privind scopurile, căile și mijloacele de a le atinge, prin promovarea deprinderilor necesare, prin omogenizarea relativă a grupurilor sub aspect afectiv (emoțional, sentimental) și motivațional (opinii, interese, convingeri, atitudini) [43,p.36].
Aflate la răspânția mai multor discipline, studierea proceselor de comunicare a trezit interesul unor științe foarte diferite, ca filosofia, istoria, psihologia, sociologia, etnologia, economia, științele politice s-au cibernetica [32,p.5]. În felul său, „comunicarea vine ca o prelungire a filosofiei, relansând marile întrebări tradiționale despre adevăr, real, legături sociale, imaginar, dreptate, consens, folosind concepte trecute prin semiologie și pragmatică” [3,p.13].
Termenul de comunicare începe să fie utilizat în secolul al XIV-lea și provine din latinescul communis, care arată „punerea in comun”, fiind mai apropiat, în vremea respectivă, de înțelesul a împărtăși, a împărți mai multora. Din secolul al XVI-lea, termenului i se asociază și un înțeles nou (a transmite), odată cu dezvoltarea sistemului poștei și a drumurilor moderne.
Incepand cu secolul al XIX-lea, sensul a transmite trece pe primul plan ca o consecință a dezvoltării unor tehnici moderne de comunicații. În contextul noilor mijloace de comunicare, termenul adecvat ar fi cel de comunicare-difuzare. Un termen combinat ar reține atât înțelesul originar, când se desemna comunicarea umană, naturală între doi sau mai mulți indivizi, cât și activitățile mediate de tehnică. Astfel, ideea de împărțire, împărtășire va fi dublată de cea de transmitere [14,p.16].
Așadar, comunicarea stă la baza tuturor proceselor, interacțiunilor și relațiilor
interumane. Societatea există practic datorită procesului de comunicare, pentru că fără el structurile sociale nu s-ar putea forma și nici nu s-ar putea menține, după cum susține și renumitul cercetător Paul Watzlawick, care considera comunicarea ca pe o condiție sine qua non a vieții omenești și a ordinii sociale. De aceea, comunicarea trebuie văzută ca o înțelegere atât a mesajelor primite pe diferite canale de comunicare de la diferite mijloace de comunicare, cât și ca înțelegere între persoane. Noțiunea de comunicare presupune comunitatea, existența grupurilor precum și a structurilor sociale pe care acestea le dezvoltă. Tot comunicarea implementează la nivelul mentalului colectiv și noțiunea de participare. Aceasta este văzută ca un proces care implică angajarea membrilor grupurilor, un proces de transfer și contratransfer informațional [10,p.13].
1.2. Tipologii ale comunicării. Comunicarea verbală si nonverbală
Literatura de specialitate distinge o mare varietate de forme ale comunicării, oferită de diversitatea criteriilor de clasificare a acestora. Acestea se clasifica în funcție de câteva criterii:
a) canalul de comunicație
– comunicare formala exact stabilită prin acte normative, dispoziții cu caracter intern etc. și concretizate în informații strict necesare pentru îndeplinirea proceselor de muncă;
– comunicare informala stabilită spontan între posturi și compartimente și reflectate în informații neoficiale cu caracter personal s-au general.
b) direcție (sens)
– comunicarea verticală descendentă apare între manageri și subordonați și se concretizează în transmiterea de decizii, instrucțiuni, regulamente, sarcini ori în solicitarea de informații cu privire la domeniile conduse. Volumul ei depinde de stilul de management – preponderent autoritar ori participativ.
– comunicare verticala ascendenta stabilită între subordonați si manageri, prin intermediul cărora aceștia din urma primesc feed-back, adică reacția, a modului de receptare de către subordonați a mesajelor anterior transmise „de sus în jos". Totodată, sunt oferite informații pertinente cu privire la situația domeniilor conduse (realizari, abateri, resurse s.a.m.d).
– comunicarea orizontală regăsită între posturi s-au compartimente de pe același nivel ierarhic, între care există relații organizatorice de cooperare. Ea vizează conlucrarea, consultarea pentru îndeplinirea unor obiective comune ori pentru elaborarea unor rapoarte complexe.
– comunicarea oblică apare, de obicei, între posturi si compartimente situate pe niveluri ierarhice diferite între care nu există relații de autoritate de tip ierarhic. Comunicarea de acest fel are forma indicațiilor metodologice furnizate de un post sau compartiment în legatură cu desfășurarea activității altor posturi sau compartimente [33,p.86].
c) conținut
– comunicare operatorie utilizată pentru reușita tehnica a sarcinilor unor posturi de execuție sau de management, care ia forma explicațiilor, instrucțiunilor etc. necesare pentru îndeplinirea sarcinilor si a obiectivelor individuale.
– comunicarea opțională este importanta pentru relațiile dintre salariați și nu are ca prim scop realizarea obiectivelor individuale ale posturilor, ci creează și menține un climat organizațional și motivațional favorabil realizării obiectivelor firmei și componentelor sale.
– comunicarea generală referitoare la domenii de interes comun în întreaga firmă, cum ar fi piața firmei, strategia și politica sa, punctele sale forte si slabe.
– comunicarea motivațională are ca obiect funcțiunea de personal (salarii, drepturi și obligații, relatii cu sindicatul, posibilități de promovare, administrație etc.) și are loc între manageri și executanți [33,p.87].
d) mod de transmitere
– comunicarea directă presupune contacte personale nemijlocite și interactive între ființele umane și se bazează pe tehnici naturale sau “primare”: cuvântul, vocea, trupul, proxemica.
– comunicarea verbală se refera exclusiv la sensul cuvintele transmise;
– comunicarea paraverbală – tonul, vocea, ritmul vorbirii, accentuarea cuvintelor.
– comunicarea nonverbală deține aproximativ 70% din mesajele ce se transmit și se primesc într-o conversație, permite perceperea și reprezentarea realității atât vizual, cât și auditiv, kinestezic ori olfactiv și conține:
– limbajul trupului – postura, fizionomie, mimica, gestica, privire;
– proxemica – distanțele păstrate în timpul discuției;
– vestimentația si accesoriile vestimentare cum ar fi bijuterii, ochelari etc;
– produse cosmetice utilizate;
– coafura si, în cazul barbaților, mustața sau barba.
– comunicarea indirectă: este cea intermediată de mijloace și tehnici “secundare” precum: scrierea, tipărirea, imprimarea în relief, înregistrarea magnetica s-au laser, transmisiile prin cablu, prin fibre optice s-au prin unde hertziene.
În raport cu suportul utilizat, comunicarea indirectă poate fi diferențiată în:
a) scrisă și imprimată (scrisorile, rapoartele, presa scrisa, cartea, afisul, bannerul, materialele publicitare);
b) înregistrată (banda magnetica, discul, filmul, cartela magnetica, discheta, C.D.-ul);
c) prin fir (telefonul, telegraful, telexul, faxul, email-ul, cablul, fibrele optice);
d) prin unde hertziene (radioul si televiziunea) [38,p.37-38].
– comunicarea intrapersonală: se referă la felul în care comunicăm cu noi înșine. In cadrul acestui tip de comunicare se construiesc înțelesuri și se evaluează conexiunile inverse.
– comunicarea interpersonală: se referă la comunicarea cu cei din jurul nostru, în care fiecare se adresează fiecăruia, într-o formă formală și structurată sau într-o formă informală și nestructurată. In astfel de comunicare vorbim cu una s-au mai multe persoane și lucrăm de la egal la egal. Are următoarele trăsături: întâlnirea față în față; particularizarea rolurilor participanților (implică persoane cu roluri diferite).
– comunicarea în grup restrâns: se referă la comunicarea cu trei s-au mai multe persoane. In acest caz: se stabilește o anumită convingere de grup; se lucrează împreună pentru a se ajunge la un consens; se lucrează împreună cu alți pentru a rezolva probleme.
– comunicarea publică: se referă la comunicarea cu grupuri mari. Este tipul de comunicare de care oamenii se tem cel mai mult. Când comunicăm în acest fel, ne caracterizează următoarele acțiuni: suntem angajați în relația vorbitor-auditor și, primim mai multe conexiuni inverse.
– comunicarea în masă: presupune comunicarea prin mass – media. Acest tip de comunicare implică următoarele: comunicarea se face prin intermediul radioului, televiziunii, filmelor, ziarelor, revistelor etc.; vorbitorul și auditorul sunt izolați și, astfel, conexiunea inversă este limitată.
In cadrul acestor tipuri de comunicare, dar mai ales în cea interpersonală, regăsim comunicarea verbală și comunicarea nonverbală [2,p.237].
Comunicarea verbală reprezintă modalitatea cea mai întâlnită ca formă de comunicare. Se deosebește de celelalte forme de comunicare prin câteva caracteristici:
– presupune oferirea unor suporturi multiple de înțelegere a mesajului, în care cel mai important este cel iconic și, totodata, presupune concordanța dintre mesajul verbal și cel nonverbal în care cel din urmă are un rol de întărire;
– presupune un mesaj, ce trebuie să conțină elementele structurale, de actualitate, interes și motivație pentru ascultător, claritate și coerență internă etc.;
– este puternic influențată de situație și ocazie: același mesaj poate fi receptat diferit de același receptor în funcție de dispoziția motivațională, factorii de oboseala și stres, condiții favorizante sau nu ale contextului comunicării;
– este puternic influențată de caracteristicile individuale ale emițătorului și receptorului;
– este circulară și permisivă, în sensul că permite reveniri asupra unor informații, detalieri care nu au fost prevăzute atunci când a fost conceput mesajul;
– posedă și atributele necesității umane – nevoia omului de comunicare.
Comunicarea verbală are in centrul demersului său limbajul articulat (vorbirea) și limbajul vocal nearticulat (paralimbajul). Vorbirea, reprezintă cea mai simplă și mai evoluată modalitate de exprimare a nuanțelor afective dar și a gandirii abstracte, raționale. Paralimbajul include diverse modalități sonore (volum, ton etc.), ritm, intensitate, fluență,viteză, folosirea pauzelor etc.; reprezintă un bogat mijloc expresivcomunicativ in cadrul unui dialog. Se apreciază ca 39% din ințelesul comunicării este afectat de paralimbaj [33,p.56].
In cadrul comunicării verbale întalnim următoarele forme și structuri compoziționale: cuvantul, intervenția, alocuțiunea, toastul, conferința, dezbaterea, dizertația, discursul etc,.
– cuvintele sunt sunete și semne care servesc omului pentru a construi mesaje. Cu ajutorul cuvintelor se realizează vorbirea și scrierea umană. Astfel, se afirmă ca „ideea care nu caută să devină cuvant este o idee proastă, iar cuvantul care nu caută să devină acțiune este un cuvant prost” (cf. Louis Pauwels si Jacques Bergier, Dimineața magicienilor. Introducere in realismul fantastic [36,p.20]. Claritatea mesajului înseamnă folosirea corectă a cuvantului exact și a unei gramatici corecte (folosirea corectă a regulilor de ordin practic,a verbelor, adjectivelor și adverbelor, folosirea adecvata a jargonului și a eufemismelor etc.) O dificultate în comunicare este dată de tendința spre folosirea anglicismelor dar și, de folosirea termenilor vulgari s-au jignitori.
– intervenția:formă a dezbateri orale libere și concise pe o tema dată (culturală, științifică, ideologică), în prezența unui auditoriu interesat. Ea exprimă un punct de vedere personal a celui ce intervine, cu motivări clare și convingătoare, cu nuanțe de originalitate, abordand un singur aspect, sub forma unei opinii.
– alocuțiunea: formă spontană s-au elaborată a unei comunicări orale, scurtă și ocazională.Ea poate să ia și forma cuvantului s-au salutului la diferite evenimente.
– discursul: forma extrem de elaborată a unei comunicări oratorice, prin care se susține sau se dovedește, argumentat in fața unui auditoriu, o problema s-au o tema.
– conversația: se bazează pe dialogul dintre doua persoane, pe întrebare și răspuns în vederea realizării unui obiectiv într-o anumita situație. Se desfășoară față in față, dar și prin intermediul mijloacelor tehnice (telefon, a micului ecran tv. etc.) [36,p.32].
În continuare vom aborda comunicarea nonverbală.
Prin comunicarea nonverbală înțelegem”transmiterea voluntară s-au involuntară de informații și exercitarea influenței prin intermediul elementelor comportamentale și de prezența fizica a individului s-au ale altor unități sociale (grupuri sau unităti umane), precum și percepția și utilizarea spațiului și timpului ca și artefactelor” [9,p.11].
Comunicarea nonverbală este comunicarea fără cuvinte și este de doua feluri: comunicarea paraverbala și limbajul trupului. Limbajul trupului este cel mai puternic efect asupra celorlalți.
Mehrabain-cercetator american a cercetat fenomenul și a ajuns la concluzia că un interlocutor este impresionat de cuvinte în proporție de 8%, de intonație 23% și de limajul trupului în proporție de 69%. Limbajul trupului imprimă și nota atmosferei în care are loc interacțiunea. Un individ cu o mimica zambitoare, tonică, dinamică induce o stare de bine, în opoziție cu un individ apatic, lipsit de tonus și neîngrijit.
În comunicarea interumană 35% reprezintă comunicarea verbală și 65% comunicarea nonverbală după unii autori ponderea fiind chiar de 90%. In mediul urban, persoanele active întîlnesc zilnic zeci s-au sute de persoane cu care comunică nonverbal.
Paul Ekman consideră că expresiile faciale comunică informații, însă nu întotdeauna sunt intenționate. În timp ce oamenii fac mișcări faciale pentru a transmite un mesaj, expresiile faciale ale emoțiilor sunt neintenționate. În lucrarea The repertoire of nonverbal behavoir:categorie, origins, usage and coding , Paul Ekman și Wallace F. Friesen propun un sistem de categorii pentru clasificarea comportamentului nonverbal avand la bază originile, funcțiile și coordonarea acestora. Printre ele se află și expresiile faciale (affect displays) sunt mișcările faciale care exprimă starea emoțională; ele pot fi intenționate s-au neintenționate. Compotamentul nonverbal are la baza mimica, gesturile și toate mișcările corpului.
