Didactica Nou 1 [619022]
PARTEA I DIDACTICA GENERALĂ A EDUCAȚIEI
FIZICE ȘI SPORTULUI ȘCOLAR
Capitolul 1.
1.1. Generalități
Obiectivul educației este de a forma personalități complexe,
armonioase, iar contextul în care se realizează este școala, principalul agent
educativ și căreia îi revine sarcina de a înzestra tinerii cu competențele
necesare mersului înainte al societății.
Procesul care se desfășoară în aceste condiții are un caracter
sistemic, iar situațiile educaționale care se creează au o structură
tridimensională, bazată pe „modelul triunghiului pedagogic”, propus de J.
Houssaye (1993), cuprinzând trei elemente: profesorul, elevul/student: [anonimizat],
cunoașterea (M. Călin, 1996; I. Al. Dumitru, 2001; M. Momanu, 2002).
Problemele legate de pregătirea motrică a individului se integrează
în problematica studiată de didactică și mai precis de didactica specialității
(atât a educației fizice, ca disciplină de învățământ, cât și ca didactica a
diferitelor discipline, ramuri, probe sportive).
Astfel, procesul de învățământ, ca proces de instruire și educație are un
rol hotărâtor, rol subliniat de oameni importanți ai domeniului nostru de
activitate, pedagogi, psihologi, fiziologi.
Didactica este știința și teoria procesului de învățământ. Termenul de
didactică provine din grecescul didaktike = a învăța; didaskein = a învăța
pe altul; didascal = învățător; didasco = învăț.
În concepția lui Jan Amos Comenius , didactica se identifică cu
întreaga pedagogie.
Pedagogul ceh a atribuit ca sub titlu lucrării: ”Didactica Magna” –
arta universală de a învăța pe toți totul.
Didactica este considerată parte componentă a pedagogiei generale,
alături de bazele social-filosofice ale educației și de teoria educației. În
ultimele decenii prin extinderea cercetării, didactica își justifică statutul de
știință distinctă în ansamblul științelor educației.
Obiectul de studiu al didacticii este procesul de învățământ:
conținutul procesului de învățământ; sistemul de învățământ; tehnologia
instruirii; principiile didactice; metodele de învățământ; formele de
organizare a procesului de învățământ; formele și metodele de evaluare a
rezultatelor procesului de învățământ.
Didactica se definește prin următoarele aspecte:
Caracterul explicativ – prin care se definesc componentele
procesului de învățământ, specificul lor, natura relațiilor dintre ele.
Caracterul reflexiv – prin care se formulează judecăți de valoare
asupra principalelor componente ale procesului.
Caracterul normativ – rezultat din elaborarea unor norme referitoare
la: organizarea și desfășurarea procesului de învățământ, cerințele ce trebuie
respectate pentru realizarea obiectivelor stabilite, modalitățile concrete de
acțiune și interacțiune în cadrul acestui proces.
1.2. Didactica specialității – metodica educației fizice
Aprofundarea conceptelor de bază ale didacticii generale asigură
premisa elaborării metodicilor de specialitate (didactici speciale), necesare
la toate disciplinele, în cazul nostru Educația Fizică. Didactica generală
orientează metodica, aceasta fiind o didactică aplicată, care asigură
perfecționarea continua a problemelor specifice, legate de predarea și
asigurarea unor cunoștințe la un anumit obiect de învățământ.
Didactica generală reprezintă baza teoretică generală a metodicii.
Atât didactica cât și metodica se intercondiționează.
Metodica este o știință normativă și în același timp și explicativă. Ea
studiază nu numai procesul de transmitere a cunoștințelor și al formării
deprinderilor la obiectul respectiv, ci tinde să soluționeze toate problemele
pe care le ridică învățarea la obiectul respectiv.
Metodica educației fizice precizează : scopul, obiectivele, locul și
rolul educației fizice în formarea personalității, conținutul, formele de
organizare, principiile, strategiile didactice;
Metodica face legătura dintre T.E.F.S., știința E.F.S. și practică. Ea
este o teorie a practicii eficiente sau o parte a practicii.
Metodica contribuie la organizarea logică a procesului instructiv –
educativ – evaluativ ținând cont de: particularitățile de vârstă și sex;
dezvoltarea stadială a gândirii; condițiile de mediu; bază materială și alte
elemente ce decurg din particularitățile domeniului studiat. Are ca obiect de
studiu ”… legile procesului instructiv-educativ, sistemul metodico-
organizatoric de valorificare a formelor de practicare exercițiilor fizice în
scopul optimizării procesului de dezvoltare fizică și funcțională,
îmbunătățirea capacității de efort a organismului, perfecționarea capacității
motrice generale simultan cu influențarea sferei psihice a individului” (E.
Firea).
Problemele pe care încearcă să le soluționeze :
Rolul Educației Fizice în formarea tinerei generații și locul acesteia în
curriculumul diferitelor subsisteme ale sistemului de învățământ;
Obiectivele Educației Fizice și Sportului, particularizate la nivelul
fiecărui subsistem;
Strategiile didactice, metodele și procedeele didactice utilizate în
Educație Fizică;
Principiile didactice ale Educației Fizice și Sportului;
Programa școlară pentru diferite tipuri de școli;
Conținutul procesului instructiv-educativ-evaluativ și metodologia
realizării acestuia potrivit stadiilor de dezvoltare a gândirii copilului, a
dezvoltării sale morfo-funcționale, particularităților de sex;
Creșterea eficienței procesului de învățământ prin raționalizarea și
sistematizarea mijloacelor;
Sistemul formelor de organizare a activității de educație fizică și sport
atât în școală cât și în afara ei;
Metodica organizării, conducerii și evaluării procesului de învățământ
de către profesor și a autoconducerii și a autoevaluării de către elevi a
practicării independente a exercițiilor fizice (managementul activității).
Metodica Educației Fizice și Sportului școlar îndeplinește
următoarele funcții:
1. Funcția cognitivă, de cunoaștere manifestată prin analiza procesului
didactic ;
2. Funcția normativă asigură familiarizarea profesorilor cu anumite norme
ale activității didactice; studiază și elaborează sistemul de cerințe, reguli
care încadrează activitatea didactică eficientă;
3. Funcția tehnică, pe baza acestei funcții se pun în valoare cele mai noi
realizări ale tehnicii și se corelează cu cele clasice în scopul creșterii
eficienței procesului de învățământ.
