Diferende Internationale

CUPRINS

Introducere

Capitolul I. Principiul soluționării pașnice a diferendelor internaționale

Secțiunea I Consacrarea juridică a principiului

Secțiunea II Precizări conceptuale și terminologice

Capitolul II. Modalități de soluționare pașnică a diferendelor internaționale

Secțiunea I Considerații generale

Secțiunea II Mijloace politico – diplomatice(nejurisdicționale

2.1 Negocierile

2.2 Bunele oficii

2.3 Medierea

2.4 Ancheta internațională

2.5 Concilierea internațională

Secțiunea III Mijloace jurisdicționale

3.1. Arbitrajul internațional

3.1.1.Considerații generale

3.1.1.1.Părțile

3.1.1.2.Tribunalul

3.1.1.3.Procedura

3.1.1.4.Sentința

3.1.2.Instituții Internaționale Generaliste

3.1.2.1.Curtea permanentă de arbitraj de la Haga (Permanent Court of Arbitration-PCA

3.1.2.2.Curtea de Arbitraj Internațional de la Londra (The London Court of International Arbitration -LCIA

3.1.2.3.Centrul Internațional de Arbitraj de la Viena(Vienna International Arbitration Center-VIAC

3.1.3.Instituții Internaționale Specializate

3.2. Justiția internațională

3.2.1.Considerații generale

3.2.2.Organizarea și funcționarea CIJ

3.2.3.Competența jurisdicțională

3.2.4. Procedura în fața CIJ

3.2.5. Hotărârile CIJ

Capitolul III .Rolul Organizațiilor Internaționale în soluționarea pașnică a diferendelor internaționale

Secțiunea I : ONU – Organizație internațională cu rol principal în asigurarea păcii și securității internaționale

Considerații generale

Consiliul de Securitate

Adunarea Generală

Secretarul General

Secțiunea II : Sisteme regionale cu rol în reglementarea pașnică a diferendelor internaționale

2.1. Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE

2.2. Uniunea Europeană (UE

2.3. Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO

2.4. Organizația Statelor Americane (OSA

2.5. Organizația Unității Africane / Uniunea Africană (OUA/UA

2.6. Liga Arabă (LA

2.7. Comunitatea Statelor din Asia de Sud-Est(ASEAN

Capitolul IV :Mijloace de soluționare a diferendelor internaționale bazate pe constrângere, fără folosirea forței armate.Delimitari terminologice

Conluzii

Bibliografie

Introducere

Războiul a constituit pentru multă vreme o modalitate de soluționare a diferendelor internaționale . Secolul XX a fost o piatră de încercare pentru omenire , fiind marcat de cele mai mari războaie din istorie.

Tragedia milioanelor de victime ale acestor numeroase conflicte sângeroase scoate în evidență o realitate zguduitoare : niciun război, niciun conflict nu ar fi avut loc , sau nu ar trebui să aibă loc în viitor dacă toate statele s-ar fi respectat , sau dacă și – ar respecta pe deplin drepturile și libertățile fundamentale ale omului, suveranitatea , egalitatea și toate celelalte principii care guvernează dreptul internațional public.

După ce o perioadă îndelungată de timp războiul a fost considerat un mijloc licit de soluționare a conflictelor , s-a ajuns la concluzia că mijloacele pașnice de soluționare a diferendelor sunt necesare , astfel încât Convențiile de la Haga din 1899 și 1907 au reglementat pentru prima oară această situație privind soluționarea prin mijloace pașnice a diferendelor internaționale.

Treptat statele au început să renunțe la violență și la folosirea forței în relațiile dintre ele , recurgând la diferite tratative.

Astfel , în 1919 prin Pactul Ligii Națiunilor statele s-au obligat a recurge la mijloace pașnice de soluționare mai înainte de recurgerea la violență, neexcluzând astfel războiul; însă prima reglementare de drept internațional prin care războiul este scos din afara legii o constituie Pactul Briand-Kellogg din 1928, care stipulează în art.2 că : "Înaltele Părți Contractante recunosc că rezolvarea tuturor diferendelor sau conflictelor de orice natură sau de orice origine ar fi ele care se vor putea ivi între ele , nu va trebui niciodată urmărită decât prin mijloace pacifice".

Principiul soluționării pașnice a diferendelor internaționale începe să înflorească tot mai mult odată cu adoptarea în 1945 a Cartei ONU.

Astfel , în art. 2 alin. (3) al Cartei (Principiile Cartei) se stabilește că : "Toți membrii Organizației vor rezolva diferendele lor internaționale prin mijloace pașnice , în așa fel încât pacea și securitatea internațională, precum și justiția , să nu fie puse în primejdie".

De asemenea , organizațiile regionale și subregionale au dobândit un rol tot mai important în aplicarea principiilor de salvgardare a păcii internaționale.

Cu toate acestea , conflictele și stările conflictuale continuă , astfel încât statele sunt obligate să acționeze cu bună credință în scopul găsirii unor soluții care să pună capăt diferendelor.

Capitolul I. Principiul soluționării pașnice a diferendelor internaționale.

Secțiunea I Consacrarea juridică a principiului.

Principiul soluționării pașnice a diferendelor internaționale decurge din prevederile art.1 al Cartei ONU , care prevede :” Să mențină pacea și securitatea internațională, și, în acest scop: să ia măsuri colective eficace pentru prevenirea și înlăturarea amenințărilor împotriva păcii și pentru reprimarea oricăror acte de agresiune sau altor încălcări ale păcii și să înfăptuiască, prin mijloace pașnice și în conformitate cu principiile justiției și dreptului internațional, aplanarea ori rezolvarea diferendelor sau situațiilor cu caracter internațional care ar putea duce la o încălcare a păcii.”

Importanța principiului soluționării pașnice a diferendelor internaționale rezultă din faptul că , spre deosebire de principiile care urmăresc să elimine posibilitatea apariției unui diferend internațional , acest principiu are ca obiect derularea anumitor acțiuni care să rezolve diferendul deja apărut. El are , din acest punct de vedere , un caracter posterior celorlalte principii , servind ca mijloc de asigurare a eficienței lor , de respectare a normelor dreptului internațional.Aceasta nu înseamnă că principiul soluționării pașnice ar avea o valoare mai scăzută decât a celorlalte principii, ci se situează pe același nivel , prin rolul important pe care-l are în evitarea agravării situației și a punerii în primejdie a păcii și securității internaționale.

Prin conținutul său acest principiu are în vedere anumite obligații : pe de o parte pozitive (îndeplinirea unor acțiuni privind alegerea și folosirea mijloacelor convenite de părți) , iar pe de altă parte negative (găsirea unor soluții reciproc acceptabile).

Statele se obligă să acționeze cu bună credință pentru găsirea cât mai rapidă a unei soluții pentru a stinge definitiv ceea ce ar putea constitui un focar conflictual.Pentru a-și realiza acest obiectiv statele au dreptul de a-și alege în mod liber mijloacele pe care le consideră cele mai potrivite.În același timp , însă, aceste state trebuie să se supună întru totul principiilor dreptului internațional și principiilor Cartei ONU și să se abțină de la orice act care ar putea agrava conflictul respectiv.

Art. 1 și 2 din Carta ONU subliniază faptul că principiul soluționării pașnice a diferendelor se aplică , în mod expres , diferendelor și situațiilor cu caracter internațional; pornind de aici , părție la un diferend internațional sunt înainte de toate , statele, în calitatea lor de subiecte primare, originare ale dreptului internațional.

Cu toate acestea rezolvarea pe cale pașnică a diferendelor internaționale este o obligație ce incumbă întregii comunități internaționale nu doar membrilor ONU.

Trebuie specificat faptul că acest principiu are în vedere orice fel de diferend internațional ce poate apărea : de natură politică , economică, juridică, etc.

Principiul soluționării pașnice a diferendelor internaționale se află în strânsă legătură și cu alte principii ale dreptului internațional. Unul dintre acestea este principiul nerecurgerii la forță și la amenințarea cu forța , cu caracter de normă imperativă a dreptului internațional.

În același timp , principiul soluționării pașnice a diferendelor internaționale se află în strânsă legătură și cu principiul cooperării , principiu care are la bază crearea unui climat de pace.

Obligația de a coopera este o consecință firească a însăși existenței statelor.Acestea, în calitatea lor de actori principali ai relațiilor internaționale nu pot trăi izolate, ci trebuie să intre în interconexiune precum și în interacțiune cu alte subiecte de drept internațional.Derularea acestor raporturi presupune, în general, cooperare.Subliniez sintagma „în general” întrucât există situații în care statele își aleg ca strategie pentru atingerea scopurilor atitudini de forță, încălcări ale normelor și principiilor de drept ceea ce duce la accentuarea importanței corelației dintre principiul soluționării pașnice a diferendelor și cel al cooperării internaționale. În acest context, cooperarea capătă noi valențe atât la nivelul relațiilor interstatale , dar și la nivelul organizațiilor internaționale, indiferent de domeniul în care funcționează. Mai mult, în condițiile înmulțirii conflictelor de natură etnică (interstatale), care întotdeauna prezintă pericolul potențial de a se internaționaliza, principiul cooperării își extinde aplicabilitatea și în spațiul interstatal , asupra entităților implicate în conflict.Cooperarea internațională presupune , în primul rând, respectul reciproc și eliminarea discriminărilor de orice fel.Ea trebuie să se desfășoare pe baza egalității în drepturi a părților.

Trebuie specificat faptul că în prezent acest principiu are un caracter obligatoriu și erga omnes , fiind aplicat tututor subiectelor de drept internațional.

Cooperarea internațională există în toate domeniile vieții internaționale, permițând tuturor statelor dreptul de a participa la promovarea păcii în condiții de egalitate.

O importantă contribuție la definirea și afirmarea principiului cooperării , în special pe continentul european , a adus-o Actul final de la Helsinki (1975) în care se declară că „statele participante vor dezvolta cooperarea fiecare cu celălalt și cu toate statele,în toate domeniile , în conformitate cu scopul și principiile Cartei ONU”.

Secțiunea II Precizări conceptuale și terminologice.

O problemă esențială a societății internaționale, care datează încă din timpuri străvechi , este lupta pentru putere , înțeleasă ca o competiție de interese ale partenerilor la viața internațională , în mod special ale statelor.

Aceste contradicții de interese sunt foarte variate , în funcție de obiectul lor (politice, economice, militare,culturale,teritoriale, religioase, etc.) și sunt identificate prin noțiuni diferite : diferende internaționale, situații internaționale, conflicte, etc.

Noțiunea de diferend internațional este cea care poate să le acopere pe toate celelalte și o întâlnim explicată în diferite feluri în practica judiciară.

Astfel, diferendul internațional poate fi definit ca „o neînțelegere , o opoziție între două sau mai multe state care au atins stadiul în care părțile și-au format pretenții sau contrapretenții și care constituie un element de tulburare a relațiilor dintre ele”.

Într-o altă accepțiune , diferendul desemnează „o neînțelegere, un dezacord sau litigiu între două sau mai multe state cu privire la un drept , pretenție ori interes”.

În anul 1924, Curtea Permanentă de Justiție Internațională a definit diferendul internațional ca „un dezacord asupra unei probleme de drept sau de fapt , o opoziție de teze juridice sau de interese între state”.

Nu în ultimul rând , diferendul internațional a fost definit ca „o contradicție de interese între două sau mai multe subiecte de drept internațional , mai ales state , cu sau fără contestație de drept”.

În 1907 în cadrul Conferinței de la Haga s-a realizat o clasificare a diferendelor în politice și juridice.În timp ce diferendele politice pot fi definite ca pretenții care nu au corespondent în dreptul pozitiv , diferendele juridice sunt susceptibile de a fi soluționate „ pe bazaribuție la definirea și afirmarea principiului cooperării , în special pe continentul european , a adus-o Actul final de la Helsinki (1975) în care se declară că „statele participante vor dezvolta cooperarea fiecare cu celălalt și cu toate statele,în toate domeniile , în conformitate cu scopul și principiile Cartei ONU”.

Secțiunea II Precizări conceptuale și terminologice.

O problemă esențială a societății internaționale, care datează încă din timpuri străvechi , este lupta pentru putere , înțeleasă ca o competiție de interese ale partenerilor la viața internațională , în mod special ale statelor.

Aceste contradicții de interese sunt foarte variate , în funcție de obiectul lor (politice, economice, militare,culturale,teritoriale, religioase, etc.) și sunt identificate prin noțiuni diferite : diferende internaționale, situații internaționale, conflicte, etc.

Noțiunea de diferend internațional este cea care poate să le acopere pe toate celelalte și o întâlnim explicată în diferite feluri în practica judiciară.

Astfel, diferendul internațional poate fi definit ca „o neînțelegere , o opoziție între două sau mai multe state care au atins stadiul în care părțile și-au format pretenții sau contrapretenții și care constituie un element de tulburare a relațiilor dintre ele”.

Într-o altă accepțiune , diferendul desemnează „o neînțelegere, un dezacord sau litigiu între două sau mai multe state cu privire la un drept , pretenție ori interes”.

În anul 1924, Curtea Permanentă de Justiție Internațională a definit diferendul internațional ca „un dezacord asupra unei probleme de drept sau de fapt , o opoziție de teze juridice sau de interese între state”.

Nu în ultimul rând , diferendul internațional a fost definit ca „o contradicție de interese între două sau mai multe subiecte de drept internațional , mai ales state , cu sau fără contestație de drept”.

În 1907 în cadrul Conferinței de la Haga s-a realizat o clasificare a diferendelor în politice și juridice.În timp ce diferendele politice pot fi definite ca pretenții care nu au corespondent în dreptul pozitiv , diferendele juridice sunt susceptibile de a fi soluționate „ pe baza respectării dreptului „ . Cu timpul însă , în urma dezvoltării dreptului internațional și a experienței acumulate , această clasificare și-a pierdut temeiul juridic deoarece orice diferend include atât aspecte politice , cât și juridice.

Așa cum am menționat contradicțiile de interese dintre state sunt identificate prin diferite noțiuni . Astfel , în diferite documente internaționale alături de noțiunea de diferend , la care am făcut referire , figurează și noțiunea de „situație internațională”.

Noțiunea de situație este prevăzută la art. 34 al Cartei ONU „Consiliul de Securitate poate ancheta orice diferend sau orice situație care ar putea duce la fricțiuni internaționale sau ar putea da naștere unui diferend, în scopul de a stabili dacă prelungirea diferendului sau situației ar putea pune în primejdie menținerea păcii și securității internaționale”.

Prin urmare, situația internațională poate fi definită ca un diferend internațional de o asemenea gravitate încât pune în pericol pacea și securitatea internațională și care necesită intervenția comunității internaționale pentru aplanarea și soluționarea prin mijloace specifice , inclusiv prin folosirea forței armate , dar numai prin decizie a Consiliului de Securitate al ONU.

Într-o altă opinie , situația internațională este o stare de fapt într-o regiune sau teritoriu al unui stat și care datorită implicațiilor sale internaționale se poate transforma într-un diferend internațional.

Există o deosebire între cele două noțiuni menționate, astfel în timp ce diferendul reprezintă o neînțelegere sau un dezacord declarat între două sau , uneori, între mai multe state , cu privire la un drept, o pretenție sau un interes, termenul de „situație” exprimă o stare de fapt care ar putea da naștere unui diferend și care, de regulă, privește mai multe state.În plus , în timp ce obiectul diferendului este, în general, precis și clar circumscris, situațiile implică interese mai complexe ce antrenează îngrijorarea unui număr mai mare de state (de exemplu , „situația din Orientul Mijlociu”).Distincția dintre noțiunile de diferend și situație , are importanță mai ales din punctul de vedere al calificării elementelor de drept și de fapt supuse reglementării pașnice.

Practica internațională contemporană folosește și alți termeni în privința soluționării pașnice a diferendelor .

Astfel , în concepția tradițională , termenul de conflict internațional se referă la ciocniri de interese dintre două sau mai multe state cu poziții diametral opuse față de anumite valori de interes național (teritoriu de stat, decolonizare,secesiune, autonomie,putere națională, sistem ideologic, putere internațională, etc. ).Conflictele se caracterizează printr-o anumită durată, prin derularea unor acțiuni violente (sau cu tendința de a deveni violente) a căror țintă este obținerea unei victorii unilaterale.

Conflictul internațional se deosebește în primul rând de diferend prin faptul că are o durată mai mare și are în vedere interesele incompatibile care se referă la problemele fundamentale ale statalității.

Criza internațională este un alt termen des folosit de practicienii dreptului internațional și are în vedere aspecte ce aduc atingere păcii.Însă criza se apropie mai mult de război decât de diferend , având un grad accentuat de agresivitate.

În literatura de specialitate întâlnim și alți termeni pentru a caracteriza situațiile în care aplicarea principiului soluționării pașnice este necesară, cum ar fi : tensiuni politice , litigii, probleme, dezacorduri, etc.

Trebuie specificat faptul că termenul de diferend este cel care îi include până la urmă pe toți ceilalți și trebuie căutată o soluție pașnică pentru a-l înlătura.

Capitolul II. Modalități de soluționare pașnică a diferendelor internaționale.

Secțiunea I Considerații generale.

Din analiza a ceea ce înseamnă sintagma „soluționarea diferendului” , rezultă că există trei factori fundamentali care influențează procesul : interesele părților în plan internațional, puterea și drepturile lor în cadrul extern.Atfel, interesele reprezintă acele aspecte pe care fiecare parte urmărește să le obțină (beneficii financiare, economice,politice,etc.).Puterea în plan internațional este conferită de combinarea unor circumstanțe externe (dezvoltare economic-financiară, poziție geografică , autoritate în plan internațional, etc.).Drepturile sunt date de cadrul extern (norme internațional-convenționale sau cutumiare – ori acorduri între terți).Cele trei sfere interacționează , în procesul de soluționare a diferendelor putându-se realiza , în anumite limite , unele schimburi între ele.