Poziția capului este foarte sugestivă. Capul se poate afla în diverse poziții: ridicat s-au coborat, înclinat la stînga s-au la dreapta, ridicat oblic la stanga s-au la dreapta. Capul împins înainte ne duce cu gandul la un semn de amenințare. Capul plecat înseamnă supunere iar capul aplecat oblic înseamnă perfidie. Cel care înalță capul, își descoperă gatul, zona vulnerabilă, aratand astfel că nu se teme, că are semtimentul propriei valori. Ridicarea bațoșă a capului înseamnă aroganță, capul lăsat destins pe spate este un semn de auto predare s-au o senzație trezită de amintiri s-au ascultarea muzicii preferate, deconectare de ce îi înconjoară. Capul înclinat lateral dreapta înseamnă bunăvoințe, ascultare în opoziție cu inclinarea la stanga care denotă scepticism, critica, îndoiala [7,p.130-135].
Poziția capului trădează interesul, toleranța, indiferența, dezgustul față de interlocutor. Poziția de ascultare cu intereses este cu capul usor inclinat lateral. Clătinarea capului în sus și în jos înseamnă acord, aprobare, înțelegere. Clătinarea capului de la stanga la drapta înseamna negare, dezaprobare și această mișcarea a capului descurajeaza foarte mult persoana în cauza. În cazul unor negocieri s-au diferite conversații de afaceri s-au nu numai caștigam teren daca inițiem aproape imperceptibil mișcările capului celui cu care negociem [34,p.87].
Mișcările sunt multiple și complexe, se realizează combinații de mișcări, se asociază mișcarea capului cu mișcarea altor segmente ale corpului, mișcarea integrată fiind caracteristică fiecarei situații s-au stări psihologice. Comunicarea prin expresia feței include mimica (încruntarea, ridicare sprancenelor, încrețirea nasului) [34,p.89].
Gestica
Nu ne dam seama de importanța gesturilor în procesul de comunicare decat atunci cand încercăm să vorbim cu mainile la spate. Fără cele mai banale gesturi pe care le utilizăm zi de zi, simțim că nu comunicăm eficient. În ultimele decenii s-a dezvoltat o noua știința, kinezica, ce ne ajuta să conștientizăm semnificația propriilor gesturi în afaceri s-au în viața cotidiana. Cînd se vorbește de gestică, se fac referiri la mișcările trupului, ale degetelor și ale mainilor, ale umerilor,brațelor, picioarelor, gîtului și capului- precum și la utilizarea inconștientă a unor gesturi închise s-au deschise.
Mainile si degetele. In cartea sa Limbajul trupului: cum pot fi citite gîndurile altora din gesturile lor, Allan Pease facea urmatoarea observație: „Una dintre cele mai sigure căi de a descoperi dacă cineva este s-au nu sincer și onest ne-o oferă observarea etalării palmelor”. Cand cineva este sincer, își etalează integral s-au parțial palmele în fața celuilalt, acesta fiind un gest absolut involuntar. In mod similar se intampla cand cineva minte, respectivul individ ascunzandu-și palmele la spate s-au în buzunare. Gesturile principale de îndrumare ale palmei sunt urmatoarele: palma îndreptata în sus (utilizată ca gest de supunere), palma orientată în jos (sinonima cu autoritatea) și palma stransă pumn cu degetul arătător întins (evoca un gest de amenințare).
Strîngerile de mîină. Mainile constituie o altă sursă de obținere a informațiilor despre o persoana. Strîngerile de mana exprimă trei atitudini de bază:
– supunerea (mana este întinsă cu palma în sus) – „Il pot domina pe acest om. El va face ceea ce doresc eu.’’
– dominarea (mîină este întinsă cu palma în jos) – „Acest om vrea să mă domine. Trebuie să fiu mai precaut.’’
– egalitatea (strîngere de mîină verticală) – .,Imi place acest om. Ne vom înțelege bine.’’
Aceste atitudini sunt transmise inconștient, dar prin antrenament și prin aplicarea conștientă a unor tehnici de strîngere a mîinii se pot influența direct rezultatele unor întalniri. Există diverse moduri de a strînge mîina, toate în legatură directă cu caracterul unei persoane:
– utilizarea ambelor mîini – mîna stangă este utilizată în timpul salutului prin strîngerea mîinii pentru a exprima un plus de sentimente. Amploarea acestora este indicată de lungimea traseului parcurs de-a lungul mîinii drepte a primitorului. În timp ce își folosește propria mîina dreapta pentru a strînge dreapta celeilalte persoane, inițiatorul mișcării poate prinde mana dreapta a celuilalt cu mîina stînga – numita strîngerea de mîină a politicienilor iar cel care folosește aceasta tehnică vrea să pară un om de încredere și onest, dar dacă cealaltă persoana nu îi este bine cunoscută, inițiatorul riscă efectul contrar. Poate fi strînsă încheietura mîinii drepte a partenerului. Este o mișcare ce denotă sinceritate și încredere. Dacă mîina stîngă prinde cotul, brațul superior s-au chiar umărul partenerului, poate avea loc o invadare a zonei intime a acestuia, generînd suspiciuni asupra adevăratelor intenții ale inițiatorului, primitorul devenind bănuitor și neîncrezător;
– strîngerea de mîină „peste mort” – senzația prinderii unei mîini moi și nemișcate; – eventual și rece și umedă – este neplăcută, iar în plus, pentru că această mîină poate fi întoarsă cu ușurință în sus (supunere), sugerează un caracter slab;
– strîngerea brutală a încheieturilor degetelor – este specifică indivizilor agresivi.
– strîngerea de mîina cu brațul întins – este utilizată de acei oameni care au un spațiu interpersonal mai mare și doresc să și-l protejeze;
– tragerea primitorului în interiorul teritoriului initiatorului – poate însemna atît nesiguranța celui care a inițiat mișcarea (se simte bine doar in zona sa personala), cat și faptul ca acesta aparține unei culturi care impune o zona intimă restrînsă [34,p.62].
Alte gesturi ale mîinii și degetelor:
– frecarea palmelor – denotă așteptările pozitive ale oamenilor;
– mîinile în poziție de coif (asemănător gestului „de rugaciune”, unindu-se însa doar varfurile degetelor, nu și podul palmei) acest gest este folosit de oamenii siguri pe ei, de persoane care gesticuleaza puțin s-au deloc și are doua versiuni: coif îndreptat în sus (utilizat de cei care își expun părerile) și coif îndreptat în jos (utilizat de cei care ascultă);
– încleștarea mîinilor, indiferent de poziția în care se afla acestea (înaintea feței, pe masa s-au lăsate în jos) exprimă frustrare, reprimarea de către individ a unor sentimente negative;
– mîinile aduse la spate și apucarea mîinii cu palma – constituie un gest de superioritate, de încredere în sine;
– gestul reprezintă o încercare de stăpînire de sine dacă, pornind de la gestul descris anterior, mîina prinde nu palma, ci încheietura mainii celeilalte s-au urcă mai sus pe brațul opus, spre umăr;
– etalarea degetului mare – este o manifestare a superiorității și chiar a agresivității;
– acoperirea gurii, atingerea nasului cu mîina s-au trasul de guler – un asemenea gest poate fi utilizat atît de vorbitor, pentru a-și ascunde propria minciuna, cît și de cel care ascultă, care se îndoiește de spusele vorbitorului;
– frecarea urechii – este un semn al nerăbdării: individul a ascultat destul și dorește să vorbească;
– scărpinarea gatului – exprimă îndoială s-au incertitudinea;
– introducerea degetelor în gura este un semn că persoana respectivă se afla sub presiune și trebuie să se calmeze;
– mîina sprijină capul în întregime – denotă lipsa interesului și plictiseală;
– bătaia în masă cu degetul – este un semn al nerăbdării;
– mîina închisă, așezată pe obraz, adesea cu degetul arătator în sus – exprimă interes extrem din partea celor care asculta;
– mîngîierea bărbiei – arată că ascultătorul ia o decizie;
– strîngerea pumnilor – în funcție de context, denotă ostilitate și mînie s-au hotărîre, solidaritate [34,p.67].
Oricare din gesturile de mai sus poate fi interpretat greșit. Pentru o evaluare corectă a acestora trebuie avut în vedere contextul în care au loc.
Brațele. Constituie o bariera de protecție pe care o folosim înca din copilarie, ce odata cu înaintarea în varsta, devine mai puțin evidentă. Există mai multe poziții de încrucișare a brațelor, dar trei sunt mai utilizate:
– gestul obișnuit al încrucișării brațelor – exprimă aproape întotdeauna o atitudine defensivă s-au negativă, fiind caracteristic omului care ajunge în mijlocul unor necunoscuți, unde se simte nesigur sau stingher;
– încrucișarea încordată a brațelor – indica o atitudine ostila s-au defensivă;
– gestul de prindere a brațului – reflectă o atitudine dominant negativă;
Întrucît gesturile de mai sus sunt prea bătătoare la ochi, ele sunt înlocuite adeseori cu încrucișarea parțială a brațului.
Picioarele. Ca și încrucișarea brațelor, gestul de încrucișare a picioarelor poate însemna atitudine defensivă și de închidere. Poziția obișnuită a încrucișării picioarelor poate fi folosită pentru manifestarea unei atitudini nervoase, rezervate s-au defensive și aproape întotdeauna este un gest secundar. De aceea, trebuie interpretat în context. Piciorul aruncat peste genunchi s-au „poziția americană” indica o atitudine de competiție. Cei care au o atitudine rigidă în discuții, au o individualitate puternică și sunt încăpățanați, își cuprind adesea cu una s-au cu ambele maini piciorul aruncat peste genunchi. Situațiile prezentate pana acum sunt specifice poziției șezand, însă în cadrul diverselor întalniri pot fi întalniți oameni care stau în picioare, cu mainile și picioarele încrucișate, aceste situații indicand fie timiditate, fie nervozitate, fie o stare defensivă [34,p.69].
Stînd in picioare, cineva își poate încrucișa brațele și picioarele pentru a se apăra de frig. In acest caz mainile sunt mai degrabă vîrîte sub subsuori decat sub cot, eventual apuca brațele. Ambele brațe ating toracele. In cazul în care cuiva îi este frig, el poate încrucișa picioarele, dar acestea îi răman drepte; dacă poziția este defensivă, persoana se sprijină pe un picior, iar celălalt este flexat.
Mai merită adaugat faptul că bîțîitul picioarelor denotă nerăbdare, plictiseală s-au stres.
Umerii. Umerii strînși și mîinile adunate pe langa corp sunt caracteristicile unei persoane timide, nesigure, cu o tendință spre complexe de inferioritate. Dimpotriva, o ținută dreapta, cu umerii trași înapoi și cu spatele drept denotă o persoană sigur pe sine.
Gesturi închise s-au deschise. Limbajul gesturilor spune despre dorința de a comunica deschis și sincer, despre atitudine. O compara ție între gesturile deschise și cele închise este redată în tabelul următor:
Tabel 1. Limbajul gesturilor(gesturi deschise vs gesturi închise) [37,p.249].
Într-o negociere este de preferat să utilizăm gesturi deschise pentru a induce subconștientul părții adverse disponibilitatea noastră de a rezolva conflictul, precum și sinceritatea acțiunilor noastre. Putem vorbi de formațiuni închise și deschise și în ceea ce privește orientarea corpurilor partenerilor într-o discuție. De cele mai multe ori, în întîlnirile obișnuite, trupurile oamenilor formează un unghi de 90°, acestea fiind orientate spre un al treilea punct imaginar, împreună cu care formează un triunghi. Aceasta este o formație deschisă, prin care se invită non-verbal o a treia persoană să ia parte la discuție. In mod analog, cînd două persoane au de discutat ceva confidențial s-au vor să stea departe de ceilalți, unghiul format de trupurile lor se va reduce de la 90° la 0°, excluzînd astfel o eventuală a treia persoană. In încheiere, amintim de impactul mult mai mare al aspectelor nonverbale din comunicare decat față de cele verbale, datorită credibilitații mai mari pe care o are. Cuvintele sunt relativ ușor de controlat, dar nu și postura, mimica s-au gestica.
Mimica
Mimica este acea parte a corpului nostru care comunică: fruntea încruntată semnifică preocupare, mînie, frustare; sprîncenele ridicate cu ochii deschiși ne induce către o stare de mirare de surpriză; nasul încrețit înseamnă neplăcere iar buzele strînse înseamnă nesiguranță, ezitare, ascunderea unor informații. Mimica este semnalul nonverbal cel mai ușor de descifrat. Mimica poate fi agitată și este determinată de o succesiune de stări sufletești, de senzații puternice și poate semnifica o mare sensibilitate la stimulii externi. Darwin R. Charles a observat că mimica asociată unor senzații este comună tuturor oamenilor. Fenomenul a fost studiat și concluzia este că există programe înnăscute, și se pare că există o mimica universală.
Zîmbetul este un gest foarte complex, capabil să exprime o gamă largă de informații, de la plăcere, bucurie, satisfacție, ia promisiune, cinism, jenă. Zambetul comunică mai mult decat cuvintele, destinde atmosfera, declanșează simpatie și convinge adesea mai bine decat orice discurs. In lipsa lui, colțurile buzelor coboară și apare în jurul gurii o cută de amărăciune, care în limbajul mimicii este un fel de acreală. Totuși, pentru oamenii de afaceri și pentru manageri, a zîmbi mai rar este un semn al puterii și al seriozității. Interpretarea zîmbetului variază însă de la o cultură la alta, fiind strîns corelată cu relațiile interumane din cadrul acelei culturi.
Fruntea este componenta care formează zona superoară a feței. Ea reprezintă puterile spirituale și trăsăturile de caracter asociate. Formele frunții diferă de la persoană la persoană dar ea este întotdeauna determinată de linia părului iar înălțimrea ei se întinde între punctul situat între sprancene și linia părului. Prin mișcarea mușchilor sunt generate cutele frunții, care pot fi verticale, orizontale s-au încrețite. Cutele verticale se datorează concentrării pe un punct în spațiu s-au a luminii orbitoare. Astfel cutele verticare devin expresia unui efort spiritual s-au fizic; în valori normale s-au depășite, ele exprimă disperare, furie,s-au emoție. Cutele orizontale apar cand ochii sunt larg deschiși, cand se încearca prelucrarea informațiilor deținute, dar care nu sunt înțelese; mimica este expresie a fricii, sperieturii, mirării, înțelegerii bruște a unui lucru, dar această mimică poate fi datorită oboselii, greutății cu care sunt ținuți ochii deschiși. Cutele încrețite apar la locul de intersecție dintre cele orizontale și cele verticale; exprimă panică în gîndire, dificultăți în prelucrarea informațiilor.
