Diferente Culturale, Cauza sau Efect In Succesul Scolar

Introducere

Ființa umană se află în permanentă interacțiune cu ambianța socială și materială, cu semenii, cu natura pe care o cultivă, cu situațiile pe care le stăpânește, provoacă, anticipiează, rezolvă, precum și cu sine însuși în autoconducere, autoinstuire și autoeducație. Ceea ce se suprapune peste latura înnăscută devine prin repetare sau întărire o achiziție cu caracter de relativă permnență și se consideră învățare.

Învățarea se realizează prin multe activități așa cum sunt: însușirea unui vocabular, memorarea unui poem sau învățarea scrisului dar și prin însușirea unor prejudecăți sau preferințe, prin preluarea unor atitudini sociale, idealuri sau prin deprinderile culturale pe care le obțin din relațiile cu semenii.

Motivația stă la baza învățării școlare, face ca învățarea să se producă și să se autosusțină, este generatoare de energie și stimulatoare pentru noi experiențe de internalizare a valorilor. Se consideră că orice creștere a motivației în sensul de intensificare a unor stimuli externi adecvați are efect pozitiv asupra achiziției intelectuale.

Cultura presupune învățarea de către oameni a lucrurilor elementare pentru supraviețuire (copiii învață în mediul familial să meargă, să mănânce, să vorbească) apoi, în timpul dezvoltării individului ca ființă biologică și socială, acesta își însușește norme, atitudini, comportamente, care sunt dezirabile pentru cultura sa.

Cercetarea de față își propune să determine în ce măsură este influențată motivația pentru învățare de diferențele culturale existente între elevii a două etnii: romi și români.

Pentru a oferi o bază solidă cercetării am impărțit lucrarea în patru capitole.

Primul capitol intitulat Conceptualizarea culturii definește conceptul de cultură cu componentele lui, punându-se accent pe diversitatea culturală dintre romi și români.

Capitolul al II-lea prezintă o paralelă între cultura etniilor și cultura populației majoritare. Am urmărit să punctez principalele tradiții și obiceiuri în contextul în care, cultura reprezintă o componentă importantă în procesul învățării școlare.

În capitolul al III-lea, Motivația, premisă a succesului școlar am urmărit să determin factorii motivanți și factorii demotivanți pentru învățarea copiilor din cele două grupuri etnice.

Ultimul capitol, Diferențe culturale, cauză sau efect în succesul școlar urmărește să identifice modalitățile de stimulare a motivației pentru învățare în corelație cu diferențele culturale.

Capitolul I. Conceptualizarea culturii

I.1.Definiții ale culturii

Termenul de “cultură” a devenit un termen tehnic, fiind inclus în antropologia socială de către antropologul britanic Eduard B. Taylor. În lucrarea sa din 1871, “Cultura primitivă”, definește cultura ca fiind “acel complex care include cunoașterea, credințele, artele, drepul, morala, obiceiurile pe care și le-a însușit omul ca membru al societății.”

De-a lungul timpului, numeroși oameni, de la epigramiști, istorici, oameni politici, scriitori, poeți la specialiști în domeniul etnologiei, sociologiei, psihologiei,antropologiei au încercat să definească cultura și ceea ce presupune acest termen. Primii au definit “cultura” în cuvinte simple, pe înțelesul oricărui om, fără termeni de specialitate, dar, in esență, atingând aceleași puncte importante ca și specialiștii în domeniu.

Epigramistul roman George Petrone, definea foarte simplu cultura: “Ca bun școlar să iei aminte:/Cultura,cu adevărat,/ E tot ce-ți mai rămâne-n minte,/ După ce uiți ce-ai învățat.”, referindu-se la internalizarea tuturor componentelor culturii în atitudini și comportamente; viziune pe care o are și filozoful American B.F.Skinner:”Cultura este ceea ce rămâne în om când el a uitat tot.”

În jurul anului 1850, ofițerul britanic Lord Raglan, într-o formulare ușor haioasă dar, în esență adevărată, spunea despre cultură că ar fi “cam tot ce facem și maimuțele nu fac.”, înțelegând cultura ca un complex în care sunt integrate obișnuințele omului, pe care și le-a însușit fiind membru al societății, deosebirile care există între om și animal, creându-se o opoziție între natură și cultură.

Poetul francez Aime Cesaire spunea despre cultură că “ este totul. …felul în care ne îmbrăcăm, cum ne ținem capul, cum mergem, cum ne legăm cravata nu numai ce cărți scriem și ce case clădim.”

În viziunea lui Matthew Arnold, poet și filozof englez, “Cultura înseamnă să știi ce s-a spus și ce s-a gândit mai bun și mai valoros în lume”, acesta însemnând “lărgirea minții și a spiritului”, după cum vedea cultura primul prim-ministru al Indiei din 1947, Jawaharial Nehru, lucru care nu se poate face fără aflarea mai mult sau mai puțin conștientă a “esenței lucrurilor”, așa cum afirma în “Filosofia vârstelor”, Vasile Pârvan.

Și “cel mai iubit dintre pământeni”, cum a fost supranumit Marin Preda, în romanul cu același nume, din 1980, vedea cultura ca pe “o formă de viață prin care o colectivitate umană își valorizează forța creatoare”.

În general, definițiile care au fost date termenului de “cultură”, mai mult sau mai puțin științifice, pun în evidență saltul calitativ de la existența naturală la existența care se bazează pe valori. W. Lewis spunea despre cultură că este “ridicarea omului desupra stării naturale prin dezvoltarea și exercitarea puterilor spirituale și morale”.

În “The nature of culture”, antropologii americani, Alfred Louis Kroeber și Clyde Kluckhohn, însărcinați de UNESCO, în anul 1952, să descopere semnificațiile termenului de cultură, după o minuțiosă selectare, grupare, eliminare de confuzii din peste 140 de definiții găsite ale culturii, au concretizat cultura astfel: “Cultura constă din modele explicite sau implicite ale comportării și pentru comportare, acumulate și transmise prin simboluri, incluzând și realizarea lor în unelte. Miezul esențial al culturii constă din idei tradiționale, apărute și selecționate istoric și, în special, din valorile ce li se atribuie; sistemele culturale pot fi ,pe de o parte, ca produse ale acțiunii și, pe de altă parte, ca elemente ce condiționează acțiunea viitoare” sau “o serie de caracteristici distincte ale unei societăți sau grupă socială în termeni spirituali, materiali, intelectuali sau emoționali”.

I.2. Învățarea culturală

Cultura presupune învățarea de către oameni a lucrurilor elementare pentru supraviețuire (copiii învață în mediul familial să meargă, să mănânce, să vorbească) apoi, în timpul dezvoltării individului ca ființă biologică și socială, acesta își însușește norme, atitudini, comportamente, care sunt dezirabile pentru cultura sa.

Învățarea culturală se face prin interacțiune cu ceilalți, prin imitare, observare, păreri asupra vieții, învățarea limbii materne, prin preferința pentru o anumită activitate, prin modul de rezolvare a conflictelor. Toate acestea sunt învățate, asimilate în mod inconștient, prin comunicare și presupun schimburi interculturale în cadrul unor grupuri și instituții, precum școala, familia, biserica, anturajul. Multe dintre culturi au “învățături” extrase din proverbe, maxime, ușor de reținut și repetate până devin credințe ale acelei culturi: “Nu poți face vântul să bată dar poți fi în bătaia vântului”-proverb asiatic, care arată credința oamenilor că sunt conduși de soartă; sau din cultura românească: “Zgârcitul mai mult păgubește, iar leneșul mai mult aleargă”, subliniind importanța dărniciei și a hărniciei; “Gospodarul își face iarna car și vara sanie”, arătând că este de important să fii prevăzător și chibzuit.

Contactul și schimbul între culturi duce la necesitatea unei identități culturale, care se poate modifica, restructura și autoconstrui, pe baza unor valori existente în mediul integrator.

Putem vorbi despre o identitate națională, ca un dat ce îi este atribuit individului, independent de voința lui, de asemenea despre o identitate individuală, conștiința și recunoașterea de sine a individului, și despre o identitate socială, fiind un produs al individului în interacțiunea sa cu mediul existențial.

Cultura reprezintă o moștenire ce se transmite cu ajutorul codurilor de comunicație, cum ar fi gesturile sau cuvintele, scrisul sau artele. Ea poate fi asimilată prin diverse forme ale memoriei subiective (reflexe, cuvinte,imagini) dar și cu ajutorul memoriei obiective (obiecte, cărți, numere, reguli). Cele mai cunoscute procese de învățare culturală sunt enculturația și aculturația, la acestea adăugându-se și procesul de aculturație inversă.

Enculturația nu are la bază o învățare voită, ci este o învățare a tot ceea ce este valorizat social, liber și se desfășoară pe tot parcursul vieții. Ea presupune că un grup la care aderă un individ, modelează, impune chiar, anumite valori, un anumit standard specific grupului, opinii și credințe care nu lasă loc spre a fi discutate, ci adoptate în mod nedeliberat.

Integrarea socială a individului presupune socializare, raportul și interacțiunea individului cu diferiți agenți ai socializării, fie principali ( familia), fie secundari (școala, biserica), individual fiind nevoit să adopte comportamente acceptabile, pentru a elimina eventualele conflicte, adaptându-și comportamentul pentru o integrare optima.

Opusul enculturației îl reprezintă aculturația, care reprezintă un schimb cultural major între două culturi, producând restructurări considerabile asupra individului și al grupului. Înțelegem astfel că aculturația se referă la învățarea culturală prin care o cultură influentă, impune, în mod voit sau nu, regulile, valorile și normele sale, pattern-urile sale.

Datorită aculturației se produc schimbări specifice de ordin fizic, în funcție de zonă, climă; de ordin biologic (noi condiții de trai, de alimentație, boli); de ordin politic (anumite drepturi care sunt pierdute); de oridin economic (salarii, venituri realizate); de ordin cultural, referindu-se la educație, religie, limbă și de ordin social-noi relații, noi norme în societate.

Aculturația cunoaște câteva procese, dintre care amintim: reinterpretarea, însemnând păstrarea în privat a propriilor elemente culturale și însușirea în public a elementelor culturii influente(acest lucru fiind mai profund în prima generație); sinteza, referindu-se la încercarea unor modele noi, prin combinarea elementelor celor două culture (specific celei de-a doua generații) și sincretismul, care relevă apariția unei culturi noi ,din interacțiunea a două culturi.

Un ultim process de învățare culturală îl reprezintă fenomenul prin care o cultură neinfluentă, minoră, reușește să modeleze și să domine o cultură majoră, fenomen numit aculturație inversă.

Aceasta poate apare în momente de criză identitară dintr-un mediu, a unor situații sociale tensionate, fenomen care se poate observa și în țara noastră prin “țiganizarea limbii și culturii românești”(Patapievici, 1996),prin bădărănizarea vieții publice, prin muzică-manelele etc.

I.3. Componentele unei culturi

Cultura este un fenomen dinamic, care ne înconjoară tot timpul, fiind în mod constant jucat și creeat de interacțiunile noastre cu ceilalți, modelat de comportamentul învățării, stabilindu-se valori, norme și artefacte, care duc la constrângeri de comportament.

În lucrarea “Toward a General Theory of Action, din 1951, Talcot Parson, rezumă conținutul culturii în: norme, valori, credințe, simboluri. Cu simbolurile operează și valorile și normele și credințele. De exemplu, ne trimitem copiii la școală, pentru o pozitivă integrare în societate, simbolul fiind mobilitatea socială. Semificațiile culorilor pot fi diferite pentru anumite culturi: asiaticii din sud-est percep roșul în formă de cerc ca pe agresiunea japoneză din al doilea război mondial. Verdele îi reprezintă pe irlandezi dar în alte zone ale Europei, verdele reprezintă mișcarea ecologică și pacifistă. Anumite numere pot fi simboluri importante în anumite culturi. De exemplu, numărul 13 pentru creștini înseamnă ghinion, de la cei 13 participanți la “Cina cea de taină”, în timp ce pentru evrei, 13 este număr cu noroc, căci Dumnezeu are 13 atribute. Simbolurile politice și religioase pot fi reprezentative: o cruce în societatea arabă poate fi interpretată ca un atac la Islamism.

Cultura are și o componentă materială : artefactele, concretizate în opere artizanale, tehnici de gătit, cărți, arhitectură, tipuri de produse de consum și tehnologice, obiecte și stil de îmbrăcăminte etc.,care prin învățare culturală se păstrează și se valorifică.

Orice idee, comportament, simbol, credință, revelație religioasă, nu capătă valoare de componentă a culturii dacă nu este inclusă în activități comune, organizate. Astfel, cultura este strâns legată de instituții diferite (clan, familie, comunitate, națiune), cu ajutorul cărora omul își apără interesele, își realizează aspirațiile, creează legi și morale care îl apreciază sau îl pedepsește pentru greșeli.

Valorile culturii se referă la anumite idei despre ceea ce este important în viață, ceea ce e de dorit. Valorile culturale au caracter evaluativ și normativ, ele informează despre ceea ce este bun sau rău, drept sau nedrept, pozitiv sau negativ, adevărat sau fals, plăcut sau neplăcut. Ele sunt un ghid pentru percepțiile și comportamentele oamenilor și sunt dobândite prin învățare culturală.

Valorile culturale sunt “seturi de reguli organizate pentru a putea face opțiuni, a reduce nesiguranța și conflictele într-o societate data.”(Daisy Kabagama, 1993).