Pe măsură ce un conflict se apropie de soluționare , componentele sale încep să se modifice.Motivele care au generat diferendul sunt, adesea, mai reduse pentru una dintre părțile implicate,însă pentru a se soluționa problema respectivă este absolut necesar să fie reduse și cele ale părții adverse.

Astfel în art. 33 alin.1 din Carta ONU se prevede că : „Părțile la orice diferend a cărui prelungire ar putea pune în primejdie menținerea păcii și securității internaționale trebuie să caute să-l rezolve, înainte de toate, prin tratative anchetă, mediație, conciliere, arbitraj, pe cale judiciară, recurgere la organizații sau acorduri regionale sau prin alte mijloace pașnice, la alegerea lor. „

Art. 33 alin.1 din Carta ONU nu menționează și bunele oficii , însă Declarația privind reglementarea pașnică a diferendelor internaționale adoptată de Adunarea Generală a ONU prin Rezoluția 37/10 din 1982 include și bunele oficii.

În literatura de specialitate , aceste modalități de reglementare pașnică a diferendelor au făcut obiectul următoarei clasificări :

Mijloace politico-diplomatice (fără caracter jurisdicțional):

Negocierea

Medierea

Bunele-oficii

Ancheta internațională

Concilierea internațională

Mijloace cu caracter jurisdicțional :

Arbitrajul internațional

Instanțele jurisdicționale internaționale

Recurgerea la organizații internaționale:

Organizații universale

Organizații regionale

Alături de aceste mijloace de soluționare a diferendelor arătate mai sus , excepțional și doar după epuizarea căilor pașnice de soluționare , există posibilitatea utilizării anumitor mijloace bazate pe constrângere , fără , dar și cu folosirea forței armate.Aceste mijloace bazate pe constrângere , ce îmbracă forma sancțiunilor internaționale , numai limitativ acceptate de dreptul internațional public, sunt :

Mijloace bazate pe constrângere fără folosirea forței armate :

Retorsiunea

Represaliile

Embargoul

Boicotul

Blocada maritimă pașnică

Ruperea relațiilor diplomatice

Mijloace bazate pe constrângere cu folosirea forței armate , în virtutea dreptului la apărare individuală sau colectivă , ca drept legitim consacrat de Carta ONU (art.51), dar și măsurile de constrângere în baza Cartei ONU , capitolul al VII-lea, care implică folosirea forței armate , pe care le poate aplica exclusiv Consiliul de Securitate împotriva agresorilor sau pentru aplanarea altor situații care pun în pericol pacea și securitatea internațională.

În concluzie , dreptul internațional actual nu permite, cu excepțiile arătate mai sus, folosirea forței armate de către state ca instrument al politicii lor naționale, în scopul rezolvării diferendelor la care sunt parte.Realitatea însă ,arată că și datorită imperfecțiunilor reglementărilor de drept internațional în acest domeniu , dar și a conjucturilor diverse pe care le presupun relațiile deseori conflictuale dintre state , și astăzi sunt utilizate mijloace bazate pe forța armată,chiar dacă sunt interzise.

Astfel, dreptul internațional, prin mijloacele pașnice de rezolvare a diferendelor , care sunt în continuă dezvoltare, încearcă să aplaneze pericolele la care sunt supuse statele prin violența armată.

Recurgerea la oricare dintre aceste mijloace este facultativă.Libera alegere a mijloacelor de reglementare înseamnă că unui stat nu i se pot impune de către un alt stat sau organizație internațională , mijloacele de reglementare a unui diferend . Pentru recurgerea la unul sau altul din mijloace, trebuie să existe acordul statelor părți în diferend.

Libera alegere a mijloacelor nu înseamnă însă că un stat poate să refuze în bloc toate mijloacele de reglementare pașnică.De asemenea, eșecul soluționării diferendului printr-un mijloc nu absolvă statul de obligația de a continua să caute soluționarea prin mijloace pașnice.

În continuare vom analiza aceste modalități de soluționare pașnică a diferendelor internaționale ,însă înainte de aceasta nu vom opri la identificarea unor trăsături comune a celor două mijloace : jurisdicționale și nejurisdicționale.

Astfel, ele sunt modalități nu numai recunoscute de dreptul internațional , ci chiar recomandate de normele și principiile sale ca fiind modalitățile cele mai avantajoase și de preferat de soluționare a diferendelor internaționale.În al doilea rând , ambele au caracter facultativ sub aspectul competenței,părțile având posibilitatea selectării mijlocului pe care îl apreciază ca fiind cel mai adecvat.În al treilea rând , nu există o ierarhie a acestor mijloace în sensul unei competențe obligatorii ori a unei proceduri prealabile de parcurs și fără care accesul la oricare din aceste mijloace nu ar fi permis.În sfârșit, din punct de vedere juridic , ele au valoare egală , ca atare orice modalitate care duce la soluționarea diferendului au aceeași forță juridică față de statele aflate în diferend.

Secțiunea II Mijloace politico – diplomatice (nejurisdicționale).

Încă din antichitate procedurile diplomatice erau cele mai des utilizate , considerându-se că prin folosirea lor suveranitatea statului era mai bine apărată.

Mijloacele pașnice de drept internațional,politico-diplomatice , sunt reglementate prin convenții internaționale cu caracter de universalitate sau regional(de exemplu :Convenția I de la Haga , pentru aplanarea conflictelor internaționale din 1907 sau Convenția europeană pentru reglementarea pașnică a diferendelor din 1957).

Pentru a înțelege cât mai bine importanța acestor proceduri diplomatice trebuie în primul rând să le cunoaștem trăsăturile caracteristice.

Astfel, ele sunt considerate ca având un caracter prealabil, prin raport la cele de natură jurisdicțională.Este important de a se apropia cât mai mult punctele de vedere ale părților , până la găsirea unei soluții comune, astfel că desfășurarea procedurilor diplomatice se realizează în afara unui cadru instituțional prestabilit.

Așa cum părțile sunt libere să-și aleagă modalitatea de soluționare pașnică, tot așa ele au libertatea de a combina două modalități (fie două modalități nejurisdicționale, fie o modalitate jurisdicțională cu una nejurisdicțională), pentru a se ajunge la un numitor comun și astfel la înlăturarea diferendelor.

În toate situațiile părțile trebuie să participe cu bună credință la alegerea unei modalități care apoi să ducă la soluționarea diferendelor.

Ținând cont de părțile implicate în procesul de soluționare pașnică a unui diferend (participarea sau nu a unui terț), se poate spune că mijloacele politico-diplomatice se împart în două mari categorii : mijloace ce nu implică participarea unui terț (consultările,negocierile) și mijloace care implică participarea unui terț (bunele oficii,mediere,conciliere).Alături de aceste categorii există și cea a anchetei internaționale care are un rol auxiliar (ajută la lămurirea unor aspecte, la strângerea unor informații necesare, etc.) și la care se poate recurge oricând , atunci când situația o cere.

Totodată , alături de procedurile diplomatice tradiționale, există și metode alternative -diplomația de tip secundar (de tip neguvernamental, neoficială) și cea hibridă (aflată undeva la jumătatea distanței între diplomația oficială și cea neoficială) care vin să acopere minusurile diplomației de tip tradițional.

Înainte de a începe să detaliem mijloacele politico-diplomatice de soluționare a diferendelor, trebuie să menționăm faptul că în ultimi 50 de ani diplomația neoficială (secundară, de gradul doi) a dobândit o mare importanță.

Această diplomație neoficială are în vedere stabilirea unui stadiu anterior negocierilor și anume , consultarea.

Consultarea include discuții oficiale sau neoficiale și se preocupă mai mult de viitoare diferende , decât de cele prezente.

În ciuda faptul că nu există o definiție exactă , unii autori consideră consultările ca

„o fază premergătoare negocierilor, dar care nu poate fi inclusă în gama mijloacelor de soluționare pașnică , fiind numai un mijloc pregătitor în vederea recurgerii la unul dintre acestea.”

O primă referire la consultări în documentele internaționale cu aplicabilitate în domeniul soluționării pașnice a diferendelor s-a făcut în Declarația de la Manila , din 1982.În partea a doua a documentului (în care se prevede rolul Adunării Generale a ONU în soluționarea pașnică a diferendelor internaționale) se menționează că statele părți la un diferend adus în atenția organului plenar al Națiunilor Unite , pot recurge la consultări în cadrul oferit de Adunare, în vederea ușurării găsirii cât mai rapide a unei soluții pentru diferendul respectiv (art.3(d)).În ceea ce privește Carta ONU , întrucât numerotarea inclusă în art.33 nu este exhaustivă , se poate considera că , deși nu precizează consultarile, nici nu le exclude.

În concluzie consultările au un rol important în pregătirea terenului pentru negocieri și tocmai de aceea organizațiile internaționale trebuie să ia toate măsurile necesare pentru a aduce la cunoștința statelor acest mijloc nou de susținere a păcii internaționale.

2.1 Negocierile

Negocierile sunt cele mai vechi mijloace de soluționare a diferendelor, ele nefiind legate de reguli stricte de procedură.Părțile sunt cele care decid toate etapele negocierii, respectând însă principiile fundamentale ale dreptului internațional, egalitatea suverană a statelor , acționând numai cu bună credință.

Negocierile, reprezintă singurul mijloc de rezolvare a diferendelor, ce se desfășoară în întregime direct și între părțile implicate , fără a fi necesară , deși nu este exclusă, și participarea altor părți, permițând confruntarea nemijlocită a pozițiilor , părțile putând adopta o atitudine mai flexibilă și creându-se astfel posibilitatea determinării mai exacte a conținutului diferendului, înlăturându-se exagerările și falsele susceptibilități și evidențiindu-se mai pregnant punctele de acord , având ca finalitate găsirea unei soluții acceptabile pentru soluționarea diferendului.

Negocierile se desfășoară prin contacte directe și tratative între reprezentanții părților , ca și prin schimburi de documente scrise.

Negocierile dintre state se desfășoară,de regulă, prin intermediul canalelor diplomatice,a reprezentanților guvernamentali, iar în cazul negocierilor complexe statele sunt reprezentate de delegații alcătuite din reprezentanți ai departamentelor guvernamentale interesate. Negocierile se pot derula față în față sau de la distanță și se pot ocupa de orice problemă ce poate avea consecințe la nivel local,regional sau global.

Rolul negociatorilor este fie de a schimba percepția părților referitoare la caracterul incompatibil al aspirațiilor lor (de a le face să le considere compatibile sau să urmărească un câștig mutual (de tip win-win)), fie de a-și schimba scopurile prin achiesarea la un compromis și încetarea luptei.Negociatorul, în calitate de reprezentant al propriului guvern , trebuie să acționeze conform ordinelor și solicitărilor acestuia (în baza unui mandat) și să țină cont și de interesele celorlalte părți la negociere , în scopul ajungerii la un acord.Negociatorii nu sunt simple instrumente guvernamentale , ei sunt tacticieni care caută să producă schimbări în două direcții: în viziunea oponenților cu care se află la masa tratativelor și în viziunea celor pe care-i reprezintă în scopul acceptării concesiilor și ajungerii la un acord.

În ceea ce privește durata negocirilor, aceasta variază în funcție de cazul care este supus soluționării , iar în mod excepțional există situații în care durata este prevăzută în tratate internaționale.

Ținând seama de unele soluții ale jurisprudenței internaționale, în doctrină s-a format un curent de opinie conform căruia,în contextul soluționării pașnice a diferendelor , se poate vorbi despre o regulă privitoare la anterioritatea negocierilor.Părțile la un diferend ar avea deci obligația de a se angaja în negocieri directe înainte de a recurge la alte mijloace de soluționare pașnică.

Cu toate acestea , trebuie menționat faptul că nu există nicio prevedere legală care să oblige statele la o procedură obligatorie sau într-o anumită ordine prestabilită.

Clasificarea negocierilor :

Negocierile internaționale se clasifică după mai multe criterii:

După numărul participanților :

Negocieri bilaterale

Negocieri multilaterale

După natura problemelor examinate:

Negocieri politice

Negocieri comerciale

Negocieri economice,etc.

După obiectivele urmărite de părțile în diferend :

Negocieri de normalizare (negocieri pentru încetarea ostilităților, pentru încheierea tratatelor de pace,pentru restabilirea raporturilor diplomatice ca urmare a unor diferende);

Negocieri de redistribuție (au drept obiectiv realizarea unor noi împărțiri sau distribuții de teritorii,bunuri,etc.);

Negocieri de inovație (negocierile din cadrul sesiunilor celei de-a treia Conferințe ONU asupra Dreptului Mării din perioada 1973-1982).

Negocierile în epoca actuală, au tot mai frecvent un caracter multilateral.Analizele efectuate cu privire la „angajarea și desfășurarea negocierilor” au evidențiat volumul,în creștere,al negocierilor multilaterale,ca urmare a interesului manifestat de toate părțile afectate de stările de confruntare și conflict „să se pronunțe asupra soluției negociate.”

În efortul de a ajunge la o soluție, părțile folosesc mijloacele unui mediu competitiv și/sau cooperant.Conform literaturii de specialitate , există două tipuri de atitudini ale participanților la negociere:

– concentrarea asupra câștigării unei poziții avantajoase ; această atitudine duce la derularea unor negocieri de tip competitiv;

– concentrarea pe satisfacerea unor interese; această atitudine duce la derularea unor negocieri de tip cooperant.

În practica judiciară se face distincție între negocierea ușoară,dură și cea bazată pe principii (o formă intermediară între cele două, bazându-se pe principiul cooperării).

Etapele negocierii:

O importanță deosebită în derularea cu succes a negocierilor o are planificarea întregului proces.Pentru ca părțile să ajungă la un acord stabil , anumite evenimente trebuie să aibă loc înainte ca ele să se așeze la masa negocierilor și să înceapă procesul propriu – zis :

1.Un prim pas îl constituie clarificarea și conturarea exactă a problemei în discuție, recunoașterea că au o problemă comună și că împărtășesc dorința de a o rezolva înainte ca lucrurile să degenereze.

2.Deseori, în practică, negociatorii încep prin a stabili agenda negocierilor; pentru aceasta, consultările anterioare fazei de negocieri sunt deosebit de utile.

3.După stabilirea agendei, părțile trebuie să cadă de acord asupra ordinii de prioritate a problemelor ce urmează a fi discutate.În această etapă se stabilește care aspecte sunt mai importante pentru fiecare dintre cei implicați în conflict , în vederea echilibrării balanței cerere/ofertă.

4.Anterior negocierilor se stabilește ordinea de abordare a problemelor; această ordine este stabilită în funcție de complexitatea problemelor, dar și de aptitudinile și preferințele echipelor de negociatori.

5.Ultima etapă se referă la fixarea de către fiecare parte a unei ținte care să reprezinte cel mai bun rezultat , onest și rezonabil, ce poate fi atins , precum și a unui rezultat minim acceptabil.Fiecare parte trebuie să fie conștientă de propriul său punct forte , dar și de cel al partenerilor la negociere.

Limitele negocierii :

– Principala limitare este atunci când cel puțin una dintre părțile în diferend refuză să negocieze soluția.

– O soluție dificilă este și atunci când una dintre părțile în conflict nu este recunoscută ca subiect de drept internațional de către cealaltă.În acest caz,relațiile diplomatice nu existau nici înainte de izbugnirea conflictului.

– O altă limitare este atunci când părțile implicate au opinii diametral opuse , neavând niciun interes să creeze o punte de legătură pentru depășirea obstacolului.

– Există și situația în care divergențele privind agenda negocierilor nu pot fi rezolvate , totul rămânând la faza de „discuții asupra discuțiilor”.

Atunci când interesele sunt diametral opuse , negocierile sunt dificil de derulat și finalizat, existând riscul blocării lor.Există mai multe posibilități de a se evita impasuri de acest gen:

-părțile să fie de acord să recurgă la o soluție de natură procedurală.

-divizarea (în măsura posibilului) a problemei centrale a diferendului , în așa fel încât să se poată da satisfacție fiecăreia dintre părțile implicate.

În concluzie, soluționarea prin negocieri a diferendelor reprezintă o garanție a păcii , deoarece numai în cursul unor asemenea proceduri se realizează apropierea părților aflate în diferend, ca urmare a unei mai bune înțelegeri a cauzelor ce au generat conflictul și ce au determinat deteriorarea raporturilor dintre statele implicate.Doar recurgerea la un asemenea mijloc reprezintă o condiție majoră a redobândirii încrederii între părțile în diferend, zdruncinată de apariția stării de încordare și a litigiului pe care l-a declanșat.

În situațiile în care în urma negocierilor nu se ajunge la un accord privind stingerea conflictului,părțile sunt obligate să recurgă cu bună credință la alte mijloace pentru a soluționa diferendul.

2.2 Bunele oficii

Bunele oficii reprezintă acțiunea unui terț menită a crea condiții favorabile pentru ca statele în litigiu să poată ajunge la rezolvarea diferendelor pe calea tratativelor.

Într-o altă opinie , prin termenul „bunele oficii” se desemnează acțiunea amicală a unui terț – care poate fi una sau mai multe persoane , unul sau mai multe state sau una sau mai multe organizații internaționale – terț care intervine pentru a facilita contactele directe dintre părțile la un diferend și a le determina să negocieze ori să reia negocieri întrerupte.Este un procedeu având ca unic scop să înlesnească contactele dintre părți și , eventual, să asigure un cadru propice pentru desfășurarea de negocieri.Persoana ori statul care oferă bunele oficii nu se implică deci în soluționarea de fond a diferendului, ci facilitează doar comunicarea directă între părți.În toate cazurile , pentru a se angaja în acțiuni de bune oficii , terțul are nevoie de acceptarea părților.