Sprîncenele. Chinezii consideră sprîncenele drept una dintre cele cinci trăsături vitale ale feței. Intr-adevăr, nici o față nu poate fi citită cum se cuvine fără a le lua în considerare. Sprîncenele le putem considera ca o graniță între partea superioară a feței și cea mijlocie. Sprîncenele arată tipul afectiv al omului, precum și gradul de înțelegere între minte și inimă. Ele au o formă moștenită care prin mișcarea în timpul vieții se modifică. Ridicarea sprîncenelor se face în semn de salut, de recunoștință și acest lucru îl putem numi chiar salutul ochilor. In timp au fost enumerate șapte grupe principale de expresii faciale, fiecare avînd mai multe subgrupe: surpriză, fericire, furie, teamă, tristețe, curiozitate și disprețul. Expresiile faciale enumerate sunt recunoscute în toate societățile umane și se consideră a fi înnăscute datorită acestei calități. Ridicarea sprancenelor poate să denote expresii diferite atunci cînd se iau în considerare și alte elemente: simplă poate fi doar un mod de salut, de a spune “da” s-au a confirma ceea ce spune partenerul de discuție; o ridicare bruscă și scurtă dublată de ridicarea umerilor exprimă neajutorare, nevinovăție, neștiința s-au mirare și bucurie. In cazul dreptacilor, ridicarea sprîncenei drepte exprimă o critică, iar a celei stîngaci, o dipoziție de neîncredere și scepticism. Coborîrea sprîncenelor are loc atunci cand există un pericol iminent. Cuplarea cu mișcarea de ridicare a obrajilor este un mijloc de protecție, dar apare și în cazul surîsului, scîrbei s-au plansului.
Ochii. A devenit ca o zicală atunci cand se spune că ochii sunt fereastra sufletului și este cu siguranță foarte adevărat ca formă, strălucirea, culoarea și, desigur, mișcarea lor dezvăluie foarte multe informații despre interiorul persoanei respective.
Una dintre cele mai importante trăsături ale ochiului este strălucirea lui. Această trăsătură unică fiecarei persoane în parte se datorează interacțiunii dintre lumină și lacrimile de la suprafața ochiului.
Ochii strălucitori, vii, caracterizează o persoana isteață și vioaie, în timp ce ochii lipsiți de strălucire denotă nu numai oboseala și descurajare, ci și o prăbușire spirituală. Ochii transmit mesaje legate de stările sufletești. Privirea poate fi blandă, catifelată, dură, prietenoasă.
Elementele studiate în comunicarea nonverbală în cadrul ochilor sunt gradul de deschidere, mișcarea pleoapelor, pupile și privirea.Gradul de deschidere a ochilor variaza de la privirea holbată, atotcuprinzatoare, pană la pleoape închise. Ochii holbați sunt dublați de cutele orizontale, aceasta privire exprimă mirare, frica de amenințare iminentă, groaza, curiozitate, extrema așteptare tensionată, speranța ,neputința naivitate, incapacitatea de a întelege un anumit lucru. Ochii larg deschiși acumulează cat mai multe impresii dar fară să fac o selecție a acestora pot spune că ei semnifică creativitate spirituală și nevinovăție. Ochii deschiși refletă o stare de interes normal pană la o percepție optimistă a lumii înconjuratoare. Ochii întredeschiși exprimă oboseala, tensiune nervoasă, o participare redusă la ce este în jur și plictiseala. Mimica acestora denota indiferență, inerție, paralizie a afectelor, resemnare, faptul că partenerul de discuție “ nu merită nici o privire”. Ochii acoperiți care au doar o fanta îngusta prin care se observă ceva punctual, care se concentrează asupra unei ținte, în acest caz există o percepție negativă a acestei expresii datorită faptului că denotă șiretenie, amenințare, agresivitate, indiscreție, egoism s-au individualism. Ochii strași închiși semnifică concentrare spirituală asupra unui stimul exterior s-au a unei idei. Inchiderea unui singur ochii este un gest amical, o întelegere secretă, și aceasta semifică viclenie, șiretenie, prudența, îndemanare, arta și este folosit de cei care o fac pe importanții. Inchiderea relaxată a ochilor este urmarea fireasca a dorinței de a medita,de a asculta ceva s-au a savura ceva, dar în același timp mai semnifică și refuzul de a vedea, de aici vine si expresia “a trece cu vedere”. Mișcarea pleoapelor, este una involuntară de îndepărtare a unui corp străin din ochii, dar ea mai poate exprima și nedumerire, nesiguranța, jena, neliniște. Cesare Lombroso a observat că la criminalii înnăscuți zona centrală a pleoapei superioare este frecvent coborată, conferindu-i persoanei respective un aer somnoros. Cand întreaga pleoapa este mult coborată, generand aspectul cunoscut sub denumirea de “ochii de iatagan”, ea denota, cum era de așteptat, lascivitate, preocupari pentru seducție. Pupila reacționează la radiația luminoasa și la adancimea imaginii. Se îngustează atunci cand privim la un obiect îndepărtat și cand lumina este puternică. Inafară de stimulii exteriori, ea mai reacționeaza și la stările sufletești, atunci cand avem trăiri intense și emoții pozitive; se dilată, iar cand emoțiile sunt negative, se micșorează. Aceste modficari sunt percepute de partenerii de conversație drept mesaje subliminale.
Privirea. Modul in care privim s-au suntem priviți are legătura cu nevoile noastre de aprobare, acceptare, încredere și prietenie. Chiar și a privi s-au a nu privi pe cineva are un înțeles. Privind pe cineva confirmăm că îi recunoaștem prezența, că există pentru noi, interceptarea privirii cuiva înseamnă dorința de a comunica. Privirea ca mijloc de comunicare a sentimentelor, gîndurilor, stărilor sufletești nu ar avea aceeași semnificație în absența ochilor, ea fiind rezultata unor conexiuni între creier și inima, modulate de firea și de educația fiecarui individ. Mesajele ochilor și privirii sunt legate de dilatarea și contracția pupilei, de intensitatea și durata contactului vizual cu interlocutorul, de ascunderea unghiului intern, de schimbările de direcție ale privirii. Modul de a privi e legat de interesul față de partenerul de comunicare. Dacă persoana ce ne spune nu ne interesează mutăm privirea față de ceva anume. Cum am mai spus privirea este contactul vizual între partenerii de discuție, ne oferă indicii despre sentimentele care există între cele două persoane, atunci cînd contactul vizual este evitat există o stare de nesiguranță, o timiditate excesivă s-au dorința de a nu fi deranjat. Cînd într-o situație precum călătoria în metrou s-au în orice transport în comun, cineva privește o persoană chiar și după ce este observată, este interpretată drept tendința de agresiune, însă atunci cînd contactul vizual între doua persoane este prelungit, acest lucru este explicat prin existența unor sentimente puternice între cei doi [34,p.26-29].
Există mai multe moduri de a privi:
a) privirea paralelă, la distanța mică denotă o persoană adancită în gandurile sale și care nu dorește să perceapă mediul înconjurator. Dar cand aceasta este menținută în prezența unei persoane, este înțeleasă ca o încercare de ignorare a acesteia și de a o face pe aceasta să se simtă nedorită în mediul respectiv.
b) privirea drept în ochii este un semn al dorinței de cooperare cu interlocutorul, demonstrandu-i acestuia interesul și cunoașterea valorii sale. Această privire denotă onestitate, corectitudine și conștiința de sine.
c) privirea de sus în jos se poate datora diferenței de înălțime s-au a poziției partenerilor de discuție ți acest lucru poate să denote dominare,mîndrie, aroganța. d) privirea de jos în sus are aceași cauză ca și cea precedentă și denotă supunere s-au dorința de agresivitate.
e) privirea laterală, respectiv oblică, poate fi orientată spre stanga s-au drepta, de sus s-au de jos și exprimă mai multe tipuri de informații prin combinarea acestor elemente. Pornită de sus înseamna dispreț, pronită de jos denotă slugarnicie, iar cand ochii sunt larg deschiși poate semnifica curiozitate s-au reținere.
Privirile au fost studiate și din punct de vedere al fundamentelor neurologice.
Astfel direcția privirii indică ce idei trebuiesc activate: imaginile sunt activate de prvirea în sus, sunetele de cea orizontală și sentimentele de privirea în jos.Privirea îndreptată spre stanga activează amintirile impersonale, obiective, logice, iar cea spre dreapta imaginația, creativitatea, amintirile personale.Astfel cand cineva încearcă să-și aducă aminte ceva va privii spre stanga, iar cand va inventa s-au va minți, spre dreapta [34,p.30].
Nasul . Importanța nasului ca emblemă a feței a fost descoperită de Aristotel și confirmată de aproape toți fiziognomiștii de marcă. Dr.Roger Rogerson spunea că “dintre toate trăsăturile feței omenești, nasul, fiind cel mai proeminent, joacă cel mai de seamă rol în dezvăluirea caracterului”.Se spune că lungimea nasului, respectiv a zonei de mijlocii trebuie să fie egală cu aceea a frunții și a treimii faciale inferioare.O asemea egalitate simbolizează un echilibru interior, exprimat prin cinste, loialitate și dragoste pentru adevăr, ceea ce caracterizează orice om destoinic. Nasul oferă și el informații despre starea de spirit a unui individ. Vîrful nasului ne poate dezvălui dacă se înrosește s-au pălește. Nările se pot umfla cand simțim un miros plăcut, s-au dacă suntem furioși și lărgim nările pentru a spori cantitatea de aer.
”A strîmba din nas” este o expresie dar și o mișcare a mușchilor nasului, care semnifică neplăcere, jenă, indispoziție s-au confuzie. Mișcările frecvente ale mușchilor din zona nasului duc la apariția “cutei sensibilității” situată între partea laterală a nasului și buza superioară, iar aceasta se datorează din cauza unei stări de nemulțumire datorită unui fapt s-au obiect neplăcut. Una dintre principalele direcții ale studiitlor expresiilor faciale a fost detectarea expresiilor artificiale, intenționate pentru a induce în eroare. Paul Ekman considera că ceea ce trădează o persoana care intenționează să inducă în eroare sunt semnele de emoție. Cazul cel mai simplu este de a încerca o emoție pe care nu o simți. El considera că există puține persoane care să producă expresii emoționale corecte, cei mai mulți sunt trădați de anumite semne. De exemplu cei care zambesc spontan vor folosi anumiți mușchi ce nu pot fi controlați intenționat situați în zona ochilor, iar pentru furie o îngustare a buzelor.
Gura este cea mai mobila zona a feței, ea rîde cînd suntem bucuroși ,ea ne rostește gandurile. Gura deschisă cu bărbia lăsată înseamnă reaus lipsa de activitate. Gura închisă poate însemna dorința de a negocia tacit s-au respingerea unui contact verbal. Gura închisă cu buzele strînse indică închiderea în sine, solitudine, încăpățînare, proastă dispoziție. Gura și buzele pot realiza diferite mimici, cum ar fi cea de savurare ,de degustare,de îngrijorare ,de protest. Prezența zîmbetului confirmă disponibilitatea spre dialog. Zîmbetul autentic este expresia unei stări de bucurie, de acceptare și implică si participarea ochilor. Inițial dezvelirea dinților a fost un gest de amenințare, ulterior a evoluat spre un gest de prietenie. Zîmbetul poate fi fabricat, prostesc, dulceag, relaxat, de frică, strîmb, resemnat. Zîmbetul care descoperă numai dinții de sus , nu și gingiile superioare este un semn de bunătate, cinste. Dacă zîmbetul dezvelește și gingiile de sus aceasta denota că posesorul este predispus la deprimare care îi poate afecta fericirea și cariera. Cînd zîmbetul dezgolește dinții de sus, cît și dinții de jos, posesorul are o fire deschisă, corectă și generoasă, care își va fi obiectul criticii și antipatiei altora. Rîsul este o manisfestare tipic unamă, este eliberatoare de tensiuni interne. Rîsul poate fi cinic, blazat, eliberator, agresiv, îngrijorat [34,p.32-35].
Minciuna în societate
Din punct de vedere psihosociologic, minciuna este o strategie adaptivă, protectivă și succesivă de inserție optimală a individului în complicata rețea socială. Aceasta îi asigură atît neutralitatea s-au distanțarea necesară, atunci cand societatea nu-i este pe plac, cît și implicarea inteligentă în vederea obținerii unei poziții s-au profit maxim cînd crede de cuviință. În același timp, prezența minciunii poate da seama de calitatea relațiilor care sunt în societate, de tipul comunicării dintre diferiții protagonisti sociali.
Minciuna constituie un act psihic complex, cu rezonanțe socio-culturale, ce vizează mai multe straturi existențiale: ontologice, retorice, antropologice, gnoseologice, culturologice, axiologice,sociologice. Ea este o formă de plonjare motivată în ireal, de administrare eficientă a ficțiunii, de îndepărtare prin limbaj s-au gestică de la cea ce îndeobște este recunoscut ca existent, ca adevărat, ca valoare. Ca modalitate de abatere de la ceea ce este , minciuna dă seama de faptul că distanța dintre real și ireal este reglabilă prin mecanisme semiotice, că nu intotdeauna este urmărită corespondența dintre ceea ce se afirmă si stările de fapt, că instrumentele limbajelor verbale sau paraverbale sunt excelente mijloace de a trisa, de a ascunde, de a născoci. Minciuna este o achiziție culturală ce se rafinează pe măsură ce subiectul dobîndește o anumită experiență praxiologică, ajunge la o anumită performanță cognitivă, dispune de o anumită performanță discursivă, știe să selecteze și să ierarhizeze, este integrat în comunitate și are anumite interese. Nu mințim doar de dragul de a minți. Editarea unei minciuni presupune o maturitate a constiinței,o decentrare și dedublare subiectivă, o gîndire de tip simbolic, o dezvoltare minimală a limbajului. Cele mai dese minciuni ale ființei umane sunt antrenate prin limbaj, întrucat acestea sunt cele mai economicoase. Este mai ușor să ascunzi s-au să te ascunzi în spatele cuvintelor. Te trădezi mult mai ușor prin mimică s-au gestică. Mîinile s-au fața sunt mai sincere, mai transparente. Omul minte prin actele pe care le întreprinde , printr-o conexiune interesată a gesturilor și comportamentelor sale. Nu-i nevoie să mai apeleze la cuvinte. Reusești să minți în deplină tăcere. Poți foarte bine să induci în eroare acționînd într-un anumit mod, exagerînd s-au alternînd semnificațiile unor acte s-au îmbinandu-le și articulandu-le astfel încat să se creeze impresiile dorite. Combinatorica actelor, ca și a cuvintelor, este nelimitată și, de aceea, ea creează spațiul de manevră suficient de larg pentru reușite strategii de înșelare . Mințim gesticulînd, razînd, mirîndu-ne, înfuriindu-ne, bucurîndu-ne, mințindu-ne. Mințim de cum facem prima mișcare, dar și în nemișcare [36,p.37] .