Normele, ca și componente ale culturii nu sunt altceva decât așteptări ale comportamentelor oamenilor, care sunt diferite de la o situație la alta și judecate drept correcte sau incorrecte. Fiecare cultură își impune diferit normele, prin sancțiuni scrise sau nescrise, care variază în funcție de normă și de importanța ei. Normele cele mai importante se transformă în legi, care, de asemenea, pot fi scrise sau nescrise.

Credințele fundamentale încorporează tot ceea ce este viața, esența vieții, a modului în care omul depășește problemele zilnice cu care se confruntă.

După P.A. Sorokin, cultura se bazează pe trei elemente care reacționează unele asupra altora: a) un grup constant; b)mijloace de comunicare; c)un conținut- semnificațiile, valorile, normele, artefactele.

I.4. Diversitate culturală

O dezvoltare a culturii moderne este cultura de grup, înțelegându-se grup minoritar, opus unei culturi majoritare.

Diversitatea culturală trebuie înțeleasă din prisma a două elemente: unul ar fi protejarea și stimularea cunoașterii și aprecierii pentru propria cultură, pentru rădăcini și pentru identitate iar al doilea, încurajarea deschiderii și interesului real pentru celelalte culturi, într-un spirit de toleranță și respect reciproc. De asemenea, diversitatea culturală se bazează pe schimburi și fluxuri de oameni, de idei și de bunuri și servicii culturale, un comerț echilibrat care să permită conservarea și promovarea diverselor manifestări culturale din lumea întreagă.

Diversitatea culturală trebuie să aibă criterii și modalități de promovare și dezvoltare cum ar fi : accesul la educație, știință și cultură; capital uman, cultural și social; noi relații urban-uman; emigrare și imigrare; patrimoniu cultural și turism cultural; proprietate, gospodărie și structură socială în mediul rural; reducerea disparităților regionale etc.

În încercarea de a îmbogăți dialogul intercultural este importantă atât recunoașterea cât și conștientizarea diferențelor dintre culturi.

Aceste diferențe culturale sunt asumate de membrii unui grup pentru a se identifica și diferenția față de ceilalți, problema identității culturale fiind acum un drept al fiecărei culturi și a membrilor ei . O comunitate care posedă origine, cultură, limbă comună și ai cărei membri împărtășesc conștiința apartenenței este considerată grup etnic.

Se poate vorbi de diferențe culturale între culturile naționale ale țărilor lumii, diferențe între diferite zone ale unei țări sau diferențe între grupurile etnice ce conviețuiesc pe teritoriul aceleiași țări, care impart același spațiu geografic. Astfel, putem spune că germanii se diferențiază de alte popoare fiind recunoscuți pentru marea lor capacitate de organizare dar și pentru răceala lor în relații interpersonale, pentru rigiditatea lor; hispanicii sunt recunoscuți pentru modul lor de vorbire accentuat, accelerat, tare, care dă impresia de ceartă, dar foarte sociabili; românii sunt recunoscuți ca fiind foarte primitori și darnici. Pe de altă parte, luând ca exemplu țara noastră și gândindu-ne la identitatea regională, observăm diferențe în diferitele regiuni ale țării în ceea ce privește arta culinară, colindatul și uratul de sărbători,elemente de vestimentație dar ne simțim uniți , ca făcând parte din aceeași cultură, prin identitatea națională, având aceeași limbă, religie, strămoși. Însă, pe teritoriul țării conviețuiesc mai multe grupuri etnice, care au altă tradiție culturală, cu limbă, obiceiuri proprii, dar care au dreptul la propria identitate culturală.

Individul se naște într-un grup etnic, nu îl alege, chiar dacă în acte este trecută o altă identitate, individul își însușește identitatea reală prin învățarea limbii, obiceiurilor, tradițiilor de la membrii grupului etnic în care s-a născut.

În aceată situație apare multiculturalismul, înțeles ca mai multe culturi prezente simultan într-o societate, problema actuală fiind promovarea culturilor minoritare la nivel institutional (școli, comunități locale). Această promovare nu se poate face fără schimburi între culturile coexistente, adică interculturalism.

Prin multiculturalitate se presupune înțelegerea, acceptarea și recunoașterea diferențelor dintre indivizii care aparțin unor culturi diferite dar care trăiesc în același spațiu și interacționează, implicit.

Interculturalitatea implică studiul diferențelor culturale și reprezintă un schimb între culturi, posibil prin acțiuni educative intenționate. Prin educație se poate cunoaște o altă cultură, diferită de cea majoritară dar și înțelegerea diferențelor ca valori, ca pe ceva bun din cealaltă cultură. Educația interculturală se studiază din sfera identității, diferenței și etniei; dimensiunii naționale a educației; a prejudecăților și a intoleranței/ toleranței; a diferențelor regionale față de cele naționale. În procesul acestei educații, comunitatea reprezintă pionul principal de sprijin între școală și familie.

Interculturalitatea presupune a conserva o anumită identitate, cu limbă, religie, tradiții, obiceiuri comune, iar pe de altă parte îndeamnă la întrepătrunderea culturilor, spre a naște o identitate comună, abandonarea unor valori și însușirea altora, prin aculturație, dezvoltând un dialog intercultural, cele două direcții fiind oarecum în opoziție.

Comunicarea interculturală investighează acele elemente ale culturii care influențează în cea mai mare măsură interacțiunea între membrii a două sau mai multe culturi, atunci când indivizii se află în situații de comunicare interpersonală.

Diversitatea culturală promovează idea de implicare civică- care să creeze o identitate colectivă, sentimentul apartenenței la un grup; de comunicare – care presupune interacțiuni între indivizi; de toleranță-necesitatea de a fi prietenos, cooperant ,afectuos și dispus la comunicare, toate acestea dezvoltând abilitățile interpersonale și interacțiunile pozitive ale indivizilor.

I.5.Concepte și factori care permit cunoașterea unei culturi

Un gest, un cuvânt, o privire, felul în care arătăm și interacționăm trezesc ecouri diferite. Gesturile si manifestările publice ale unui individ sau ale unui grup solicit actualizarea sau inventarierea unor modele de evaluare. Aceste acțiuni adesea grupează comunitatea în tabere. Indivizii sociali sunt preocupați să impună imaginea lor despre ceilalți, să-i convingă pe alții să gândescă la fel, produsul final fiind o anumită reprezentare socială de care adesea nu ne putem elibera. Indivizii acționează în funcție de imaginea lor despre realitate. Aplică un anumit tipar de gândire de fiecare de fiecare data când citesc oamenii, evenimentele, lumea înconjurătoare. Aceste tipare de gândire își propun să fie obiective, folosind achizițiile culturale din familie, școală, mediul socio –cultural frecventat, individul ramânând ancorat unui anumit stil de gândire al colectivității, fiind prizonierul contextului său cultural. Mediul ideologic fixează tipare de gândire și interpretare și îl influențează hotărâtor pe individ în construirea imaginii sale despre lume.

Imaginile despre lume construite influențează rapoartele interpersonale, fiind responsabile pentru fenomenele de intoleranță față de ceilalți, față de cei care gândesc, se îmbracă, se comportă altfel. Aceste imagini nu sunt altceva decât stereotipuri.

O percepție greșită, influențată de prejudecăți va duce la stigmatizarea unui individ sau grup și izolarea de grup sau comunitate, fiind principala cauză a conflictelor sociale și apariției marginalizării sociale. Când un individ nou apare într-un grup, cei din grup pot prevede identitatea sa culturală, astfel dezvoltându-se anumite așteptări și atitudini inconștiente legate de individual respectiv. Dacă individul arată o manifestare care-l diferă de restul grupului, decade și primește o etichetă negativă.

Prejudecățile sunt opinii sau atitudini ale membrilor unui grup față de alt membru sau grup. Ele sunt de cele mai multe ori bazate pe convenții verbale și sunt rezistente la schimbări.

Prejudecățile operează în special prin gândirea stereotipă, adica gândirea în termenii unor norme fixe și neflexibile. Stereotipia este adesea legată de o frustrare. Oamenii își eliberează furia asupra unor “țapi ispășitori”(persoane nevinovate), în mod normal, împotriva unor grupuri distincte și relativ lipsite de putere. De-a lungul istoriei, catolicii, evreii, negri africani, romii au jucat rolul de “țapi ispășitori”.

Discriminarea generează dezavantaje sociale și economice care conduc la ineficiență economică și inegalitate socială.

Conceptele comportamentale includ gesturi, înfățișare, poziția corpului, contact vizual, mișcările corpului, comportamentul atingerii, elemente paralingvistice(accent, intonație,ritmul vorbirii).

Atunci când oamenii vorbesc față în față, ei caută o reacție conștientă sau inconștientă, pentru a fi siguri că ceea ce spun este înțeles. Lipsa acestei reacții poate duce la o degradare a actului vorbirii. Contactul vizual este interpretat diferit în anumite culturi, de exemplu, în culturile asiatice, o femeie nu are voie să păstreze contactul visual decât cu soțul său, pe când în alte culturi este ceva normal, chiar o formă de respect. Strângerea de mână nu este permisă femeilor în culturile asiatice, ca și vorbitul tare, considerat o lipsă de educație, pe când în Europa, vorbitul în șoaptă ar putea fi interpretat ca ceva secretos și ar putea naște tensiuni.

Potrivit etnologului germano-american, Franz Boas, în opera sa ,,General Anthropology”, cunoașterea unei culturi, pe lângă conceptele amitite mai sus, implică mai mulți factori: mediul natural, vizând libertatea de acțiune a individului sau a grupului dar și limitele impuse; istoria-referindu-se la trecutul material dar și spiritual al culturii; psihologia- privește raportarea individuală sau colectivă la sistemul de valori al grupului și distribuția geografică a elementelor culturale, fiind necesară o analiză în detaliu a culturilor particulare în structurarea lor geografică.

Atunci când cultura este privită din perspectivă istorică se au în vedere bunurile, produsele, concretizate în: obiceiuri, filozofie, literatură, știință, muzică, arhitectură, concepții religioase, artele plastice etc. Prin descoperirea, analiza, studierea acestor bunuri obiectivate ale culturii, se poate spune că se cunosc normele și valorile unei culturi.

Fiecare grup etnic, cu limbă comună, datini, valori, atitudini comune și-a păstrat cultura proprie în mediul în care s-a dezvoltat. Acest mediu natural în care grupul etnic dăinuie în timp, îi oferă libertate de acțiune, de manifestare culturală, de dezvoltare și afirmare a componentelor culturii( valori, norme, artefacte, simboluri). Dar același mediu se dovedește a-i restricționa anumite comportamente, impunând limite ce trebuie respectate,în funcție de percepțiile oamenilor despre lume, în general.

Factorii psihologici care intervin în cunoașterea unei culturi se referă la raportarea individuală sau colectivă la sistemul de valori al grupului. Individul se naște și se dezvoltă in cadrul unui grup etnic, după modelul acestuia, cu interese și standarde proprii. Identitatea etnică este ceva cu care individul se naște, spre deosebire de identitatea națională care este ceva opțional, individul putând opta pentru o anume identitate națională în decursul vieții sau îi poate fi impusă. Identitatea etnică nu se poate modifica, ea având o bază solidă, constituită din obiceiuri și tradiții comune, limbă și religie comună.

O cultură etnică se bazează pe patru elemente: continuitate biologică, valori culturale împărtășite la nivelul întregii comunități; un spațiu de comunicare și interacțiune și o categorie culturală unică, prin acestea dovedindu-se prezența grupului în istorie.

Capitolul II. Cunoașterea și înțelegerea culturii etniilor în comunități mici- factor important în dezvoltarea psihologică a copiilor

De-a lungul istoriei, în spațiul românesc s-au așezat și și-au creat o patrie o serie de popoare care au contribuit, fiecare în felul său esențial, la profilul cultural românesc. Aflate într-un continuu echilibru între memoria locului de plecare, relațiile spirituale și politice cu acesta și nevoile practice ale vieții cotidiene, minoritățile naționale și-au creat o identitate proprie, în egală măsură menită să le păstreze coeziunea internă (căci aceasta creează o comunitate) și să le asigure rolul de partener de dialog cu majoritatea.

Diferențele culturale privind motivația învățării se explică prin valorile diferite pe care elevii le însușesc în familie în timpul copilăriei. Copilăria a fost și este recunoscută, ca o perioadă unică, distinctă față de alte perioade ale dezvoltării. Copilăria este perioada cea mai bogată în experiențe de învățare, pe care se clădește evoluția ulterioară. Copiii își construiesc propria modalitate de înțelegere a lumii. Ei învață interacționând cu adulții, cu cultura și mediul înconjurător.

II.1 Istoria și obiceiurile romilor

Conform surselor istorice, romii se află pe teritoriul Europei de la începuturile celui de-al doilea mileniu după Hristos. Angus Fraser arată că cea dintâi referire privind prezența rromilor în Europa vine, cel mai probabil, din textul hagiografic georgian : Viața Sfântului Gheorghe Ancoritul, scris la Mănăstirea Iberon de pe Muntele Athos, în jurul anului 1068. Opera relatează cum împăratul Constantin Monomachus, în anul 1050, bolnav fiind de ciumă, a invocat ajutorul poporului samaritean, descendenți ai lui Simon Magicianul, numiți athingani, notorii pentru preziceri și vrăjitorii, cu rugămintea de a distruge, prin vrăjitorie, animalele sălbatice din Parcul Philopation, bănuite că ar fi vinovate de îmbolnăvirea sa. Faptele prezentate anterior demonstrează că prezența rromilor în număr mare pe pământ european era o realitate încă înainte de anul 1050, iar meșteșugurile pe care le practicau, printre care vrăjitoria și arta vindecatului, erau binecunoscute.