Noțiunea de „bunele oficii” își are reglementarea în Convențiile de la Haga din 1899 și 1907 în art.2-8.Pe de altă parte, Carta ONU nu include bunele oficii în enumerarea din art.33 alin.1.

Așa cum rezultă din definiție, acest mijloc politico-diplomatic de soluționare pașnică implică intervenția unui terț.

Este important de menționat care sunt funcțiile pe care un terț le are în cadrul bunelor oficii.Astfel , terțul , menține deschisă liniile de comunicare între părțile în conflict, asigură facilități cu caracter neutru, transmite mesaje atunci când este imposibilă comunicarea directă,sprijină înlăturarea rezervelor și reluarea negocierilor directe,etc.

Din punct de vedere procedural, bunele oficii pot fi cerute sau oferite și pot îmbrăca forma scrisă sau orală.

Deși bunele oficii au un caracter facultativ , există și excepții când această metodă este prevăzută a priori apariției unui conflict, de către statele părți la un tratat.Terțul , în cazul acestui procedeu , nu poate participa la negocieri.Există însă și excepții: Pactul de la Bogota(1948) prevede că,atunci când părțile acceptă , terțul poate asista la negocieri , nu însă să și participe activ.

Acțiunea terțului încetează în momentul începerii sau reluării negocierilor; pot înceta însă și pe alte căi precum : renunțarea la acordarea bunelor oficii de către terț (când a ajuns la convingerea că ele nu pot duce la rezultatul urmărit);prin refuzarea lor pe parcurs de către una sau de ambele părți litigante sau prin transformarea lor în acte de mediere.

2.3 Medierea

A fost consacrată împreună cu bunele oficii ca mijloc pașnic de soluționare a diferendelor internaționale , prin Convenția I de la Haga din anul 1907 , ca un drept al puterilor străine conflictului, de a oferi bunele lor oficii sau mediațiunea lor.

Mediațiunea reprezintă acțiunea unui terț , stat , organizație sau chiar o personalitate recunoscută,prin care se urmărește crearea atmosferei necesare desfășurării negocierilor între părțile la diferend și oferirea directă a serviciilor terțului pentru găsirea soluțiilor favorabile părților.

Conform art. 4 al Convenției de la Haga , „rolul mediatorului constă în a concilia pretențiile opuse și de a aplana resentimentele care pot apărea între statele aflate în conflict.”

Medierea are un obiect bine definit ce constă în examinarea fondului diferendului și un scop precis care vizează stabilirea unei formule de înțelegere între părți , ce se consemnează într-un acord.

Procedura desfășurării medierii nu este reglementată de dreptul internațional , ea fiind stabilită de părți împreună cu mediatorul , în ceea ce privește locul,termenele, desfășurarea ședințelor, caracterul oral sau scris al dezbaterilor , tipul întâlnirilor (comune sau separate, etc.).

Analiza teoriei de drept internațional și a practicii în domeniu, permite desprinderea următoarelor funcții ale medierii :

– asigură bune oficii și facilitează comunicarea dintre părți;este cazul situațiilor în care părțile au rupt canalele de comunicare ceea ce îngreunează sau face imposibilă ajungerea la o soluție.

– detensionează situația și creează o atmosferă prielnică negocierii.

– este un canal eficient de informații.

– încurajează părțile în a aprecia realistic situația și le induce o stare optimă concilierii.

– oferă satisfacții pentru toate părțile implicate în conflict.Întrucât cererile părților în conflict rareori sunt identice , este important a se stabili toate.De aceea , mediatorul trebuie să reamintească părților care sunt obiectivele lor esențiale (sau să le redefinească) în vederea ajungerii la un acord reciproc acceptabil.

Procesul de mediere este supus la numeroase limitări:

Medierea poate fi atât de eficientă cât doresc părțile să fie (principala limitare);

Alegerea unui moment nepotrivit (are drept consecință eșecul medierii);

Situația în care medierea presupune renunțarea de către una dintre părți în scopul său principal , duce la insuccesul medierii;

Transformarea diferendului într-o problemă de politică internă a uneia sau a ambelor părți (situația devine și mai dificilă atunci când una dintre părți are o formă de guvernământ instabilă sau divizată).

Medierea nu poate fi impusă,ci trebuie consimțită de părțile la conflict.Medierea înseamnă un compromis de o anumită natură , iar părțile la conflict , deseori nu sunt pregătite a face compromisuri la momentul când li se avansează propunerea de mediere de către un terț.Elementele care pot face un stat să accepte medierea pot fi :

Dorința statelor implicate în conflict de a-și menține suportul și simpatia aliaților regionali precum și evitarea îndepărtării statelor din afara alianțelor a căror susținere ar fi fost deosebit de importantă în cazul transformării problemei într-un conflict armat;

Presiunile din exterior făcute asupra părților implicate;

Implicațiile în plan intern ale agravării conflictului.

Medierea diferendelor internaționale încetează când părțile la diferend sau doar una din ele renunță la mediere , când mediatorul renunță , constatând că acțiunea sa nu duce la niciun rezultat sau când părțile ajung la un acord pe baza propunerilor mediatorului.

De-a lungul timpului ,în practică , s-a vorbit despre utilitatea medierii , evidențiidu-se faptul că aceasta este limitată doar la conflicte ce au atins forme grave sau în care nu sunt implicate marile puteri.

Cu toate acestea , medierea alături de bunele oficii sunt două mijloace importante de soluționare a diferendelor internaționale , în care terțul,acționând cu tact,prudență și discreție și cunoscând faptele și atitudinea fiecărei părți față de conflict , ajută la refacerea relațiilor diplomatice , la atenuarea sau stingerea problemelor apărute.

2.4 Ancheta internațională

Este mijlocul diplomatic de rezolvare pașnică a diferendelor internaționale , prin care un organ comun sau o persoană desemnată de părțile la un diferend cercetează starea de fapt , uneori și de drept, precum și pretențiile părților la diferend în scopul stabilirii împrejurărilor în care a apărut , luând decizii în acest sens , dar fără caracter obligatoriu pentru părți. Primele codificări ale anchetei internaționale s-au realizat la Haga , la Conferințele din 1899 și 1907.Convenția I adoptată la cea de-a doua conferință preciza că în diferendele internaționale „care nu angajează nici onoarea,nici interese esențiale și care provin din aprecieri divergente cu privire asupra unor împrejurări de fapt, Puterile Contractante recunosc util și de dorit ca părțile care nu pun de acord pe cale diplomatică să înființeze , în măsura în care împrejurările permit, o comisie internațională de anchetă, cu obligația de a înlesni rezolvarea acestor diferende prin clarificarea problemelor de fapt,cu ajutorul cercetărilor imparțiale și de bună -credință.”

Așa cum rezultă chiar din primele acte juridice internaționale care au consacrat instituția anchetei,aceasta reprezintă un mijloc de investigare tradițional,cutumiar,și nu un mijloc propriu zis de soluționare a diferendelor internaționale.Ancheta internațională,în sens tradițional,poate fi definită ca o procedură adiacentă,premergătoare mijloacelor propriu-zise de soluționare pașnică a diferendelor internaționale,care are rolul de a elucida unele chestiuni de fapt controversate,ce formează obiectul unui diferend, realizată de către o comisie special constituită de părțile în diferend , de o organizație internațională sau comisie și ale cărei concluzii au caracter facultativ.

Sintagma „anchetă internațională” include atât activitatea de stabilire a faptelor (fact-finding) -conceptul clasic de anchetă – , cât și formele mai noi , care constau în procurarea de informații în beneficiul unor organizații internaționale în vederea exercitării competențelor acestora(inquiry).

Ancheta constituie o acțiune preliminară a rezolvării unui conflict ,constând din încercarea de a stabili în mod obiectiv faptele (independent de afirmațiile părților în cauză) și de a oferi un tablou veridic al situației conflictuale. Ea apare sub diferite denumiri:observare,investigație,stabilirea faptelor și mai nou : control, monitorizare, supraveghere , prevenire,avertizare.

Comisia de anchetă și obiectivele acesteia

Comisia de anchetă se constituie, de regulă, a posteriori izbugnirii unui diferend , în baza unui acord internațional, excepție când comisia este creată a priori izbugnirii conflictului, în baza unui tratat ce conține prevederi preventive.

Procedura anchetei impune crearea unor comisii internaționale de anchetă (art.9-36 din Convenția de la Haga din 1907 pentru aplanarea conflictelor internaționale) care se alcătuiesc dintr-un număr impar de membri,denumiți comisari,care pot fi cetățeni ai statelor părți la diferend , dar și ai unor state terțe.Comisarii sunt aleși și își îndeplinesc misiunea în calitate de specialiști , nu de reprezentanți ai statelor .Desfășurarea lucrărilor comisiilor de anchetă are caracter contradictoriu.Astfel, părțile sunt reprezentate de agenți care expun,fiecare , versiunea proprie asupra faptelor ce formează obiectul investigației.Cu acest prilej , se pot prezenta diverse documente (înscrisuri , hărți) , se pot audia martori și experți .Comisia se poate deplasa și pe teren , pentru a face constatări directe.Asemenea vizite nu se pot efectua decât cu acordul statelor pe teritoriul cărora urmează să se desfășoare.

În final, comisia întocmește un raport.Acesta este adoptat cu majoritatea membrilor.Raportul comisiei de anchetă nu este obligatoriu.În raport comisia de anchetă se va limita la stabilirea situație de fapt , fără a propune soluții referitoare la fondul diferendului.

2.5 Concilierea internațională

Institutul de Drept Internațional definește concilierea internațională ca „un mod de reglementare a diferendelor internaționale de orice natură,în care o comisie , constituită de părți , fie cu titlu permanent , fie pentru o anumită situație , ca urmare a unui diferend , procedează la o examinare imparțială și se străduiește să definească termenii unui aranjament , susceptibil de a fi acceptat de părți , ori acordă părților orice concurs care îi va fi cerut în vederea reglementarii”.

Într-o altă opinie, „concilierea internațională reprezintă un mijloc de soluționare a diferendelor internaționale, care este materializat în activitatea unei comisii internaționale de conciliere permanente sau ad-hoc , compusă din persoane particulare numite sau acceptate de părțile în litigiu,care are ca scop formularea soluțiilor de rezolvare a diferendului și împăcarea părților.”

Instituția concilierii , spre deosebire de ancheta internațională, nu a fost consacrată de Convenția de la Haga din 1907 pentru aplanarea conflictelor internatioanale, însă a fost consacrată pe calea acordurilor bilaterale , prin Tratatele Bryan , încheiate între 1913-1914 între unele state de pe continentul american, însă dreptul internațional nu a acceptat aceste tratate ca fiind reale acte normative de conciliere, deoarece comisia avea rol doar de a analiza aspectele diferendului , nu și de a prevedea concilierea părților.Astfel, primul tratat adevărat de conciliere este Tratatul încheiat de Suedia și Chile, în 1920.

Concilierea realizează trecerea de la mijloacele politico-diplomatice de soluționare a deferendelor internaționale la cele jurisdicționale , dar se deosebește de acestea din urmă prin faptul că soluția propusă de comisia de conciliere are un caracter facultativ și nu obligatoriu.Se aseamănă cu mijloacele jurisdicționale de reglementare a diferendului prin faptul că se realizează printr-o procedură în contradictoriu.

Din analiza trăsăturilor proprii concilierii, rezultă că aceasta este un mecanism care combină elementele anchetei (se ocupă de investigarea și clarificarea faptelor ) și medierii (are drept scop principal ajungerea la un compromis).Astfel, concilierea este mai formală decât medierea , dar nu necesită angajamentul deplin al părților privind respectarea deciziilor sale.Concilierea este considerată ca fiind mecanismul de graniță , ce asigură legătura dintre mijloacele politico-diplomatice și cele judiciare,deoarece trăsăturile sale caracteristice o apropie foarte mult de arbitrajul internațional (audiază martori, analizează documente, fac inspecții la fața locului, etc.).

Conform Actului General revizuit privind soluționarea pașnică a diferendelor internaționale (1949), sarcina comisiei de conciliere trebuie să fie elucidarea problemelor aflate în dispută , culegerea informațiilor necesare pe calea anchetei sau pe orice altă cale, și năzuința de a aduce părțile la o înțelegere.Ea trebuie , după ce examinează cazul , să informeze părțile asupra termenilor care i se par cei mai potriviți pentru soluționare și să fixeze perioada în care părțile trebuie să ia o decizie.

Condiția declanșării procedurii concilierii internaționale este acordul părților care iau parte la conflict.Procedura are în vedere existența unei comisii, compusă dintr-un număr impar de membri , între 3 și 5, care de obicei sunt juriști și/sau diplomați , dar și alte persoane cu expertiză tehnică.

Rolul său este de a elucida problema aflată în diferend dar și a faptelor sau evenimentelor care au dus la declanșarea diferendului și (ceea ce o deosebește de anchetă) de a propune soluții de rezolvare.Pentru aceasta, comisia organizează o anchetă, și desfășoară o procedură în contradictoriu (interoghează părțile , audiază martori , se deplasează la fața locului , administrează probe,etc.).Lucrările nu sunt publice , publicitatea este interzisă până la finalizarea raportului.Spre deosebire de deciziile instanțelor judiciare care, adesea, surprind părțile, (acestea n-au acces la discuțiile preliminare ale judecătorilor sau arbitrilor), în cazul concilierii , toate părțile implicate (comisie , state în diferend) știu,înainte de final , cam în ce discuții se vor recomanda concesii.

La fel ca și în cazul anchetei internaționale , la sfârșit comisia întocmește un raport în care sunt motivate concluziile și sunt propuse anumite idei de soluționare a cauzei.Părțile au la dispoziție o anumită perioadă de timp,pentru a se decide dacă acceptă soluția sau o refuză.În cazul în care soluția este acceptată, se încheie un acord între părți , iar dacă nu acceptă soluția se întocmește un proces verbal în care se notează acest lucru, iar procedura concilierii se consideră încheiată.

Secțiunea III Mijloace jurisdicționale

Alături de mijloacele politico-diplomatice , la care am făcut referire anterior, mai există încă o categorie importantă de mijloace de soluționare pașnică a diferendelor, și anume mijloacele jurisdicționale.Acestea la rândul lor se pot clasifica în :

arbitraj ;

justiția internațională ;

Este foarte important să cunoaștem și această modalitate , deoarece în situația în care , prin mijloacele diplomatice nu se ajunge la soluționarea diferendului , părțile sunt libere să recurgă la mijloace jurisdicționale.

Împreună cu mijloacele politico-diplomatice,mijloacele jurisdicționale sunt reglementate de Carta ONU în art.33 alin. 1 : „Părțile la orice diferend a cărui prelungire ar putea pune în primejdie menținerea păcii și securității internaționale trebuie să caute să-l rezolve, înainte de toate, prin tratative, anchetă, mediație, conciliere, arbitraj, pe cale judiciară, recurgere la organizații sau acorduri regionale sau prin alte mijloace pașnice, la alegerea lor. „

Mijloacele jurisdicționale se deosebesc de cele diplomatice din mai multe puncte de vedere.Astfel,spre deosebire de cele diplomatice,cele jurisdicționale au în vedere emiterea unei decizii cu caracter obligatoriu pentru părți,pronunțată de o instanță independentă, arbitrală sau judiciară, în urma unei proceduri contradictorii , dar care are în vedere egalitatea părților și dreptul lor de a se apăra.

Dacă mijloacele diplomatice pot avea în vedere orice diferend, cel puțin în prima fază, pentru a se aplica mijloacele jurisdiciare , în cazul unui anumit conflict, este necesar ca părțile aflate în conflict să-l considere justițiabil sau nu,deoarece el nu poate fi rezolvat decât prin aplicarea unor reguli și principii clare de drept internațional.

O altă deosebire exprem de importantă între cele două mijloace este faptul că în timp ce deciziile luate în cadrul mijloacelor politico-diplomatice sunt facultative, părțile pot ține cont de ele sau pot refuza și recurgere la un alt mijloc,în cadrul mijloacelor jurisdicționale deciziile sunt obligatorii pentru părți,ele având caracter definitiv și executoriu.

3.1. Arbitrajul internațional

3.1.1.Considerații generale

Părțile la un diferend , recurg la procedura arbitrajului , numai în situația în care sunt incapabile de a găsi o soluție pe calea mijloacelor diplomatice , și își doresc să găsească o soluție definitivă care să pună capăt diferendului.

Arbirajul ar putea fi definit ca un mijloc de soluționare pașnică a diferendelor internaționale în cadrul căruia părțile la un diferend , printr-un acord formal , încredințează soluționarea diferendului unui terț – care poate fi reprezentat de o persoană sau mai multe –

a se supune deciziilor acestuia , ca urmare a unei proceduri contencioase,din care rezultă o hotărâre definitivă.

Convenția de la Haga din 1907 descrie arbitrajul internațional ca un mijloc de soluționare a diferendelor dintre state , în baza normelor dreptului internațional considerate de părți ca fiind concludente pentru speța în cauză , prin intermediul judecătorilor aleși de însăși părțile la diferend . Recurgerea la arbitraj presupune respectarea de bună voie a sentinței arbitrale.Este unul din mijloacele de soluționare frecvent utilizate în cazul anumitor tipuri de diferende internaționale:de natură teritorială sau frontalieră,de natură juridică,comercială,legate de interpretarea unor tratate bi/multilaterale,etc.