1.3. Stiluri de comunicare
Stilul de comunicare – este în strânsă legătură cu temperamentul și caracterul persoanei, cu aptitudinile și abilitatea sa de a comunica. Componentele de bază ale stilului de comunicare sunt considerate: vorbirea, tonul și inflexiunile vocii, pauzele și ritmul vorbirii, ascultarea, distanța (proxemica), poziția corpului, privirea și contactul vizual, mimica și gesturile, îmbrăcămintea și accesoriile, imaginea de sine, etc. și, nu în ultimul rând sociabilitatea ce poate fi ridicată sau redusăși dominația, care la rândul ei poate fi slabă sau puternică.
In raport cu jocul dintre dominanța puternică și slabă și sociabilitatea ridicată și redusă se deosebesc cinci stiluri de comunicare: emotiv, autoritar, refelxiv, îndatoritor și, cel flexibil care este o combinație între primele patru [38,p.25].
Stilul emotiv – dominanța puternică și sociabilitate ridicată:
– sunt persoane expresive, vorbesc repede, gesticulează mult ;
– devin patetice ;
– au comportament dinamic, orientat spre acțiune si risc ;
– sunt empatice (îl înțeleg pe celalalt), au putere de convingere.
Sunt de regula buni negociatori pentru negocierile bazate pe strategii de cooperare și compromis. Acest stil este specific mai mult femeielor.Femeia este dispusă să apeleze la sentimente,emoții și mai puțin la logică,și nu de puține ori întristarea s-au larimile devin armele ei cele mai puternice.
Stilul autoritar – combină dominanța puternică cu sociabilitatea redusa :
– sunt parentale, afișează o atitudine serioasa, grijulii;
– exprima opinii clare, intr-o maniera hotărâta, deseori rigida;
– sunt dificil de abordat, comunica cu oarecare efort;
– au un comportament mai dur, mai ferm, mai impunător, ridica multe pretenții, au gesturi ferme si glas sonor.
Sunt potrivite doar pentru negocierile bazate pe strategii de dominare. Persoanele cu acest stil sunt denumite generic Buldozer.
Stilul reflexiv – dominanța slabă și sociabilitate scăzută:
– sunt perfecționiste, își impun un puternic control emoțional ;
– exprima opiniile intr-o maniera formala, caută îndelung cuvintele și formulează cu grija excesiva fraze adesea pretențioase ;
– sunt aparent liniștite, preocupate permanent de altceva ;
– prefera ordinea, o refac cu migala ;
– sunt lente, meticuloase ;
– sunt introvertite, prefera singurătatea si nu sunt buni parteneri de conversație.
Sunt cel mai puțin înzestrate cu aptitudini de negociator.
Stilul îndatoritor – sociabilitate ridicată și dominanța slabă:
– cedează ușor, se supun, se sacrifică, răbdătoare, sensibile ;
– nu țin să se afirme ;
– asculta cu multa atenție și înțelegere ;
– de regula, evita sa folosească puterea și atuurile ;
– manifestă căldura în vorbire, ca și în scris, se bazează pe forța de convingere a prieteniei ;
– când iau decizii le exprima într-o maniera serioasa, oarecum impersonală.
Sunt bune pentru negocieri cu strategii de cedare (nu trag la victorie). Persoanele respective sunt conforme cu denumirea de Papă-lapte.
Stilul flexibil – este o combinație a celor patru stiluri, dar intervine și versalitatea:
– este stilul de comunicare tipic pentru un bun negociator ;
– caracterizat prin încercarea permanenta, deliberata si controlata conștient de a schimba mereu, propriul stil, discursul, atitudinea, postura, gestica, etc., în raport
cu situația s-au partenerul. Deși stilurile de comunicare sunt diferite unele de altele nu poate fi pusă problema „celui mai bun stil”, ci doar aceia a „celui mai potrivit” stil pentru o negociere sau alta, pentru o situație concretă [35,p.156].
Capitolul II. Dimensiunea de gen a comunicării
2.1. Noțiune de gen. Masculinitate versus feminitate
Genul (engl. gender) este o categorie distinctivă având funcția primordială de a desemna genul gramatical al lucrurilor și ființelor. Sensul acesta a dominat până în anii ’60 când a început să se vorbească despre gen ca fiind o relație între sexe și mai târziu ca fiind o construcție socio-culturală a sexualității.
Termenul gen se referă la atributele și oportunitățile economice, sociale, politice și culturale, asociate cu starea de a fi bărbat sau femeie. In cele mai multe societăți, bărbații și femeile diferă in funcție de activitățile pe care le întreprind, în funcție de modalitatea in care accesează și controlează resursele și in conformitate cu modul în care iau parte la procesele de decizie. Și in majoritatea societăților, femeile, ca grup, au mai puțin acces decat bărbații la resurse, oportunități și la luarea deciziilor.
Genul în accepțiunea Dicționarului Explicativ al Limbii Romane (DEX) este o “categorie gramaticală care operează distincții dintre ființe și obiecte, precum și dintre ființele de sex masculin și feminin”[55]. Această definiție vizează deosebirile biologice dintre bărbați și femei, altfel spus – sexul, care este înnăscut, constant și universal.
Genul se referă la relațiile existente între femei și bărbați (de subordonare s-au bazate pe parteneriat și respect reciproc), la rolurile pe care aceștia le pot realiza în viața privată și cea publică, la oportunități, responsabilități și bariere dintr-un context social concret, determinat de diverși factori: religie, cultură, etnie, clasă socială, vоrstă, perioadă istorică.
Reprezentările de gen sunt reprezentări sociale în masura în care, desfășurîndu-se în societate , surprind raporturi și relații între indivizi. Regăsindu-se la nivelul vieții cotidiene, în modul cum este înțeleasă și explicată realitatea sicială,cum sunt definite problemele comune ,ele sunt acele reprezentări în care diferențele de gen ,configurate în virtutea rolurilor de gen asociate bărbaților și femeilor ,se regăsesc în imaginea lor socială,mai avantajoasă pentru unii s-au mai dezavantajoase pentru alții [38,p.20].
În sens cognitiv,psiholingvistic, limbajul este în mare măsura o problema individuală ,întrucît constituie vehiculul mental al gîndurilor și dorințelor umane. Limbajul este de asemenea, o parte importantă a identității personale și sociale ;obiceiurile lingvistice reflectă biografia și experiențele individuale.In toate aceste sensuri ,limbajul devine proprietate individuală.
Din punct de vedere psihologic, genul este un stimul variabil ce invocă răspunsuri diferite din partea celorlalți care ,la rîndul lor, ne schimbă și modelează comportamentele,interacțiunile și atitudinile.Conceptul de gen presupune abordarea echitabilă a celor două categorii sociale și promovează principiul meritocrației (meritul personal derivat din competența și profesionalismul ființei umane, indiferent de sex) în aprecierea rolului și statutului femeii și al bărbatului.
Feminitatea și masculinitatea sunt două concepte asociate, articulînd dimensiunea sexuală cu cea de rol social. Devenirea umană este în corelație cu un set de reguli ce guvernează comportamentul și infățișarea femeilor/bărbaților. Aceste reguli subsumează existența feminină “eticii grijii”, sacrificiului de sine pentru realizarea celuilalt (soț, copii) și conformării la un model masculin de atractivitate sexuală. Existența masculină este asociată “eticii dreptății”, controlului, deciziei și modelului singular în accepțiunea culturii patriarhale [21,p.11].
2.2. Limbajul verbal: o perspectivă de gen
Noțiunea de "limbaj" considerat ca ansamblu complex de procese se circumscrie – potrivit cercetătorilor – dimensiunii sale sociale, pe de o parte, și dimensiunii comunicative ca intenție fundamentală primară, pe de altă parte. Este interesant de constatat că cele două aspecte se întrepătrund, funcția de comunicare a limbajului – ca funcție fundamentală, originară dar în acelaș timp propulsivă are ca scop intenționat cooperarea socială, scop ce la rândul său are ca efect, comunicarea.
Identitatea genului este reprezentată și de stilul comunicării. Comunicarea între diferiți parteneri depinde de capacitatea fiecăruia de a dezvolta o înțelegere comună. Dacă experiența unui individ , bărbat s-au femeie – este relaționată doar la propria lui (ei) identitate, atunci comunicarea este imposibilă [24,p.79].
Identitate diferită înseamnă identitate masculină și feminină. Comunicarea femeilor diferă de stilul comunicării bărbaților, ceea ce duce adesea la neînțelegeri și conflicte. De exemplu, unele femei răspund cu nervozitate dacă primesc o invitație care nu le este pe plac, în timp ce bărbații, într-o situație similară, preferă să tacă s-au doar să răspundă negativ. În altă situație, femeile pot interpreta tăcerea bărbaților ca pe o nepăsare, în timp ce bărbații interpretează adesea tăcerea femeilor ca pe o acceptare s-au ca pe o promisiune, cel puțin ca pe o amînare.
O altă diferență devine vizibilă în relatarea unei întâmplări. S-a observat că bărbații tind să fie mai lineari în relatări, de obicei precizează timpul și locul unei acțiuni, femeile tind să dea mai multe detalii și să ofere mai multe informații decît este necesar, pe care bărbații le consideră o abatere de la subiect. Femeile observă îmbrăcămintea, culorile. Au intuiții și nu agreează certitudinile. (Tannen, 1990). Bărbații și femeile deseori interpretează greșit discuțiile despre relații. Este posibil ca femeile să exprime mai mult interes în procesele interrelaționale și să se simtă mai bine doar discutându-le. Bărbaților cărora le place să rezolve probleme este probabil să nu le placă să discute ceva referitor la o problemă care nu are neapărată nevoie de rezolvare [46,p.24].
Bărbații preferă să încheie o discuție dificilă spunînd „vorbim altădată”, iar femeile insistă: „vorbim acum, de ce altădată?”. Bărbatii amînă deciziile dintre parteneri, femeile vor să știe când se vor căsători, bărbații apelează frecvent la pronumele personal eu, femeile se simt bine cu pluralul noi.
În Living Language, George Keith și John Shuttleworth sunt de părere că femeile vorbesc mai mult decât bărbații, vorbesc chiar prea mult, sunt mult mai politicoase, sunt ezitante, se plâng și cicălesc, pun mai multe întrebări, se susțin unele pe altele, sunt mult mai cooperante. Bărbații înjură mai mult, nu vorbesc despre emoții, vorbesc mai mult despre sport, vorbesc despre femei și mașini în același fel, se insultă reciproc frecvent, sunt competitivi în conversație, domină conversația, vorbesc cu mai multă autoritate, dau mai multe comenzi, întrerup conversația mai des [25,p.222].
Robin Lakoff, în 1975 a publicat o cercetare asupra limbajului femeilor: Language and Woman's Place. Într-un articol, Woman's language, ea a consemnat o serie de expresii de bază care ar defini limbajul femeilor [ 27,p.54].
Printre acestea:
Folosirea formulelor politicoase: „Vă deranjează dacă…”, „Aș aprecia dacă …”, „… dacă nu te deranjează”
Folosirea citărilor directe: bărbații cel mai adesea parafrazează.
Îngrădirea: folosirea sintagmelor „cam așa”, „un fel de”, „se pare că”, etc
Folosirea adjectivelor: divin, drăguț, adorabil, etc.
Vorbirea cu sublinirea de intonație pentru cuvintele: deci, foarte, chiar
Folosirea hipercorectă a gramaticii și pronunție, alături de enunțarea clară.
Folosirea intonației pentru întrebări în discursuri declarative: femeile fac declarații prin ridicarea vocii la sfârșitul declarației dorind să exprime incertitudinea.
Folosirea unui lexicon special: femeile folosesc mai multe cuvinte pentru obiectele culorate, iar bărbații pentru activitățile sportive.
Se scuză mai adesea: de exemplu, „Îmi pare rău, dar eu cred că …”
Folosirea imperativelor: de ce, cum, unde, care, ce, (De ce nu deshizi ușa?)
Vorbire mai puțin fluentă.
Folosirea accentuată a calificărilor: de exemplu, „Eu cred că…”
Folosesc mai multe cuvinte întăritoare: în special atât și foarte (de exemplu, „Sunt atât de fericită că ai venit!”).
Folosirea construcților modale: cum ar fi poate, ar trebui, trebuie, „N-ar trebui să oprim căldura?”
Folosesc comenzi și cereri directe: de exemplu, „Vai, este cam rece aici, nu?” – o cerere clară să se dea drumul la căldură sau să se închidă geamul.
Lipsa umorului: femeile nu spun de obicei cu succes glume și adesea nu înțeleg gluma.
La acestea putem adăuga observații specifice spațiului cultural românesc:
– Femeile simt nevoia să se facă deosebire între statutul de doamnă și domnișoară.
– De regulă, pe bărbați nu-i deranjează expresia „Ce spui, mă?”, dar supără, pe bună dreptate, formula adresată femeilor „Ce spui, fă?
– Înjurăturile trimit de regulă la organul sexului feminine.
– Când este vorba despre defectele părinților, abundă trimiterile la soacră și nu la socru.
– Bărbații pot fuma pe stradă, femeilor „nu le stă frumos.”
– Bărbatul adulterin are câteva denumiri, în timp ce femeia, în situație similară, are excesiv de multe denumiri.
– Adjectivul gospodină este peiorativ pentru o femeie, dar este onorabilă varianta gospodar pentru bărbat.
– Pare firesc ca bărbatul să nu fi fost virgin la căsătorie, dar cresc pretențiile când este vorba de sexul feminin.
– Femeia blondă este ironizată, dar aceeași culoare la bărbat nu înseamnă aproape nimic.
– Dacă nou-născutul este băiat totul este în regulă, dacă este fată, se adaugă o apreciere gen: sunt bune și fetele, sănătoase să fie.
– Când nu convin argumentele femeilor, pare normal să fie trimise la cratiță.
– Femeile nu vorbesc, ele dau din gură sau din cleanță.
Nici proverbele românilor nu sunt mai îngăduitoare cu femeile:
– Fusta femeii, fașa dracului.
– Femeia frumoasă este pagubă la casă.
– Femeia e scula dracului.
– Femeia judecă pe dracu și-l scoate dator
– Femeia nebătută e ca moara neferecată.
– Femeia numai după urs nu se duce.