În documentele de cancelarie domnească autohtonă, se pomenește despre rromi în anul 1385, într-un act de danie din partea domnitorului Dan Vodă către mănăstirea Voivodița din Țara Românească: ,, 40 sălașe de ațigani. În Moldova sunt menționați în 1414 ( dania lui Alexandru cel Bun) iar în Transilvania în 1442 ( privilegiul regelui Sigismund).

Există mai multe ipoteze și teorii asupra originii rromilor. Dintre acestea două sunt acceptate de către majoritatea istoricilor : a) originea egipteană, lansată de englezi și preluată necritic de mulți cercetători ( vezi denumirile : în engleză = gypsies, spaniolă = gitanos), dovedită de lingviști a fi falsă și originea indiană, care, în prezent, cumulează cele mai convingătoare argumente, fără a pune punct unor noi cercetări și ipoteze.

Prezența pe teritoriul României a fost explicată tot de către două teorii. Prima teorie îi aparține lui Mihail Kogălniceanu, care apreciază că rromii au pătruns pe teritoriul Principatelor Române prin nord-estul Moldovei ca robi tătărești. A doua teorie, cea sociologică, apreciză că toți rromii ajunși în actuala Românie au venit în două valuri: în primul val au intrat ca oameni liberi prin sudul Dunării, venind din Bulgaria și Serbia, iar cei veniți cu al doilea val au ajuns pe două căi: sudul Dunării și nord-estul Moldovei, ca robi tătărești.

Rrom este un cuvânt vechi al limbii rromani, a cărui semnificație este de ,, om de-al nostru, din etnia noastră ”și a fost folosit dintotdeauna pentru desemnarea apartenenței etnice a rromilor. Un alt termen folosit pentru acest popor este acela de țigan. Cuvântul țigan nu există în limba rromani fiind pe de o parte, o formă de heteroidentificare peiorativă a rromilor, iar pe de altă parte, este un termen neștiințific pentru desemnarea apartenenței etnice. Cuvântul ,,țigan” provine din limba gracă medie, din ,,athinganos” sau ,,athinganoy”, înțelesul fiind acela de ,,păgân”, de ,,neatins” sau ,,impur”. Cuvântul este atestat pentru prima dată în anul 1068, la o mănăstire din Georgia, în scrierea unui călugăr: acesta spunea că athinganoy este un grup de eretici, nomazi, cititori în stele și vrăjitori și îi sfătuia pe creștini să se ferească de aceștia.

În țările române, încă de la prima atestare din 1385, termenul de ațigan, care a devenit mai târziu țigan, desemna o stare socială, aceea de rob, nicidecum etnia. Treptat, cuvântul țigan a păstrat, în mentalul colectiv românesc și în limba română, un sens profund peiorativ cum demonstrează și următoarele zicale: ,, Nici țiganul nu-i ca omul, nici răchita nu-i ca pomul”, ,,S-a înecat ca țiganul la mal”, ,,A ajuns țiganul împărat și pe tată-său l-a spânzurat”, ,, Nu te țigăni!”.

Întreaga filosofie de viață a culturii tradiționale a rromilor se bazează

pe opoziția pur/„ujo” – impur/„mahrime”, puritatea rituală reprezentând respectarea ordinii și armoniei universale prin conformarea la model. Conceptul de pur, în cultura tradițională a rromilor, implică atât dimensiunea fizică, cât și pe cea spirituală, prima presupunând-o pe cea de-a doua, puritatea trupească nefiind altceva decât o reflectare – cauză și efect totodată – a purității morale. Corpul omenesc este considerat a fi împărțit în două: partea de la brâu în sus pură și partea de la brâu în jos impură sau spurcată.

În sensul conservării legilor purității, principiul de bază al educației tradiționale rrome este cel al lajimos-ului („rușine”), iar virginitatea fetei la căsătorie are valoarea unui sacrament, datorită faptului că se află la baza moralei rromani, a concepției de pur și impur și presupune un rit de inaugurare, de creație, ca și prima sarcină și nașterea.

Legea fundamentală a romilor este Rromanipen-ul – dharma rromilor –, sistem de norme, valori și concepte intracomunitare, care gravitează în jurul modelului de identitate al culturii tradiționale rrome: familia comunitară, acel tip de familie extinsă la nivel de comunitate, care se află într-o relație de dependență normativă și structurală față de comunitatea căreia îi aparține. Familia rromă este o famile-rizom, care își unifică rădăcinile într-o tulpină comună și, în spiritul unei filosofii epicureice a existenței, orientată exclusiv spre prezent, dezinteresată de istorie sau de experiența trecutului, singura istorie care o preocupă fiind istoria de familie, fiecare individ având datoria să-și cunoască genealogia, nu ca pe o obligație de studiu, ci în mod firesc, natural, prin relația cotidiană cu memoria familială conservată în cutume și tabu-uri.

În același spirit, al nevoii de conservare a purității ritualice a familiei, costumul tradițional rrom, atât la femei, cât și la bărbați, trebuie să susțină ideea conform căreia trupul uman este divizat în două părți, de la brâu în sus – partea superioară pură –, iar de la brâu în jos – partea inferioară impură; așadar, pentru a corespunde regulilor purității, costumul nu poate fi compus dintr-o singură piesă, ci numai din două piese, una care să acopere partea de sus a corpului, iar cealaltă care să acopere partea de jos a corpului.

Costumul tradițional al femeii rrome este compus din următoarele piese: i țoha (fusta), i katrința (șorțul), o gad (cămașa), o dikhlo (basmaua), le papucia (papucii). Fusta este spurcată, așadar nu se îmbracă niciodată pe cap, pentru a nu-l spurca, și nu trebuie să atingă lucrurile bărbatului. Femeile nu poartă rochii sau alte piese de îmbrăcăminte dintr-o singură bucată, pentru că nu delimitează corpul impur de cel pur, norma fiind să se traseze cu precizie linia de demarcație dintre partea de jos și cea de sus a corpului.

Pentru că partea de sus a corpului este pură, – „ujo” –, cămașa fiind și ea pură, femeile pot umbla cu pieptul semi-dezgolit și își pot alăpta copiii în public. În schimb, genunchii și gleznele, în acord cu impuritatea părții inferioare a corpului, se consideră a fi cea mai rușinoasă/indecentă parte a trupului omenesc – „but lajavo” –, ei trebuind să fie acoperiți întotdeauna, atât la femei, cât și la bărbați. De altfel, întreaga parte de jos a corpului trebuie să fie în permanență acoperită, atât la femei, cât și la bărbați: femeile rrome poartă fuste lungi, niciodată pantaloni sau fuste scurte; bărbații rromi poartă pantaloni lungi, niciodată scurți.

După meseria tradițională, structurile de organizare socială, obiceiurile de familie și sărbătorile calendaristice, romii se împart în mai multe ramuri.

Principalele neamuri de rromi din România sunt:

– boldenă (boldeni / florari) – rromi care, pe vremuri, se ocupau cu confecționarea florilor artificiale pentru coroane, coronițe, jerbe, iar astăzi vând flori și se ocupă cu negustoria în general;

– cărămidari / cărămizari – rromi care, tradițional, se ocupau de confecționarea cărămizilor din lut nearse (chirpici), proveniți din ursari, vătrași și rudari;

– fierari – rromi care, tradițional, se ocupau cu prelucrarea fierului, inclusiv cu feroneria și lăcătușeria, confecționau unelte din fier, legau căruțe în fier și potcoveau cai;

– gaboră (gabori) – rromi unguri, vorbitori de limbă maghiară, așezați mai ales în Transilvania și Banat, care, tradițional, se ocupă cu tinichigeria, dar astăzi fac și comerț ambulant cu covoare, cuverturi, obiecte casnice;

– xoraxané (turci) – rromi turci musulmani, vorbitori de limbă turcă, profund influențați de cultura turcă, așezați mai ales în Dobrogea;

– xanotară (spoitori) – rromi care, pe vremuri, se ocupau cu spoitul sau cositorirea vaselor din metal, iar astăzi recuperează metale feroase și neferoase;

– kïkavară (căldărari) – rromi a căror meserie tradițională este prelucrarea aramei / cuprului, din care fac cazane, căldări, tăvi, ibrice;

– lăutari – rromi muzicieni, mai ales instrumentiști, proveniți mai ales dintre ursari și vătrași;

– lovară (lovari) – rromi unguri, vorbitori de limbă maghiară, așezați mai ales în Transilvania și Banat, care se ocupau, în trecut, cu geambășia / negustoria de cai;

– rićhinară (ursari) – rromi care, pe vremuri, se ocupau cu „umblatul” cu ursul, apoi, prin reconversie profesională, au devenit fierari (prelucrează fierul), pieptănari (prelucrează osul și cornul și confecționează piepteni și alte obiecte din os și corn), ciurari (prelucrează pieile de animale și confecționează ciururi și site) și lăutari;

– rromungre (romungre) – rromi unguri, vorbitori de limbă maghiară, profund influențați de cultura maghiară, așezați mai ales în Transilvania și Banat;

– rudari – rromi care, în majoritatea lor, și-au pierdut limba maternă și cultura rromani tradițională, sunt profund influențați de cultura românească și se ocupă cu prelucrarea lemnului, confecționând linguri, fuse, furci, albii, mobilier, împletituri din nuiele; – rupunară (argintari) – rromi care, tradițional, se ocupă cu prelucrarea argintului și aurului și fac în special bijuterii și alte obiecte de podoabă;

– vătrași – rromi asimilați / aculturați, sedendarizați cu multă vreme în urmă, care și-au pierdut limba maternă și cultura rromani tradițională și sunt profund influențați de cultura românească.

Ocupațiile tradiționale ale romilor au și au avut o contribuție deosebită în constituirea patrimoniului românesc și, de ce nu, la modernizarea României.

Romii fierari sunt meseriași pricepuți, meseria lor a fost descrisă de Jannine Auboyer în felul următor: „fabricau cu aceeași perfecțiune arme și zale ușoare, foarfeci de unghii și instrumente de chirurgie. Pentru agricultori, ei făceau brăzdare de plug, lanțuri, cazmale, țepuși de mânat boii; dulgherii veneau de asemenea să cumpere de la ei securi, ciocane, fierăstraie, burghie și cuie de lemn. Vânătorii contau printre clienții lor asidui, cerându-le cuțite, brice, iar croitorii își procurau ace” . Tot Jannine Auboyer spunea despre ei că au introdus în România butucul cu șină la roată, potcoavele de fier și șina aplicată peste colacul roții.

Îndeletnicirile romilor au adus reale contribuții la creșterea productivității. Numai dacă luăm drept exemplu uriașul progres făcut prin înlocuirea brăzdarului de lemn cu cel de fier sau introducerea sapelor, cazmalelor și a lopeților de fier. Aceste unelte noi, mai ușoare, mai rezistente au dus la o creștere exponențială a producției agricole.

Meșterii romi au influențat și mobilierul țărănesc fiind autorii mobilierului rudesc, mobilier unicat în gospodăria țărănească. Acesta conține piese specifice așa cum sunt: masa joasă, rotundă, făcută dintr-un blat gros și trei picioare însoțită de scăunele joase rotunde sau pătrate, cu față ușor scobită și simple, cele mai multe fără ornamente. Un alt element de mobilier care a devenit tradițional românesc și care este făcut de romi este masa înaltă cu ladă sau cu un sertar secret, ascuns vederii.

Cea mai cunoscută și mai admirată meserie tradițională a romilor a fost și este lăutăria. Romii știu, ca nimeni alții, să transmită prin cântec ethosul poporului lor sau al zonei în care au trăit. Muzica lăutărească este cântată și în limba romani dar și în limbile auditoriului generând un proces simbiotic.

Odată cu recunoașterea poporului rromilor, la nivel european și mondial, ca minoritate națională sau etnică, mișcarea de afirmare identitară a rromilor a început construcția unei națiuni modern rromani, non-teritoriale, non-statale, transfrontaliere, marcată de o viziune comună, unitară, asupra statutului rromilor în lumea contemporană. Aceasta este reprezentată prin simbolurile de referință ale oricărei națiuni: Ziua Internațională a Rromilor – 8 Aprilie –, celebrată în toate țările, inclusiv în India, steagul mondial al rromilor, cu jumătatea superioară albastră, simbol al cerului senin, jumătatea inferioară verde, simbol al câmpului înverzit, iar la mijloc cu o roată roșie, simbol al nomadismului, dar și al rădăcinilor indiene ale rromilor, roata fiind preluată de pe steagul Indiei, ca arhetip al ciclului vieții și al morții „chakra”/„samsara”, și imnul internațional al rromilor „Gelem, gelem” („Am tot umblat”), care vorbește despre nomadism și despre Holocaust – în limba rromani, „Samudaripen” (uciderea tuturor) –, hotărâte la cel dintâi Congres Internațional al Rromilor, pe 8 aprilie 1971, la Londra, limba literară comună rromani, limbă scrisă, cu un alfabet standard unitar, instituit prin decizia Congresului internațional al rromilor, pe 8 aprilie 1990, la Varșovia.