Ca mijloc de reglementare pașnică a diferendelor , arbitrajul este cunoscut încă din antichiate.El a fost reglementat în numeroase acte normative , dar un moment important în instituționalizarea lui ca mijloc de reglementare pașnică a diferendelor îl reprezintă adoptarea Convenției de la Haga din 1907 pentru aplanarea conflictelor internaționale care, pentru soluționarea unor diferende și stingerea unor conflicte , prevede menținerea unei Curți Permanente de Arbitraj (CPA) a cărei înființare fusese inițiată prin Convenția de la Haga din 1899(art.41).

Arbitrajul a fost reglementat așa cum spuneam și prin alte acte normative , dintre care amintim cele mai importante :Pactul Ligii Națiunilor , Convenția asupra dreptului mării de la Montego Bay (1982) , Convenția europeană pentru reglementarea pașnică a diferendelor (1957), Convenția privind concilierea și arbitrajul , adoptată de OSCE în 1992 , etc. Carta ONU consacră instituția arbitrajului ca mijloc de soluționare pașnică în art. 33 alin. 1 la care am mai făcut referire.

Trebuie însă menționat că arbitrajul este folosit ca practică uzuală nu atât în conflictele interstatale ci , în special , în conflictele dintre state și entitățile nestatale (companii transnaționale), în domeniul investițiilor private.Ținând cont de tipul de diferende pe care este chemat să le rezolve, arbitrajul internațional poate fi împărțit în :

– arbitrajul clasic stat – stat , care este cea mai importantă și frecventă formă de arbitrare.

– arbitrajul mixt stat- persoană juridică , care se ocupă de conflictele suverane între state și entități private , în special în domeniul comercial.

Cadrul normativ general la care se face cel mai des referire este Convenția din 1907.Astfel, în art. 38 al convenției, se menționează că „ în problemele de ordin juridic și , în primul rând , în chestiuni de interpretare sau aplicare a convențiilor internaționale, arbitrajul este recunoscut de puterile contractante ca mijlocul cel mai eficace și , în același timp , cel mai echitabil de reglementare a litigiilor care n-au fost rezolvate pe cale dimplomatică.În consecință, este de dorit ca în litigii asupra chestiunilor mai sus menționate statele să recurgă , dacă este necesar, la arbitraj, în măsura în care circumstanțele o permit.”

Astfel, părțile aflate în litigiu trebuie să își dea consimțământul cu privire la aplicarea procedurii arbitrajului ca mijloc de soluționare a diferendului lor.

Consimțământul de a accepta arbitrajul poate fi dat:

-Înainte de nașterea litigiului (a priori).În acest caz ,consimțământul poate îmbrăca forma unei clauze compromisorii inserată într-un tratat, de obicei în grupa unei clauze denumite „finale” , în tratatele bilaterale, sau în capitole distincte privind reglementarea diferendelor , în tratatele multilaterale.Clauza compromisorie este inclusă într-un tratat și nu vizează un litigiu existent și actual, ci diferende eventuale , susceptibile să intervină între statele contractante, în legătură cu executarea tratatului respectiv.Clauza compromisorie mai poate fi cuprinsă într-un tratat de arbitraj permanent care are tocmai scopul de a conferi acestei clauze aplicabilitate generală între părțile la tratatul de arbitraj.

-După declanșarea diferendului (a posteriori).În acest caz,acordul părților îmbracă totdeauna forma unui tratat, denumit compromis.Spre deosebire de clauza compromisorie,compromisul este un act internațional distinct,prin care două state convin să încredințeze unui arbitru unic , unui organ colegial ad-hoc sau unui tribunal arbitral preconstituit, reglementarea unui anumit litigiu existent.Compromisul trebuie să conțină: a) angajamentul de a recurge la arbitraj; b)obiectul diferendului; c) numărul arbitrilor și modul de constituire a trubunalului arbitral; d) dreptul aplicabil,ca și o serie de alte elemente legate de desfășurare a procedurii, ceea ce marchează tocmai specificul acestei modalități de soluționare a diferendelor.

3.1.1.1.Părțile

În general la o procedură, în fața unui tribunal arbitral, pot participa ca părți numai statele.

În ceea ce privește compunerea și constituirea organului arbitral, este de reținut faptul că el este independent față de părți,având caracterul unui terț și trebuie să fie imparțial în ceea ce privește soluționarea cauzei.

Organul constituit dintr-un arbitru unic este tipul cel mai vechi de organ arbitral , fiind folosit foarte mult până în secolul al XIX -lea.În multe cazuri, arbitrul era ales dintre oamenii politici de prestigiu din vremea respectivă.Arbitrul unic trebuie, de obicei, să nu aibă cetățenia părților în conflict, pentru a se asigura , și pe această cale,imparțialitatea sa.În practica arbitrajului au existat însă și unele excepții de la această regulă.

În ceea ce privește comisia mixtă,ea era folosită pentru a soluționa conflicte minore și era alcătuită din cetățeni ai părților în conflict.În cazul în care aceștia nu ajungeau la un acord era numit un arbitru neutru pentru a se ajunge la o soluție.

3.1.1.2.Tribunalul

În prezent, părțile creează un organ arbitral alcătuit din trei/cinci membri a căror preponderență diferă;doi reprezentanți ai statelor implicate în conflict și trei neutri;doi/patru naționali și un neutru sau pot fi numai neutri.Structura tribunalului este stabilită prin compromis sau prin negocieri ulterioare.Rolul arbitrilor naționali este de a asigura cunoașterea de către tribunal a sistemelor de drept ale părților, interpretarea corectă a acestora precum și accesul la componentele suprastructurii juridice ale acestora.Arbitrii pot fi personalități internaționale, specialiști în dreptul internațional , persoane oficiale (șefi de stat, guverne, diplomați, etc.) sau reprezentanți ai unor organisme independente.

Desemnarea supraarbitrului reprezintă un element important în elaborarea sentinței , în valoarea ei (în caz de partaj), cât și în ceea ce privește desfășurarea în continuare a procesului în cazul nenumirii de care părți a arbitrilor „ naționali”.Calea normală pentru desemnarea supraarbitrului (a președintelui tribunalului) este desemnarea sa ,în comun, de către părți.În măsura în care însă părțile nu se înțeleg asupra acestui aspect ,desemnarea sa se face, de regulă , de către un terț: șefi de state (de obicei ai statelor neutre), președinți ai unor jurisdicții interne(președinți de Curți Supreme), sau de către un consiliu(consiliu permanent de conciliere,Consiliul Societății Națiunilor)sau un funcționar internațional (secretarul Curții Permanente de Arbitraj, secretarul general al ONU, președintele Curții Internaționale de Justiție, etc.)

3.1.1.3. Procedura

Din Convențiile de la Haga și din Actul general din 1928 se constată , în general,următoarele trăsături ale procedurii arbitrale:

desfășuarea în două faze, cea scrisă și cea orală,probele trebuind să fie supuse înainte de încheierea fazei scrise.Faza scrisă constă în comunicarea,făcută de către agenții unei părți către membrii tribunalului și către cealaltă parte, a unor memorii și contramemorii,și eventual,a unor replici și duplici.Aceste documente se transmit în anumite termene, care sunt stabilite fie prin compromis , fie prin ordonanțe ale tribunalui.În faza orală părțile sunt, de regulă, ascultate în ordine alfabetică.Dezbaterile nu sunt publice și sunt consemnate în procese- verbale de ședință.În ceea ce privește probele,nu există reguli privind admisibilitatea lor , forța lor probantă sau ordinea de prezentare.În ceea ce privește sarcina probei, și în domeniul arbitrajului se aplică regula generală din teoria probelor conform căreia sarcina probei o are reclamantul.

tribunalul are competența de a cita martori și de a dispune efectuarea de expertize.

tribunalul poate indica măsuri conservatorii.

deliberarea este secretă.

3.1.1.4.Sentința

Sentința este definitivă și obligatorie pentru părți,iar conform art.81 din Conferința de la Haga din 1907,sentința nu poate fi atacată.Se încheie în formă scrisă și este adoptată cu votul majorității.Arbitrii care au opinii diferite trebuie să motiveze separat luarea respectivei decizii contradictorii.Decizia trebuie adusă la cunoștința părților,moment în care tribunalul se dizolvă.Executarea sentinței de către părți se bazează pe principiul bunei credințe.

În ciuda flexibilității și a libertății de care beneficiază părțile,frecvența mică de care beneficiază arbitrajul internațional este cauzată de unele dificultăți inerente:

în primul rând , statele evită să-și asume , a priori declanșării oricărui diferend , obligația derulării unui arbitraj obligatoriu, preferând arbitrajul de tip ad- hoc;

stabilirea componenței tribunalui poate genera noi neînțelegeri între statele implicate în diferend;

posibilitatea perpetuării diferendului și după finalizarea procesului de arbitraj urmare faptului că statul pârât refuză să se supună deciziei sau o respinge;

costurile ridicate pe care trebuie să le suporte părțile fără a avea certitudinea unui rezultat pozitiv;

având în vedere existența efemeră a acestei instanțe, nu se mai poate vorbi nici de o jurisprudență constantă , de aici și prestigiul redus al acestor instanțe în raport cu instanțele juridice permanente(cu CIJ ,de exemplu).

Prin urmare , părțile recurg tot mai rar la acest mijloc de soluționare a diferendelor internaționale ,alegând în locul lui serviciile CIJ.

La nivel internațional,s-a dezvoltat arbitrajul instituționalizat, existând în momentul de față un număr mare de instituții de arbitraj de renume.

Curțile permanente de arbitraj instituționalizat organizate la nivel internațional pot avea o activitate mai variată,ocupându-se și de litigii de arbitraj comercial și de arbitraj civil sau, din contră,pot fi specializate pe un anumit domeniu,cele mai comune fiind curțile de arbitraj comercial internațional.Există însă și instituții specializate pe domenii strict delimitate,cum ar fi tribunale de arbitraj sportiv , de proprietate intelectuală,arbitraj agricol,al burselor de valori.De unele dintre cele mai importante instituții care organizează activitatea de arbitraj la nivel internațional ne vom ocupa în cele ce urmează.

3.1.2. Instituții Internaționale Generaliste

3.1.2.1. Curtea permanentă de arbitraj de la Haga (Permanent Court of Arbitration-PCA).

PCA a fost instituită prin Convenția pentru Reglementare Pașnică a Disputelor Internaționale de la Haga în 1899.Are sediul la Haga , desfășurându – și activitatea în cadrul Palatului Păcii, și se ocupă de soluționarea unor litigii specifice.

În materie de arbitraj, Curtea are reguli de procedură diferite pentru disputele survenite între două state,între un stat și o altă entitate,între organizații internaționale și state,între organizații internaționale și persoane private sau pentru litigii privind mediul sau resursele naturale(denumite în continuare Regulamentele) , toate acestea având caracter facultativ.

În privința arbitrilor care vor soluționa litigiul , părțile sunt libere să-i desemneze din cadrul practicienilor renumiți în chestiuni de drept internațional.

Tribunalul va fi format din unul sau din trei arbitri,în general,iar în cazul arbitrilor dintre două state,al litigiilor de mediu sau resurse naturale sau al litigiilor dintre o organizație internațională și un stat,părțile pot opta și pentru un tribunal alcătuit din cinci arbitri, potrivit regulilor stabilite în art.5 din Regulamente. Dacă părțile nu au determinat numărul arbitrilor din care va fi compus tribunalul arbitral,Regulamentele prevăd ca tribunalul să fie format din trei membri.

Hotărârea va fi definitivă și obligatorie pentru părți și trebuie motivată , cu excepția cazului în care părțile au convenit de comun acord nemotivarea ei.De asemenea hotărârea nu poate fi publicată decât cu acordul părților.

3.1.2.2. Curtea de Arbitraj Internațional de la Londra (The London Court of International Arbitration -LCIA).

Curtea de Arbitraj Internațional de la Londra (în continuare, LCIA sau Curtea) este cea mai veche instituție de arbitraj , fondată la sfârșitul secolului XIX-lea.Aceasta are sediul principal în Londra,dar și două reprezentanțe importante în Dubai,respectiv în India, New Delhi.

LCIA funcționează după propriile reguli, care sunt adoptate în mod frecvent și în arbitraje ah-hoc în care Curtea nu este propriu-zis implicată.

În privința arbitrilor, aceștia sunt obligați să rămână imparțiali și independenți în raport cu părțile pe tot parcursul derulării procesului.

Există un singur criteriu pentru determinarea jurisdicției Curții , și anume convenția de arbitraj.Prin urmare,atâta timp cât există un compromis și o clauză compromisorie valabilă,Curtea dobândește plină jurisdicție în a soluționa litigiul.

Părțile sunt cele care stabilesc locul arbitrajului, iar dacă nu o fac , litigiul se soluționează la Londra.

În principiu,tribunalul va fi constituit dintr-un arbitru unic,cu excepția cazului în care părțile au convenit altfel în scris sau în cazul în care Curtea constată că ,în funcție de circumstanțele speței , un tribunal compus din trei membri este necesar.

Curtea are puterea de a desemna singură arbitrii, însă trebuie să țină cont de anumite elemente cu privire la naționalitatea părților,natura litigiului, etc.

Dacă părțile nu au aceeași naționalitate,arbitrul unic sau președintele trebuie să aibă o altă naționalitate diferită de cele ale părților.

Procedura se desfășoară în două faze:scrisă și orală, iar hotărârea se consemnează în scris,fiind definitivă și obligatorie.

3.1.2.3.Centrul Internațional de Arbitraj de la Viena(Vienna International Arbitration Center-VIAC).

Centrul Internațional de Arbitraj de la Viena(în continuare , Centrul sau VIAC) a fost fondat în 1975, ca un institut permanent și independent de arbitraj , parte componentă a Camerei Federale de Comerț Austriece.Localizat într-o țară politic neutră, în centrul Europei, Centrul Internațional de Arbitraj de la Viena(VIAC), reprezintă o instituție atractivă pentru rezolvarea disputelor dintre companiile multinaționale,pe cale arbitrală.

Și în cadrul acestei instituții , părțile sunt libere să-și aleagă arbitrii care vor soluționa cauza,tribunalul fiind format dintr-un arbitru sau din trei arbitri.

Centrul Internațional de Arbitraj al Camerei Economice Federale Austriece din Viena (Vienna International Arbitration Centre) soluționează prin arbitraj litigiile în care cel puțin una dintre părțile care au încheiat acordul de arbitraj nu avea sediul de afaceri sau reședința obișnuită în Austria,la momentul încheierii acelui acord.Competența Centrului poate fi,de asemenea , convenită de către părțile cu sediul de afaceri sau reședința obișnuită în Austria, pentru soluționarea litigiilor cu caracter internațional.

Procedura arbitrală se va efectua cu confidențialitate,cu aplicarea principiului egalității părților și cu respectarea dreptului de a fi ascultat în orice etapă a procedurii.

Hotărârea va fi consemnată în scris,fiind obligatorie motivarea ei,cu excepția situației în care părțile au decis să nu fie motivată;Este definitivă și obligatorie.

3.1.3.Instituții Internaționale Specializate

Întâlnim instituții specializate în arbitrajul comercial internațional, de exemplu:Curtea Internațională de Arbitraj (ICA) de pe lângă Camera Internațională de Comerț de la Paris (ICC) sau Comisia de Arbitraj Economic și Comercial Internațional a Chinei(China International Economic and Trade Arbitration Commission -CIETAC).

De asemenea întâlnim și instituții de arbitraj ultraspecializate, de exemplu : Centrul Internațional pentru soluționarea disputelor privind Investițiile de la Washington (ICSID).Principalul obiectiv al Centrului a fost acela de a promova investițiile străine,în special în statele în curs de dezvoltare,prin oferirea unui mijloc neutru , imparțial de rezolvare a disputelor dintre state și investitorii privați străini , dar și Tribunalul Arbitrajului Sportiv (Tribunal Arbitral du Sport – TAS / Court of Arbitration for Sport – CAS), având în vedere soluționarea litigiilor sportive.

3.2. Justiția internațională

3.2.1.Considerații generale

La sfârșitul primului război mondial relațiile internaționale s-au îmbogățit cu un nou mijloc de reglementare pașnică a diferendelor , justiția internațională, care,în concepția inițiatorilor săi ,trebuia să aibă rolul esențial în menținerea păcii.Este știut că nici arbitrajul , nici bunele oficii și mediațiunea , și nici , mai ales,concilierea nu reușiseră să joace un rol cât de cât important în viața internațională , să contribuie în mod eficace la prevenirea și soluționarea conflictelor generatoare de război.(Și nici nu puteau să o facă atâta timp cât războiul constituia un mod legal de reglementare a diferendelor dintre state).În acest context s-a atribuit justiției internaționale acest rol(neașteptat) în reglementarea diferendelor internaționale.Justiția internațională era de altfel concepută ca un mijloc menit să completeze arbitrajul internațional, să-l perfecționeze ,umplându-i lacunele.

Deși instituirea unei jurisdicții permanente cu competență generală este strâns legată de crearea primei organizații cu vocație universală cu caracter politic,Liga Națiunilor, încă înainte de această dată idea și-a făcut apariția pe plan internațional.Ea a format obiect de discuție la cea de a doua Conferință de pace de la Haga din 1907.Ca urmare a incertitudinii dreptului de aplicat și a imposibilității de a se ajunge la o înțelegere cu privire la repartizarea locurilor între marile puteri și celelalte state , care n-au vrut să abdice de la principiul egalității ,idea nu a putut fi materializată.În același an însă,la 20 decembrie , câteva state de pe continentul american au creat ,pentru o perioadă de 10 ani,prima jurisdicție permanentă -Curtea de Justiție a Americii Centrale.