1.3. Ramurile metodicii
Educația fizică, latură a educației integrale, este prezentă în toate
treptele sistemului de învățământ. Problemele care apar în desfășurarea
acestei activități necesită diversificarea și aprofundarea metodicilor de
predare la nivelul fiecărui subsistem. Astfel putem vorbi de:
Metodica Educației Fizice a tinerei generații :
-Metodica Educației Fizice în învățământul preprimar – 3-6 ani;
-Metodica E.F. în învățământul primar – 7-10 ani;
– Metodica Educației Fizice în învățământul gimnazial -10-14 ani;
– Metodica Educației Fizice în învățământul liceal;
– Metodica Educației în învățământul profesional;
– Metodica Educației Fizice în învățământul special;
– Metodica Educației Fizice în învățământul superior;
Metodica Educației Fizice în armată;
Metodica Educației Fizice a maturilor și vârstnicilor;
1.4. Finalitățile educaționale în educație fizică și sport
Educația, ca acțiune umană, vizează postularea și împlinirea unui
scop, a unui proiect de devenire umană. Nu putem educa fără a cunoaște
finalitățile demersului, prototipul de personalitate către care tindem. Prin
finalități se conturează scopul ultim și cel mai înalt al perfecțiunii umane.
Finalitatea este caracteristica esențială a educației și se exprimă prin:
Idealul educativ
Obiectivele educației
Pe baza idealului educațional se fixează idealul educației fizice,
scopurile și obiectivele E.F.S., probleme dezbătute în cadrul Teoria
Educației Fizice și Sportului.
În cursul de față, ne vom referi în mod strict la finalitățile educației
fizice școlare.
Pornind de la ideea că, vigoarea fizică constituie fundamentul și în
același timp suportul activității intelectuale, politehnice și morale, care
împreună trebuie să modeleze profilul elevului de astăzi și a cetățeanului de
mâine, profil caracterizat prin:”…să fie stăpân pe el însuți, deschis tuturor
schimbărilor, critic, autocritic, integrat în opera sa, nesatisfăcut și prin
urmare în căutarea autodepășirii…” (B. Schwartz, Educația de mâine),
educația fizică trebuie să asigure formarea unui tineret sănătos, dinamic,
capabil de activități creative, în vederea formării unei personalități integrale,
creative și autonome.
1.4.1. Obiectivele generale ale educației fizice și sportului sunt
finalități ce decurg din idealul educațional, din idealul educației fizice.
Aceste obiective se particularizează pe fiecare subsistem al educației
fizice a tinerei generații și astfel putem vorbi despre obiectivele educației
fizice școlare, obiective pe care le putem grupa după influențele pe care le
exercită asupra tinerei generații.
Tabel nr.1
Clasificarea obiectivelor educației fizice școlare
OBIECTIVELE EDUCAȚIEI FIZICE ȘCOLARE
OBIECTIVE
FIZIOLOGICEOBIECTIVE
INSTRUCTIV-
EDUCATIVEOBIECTIVE SOCIALE
1. Întărirea stării de
sănătate, creșterea
rezistenței
organismului la
influentele de mediu;
2. Sporirea capacității
motrice și intelectuale
3. Influențarea
creșterii normale și
dezvoltare fizică
armonioasă;
4. Prevenirea,
corectarea atitudinilor
deficiente;
5. Educarea esteticii
corporale și a
expresivității
mișcărilor.1. Formarea
deprinderilor motrice de
bază și aplicativ –
utilitare;
2. Dezvoltarea/educarea
aptitudinilor motrice;
3. Inițierea în practicarea
anumitor ramuri sportive;
4. Educarea trăsăturilor
pozitive de caracter,
calități morale și de
voință.1. Stimularea interesului
pentru practicarea
independentă a exercițiilor
fizice;
2. Lărgirea orizontului de
cunoaștere prin însușirea
unui sistem de valori și
norme necesare practicării
E.F.;
3. Crearea motivației
durabile pentru practicarea
exercițiilor fizice;
4. Crearea unor relații
eficiente între elev-profesor,
elev-elev.
Concretizarea acestor obiective generale la nivelul fiecărui subsistem
al sistemului de învățământ o reprezintă obiectivele cadru și obiectivele de
referință, acestea din urmă reprezentând operaționalizarea celor dintâi.
Aceste obiective sunt cuprinse în programele școlare.
1.4.2. Funcțiile Educației Fizice Școlare
Funcțiile sunt destinații constante ale unui fenomen și derivă din
ideal. Prin funcții se realizează idealul E.F.S. și se creează un echilibru
dinamic dintre aspirațiile individuale și cerințele sociale.
Funcțiile E.F.S. realizează o corespondență între practicarea
exercițiilor fizice sub diferite forme și efectul acestora în viața de zi cu zi.
După I. Șiclovan (1979) ”…prin funcțiile educației fizice și sportului
se înțeleg acele destinații (roluri, influențe) ale activităților în cauză care au
un caracter constant, răspunzând unor nevoi ale dezvoltării și vieții omului.”
Clasifică funcțiile în două categorii:
1. Funcții specifice:
•Funcția de perfecționare a dezvoltării fizice armonioase;
•Funcția de perfecționare a capacității motrice;
2. Funcții asociate:
•Funcția igienică;
•Funcția educativă;
•Funcția recreativă;
•Funcția de emulație;
Aceste funcții ale E.F.S. se transferă la nivelul subsistemelor E.F. și
exercită influențe, unele imediate altele tardive ( influențează activitatea
viitoare a absolventului sau a maturului).
Capitolul 2. Procesul de învățământ în Educație Fizică și Sport
2.1. Caracteristicile procesului de învățământ
Conceptul de proces de învățământ: ”… este ansamblul acțiunilor
organizate, planificate, conduse și evaluate sistematic în cadrul social
instituționalizat specializat, pe baza unor documente, a unui sistem
taxonomic al scopurilor și obiectivelor, pentru instruirea și educarea
tinerilor”. (E.Macavei, 1997).