II.2. Importanța culturii în procesul învățării școlare

Cultura reprezintă ansamblul de valori, cunoștințe, norme, credințe și practici împărtășite de un grup de oameni în cadrul vieții lor sociale, incluzând, la nivelul subconștientului, un orizont de așteptare specific referitor la gândire, sentimente / emoții și acțiune. Cultura este unul dintre cei mai importanți factori de care trebuie să ținem cont când interacționăm, când facem referire la problematica socială și la un proces al predării – învățării eficient.

Grupurile marginalizate cultural, de pildă minoritățile etnice sau naționale stigmatizate, precum minoritatea rromilor, au fost excluse de la normarea valorilor de către cultura dominantă, de aceea aceasta din urmă este cea care ar trebui să se angajeze în reconstrucția identitară a minorităților, inclusiv prin pozitivarea diferenței culturale și a valorilor identităților minoritare.

Cum trăim într-o societate multiculturală, este esențial să se țină cont de faptul că apartenența culturală are un rol fundamental în dezvoltarea individului, începând cu cei dintâi pași din copilărie. Societățile multiculturale sunt realități ale lumii contemporane, în care oamenii aparținând diferitelor grupuri etnice, religioase, profesionale, de vârstă etc. intră în contact aleatoriu atunci când situațiile concrete ale coexistenței o impun. Diferite grupuri socio-culturale trăiesc într-un spațiu fizic / geografic comun, fără a-și propune în mod explicit să comunice, să coopereze sau să facă schimb de valori. Pluralismul cultural nu exclude însă existența unui set comun de valori, norme și principii care se află la baza identității civice în spațiul fizico-social respectiv. În context multicultural, grupurile implicate dezvoltă o acceptanță reciprocă de tip pasiv, prin intermediul căreia mai multe culturi conviețuiesc în același spațiu / mediu, fără a avea conflicte, dar și fără a dezvolta relații permanente și consistente.

Barierele culturale dintre minoritățile naționale și populația majoritară pot fi depășite prin incluziunea etno – educațională. Incluziunea etno-educaționlă transformă școala într-un spațiu al egalității culturilor și al schimbului intercultural care presupune un proces de învățare mutuală și garantează dialogul echitabil între culturi.

Incluziunea etno-educațională a rromilor în școală se poate realiza prin introducerea elementelor de cultură rromă în trunchiul comun al educației formale pentru toți elevii după următoarele exemple: la istorie – introducerea istoriei, culturii și elementelor de limbă rromani în curriculum-ul obligatoriu; la literatură – introducerea unor exemple de opere literare ale scriitorilor rromi; la geografie – prezentarea migrației romilor și a națiunilor non-teritoriale, între care și rromii; la educație civică – abordarea problematicii diversității culturale din societate, a stereotipurilor interetnice, a reprezentărilor sociale și prejudecăților referitoare la rromi, a discriminării și modurilor de prevenire și combatere a acesteia.

II.3. Familia și rolul ei în educația copiilor

„Familia este asocierea stabilită în mod natural pentru satisfacerea nevoilor

zilnice ale omului.” Aristotel

Conceptul de familie apare în vocabularul timpurilor îndepărtate pe filiera latină, de la complexul termen “famulus” care, în primă fază, desemna sclavii aparținând cetățeanului roman, iar, mai târziu, s-a extins și asupra persoanelor aflate sub stăpânirea lui, respectiv asupra descendenților și soției acestuia.

Din perspectiva sociologică, familia este instituția fundamentală în toate societățile. „ Familia este un grup social relativ permanent de indivizi legați între ei prin sânge, origine, căsătorie sau adopție care împărtășesc responsabilitatea primară pentru reproducerea și îngrijirea membrilor societății.

Familia reprezintă nucleul instrumental fundamental al structurii sociale mai largi, în sensul că toate celelalte instituții depind de influențele acesteia”

Familia este un grup de persoane constituit pe baza unor legături de căsătorie, de sânge, de adoptare. Este legătura dintre soț și soție, mamă și tată, între părinți și copii, frați, surori, părinți. Familia nucleară sau elementară reprezintă grupul format din mamă, tată și descendenții imediați (copiii lor). La naștere, copilul găsește căldura și hrana necesare vieții, dar și un nume, o limbă, o cultură care vor face din el un pui de om. El moștenește, deci, patrimoniul genetic al părinților, dar moștenește, de asemenea, și un patrimoniu cultural: bunuri ale familiei, un anumit mod de a face, de a spune, de a fi – care-l modelează, îl ajută să crească, să devină om.

Așa cum spune și expresia: ,, cei șapte ani de acasă!”, perioada optimă educației și pentru formarea caracterului psiho- social este copilăria. În această perioadă se primesc sfaturi, noțiuni educative, se dezvoltă aptitudinile și se formează deprinderile de viață sănătoasă. Copilul primește primele sfaturi și noțiuni educative, își dezvoltă aptitudinile și își formează primele deprinderi de viață sănătoasă. În familie copilul primește bagajul educativ.

Părinții sunt primii profesori din viața copilului lor și pun bazele educației acestora. Își pun amprenta pe dezvoltarea lui. Atunci când ajunge în colectivitatea școlară, părinții își păstrază rolul primordial pe care îl au în viața copiilor lor, implicarea lor fiind direct proporțională cu reușita școlară a copilului.

În timpul învățământului preșcolar, părinții se pot implica în educația copilului prin participarea la diferite activități, cunoscându-i prietenii și păstrând un contact direct cu educatoarea.

Și în anii de școală, implicarea părinților este direct proporțională cu atenția pe care o acordă copilul școlii. Copilul poate fi sprijinit prin diferite modalități: poate fi ajutat să rezolve unele teme, la verificarea temelor și o strânsă colaborare cu profesorii.

Drept urmare, familia are un rol covârșitor și influențează în mod direct dezvoltarea copilului. Părinții trebuie să conștientizeze rolul pe care îl au în educația copilului lor și trebuie să le ofere un sprijin real pentru ca aceștia să-și construiască un viitor de succes.

Capitolul III. Motivația, premisă a succesului școlar

Omul desfășoară mai multe activități: învață, colecționează, călătorește, își ajută semenii, etc. O trăsătură comună a acestor activități este motivația. Cunoașterea motivației unei persoane reprezintă de fapt, răspunsul la întrebarea ,, de ce întreprinde acea activitate?”.

Motivația exprimă faptul că la baza conduitei omului, fie ea de cunoaștere sau practic acțională, se află întotdeauna un ansamblu de mobiluri: trebuințe, atracții, emoții, acțiuni, fapte și atitudini.

Motivația învățării alături de aptitudini și de trăsăturile de personalitate ale elevului, reprezintă cei mai importanți factori interni, determinanți pentru randamentul școlar.

Învățarea școlară este activitatea de organizare și autoorganizare a experienței, de construcție și reconstrucție a personalității elevului, de formare și autoformare a propriei individualități bio-psiho-socioculturale. Este o activitate planificată, un model de acțiune dinamică, un plan de acțiune prin care se reconstruiește și dezvoltă sistematic cunoștințe, idei și moduri prin care putem fundamenta, examina și valida adevăruri.

La baza învățării școlare stă Legea motivației care arată că învățarea școlară este esențial motivată și orientată spre cunoaștere, spre sensibil, spre rațional și comunicativitate. Învățarea se produce și se autosusține prin motivație pentru că, motivația este cea care generează energie și stimulează individul pentru atingerea de noi experiențe.

III.1. Definiție. Componente, funcții și tipuri ale motivației

Motivația desemnează ansamblul factorilor care declanșează activitatea omului, o orientează selectiv către anumite scopuri și o susține energetic. Motivația cuprinde totalitatea mobilurilor care, în calitatea lor de condiții interne ale persoanei, determină, orientează, organizează și potențează intensitatea efortului în activitate.

Motivația reprezintă un proces de selectare și evidențiere a interacțiunii dintre stimulii interni și cei externi în vederea realizării unei acțiuni. Motivația diferă în funcție de tipul de personalitate, temperament, interese, aspirații, convingeri, ideal, concepție despre lume și viață, mediu, ereditate.

Prin motivație se înteleg: ,, Procesele fiziologice și psihologice responsabile de declanșarea, menținerea și încetarea unui comportament, ca și de valoarea apetitivă sau aversivă conferită elementelor de mediu asupra cărora se exercită acel comportament.”

Motivația reprezintă totalitatea cauzelor interne care pot determina conduita.

Componentele motivației se numesc factori motivaționali sau trebuințe. Acestea sunt: trebuința, impulsul, dorința, intenția, valența, tendința, aspirația și interesul.

Trebuința este un act de semnalizare a modificărilor care intervin în sistemul organic și în sistemul personalității. Trebuința semnalizează cerințele de reechilibrare sub forma unor stări și imbolduri specifice.

Psihologul American A. Maslow organizează trebuințele într-o structură cunoscută sub denumirea de piramida trebuințelor. Cele șapte categorii de trebuințe sunt: trebuințe fiziologice, trebuințe de securitate, trebuințe de apartenență și dragoste, trebuințe de apreciere și stimă, trebuințe de cunoaștere, trebuințe estetice, trebuințe de autoactualizare, de autorealizare și valorificare a potențialului propriu.

Impulsul precede trebuința și este trăit ca o stare de activare, de pregătire a acțiunii. Impulsul se datorează apariției unei excitabilități a centrilor nervoși.

Din punct de vedere psihologic, dorința reprezintă conștientizarea trebuinței. Dorința orientează către un scop, este voluntară și poate fi controlată.

Calitatea pe care o dobândește obiectul în relațiile dinamice dintre organism și obiectele care intră în sfera satisfacerii trebuințelor, reprezintă valența. Se consideră ca valența unui obiect este proporțională cu stimularea.

Motivația reprezintă factorul care furnizează energia necesară oricărui tip de activitate, în cazul elevului aceea de învățare. În acest caz, devine o condiție a învățării eficiente și explică nu numai performanța ci și dinamica performanței.

Principalele funcții ale motivelor învățării sunt:

Orientarea, susținerea și determinarea eforturilor cu scopul atingerii unor obiective personale sau fixate de adulți,

Concordanță cu cerințele sociale,

Surse de energie pentru întreaga activitate psihică.

Din punctul de vedere al criteriului motiv-învățare-scop, motivația se diferențiază în motivație extrinsecă și motivație intrinsecă. Motivația este extrinsecă atunci când scopul învățării este extern: cerințe familiale, sociale, profesionale, etc. În situația în care scopul activității este intern: interese, sentimente, aspirații, convingeri, elevul învață pentru că activitatea ca atare îi dă satisfacție și motivația este intrinsecă.

III.2. Relația școală – familie

Educația se desfășoară atât în familie cât și în școală. Activitatea de acasă este o continuare a activității pedagogice de la școală și invers – activitatea de la școală este o continuare a activității de acasă. Acesta este motivul principal pentru care cei doi factori au datoria de a cunoaște obligațiile celuilalt și de a se sprijini reciproc.

Adoptarea unor atitudini de aprobare a sarcinilor școlii, pentru a nu crea dificultăți de înțelegere la copii, pentru a evita caracterul duplicitar și dezorientarea, este un comportament cotidian important pentru fiecare părinte, inclusiv în vederea creării unui front educativ unitar cu școala. Timpul calitativ acordat copiilor, discuțiile libere și deschise care să se soldeze cu acceptarea punctelor de vedere cerute, manifestarea interesului permanent pentru ce și cum se întâmplă în școală, afișarea disponibilității de implicare în rezolvarea problemelor școlii sunt acțiuni absolut necesare pentru fiecare părinte.

Familia a avut întotdeauna o influență decisivă asupra educației, ea este capabilă să reacționeze și să contribuie la dezvoltarea societății. În familie se consolidează relațiile dintre generații, care sunt de o importanță crucială pentru evoluția societății umane.

Școala și familia sunt principalii factori care ajută copilul în desăvîrșirea propriei educații și este nevoie de comunicare pentru o bună colaborare . Familia nu are doar rol biologic și obligația de a-i hrăni sau îmbrăca pe copii, ci are și o datorie morală aceea de a contribui activ la educația lor. Această sarcină nu aparține în exclusvitate școlii. Familia oferă copilului primele informații despre lumea ce îl înconjoară, primele norme și reguli de conduită, dar și climatul social și afectiv necesar trebuințelor și dorințelor sale.

Acest tip de relație este hotărâtoare și prin faptul că familia mediază și condiționează comunicarea cu celelalte componente sociale, în special cu școala.

Cercetătorii în domeniu susțin că școala și familia sunt cei doi poli de rezistență ai educației care contribuie prin mijloace specifice la formarea copilului. Familia este prima școală a copilului. Ea este cea care răspunde de trebuințele elementare și de protecția copilului, exercitând o influență atît de profundă, încât urmele ei rămân, uneori, întipărite pentru toată viața în profilul moral-spiritual al acestuia.

Familia ocupă un loc aparte în sistemul instituțional al educației. Acțiunea ei pe întreaga perioadă a dezvoltării include și toate laturile formării personalității. Ea reprezintă unul dintre mediile de socializare și educare cele mai complete, datorită posibilității de a-l introduce pe copil în cele mai variabile situații și de a acționa asupra lui prin cele mai complexe și firești mijloace. Lipsa de colaborare duce spre un eșec și, din nefericire, cel învins este copilul, cel căruia dorim să-i oferim tot ce este mai bun. În contextul social-economic actual, desprindem două condiții contradictorii: părinții sunt îngrijorați de viitorul copiilor lor, dar, concomitent, nu au timp și răbdare să acorde problemelor acestora atenția necesară. Relația lor cu școala este ignorată sau evitată, acțiunile educative ale celor două instituții, școala și familia, desfășurându-se oarecum separat. Este o sarcină a școlii, a personalului didactic, să identifice situațiile problematice, să dirijeze strategiile educative ale familiei în favoarea elevului și, mai ales, să conștientizeze faptul că parteneriatul școală-familie este determinant în obținerea performanțelor școlare și asigurarea unei vieți de calitate copilului.