Femeile sunt ingenioase mai ales cînd sunt nevoite să dea ordine, ceea ce e foarte normal, avînd în vedere că femeilor nu le place să facă pe șefele, iar bărbații devin subtili când e vorba să-și admită greșelile s-au slăbiciunile, ceea ce este, din nou, foarte normal, din moment ce bărbații nu-i stimează pe cei aflați într-o poziție de inferioritate. În general femeile participă activ la discuțiile în grupuri de femei, dar se fac foarte rar auzite la întrunirile unde participă un număr mare de bărbați. Pe de altă parte, sunt și femei care adoptă acest stil mai răspândit în rândul bărbaților, dar acestea riscă să fie considerate prea agresive [52,p.176].
Astfel stînd lucrurile, se impune ca în grupuri și în organizații, cunoscînd aceste diferențe de comunicare, să se ia în calcul faptul că nu cel care este mai puternic, mai vorbăreț și mai capabil să întrețină relații cu șeful este, în mod obligatoriu, și cel mai competitiv.
2.3. Diferențe de gen în comunicarea nonverbală
Indiferent de rolul pe care factorii biologici îl joacă, teoreticienii contemporani argumentează că rolul genului și normele culturale contribuie la diferența între sexe în agresiune.
În capitolul „Diferențele intre genuri in comunicarea nonverbală a emoțiilor” de Judith A. Hall si Terence G. Horgan se menționează că există un număr foarte mare de studii despre diferențele între genuri în comunicarea nonverbală. Prin comunicare nonverbală înțelegem comportamente specifice precum zambetul s-au privirea, ca și acuratețea în comunicarea nonverbală [23,p.46]. Este important să subliniem că nu toate comportamentele nonverbale exprimă emotivitate: zîmbetul poate servi ca răspuns al ascultătorului care semnalează înțelegere și dorința de a continua, privirea este folosită în procesul de preluare a randului într-o conversație, mișcarea mainilor ajută în procesul de decodare a discursului.
Contactul vizual – femeile susțin privirea mai mult decat bărbații. Cu toate acestea, femeile sunt mai puțin înclinate să fixeze pe cineva cu privirea.; cercetările arată că femeile întrerup contactul vizual mai des decat bărbații.
Eduard Hall – in lucrarea “The Hidden Dimension” – zonele spațiale sunt mai apropiate pentru bărbați decat pentru femei. Femeile se apropie mai mult și preferă conversațiile side-by-side și aceasta poate explica diferența în folosirea spațiului; bărbații preferă conversațiile față în față, căci oamenii sunt mai conștienți de spațiul din față decat cel din lateral [22, p.43].
Expresii faciale – cercetările arată că femeile sunt mai abile în interpretarea și exprimarea expresiilor faciale decat bărbații, că folosesc mai multe expresii în general și că zambesc mai mult.
Gesturi si poziții – deși femeile folosesc mai multe expresii faciale, se pare că folosesc gesturi mai puține și mai reținute.
Atingeri – bărbații inițiază mai ușor contactul fizic cu alții decat femeile. Femeile sunt mai des atinse decat bărbații. De asemenea, femeile asociază mai ușor atingerea cu căldura personală și expresivitatea [46,p.43].
In lucrarea “Comunicarea nonverbala: Informația transmisa prin intermediul limbajului corporal”, Laurel J. Dunn a menționat cercetări care au arătat că fetele se folosesc de o comunicare mai grijulie, protectoare decat cea a băieților, iar acest lucru se poate explica si prin afinitatea lor pentru mesajele non-verbale. Hall a descoperit că bărbații și femeile au specializări diferite în comunicare, bărbații pricepandu-se mai bine să decodifice paralimbajul, iar femeile oculezica. Comportamentele diferite dintre bărbați și femei sunt rezultatul unor identități de gen diferite. Hartley consideră că așa-zisa teorie a celor două genuri sugerează faptul că bărbații și femeile abordează două stiluri diferite de comunicare și care reflectă diferitele obiective și strategii. Conform acestei abordări, soluția s-au remediul proastei înțelegeri a genului ar putea fi înțelegerea și acceptarea reciprocă a semnificațiilor genului [24,p.56].
După opinia lui John Gray, femeile și bărbații sunt, totuși diferiți [20,p.167]. Aspectul important al acestei diferențe în ceea ce privește felul în care se comunică depinde de „felul de a fi”. Pentru bărbați sensul de „sine” este definit prin intremediul abilității sale de a obține rezultate. El are obiective precise și le urmărește cu grijă, stabilind strategii. Pentru femei sensul de „sine” este definit diferit: prin intermediul setimentelor și calitățiilor lor de a interacționa. Femeia este dispusă să apeleze la sentimente și mai puțin la logică, și nu de puține ori întristarea sau lacrimile devin armele ei cele mai puternice. John Gray argumentează că bărbații și femeile se comportă diferit datorită diferenței fundamentale de identitate personală. De exemplu, atunci când un bărbat supărat se află într-o situație stresantă, acesta întrerupe o conversație și se închide în sine, se retrage în singurătate și încearcă să rezolve problemele de unul singur. Într-o situație asemănătoare, femeiile caută compania prietenilor și discută deschis despre problemele și sentimentele lor.Un exemplu extrem care diferențiază este următorul: un bărbat dacă are o suspiciune în legătură cu partenera lui se interiorizează, în timp ce femeia, într-o situație similară, telefonează unei prietene și cere sfaturi s-au se lamentează [20,p.156].
Diferențele de sex nu pot fi contestate. Diferețele de sex nu pot fi suprapuse peste diferențele de gen. Genul depinde de anumite trăsături de caracter, de educație și de cultură. Aceste diferențe nu sunt la fel de vizibile și nu pot îndreptății aprecieri de valoare și nu justifică discriminarea. Diferențele de sex și de gen se manifestă clar în procesul comunicării și al stilurilor de abordare. Ele au caracter cultural și manifestările depind de nivelul de cultură, de educație, de tradiție și de opțiunile personale [48,p.132].
Capitolul III. Studiu de caz: diferențe de gen în comunicarea politică
3.1. Comunicarea verbală și nonverbală pe scena politică
Comunicarea stă la baza creării, menținerii și dezvoltării structurilor sociale, între care se stabilește un echilibru generator de energie, creație și dezvoltare a societății. Toate relațiile între guvernanți și guvernați sunt caracterizate prin existența unui flux al informațiilor și al mesajelor, acestea dau structură și sens tuturor relațiilor politice. Comunicarea verbală cît și cea non-verbală joacă un rol esențial în susținerea unui discurs politic, având potențialul de a accentua mesajul transmis sau, dimpotrivă, de a deturna sensul pe care oratorul încearcă să îl transmită publicului.
Discursul politic reprezintă un proces complex de comunicare, constând într-un schimb masiv de informații, adevărate sau false, de opinii și comentarii, rezonabile sau pasionale, transmise pe căi și prin mijloace variate și cu participarea unor diverse grupuri sociale. Acesta este un mod de utilizare a limbii și limbajelor și ridică statutul celui care îl produce, statut dobândit nu doar prin funcția pe care o deține protagonistul, dar și prin manevrarea iscusită a cuvintelor, el ajungând să fie în final conducătorul unor alegători. Cuvintele, simbolurile, imaginile alese pentru a-l promova pe arena politică trebuie să înfățișeze un om simplu, care nu e preocupat de popularitatea sa. Folosirea simbolurilor – lingvistice sau nelingvistice – constituie o tehnică frecventă și eficientă în discursul politic, urmărind manipularea emoțională a publicului.
Expresia verbală a puterii este definită și de tăcere și de un limbaj specific, ambele constituindu-se în condiții ale artei dramatice. Arta tăcerii face parte din arta politicii. Puterea cuvintelor, cunoscută și controlată, poate să conducă la reguli și strategii de argumentare. Un candidat la președinție, de exemplu, trebuie să dobîndească o imagine publică, o dimensiune națională și credibilitate provenită din reușitele lui anterioare. Dacă va învinge, va trebui să guverneze, să probeze că deține controlul asupra tuturor forțelor, inclusiv asupra lui însuși. In toate domeniile, iar în cel politic, cu atat mai mult, există situații cand CEVA trebuie rostit, dar trebuie gasită o cale de a face în așa fel încat acel CEVA să nu fie spus, adică de a „refuza responsabilitatea”, după cum afirma Oswald Ducrot [15,p.102-106].
Interacțiunea verbal – nonverbal este evidentă, ea avînd o contribuție determinantă în împlinirea comunicării. Lumea premiselor nonverbale cuprinde o varietate de modalități de comunicare. Gesturile si imaginea, ca și categorii ale nonverbalului, contribuie la influențarea discursului politic, din perspectiva spectacularului politic. Interacțiunea dintre nivelul verbal și cel nonverbal este parte integrantă a comunicării politice. Proprietățile comunicării ca modalitate de influențare socială sînt potențate de formele de comunicare nonverbală, cum sînt gestualitatea, imaginea și simbolurile, între care miturile continuă să aibă un rol major. Gesturile au un impact la fel de puternic precum cel al cuvintelor, optimizînd s-au distorsionînd transmiterea mesajului. La fel ca și limbajul, gestualitatea are o provenință de ordin cultural și exprimă o apartenență socială, iar cele două se completează una pe cealaltă și pot influența receptorul prin creșterea credibilității locutorului.
Pe scena politică comunicarea verbală cît și comunicarea nonverbală sunt importante în transmiterea mesajului de către politician. Relația dintre cuvînt și gest duce la o înțelegere mai largă a mesajului.
Daniela Roventa–Frumușani identifică în relația dintre cuvînt și gest urmatoarele: gesturi care însoțesc comunicarea pe aceeași linie cu aceasta, gesturi complementare comunicării ce pot prelungi s-au contrazice și gesturi substitutive legate de distanța prea mare dintre locutor și auditoriu și emoții puternice pe care dorește să le exprime. Din această perspectivă, dacă comunicarea este formulată în funcție de așteptările și nevoile opiniei publice și este completată de o gestualitate adecvată, crește gradul de credibilitate a locutorului politic, iar influențarea este mai eficace. Gesturile sunt la fel de importante ca cuvîntul, iar „erorile“ gestuale au urmari instituționale s-au interpersonale la fel de grave ca erorile lingvistice, pentru ca gestualitatea configurează identitatea și imaginea politicianului-orator, optimizînd s-au distorsionînd comunicarea. De aceea, locutorul politic va trebui să se obiectiveze, transformandu-se în destinatar al propriului discurs, anticipandu-i efectele si feed-back-ul. Prin urmare, gestualitatea în comunicarea politica trebuie să se centreze pe posibilitățile modulării complementarității gestualitate / limbaj și pe strategiile comunicative gestuale. Gestualitatea este determinată și reglată cultural și exprimă o apartenența socială, o identitate de grup, ce devine observabilă prin comportamente permise și prin comportamente interzise la nivelul unei societăți, pe care orice om politic trebuie să le cunoască. In societatea contemporană, televiziunea, publicitatea și sondajele reprezintă modalități importante de influențare socială, ce au fost adoptate de clasa politică pentru obținerea adeziunii membrilor societății civile. Pentru a se singulariza în mulțimea reprezentanților puterii, un om politic trebuie să-și construiască o imagine proprie, care să-i releveze o identitate politică diferită de cea a adversarilor, o imagine cu care un potențial alegător să se poată ușor identifica. Un om politic poate juca atuul tinereții sale sau al profesionalismului său, al onestității sau al ideilor noi pe care le promovează și prezentarea clară a aceastei imagini în fața electoratului este foarte importantă, chiar dacă este contestată de adversarii politici.
Imaginea este o viziune globală asupra persoanei. Ea provine din experiența individuală și din informațiile parvenite din mass-media și este sinteza a tot ceea ce știm, adevărat sau fals, despre subiectul pe care ea îl reprezintă. Cetățenii percep omul politic, partidul, organizația sau instituția politică în funcție de imaginea care este promovată. Imaginea unui politician nu este judecată și evaluată în termeni de adevarat și fals, ci în termeni de popularitate, claritate, contradicție sau confuzie.
În Republica Moldova unul din oratorii cunoscuți este Vadimir Voronin, fost președinte al statului și unul din cel mai longeviv politician. Vladimir Voronin este cunoscut pentru limbajul său colorat și uneori agresiv. Domnia sa vorbește pe înțelesul tuturor oamenilor, replicile sale sînt pline de conținut și presărate cu umor, ceea ce trezește imediat interesul publicului. Este ușor abordabil, își permite să glumească, poate uneori în exces. În pofida afirmațiilor unora că ar fi un om înstărit, are un comportament de simplu cetățean. Îi place să discute cu cetățenii, preferînd de multe ori să vorbească în rusă. Este un politician al poporului respectat chiar și de adversarii politici. Părul grizonat impune respect, fiind perceput ca un om deștept și cu experiență. Este în politică de la începutul anilor 90,a fost șef de stat timp de 8 ani de zile și cunoaște totul despre politicieni și politica de la noi, fapt ce îi permite să-și lovească adversarii acolo unde îi doare mai tare (vezi anexa 10, imag.18) [62].
Vlad Filat este un altă imagine a politicii din Republica Moldova. Este elegant, arătînd bine atît în ținute sobre, cît și mai lejere. Pentru a fi acceptat de societate, a investit mult în imaginea sa și a lucrat mult la capitolul prestație publică. Știe să se facă interesant pentru fiecare categorie de cetățeni, vorbește cu cuvinte mai simple pentru cetățenii de rînd și mai elevate pentru auditoriul cult. Se pare că tinde să devină un lider popular, desfășurînd mai multe proiecte sociale. Apare în ipostaze ca foarte atașat oamenilor de rînd, celor nevoiași și suferinzi. Este surprins adeseori de fotografi în mijlocul copiilor, bătrînilor, muncitorilor sau agricultorilor. Este considerat un bun orator, fapt ce se datorează mai mult capacităților sale cognitive și bunei memorii. De multe ori, din cauza unor ieșiri catalogate de unii ziariști drept arogante, este „umbrită” firea lui de om sensibil și mărinimos (vezi anexa 10, imag.17) [ 62].
Iurie Leancă este perceput în presă drept un tip modest, fără veleități de lider politic. Zîmbetul său discret, dar și cunoștințele sale profunde în domeniul diplomatic trezesc simpatie. Poate fi caracterizat drept un om curajos și a demonstrat acest lucru acceptînd o funcție care, în opinia unora, este peste puterile sale. Or, fiind de profesie diplomat, el trebuie să administreze, în primul rînd, problemele interne ale țării. De aceea poate și preferă mai mult subiectele ce țin de Uniunea Europeană, politica externă, evitîndu-le sau fiind foarte succint la cele ce țin de sistemul bancar, drumuri și altele. De asemenea, vorbește mai multe limbi străine, ceea ce îi conferă mai mult prestigiu ( anexa 10,imag.17) [62].