Procesul de învățământ are un caracter unitar, doar din punct de
vedere didactic distingem: etapele de predare, învățare, evaluare.
Esența procesului de învățământ în general, și în particular cel al
educației fizice, se exprimă prin ansamblul caracteristicilor lui:
proces de cunoaștere – procesul de învățământ este nu numai un
proces pedagogic ci și un proces de investigare, de descoperire a adevărului.
În virtutea acestei afirmații, elevul nu este numai un simplu receptor al
actului de comunicare al profesorului, ci, va fi cel care află singur adevărul
folosind operațiile gândirii: analiza, sinteza, abstractizarea, comparația,
generalizarea și concretizarea rezultatelor, ca urmarea a procesului de
investigare și descoperire independentă.
Baza procesului de cunoaștere, izvorul acestuia îl constituie practica.
Aceasta reprezintă nu numai cadrul în care oamenii iau contact perceptiv cu
obiectele și fenomenele realității, ci și criteriul de evaluare a autenticității
cunoștințelor științifice, reprezintă mijlocul prin care rezultatele gândirii
(noțiuni, principii, legi, teorii) sunt confirmate sau infirmate. Cele două
trepte ale cunoașterii științifice: treapta senzorială și treapta logică se
întrepătrund, prima având corespondent perceperea activă a materialului
didactic de către elevi, cea de a doua, prin gândirea abstractă, înțelegerea și
formarea generalizărilor. Prin disciplinele de învățământ se dobândește
experiența de cunoaștere, se însușesc cunoștințe din diferite domenii, se
organizează și se structurează repertoriul de cunoaștere.
Prin procesul de cunoaștere se urmărește formarea :
1.Culturii generale – privită ca ansamblul cunoștințelor, atitudinilor și
convingerilor din principalele domenii ale cunoașterii și activității practice.
Este utilă adaptării și integrării sociale, comunicării cu semenii și însușirii
profesiunii, reprezentând fundamentul oricărei profesiuni.
2.Culturii profesionale de specialitate – este un alt scop al procesului de
învățământ și reprezintă asimilarea unui ansamblu de cunoștințe , priceperi
și deprinderi necesare cunoașterii teoretice și exersării practice a unei
profesiuni. Se fundamentează pe cultura generală și oferă un suport solid
competenței și eficienței. Nivelul culturii profesionale exprimă calitatea
modului de exercitare a profesiunii și reprezintă asamblarea structurală a
cunoștințelor, priceperilor și deprinderilor dintr-un domeniu profesional
strict delimitat.
3.Concepția despre lume și viață – este ansamblul structurat al
atitudinilor și convingerilor pe fondul unei imagini generale asupra realității.
Proces bilateral – în procesul de învățământ participă și
interacționează cei doi factori (poli) importanți: profesorul și elevul,
educatorul și educatul. Caracterul bilateral constă tocmai din interacțiunea,
cooperarea și conlucrarea acestora, în vederea realizării obiectivelor
propuse.
Între profesor și elevi are loc un proces de comunicare, un
permanent schimb de mesaje al căror scop principal este realizarea unor
obiective pedagogice. Comunicarea didactică poate fi definită ca un schimb
de mesaje cu conținut specific, între profesor și elevi. Scopurile comunicării
didactice sunt multiple: transmiterea și asimilarea informației; rezolvarea de
probleme; formarea unor capacități, convingeri, sentimente, atitudini;
adoptarea unor decizii referitoare la strategiile didactice, tehnicile de
învățare; evaluarea rezultatelor.
Predarea – este o activitate programată, organizată, conștientă a
profesorului, de transmitere a unui sistem de cunoștințe din diverse domenii
ale cunoașterii umane.
Învățarea – este o activitate programată, organizată și conștientă de
asimilare a cunoștințelor teoretice și practice pe baza predării și studiului
individual, precum și totalitatea acțiunilor elevului pentru a răspunde cât
mai adecvat obiectivelor urmărite în predare.
Potrivit dicționarului de psihologie “învățarea este o activitate de
însemnătate fundamentală pentru adaptarea la mediu și dezvoltarea psiho
comportamentală, care în esență, constă în asimilarea activă de informații
însoțită de achiziționarea de noi operații și deprinderi”.
I.P. Pavlov, fiziolog rus, analizează două activități nervoase legate de
învățare: reflexele necondiționate sau înnăscute, care sunt legături constante
între stimulii din mediu ce acționează asupra organelor senzoriale și
anumite reacții ale organismului, cum ar fi clipitul, retragerea imediată a
mâinii când este atinsă o plită încinsă; reflexe condiționate sau învățate, care
se formează în anumite condiții și pot avea o durată variabilă.
Fiziologul P.K. Anohin completează informațiile despre reflexele
condiționate, iar psihologul american E. Thorndike a stabilit că învățarea se
realizează printr-o serie de “ încercări și erori”. Ca și Pavlov, Thorndike este
de părere că învățarea se bazează pe conexiuni formate în creier, descriind “
legea efectului “, conform căreia când o legătură între un stimul și o
activitate este însoțită și urmată de o satisfacție ea se întărește, iar reversul
determină o slăbire și chiar dispariția fenomenului. Acestui fenomen de
întărire în învățare ia acordat o mare importanță B.F. Skinner. El
diferențiază două tipuri de reflexe condiționate: reflexe de tip S și reflexe de
tip R, numită și condiționare operantă.
J.S. Bruner relevă faptul că omul învață intenționat, iar după părerea
lui există trei modalități fundamentale prin care se cunoaște lumea:
modalitatea activă, care se desfășoară prin acțiune, exersare; modalitatea
iconică, care se bazează pe organizarea senzorială și pe utilizarea unor
imagini schematice; modalitatea simbolică prin care imaginile sunt înlocuite
cu simboluri ale lucrurilor.
R. Gagne consideră că învățarea constă în modificările capacității
umane care poate fi menținută și care nu poate fi atribuită procesului de
creștere. În opinia acestui autor, învățarea unei capacități superioare se
bazează pe o învățare realizată înainte.