În prezent, Ministerul Educației Naționale, face eforturi pentru implicarea familiei la școală. Conform Regulamentului Școlar părinții se pot implica în luarea deciziilor cu privire la școală prin mai multe modalități: fiind membri în Consiuliul de Administrație al Școlii, fiind membrii ai Comitetului de părinți și fiind membri ai Asociației de Părinți.

În relația dintre reprezentanții școlii și reprezentanții familiei pot fi întâlnite divergențe privind:

Statutul și responsabilitatea familiei privind educația copiilor;

Libertatea părinților de a alege școala;

Impactul mediului din familie asupra rezultatelor școlare ale elevului;

Datoria parentală și randamentul pedagogic;

Gradul de participare al părinților la gestionarea și în procesul decizional al școlii.

Referitor la colaborarea cu școala, părinților li se fac următoarele reproșuri:

Critică cu impertinență școala;

Nu vin la întâlnirile anunțate;

Lipsa de responsabilitate, așteaptă înițiativă din partea profesorilor;

Manifestă preocupări excesive pentru notele copilului;

Nu își cunosc importanța, funcțiile și rolul pe care le au în viața copilului;

Au contacte limitate cu școala, vin la școală numai în situații excepționale ;

Sunt conservatori și au reacții negative la ideile noi.

Și profesorilor li se fac reproșuri privind colaborarea cu familiile elevilor așa cum sunt:

Dificultăți în a stabili relația cu adulții, deseori îi tratează pe părinți ca pe copiii lor și nu ca pe parteneri în educația copilului

Definesc imprecis rolul de profesor și oscilează între autonomia tradițională și noile prespective ale parteneriatului

Lipsă în pregătirea privind relația școală – familie.

Problematica relației familie-școală, îmbracă un aspect particular atunci când se referă la minoritatea romilor. În cazul familiilor de romi, sărăcia, lipsa de cultură a părinților și subdezvoltarea reprezintă o barieră între școală și familie care se resfrânge asupra învățării și a randamentului școlar. Acestea, generează preocuparea familiilor și a elevilor pentru asigurarea satisfacerii nevoilor de bază, a confortului psihologic și de securitate. Participarea și interesul pentru învățare se manifestă după ce nevoile de bază sunt depășite. Aceste probleme pot fi rezolvate, în primul rând, prin politici socio-economice de eradicare a sărăciei.

Condițiile materiale și sprijinul pe care majoritatea romilor îl pot oferi copiilor lor sunt net inferioare celor oferite de părinții români. Cadrele didactice au deseori tendința de a acuza părinții romi de dificultățile școlare ale copiilor lor.

Un număr mare dintre ele consideră că tot ce pot face este să aștepte ca părinții romi „să-și schimbe atitudinea și comportamentul” pentru a se conforma cerințelor impuse. Este evident însă că în majoritatea cazurilor o asemenea așteptare este nerealistă. Soluția ar putea fi găsită împreună, prin stabilirea unei comunicări reale, pornind de la înțelegerea reciprocă a punctelor de vedere. Este firesc ca acest proces să fie inițiat de cadrele didactice dar, desigur, acolo unde este posibil el poate fi mult facilitat prin intervenția unui mediator școlar.

Romii au propriile rațiuni, pe care rațiunea instituției școlare le ignoră deseori. Pentru ei, educația copiilor nu se reduce doar la educația școlară. Majoritatea sunt indiferenți față de școală pentru că acordă o importanță deosebită altor aspecte.

În multe familii și mai ales în multe familii rome, există modele tradiționale ale rolului în funcție de gen. De exemplu, în propria noastră societate occidentală patriarhală, bărbații se bucură de o poziție socială dominantă. Astfel, de la o vârstă fragedă, băieții sunt asistați în obținerea unei masculinități care le permite să-și asume și să-și mențină această poziție. La fel, fetele sunt învățate să cultive o feminitate supusă. Cu alte cuvinte, masculinitatea și feminitatea sunt calități legate de sexul persoanei, care sunt dezvoltate ca răspuns la discriminarea socială. O dată dezvoltate, ele sunt justificate și întărite. Rolurile de gen masculin și feminin se întăresc reciproc unul pe celălalt și în consecință perpetuează inegalitatea pe care sunt bazate.

În familia romă găsim de asemenea aceste diferențe. În unele familii și comunități rome diferențele dintre rolurile femeilor și bărbaților urmează un tipar foarte tradițional, cu o clară dominanță a autorității masculine și predominanța lui în viața socială. Printre caracteristicile care reflectă existența acestui rol tradițional ce afectează diferențele de gen în unele familii, putem găsi, printre altele, preferința unei familii către căsătorii în cadrul aceleiași familii sau către fidelitatea soției și virginitatea miresei – motiv pentru care tații se tem câteodată atunci când fiicele lor încep învățământul secundar. Contactul cu băieți de vârsta lor sau mai mari poate duce la atașamente și angajamente emoționale într-un mediu necunoscut, ceea ce poate da naștere la situații nedorite de către familie, aceștia preferând ca fiicele lor să se căsătorească cu persoane pe care le cunosc și care au obiceiuri similare.

Mai mult, în familiile rome mai tradiționale, femeile asumă un rol de îngrijire foarte devreme în viață. Ele au grijă de frații mai mici, de exemplu, iar în cazul stabilirii unei relații formale, femeile au de asemenea grijă de membrii familiei bărbatului lor. Toate acestea implică timp și energie dedicate responsabilitățile de îngrijitor, care sunt deseori incompatibile cu viața școlară (dificultăți în a fi prezent la ore, temeri privind o potențială relație cu alți băieți, etc). Maturitatea socială la femei este atinsă odată cu nașterea primului copil. Nu este deci neobișnuit să vezi logodne și nunți la vârste fragede, iar acest lucru are un impact direct asupra șanselor lor de a avea o educație. Toate aceste caracteristici influențează procesul educațional al copiilor și este necesar a fi luate în considerare în elaborarea unei intervenții adecvate.

III.3. Factori motivanți pentru învățarea copiilor din cele două grupuri

Pentru a menține și crește motivația pentru învățare, familia și școala trebuie să țină cont de trebuințele copilului și de ordinea în care trebuiesc ele satisfăcute. Un bun exemplu în acest sens, este piramida trebuințelor a lui Abraham Maslow. Putem afirma că unul dintre cei mai importanți factori motivanți îl reprezintă satisfacerea trebuințelor.

Trebuințele fiziologice sunt considerate punctul de plecare pentru teoria motivării. Satisfacerea acestor nevoi este o condiție necesară pentru ca învățarea să se realizeze în condiții bune. Un copil flămând sau care învață într-o clasă neîncălzită nu poate fi motivat să învețe.

Pe a doua treaptă a piramidei lui Maslow se află trebuințele de securitate. Copilul are nevoie de un mediu de viață sigur, fără ritmuri întrerupte. În acest context, lipsa siguranței, tema de pedeapsă, diminuează motivația învățării.

Trebuințele de apartenență includ afecțiunea socială, oferirea și primirea de dragoste și de prietenie.

După ce sunt satisfăcute nevoile de securitate, nevoile de apartenență devin punctul de atenție principal și individul își va orienta atenția spre prieteni, familie sau persoana iubită. Părintele trebuie să conștientizeze că oferirea de dragoste necondiționată reprezintă un proces important pentru copil și trebuie să fie mai atent la dovezile de dragoste venite de la el. Se întâmplă des ca din cauza stresului cotidian, părinții să neglijeze aceste aspect, de multe ori trece ușor peste darurile pe care le fac copiii iar cel mic va suferi o dezamăgire.

Un factor cheie pentru învățare îl reprezintă și satisfacerea trebuințelor de stimă. Acestea duc la autoîncrederea în forțele proprii. Persoana copilului nu trebuie criticată ci doar faptele sale. Nesatisfacerea acestor trebuințe determină sentimente de inferioritate. Trebuințele de autoîmplinire implică necesitatea exprimării și realizării persoanei la întregul ei potențial.

III.4. Diferențe culturale – cauză sau efect în succesul școlar

Succesul școlar este recunoașterea capacității de exprimare, prin performanțele învățării reușind să se valorifice la maximum capacitățile și disponibilitățile biopsihice.Succesul școlar se manifestă prin obținerea de rezultate maxime la examene, concursuri și olimpiade. El presupune în mod obligatoriu conduita scopului, cunoașterea de sine, mobilizarea în depășirea obstacolelor, perseverența în depășirea lor cât și cunoașterea de sine.

Lupta cu sine, conflictele interioare și învingerea propriilor limite fac parte din lupta pentru succes care este uneori ,mai grea deoarece, competiția este eu tine însuți decât cu alții. În spatele succesului școlar se află renunțări la activități plăcute, neliniștea si teama de nereușită, spectrul eșecului.

Succesul și insuccesul școlar sunt strâns legate de nivelul motivației activității și de diferențele culturale dintre elevi și profesori.

Posibilitațile de prevenire și de înlăturare a eșecului școlar sunt dependente, în mare măsura, și de atitudinile de expectanță ale profesorilor și ale părinților în raport cu elevii. Este cunoscut, astfel, faptul că expectanțele scăzute ale profesorilor și părinților, derivate din neîncrederea manifestată în posibilitațile elevului, determină nu numai o subsolicitare a capacităților acestuia, care va intra astfel intr-o situație de criză informațională, dar prezintă și pericolul formării la elevul în cauză a unui sentiment al neputinței, a unui sentiment de inferioritate, care-l va face să coboare tot mai mult expectanțele în raport cu sine. Altfel spus, asteptările scazute ale unui parinte sau profesor în raport cu un elev vor avea ca efect mobilizarea a foarte puține resurse din partea elevului respectiv, mărind astfel probabilitatea eșecului și fixând, totodata, sentimentul ineficienței personale. Dar și suprasolicitarea, derivată din așteptări exagerate țn raport cu un elev, este la fel de periculoasă. Fenomenul suprasolicitării este periculos, deoarece generează, mai devreme sau mai târziu, stări subiective penibile, specifice oboselii cronice. Pentru astfel de situații sunt necesare masuri de igiena a muncii intelectuale și de protecție afectivă generală a elevului. Acesta va fi ajutat să-și organizeze cât mai bine timpul zilnic de lucru, acordând atenție ritmurilor individuale de munca intelectuală și necesității de a altera activitățile abstracte cu cele recreative, pentru a crea astfel condițiile necesare realizării unor fenomene compensatorii la nivelul activității corticale.

Mediul social-cultural creează ambianța generală a politicii școlare, fundamentul respectului pentru această instituție. El creează oportunități realizării umane prin școală. Mediul familial pregătește și întreține spiritul de respect pentru școală, pregatește și întreține efortul de învățare. Grupul extrafamilial, de prieteni, cu aspirații prosociale, proșcolare, influențează aspirațiile școlare și profesionale.
Mediul social al elevilor este un indicator al performanței școlare. S-a demonstrat că sărăcia are un efect puternic asupra competențelor de citire, iar competențele de citire au un efect asupra rezultatelor școlare în general.

Cercetări calitative arată că aspirațiile și realizările academice în cartiere cu locuitori care au venituri mici sunt influențate atât de condițiile de locuire cât și de așteptările profesorilor. Nu în ultimul rând, Ostrove și Long (2007) argumentează importanța conștientizării studenților că aparțin unei anumite clase sociale și implicațiile acestui lucru pentru performanța academică.

Mediul familial este o altă sursă a cauzelor insuccesului școlar: condițiile precare de viață, atitudinea indiferentă, neglijentă sau ostilă a părinților față de școală, atmosfera incordată de neințelegeri și conflict, poziția defavorabilă între frați .

Cauzele afective și sociale vizează îndeosebi familia. Aceasta reprezintă primul grup social căruia îi aparține individul, primul mediu educativ care influențează în mare măsură viitorul școlar și viitorul social, pozitiv sau negativ. Atunci când familia nu ține cont de problemele afective ale propriului copil și de importanța de a-i cultiva sentimentele și atitudinile pozitive în fața evenimentelor de orice natură, când nu își îndeplinește în mod cuvenit misiunea educativă, când părinții nu își pregătesc psihic și fizic propriul copil pentru 12 confruntarea cu școala, pot provoca automat eșecul școlar al acestuia, mai ales când distanța dintre mediul școlar și cel familial este flagrantă. Când un copil este stresat, se concentreză cu greu asupra sarcinilor școlare și pierde puțin câte puțin toate resursele de care dispusese înainte. Stresul la copil poate fi cauzat de efortul cerut din parte școlii sau de situații familiale instabile, precum divorțurile sau mutările frecvente. Considerăm că analiza eșecului școlar trebuie făcută în strânsă dependență cu studiul condițiilor materiale și familiale în care trăiesc elevii, întrucât numeroase studii arată că statutul socio-economic, puternic legat de cel etnic, creează așteptări ale evaluatorului. Stereotipurile etnice au o amplitudine limitată, studiile neaducând multe probe în favoarea prejudecăților etnice. Problemele de ordin social care se pot reflecta defavorabil în școlaritatea tinerilor, sunt: familii monoparentale, schimbătoare, atmosfera propice viciilor și altor excese, nivelul cultural și economic scăzut al părinților, părinți anxioși, radicali în privința educației sau indiferenți, părinți navetiști, catastrofe în urma cărora familia rămâne fără locuință, decesul unuia dintre părinți, frați, bunici sau al altui apropiat. Studiile arată că mulți copii sunt atât victimele penuriei, cât și ale violenței din mediul domestic. Neglijarea lor, abuzul emoțional, sexual și fizic, lipsa de comunicare și exploatarea prin muncă, sunt tot atâtea motive care diminuează interesul copilului față de instruire și educație. În familiile în care neînțelegerile dintre soți sunt frecvente, copiii pornesc în viață cu un serios handicap afectiv, generat de sentimentul de nesiguranță pentru viitorul lor, provocat de gândul că părinții s-ar putea despărți oricând.