Însă după un deceniu de existență, Curtea de Justiție a Americii Centrale a sucombat, iar în 1920,Liga Națiunilor a creat pe baza Pactului Societății Națiunilor, Curtea Permanentă de Justiție Internațională(CPIJ), care a început să funcționeze în 1922.

După cel de – al Doilea Război Mondial,statele s-au reunit la San Francisco în vederea elaborării Cartei ONU, unde au hotărât nu numai crearea acestei noi organizații universale, ci și crearea unei noi instanțe judiciare cu caracter universal, astfel în 1945 , a fost înființată Curtea Internațională de Justiție(CIJ).

3.2.2.Organizarea și funcționarea CIJ

Judecătorii permanenți.Potrivit art.2 din Statutul Curții Internaționale de Justiție : „Curtea va fi compusă dintr-un corp de judecători independenți, aleși, indiferent de cetățenia lor, dintre persoane cu înalte calități morale care îndeplinesc condițiile cerute în țara lor pentru numirea în cele mai înalte funcții judiciare sau care sunt juriști cu o competență recunoscută în materie de drept internațional.”

Este constituită dintr-un număr de 15 judecători aleși pe un mandat de 9 ani ,cu posibilitatea realegerii;iar pe o perioadă de 3 ani se alege un președinte și un vicepreședinte.O condiție esențială , o reprezintă faptul că nu pot fi membri ai Curții doi judecători având aceeași cetățenie.Ei beneficiază de privilegii și imunități diplomatice.

În prezent,compoziția Curții reflectă compoziția Consiliului de Securitate:cinci judecători provenind din cele cinci țări membre permanente ale Consiliului de Securitate , doi judecători din America Latină , doi din Asia, trei din Africa , unul din Europa Răsăriteană și doi din Europa Occidentală.

Judecătorii ad-hoc.Dacă niciunul dintre cei 15 judecători nu este cetățean al unui stat parte la diferendul supus Curții,acest stat trebuie să numească ,pentru soluționarea acelui diferend ,un judecător ad-hoc.Aceștia sunt deci special desemnați pentru un litigiu bine determinat.Misiunea lor încetează odată cu încheierea procesului care a ocazionat numirea lor.Prin numirea de judecători ad-hoc se urmărește garantarea unei bune administrări a justiției și asigurarea egalității părților .

Camerele Curții.Potrivit art. 26 alin.1 din Statutul Curții: „Curtea poate oricînd să formeze una sau mai multe camere, compuse după cum va decide Curtea din trei sau mai mulți judecători, pentru examinarea anumitor categorii de cauze de exemplu cauze de muncă și cauze privind tranzitul și comunicațiile.”

Este important de precizat faptul că , potrivit art. 16 alin1. din Statut : „Nici un membru al Curții nu poate exercita vreo funcție politică sau administrativă și nici nu se poate dedica vreunei alte ocupații cu caracter profesional.”,iar art.17 alin. 1 , prevede faptul că : „Nici un membru al Curții nu poate exercita în nici o cauză funcția de reprezentant, consilier sau avocat.”, alin.2: ”Nici un membru al Curții nu poate participa la soluționarea vreunei cauze la care a luat parte anterior ca reprezentant, consilier sau avocat al uneia din părți, ca membru al unui tribunal național sau internațional, al unei comisii de anchetă sau în orice altă calitate.”

3.2.3.Competența jurisdicțională

Potrivit art. 36 alin.1. din Statut :” În competența Curții intră toate cauzele pe care i le supun părțile, precum și toate chestiunile prevăzute în mod special în Carta Națiunilor Unite sau în tratatele și convențiile în vigoare.”

Regula generală privind competența Curții este caracterul facultativ al ei.Ea implică acordul expres al părților de a supune diferendul dintre ele Curții Internaționale de Justiție.Competența Curții devine obligatorie pentru un stat care declară că recunoaște această obligativitate privind competența Curții , în raportul cu oricare alt stat,care a acceptat și el această obligativitate .În general,statele acceptă obligativitatea competenței Curții pentru diferendele de natură juridică.

Mai trebuie precizat și faptul că obligativitatea competenței Curții poate fi menționată pentru unele state și în cadrul unor tratate internaționale.

Curtea Internațională de Justiție are două categorii de competențe, și anume: competența contencioasă și competența consultativă.

a) Competența contencioasă;

Ratione personae , numai statele pot fi părți în litigiile din fața Curții.Persoanele fizice sau juridice nu au acces la jurisdicția Curții Internaționale de Justiție.Pentru susținerea intereselor lor încălcate de un alt stat,ele pot apela la protecția diplomatică a statului a cărui cetățeni sunt,care poate susține aceste interese în fața CIJ.Nici organizațiile internaționale nu au acces la jurisdicția contencioasă a CIJ.

Potrivit art. art. 36 alin . 1 din Statut : „În competența Curții intră toate cauzele pe care i le supun părțile, precum și toate chestiunile prevăzute în mod special în Carta Națiunilor Unite sau în tratatele și convențiile în vigoare.”

De asemenea , potrivit art. 36 alin.2. „Statele părți la prezentul Statut vor putea oricând să declare că recunosc ca obligatorie IPSO FACTO și fără o convenție specială, în raport cu orice alt stat care acceptă aceeași obligație, jurisdicția Curții pentru toate diferendele de ordin juridic având ca obiect:

a. interpretarea unui tratat;

b. orice problemă de drept internațional;

c. existența oricărui fapt care, dacă ar fi stabilit, ar constitui încălcarea unei obligații internaționale;

d. natura sau întinderea reparației datorate pentru încălcarea unei obligații internaționale.”

Acceptarea jurisdicției CIJ poate avea loc fie anterior declanșării unui litigiu, printr-o declarație unilaterală depusă la Secretarul General al ONU sau prin clauze incluse în tratate bi sau multilaterale , fie posterior apariției diferendului,printr-un acord special între statele părți(compromis).

b) Competența consultativă;

Pe lângă competența de a soluționa diferendele care îi sunt supuse de către state,Curtea este împuternicită să emită și avize consultative asupra oricărei probleme juridice.Avizele pot fi cerute de Adunarea Generală sau de Consiliul de Securitate.Cu autorizarea Adunării Generale, mai pot solicita avize consultative și alte organe ONU(Consiliul Economic și Social, Consiliul de Tutelă,etc.) ca și instituțiile specializate din sistemul Națiunilor Unite, „în probleme juridice care privesc domeniul lor de activitate”.Statele nu pot cere direct avize consultative Curții.

În general avizele consultative ale CIJ nu sunt obligatorii, dar prin excepție ele devin obligatorii în situația în care organele care le-au cerut au acceptat expres acest lucru.În general,avizele consultative date de către Curte au fost respectate și au dus la dezvoltarea dreptului internațional.Dintre acestea amintim: Avizul pentru Condițiile de admitere a unui stat ca membru al ONU(1948), Avizul privind Interpretarea tratatelor de pace(1950),etc.

Potrivit art. 38 alin. 1 din Statutul Curții : „Curtea, a cărei misiune este de a soluționa conform dreptului internațional diferendele care îi sunt supuse, va aplica:

a. convențiile internaționale, fie generale, fie speciale, care stabilesc reguli recunoscute în mod expres de statele în litigiu;

b. cutuma internațională, ca dovadă a unei practici generale, acceptată ca drept;

c. principiile generale de drept recunoscute de națiunile civilizate;

d. sub rezerva dispozițiilor articolului 59, hotărârile judecătorești și doctrina celor mai calificați specialiști în drept public ai diferitelor națiuni, ca mijloace auxiliare de determinare a regulilor de drept.”

De asemenea,cu acordul părților, Curtea poate soluționa un litigiu în baza echității (ex aequo at bono).

Aplicarea dreptului internațional de către CIJ, ca formă de realizare (în sens larg) a normelor juridice,comportă,datorită specificului ordinii internaționale,unele aspecte specifice față de aplicarea dreptului intern.Aplicarea dreptului internațional de către Curte implică trei etape:stabilirea elementelor de fapt,identificarea normelor aplicabile situației de fapt și luarea hotărârii.Fiecare hotărâre interpretând un tratat sau practica statelor sau statuând de novo contribuie însă și la explicarea și precizarea dreptului internațional.

3.2.4. Procedura în fața CIJ

Potrivit art . 40 din Statut : „1. Cauzele sunt aduse în fața Curții, după caz, fie prin notificarea convenției speciale, fie printr-o cerere adresată Grefierului. În ambele cazuri trebuie să se indice obiectul diferendului și părțile.

2. Grefierul va comunica cererea imediat tuturor celor interesați.

3. De asemenea, el o va notifica Membrilor Națiunilor Unite, prin intermediul Secretarului General, precum și oricăror alte state care au dreptul de a sta în justiție în fața Curții.”

Art. 43 din Statut , prevede faptul că: „1. Procedura va fi alcătuită din două părți: cea scrisă și cea orală.

2. Procedura scrisă va consta din comunicarea către Curte și către părți a memoriilor, contramemoriilor și, dacă este necesar, a replicilor, precum și a tuturor pieselor și documentelor în sprijinul lor.

3. Aceste comunicări se vor face prin Grefier, în ordinea și în termenele fixate de Curte.

4. Orice document prezentat de una din părți va fi comunicat în copie certificată celeilalte părți.

5. Procedura orală va consta din audierea de către Curte a martorilor, experților, reprezentanților, consilierilor și avocaților.”

Trebuie să avem în vedere și faptul că, potrivit art.45 și 46 din Statului Curții : „Dezbaterile vor fi conduse de Președinte, iar în lipsa acestuia de Vicepreședinte; dacă nici unul dintre ei nu poate prezida, va prezida cel mai vechi dintre judecătorii prezenți.Dezbaterile vor fi publice, afară de cazul în care Curtea ar decide altfel sau părțile ar cere ca publicul să nu fie admis.”

3.2.5. Hotărârile CIJ

Hotărârea cu privire la soluționarea unui litigiu se ia cu votul majorității judecătorilor prezenți, iar în situația în care voturile sunt egale, votul Președintelui Curții este votul decisiv.Opiniile judecătorilor obligatoriu trebuie motivate.Hotărârea va fi semnată de Președinte și de Grefier și va fi citită în ședința publică.

Potrivit art. 59 și 60 :”Decizia Curții nu are forță obligatorie decât între părțile în litigiu și numai pentru cauza pe care o soluționează.Hotărârea este definitivă și nu poate fi atacată. În caz de diferend asupra înțelesului sau a întinderii dispozițiilor hotărârii, Curtea o va interpreta la cererea oricăreia dintre părți.”

Câteva exemple de cauze soluționate de CIJ:

-În 1973-1974 CIJ a examinat cauzul Australia și Noua Zeelandă împotriva Franței , privitor la interzicerea testărilor nucleare efectuate de către Franța în Oceanul Pacific.În legătură cu faptul , că Franța a încetat testările nucleare în zonă ,CIJ a încetat examinarea cazului.

-În 1979-1980 CIJ a examinat cazul SUA împotriva Iranului, privitor la luarea ostaticilor în incinta Ambasadei SUA la Teheran în noiembrie 1979,CIJ a decis, ca Guvernul Iranului să elibereze imediat tot personalul Ambasadei reținut nelegitim și de a trasmite acest personal statului acreditant.

-În 1986, CIJ a decis , ca Guvernul SUA să înceteze imediat blocada militară a porturilor Nicaragua , calificând aceste acțiuni ale SUA, că fiind nelegale, etc.

Alte instanțe internaționale jurisdicționale :

Tribunalul Internațional pentru Dreptul Mării (sediul:Hamburg, Germania);

Tribunalul Internațional pentru fosta Iugoslavie(sediu:Haga, Olanda);

Tribunalul Internațional pentru Rwanda (sediul:Arusha, Tanzania);

Curtea Penală Internațională (sediul:Haga, Olanda);

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (sediul:Strasbourg, Franța);

Curtea Interamericană a Drepturilor Omului (sediul :San Jose, Costa Rica);

Curtea de Justiție a Uniunii Europene (sediul : Luxembourg, Luxembourg).

Capitolul III .Rolul Organizațiilor Internaționale în soluționarea pașnică a diferendelor internaționale

Rezolvarea diferendelor în cadrul organizațiilor internaționale se face prin proceduri specifice,în cazurile în care statutele acestor organizații prevăd asemenea proceduri.În general,aceste proceduri specifice au un caracter subsidiar , în sensul că se recurge la ele dacă diferendul nu este soluționat prin mijloace de genul celor menționate.În cazul în care un diferend prezintă pericol pentru pacea și securitatea internațională,organizațiile pot,la cererea părților sau a altor state , să recomande părților un mijloc de soluționare sau să întreprindă ele măsuri de soluționare.

Organizația internațională este o grupare permanentă de cel puțin trei state suverane ,pe baza unui tratat încheiat între ele , care își propun să colaboreze pentru realizarea unor scopuri comune , prin intermediul unor organe proprii organizației respective.

Într-o altă opinie, organizația internațională este o asociație de state suverane care urmăresc realizarea unui scop comun , constituită printr-un tratat,dotată cu un statut(o constituție), cu organe proprii și care are o personalitate juridică distinctă de cea a statelor membre.

Rolul pe care îl au organizațiile internaționale în vederea soluționării pașnice este foarte important, astfel ele apar la momentul oportun și cu mijloace necesare soluționării unui diferend,sunt un centru de cooperare,oferă statelor locul necesar de a discuta și rezolva problemele ce apar între ele,participă la stabilirea păcii și la stingerea ostilităților dintre state.

Tipuri de diferende ce pot apărea în cadrul organizațiilor internaționale :

diferendele ce privesc raporturile dintre statele membre ale organizației în legătură cu interpretarea și aplicarea unui act constitutiv;

diferende dintre un stat membru și organizația respectivă;

diferende ce pot surveni între diferitele organe ale unei organizații internaționale și care privesc , de regulă, conflicte de competență;

diferende ce pot apărea între diferite organizații internaționale cu profil asemănător și care privesc, de regulă,delimitarea competenței lor;

litigii între organizații și particulari,specifice organizațiilor de integrare;

diferende între organizație și funcționarii sau agenții săi.

Prin activitatea pe care o desfășoară ,organizațiile produc mai multe efecte:

de stabilitate : (fac raporturile internaționale mai previzibile,creează norme care urmăresc acest efect,organizațiile de securitate colectivă vizează protejarea ordinii publice existente împotriva oricăror factori perturbatori);

de legitimitate : (acțiunile unilaterale ale anumitor state nu sunt acceptate fără garanțiile multilaterale oferite de organizațiile internaționale);

normator : (produc norme de drept internațional , codifică practica cutumiară internațională, desfășoară o adevărată „diplomație normativă”);

de cooperare : (organizațiile internaționale substituie acțiunea comună acțiunii individuale a statelor.Numeroasele reuniuni internaționale facilitează contactul între oficiali guvernamentali și permit diplomaților ,oamenilor politici ,elitelor în general,să pună în discuție problemele care le preocupă ).

În ceea ce privește influența pe care organizațiile internaționale (în funcție de tipul lor ) o pot avea asupra procesului de soluționare a diferendelor, trebuie luate în seamă mai multe aspecte :

-primul se referă la întinderea capacității de intervenție a organizației.Caracterul universal presupune acoperirea unei arii mai largi de preocupări;de asemenea,organizația universală se presupune a avea o mai mare greutate și influență în cadrul relațiilor internaționale,ceea ce îi conferă capaciatea de a oferi părților implicate într-un diferend , argumente mai solide de a stinge problema.Organizațiile regionale,pe de altă parte,sunt mai în măsură să răspundă corespunzător conflictelor locale,cunoscând mai bine atât protagoniștii , cât și problematica , având simțul identității,istoriei și culturii regiunii în care acționează.

-alt aspect se referă la obiectul de activitate al organizației, militar,economic sau social.Fiecare dintre acestea pot influența în manieră diferită evoluția situațiilor conflictuale.

Secțiunea I : ONU – Organizație internațională cu rol principal în asigurarea păcii și securității internaționale

1.1. Considerații generale

La nivel internațional crearea Societății Națiunilor a reprezentat prima încercare din istorie de a transforma relațiile interstatale ,prin punerea în prim plan a eforturilor de a înlătura războiul/violența.

Societatea Națiunilor a luat ființă în 1919 și prezenta trei caracteristici fundamentale: era o grupare guvernamentală,o grupare internațională, un mod de stabilire în viața internațională a principiului egalității, având aspirații universale.

Scopurile Ligii erau proclamate în preambulul pactului : promovarea colaborării internaționale și realizarea păcii și securității internaționale prin acceptarea de obligații de a nu recurge la război,prin dezvoltarea unor relații juste între națiuni,prin respectarea dreptului internațional și a obligațiilor decurgând din tratate și prin menținerea justiției.

Organizația a avut , pe lângă toate limitele sale,și un rol inovator.A fost pentru prima dată când statele au înțeles necesitatea creării unei organizații cu vocație universală care să aibă ca atribuție principală menținerea păcii internaționale.Liga Națiunilor a servit drept model Organizației Națiunilor Unite atât în ceea ce privește structura,cât și ideea unui sistem colectiv de securitate,a unui regim de prevenire a războaielor bazat pe norme juridice internaționale.Privită însă în ansamblu , Liga Națiunilor a reprezentat un eșec neatingandu-și obiectivele esențiale:prevenirea unui nou război prin instituirea unui sistem de securitate bazat pe garanții colective și obligativitatea rezolvării diferendelor prin mijloace pașnice ,eliminarea crizelor economice de proporții prin promovarea cooperării și a unei deschideri în relațiile de schimb internaționale.