D.P. Ausubel concepe învățarea ca proces de asimilare și integrare a
noilor achiziții în contextul celor anterioare.
Analizând opinia autorilor citați, învățarea este o activitate de
adaptare suplă la împrejurările noi ale vieții. În activitatea de învățare se
asimilează noi valori care asigură o adaptare superioară la mediu. Învățarea
are deci o finalitate concretă și conștientă. Omul nu învață pentru a ști cât
mai mult ci învață pentru a ști și a putea să acționeze cât mai bine cu scopul
de a obține o adaptare mai adecvată la mediu.
Învățarea presupune întotdeauna o modificare sau schimbare de
durată, stabilă a comportamentului. Ea are un înțeles larg, concretizat prin
asimilarea unei largi și variate game de informații: concepte, operații, relații,
structuri, conduite, atitudini, scheme mentale și un înțeles restrâns care se
referă la activitatea în școală, învățarea școlară fiind o formă specială a
învățării general umane.
Tipuri de învățare:
învățare perceptivă, care se referă la ceea ce percepem;
învățare motrică;
învățare verbală, prin care se însușește comunicarea verbală cu cei din
jur;
învățarea asociativă, de asociere a unui stimul cu altul;
învățarea repetitivă, reluarea aceleași situații sau stimulări;
(A. Tucicov-Bogdan).
Din punct de vedere pedagogic:
-este un proces de asimilare a cunoștințelor și formare a deprinderilor
și priceperilor necesare în activitatea viitoare;
Din punct de vedere psiho-comportamental:
– reprezintă dobândirea de către individ a unor noi forme de comportare, ca
urmare a repetării situațiilor sau a exersării;
Învățarea implică atât procesele psihice cognitive superiore cât și pe
cele inferioare.
Învățarea motrică se caracterizează prin aceea că reacțiile de răspuns
sunt legate de comportamente senzoriale de origine chinestezică sau
proprioceptivă. Începe încă din stadiul inițial al dezvoltării copilului fiind
ancorată în reacțiile motrice naturale înnăscute.
Învățarea în domeniul activităților corporale cuprinde pe lângă
învățarea gestuală, motrică, realizată la nivel de priceperi, deprinderi,
obișnuințe, forme ale învățării inteligente, prin însușirea de noțiuni,
concepte și elemente ale învățării creative.
Învățarea poate fi privită ca:
rezultat , în cazul în care ne referim la cunoștințe, priceperi,
deprinderi, obișnuințe;
proces, când facem referire la mecanismele care condiționează
învățarea;
acțiune operațională, dirijată pedagogic în care se folosesc termenii:
predare, instruire, exersare, autoinstruire, verificare.
Ce se învață ?
În procesul instructiv-educativ învățarea privește în egală măsură
activitatea intelectuală și cea practică. Rezultatele învățării sunt: cunoștințe,
priceperi, deprinderi care îmbină elementele teoretice cu cele practice.
În Educație fizică și sport, atribuțiile profesorului sunt:
– stabilirea obiectivelor instructiv-educative și operaționale în
conformitate cu curriculumul și cu particularitățile de vârstă;
– selecționarea sistemelor de acționare cele mai eficiente în
realizarea obiectivelor;
– programarea conținutului pe etape, corectarea în caz de nevoie a
acestei programări;
– evaluarea eficientă a activității desfășurate în raport cu obiectivele
propuse pentru a fi realizate;
– formarea unor trăsături moral-volitive și cultivarea trăsăturilor
pozitive de caracter;
După opinia lui H. Morine și G. Morine ar exista șase roluri
didactice principale ale profesorilor :
– furnizor de informații;
– model de comportament;
– creator de situații de învățare;
– consilier și orientator;
– evaluator și terapeut:
– organizator și conducător;
Atribuțiile elevilor sunt:
– să execute exercițiile indicate de profesor fiind informați asupra
obiectivelor urmărite;
– să-și raporteze activitatea desfășurată la modelul indicat de
profesor, tinzând să-l realizeze;
– utilizând analiza și sinteza să distingă ceea ce este corect și incorect
în realizarea exercițiului învățat;
– să caute să înlăture execuțiile deficitare fără a diminua preocupările
pentru consolidarea execuțiilor corecte;
– să se preocupe pentru dezvoltarea/ educarea aptitudinilor motrice,
pentru a face față noilor cerințe;
– să-și formeze obișnuințe legate de realizarea unei ținute corporale
corecte;
Proces informativ-formativ – acest caracter este dat de
interacțiunea dintre informație și influențele ce se emană de la profesor și
consecințele lor pe planul dezvoltării psihice a elevului. Informarea constă
transmiterea și însușirea unor cunoștințe ,organizate în sisteme
informaționale din diferite domenii de cunoaștere. Prin informații se
formează capacități de cunoaștere, percepere și observare, memorie gândire,
imaginație; se formează atitudini față de cunoaștere și învățare; se formează
dorința de performanță. Formarea constă în efectele multiple produse în
planul dezvoltării psihice a elevilor, în planul personalității lor, în educarea
atitudinilor, aptitudinilor și trăsăturilor pozitive de caracter și voință.
Strategia învățământului contemporan cere un echilibru între CE,
CÂT, CUM, să învețe elevul, folosind învățarea personală, strâns legată de
fapte, acțiuni practice, de logică și creativitate.
Proces cibernetic – de autoreglare – procesul de învățământ
este un proces complex.
Din punct de vedere informațional – cibernetic, procesul de
învățământ este un sistem de emitere-recepție, de comandă și execuție. Fiind
un sistem cibernetic prezintă anumite caracteristici: este un sistem deschis în
relație cu mediul; are intrări și ieșiri; este un sistem cu autoreglare; este un
sistem care emite și recepționează informațiile, memorează, le prelucrează,
le transformă în semnale prin care își dirijează propria acțiune și o transmite.
Procesele implicate într-un proces cibernetic sunt: organizarea; comanda;
strategia: controlul; autoreglarea;
Sistemele sunt controlate prin mecanismele de reglare, prin reglare
reducându-se entropia (dezordinea).Principalele mecanisme de reglare sunt:
feedback și feedbefore.