III. 4. Diferențe culturale-cauză sau efect în succesul școlar (în motivația pentru învățare)

O importantă componentă a motivației activității școlare o reprezintă dorința de afiliere. Aceasta se orientează spre realizările care îi asigură elevului aprobarea din partea persoanelor cu care se identifică, în cazul cercetării noastre, cu familia. Performanța școlară apare atunci când este puternic motivată și când este susținută de o recompensă. Formele de recompense care se practică în școală ( note, laude, distincții, premii, excursii, etc) urmăresc un scop de întărire, de a forma motive puternice pentru a se însuși mai bine, mai repede materialul. Cu cât întărirea este mai puternică, cu atât crește și randamentul, cresc și performanțele.

Și recompensele primite în familie sunt instrumente utile care conduc în mod implicit la creșterea motivației copiilor de a învăța: recompensele materiale ( cadouri, obiecte, bani), sociale ( lauda, încurajarea, aprecierea, acceptarea de către ceilalți), sau sub formă de activități preferate ( jocul pe calculator, vizionarea de filme, activități sportive)

Descreșterea recompensei sau întreruperea aplicării ei, ca și suprimarea ei conduc la scăderea randamentului. Legea Yerkes și Dodson arată că, o dată cu creșterea motivației, crește și performanța, dar de îndată ce s-a atins un nivel optim, se înregistrează o descreștere sensibilă în performantă. Punctul optim de motivație descrește o dată cu creșterea în complexitate a sarcinii. Cercetările în psihologie confirmă teza că stimularea prin laudă este de preferat stimulării prin pedeapsă sau intimidare, totuși, trebuie dozată în funcție de personalitate. Altfel, pot apărea efecte negative ca îngâmfarea, lipsa de rezistență la eșecuri.

De maxim interes este problema relației dintre stratificarea socială și randamentul școlar sau relația dintre majoritatea socială și minoritate. Cercetările indică o asociere strânsă între statutul socio-economic-cultural și randamentul școlar: elevii care provin din clasele mai puțin avantajate socio-economic- cultural au, în general, rezultate școlare mai modeste, frecvența absenteismului și a abandonului școlar este mai ridicată, își continuă studiile în proporție mai mică (liceu, studii superioare de scurtă și lungă durată), au aspirații școlare mai scăzute și percep o legătură mai slabă între activitatea școlară susținută și realizarea ulterioară pe plan profesional, economic și social. În plus, decalajul dintre performanța elevilor care aparțin diferitelor clase sociale este prezent în cazul tuturor grupurilor etnice și se accentuează odată cu vârsta: pe măsură ce cresc, copiii din păturile paupere rămân tot mai mult în urma colegilor din clasele sociale superioare .

O primă explicație evidentă a acestor diferențe ține de nivelul resurselor materiale ale familiilor din care provin elevii, de investițiile mai scăzute pe care cei din clasele mai puțin prospere le pot face în educația copiilor lor. Influența acestui factor nu trebuie însă absolutizată. O dovadă în acest sens este că relația dintre performanța școlară și statutul socioeconomic este mai slabă atunci când acesta este evaluat pe baza venitului sau ocupației părinților, comparativ cu situația în care este cuantificat prin variabile ale mediului familial ca atitudinea părinților față de educație, aspirațiile pentru copiii lor, activitățile intelectuale și culturale din familie . Nu este de negat că exită multe familii cu venituri modeste care reușesc să susțină cu succes activitatea de învățare a copiilor. Reușita școlară este văzută ca principala pârghie de construire a identității copilului în termeni de categorie socio-profesională, imagine de sine și publică, așa că pentru numeroși părinți, conștienți că dețin un nivel mai scăzut de resurse materiale, mobilizarea în vederea reușitei școlare este văzută ca soluție compensatorie. Uneori reușita școlară a copiilor este privită de părinți și ca o componentă a identității lor, fiind un „un indicator al calității de părinte care își face datoria”.

Referitor la relația dintre apartenența etnică și rezultatele școlare, se cunosc diferențele existente între elevi dar din păcate, nu au fost făcute suficiente teste în România. Acest lucru reprezintând subiectul cercetării noastre.

Aceste diferențe se pot observa ușor prin înregistrarea și analizarea rezultatelor obținute de elevi aparținând unor categorii sociale diferite. Cunoscându-se că școlarizarea este un factor important pentru integrarea socială, copiilor romi li se acordă o importanță deosebită.

Cele mai multe statistici realizate la nivel european demonstrază că frecventarea cu regularitate a școlii este mai deficitară pentru elevii romi, au nivel școlar mult mai scăzut și analfabetismul este mai răspândit printre adulți.

Diferențele privind randamentul școlar dintre grupurile etnice se explică prin factorii: resursele materiale și stimularea oferită de mediul familial în care de dezvoltă copilul. În cazul romilor, statutul cosio-economic este mai scăzut și mulți copii trăiesc în sărăcie și fac parte din clasa socială dezavantajată.

Pe de altă parte, viziunea asupra contextului învățării susține că elevii care fac față cu succes activităților școlare provin din culturi care facilitează o multitudine de experiențe. Grupurile etnice, la fel ca toate grupurile sociale se caracterizează prin niveluri diferite ale puterii pe care o dețin în societate, putere care se reflectă deasemenea și asupra controlului resurselor și asupra competențelor cerute pentru realizarea în viață a indivizilor. Putem afirma în concluzie că, cultura grupului etnic are o putere relativ mai mare în comparație cu altele, are un rol hotârâtor deoarece promovează anumite conduite ca fiind valoroase pentru că facilitează reușita școlară. Între grupurile sociale există numeroase diferențe privind modul în care sunt educați și îngrijiți copiii sau privind timpul alocat educației copiilor și modalităților de realizare a contextelor de învățare. Tinerii din toate grupurile etnice dobândesc în copilărie o multitudine de abilități importante pentru cultura lor dar nu toate sunt apreciate la fel prin prisma cerințelor școlare. Susținătorii acestei teorii consideră că este vorba de diferențe cognitive. Copiii au o mulțime de cunoștințe și abilități, numai că sunt diferite. Se consideră că modalitatea prin care pot fi micșorate aceste diferențe este omogenizarea selecției, struturării și duratei de acțiune a ocaziilor de învățare, demers dificil de testat.

Un alt punct de vedere este cel al incongruenței culturale, care accentuează importanța luării în considerare a diferențelor dintre culturile grupurilor etnice. Garcia (1991, apud Woolfolk, 1998) compară cultura cu un iceberg: o treime este vizibilă, restul rămâne ascuns. Tradițiile, portul, limba constituie doar o mică parte a diferențelor, cele mai multe fiind însă situate la nivel convingerilor implicite, al practicilor sociale curente, mai greu de sesizat, de conștientizat. Deosebit de importante pentru activitatea școlară sunt diferențele la nivelul structurării comunicării verbale și nonverbale și interacțiunii persoanelor (formularea întrebărilor, timpul acordat pentru a replica, modul în care se intervine într-o discuție aflată în derulare, semnele ascultării active ca mișcarea capului, contactul vizual, interjecții care indică înțelegerea mesajului etc.)

De asemenea poate varia valoarea acordată educației școlare, 14 motivația pentru învățare, atribuirea cauzelor în cazul succesului și eșecului școlar. De exemplu, în cazul populației adulte de țigani școlarizarea nu este totdeauna văzută ca strâns legată de reușita școlară și profesională, uneori este percepută chiar ca inutilă, ineficientă pentru că îi reține pe copii de la ucenicia în familie (Cozma, Cucoș și Momanu, 1996). Iată că uneori compatibilitatea dintre culturi poate să fie scăzută, ceea ce înseamnă că viitorii elevi nu sunt la fel de bine pregătiți pentru școală. O altă problemă a minorităților etnice este faptul că limba maternă este diferită de limba oficială a țării, ceea ce poate duce la performanțe școlare mai scăzute în cazul în care limba de predare nu este încă bine stăpânită de elevi.

Cercetările inițiale asupra bilingvismului au concluzionat că învățarea și utilizarea simultană a două limbi este foarte solicitantă, capacitățile cognitive ale elevilor având de suferit. Studiile recente însă, care au luat în calcul efectele statutului socio-cultural și ale statutului limbii materne, au inversat imaginea: bilingvismul este corelat cu un nivel ridicat al abilităților în domenii ca formarea noțiunilor, flexibilitate cognitivă, creativitate, cunoașterea regulilor care guvernează utilizarea limbajului. În plus, a învăța două limbi nu implică doar dobândirea unor cunoștințe despre o altă cultură, ci și împărtășirea sa, aducând un avantaj în plan social. Se dezvoltă „integrativitatea” (Clement și Noels, 1997), o atitudine pozitivă față de celălalt grup, asociată cu dorința de a-i învăța limba pentru a interacționa cu membrii săi și a participa la cultura grupului. Astfel bilingvismul, departe de a fi un handicap, este un real avantaj pe plan cognitiv și social.

Capitolul IV. Diferențe culturale, cauză sau efect în succesul școlar

Cercetarea de față își propune să determine în ce măsură este influențată motivația pentru învățare de diferențele culturale existente între elevii a două etnii: romi și români.

Am ales subiectul motivației pentru învățare deoarece, motivația stă la baza învățării școlare, face ca învățarea să se producă și să se autosusțină, este generatoare de energie și stimulatoare pentru noi experiențe de internalizare a valorilor.

Obiectivele cercetării:

Analiza corelațiilor opiniilor elevilor de gimnaziu de etnie romă/ elevi de gimnaziu români și elevi de liceu de etnie romă/ elevi de liceu români;

Identificarea factorilor culturali care influențează motivația în învățarea elevilor;

Determinarea modalităților de stimulare a motivației în învățare;

Identificarea percepției ambelor etnii asupra rolului școlii și al familiei în eleborarea modelelor de reușită în viață;

Prezentarea concluziilor și identificarea soluțiilor.

Ipotezele cercetării:

Atitudinea familiei ambelor etnii care fac subiectul cercetării, față de școală și rolul acesteia influențează motivația pentru învățare;

Conștientizarea nevoilor personale ale elevilor romi și români și a obiectivelor învățării determină creșterea motivației;

Motivația pentru învățare este influențată de stilul de predare al profesorului;

Nivelul de pregătire al părinților din cele două etnii influențează pozitiv motivația pentru învățare;

Între elevii care aparțin celor două etnii, există diferențe privind motivația pentru învățare.

Instrumentul utilizat în cercetare pentru cuantificarea nivelului de motivație pentru învățare al elevilor romi și români este alcătuit dintr-un număr de 28 de itemi construiți diferit ( itemi cu alegere multiplă, întrebări deschise, itemi de control, itemi de ordonare și itemi de completare a unor enunțuri).

Aparatul statistic

Eșantionul selectat a fost ales din două niveluri de școlarizare: gimnaziu și liceu, compus din câte 40 de reprezentanți aparținând în egală măsură ambelor etnii, în total 80 de subiecți: 40 de fete și 40 de băieți, 10 fete de etnie romă din gimnaziu, 10 fete românce din gimnaziu, 10 băieți romi din gimnaziu, 10 băieți români din gimnaziu și la fel pentru nivelul liceal.

IV.1.Analiza și interpretarea datelor

Corelația dintre opiniile elevi romi – elevi români

Tabelul nr.1. Distribuirea opiniilor la întrebarea nr.1. Cât de mulțumit ești în general de…, în funcție de vârsta, sexul și etnia participanților

a. Se observă că elevii români sunt foarte mulțumiți de rezultatele școlare într-o măsură mai mare decât elevii romi. Gradul de mulțumire este mai mare pentru fetele care aparțin celor două etnii decât pentru băieți. Acest lucru demonstrează interesul mai mare față de școală al românilor, respectiv al fetelor.

b. Și în ceea ce privește mulțumirea față de colegi se înregistrează aceleași rezultate: elevii români sunt mulțumiți într-o măsură mai mare. Majoritatea băieților români se declară foarte mulțumiți iar procentul mai mare de nemulțumire aparține opiniei fetelor de liceu. Acest fapt poate fi datorat de cultura familiilor rome, majoritatea fetelor din această categorie fiind măritate la această vârstă.

c. Referitor la mulțumirea față de profesori se observă că tot elevii români sunt mai mulțumiți decât elevii romi, lucru care evidențiază pe de o parte o problemă în comunicarea profesorilor cu elevii romi iar pe de altă parte, o problemă în comunicarea elevilor romi și în atitudinea lor față de profesori.

d. Rezultatele obținute în urma cuantificării răspunsurilor acestei întrebări demonstrează că elevii români se regăsesc mai mult în mediul școlar, răspunzând pozitiv iar elevii romi nu se regăsesc, cele mai multe afirmații bifate fiind de nemulțumire și foarte nemulțumire.