Pe scena pilitică internațională comunicarea este mult evidențiată și destul de importantă, politicienii deosebindu-se unul de celalălalt prin gesturi și discursuri specifice fiecărui în parte. În Romînia cel mai cunoscut politician prin modul de comunicare este Traian Băsescu,care prin felul lui de a rosti un discurs și folosirea limbajului corpului se evidențiază la orice apariție. În toate aparițiile sale Traian Băsescu afișează un paralimbaj care demonstrează că este un simplu om din popor care încearcă să spună adevărul.În SUA cel care se evidențiază la orice apariție este Barack Obama. Deosebit prin limbajul folosit,prin modul de a ieși în fața publicului dar și prin discursurile sale, Obama este favoritul poporului american dar și un exemplu pentru mulți politicieni.Cunoscînd simbolurile și limbajul trupului atît pe Obama cît și pe Băsescu îi avantajează orice apariție. Cartea de vizită a lui Traian Băsescu la fel ca și al președintelui Americii Barach Obama este zîmbetul. Ambii avînd zîmbetul adevărat, pentru că pot fi observate toate caracteristicile tipice (mașchii maxilarului relaxați,ridicarae obrajilor). Prin zîmbet aît Obama cît și Băsescu reușesc să creeze starea de spirit pozitivă,avînd prioritate la bunăvoința publicului, deoarece le apropie prietenie,apropiere și multă siguranță de sine. De remarcat este faptul că Băsescu (considerat, de obicei, un om care, deși consiliat, acționează cum crede el mai bine), după primele scuturări de mâini, se întoarce către aparatele video și foto și zâmbește. De asemenea, are grijă ca, atunci când dă mâna, să se poziționeze astfel încât obiectivele camerelor să îl surprindă cu mâna în spațiul personal al celuilalt – gest invaziv, sugerând dominanța (vezi anexa 11, imag.19).
Figura care întruchipează puterea feminină este cancelarul german Angela Merkel. Cunoscută ca ,,d-na de fier’’Angela Merkel reprezintă sexul frumos prin barbăție,curaj și putere. Independentă,încrezătoare și capabilă să aibă totul datorită puterii sale, Angela Merkel reprezintă o amenințare pentru mulți bărbați. Dicursurile sunt deosebite prin intonația și tonul vocii dnei Merkel însoțit limbajul trupului (vezi anexa 1, imag.20).
Președintele rus Vladimir Putin este o altă imagine pe scena politică internațională. Acesta își evidențiază aparițiile prin limbajul său agresiv și bine sincronizat. Orice gest făcut în comunicare îi caracterizează personalitatea și îi evidențiază comuicarea, reușind să transmită mesajul publicului. Potrivit experților, starea nervoasă a lui Putin este trădată de faptul că își umezește buzele și își încruntă sprîncenile. Profesorul de psihologie și limbaj al corpului, Joseph Tekk, a menționat că mișcările rapizi și nefirești cu capul vorbesc despre un sentiment de neliniște.În timpul discursurilor sale el își umezește foarte des buzele, iar aceasta dovedește starea de uscăciune în gură, fapt ce denotă îngrijorare.Stilul de mers al lui Vladimir Putin este asemănător cu al unui bărbat care luptă pentru ca să avanseze. Această instabilitate este compensată de o nevoie de control intren ,pe care o arată domnia sa etalîndu-și forța (vezi anexa 11,imag.21).
O condiție fundamentală pentru impunerea cu succes a unei imagini politice o reprezintă luarea în considerare a trecutului omului politic, a contextului social și a acțiunilor adversarilor. O latură importantă a imaginii este poziționarea. Aceasta conține elementele semnificative, care apar de la sine în momentul evocării imaginii respective. De asemenea, pentru ca imaginea publică să fie durabilă, este necesar ca omul politic să reprezinte mai mult decît ceva de interes imediat. Iar pentru aceasta, el trebuie să comunice și altceva decît interese politice, mai ales calități umane dezirabile. Prin imagine, mesajul este personalizat și poate deveni exemplar. Cele mai active sunt imaginile în mișcare, transmise prin televiziune și alte mijloace de înaltă performanță tehnică, ce poartă cu ele o autoritate cu efect imediat, oferind influență și putere. Patosul emoțional, manifest s-au ascuns, prezent în discursurile politice și în reacțiile pe care le provoacă, instaurează o aparență de realitate a confruntării politice, a importanței mizelor, dar și iluzia copleșitoare a unei reprezentări dramatice de proporții.
Dramatizarea este un element constitutiv al instaurării, exercitării și conservării puterii politice. Evenimentele politice sunt reprezentate mediatic și imediat și, întotdeauna, se valorifică toate resorturile dramei politice. Modul de acțiune politică, ce speculeaza spaimele colective, dramatizează, pentru a determina adeziunea membrilor unui grup, pentru a provoca, în cele din urmă, o comuniune puternică. Manifestarea politicului e deosebit de spectaculoasă, este dramatică și dinamică. Tot mai mulți teoreticieni apreciază că, în prezent, politicul este asociat într-o măsură tot mai mare a imaginilor, în detrimentul cuvantului. Acest fapt își găsește explicația în dominația tehnicilor care le produc, le regizează înlănțuirea și eficacitatea „narativă“.
In viziunea mea, puterea cuvîntului nu va putea fi diminuată niciodată în întregime pentru că ființa umană trăiește într-un univers al rostirii, ce are un rol determinant în modelarea culturală și socială a indivizilor umani. Mai mult, chiar dacă oamenii sunt martorii unui eveniment politic pe care îl consideră semnificativ, cel care îi dă sens este limbajul care îl descrie și îl evaluează. Și tot limbajul este cel care creează evenimentele politice, dă identitate locutorilor politici, instaurează și reinstaurează puterea de a spune, fiind, deopotrivă, instrument de influențare și influențat, la rîndul său.
3.2. Diferențe și similarități în comunicare: Vitalia Pavlicenco versus Mihai Ghimpu
În Republica Moldova viața politică actuală se face remarcată cu precădere prin scandaluri, decizii contradictorii și stări conflictuale. Cuvintele funcționează ca indicator al unui regim politic, căruia îi este parțial constitutiv, imprimându-i un anumit stil. O personalitate excepțională poate să impună puterii marca propriei sale voci. Iar atunci când partide și candidați prezintă programe politice oarecum asemănătoare, când opțiunea pentru persoană înlocuiește opțiunea pentru idee, imaginea unui politician construită prin discurs – devine un argument comparabil cu cel al culorii pe care o are ambalajul unui produs, argument irațional, superficial, fără legătură cu subiectul, dar capabil să îi convingă pe cei mai nesiguri dintre alegători.
Pentru efectuarea studiului de caz și analiza diferențelor de gen în comunicarea verbală și nonverbală, am ales doi actori politici din Republica Moldova ,Vitalia Pavlicenco și Mihai Ghimpu.
Unul din actorii cunoscuți ai scenei politice este Mihai Ghimpu. Născut la 19 noiembrie 1951, comuna Colonița, municipiul Chișinău. A fost președinte al Parlamentului Republicii Moldova în perioada 28 august 2009-28 decembrie 2010. Din 1998 este Președinte al Partidului Liberal, succesorul de drept al Partidului Reformei. A asigurat interimatul funcției de Președinte al Republicii Moldova, în urma demisiei lui Vladimir Voronin din data de 11 septembrie 2009. Mihai Ghimpu este unul dintre puținii oameni politici moldoveni care și-au asumat public identitatea românească și a recunoscut că este unionist. Mihai Ghimpu este una dintre figurile marcante ale mișcării pentru renaștere națională a românilor din Basarabia . Cunoscut datorită temperamentului său coleric, dar în special pentru limbajul său verbal deosebit de colorat și uneori agresiv. Este perceput drept un luptător consecvent pentru valorile naționale, fapt pentru care alegătorii săi trec cu vederea grosolăniile și modul incoerent, dar direct, de exprimare. Are de multe ori o exprimare cam încîlcită, însă exemplele de viață pe care le aduce, comparațiile sale, sînt pline de sens. Este apreciat pentru curajul său de a vorbi sincer, fără ocolișuri, chiar și despre problemele ce necesită mult tact și diplomație. Este simplu în abordări, însă de multe ori nu știe să-și controleze caracterul impulsiv, ceea ce îi joacă festa. Este modest, caracteristică ce o regăsim mai puțin la alți politicieni, cerîndu-și scuze atunci cînd consideră că a greșit. În probleme ce țin de istorie, limbă și „ocupație rusească”, de fiecare dată, are ceva de spus, neacceptînd alte puncte de vedere, care, în opinia sa, trunchiază adevărul.
Studiindu-i declarațiile verbale și reacțiile, am creionat deja ce tip de abordare și înțelegere a realității are domnia sa, vulnerabilitățile sale și modul de reacție al acestuia la stres. Mihai Ghimpu are un limbaj al trupului care dezvăluie mari contradicții vizavi de ceea ce acesta exprimă verbal. În majoritatea aparițiilor sale publice, domnia sa afișează un paralimbaj care demonstrează că nu este nicidecum cel care ar vrea să pară. Adică un om din popor, blajin și care spune doar adevărul.
În discursurile sale verbale, Mihai Ghimpu obișnuiește să utilizeze anumite „ticuri“ nonverbale, în special mișcări ale mâinilor, care demonstrează acest lucru. Astfel, ori de câte ori face băi de mulțime, Mihai Ghimpu afișează în permanență un anumit comportament care întruchipează siguranță și care vrea să demonstreze că „sunt unul dintre voi’’. Numai că acest limbaj nonverbal nu-i este caracteristic, ci este doar unul de ocazie (vezi anexa 1,imag.1).
Pentru un politician ca Mihai Ghimpu, stăpânirea comunicării nonverbale este crucială. Mulți se miră cum de a reușit Mihai Ghimpu să cucerească inimile a mii de moldoveni, iar apoi să-și păstreze, aproape nealterat, un uriaș capital de simpatie? Răspunsul este: fiindcă domnia sa este un maestru al comunicării nonverbale și un actor desăvârșit. Dacă s-ar conferi Oscaruri pentru politicieni, dumnealui ar avea destule statui în debara.
Comportamentul agresiv al domniei sale se poate manifesta prin diverse forme, de la violență verbală până la agresivitate fizică. Acesta este anticipat de obicei, de unele gesturi care trădează exprimarea autorității, desconsiderării, urii față de o persoană, grup prin utilizarea semnalelor nonverbale agresive, chiar și de către unii politicieni carismatici (vezi anexa 1, imag.2).
Semnalele făcute cu mîinile sunt considerate cele mai intelectuale gesturi umane care relevă gândirea narativă, relațiile între obiecte și asocierile de idei. Astfel, degetul arătător este cel mai intim legat de vorbire, participând activ, alături de cuvântul rostit, la comunicarea în fața unei persoane, dar mai ales la dezbateri publice. Poziția agresivă este exprimată prin gestul când palma este închisă, iar degetul arătător e întins.Ghimpu folosește gestul arătătorului întins, semn tipic pentru politicieni. Acesta devine o bâtă simbolică, prin care o persoană o amenință pe alta pentru a o supune. Degetul arătător este considerat un gest negativ, nepoliticos și disprețuitor. În acest context, prin gestul respectiv dl.Ghimpu vrea să atragă atenția asupra gravității situației. Mișcările de ciocan ale mâinii vor să transmită forță, unire, determinare, agresivitate chiar. Totodată, ele punctează ritmic discursul (vezi anexa 2, imag.3).
Gest făcut cu arătătorul îndreptat în jos. Semnifică locul unde dl.Ghimpu crede că este centrul de putere, adică exact locul unde stă el (vezi anexa 2, imag.4).
Fluturarea mâinii cu degetele răsfirate. În contrast cu pumnul strâns, care reprezintă forța unită a poporului, aceste degete răsfirate vor să sugereze o pluritate lipsită de forță și de sens. Capul este ușor dat pe spate, semnificând o atitudine de dispreț de desconsiderare (vezi anexa 3,imag.5).
Degetele strânse în formă de piramidă. Face referire la un lucru delicat, asupra căruia trebuie să ne concentrăm și pe care trebuie să-l abordăm cu gravitate (vezi anexa 3, imag.6).
Unul din cele mai puțin observate, dar, totodată și cele mai eficiente semnale nonverbale este transmis de palma omului. Utilizarea corectă a palmei îl poate investi pe om cu un anumit grad de autoritate și cu capacitatea de a-i dirija pe alții prin gesturi. În decursul istoriei, palma deschisă a fost asociată cu adevărul, onestitatea, supunerea, umilința. Au fost rostite multe jurăminte cu palma pe inimă, iar când cineva depune mărturie la judecătorie își ridică mâna cu palma deschisă. Biblia e ținută în mâna stângă, iar palma dreaptă e ridicată în sus ca să fie văzută și de membrii completului de judecată. Gestul "palmelor deschise" folosit de Mihai Ghimpu în comunicare arată celorlalți că nu ascunde nimic și creează o atmosferă de onestitate. În cazul în care una sau ambele mâini sunt deschise, atunci acesta este un semn bun că cealaltă persoană spune adevărul. În prezent, acest gest este larg utilizat pentru a duce în eroare (vezi anexa 4,imag.7).
Extrem de expresivă, fața umană are trăsăturile foarte mobile și „vorbește pentru ea însăși”, vocabularul ei are doar câteva cuvinte care să exprime multitudinea și diversitatea gesturilor sale. Dl Ghimpu aproape întotdeauna deține controlul asupra expresiilor sale faciale. Rictusul, adică schimonosirea feței poate arăta o stare de nesiguranță, inducând publicului ideea că vorbitorul nu cunoaște foarte bine ceea ce vorbește (vezi anexa 5, imag.8).
Omul este singurul animal care râde, nota filozoful francez Henry Bergson și sub rezerva descoperirilor ulterioare (râsul uman are multe în comun cu unele chemări ale animalelor), se poate afirma că râsul este parțial moștenit, parțial învățat, variază foarte mult ca formă, durată și intensitate și apare ca răspuns într-o situație emoționantă, jenantă sau amuzantă, acestea din urmă, specific umane.
Deși cartea de vizită a multor politicieni este zâmbetul, Mihai Ghimpu este mai retras la acest capitol. Studiindu-i aparițiile i-am surprins zâmbetul adevărat. Psihologii consideră că această sinceritate la politicieni apare doar în urma unor exersări psihice. Probabil, Ghimpu este capabil să-și creeze cu greu o stare de spirit pozitivă . Zâmbetul în acest caz atrage bunăvoința publicului, deoarece transmite apropiere, prietenie, siguranța de sine (vezi anexa 6, imag.9).