Autoreglarea angajează personalitatea cadrului didactic în măsura în
care răspunde finalităților macro structurale ale educației, relevate la nivelul
idealului și al scopurilor educaționale.
Alte caracteristici : caracter deschis, dinamic, complex, este o
modalitate de comunicare interumană.
2.2. Conținutul procesului de învățământ
Generalități
Analizând din punct de vedere sintetic, conținutul procesului de
învățământ include un ansamblu de valori selecționate din diferite domenii
ale culturii umane, integrate și ordonate în documentele școlare, vehiculate
și asimilate apoi în activitatea de predare și respectiv de învățare, în vederea
realizării finalităților educației.
Din punct de vedere analitic, conținutul procesului de învățământ se
poate defini – ca un ansamblu coerent și organizat de cunoștințe, priceperi,
deprinderi, aptitudini, modele atitudinale și comportamentale, convingeri,
concepții despre om și menirea sa ,ce urmează a fi elaborate etapizat în
perioada școlarității, asimilate și integrate în structura personalității celui
educat, în diferite subsisteme ale acesteia.
Conținutul procesului de învățământ ilustrează nivelul de cultură și
civilizație al comunității, tendințele ei de dezvoltare economică, culturală,
nivelul gândirii pedagogice și psihologice. El este asigurat prin disciplinele
de învățământ, care sunt structuri organizate de informații selectate dintr-un
domeniu tehnic, științific, artistic, prelucrate didactic și prezentate în forme
accesibile. Selecția și fixarea conținutului procesului de învățământ este un
act de mare responsabilitate și presupune respectarea unor indicatori de
pertinență.
În Educație fizică și antrenamentul sportiv, operația de definire a
conținutului procesului de învățământ se rezumă la componentele sale
structurale și la caracterul de sistem al acestora. Aceste componente
reprezintă elementele modelului structural de E.F.
Educația Fizică este singura disciplină din planul de învățământ care
vizează starea de sănătate a individului și singura a cărei conținut nu este
concentrat într-un manual (excepție școlile normale și LPS.). Însușirea
conținutul procesului de învățământ în Educație Fizică și Sport constituie
atât un obiectiv cât și un mijloc. Constituie un obiectiv pentru că:
priceperile, deprinderile , cunoștințele, aparțin culturii omului modern și
constituie un mijloc, pentru că prin acest conținut se intervine în menținerea
unei stări de sănătate optimă și prevenirea și corectarea unor atitudini
deficitare.
Capitolul 3. Componentele procesului de învățământ în
Educație Fizică și Sport
Prin componentele instructiv-educative se înțeleg acele elemente de
bază care formează conținutul celor două procese: instrucția și educația și
care asigură unitatea acestui conținut (Gh. Cârstea, 1993).
3.1. Cunoștințe:
Cuvântul provine din latinescul cognoscere (connoscer) =
informație
Definirea noțiunii de c unoștință : componenta cognitivă a procesului de
învățământ, exprimată prin informații sub formă de: noțiuni, concepte,
idei, teze, legi, principii, teorii care se predau și se învață la o anumită
disciplină.
-sunt produse psihice, rezultate ale reflectării în conștiință a
realității obiective (obiecte și fenomene și relațiile între ele).
-sunt adevăruri despre realitate cu grade diferite de
corectitudine, generalitate, esențialitate.
Practica a demonstrat că precizia, claritatea, cunoștințelor depinde de
claritatea materialului intuitiv și de modul în care acesta este perceput. În
acest sens, materialul trebuie să fie: concludent, reprezentativ, accesibil
înțelegerii, să fie analizat sub îndrumarea profesorului, să fie sesizate datele
esențiale.
Cunoștințele din domeniul activităților motrice, sunt de natură
teoretică, reprezentând un ansamblu de concepții, idei, legate de practicarea
sub diferite forme a exercițiului fizic. E.F.S. are un sistem noțional bine
argumentat iar, însușirea acestuia și a celorlalte cunoștințe din disciplinele
sportive, vizează conștientizarea procesului de învățământ, dezvoltarea
motivelor și intereselor pentru practicarea sistematică a exercițiului fizic,
înzestrarea elevilor cu datele necesare organizării activității independente.
În activitatea noastră nu sunt prevăzute lecții speciale pentru
transmiterea cunoștințelor teoretice, acestea sunt transmise concomitent cu
formarea priceperilor și deprinderilor motrice sau cu dezvoltarea/educarea
aptitudinilor motrice.
În liceele sportive există aceste lecții teoretice, existând în planul de
învățământ o disciplină numită: Pregătire sportivă teoretică , fiindu-i alocate
un anumit număr de ore/săpt. Astfel de ore există și în procesul
antrenamentului sportiv, fiind incluse în pregătirea teoretică – componentă
antrenamentului sportiv.
Cunoștințele se transmit în funcție de stadiul de dezvoltare a gândirii
copilului, de nivelul lui de înțelegere și recepționare, începând din clasa I și
până la nivel universitar. Aceste cunoștințe se structurează în :cunoștințe
generale și specifice diferitelor discipline sportive și se referă la :
cunoașterea noțiunilor privind starea optimă de sănătate și importanța
practicării exercițiilor fizice;
noțiuni de igienă individuală și colectivă (socială);
cunoașterea valorilor indicatorilor morfo-funcționali;
cunoașterea valorii de întrebuințare a exercițiului fizic;
cunoașterea noțiunilor legate de structura mișcărilor;
noțiuni de ajutor, asigurare;
cunoașterea normelor de protecția muncii;
cunoașterea regulamentelor diferitelor discipline/ramuri/probe sportive;
cunoașterea unor reguli, cerințe, necesare în organizarea activităților
turistice și sportive;
cunoașterea unor aspecte legate de Istoria E.F.S. de Istoria J.O.;
cunoașterea rețelei școlare și de juniori din localitate;
cunoașterea evenimentelor sportive;
cunoașterea cerințelor catedrei de educație fizică din școală.