Societatea Națiunilor a fost dizolvată la data de 18 aprilie 1946, nereușind să-și atingă scopul și să atragă toate marile puteri ale lumii.Cu toate acestea,ideile care au stat la baza constituirii ei nu au fost lipsite de valoare ,astfel că după cel de – al Doilea Război Mondial a apărut necesitatea constituirii unui nou sistem colectiv de securitate.

În acest sens a fost înființată Organizația Națiunilor Unite, iar în 1945 la San Francisco a fost semnată Carta ONU , care are la bază tocmai menținerea păcii și securității internaționale.

Astfel , potrivit Cartei ONU : „Scopurile Națiunilor Unite sunt următoarele:

1. Să mențină pacea și securitatea internațională, și, în acest scop: să ia măsuri colective eficace pentru prevenirea și înlăturarea amenințărilor împotriva păcii și pentru reprimarea oricăror acte de agresiune sau altor încălcări ale păcii și să înfăptuiască, prin mijloace pașnice și în conformitate cu principiile justiției și dreptului internațional, aplanarea ori rezolvarea diferendelor sau situațiilor cu caracter internațional care ar putea duce la o încălcare a păcii;

2. Să dezvolte relații prietenești între națiuni, întemeiate pe respectarea principiului egalității în drepturi a popoarelor și dreptului lor de a dispune de ele însele, și să ia oricare alte măsuri potrivite pentru consolidarea păcii mondiale;

3. Să realizeze cooperarea internațională în rezolvarea problemelor internaționale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar, în promovarea și încurajarea respectării drepturilor omului și libertăților fundamentale pentru toți, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie;

4. Să fie un centru în care să se armonizeze eforturile națiunilor către atingerea acestor scopuri comune. „

ONU , ca succesoare a Națiunilor Unite , este o organizație internațională cu vocație de universalitate,atât în ceea ce privește aria sa de interese,cât și competența creată cu scopul să mențină pacea și securitatea internațională,să dezvolte relații prietenești între națiuni,să realizeze cooperarea între state pentru rezolvarea problemelor internaționale cu caracter economic , social , cultural sau umanitar.

Trebuie subliniat faptul că ONU nu soluționează ea însăși,în mod direct, diferendele.Organizația asigură numai cadrul necesar desfășurării procesului de soluționare,propune soluții (care pot fi acceptate sau nu de părțile implicate),impulsionează procesul prin măsuri pozitive sau negative( asigură cadrul de negociere,pune la dispoziție experți,sprijin economic sau aplică sancțiuni).Statele direct implicate în diferend sunt cele care-l rezolvă prin aplicarea unor măsuri comun acceptabile în vederea aplanării sau stingerii neconcordanțelor dintre poziții.

Fără îndoială ,rolul cel mai important pentru prezervarea păcii și securității internaționale îl joacă în continuare Organizația Națiunilor Unite , singura organizație globală cu vocație de securitate colectivă.

Organele prin care Organizația Națiunilor Unite își desfășoară activitatea sunt:Adunarea Generală, Consiliul de Securitate,Consiliul Economic și Social,Consiliul de Tudelă,Curtea Internațională de Justiție, Secretariatul.

Organele ONU cărora Carta le atribuie exclusiv competențele de soluționare pașnică a diferendelor sunt : Consiliul de Securitate și Adunarea Generală,precum și Curtea Internațională de Justiție.În cele ce urmează vom discuta despre primele două,având în vedere că aspectele privitoare la CIJ au fost analizate în capitolul II , secțiunea III(Mijloace jurisdicționale).

1.2. Consiliul de Securitate

Principala responsabilitatea a Consiliului de Securitate este menținerea păcii și securității internaționale.Acest lucru este prevăzut expres în art. 24 alin.1 Carta ONU : “Spre a asigura acțiunea rapidă și eficace a Organizației, Membrii săi conferă Consiliului de Securitate răspunderea principală pentru menținerea păcii și securității internaționale și recunosc că, îndeplinindu-și îndatoririle impuse de această răspundere, Consiliul de Securitate acționează în numele lor.”

Consiliul de Securitate are 15 membri : 5 permanenți (SUA, Rusia, China ,Anglia și Franța) și 10 nepermanenți, aleși pe o perioadă de 2 ani (5 Afro-Asia , 2 America de Sud, 1+2 Europa + Canada , Australia și Noua Zeelandă).

Potrivit art .33 alin.1 Carta ONU : „ Părțile la orice diferend a cărui prelungire ar putea pune în primejdie menținerea păcii și securității internaționale trebuie să caute să-l rezolve, înainte de toate, prin tratative anchetă, mediație, conciliere, arbitraj, pe cale judiciară, recurgere la organizații sau acorduri regionale sau prin alte mijloace pașnice, la alegerea lor. „

Dacă nu reușește prin niciuna din aceste mijloace pașnice să soluționeze diferendul,părțile îl pot încredința spre soluționare Consiliului.

Și un alt stat membru care nu e parte în conflict , sau un stat care nu face parte din această organizație poate sesiza Consiliul (cu condiția de a accepta obligațiile prevăzute de Carta) cu privire la soluționarea unor litigii.De asemenea , Consiliul poate fi sesizat de către Adunarea Generală, Secretarul general sau din oficiu,dacă niciuna din cele de mai sus nu acționează.

Consiliul este cel care hotărăște dacă să introducă sau nu cauza pe agenda sa de lucru.Dacă acceptă să examineze cauza trebuie să o introducă pe ordinea de zi a ședinței.

În cadrul Consiliului fiecare membru dispune de un vot,iar hotărârile se adoptă cu o majoritate calificată de nouă voturi.Trebuie specificat faptul că , în probleme de fond,cei din membri permanenți au drept de veto,prin care pot bloca adoptarea unei hotărâri,inclusiv hotărâri privind pacea și securitatea internațională.

Așa cum am menționat,art.24 alin.1 Carta ONU, conferă Consiliului de Securitate o răspundere generală de a menține pacea și securitatea internațională, însă conform Cartei ONU , Consiliul mai are și alte misiuni speciale , de exemplu : de a propune suspendarea sau excluderea unui stat membru pentru litigii ce țin de securitatea internațională,sau de a acționa în vederea realizării unei hotărâri a CIJ.

Astfel, în cele ce urmează vom preciza care sunt funcțiile pe care Consiliul le are în cadrul ONU.

În primul rând , are funcția de a preveni apariția conflictelor.Acesta este de fapt un obiectiv esențial al organizației.

Articolul 28 din Carta ONU prevede faptul că : „Consiliul de Securitate va ține ședințe periodice, la care fiecare dintre membrii săi poate, dacă dorește, să fie reprezentat de un membru al guvernului său ori de un alt reprezentant special desemnat. Consiliul de Securitate poate ține ședințe în alte locuri decât Sediul Organizației, pe care le socotește cele mai indicate pentru a-i înlesni lucrările. „

O altă funcție importantă este aceea de a realiza pacea.Astfel , Consiliul invită statele aflate în diferend să își rezolve problema având în vedere unul din mijloacele pașnice,poate desfășura anchete , indiferent dacă statele și-au dat acordul,poate face recomandări.Recomandările date de Consiliu pot fi de rezultat, caz în care trebuie să găsească o soluție acceptată de ambele părți implicate în diferend,sau de mijloace , atunci când recomandă anumite metode , pe care le consideră potrivite pentru soluționarea litigiului .

De asemenea Consiliul este însărcinat să mențină pacea , la nivel internațional.

În ultimul rând , Consiliul are o funcție executorie,astfel încât poate obliga statele să respecte deciziile CIJ.

Există situații în care natura diferendului face ca unica soluționare a problemei să fie recurgerea la forța armată.În acest sens,membrii Consiliului trebuie să decidă că aceea situație reprezintă o amenințare împotriva păcii și că este absolut necesar a se recurge la forța armată.

Conform Cartei ONU : „1. Se va înființa un Comitet de Stat-Major pentru a sfătui și asista Consiliul de Securitate în toate problemele referitoare la mijloacele de ordin militar necesare Consiliului de Securitate pentru menținerea păcii și securității internaționale, la folosirea și comanda forțelor puse la dispoziția sa, la reglementarea înarmărilor și la eventuala dezarmare. 2. Comitetul de Stat-Major va fi alcătuit din Șefii Statelor-Majore ale membrilor permanenți ai Consiliului de Securitate sau din reprezentanții lor. Orice Membru al Națiunilor Unite care nu este reprezentant permanent în Comitet va fi invitat de către Comitet să i se asocieze când participarea acelui Membru la lucrările lui este necesară pentru buna îndeplinire a îndatoririlor Comitetului.”

1.3.Adunarea Generală

Alături de Consiliul de Securitate, Adunarea Generală are un rol important în menținerea păcii și securității internaționale. Spre deosebire de Consiliu care are membrii permanenți și nepermanenți, Adunarea Generală este alcătuită din toți membrii Organizației Națiunilor Unite , urmând ca fiecare membru să aibă cel mult cinci resprezentanți.

Dacă stăm să analizăm articolul 10 al Cartei ONU, putem trage concluzia că funcțiile Adunării Generale se extind la toate domeniile ce țin de competența ONU.

Adunarea Generală poate acționa singură sau împreună cu alte organe principale ale ONU.În cele ce urmează se evidențiază situațiile în care Adunarea este abilitată să acționeze singură:

alegerea mijloacelor de organizare a propriilor lucrări;

alege membrii nepermenenți ai Consiliului de Securitate ,membrii Consiliului de Tutelă,membrii Consiliului Economic și Social;

gestionează resursele financiare ale ONU;

Adunarea Generală este competentă să urmărească respectarea de către state a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului,să susțină dezvoltarea și codificarea dreptului internațional.

Potrivit Cartei ONU :” 1. Fiecare membru al Adunării Generale dispune de un vot. 2. Hotărârile Adunării Generale în probleme importante vor fi adoptate cu majoritatea de două treimi a membrilor prezenți și votanți. Vor fi considerate probleme importante: recomandările cu privire la menținerea păcii și securității internaționale, alegerea membrilor nepermanenți ai Consiliului de Securitate, alegerea membrilor Consiliului Economic și Social, alegerea membrilor Consiliului de Tutelă, în conformitate cu paragraful 1 c al Articolului 86, admiterea de noi Membri în Organizație, suspendarea drepturilor și privilegiilor Membrilor, excluderea de Membri, problemele referitoare la funcționarea sistemului de tutelă și problemele bugetare. 3. Hotărârile privind alte probleme, inclusiv stabilirea unor noi categorii de probleme asupra cărora să se decidă cu o majoritate de două treimi, se vor adopta cu majoritatea membrilor prezenți și votanți. „

În ceea ce priveste procedura , conform Cartei ONU , Adunarea Generală se va întruni în sesiuni anuale ordinare și, când anumite situații o cer, în sesiuni extraordinare. Sesiunile extraordinare vor fi convocate de Secretarul General la cererea Consiliului de Securitate sau a majorității Membrilor Națiunilor Unite. Adunarea Generală va stabili propriile sale reguli de procedură. Ea își va desemna Președintele pentru fiecare sesiune.

1.4.Secretarul General

În materie de soluționare pașnică a diferendelor internaționale,Secretarul General are un rol important.Dacă în trecut era un simplu administrator care sesiza Consiliul asupra unui litigiu,care după părerea lui putea crea probleme,odată cu trecerea anilor a dobândit un tot mai important rol politic.

Astfel că , în prezent , Secretarul General al ONU are activități distincte, cum ar fi: menținerea păcii și securității, apărarea drepturilor omului,propunerea de soluții în dispute internaționale,etc.

Conform art.99 Carta ONU :”Secretarul General poate atrage atenția Consiliului de Securitate asupra oricărei probleme care, după părerea sa, ar putea pune în primejdie menținerea păcii și securității internaționale.”

Articolul 100 alin .1 si 2 din Carta ONU prevede faptul că :”În îndeplinirea îndatoririlor lor, Secretarul General și personalul nu vor solicita și nici nu vor primi instrucțiuni de la vreun guvern sau de la vreo autoritate exterioară Organizației. Ei se vor abține de la orice act incompatibil cu situația lor de funcționari internaționali, răspunzători numai față de Organizație.Fiecare Membru al Națiunilor Unite se obligă să respecte caracterul exclusiv internațional al funcțiilor Secretarului General și ale personalului și să nu caute să-i influențeze în executarea sarcinilor. „

În concluzie, organizația caută să ofere cele mai bune soluții pentru rezolvarea pașnică a diferendelor internaționale,însă de multe ori intervenția acesteia a fost mult redusă.De multe ori,hotărârile luate în cadrul Adunării Generale și a Consiliului de Securitate nu au fost puse în practică.Foarte multe state au stat departe de cadrul onusian ,alegând să încheie tratate sau să participle la conferințe diplomatice alături de statele implicate în conflict.

Cu toate acestea ONU reprezintă o piesă importantă pe scena dreptului internațional , la care statele pot apela oricând în vederea soluționării pașnice a unui diferend.

Secțiunea II : Sisteme regionale cu rol în reglementarea pașnică a diferendelor internaționale

În Capitolul VIII: Acorduri regionale din Carta ONU art.52 alin1 si 2 se prevede faptul că : „1. Nici o dispoziție din prezenta Cartă nu se opune existenței unor acorduri sau unor organisme regionale destinate a se ocupa cu problemele privind menținerea păcii și securității internaționale care sunt susceptibile de acțiuni cu caracter regional, cu condiția ca asemenea acorduri sau organisme, precum și activitatea lor, să fie compatibile cu Scopurile și Principiile Organizației. 2. Membrii Națiunilor Unite care încheie asemenea acorduri sau constituie asemenea organisme trebuie să depună toate eforturile pentru rezolvarea pașnică a diferendelor locale prin intermediul unor astfel de acorduri sau organisme regionale înainte de a le supune Consiliului de Securitate. „

Astfel s-a înființat de către state mai multe organizații internaționale cu vocație regională , dintre care amintim : OSCE(Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa),UE(Uniunea Europeană),NATO(Organizația Tratatului Atlanticului de Nord),OSA(Organizația Statelor Americane),OUA/UA(Organizația Unității Africane),LA(Liga Arabă),ASEAN(Comunitatea Statelor din Asia de Sud-Est),etc.

Trebuie menționat faptul că aceste organizații regionale se află sub autoritatea Consiliului de Securitate al ONU,ele putând lua hotărâri de impunere doar cu acordul Consiliului, iar competențele lor sunt limitate la o anumită arie geografică.

Organizațiile regionale pot fi definite ca acea formă de organizare dintre state legate printr-o comunitate economică ,politică,socială și geografică, în principal tradiții,de limbă , de cultură sau de interese, etc. ,în subsidiar , un cadru politico-juridic al activității comune exprimat printr-un statut adoptat prin acordul unanim ,prin manifestarea voinței libere și suverane , în scopul adâncirii cooperării dintre națiuni,pentru apărarea păcii și securității internaționale.

2.1. Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE)

OSCE există sub acest nume din anul 1994, originile sale regăsindu-se în Conferința privind Securitatea și Cooperarea în Europa (CSCE). În anul 1973, CSCE a lansat un dialog multilateral Est-Vest în domeniul cooperării și securității europene. Acest proces (denumit și „Procesul Helsinki”) a marcat debutul dezghețării relațiilor dintre Europa Occidentală și statele din blocul comunist. Conferința s-a finalizat cu adoptarea, în 1975, a Actului Final de la Helsinki. Actul Final de la Helsinki consacră zece principii fundamentale pentru relațiile interstatale: egalitatea suverană a statelor; interzicerea utilizării forței și a amenințării cu forța; inviolabilitatea frontierelor; respectul integrității teritoriale a statelor; soluționarea pașnică a conflictelor; neamestecul în treburile interne; respectarea drepturilor omului și libertăților fundamentale; egalitatea și dreptul popoarelor la auto-determinare; cooperarea între state; îndeplinirea cu bună credință a obligațiilor internaționale.În 1994, în cadrul Summit-ului de la Budapesta, CSCE devine OSCE – Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa. În 1996 are loc Summit-ul de la Lisabona, iar în 1999 are loc Summit-ul de la Istanbul, în cadrul căruia este adoptată Carta OSCE pentru Securitatea Europeană, document care constituie cadrul pentru îmbunătățirea capacităților operaționale ale OSCE și întărirea cooperării cu partenerii OSCE.

Încă de la constituirea organizației s-a avut în vedere reglementarea pașnică a diferendelor internaționale,acest lucru fiind evidențiat în Actul Final de la Helsinki din1975, în cadrul Principiului V Reglementarea pașnică a diferendelor :“Statele participante vor reglementa diferendele dintre ele prin mijloace pașnice, astfel încît să nu fie puse în pericol pacea și securitatea internațională și justiția.

Ele se vor strădui cu bună-credință și într-un spirit de cooperare să ajungă la o soluție rapidă și echitabilă pe baza dreptului internațional.

În acest scop, ele vor recurge la mijloace ca negocierea, ancheta, mediațiunea, concilierea, arbitrajul, reglementarea judiciară sau la alte mijloace pașnice la alegerea lor, inclusiv orice procedură de reglementare convenită prealabil diferendelor la care sunt părți.

În cazul în care nu se ajunge la o soluție prin folosirea unuia din mijloacele pașnice de mai sus, părțile în diferend vor continua să caute un mijloc reciproc acceptabil pentru a reglementa pașnic diferendul.