Tabelul nr.2. Distribuția opiniilor la întrebarea nr.2. Ești de părere că…, în funcție de de vârsta, sexul și etnia participanților

Se observă că majoritatea elevilor români consideră că au o relație bună cu profesorii lor, spre deosebire de elevii romi.Tot procentual mai mulți elevi români identifică că școala este o echipă, un partener în educația lor și că sunt bine tratați la școală. Se observă deasemenea că rezultatele pozitive se întâlnesc mai degrabă în răspunsurile fetelor decât în cele ale băieților.

Tabelul nr.3. Distribuția opiniilor la întrebarea nr.3. În ultimul an, cât de des s-a întâmplat ca:…, în funcție de de vârsta, sexul și etnia participanților

Din numărarea rezultatelor culese reiese că un procent de 50% dintre elevii romi au fost molestați verbal de către colegii lor, tot 50% s-au simțit respinși la școală. Motiv pentru care, unui număr mai mare dintre elevii romi nu le place la școală. Pe de altă parte, se observă că în procente deloc de neglijat elevilor din ambele categorii sociale li s-a vorbit urât la școală și au fost batjocoriți. Acest lucru este un semnal de alarmă, acest fenomen ar trebui urgent iradicat.

Tabelul nr.4. Distribuția opiniilor la întrebarea nr.4. Te gândești uneori că vrei să faci altceva decât să vii la școală? în funcție de de vârsta, sexul și etnia participanților:

Se constată că procentul elevilor care se gândesc să facă altceva decât să meargă la școală este mai mare, de 50% în cazul fetelor și 60% în cazul băieților romi de liceu și în procent mai mic, dar mai mare decât procentul în care au răspuns elevii români, pentru elevii de etnie romă din gimnaziu.

Tabelul nr.5. Distribuția opiniilor la întrebarea nr.5. Ești de părere că disciplinele școlare sunt interesante? în funcție de de vârsta, sexul și etnia participanților:

50 % dintre elevele românce din gimnaziu identifică că disciplinele școlare sunt interesante în timp ce, doar un procent de 20% dintre elevele de etnie romă identifică acest lucru. Aceeiași diferență se constată și în cazul elevilor băieți de gimnaziu, din ambele etnii. Se observă că materiile studiate la liceu prezintă un interes mai scăzut față de cele de la gimnaziu iar opțiunile elevilor sunt în aceeiași măsură la fel ca la gimnaziu, elevii români sunt mai interesați de școală decât cei romi.

Tabelul nr.6. Distribuția opiniilor la întrebarea nr.6. Înveți când ceva ți se pare interesant? în funcție de de vârsta, sexul și etnia participanților:

Referitor la motivația pentru învățare determinată de tipul informațiilor se constată că elevii romi învață cel mai des numai atunci când li se pare interesantă informația în timp ce elevii români învață și din obligație, indiferent de natura informațiilor.

Tabelul nr.7. Distribuția opiniilor la întrebarea nr.7. Poți să te concentrezi la ore și la teme? în funcție de de vârsta, sexul și etnia participanților:

Din acest studiu reiese că un procent mai mare de elevi români față de procentul de elevi romi declară că se pot concentra la ore și la teme. Mai mult fetele decât băieții. Acest lucru poate rezulta din diferența culturală privind preocupările elevilor.

Tabelul nr.8. Distribuția opiniilor la întrebarea nr.8. Îți faci temele pentru acasă? în funcție de de vârsta, sexul și etnia participanților:

Din tabelul de mai sus reiese că un procent mai mare de elevi români : 50% pentru băieți și 60% pentru fete își fac temele pentru acasă spre deosebire de elevii romi. Se mai observă că interesul pentru teme este diferit între cele două cicluri de școlarizare: elevii de gimnaziu își fac temele pentru acasă mai des decât elevii de liceu iar fetele mai des decât băieții.

Tabelul nr. 9. Distribuția opiniilor la întrebarea nr.9. Îți place la școală? în funcție de de vârsta, sexul și etnia participanților:

Se constată că procentul elevilor cărora le place la școală este mai mare la gimnaziu decât la liceu, un procent mai mare pentru elevii români comparativ cu elevii romi, mai mare pentru fete decât pentru băieți.

Tabelul nr.10. Distribuția opiniilor la întrebarea nr.10. Îți place să faci altceva decât să vii la școală? în funcție de de vârsta, sexul și etnia participanților:

Numărul participanților la studiu care consideră că le place să facă altceva decât să vină la școală este mai mare pentru băieți decît pentru fete și mai mare pentru romii de liceu.

11. Elevii care au răspuns cu da la întreabarea anterioară au indicat că în loc de școală ar face următoarele activități:

Interpretând datele graficelor de mai sus reiese că principalele activități care concurează cu școala sunt joaca, statul acasă, prietenii și munca pentru elevii de liceu.

Tabelul nr.12. Distribuirea opiniilor la întrebarea nr.12. Te vezi terminând liceul? În funcție de vârsta participanților.

Participanții la studiu români se văd cel mai mult absolvenți de liceu spre deosebire de cei romi. Se constată că optimismul este mai accentuat la fete decât la băieți, la români mai mult decât la romi.

Tabelul nr.13. Distribuirea opiniilor la întrebarea nr.13. Familia ta te sprijină să ai rezultate bune la școală? În funcție de vârsta participanților.

Datele obținute în urma aplicării întrebării nr. 13 sunt următoarele: 100% din elevii români din gimnaziu se consideră sprijiniți de familie pentru a avea rezultate bune la școală spre deosebire de 80% dintre elevii de aceeiași vârstă numai că de altă etnie, respective romă. Se constată că elevii de liceu sunt mai puțin susținuți de familie, numai 90% dintre elevii români declarând asta și 80% respectiv 70% dintre elevii romi. Se observă că băieții romi sunt mai puțin sprijiniți de familie pentru a obține rezultate bune la școală.

Tabelul nr.14. distribuirea opiniilor la întrebarea nr.14. Înveți din plăcere sau din obligație? În funcție de vârsta participanților.

Procentul elevilor care învață din obligație este diferit în funcție de etnie, se constată un procent mai mare la români decât la romi. Acest lucru poate fi interpretat ca fiind influența familiilor și interesul care care îl acordă acestea școlii.

15. Distribuirea opiniilor referitor la pricipalul motiv pentru care vii la școală:

Elevii chestionați au identificat trei importante motive pentru care vin la școală și anume: educația, obținerea unei meserii și primirea alocației ( aceasta este condiționată de frecventarea școlii). Se constată că, pentru ambele etnii de ciclu gimnazial predomină motivul educației iar pentru elevii de liceu avem două motive care concurează pentru locul I și anume educația și alocația.

16. Distribuirea opiniilor referitor la sistemul de valori al fiecărui subiect:

Din graficul de mai sus se observă că primele trei valori al fetelor românce de gimnaziu sunt: respectul,distracția și învățatul. Primele trei valori identificate la băieții români de gimnaziu sunt: distracția, învățatul și înțelegerea. Primele trei valori identificate la elevii romi de gimnaziu sunt: la fete: ajutorul reciproc, competiția și distracția, la băieți: competiția, distracția și respectul.

La liceu au fost identificate următoarele valori: pentru fete românce: prietenie, înțelegere și respect, pentru băieții români: distracția, competiția și libertatea de exprimare, pentru fetele rome: înțelegerea, distracția și respectul iar pentru băieții romi: distracția, libertatea de exprimare și respectul.

În concluzie, se observă că elevii aparținând ambelor etnii consideră importante următoarele valori: distracția, înțelegerea, competiția și libertatea de exprimare.

17. Distribuirea opțiunilor referitoare la 3 motive pentru care se învață:

Din graficul de mai sus se observă că elevii români învață în principal pentru că sunt obligați de părinții, vor să aibe o meserie și le place să învețe. Elevii romi învață de rușine, unii vor să aibe o meserie și mulți au răspuns că nu învață.

18. Distribuirea răspunsurilor pentru identificare a 3 motive pentru care nu se învață:

După cum se observă în graficul de mai sus, elevii au identificat următoarele motive pentru care nu învață: fetele fie nu au motive anume sau afirmă că nu înțeleg nimic la școală, mai ales cele de etnie romă iar băieții consideră fie că nu îi ajută cu nimic învățatul sau muncesc, mai ales elevii romi de liceu.

19. Distribuirea răspunsurilor care completează următoarele afirmații: mi-e greu să învăț…., când învăț….., mi-e ușor să învăț….., ceea ce învăț în prezent…., aș învăța mai bine dacă…., sunt interesat să învăț pentru….. .

Din graficele de mai sus se observă că elevii sunt demotivați, având o multitudine de explicații pentru lipsa lor de interes față de școală. Majoritatea indică că le este greu să învețe deoarece nu le plac materiilr care se studiază. Elevii români au răspuns cel mai des că atunci când învață le fuge mintea la altceva iar eleviilor romi le este greu să se concentreze. Elevii români învață mai ușor atunci când le place profesorul iar elevii romi învață mai ușor atunci când nu îi deranjează nimeni. Elevii români consideră că ar învăța mai bine dacă ar avea mai multe cărți iar cei romi consideră că er învăța mai bine dacă ar fi mai puțin de învățat. De aici reiese demotivarea elevilor romi față de motivația elevilor români.

20. Grafic cu distribuirea activităților în funcție de ponderea fiecăreia în programul elevului:

Contabilizarea informațiilor oferite de răspunsurile elevilor chestionați a generat răspunsul graficului de mai sus și este valabil pentru toate categoriile de elevi chestionați.

Se observă că majoritatea elevilor acordă învățării doar cele 6 ore petrecute la școală.

21. Distribuirea răspunsurilor care completează afirmația: Îmi place să fiu elev pentru că…

22. Distribuirea răspunsurilor care completează afirmația: Nu-mi place la școală pentru că…

23. Distribuirea răspunsurilor la întrebarea nr. 22: scrie 3 lucruri care ai vrea să se schimbe în viața ta de școlar, pentru a-ți mări interesul pentru studiu:

24. Scala motivației pentru învățare:

25. Distribuirea motivelor pentru care se învață:

Cele mai indicate motive pentru care se învață sunt: pentru că părinții insistă, pentru a nu se face de rușine, pentru că anumiți profesori îmi inspiră teamă și pentru că profesorii explică pe interesul meu. Se observă că un procent mare dintre elevii români învață pentru că sunt obligați de părinți iar cei mai mulți elevi romi învață fie de rușine, fie de frica unor profesori.

26. Distribuirea motivelor pentru care nu se învață:

În urma contabilizării motivelor indicate cel mai des pentru care elevii nu învață se observă că elevii romi nu învață pentru că nu sunt sprijiniți de familie. Acest lucru poate fi explicat din cauza diferențelor culturale dintre români și romi, elevii romi fiind îndreptați de către familie către muncă și intemeierea de familii, încă din adolescență.

27. Distribuirea lucrurilor care măresc interesul pentru a învăța, în ordinea importanței lor:

Se observă că elevii de etnie romă identifică că și-ar putea mări interesul pentru învățare dacă ar primi sprijin din partea familiei, dacă ar avea acces la meditații și credință. Elevii români consideră că și-ar putea mări interesul pentru educație dacă ar putea practica mai mult sport, dacă ar participa la mai multe activități extrașcolare și dacă fac meditații.

28. Distribuirea opțiunilor privind definiția succesului în viață:

Se observă că fetele din ambele etnii identifică în proporție mare, peste 50% că succesul în viață reprezintă întemeierea unei familii iar băieții identifică banii ca fiind definiția succesului în viață.

IV.2. Analiza și interpretarea rezultatelor

Verificarea primei ipoteze a evidențiat că majoritatea subiecților sunt influențați în mod considerabil de atitudinea părinților privind motivația lor pentru învățare. Un procent mare de elevi români, peste 50% este motivat în învățare de sprijinul familiei și un procent de doar 10 % dintre elevii romi au identificat că se pot baza pe sprijinul familiei în învățare.

A doua ipoteză a reliefat faptul că elevii nu au un sistem de valori bine definit, că nevoile personale se reduc la simpla existență, atât în familiile de etnie romă cât și română. Acest lucru ducând la scăderea motivației pentru învățare. Primele trei valori al fetelor românce de gimnaziu sunt: respectul,distracția și învățatul. Primele trei valori identificate la băieții români de gimnaziu sunt: distracția, învățatul și înțelegerea. Primele trei valori identificate la elevii romi de gimnaziu sunt: la fete: ajutorul reciproc, competiția și distracția, la băieți: competiția, distracția și respectul.

Testarea celei de-a treia ipoteze arată importanța stilului de predare al profesorilor în motivația pentru învățare pentru ambele etnii, îndeosebi pentru elevii de gimnaziu. Un procent de 60 % de elevi identifică importanța stiului de învățare el profesorului pentru plăcerea de a învăța.

În urma verificării ipotezelor enunțate mai sus am ajuns la următoarele concluzii:

Înțelegerea nevoilor personale și a obiectivelor învățării asigură creșterea motivației pentru învățare el subiecților din cele două etnii;

Stilul didactic al profesorilor inlfuențează pozitiv motivația în învățare;

Climatul familial din ambele etnii influențează motivația învățării;

Familia este identificată ca un mediu hotărâtor în determinarea succesului în viață iar școala un mediu care poate oferi o carieră de succces.