3.2. APTITUDINI
3.2.1. Generalități
SINONIME:
Capacitate, sistem de însușiri funcționale și operaționale care în
uniune cu deprinderile și cunoștințele și experiența necesară, duc la acțiuni
eficiente și de performanță (P.N.Popescu,)
Abilitate, îndemânare, iscusință, dibăcie, pricepere; sensul
operațional se referă la activități dobândite ce permit realizarea cu mare
rapiditate, precizie, eficiență,cu un consum redus de energie nervoasă și
psihică a unor activități (P.E.Vernon).
Calitate, se referă la caracteristicile de conținut ale obiectelor și
fenomenelor, exprimă sinteza laturilor și însușirilor lor esențiale, prin care
se deosebesc de alte obiecte și fenomene.
DEFINIȚII:
însușire psihică individuală care condiționează îndeplinirea în bune
condițiuni a unei munci, acțiuni (DEX)
însușire individuală care determină efectuarea cu succes a unei
anumite activități (Leontiev)
complex de însușiri relativ stabile ale personalității care
condiționează realizarea cu succes a diferitelor feluri de activități:
intelectuale, artistice, științifice, tehnice, sportive, organizatorice,
manuale (U. Șchiopu).
însușiri, dispoziții naturale, înclinații, posibilități ale organismului
de a efectua acte motrice cu anumiți indici de V.Î.R.F. suplețe (T.E.F.S.)
ansamblu de predispoziții sau potențialități motrice fundamentale
ale omului pe care se clădesc abilitățile motrice învățate (R.Manno,
1993)
însușiri psihofiziologice bazate pe un sistem de operații cu ajutorul
cărora executăm activități cu multă rapiditate și cu un înalt grad de
eficiență (M. Stoica)
Aptitudinile sunt rezultatul unor factori interni: dispozițiile ereditare,
plasticitatea scoarței, intensitatea, echilibrul și mobilitatea proceselor
nervoase, particularitățile analizatorilor, interese, motivații, aspirații,
inteligența; factori externi care se referă la procesul însușirii logice și
creative a cunoștințelor.
Aptitudinile au la bază anumite dispoziții de bază, native, deși
depind de acestea, aptitudinile sunt un rezultat al dezvoltării/educării lor în
cadrul unei anumite activități. Aptitudinile alimentează creația. Când se
încarcă de interese, se formează vocația.
În practica curentă, când se discută despre aptitudini, se utilizează
termenii de dezvoltare și educare. Dezvoltarea se referă la modificările
morfo-funcționale produse în organism în urma supunerii lui unui efort, iar
educarea se referă la totalitatea acțiunilor pedagogice necesare canalizării
dezvoltării aptitudinilor motrice.
CLASIFICĂRI:
după tipurile de procese la nivelul cărora se manifestă: aptitudini
senzoriale (acuitatea vizuală și auditivă, rapiditatea percepțiilor, simțul
ritmului); aptitudini psihomotorii (rapiditatea și suplețea mișcărilor,
mobilitatea acestora, coordonarea și precizia, dexteritatea manuală);
aptitudini intelectuale (aptitudini generale: inteligența și aptitudinea școlară;
aptitudini specifice/profesionale: artistice, tehnice, sportive, matematice
( M.Stoica, 1996)
aptitudinile motrice se clasifică în : aptitudini generale, care se referă la
capacitatea formării deprinderilor și la capacitatea de mobilizare a resurselor
energetice; aptitudini speciale , care cuprind: sensibilitatea chinestezică,
echilibrul, coordonarea (M.Epuran, 1969).
aptitudinile motrice se clasifică în : aptitudini condiționale , care se
bazează pe eficacitatea metabolică a mușchilor (V.R.F); aptitudini
coordinative, care sunt determinate de capacitatea de a organiza și regla
mișcarea (Î) (Gundlach, citat R.Manno,1992).
aptitudini simple și complexe(combinarea a două sau mai multe
aptitudini);
Dezvoltarea/educarea aptitudinilor motrice se realizează pe baza
mobilizării resurselor energetice ale organismului, deci printr-un efort
sistematic atât psihic cât și muscular. Efortul implică cele trei elemente ale
sale , parametrii săi : volumul, latura cantitativă a efortului, exprimat prin:
număr de repetări, distanțe parcurse, durată, kilograme ridicate; intensitatea,
latura calitativă a efortului, exprimată prin viteza de execuție, tempo;
complexitatea, care reprezintă modul concret de înlănțuire a tuturor
elementelor pe parcursul efortului.
3.2.2. VITEZA
Analizând și sintetizând definițiile date vitezei putem afirma că:
Viteza, este capacitatea organismului de a efectua acte și acțiuni
motrice cu iuțeală, rapiditate maximă , într-un timp cât mai scurt.
Viteza, este în principal, o caracteristică spațio-temporală a mișcării
fiind strâns legată de celelalte caracteristici temporale: tempoul și ritmul.
Forme de manifestare:
Viteza de reacție, sinonimă cu “timpul latent al reacției motrice”; se
bazează pe procesele complexe ce realizează depolarizarea membranei
receptorilor, pe viteza de transmitere aferente și eferente a mesajului
codificat sub formă de impuls nervos, pe timpul necesar elaborării
răspunsului și generalizării excitației în mușchi.
Limita fiziologică a acestui tip de viteză poate fi identificată în cel
puțin cinci momente: excitația receptorului nervos; transmiterea aferentă a
semnalelor provenite de la receptorul S.N.C.; trecerea stimulului în rețeaua
nervoasă și elaborarea semnalului destinat efectorului; sosirea în mușchi a
semnalului provenit de la S.N.C.; stimularea mușchiului și producerea unei
activități mecanice la acest nivel (R.Manno,1996).
DEFINIȚIE: iuțeala cu care un subiect răspunde la excitații de
diferite naturi sau iuțeala cu care se alege varianta optimă de răspuns la
acțiunile adversarului.
Reacțiile ce apar pot fi: simple, care apar la excitanți cunoscuți dar în
mod spontan; complexe, care implică elaborarea unor răspunsuri de
partenerii sau situațiile noi apărute – viteza de decizie-opțiune;
Viteza de execuție, se exprimă prin timpul necesar efectuării integrale a
unor acte motrice simple sau complexe; iuțeala cu care se efectuează o
mișcare singulară (aciclică). Viteza de execuție este determinată și de viteza
de reacție-decizie.