Vitalia Pavlicenco este o politiciană din Republica Moldova, președinte al Partidului Național Liberal și fost deputat în Parlamentul Republicii Moldova, în Legislatura 2005-2009. S-a născut la 29 octombrie 1953, în satul Grinăuți, Bălți. Are o imagine bine conturată și este una din cea mai longevivă politiciană din Republica Moldova. A făcut numeroase stagieri peste hotare și are experineță de lucru în jurnalism: la editura Știința, la agenția Moldova-pres, iar mai târziu a deținut postul de redactor șef al publicației „Mesagerul”. Rolul Vitaliei Pavlicenco în politică a fost și este de a lupta pentru renașterea națională a Basarabiei. Dna V. Pavlicenco merită pe deplin să fie apreciată în știința istorică drept una din personalitățile politice care au luptat activ pentru transparență, democrație autentică, restructurare și pentru renașterea națională a Basarabiei. Domnia sa este una din acele femei care a contribuit la adoptarea legislației lingvistice, tricolorului, imnului, stemei de stat a Republicii Moldova, a susținut pe deplin „Declarația de Independență a Republicii Moldova”. Activitatea politică a dnei V. Pavlicenco poate fi comparată cu lupta Elenei Alistar din perioada interbelică, prima femeie deputat în Sfatul Țării care a votat la 27 martie 1918 Unirea Basarabiei cu România.
Cu un spirit revoluționar și un curaj cum mai rar se întîlnește,Vitalia Pavlicenco este o politiciană sinceră, combativă și mereu gata de acțiune. Din acest punct de vedere, național-liberala se poate lua lejer la întrecere cu orice bărbat din politică și, la sigur, în majoritatea cazurilor ar învinge. Vitalia Pavlicenco are simțul politicului în sînge, iar calitățile sale înnăscute îl pot face invidios pe oricine. Prin stilul și tipajul bine conturat de femeie puternică Vitalia Pavlicenco este inconfundabilă (vezi anexa 7, imag.10) .
Cunoscută mai mult prin limbajul său verbal, discursurile sincere și credibile, prin claritatea și intensitatea mesajelor transmise ascultătorilor,Vitalia Pavlicenco este o adevărată oratoare care spune lucrurilor pe nume cu multă seriozitate. Avînd un stil de comunicare autoritar și un comportament mai dur, îi dă posibilitate să se diferențieze de colegele sale, știe exact ce are de spus și toate discursurile sale sunt exprimate cu mare atenție și rigiditate (vezi anexa 8 , imag.12).
Vitalia Pavlicenco, liderul Partidului Național Liberal este vizibilă în spațiul public o perioadă îndelungată șii este cunoscută prin stilul masculin pe care l-a adoptat și nu î-l abandonează, deși necesitatea unui relooking în cazul ei este evidentă. Imaginea sa vestimentară poate fi redusă la cîteva culori: alb, albastru închis și galben . Galbenul este o culoare simbolică pentru partidul pe care îl reprezintă. Costumul clasic de culori închise și bluza albă (uneori galbenă), coafura masculină, lipsa unor accesorii feminine aduc în prim plan o persoană hotărâtă, extrem de rigidă, fixată pe anumite valori, pentru care este gata să meargă până în pânzele albe. În cazul Vitaliei Pavlicenco aceste trăsături de caracter sunt atît de pronunțate, că o imagine vestimentară mai feminină, mai policromă, mai soft ar atenua duritatea și agresivitatea mesagelor verbale, i-ar echilibra personalitatea, ar micșora distanța față de electorat și i-ar aduce un plus de imagine ca și politician. Eleganța și feminitatea în vestimentație sunt două elemente cheie, care ar putea shimba imaginea Vitaliei Pavlicenco. Într-o societate cu o cultură politică în care stereotipurile patriarhale sunt încă foarte puternice femeia cu look masculin nu este agreată, ea într-un fel pretinde dea lua locul bărbatului și o face în mod ostentativ. În viziunea noastră șansele electorale ale acestei politiciene pot fi mărite inclusiv prin strategii de schimbare a imaginii exterioare din punct de vedere esthetic, prin angajarea unui stilist, pentru a pune în valoare calitățile personale (vezi anexa 7, imag.10).
Trebuie să menționăm că tot mai multi bărbați și femei politicieni de pe mapamond nu mai apelează la consilieri de comunicare, ci la serviciile consilierilor în imagine personală și profesională sau mai nou la serviciile de coaching. O problemă pentru Republica Moldova în acest sens ar fi lipsa resurselor finaciare pentru angajarea unor specialiăți în acest domeniu.
Referindu-ne la limbajul vestimentar al politicianului. Vestimentația poate spune despre un om mai multe lucruri decît propriile cuvinte. Vitalia Pavlicenco se identifică cu o vestimentația sobră și conservatoare, mereu poartă pantaloni și sacouri, ținute considerate de critici lipsite de stil, dar care demonstrează coerență și prudență, două dintre cele mai apreciate calități ale sale. Prin vestimentația sa Vitalia Pavlicenco arată dominație,rigurozitate, putere și exigență. Imaginea sa este percepută ca o reflectare a personalității sale: o femeie rațională, puternică și care nu își dorește nicidecum să atragă atenția prin stilul său vestimentar,ci mai degrabă prin vorbele sale (vezi anexa 7, imag.11) .
Coafura este elementul care îi pune în valoare personalitatea, care îi întruchipează femeia puternică, curajoasă, ambițioasă, dominantă și cu multe trăsături bărbătești (vezi anexa 8, imag.12).
În ceea ce privește limbajul trupului, remarcăm faptul că gesturile d-ei Pavlicenco se află în armonie cu mesajul pe care încearcă să îl transmită. Gesticulează puțin în discursurile sale, însă gesturile la care recurge sunt unele care punctează ideile, întăresc mesajul, denotând lejeritate și naturalețe în rostirea discursului. Comunicarea nonverbală indică faptul că oratoarea se simte confortabil în fața publicului. Vitalia Pavlicenco în discursurie sale folosește gestica mînilor și poziția capului. Astfel prin folosirea degetului arătător Vitalia Pavlicenco vrea să arate dominarea și puterea sa alături de cuvântul rostit la comunicarea în fața unei persoane, dar mai ales la dezbateri publice. Poziția agresivă este exprimată prin degetul arătător întins.Pavlicenco folosește gestul arătătorului întins, semn tipic pentru politicieni. Acesta devine o bâtă simbolică, prin care o persoană o amenință pe alta pentru a o supune. Degetul arătător este considerat un gest negativ și disprețuitor. În acest context, prin gestul respectiv dna Pvlicenco vrea să atragă atenția asupra unei probleme. Astfel transmițînd forță, unire și determinare.Totodată, el punctează ritmic discursul (vezi anexa 8, imag.13).
Un element care accentuează optimismul pe care îl emană în susținerea discursului este zâmbetul, pe care și-l păstrează atunci când vorbește despre spiritul de succese, despre sacrificiile politicienilor, despre speranță și progresul Republicii Moldova. În contrast cu acest optimism, există secvențe în care dna Pavlicenco își exprimă îngrijorarea față de cetățeni ei sau vorbește despre dificultatea măsurile economice luate de președinte. În acest context, microexpresiile pe care le putem remarca – ridicarea părții interioare a sprâncenelor, coborârea maxilarului, întinderea unghiului buzelor în jos – confirmă franchețea celor spuse (vezi anexa 9, imag.14).
Modul în care privim s-au suntem priviți are legătură cu nevoile noastre de aprobare, acceptare, încredere și prietenie. Chiar și a privi s-au a nu privi pe cineva are un înțeles. Mesajele ochilor și privirea sunt legate de gîndurile care le exprimă comunicatorul.Vitalia Pavlicenco în discursurile sale reușește suficient de bine să transmită mesajul și prin claritatea privirii, astfel mesajul devenind mult mai persuasiv și pe înțelesul tuturor. Deși femeile folosesc mai multe expersii faciale, în discursurile sale Vitalia Pavlicenco folosește mai puține gesturi în schimbul mai multor expresiilor verbale (vezi anexa 9, imag.15).
Poziția capului este tot atît de sugestivă ca și celelate gesturi. Astfel Vitalia Pavlicenco în aparițiile sale folosește capul în diferite poziții, dar cel mai vizibilă este poziția capului înclinat la dreapta s-au la stînga, ceea ce înseamnă bunăvoință din partea domniei sale , ascultare în înclinare la stînga care denotă scepticism, critică și îndoială (vezi anexa 9, imag.15).
Studiind acești doi actori politici și analizînd comunicarea verbală și nonverbală, am descoperit că există totuși diferențe și similarități dintre femei și băbați. Am observat că bărbații și femeile sunt totuși diferiți. Aspectul crucial al acestei diferențe în ceea ce privește felul în care comunică depinde de felul său de a fi. Pentru bărbați sensul de sine este definit astfel prin intermediul abilităților sale de a obține rezultate. El are obiective precise și le urmărește cu grijă ,stabilind strategii.Pentru femei sensul de sine este definit diferit,prin intermediul sentimentelor și calităților lor de a interacționa și a acționa.
O diferență vizibilă în comunicarea dintre cei doi este în relatarea unei probleme. S-a observat că dl Gimpu este mai linear în relatări lucru specific tuturor bărbaților,dna Pavlicenco tinde să dea mai multe detalii și să ofere mai multe informații decît este necesar,lucru comun tuturor femeilor.
Mihai Ghimpu are un limbaj destul de agresiv care dezvăluie mari contradicții vizavi de ceea ce vrea să exprime, obișnuește să utilizeze ,,ticuri’’ nonverbale în special mișcările mîinilor pentru fi înțeles mesajul. Vitalia Pavlicenco este sinceră prin limbajul său și prin claritatea mesajelor transmise, folosește mai puține gesturi în favoarea expresiilor verbale.
Comportamentul agresiv manifestat prin violență verbală și agresivitatea fizică caracteristic dlui Mihai Ghimpu, nu este valabilă și dnei Pavlicenco aceasta stăpînindu-și emoțiile prin expresiile faciale.
Vorbind despre similaritățile dintre Vitalia Pavlicenco și Mihai Ghimpu, putem menționa că sunt doi oameni cu același temperament și stil de comunicare ceea ce duce adesea la neînțelegeri și conflicte cu alți colegi. Am observat că dna Pavlicenco la fel și dl Ghimpu răspund cu nervozitate dacă le este reproșat ceva, ambii avînd un comportament agresiv în fața interlocutorului.
Contradicțiile verbale dar întreruperile sunt comune pentru ambii politicieni, punînd în lumină competiții pentru terenul discursiv declanșate atît de dl Ghimpu cît și de dna Pavlicenco, ambii avînd suprapuneri de informații în fața interlocutorului.
Deși cartea de vizită a multor politicieni este zâmbetul, Mihai Ghimpu este mai retras la acest capitol. Studiindu-i aparițiile i-am surprins zâmbetul adevărat dar care vine probabil în urma unor exersări psihice, ne fiindu-i caracteristic domniei sale la fel și în cazul dnei Pavlicenco.
Concluzii
Asemenea unui dans de perechi, comunicarea este un fapt social s-au colectiv, ea nu poate fi practicată în mod solitar, ci numai împreună cu ceilalți. Comunicarea include procedurile, normele și acțiunile prin care este folosită și organizată informația. Bunele abilități de comunicare includ gesturi atât verbale și nonverbale, însă limbajul corpului poate vorbi mai tare decât cuvintele. Cunoașterea oamenilor prin limbajul corpului lor poate fi foarte utilă în comunicare și înțelegere. Dar ori de câte ori vine vorba de a înțelege limbajul corpului, e clar un lucru : bărbații și femeile sunt considerați că vin de pe planete diferite, că bărbații se presupune a fi de pe Marte, iar femeile de pe Venus, existînd diferențe naturale în comportamente și comunicare. Unele dintre aceste diferențe sunt “pre-programate” la ambele sexe însă altele pot diferi foarte mult de la o cultură la alta. Înțelegerea limbajulul corpului este esențială pentru a înțelege alte persoane, însă uneori acestea sunt greu de observat.
În lucrarea de față am încercat să găsesc diferențele de gen în comunicarea politică din Republica Moldova, aceasta fiind o problemă actuală a științelor comunicării.
În primul capitol al lucrării am analizat conceptul de comunicare, tipologia, caracteristicile comunicării, inclusiv aspectele sale verbale și nonverbale.
În al doilea capitol am extins sfera teoretică a tezei ca produs al unei cercetări asupra relației dintre gen și comunicare, creînd o imagine a abordării diferențelor și similarităților de gen în comunicare așa cum se reliefează ele in literatura de specialitate.
Al treilea capitol l-am dedicat abordării genului în comunicarea politică, acesta reprezentînd esența reflexivă a cercetării (studiului de caz). În acest capitol am realizat descrierea cercetării pe care am întreprins-o pe tema diferențelor și similarităților de gen în comunicarea verbală și nonverbală a doi lideri politici reprezentativi din Republica Moldova și anume Vitalia Pavlicenco și Mihai Ghimpu.
Concluziile privind analiza diferențelor de gen în comunicare pun în lumină următoarele aspecte :
– Diferențele de sex nu pot fi contestate. Diferețele de sex nu pot fi suprapuse peste diferențele de gen. Genul depinde de anumite trăsături de caracter, de educație de cultură. Aceste diferențe nu sunt la fel de vizibile și nu pot îndreptății aprecieri de valoare și nu justifică discriminarea. Diferențele de sex și de gen se manifestă pregnant în procesul comunicării și al stilurilor de abordare. Ele au caracter cultural și manifestările depind de nivelul de cultură, de tradiție și de opțiunile personale.
– Femeile și bărbații sunt egali, în sensul în care ambele grupuri au libertatea deplină să facă orice își doresc, însă este evident că ei nu își doresc aceleași lucruri;
– Femeile pot discuta fără dificultate în grup, însă pentru bărbați este important ca fiecare participant să vorbească pe rând. Mai mult, în comunicarea cu femeile cea mai importantă este empatia, în timp ce atunci când ne adresăm unui bărbat este necesar să comunicăm foarte clar, enunțând fapte concrete.
În analiza comunicării verbale și nonverbale a unora dintre cei mai activi actori politici ai Republicii Moldova, Vitalia Pavlicenco și Mihai Ghimpu am constatat următoarele diferențe:
– O diferență vizibilă în comunicarea dintre cei doi este în relatarea unei probleme. Mihai Gimpu este mai linear în relatări lucru specific tuturor bărbaților, dna Pavlicenco tinde să dea mai multe detalii și să ofere mai multe informații decît este necesar,lucru comun tuturor femeilor.