Statele participante, părți la un diferend între ele, precum și celelalte participante, se vor abține de la orice acțiune care ar putea agrava situația astfel încît să pună în pericol menținerea păcii și securității internaționale și prin aceasta să facă mai dificilă reglementarea pașnică a diferendului.”

Negocierile , purtate în special în anii 1991 și 1992 , au condus la convenirea a patru sisteme de reglementare pașnică a diferendelor în cadrul organizației,și anume :

1) Procedura de la Valetta;

2) Convenția privind o comisie de conciliere;

3) Dispoziții privind o comisie de conciliere;

4) Dispoziții privind concilierea dirijată.

În prezent , OSCE ocupă un loc unic în sistemul organizațiilor internaționale determinat de numărul de membri,abordarea atotcuprinzătoare a problematicii securității,mijloacele și mecanismele specifice pentru prevenirea conflictelor , procesul decizional bazat pe consens,dialogul politic constant și deschis , normele și valorile comune asumate de state prin documentele adoptate,sistemul de contacte și cooperare cu alte organizații și instituții internaționale.

Procedura de la Valetta este bazată pe intervenția terților,se crează ,la solicitarea unei părți din litigiu,un organism OSCE alcătuit dintr-unul sau mai mulți membri aleși de pe o listă de candidate,ținută de Centrul pentru Prevenirea Conflictelor de la Viena.Odată constituit , în vederea începerii procedurii de negociere, acest organ poate emite avize sau poate formula observații.Procedura este secretă,afară de cazul în care părțile decid astfel.

Convenția privind concilierea și arbitrajul a fost adoptată la Stockholm în 1992.Curtea este formată dintr-o Comisie de conciliere și un Tribunal Arbitral. Curtea este formată dintr-un număr de conciliatori și arbitri, având în vedere numărul statelor părți la convenție.Procedura de conciliere are caracter obligatoriu , și este declanșată de către părți în mod unilateral în situația în care între părți există un litigiu care nu a putut fi soluționat prin negociere sau alte modalități. Raportul dat de Comisie nu este obligatoriu. Procedura de arbitraj este facultativă , astfel încât , competența Tribunalului se declanșează dintr-un acord ad hoc,pe baza înțelegerii între părți,sau din declarații unilaterale concordante făcute de către părți.Hotărârea Tribunalului este definitivă și obligatorie.

Comisia de conciliere apare ca un document politic și oferă posibilitatea statelor participante la OSCE de a recurge la o procedura suplimentară de reglementare a litigiilor ce pot apărea între ele , în mod special fiind vizate acelea care nu sunt părți la Convenția privind concilierea și arbitrajul.

Și dispozițiile privind concilierea dirijată constituie o procedură suplimentară de reglementare a litigiilor care trimite părțile aflate într-un litigiu să urmeze o procedură de conciliere, fie bazată pe propunerea britanică, fie pe procedura de conciliere prevăzută în Convenția privind conscilierea și arbitrajul în cadrul OSCE.

În ciuda faptului că aceste proceduri nu au fost invocate niciodată în practică,ele totuși constituie un pas important în definirea căilor de reglementare pașnică a litigiilor ce pot apărea între statele membre ale OSCE.

2.2. Uniunea Europeană (UE)

Istoricul UE înseamnă istoria împăcării între națiuni vrăjmașe de secole,înseamnă crearea unui nou sistem economic , juridic și politic inter(supra)statal,unde principiul suveranității are un rol secundar , dar în același timp primordial(teoria subsidiarității), înseamnă istoricul creării unei insule de stabilitate și prosperitate capabilă de concurență într-o lume globalizată , dar și să ajute celelalte state și să asigure un climat de securitate într-o regiune confruntată anterior aproape permanent de războaie.

Uniunea europeană este un instrument important de prevenire a diferendelor ce iau naștere între state.Chiar dacă scopul inițial al constituirii organizației nu a fost reglementarea pașnică a diferendelor, ci integrarea economică, totuși Uniunea a fost interesată să dezvolte acest principiu,astfel că începând cu anii `60 , UE a început să-și formeze o politică proprie vizând realizarea unei capacități de limitare a litigiilor.

Rolul politicii externe și de securitate este :de a menține pacea și de a întări securitatea pe plan internațional;de a promova cooperarea internațională;de a dezvolta și consolida
democrația,statul de drept,respectarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.Politica sa externă și de securitate, menită să contribuie la soluționarea conflictelor și la instaurarea unui climat de înțelegere la nivel internațional, se bazează pe diplomație.UE nu dispune de o forță armată permanentă. În schimb, în baza politicii sale comune de securitate și apărare (PASC) , Uniunea Europeană se sprijină pe forțele de menținere a păcii cu care contribuie statele membre, pentru:

operațiuni comune de dezarmare

misiuni umanitare și de salvare

consiliere și asistență militară

prevenirea conflictelor și menținerea păcii

gestionarea crizelor, de exemplu, restabilirea păcii și stabilizare după încetarea conflictelor.

Instituția căreia îi revine decizia finală la nivelul Uniunii Europene este Consiliul European, format din șefii de stat și de guvern ai celor 28 de state membre ale UE. Acesta se reunește de 4 patru ori pe an și definește principiile și orientările generale ale politicii.Rolul Înaltului Reprezentant este de a aduce mai multă coerență în politica externă și de securitate a UE. În acest sens, prezidează reuniunea lunară a Consiliului Afaceri Externe, în cadrul căruia se reunesc miniștrii de externe din cele 28 de state membre ale UE. De asemenea, participă la reuniunile Consiliului European și prezintă rapoarte cu privire la probleme de politică externă.În cadrul politicii externe și de securitate, majoritatea deciziilor sunt luate cu acordul tuturor țărilor UE.Rolul Serviciului de Acțiune Externă (SEAE) este de a-l sprijini pe Înaltul Reprezentant. El acționează ca serviciu diplomatic al UE. SEAE dispune de o rețea formată din peste 139 de delegații și birouri, peste tot în lume, având sarcina de a promova și proteja interesele UE.

Pe plan internațional, UE este reprezentată de Comisia Europeană.Astfel, potrivit art.300 alin.1 (fostul art.228) TCE „ În cazul în care dispozițiile prezentului tratat prevăd încheierea de acorduri între Comunitate și unul sau mai multe state sau organizații internaționale, Comisia prezintă recomandări Consiliului, care o autorizează să înceapă negocierile necesare. Aceste negocieri sunt conduse de Comisie, care se consultă cu comitetele speciale desemnate de Consiliu pentru a o sprijini în această sarcină și cu respectarea directivelor pe care Consiliul poate să i le adreseze.În exercitarea competențelor care îi sunt atribuite prin prezentul alineat, Consiliul hotărăște cu majoritate calificată, cu excepția cazurilor în care alineatul (2) primul paragraf prevede că hotărârea Consiliului necesită unanimitate.” , iar conform art.302 (fostul art.229) TCE :„Comisia este însărcinată să asigure toate legăturile utile cu organele Organizației Națiunilor Unite și cu instituțiile sale specializate.Comisia asigură, de asemenea, legăturile oportune cu toate organizațiile internaționale.”

Comunitatea Europeană joacă un rol pozitiv în rezolvarea litigiile dintre state, dispunând de toate mijloacele de soluționare pașnică a diferendelor : negocieri, arbitraj , etc. Trebuie menționat faptul că UE susține CIJ, recunoscând contribuția sa la soluționarea pașnică a numeroaselor litigii dintre state.

2.3. Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO)

Organizația Tratatului Nord-Atlantic (NATO) este o alianță formată din 28 de state din Europa și America de Nord care au aderat la Tratatul Nord-Atlantic. Scopul esențial al NATO este acela de a asigura libertatea și securitatea tuturor membrilor săi prin mijloace politice și militare, în conformitate cu Tratatul Nord-Atlantic și cu principiile Cartei Națiunilor Unite. Tratatul Nord-Atlantic a fost semnat la data de 4 aprilie 1949. Încă de la începuturile sale, Alianța a depus eforturi pentru stabilirea unei ordini juste și durabile de pace în Europa, bazată pe valorile comune ale democrației,drepturilor omului și statului de drept. Principiul fundamental care stă la baza Alianței este un angajament comun față de cooperarea mutuală între statele membre, axat pe indivizibilitatea securității acestora.Solidaritatea și coeziunea din cadrul Alianței sunt principii care statuează implicarea tuturor Aliaților în cazul în care unul dintre statele membre se confruntă cu apariția unor amenințări pentru securitatea sa. Fără a priva statele membre de drepturile și obligațiile de a-și asuma responsabilitățile suverane în domeniul apărării, NATO facilitează atingerea obiectivelor de securitate națională, în urma unui efort colectiv.Pe scurt, Alianța este o asociere de state libere, unite în hotărârea lor de a-și menține securitatea prin garanții comune și prin relații stabile cu alte țări.

Scopul primordial al organizației este apărarea colectivă, acest lucru fiind evidențiat în Tratatul NATO : “Părțile convin că un atac armat împotriva uneia sau mai multora dintre ele, în Europa sau în America de Nord, va fi considerat un atac împotriva tuturor părților și, în consecință, sunt de acord că, dacă are loc un asemenea atac armat, fiecare dintre ele, în exercitarea dreptului la autoapărare individuală sau colectivă, recunoscut prin art. 51 din Carta Organizației Națiunilor Unite, va sprijini partea sau părțile atacate, prin realizarea imediată, individual și împreună cu celelalte părți, a oricărei acțiuni pe care o consideră necesară, inclusiv folosirea forței armate, în vederea restabilirii și menținerii securității în spațiul Atlanticului de Nord.Orice astfel de atac armat și toate măsurile adoptate ca urmare a acestuia vor fi imediat aduse la cunoștință Consiliului de Securitate. Aceste măsuri vor înceta după adoptarea de către Consiliul de Securitate a măsurilor necesare pentru restabilirea și menținerea păcii și securității internaționale.”

Din Preambulul Tratatului se desprinde un alt obiectiv esențial al Alianței, acela de a salvgarda moștenirea comună și civilizația popoarelor din statele membre,bazate pe cele trei valori fundamentale-democrația,respectul drepturilor omului și statul de drept.Condiționările istorice și geopolitice care au condus la constituirea organizației , la începutul războiului rece,scot în evidență o importanță majoră a acestui obiectiv ca premise și garanție a realizării “apărării comune” a statelor membre.

Este important de evidențiat și art.1 din Tratat , care prevede faptul că : “Părțile se angajează, în conformitate cu prevederile Cartei Organizației Națiunilor Unite, să soluționeze prin mijloace pașnice orice diferend internațional în care ar putea fi implicate, astfel încât să nu se aducă atingere păcii și securității internaționale, precum și justiției, și să se abțină în relațiile internaționale de la recurgerea la amenințarea cu forța sau la folosirea forței în orice mod incompatibil cu scopurile Organizației Națiunilor Unite.”

În prezent ,rolul NATO în prevenirea conflictelor trebuie privit din două puncte de vedere:

în primul rând,NATO este mai mult decât o alianță militară,iar numărul relativ mare de membri îi permite stabilirea, în baza unor criterii comune, a unei politici consistente de stabilitate și evitare a agresiunii , un rol important avându-l Parteneriatul NATO pentru Pace și Consiliul de Parteneriat Euro-Atlantic.

în al doilea rând,NATO dispune de competență structurală , logistică , financiară și strategică necesară intervenției concomitente în mai multe zone de conflict din lume.Astfel NATO derulează,în prezent, misiuni de menținere, instaurare sau consolidare a păcii,precum și de luptă contra terorismului în multe zone din lume.

În concluzie, NATO , reprezintă alături de celelalte organizații un instrument important în prevenirea și soluționarea conflictelor.

2.4.Organizația Statelor Americane (OSA)

Înființată în anul 1948, la cea de-a IX – a Conferință panamericană de la Bogota , Organizația Statelor Americane este alcătuită din 24 de state,din SUA și țările latino-americane, cu excepția Cubei.OSA este rezultatul unui proces îndelungat început în prima jumătate a secolului al XIX-lea.La Conferința de la Bogota (30 aprilie – 2 mai 1948) a fost restaurată complet vechea Uniune panamericană din 1890 , creându-se Organizația Statelor Americane.

Baza legală a funcționării OSA o constituie trei tratate:

1.Tratatul interamerican de asistentă reciprocă (Tratatul de la Rio) din 1947, care a creat o alianță cu carcater defensiv comparabilă,într-un fel cu NATO.Tratatul împuternicea statele membre să-și exercite dreptul la autoapărare colectivă conform cu prevederile art.51 din Carta ONU și să folosească mecanismul instituțional al OSA pentru consultări.

2.Acest mecanism a fost inclus și în Carta de la Bogota(1948) care a formulat principiile organizației și a definit structura sa instituțională . Carta a fost amendată în 1967,1985,1992 și 1993.

3.Al treilea tratat,Tratatul American privind soluționarea pașnică a diferendelor (Tratatul de la Bogota), din 1948,se referă exclusiv la procedura soluționării diferendelor prin intermediul medierii,anchetei,concilierii,soluționării pe cale judiciară.Tratatul n-a fost însă un succes.

În cadrul OSA funcționează cinci organe cu competență în a soluționa litigiile internaționale.Principalul organ este Conferința inter-americană sau Adunarea Generală.Este însărcinată să analizeze orice problemă legată de relațiile prietenești dintre state , dar și cu soluționarea diferendelor. O și mai mare importanță în soluționarea diferendelor internaționale în cadrul OSA o au Ședințele de consultări ale Miniștrilor Afacerilor Externe .

Consiliul permanent este menit să controleze menținerea relațiilor prietenești între statele membre , de a rezolva neînțelegerile dintre ele , de a face propuneri privind soluționarea conflictelor. În subordinea Consiliului este Comitetul inter-american pentru soluționarea pașnică a diferendelor .Acesta este alcătuit din cinci state membre, alese de către Consiliu.

Secretarul general participă la toate ședințele organizației însă nu are drept de vot.O componentă a Secretarului este Unitatea pentru promovarea democrație.

2.5. Organizația Unității Africane / Uniunea Africană (OUA/UA)

Organizația Unității Africane a fost instaurată în 1963, în baza Cartei adoptată la Adis Abeba, având unul dintre principiile de bază reglementarea pașnică a diferendelor internaționale prin negocieri, mediațiune, conciliere sau arbitraj.În cadrul Organizației a luat ființă o Comisie de Mediațiune, Conciliere și Arbitraj.Comisia avea o competență facultativă pentru părți, putând interveni doar în situația în care părțile aflate în diferend și-ar fi dat acordul.

De la sfârșitul anului 2002 OUA a fost înlocuită de Uniunea Africană (UA),a cărei act constitutiv a fost adoptat în 11 iulie 2000 la Lome, în Togo, intrând în vigoare în 2001.UA are în vedere promovarea păcii, securității și stabilității pe continent.

Creatorii noii organizații s-au inspirat din cea a OUA și ONU în vederea stabilirii noii structuri.Astfel, organul principal al UA este Adunarea ,alcătuită din șefi de state și de guverne sau reprezentanții lor.Se întrunește cel puțin o data pe an.

Apoi, Consiliul executiv este format din miniștri sau alți oficiali desemnați de guvernele statelor membre .Se întrunește de cel puțin două ori pe an în sesiuni ordinare.

Comisia , alcătuită din președinte, adjunct , opt comisari și membrii staffu-lui.

Comitetul reprezentanților permanenți ai statelor membre , acreditați pe lângă Uniune.

Consiliul pentru pace și securitate cu atribuții în prevenirea și soluționarea conflictelor.

În ceea se privește organizarea Parlamentului pan-african aceasta este în curs de ratificare.Urmează a fi creată Curtea de Justiție.

Trebuie menționat faptul că ONU sprijină UA în dezvoltarea și perfecționarea metodelor privind soluționarea diferendelor ce apar în cadrul UA. Astfel că , în viitor , sprijinită de ONU, UA va deveni un instrument important în spațiul african în vederea îndeplinirii scopurilor înscrise în Carta ONU.

2.6.Liga Arabă (LA)

În Martie 1945 la Cairo, a luat ființă o nouă organizație și anume , Liga Arabă, având ca state membre :Egipt,Arabia Saudită,Irak,Liban,Siria,Iordania,Yeman. În prezent are 22 de state membre, unele însă fac parte și din Uniunea Africană.

Organizația încă de la început și-a propus ca scop cooperarea între statele membre,interzicând recurgerea la forță în vederea soluționării diferendelor dintre state.De asemenea încă de la început s- a avut în vedere faptul că organizația va colabora și cu alte organizații internaționale pentru a asigura cât mai bine pacea și securitatea.

Astfel , Consiliul a fost organul căruia i s-a încredințat sarcina de a reglementa diferendele apărute între state.

În baza art.5 al Pactului Ligii Statelor Arabe , Consiliul Ligii,compus din reprezentanții statelor membre , poate juca rolul unui organ arbitral.Consiliul își exercită această funcție în situațiile în care statele în litigiu decid să recurgă la Consiliu pentru soluționarea acestuia și cu condiția ca litigiul respectiv să nu se refere la independența , suveranitatea sau integritatea teritorială a statelor.Hotărârile Consiliului , ca organ arbitral,sunt obligatorii și executorii,iar părțile la diferend nu participă la deliberările Consiliului și, cu atât mai mult , nici la elaborarea deciziilor.În practică, Consiliul Ligii Arabe a aplicat proceduri de mediere,conciliere și bune oficii. Alături de Consiliul funcționează și Secretarul General , care este organul administrativ și executiv al Ligii.

Liga Arabă este o organizație regională care în acest domeniu al soluționării pașnice a diferendelor nu s-a dovedit a fi eficientă,deoarece statele membre preferă să recurgă la organele ONU și preferă o soluție politică în detrimentul celei judiciare.