Viteza de repetiție , se exprimă prin frecvența maximă a mișcărilor
repetate în mod voluntar, în unitatea de timp (mișcări ciclice); are la bază
mobilitatea proceselor nervoase :excitația și inhibiția; și labilitatea
funcțională a S.N.C., care emite comenzi succesive în mod repetat, iar
efectorul muscular răspunde prompt la acesta în funcție de propria viteză de
contracție și relaxare.
Viteza de repetiție este condiționată de tempoul mișcării și de ritmul
efectuării ei. Ea se manifestă corelat cu forța și rezistența, această îmbinare
determinând eficiența acțiunii.
Viteza de deplasare , formă complexă de manifestare a vitezei, exprimă
posibilitățile momentane ale sportivului pentru parcurgerea cu maximă
iuțeală a unei distanțe date; este în relație cu celelalte forme ale vitezei. Din
punct de vedere biomecanic, aceasta poate fi descompusă în două faze: faza
măririi vitezei pe baza accelerării după start; faza stabilirii relative a vitezei
pe parcurs;(A.Demeter,1981).
Viteză uniformă, parcurgerea unor spații egale în unități de timp egale –
accelerație;
Viteză neuniformă, parcurgerea unor spații egale în unități de timp
inegale – decelerație;
Viteza în regimul celorlalte aptitudini : viteză în regim de forță – detentă;
viteză în regim de îndemânare; viteză în regim de rezistență;
Factori de condiționare:
mobilitatea proceselor nervoase fundamentale, excitația și inhibiția care
asigură alternanța contracție cu relaxarea;
funcționalitatea analizatorilor, acuitate, finețe, precizie;
viteza de conducere a impulsurilor nervoase;
viteza de contracție a mușchilor;
lungimea segmentelor care intră în acțiune și mobilitatea articulațiilor;
capacitatea de coordonare a grupelor musculare;
tipul fibrei musculare care intră în contracție (fibrele albe sunt
favorabile unei viteze bune, sunt fibre rapide);
valoarea surselor și proceselor energetice;
nivelul de dezvoltare al celorlalte calități motrice, mai ales forța;
ÎN REGIM DE:
FORȚĂ; REZISTENȚĂ; ÎNDEMÂNARE
DE EXECUȚIE:
a unei mișcări
singulare (aciclice);
DE
REPETIȚIE:
– mișcare
ciclică
DE DEPLASARE
VITEZA
FORME DE ANIFESTARE
DE REACȚIE LA
STIMULI:
– vizuali;
– tactili;
– auditivi
Fig.1 Formele de manifestare ale vitezei
Metode și procedee de dezvoltare ale vitezei:
•metoda repetărilor, utilizând acțiuni motrice în tempo-uri maximale,
supramaximale în condiții ușurate, submaximale în condiții îngreuiate;
alternative; intervalul de odihnă trebuie să permită refacerea a 90-95% din
capacitatea de efort organismului; pulsul trebuie să revină la valori de 120-
130 pul./min.
•metoda întrecerii;
•metoda jocului.
Cerințe în realizarea eficientă a exercițiilor pentru educarea vitezei:
♦să se utilizeze mijloace specifice dezvoltării vitezei, cu o structură
simplă, exerciții cunoscute;
♦solicitarea să se realizeze la intensitate maximală;
♦în paralel cu dezvoltarea vitezei să se acționeze și asupra forței,
rezistenței și îndemânării;
♦efortul durează atât cât este posibilă menținerea unei intensități maxime;
se repetă până nu intervine oboseala; pauza între repetări este de 3-4 min;
♦vârsta optimă de dezvoltare/ educare a vitezei este 10-13 ani , după
această perioadă existând o relativă stagnare a evoluției;
Indicații metodice:
pentru dezvoltarea vitezei der eacție:
– rol important în educarea acesteia o are atenția, pe baza căreia se
sesizează din timp anumite situații, se pot selecta anumite răspunsuri în
funcție de necesități;
– astfel, pentru sesizarea unor situații, se utilizează exerciții prin
comenzi realizate prin surprindere: acțiuni de front si formații, exerciții de
atenție, aruncări și prinderi cu mai multe mingi, leapșa, “ Ferește capul”;
– pentru a selecta varianta optimă de răspuns trebuie să se aibă în
vedere principiul : de la ușor la greu, de la simplu la complex;
pentru dezvoltarea vitezei de execuție.
pentru dezvoltare vitezei de repetiție.
pentru dezvoltare vitezei de deplasare.
3.2.3. FORȚA
DEFINIȚIE: capacitatea organismului de a realiza eforturi de
învingere, menținere, cedare, în raport cu o rezistență externă sau internă,
prin contracția unuia sau a mai multor grupe musculare.
Forța – capacitatea sistemului neuromuscular de a învinge o
rezistență prin contracție musculară (A. Demeter,1981).
Forme de manifestare:
după participarea grupelor musculare în efort: forță generală, când în
efort participă principalele grupe musculare; forță specifică, când în efort
participă una sau câteva grupe musculare;
după tipul de contracție musculară: forță dinamică – izotonică ,
caracterizată prin modificarea dimensiunilor fibrelor musculare: prin
scurtare, vorbim de forță de învingere –concentrică, prin lungire, vorbim de
forță de cedare –excentrică, iar dacă cele doua fenomene apar deodată,
vorbim de forță pliometrică; forță statică – izometrică, caracterizată prin
creșterea tensiunii în mușchi, lungimea fibrei muscular rămânând ne
modificată; forță mixtă, se întâlnesc contracțiile statice cu cele dinamice
pentru învingerea unei rezistențe ;
după capacitatea de efort în relație cu puterea individuală umană: forță
maximă sau absolută, este forța cea mai mare pe care sistemul muscular o
poate dezvolta în timpul unei contracții voluntare; forță relativă, care
exprimă raportul dintre forța absolută și greutate;
în funcție de modul de combinare cu celelalte aptitudini: forță în regim
de viteză – forță explozivă, putere, este învingerea unor rezistențe prin
contracții musculare rapide; forță în regim de îndemânare ; forță în regim de
rezistență, capacitatea organismului de a efectua timp îndelungat contracții
musculare prin care se învinge o rezistență externă( gimnastică artistică,
înot, box, lupte, caiac-canoe, canotaj, jocuri sportive);
Factori de condiționare :
capacitatea de concentrare a proceselor nervoase;
numărul de fibre musculare care participă la contracție și grosimea lor
(secțiunea transversală);
lungimea fibrei musculare și valoarea unghiulară a segmentului care
lucrează;
procesele biochimice din mușchi, resursele de energie intramusculară;
coordonarea inter și intramusculară (pentru forța maximă);
viteza de contracție a fibrei musculare(pentru forța explozivă);
intensitatea și durata contracției (20-30 sec. favorizează creșterea forței);
nivelul de dezvoltare al celorlalte aptitudini;
vârsta și sexul ( A. Dragnea, 1996);
ritmurile diurne;
factorii psihici, voință, motivație, concentrarea atenției, stări emoționale.