– Mihai Ghimpu are un limbaj agresiv care dezvăluie mari contradicții vizavi de ceea ce vrea să exprime, obișnuind să utilizeze ,,ticuri’’ nonverbale în special mișcările mîinilor pentru fi înțeles mesajul. Vitalia Pavlicenco este sinceră prin limbajul său și prin claritatea mesajelor transmise, folosește mai puține gesturi în favoarea expresiilor verbale.
– Comportamentul agresiv manifestat prin violență verbală și agresivitatea fizică caracteristic dlui Mihai Ghimpu, nu este valabilă și dnei Pavlicenco aceasta stapînindu-și emoțiile prin expresiile faciale.
Dimensiunea de gen este foarte importantă în comunicare, mai ales în comunicarea politică. Interacțiunea verbal – nonverbal este evidentă, ea avînd o contribuție determinantă în împlinirea comunicării. Gesturile și imaginea, contribuind la influențarea discursului politic, din perspectiva spectacularului politic.Limbajul este cel care creează evenimentele politice, dă identitate locutorilor politici, instaurează și reinstaurează puterea de a spune, fiind, deopotrivă, instrument de influențare și influențat, la rîndul său.
Bibliografie:
Abric J. Psihologia comunicării –Teorii și metode. Iași: Polirom, 2002.204 p.
Adler. R., Rodman B. Understanding Human Communication. Oxford, New York: Oxford University Press, 2006. 576 p.
Beciu C. Comunicare și discurs mediatic. București: Comunicarea.ro, 2009.126 p.
Beciu C. Politica discursivă. Psihologie aplicată. Iași: Polirom,
2000.224 p.
Bougnoux D. Introducere în științele comunicării. Iași: Polirom, 2000.254 p.
Breton Ph. Manipularea cuvantului. Iași:Institutului European,
2009.227 p.
Chelcea S. Comunicarea nonverbală in spațiul public.București: Tritonic, 2004.119 p.
Chelcea S., Chelcea L. A. Comunicarea nonverbală: gesturile și postura. București: Comunicare.ro, 2008.323 p.
Chelcea S., Chelcea A. Comunicarea nonverbală: particularități culturale. București: Comunicare.ro, 2005.354 p.
Chiru I. Comunicarea interpersonală. București :Tritonic, 2003.121p.
Dinu M. Fundamentele comunicării interpersonal. București: All, 2008.303 p.
Domenach J.Propaganda politică. Iași: Institutului European,2004.125 p.
Drăgan I. Comunicarea – paradigme și teorii. București: RAO,2007.178p.
Drăgan I. Paradigme ale comunicării de masă. București : „Șansa” S.R.L., 1996.247 p.
Ducrot O. Dire et ne pas dire. Paris : Herman, 1992.157 p.
Dupu C. Conflict și comunicare. București : Gnosis, 2002.143 p.
Eco U. Apocaliptici și integrați – Comunicarea de masă și teorii ale comunicării de masă. Iași: Polirom, 2009.342 p.
Frumușani D. Semiotica, societate, cultura. Iași: Institutul European, 1999.192 p.
Garddol D., Swann J. Gender Voices. Oxford: B.Blackwell,1989. 214 p.
Gray J. Men, Women and Relationships: Making Peace with the Opposite Sex. New York: Quill, 2002.310 p.
Hall E. The Hidden Dimension. New York: Doubleday & Co, 1966.132p.
Hall J. Nonverbal sex differences: Communication accuracy and expressive style. Baltimore: The Johns Hopkins University Press 1984.224 p.
Handrabura L. Studiu:Gen și mass-media. Chișinău: Centrul „Parteneriat pentru Dezvoltare , 2007. 72 p.
Hartley P. Interpersonal Communication. London: Routledge, 1995. 215p.
Keith G.,Shuttleworth J. Living language : exploring advanced level English language. London :Hodder & Stoughton Educational, 2000.428p.
Lacombe F. Rezolvarea dificultăților de comunicare. București: Polirom, 2005.236 p.
Lakoff R. Language and Woman's Place. New York: Harper&Row, 1995.231 p.
Lee Kaid L., Bacha H. C. Encyclopedia of political communication. London: New York: New Delhi, 2008.149 p.
MacGhaill M.,Haywood Ch. Gender, Culture and Society. Contemporary Femininities and Masculinities. Palgrave: Macmillan, 2007.187 p.
Maigret E. Sociologie de la communication et des medias. Paris : Armand Colin, 2003.165 p.
Martin J., Thomas N.K. Nakayama. Intercultural Communication in Contexts. Oxford: Blackwell Publishing Ltd, 2008.265 p.
Mattelart A., Mattelart M. Istoria teoriilor comunicării. Iași: Polirom, 2001.179 p.
McQUail D. Comunicarea.Iași: Institutului European, 1999.238 p.
Messinger J. Interpretarea gesturilor: Cum să descifrezi limbajul trupului. București: Litera, 2010.198 p.
Mucchielli A., Corbalan J., Ferrandez V. Teoria proceselor de comunicare. Iași : Institutului European,2006. 275 p.
Pauwels L., Bergier J. Le Matin des Magiciens. Paris : Nemira, 2005.520p.
Prutianu Ș. Antrenamentul abilităților de comunicare. Limbaje ascunse, Iași: Polirom, 2005.180 p.
Prutianu Ș. Antrenamentul abilităților de negociere. Iași: Polirom, 2006.267 p.
Rogojinaru A. Comunicare, relații publice și globalizare. București : Tritonic, 2007.265 p.
Rotaru I. Comunicarea educațională – aspecte teoretice și demersuri aplicative. Timișoara : Brumar, 2008.358 p.
Rus F. Introducere în știința comunicării și a relațiilor publice. Iași: Institutului European, 2002.345 p.
Stacks D., Salwen M. B. Integrated Approach to Communication Theory and Research. London New York : Taylor & Francis Routledge, 2009.227 p.
Stancu Ș. Relații publice și comunicare. București: Teora, 1999.267 p.
Stoica D. Comunicare publică. Relații publice. Iași: Universitatea „Al.I.Cuza”, 2004.187 p.
Sullivan T. Concepte fundamentale din științele comunicării și studiile culturale. Traducere de Monica Mitarcă. Iași: Polirom, 2001.392p.
Tannen D. Gender and Discourse. New York:Oxford University Press,1994. 216 p.
Teodorescu G. Comunicare și opinie publică. Iași: Universitatea „Al. I. Cuza”, 1995.176 p.
Tran V., Stanciugelu I. Teoria comunicari. Bucuresti: Comunicare.ro , 2003.197 p.
Șerbănescu A. Cum gîndesc și cum vorbesc ceilalți – Prin labirintul culturilor. Iași : Polirom, 2007.200 p.
Ștefănescu S. Sociologia comunicării. Targoviște : „Cetatea de Scaun”, 2010.226 p.
Whitten P. Anthropology. Contemporary Perspectives. London: Allyn and Bacon, 2001.156 p.
Zemor P. Comunicarea publică. Iași: Institutului European, 2003.260 p.
Surse internet:
http://pnl.md/i (vizitat la 21.05.1014)
http://pl.md/ http://dexonline.ro/- (vizitat la 21.02.1014)
http://dexonline.ro/ (vizitat la 21.03.1014)
http://www.noi.md/md/news_id/36990 (vizitat la 06.06.14)
http://www.noroc.tv/emisiuni/video/ochiul_public/4824 (vizitat la 08.06.14)
http://literaturasiarta.md/printpress.php?l=ro&idc=150&idc1=363&id=1150 (vizitat la 06.06.14)
http://tribuna.md/2013/02/17/top-5-politicieni-oratori/ (vizitat la15.03.14)
http://www.scrigroup.com/management/cominicare/COMUNICAREA-NONVERBALA13474.php (vizitat la 15.03.14)http://www.amazon.co.uk/Living-Language-John-Shuttleworth/dp/0340939559
http://www.unibuc.ro/prof/anghel_p/docs/res/2011ianDiferente_de_sex_gen_si_cultura_in_comunicare_nov._2008_rev_de_as.doc (vizitat la 10.03.14)
http://zugo.md/cei-mai-carismatici-zece-politicieni-din-republica-moldova-1503 (vizitat la 06.06.14)
http://www.youtube.com/watch?v=ZFKsMT_2Ja8 (vizitat la 10.04.14)
Bibliografie:
Abric J. Psihologia comunicării –Teorii și metode. Iași: Polirom, 2002.204 p.
Adler. R., Rodman B. Understanding Human Communication. Oxford, New York: Oxford University Press, 2006. 576 p.
Beciu C. Comunicare și discurs mediatic. București: Comunicarea.ro, 2009.126 p.
Beciu C. Politica discursivă. Psihologie aplicată. Iași: Polirom,
2000.224 p.
Bougnoux D. Introducere în științele comunicării. Iași: Polirom, 2000.254 p.
Breton Ph. Manipularea cuvantului. Iași:Institutului European,
2009.227 p.
Chelcea S. Comunicarea nonverbală in spațiul public.București: Tritonic, 2004.119 p.
Chelcea S., Chelcea L. A. Comunicarea nonverbală: gesturile și postura. București: Comunicare.ro, 2008.323 p.
Chelcea S., Chelcea A. Comunicarea nonverbală: particularități culturale. București: Comunicare.ro, 2005.354 p.
Chiru I. Comunicarea interpersonală. București :Tritonic, 2003.121p.
Dinu M. Fundamentele comunicării interpersonal. București: All, 2008.303 p.
Domenach J.Propaganda politică. Iași: Institutului European,2004.125 p.
Drăgan I. Comunicarea – paradigme și teorii. București: RAO,2007.178p.
Drăgan I. Paradigme ale comunicării de masă. București : „Șansa” S.R.L., 1996.247 p.
Ducrot O. Dire et ne pas dire. Paris : Herman, 1992.157 p.
Dupu C. Conflict și comunicare. București : Gnosis, 2002.143 p.
Eco U. Apocaliptici și integrați – Comunicarea de masă și teorii ale comunicării de masă. Iași: Polirom, 2009.342 p.
Frumușani D. Semiotica, societate, cultura. Iași: Institutul European, 1999.192 p.
Garddol D., Swann J. Gender Voices. Oxford: B.Blackwell,1989. 214 p.
Gray J. Men, Women and Relationships: Making Peace with the Opposite Sex. New York: Quill, 2002.310 p.
Hall E. The Hidden Dimension. New York: Doubleday & Co, 1966.132p.
Hall J. Nonverbal sex differences: Communication accuracy and expressive style. Baltimore: The Johns Hopkins University Press 1984.224 p.
Handrabura L. Studiu:Gen și mass-media. Chișinău: Centrul „Parteneriat pentru Dezvoltare , 2007. 72 p.
Hartley P. Interpersonal Communication. London: Routledge, 1995. 215p.
Keith G.,Shuttleworth J. Living language : exploring advanced level English language. London :Hodder & Stoughton Educational, 2000.428p.
Lacombe F. Rezolvarea dificultăților de comunicare. București: Polirom, 2005.236 p.
Lakoff R. Language and Woman's Place. New York: Harper&Row, 1995.231 p.
Lee Kaid L., Bacha H. C. Encyclopedia of political communication. London: New York: New Delhi, 2008.149 p.
MacGhaill M.,Haywood Ch. Gender, Culture and Society. Contemporary Femininities and Masculinities. Palgrave: Macmillan, 2007.187 p.
Maigret E. Sociologie de la communication et des medias. Paris : Armand Colin, 2003.165 p.
Martin J., Thomas N.K. Nakayama. Intercultural Communication in Contexts. Oxford: Blackwell Publishing Ltd, 2008.265 p.
Mattelart A., Mattelart M. Istoria teoriilor comunicării. Iași: Polirom, 2001.179 p.
McQUail D. Comunicarea.Iași: Institutului European, 1999.238 p.
Messinger J. Interpretarea gesturilor: Cum să descifrezi limbajul trupului. București: Litera, 2010.198 p.
Mucchielli A., Corbalan J., Ferrandez V. Teoria proceselor de comunicare. Iași : Institutului European,2006. 275 p.
Pauwels L., Bergier J. Le Matin des Magiciens. Paris : Nemira, 2005.520p.
Prutianu Ș. Antrenamentul abilităților de comunicare. Limbaje ascunse, Iași: Polirom, 2005.180 p.
Prutianu Ș. Antrenamentul abilităților de negociere. Iași: Polirom, 2006.267 p.
Rogojinaru A. Comunicare, relații publice și globalizare. București : Tritonic, 2007.265 p.
Rotaru I. Comunicarea educațională – aspecte teoretice și demersuri aplicative. Timișoara : Brumar, 2008.358 p.
Rus F. Introducere în știința comunicării și a relațiilor publice. Iași: Institutului European, 2002.345 p.
Stacks D., Salwen M. B. Integrated Approach to Communication Theory and Research. London New York : Taylor & Francis Routledge, 2009.227 p.
Stancu Ș. Relații publice și comunicare. București: Teora, 1999.267 p.
Stoica D. Comunicare publică. Relații publice. Iași: Universitatea „Al.I.Cuza”, 2004.187 p.
Sullivan T. Concepte fundamentale din științele comunicării și studiile culturale. Traducere de Monica Mitarcă. Iași: Polirom, 2001.392p.
Tannen D. Gender and Discourse. New York:Oxford University Press,1994. 216 p.
Teodorescu G. Comunicare și opinie publică. Iași: Universitatea „Al. I. Cuza”, 1995.176 p.
Tran V., Stanciugelu I. Teoria comunicari. Bucuresti: Comunicare.ro , 2003.197 p.
Șerbănescu A. Cum gîndesc și cum vorbesc ceilalți – Prin labirintul culturilor. Iași : Polirom, 2007.200 p.
Ștefănescu S. Sociologia comunicării. Targoviște : „Cetatea de Scaun”, 2010.226 p.
Whitten P. Anthropology. Contemporary Perspectives. London: Allyn and Bacon, 2001.156 p.
Zemor P. Comunicarea publică. Iași: Institutului European, 2003.260 p.
Surse internet:
http://pnl.md/i (vizitat la 21.05.1014)
http://pl.md/ http://dexonline.ro/- (vizitat la 21.02.1014)
http://dexonline.ro/ (vizitat la 21.03.1014)
http://www.noi.md/md/news_id/36990 (vizitat la 06.06.14)
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Diferențe DE Gen ÎN Comunicarea Verbală ȘI Nonverbală (ID: 106642)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.