2.7. Comunitatea Statelor din Asia de Sud-Est(ASEAN)

Asociația Națiunilor din Asia de Sud-Est a fost creată la 8 august 1967,la Bankgok având cinci membri originari(Indonezia, Tailanda, Malaiezia,Singapore,Filipine).Ulterior s-au alăturat Brunei,Vietnam,RPD Lao și Cambodgia.Obiectivele urmărite sunt de natură economică și politică,ASEAN având caracterul unei organizații de natură integraționistă.În vederea alcătuirii obiectivelor s-au inspirat din experiența Uniunii Europene.

În domeniul securității această organizație are în vedere soluționarea diferendelor prin mijloace exclusiv pașnice, având la bază respectarea anumitor principii, cum ar fi : renunțarea la amenințarea cu forța, neamestecul în treburile interne, cooperare eficientă, respectul pentru independență, egalitate, suveranitate, etc.

Alături de celelalte organizații regionale, ASEAN este o organizație deosebit de importantă în vederea soluționării pașnice a diferendelor internaționale, care prin mijloacele instituționale de care dispune se poate face mai bine ascultată de membrii ei.

Utilitatea organizațiilor regionale în reglementarea pașnică a diferendelor este incontestabilă ,ele fiind,așa cum a reieșit și din dezbaterile Comitetului special “adeseori mai bine calificate decât organizațiile mondiale pentru a reglementa anumite tipuri de diferende care apar într-o regiune.”Ele cunosc mai bine specificul relațiilor dintre statele regiunii respective , tradițiile,obiceiurile,normele de conviețuire, etc.

Capitolul IV :Mijloace de soluționare a diferendelor internaționale bazate pe constrângere, fără folosirea forței armate.Delimitări terminologice.

Există anumite situații în care diferendele internaționale apărute între state nu se pot soluționa prin mijloace pașnice.Astfel,statele pot recurge la mijloace bazate pe constrângere,dar fără folosirea forței armate.

Aceste mijloace nu sunt codificate de dreptul internațional,însă pe unele le găsim enumerate în Carta ONU; “Consiliul de Securitate poate hotărî ce măsuri, care nu implică folosirea forței armate, trebuie luate spre a se da urmare hotărârilor sale și poate cere Membrilor Națiunilor Unite să aplice aceste măsuri. Ele pot să cuprindă întreruperea totală sau parțială a relațiilor economice și a comunicațiilor feroviare, maritime, aeriene, poștale, telegrafice, prin radio și a altor mijloace de comunicație, precum și ruperea relațiilor diplomatice.”

Trebuie precizat faptul că pentru a soluționa un diferend trebuie aplicate în primul rând mijloacele pașnice și doar excepțional,în situația în care cele pașnice nu duc la un rezultat, pot fi aplicate cele bazate pe constrângere.

Mijloace bazate pe constrângere fără folosirea forței armate :

Retorsiunea

Represaliile

Embargoul

Boicotul

Blocada maritimă pașnică

Ruperea relațiilor diplomatice

Retorsiunea : este acțiunea prin care un stat ia măsuri împotriva actelor inamicale ale altui stat care sunt contrare uzanțelor internaționale.Prin urmare, actele inamicale la care se răspunde nu sunt încălcări ale dreptului internațional public,ci doar ale curtoaziei internaționale,precum unele acte legislative,judecătorești sau administrative care afectează bunele relații dintre state sau cetățenii acestora (de exemplu : expulzarea colectivă,creșterea taxelor vamale,tratamente preferențiale acordate pe baza unor criterii neacceptabile , cum ar fi cel etnic, etc.).

Represaliile : sunt acțiuni de răspuns ale unui stat la actele altui stat , ilegale din punct de vedere al dreptului internațional , în scopul determinării acestuia din urmă să renunțe la actele sale și să repare prejudiciile produse.Represaliile constituie un mijloc licit numai dacă sunt utilizate fără folosirea forței armate sau a amenințării cu forța și dacă s-a cerut anterior repararea daunei ,dar fără rezultate.Chiar și în timp de război sunt interzise represaliile cu folosirea forței armate.Întotdeauna,măsurile de răspuns care constituie conținutul represaliilor trebuie să fie proporționale cu actele împotriva cărora sunt îndreptate.Sunt măsuri tipice de represalii expulzarea cetățenilor statului vinovat sau sechestrarea bunurilor acestora,suspendarea tratatelor, întreruperea comunicațiilor, etc.O parte a acestor măsuri pot fi luate individual de către state , dar și în colectiv pe baza deciziilor Consiliului de Securitate.

Embargoul : reprezintă o formă particulară a represaliilor și constă în acțiunea cu caracter preventiv prin care unui stat care încalcă grav dreptul internațional i se interzic importurile și exporturile ,intrarea sau ieșirea navelor comerciale din porturile,aeroporturile sau din marea sa teritorială ori chiar reținerea bunurilor acestuia , până la încetarea acțiunilor ilegale și repararea prejudiciilor.În ultima perioadă de timp au fost formulate tot mai multe critici la adresa acestui mijloc de constrângere , pentru că efectele lui sunt resimțite, mai ales de populația civilă și nu de cei vinovați de actele ilicite din punct de vedere al dreptului internațional.Din acest motiv, nu sunt supuse embargoului bunurile necesare supraviețuirii populației,ajutoarele umanitare,medicamentele, etc.

Această măsură poate fi luată și cu caracter colectiv.La fel și retorsiunea.

Boicotul : întreruperea relațiilor comerciale dintre state,precum și întreruperea comunicațiilor feroviare,maritime,poștale,telegrafice,etc., a relațiilor economice,științifice,culturale,sportive,etc. , ca măsuri luate împotriva unui stat ce a comis un act de agresiune sau un act de amenințare la adresa păcii și securității internaționale.Și boicotul poate fi o măsură cu caracter colectiv.

Ruperea relațiilor diplomatice : reprezintă un act unilateral al statului , prin care decide rechemarea misiunii sale diplomatice și cere celuilalt stat să-și recheme misiunea sa diplomatică , reprezentarea reciprocă a acestor state putând fi realizată în continuare prin intermediul unui terț,stat sau organizație internațională.Ruperea relațiilor diplomatice reprezintă un mijloc extrem,prin care,practic, se elimină unul dintre cele mai importante instrumente de realizare a politicii externe a unui stat – misiunile diplomatice.

Este important de precizat și recurgerea la blocada militară , mijloc care implică amenințarea cu forța , și care din acest motiv este interzis de Carta ONU , la el putând recurge doar Consiliul de Securitate în cazuri grave de încălcare a păcii .Are în vedere închiderea porturilor statului care amenință pacea internațională , pentru ca astfel să nu mai aibă legături cu alte state,slăbindu-i potențialul economic și militar.

Concluzii

Există o veche maximă ,aparținând lui Cicero,care afirma următoarele :”Daca sunt două feluri de luptă,unul cu cuvântul și altul cu forță și dacă unul e propriu omului , iar celălalt animalelor ,suntem datori să recurgem la cel din urmă,numai când primul nu poate fi folosit.”

Această maximă ar putea fi considerată de mult apusă , însă lumea contemporană o găsește mai vie ca niciodată , apelând la înțelepciune pentru a elimina neînțelegerile dintre state și a crea un mediu pașnic în viața internațională , bazat pe cooperare , egalitate,suveranitate, independență , etc.

Este cunoscut faptul că multă vreme războiul a constituit cea mai bună modalitate de soluționare a diferendelor apărute între state,de cele mai multe ori ducând la urmări catastrofale.Astfel,în opinia autoarei Laura Magdalena Trocan : “ În condițiile în care Terra a devenit,contrat vocației sale , o planetă supraînarmată,iar consecințele unui război nuclear ar fi devastatoare,șansa supraviețuirii pe această planetă o reprezintă numai recurgerea la soluționarea pașnică a tuturor conflictelor – singura alternativă pe care o are omenirea de la calea prin care, cu forța armelor își pregătește propriul apocalips.”

În prezent statele se bucură de o gamă variată de mijloace pașnice pentru reglementarea diferendelor ce apar între ele,dreptul internațional a creat în acest sens cadrul necesar pentru ca aceste mijloace să ducă la îndeplinire cât mai bine funcțiile pentru care au fost create ,apărând astfel principiul soluționării pașnice a diferendelor internaționale.

Principiu ce ocupă un loc central în sistemul Națiunilor Unite,întâlnindu-se în numeroase tratate ,documente adoptate în cadrul organizațiilor mondiale și regionale.

Magdalena Denisa Lungu este de părere că : “Prevenirea conflictelor este o obligație imperativă de natură morală , o intervenție umanitară în scopul salvării de vieți nevinovate,o necesitate politică pentru credibilitatea cooperării internaționale și, în special, pentru credibilitatea Națiunilor Unite , o necesitate economică atât pentru statele implicate direct,cât și pentru comunitatea internațională (din pricina prețului exorbitant al războiului dar și al procesului de reconstrucție de după război).Soluționarea pașnică presupune aplicarea principiilor cooperării și libertății de alegere în scopul atingerii consensului privind soluția de încheiere a diferendului.În cadrul internațional actual ,în era globalizării , a amenințărilor neconvenționale , a accentuării fundamentalismului religios și a extremismului pe criterii naționaliste și etnice,noțiunea generală de diferend acoperă categorii conceptuale cu grade diferite de gravitate (de la neînțelegere la criză),proprii relațiilor interstatale , dar și intrastatale.Intervenția actorilor internaționali pentru stingerea anumitor conflicte internaționale se transformă în obligație atunci când acestea capătă accente grave,amenințând stabilitatea regională și chiar pacea lumii.”

Cu toate acestea conflictele continuă să apară , statele continuă să apeleze la forța armată , astfel că acest domeniu mai are multe de făcut până să înlăture definitiv războiul,lupta armată din cadrul vieții internaționale.

Pe cale de consecință este mai mult decât important ca statele să înțeleagă și să accepte obligația de a găsi mereu cele mai bune mijloace care să ducă la stingerea litigiilor și eliminarea tuturor surselor de neînțelegeri.

Astfel este necesar a se crea un sistem sancționator eficient,cu reguli de aplicare precise,care să descurajeze nerespectările obligației generale de soluționare pașnică.

Este important ca statele, organizațiile internaționale și organizațiile regionale să înțeleagă că , așa cum spunea U.Thant :” Oricât de mari ar fi pericolele care planează asupra omenirii,ele nu vor fi niciodată mai mari decât posibilitățile ce ni se oferă pentru a le înlătura.”

BIBLIOGRAFIE

I. Tratate,monografii,cursuri :

1.Bolintineanu Alexandru ; Năstase Adrian; Aurescu Bogdan , „Drept Internațional Contemporan” , Ediția II , Editura All Beck , București , 2000.

2.Burian Alexandru; Balan Oleg; Serbenco Eduard , „Drept Internațional Public” , Ediția II , Editura Ch : CEP USM , Chișinău , 2005.

3.Chiuariu Tudor ; Giurea Roxana , „Arbitraj intern și internațional .Reglementare.Doctrină.Practică arbitrală și judiciară.” , Editura Universul Juridic, București , 2012.

4.Cloșcă Ionel , „Despre diferendele internaționale și căile soluționării lor” , Editura Științifică , București , 1973.

5.Diaconu Ion , „Curs de Drept Internațional Public” , Editura Casa de Editură și Presă „Șansa” SRL , București , 1993.

6.Frunzeti Teodor , „Soluționarea crizelor internaționale . Mijloace militare și nemilitare.” , Institutul European , Iași , 2006.

7.Gyula Fabian , „Drept instituțional al Uniunii Europene” , Editura Hamangiu ,Editura Sfera , București , 2012.

8.Herchi Ștefan , „Drept Internațional Contemporan” , Ediția II , Editura Universității din Oradea, Oradea , 2010.

9.Lungu Magdalena Denisa , „Rolul Organizațiilor Internaționale în soluționarea pașnică a diferendelor internaționale” , Editura Universul Juridic , București , 2010.

10.Malița Mircea , „Jocuri pe scena lumii : conflicte,negocieri,diplomație.” , Editura C.H.Beck , București , 2007.

11.Mazilu Dumitru , „Tratat privind Teoria și Practica Negocierilor” , Editura Lumina Lex , București , 2002.

12.Miga-Besteliu Raluca , „Drept Internațional Public” , Volumul II ,Ediția II,Editura C.H.Beck , București , 2014.

13.Năstase Adrian ;Aurescu Bogdan ; Jura Cristian , „Drept Internațional Public.Sinteze pentru examen.” , Ediția II , Editura All Beck , București , 2000.

14.Niciu I. Marțian , „Drept Internațional Public” , Volumul II , Ediția II, Editura Fundației Chemarea Iași , Iași , 1996.

15.Purdă Nicolae;Diaconu Nicoleta , „Drept Internațional Public” , Editura SITECH , Craiova , 2011.

16.Scăunaș Stelian , „Drept Internațional Public” , Ediția II , Editura C.H.Beck ,București,2007.

17.Selejan Gutan Bianca;Craciunean Laura Maria , „Drept Internațional Public” , Ediția II , Editura Hamangiu, București,2014.

18.Tănăsescu Tudor , „Drept Internațional Public” , Editura SITECH, Craiova , 2009.

19.Timofte Claudia Simona , „Organizații Internaționale” , Editura Universității din Oradea , Oradea , 2010.

20.Trocan Laura Magdalena , ” Studii de Drept Internațional Public” , Editura „Academica Brâncuși „ , Târgu Jiu , 2008.

21. Trocan Laura Magdalena, „Drept Internațional Public” , Editura C.H.Beck, București,2014.

II. Reglemantari Internaționale :

1.Carta Organizației Națiunilor Unite.

2.Convenția de la Haga din 1907.

3.Pactul Briand Kellog din 1928.

4.Statutul Curții Internaționale de Justiție.

5.Actul Final de la Helsinki din 1975.

6.Tratatul de Instituire a Comunității Europene.

7.Tratatul NATO.

III. Site-uri Internet :

1.www.europa.eu

2.www.mae.ro

BIBLIOGRAFIE

I. Tratate,monografii,cursuri :

1.Bolintineanu Alexandru ; Năstase Adrian; Aurescu Bogdan , „Drept Internațional Contemporan” , Ediția II , Editura All Beck , București , 2000.

2.Burian Alexandru; Balan Oleg; Serbenco Eduard , „Drept Internațional Public” , Ediția II , Editura Ch : CEP USM , Chișinău , 2005.

3.Chiuariu Tudor ; Giurea Roxana , „Arbitraj intern și internațional .Reglementare.Doctrină.Practică arbitrală și judiciară.” , Editura Universul Juridic, București , 2012.

4.Cloșcă Ionel , „Despre diferendele internaționale și căile soluționării lor” , Editura Științifică , București , 1973.

5.Diaconu Ion , „Curs de Drept Internațional Public” , Editura Casa de Editură și Presă „Șansa” SRL , București , 1993.

6.Frunzeti Teodor , „Soluționarea crizelor internaționale . Mijloace militare și nemilitare.” , Institutul European , Iași , 2006.

7.Gyula Fabian , „Drept instituțional al Uniunii Europene” , Editura Hamangiu ,Editura Sfera , București , 2012.

8.Herchi Ștefan , „Drept Internațional Contemporan” , Ediția II , Editura Universității din Oradea, Oradea , 2010.

9.Lungu Magdalena Denisa , „Rolul Organizațiilor Internaționale în soluționarea pașnică a diferendelor internaționale” , Editura Universul Juridic , București , 2010.

10.Malița Mircea , „Jocuri pe scena lumii : conflicte,negocieri,diplomație.” , Editura C.H.Beck , București , 2007.

11.Mazilu Dumitru , „Tratat privind Teoria și Practica Negocierilor” , Editura Lumina Lex , București , 2002.

12.Miga-Besteliu Raluca , „Drept Internațional Public” , Volumul II ,Ediția II,Editura C.H.Beck , București , 2014.

13.Năstase Adrian ;Aurescu Bogdan ; Jura Cristian , „Drept Internațional Public.Sinteze pentru examen.” , Ediția II , Editura All Beck , București , 2000.

14.Niciu I. Marțian , „Drept Internațional Public” , Volumul II , Ediția II, Editura Fundației Chemarea Iași , Iași , 1996.

15.Purdă Nicolae;Diaconu Nicoleta , „Drept Internațional Public” , Editura SITECH , Craiova , 2011.

16.Scăunaș Stelian , „Drept Internațional Public” , Ediția II , Editura C.H.Beck ,București,2007.

17.Selejan Gutan Bianca;Craciunean Laura Maria , „Drept Internațional Public” , Ediția II , Editura Hamangiu, București,2014.

18.Tănăsescu Tudor , „Drept Internațional Public” , Editura SITECH, Craiova , 2009.

19.Timofte Claudia Simona , „Organizații Internaționale” , Editura Universității din Oradea , Oradea , 2010.

20.Trocan Laura Magdalena , ” Studii de Drept Internațional Public” , Editura „Academica Brâncuși „ , Târgu Jiu , 2008.

21. Trocan Laura Magdalena, „Drept Internațional Public” , Editura C.H.Beck, București,2014.

II. Reglemantari Internaționale :

1.Carta Organizației Națiunilor Unite.

2.Convenția de la Haga din 1907.

3.Pactul Briand Kellog din 1928.

4.Statutul Curții Internaționale de Justiție.

5.Actul Final de la Helsinki din 1975.

6.Tratatul de Instituire a Comunității Europene.

7.Tratatul NATO.

III. Site-uri Internet :

1.www.europa.eu

2.www.mae.ro