Concluzii

Cultura reprezintă o moștenire ce se transmite cu ajutorul codurilor de comunicație, cum ar fi gesturile sau cuvintele, scrisul sau artele. Ea poate fi asimilată prin diverse forme ale memoriei subiective (reflexe, cuvinte,imagini) dar și cu ajutorul memoriei obiective (obiecte, cărți, numere, reguli, etc.)

Diversitatea culturală trebuie înțeleasă din prisma a două elemente: unul ar fi protejarea și stimularea cunoașterii și aprecierii pentru propria cultură, pentru rădăcini și pentru identitate iar al doilea, încurajarea deschiderii și interesului real pentru celelalte culturi, într-un spirit de toleranță și respect reciproc. De asemenea, diversitatea culturală se bazează pe schimburi și fluxuri de oameni, de idei și de bunuri și servicii culturale, un comerț echilibrat care să permită conservarea și promovarea diverselor manifestări culturale din lumea întreagă.

Învățarea culturală se face prin interacțiune cu ceilalți, prin imitare, observare, păreri asupra vieții, învățarea limbii materne, prin preferința pentru o anumită activitate, prin modul de rezolvare a conflictelor. Toate acestea sunt învățate, asimilate în mod inconștient, prin comunicare și presupun schimburi interculturale în cadrul unor grupuri și instituții, precum școala, familia, biserica, anturajul.

Discriminarea generează dezavantaje sociale și economice care conduc la ineficiență economică și inegalitate socială.

Diferențele culturale privind motivația învățării se explică prin valorile diferite pe care elevii le însușesc în familie în timpul copilăriei. Copilăria a fost și este recunoscută, ca o perioadă unică, distinctă față de alte perioade ale dezvoltării. Copilăria este perioada cea mai bogată în experiențe de învățare, pe care se clădește evoluția ulterioară. Copiii își construiesc propria modalitate de înțelegere a lumii. Ei învață interacționând cu adulții, cu cultura și mediul înconjurător.

Motivația învățării alături de aptitudini și de trăsăturile de personalitate ale elevului, reprezintă cei mai importanți factori interni, determinanți pentru randamentul școlar.

Succesul și insuccesul școlar sunt strâns legate de nivelul motivației activității și de diferențele culturale dintre elevi și profesori.

Diferențele privind randamentul școlar dintre grupurile etnice se explică prin factorii: resursele materiale și stimularea oferită de mediul familial în care de dezvoltă copilul. În cazul romilor, statutul cosio-economic este mai scăzut și mulți copii trăiesc în sărăcie și fac parte din clasa socială dezavantajată.

Bibliografie generală

Burtea Vasile, Romii în sincronia și diacronia populațiilor de contact, Editura Lumina Lex 2002, București.

Coord. Doru Dumitrescu, Carol Căpiță, Mihai Manea, Laura Căpiță, Mihai Stamatescu, Istoria Minorităților naționale din România, Editura Didactică și Pedagogică, București.

Cîmpian Ana Doina, Rolul familiei în educația copiilor, www.unparintemaibun.ro

Davitz, J. & Ball, S., Psihologia succesului educațional, 1978,E.D.P., București

Frigioiu Nicolae, Industrie culturală și cultura de masă, 1989, Editura Politică, București.

Alin Gavriliuc, Psihologie interculturală, 2011, Editura Polirom, Iași.

Ghid de lucru cu fmiliile rome pentru suucesul școlar al copiilor lor, Programul Învățare pe toată durata vieții

Alexandru Ciolan, www ef.ro/ziarul-de-duminica/cand-aud-de-cultura-vii-multiculturalism-vs-interculturalism.

Jannine Auboyer, Viața cotidianã în India antică, Editura Științifică și Enciclopedicã, București, 1976.

Mihaela Luminița Sandu, Diversitate etnoculturală și interacțiune socială-studiu de caz Dobrogea , 2012, Editura Beladi.

Petcuț Petre, Grigore Delia, Sandu Mariana, 2003, Istoria și tradițiile romilor, Editura Ro Media, București

Petre Petcuț, Delia Grigore, Gheorghe Sarău, Istorie și tradiții rrome, Editura Ro Media, București 2003

Dr. Grigore Delia, Educația și etno- cultura romani, www.oportunitățiegale.ro

Andrei Stănoiu, Monica Voinea, Sociologia familiei, Editura Universitatea București, 1983

Nicolae Emilia, Roluri și atitudini parentale în socialiyarea copilului preșcolar, www.unibuc.ro

Marinela Marc, Relația școală- familie- comunitate în contextual schimbărilor legislative, www.ccdcluj.ro.

Ion Ovidiu Pânișoară, Motivația învățării, www.performante.ro.

Tomșa, Gh. , Psihopedagogie preșcolară și școlară – definitivat și gradul II didactic, EDP, Bucuresti, 2005.

Neculau, A.,Țiganii: personalitatea modală și caracteristicile grupului , 1996, Ed. Polirom, Iași.

Pendry, L., Macrae, N. & Hewstone, M. (1998), Reflecții asupra celuilalt: o abordare sociocognitivă în Moscovici, S., Psihologia socială a relațiilor cu celălalt, Ed. Polirom, Iași.

Stănciulescu, E., Sociologia educației familiale, 1998, Ed. Polirom, Iași, vol. II.

Anexa

CHESTIONAR

Dragi elevi, vă rugăm să completați chestionarul de mai jos, destinat unui studiu privind motivația care stă la baza învățării. Sinceritatea răspunsurilor voastre asigură acuratețea rezultatelor studiului. Informațiile furnizate de voi sunt confidențiale.

Cât de mulțumit ești în general :

De rezultatele tale școlare? Foarte mulțumit_____

Mulțumit_____

Cam nemulțumit____

Foarte nemulțumit___

De colegii tăi? Foarte mulțumit_____

Mulțumit_____

Cam nemulțumit____

Foarte nemulțumit___

De profesorii tăi? Foarte mulțumit_____

Mulțumit_____

Cam nemulțumit____

Foarte nemulțumit___

De școală, în general? Foarte mulțumit_____

Mulțumit_____

Cam nemulțumit____

Foarte nemulțumit____

2.Ești de părere că:

a) Profesorii au o relație bună cu noi, elevii: FOARTE DES___ DES___ RAR___ DELOC__

b) Mă simt la școală ca într-o echipă: FOARTE DES___ DES___ RAR___ DELOC__

c) Profesorii ne respectă opiniile: FOARTE DES___ DES___ RAR___ DELOC__

d) Sunt tratat bine la școală: FOARTE DES___ DES___ RAR___ DELOC__

3.În ultimul an, cât de des s-a întâmplat ca:

a) un coleg să-ți vorbească urât? DES___ NU PREA DES___DELOC____

b) un coleg să râdă de tine? DES___ NU PREA DES___DELOC____

c) să te simți respins la școală? DES___ NU PREA DES____DELOC___

d) să simți că nu îți mai place deloc la școală? DES___ NU PREA DES____DELOC___

4.Te gândești uneori că vrei să faci altceva decât să vii la școală? DES__ RAR__ DELOC__

5. Ești de părere că disciplinele școlare sunt interesante? MULT___ PUȚIN___ DELOC__

6. Înveți când ceva ți se pare interesant? ÎNTOTDEUNA____ NICIODATĂ_____

7. Poți să te concentrezi la ore și la teme? FOARTE MULT__ MULT__ PUȚIN__ DELOC__

8. Îți faci temele pentru acasă? ÎNTOTDEUNA___ UNEORI___ NICIODATĂ___

9. Îți place la școală? FOARTE MULT__ MULT__ PUȚIN__ DELOC__

10.Îți place mai mult să faci altceva decât să vii la școală? DA____ NU____

11.Dacă la întrebarea anterioară ai răspuns DA : Ce altceva îți place să faci mai mult decât să vii la școală?________________________________________________________________

_____________________________________________________________________________

12.Te vezi terminând liceul? DA______ NU______

13.Familia ta te sprijină să ai rezultate bune la școală? ÎNTOTDEAUNA___ DELOC___

14.Înveți din plăcere sau din obligație? ___________________________

15.Care este principalul motiv pentru care vii la școală?______________________________

16.Ținând cont de interesele tale în ceea ce privește școala, așează valorile de mai jos în ordine descrescătoare a gradului de importanță:

Valori: Sistemul meu de valori :

Distracție __________________________

Învățare __________________________

Respect __________________________

Înțelegere _________________________

Competiție __________________________

Ajutor reciproc __________________________

Prietenie __________________________

Libertate de exprimare __________________________

17.Numește 3 motive pentru care înveți:___________________________________________

18.Numește 3 motive pentru care nu înveți:_______________________________________

19.Completează următoarele enunțuri, după cum îți sugerează începutul:

– Mi-e greu să învăț……………………. ………………………….

– Când învăț……………………………………………………………

– Mi-e ușor să învăț………………………………………………….

– Ceea ce învăț în prezent………………………………………….

– Aș învăța mai bine dacă………………………………………….

– Sunt interesat sî învăț pentru …………………………………..

20.Împarte figura de mai jos în 5 secțiuni corespunzătoare următoarelor activități:

-activitate în familie -odihnă

-distracție -altele (orice alte activități pe care le desfășori, care

-învățare nu sunt menționate aici).

Scrie în dreptul fiecărei secțiuni numărul de ore zilnic pe care îl acorzi activității indicate în figura de mai jos:

(ai grijă ca suma orelor înscrise să fie 24 și ponderea fiecărei secțiunisă corespundă ca mărime numărului de ore acordat):

Familie Odihnă

Distracție Învățare

Altele

21.Îmi place să fiu elev pentru că: a)………………………………..

b)………………………………..

c)………………………………..

22.Nu-mi place la școală pentru că: a)……………………………….

b)……………………………….

c)………………………………..

23.Scrie 3 lucruri care ai vrea să se schimbe în viața ta de școlar, pentru a-ți mări interesul pentru studiu:

a)………………………………..

b)………………………………..

c)………………………………..

•stă în puterea ta să schimbi aceste lucruri?____________________________________

•cine ar trebui să acționeze pentru a le schimba?________________________________

•ce poți face tu în acest sens?_________________________________________________

24.Pe o scală de la 1 la 10 apreciază-ți nivelul de motivație pentru învățare, unde 1 este cel mai puțin, 10 este cel mai mult: ___________.

25.Alege 3 motive pentru care înveți, din cele de mai jos, numerotându-le de la 1 la 3, în ordinea importanței:

-pentru a fi cel mai bun;

-pentru a fi recunoscut și respectat de ceilalți;

-pentru că profesorii explică pe înțelesul meu;

-pentru că profesorii au , în general, un stil de predare atractiv;

-pentru că profesorii sunt apropiați de noi, elevii;

-pentru că unii profesori au aspect fizic plăcut;

-pentru că anumiți profesori imi inspiră teamă;

-pentru că profesorii imi inspiră respect, fiind modele pentru mine;

-pentru a-mi îmbogăți cunoștințele ;

-pentru că materia e interesantă pentru mine;

-pentru ca materiile imi vor fi utile mai târziu;

-pentru că părinții insistă să studiez;

-pentru că părinții mă recompensează dacă învăț;

-pentru că imi place să studiez;

-pentru a lua note bune;

-pentru a nu mă face de rușine;

-pentru a avea o carieră de succes;

-pentru laudele și aprecierile pozitive din partea profesorilor.

26.Alege 3 motive pentru care nu înveți, din cele de mai jos, numerotându-le de la 1 la 3, în ordinea importanței. Atenție! Dacă nu te regăsești printre variantele propuse, completează cu ceea ce te caracterizează:

-nu am condiții( căldură, apă curentă, curent electric, camera mea, rechizite etc.);

-atât pot eu;

-nu am voință;

-nu mă interesează ce fac la școală;

-nu vreau să fiu considerat tocilar;

-pentru că nu contează pentru familia mea;

-profesorii nu mă apreciază/valorizează;

-nu îmi folosește în ceea ce mi-am propus să fac mai târziu;

-profesorii nu mă solicită suficient;

-materiile mi se par neinteresante;

-pentru că în clasă este galăgie;

-pentru că nu-mi doresc o carieră.

-_______________________________________________________________________

27.Ce alte lucruri crezi că ți-ar mări interesul pentru a învăța?(numerotează 3 exemple, în ordinea importanței lor):

-arte(dans, actorie, muzică, pictură);

-sport;

-studiu individual;

-sprijin din partea familiei;

-activități extrașcolare;

-meditații;

-credință.

28.Pentru tine succesul în viață inseamnă (încercuiește varianta corectă):

a) întemeierea unei familii;

b) prestigiul social;

c) o carieră de succes;

d) bani;

c) relații armonioase cu ceilalți.

Date de identificare:

•sex: FEMININ_____ MASCULIN_____

•locuiești cu : FAMILIA____ ALTE RUDE____ PLASAMENT____ SINGUR____

•părinții au studii: MAXIM 4 CLASE____ FĂRĂ LICEU___ LICEU___ FACULTATE___

•ocupația părinților: TATA:……………………

MAMA:………………….

•venitul familiei tale este:

MAI PUȚIN DE 500 RON/LUNĂ_______ MAI PUȚIN DE 1000 RON/LUNĂ______

MAI PUȚIN DE 2000 RON/LUNĂ________ .