Metode și procedee de dezvoltare a forței:
•pentru forță maximă:
-metoda eforturilor maxime , pentru forță pură este necesar
utilizarea unor încărcături de 80-100% din capacitatea maximă, se lucrează
1-5x pe serie cu pauze de 2-5 min. între serii;
-metoda contracțiilor izometrice, trebuie să depășească 2/3
din forța maximă a mușchiului pentru a produce creșterea masei musculare,
se recomandă 4-6 contracții pe zi, a câte 9-12 sec. fiecare cu pauze de 1,5 –2
min; ele pot fi obținute prin: încercări de a ridica greutăți mai mari decât
posibilitățile executantului, împingeri aplicate asupra unor obiecte, aparate
imobile, contracția unui grup de mușchi care opun rezistență mușchilor care
lucrează în sens opus; eforturile izometrice nu sunt indicate pentru copii și
tineri, deoarece blochează circulația și respirația; se combină cu eforturile
dinamice,
-electrostimularea, conform literaturii de specialitate, durata
unui ciclu de excitație este de 10 sec. pauza între cicluri 50 sec., total cicluri
10;
•pentru forță explozivă:
-procedeul eforturilor explozive – power-training, sau
antrenamentul de putere: 3 grupe de exerciții (cu haltera, mingea
medicinală, exerciții acrobatice), 6-8 serii, 3-6 x, intensitate75-95%;
elemente de progresie: mărirea încărcăturii, mărirea numărului de repetări,
execuții; pauza dintre serii: 2-3 min.
-procedeul eforturilor mijlocii sau a încărcăturii medii, în care
6-9 serii, 3-6x, intensitate 30-80%, în funcție de aptitudinea dominantă F.
sau V.;
•pentru forță în regim de rezistență:
-procedeul eforturilor segmentare (metoda culturistă); se
prelucrează grupele musculare pentru a crește masa musculară; se folosesc
exerciții libere și cu îngreuiere (gantere, saci cu nisip, mingi medicale),
exerciții cu și la aparate; se folosesc intensități între 50-80 % din
posibilitățile individului;
– procedeul lucrului până la refuz, cu un număr de repetări și o
intensitate de 30-80%;
– procedeul “în circuit”, cel mai des utilizat, a fost creat de
englezii Morgan și Adamson, pentru dezvoltarea forței principalelor grupe
musculare;
Fig.2 Formele de manifestare ale forței
FORȚA
FORME DE MANIFESTARE
ÎN FUNCȚIE DE
PARTICIPAREA
GRUPELOR
MUSCULARE
FORȚĂ
SPECIFICĂ
ÎN FUNCȚIE DE
CARACTERUL
CONTRACȚIEI
MUSCULARE
DUPĂ
CAPACITATEA DE
EFORT ÎN RELAȚIE
CU GREUTATEA
ÎN COMBINAȚIE
CU CELELALTE
APTITUDINI
FORȚĂ
IZOMETRICĂ
STATICĂ
FORȚĂ
IZOTONICĂ
DINAMICĂ:
– de învingere;
– de cedare
FORȚĂ
MIXTĂ
FORȚĂ
ABSOLUTĂ
MAXIMĂ
FORȚĂ
RELATIV Ă
FORȚĂ ÎN REGIM DE
VITEZĂ, PUTERE;
FORȚĂ ÎN REGIM DE
REZISTENȚĂ;
FORȚĂ ÎN REGIM DE
ÎNDEMÂNARE;
FORȚĂ
GENERALĂ
Tipuri de circuit: circuitul pentru lucrul de durată; circuitul extensiv
cu intervale; circuitul intensiv cu intervale;
-după numărul de exerciții: circuite scurte (4-5 ex.); circuite medii
(6-8 ex.); circuite lungi (9-12 ex);
-după felul exercițiilor și gradul de solicitare a organismului în
efort: circuite ușoare (10-20% din posibilități); circuite medii (30-40%);
circuit greu (peste 50%) după Gh. Mitra, A. Mogoș.
Exercițiile din circuit pot fi executate frontal sau pe grupe (stații),
care își schimbă locul în sensul arcelor de ceasornic. Exercițiile trebuie să
fie: simple, cunoscute, să fie astfel dispuse încât să nu angajeze succesiv
aceleași grupe musculare, să se cunoască posibilitățile maxime ale fiecărui
subiect la exercițiile respective.
În circuit un rol important îl are dozarea efortului, în educația fizică
timpul de lucru este mai mic decât pauza : 20 sec lucru – 30 sec. pauza; alte
posibilități de dozare: 30 sec. lucru – 30 pauză; 30 lucru – 45 pauză;
•procedeul cu greutăți – metoda halterofilului
-creșterea continuă a încărcăturii, raportat la posibilitățile
maxime;
-creșterea și descreșterea continuă a încărcăturii;
-în val; în trepte;
3.2.4. REZISTENȚA
Omul, în activitatea sa, depune un efort susținut, ceea ce determină
apariția unei senzații de disconfort care produce în organism modificări
fiziologice mai puternice. Printr-un efort de voință, omul poate continua
activitatea, această stare numindu-se, faza oboselii compensate. Dacă, în
ciuda eforturilor de voință randamentul scade, survine faza oboselii
decompensate.
Oboseala este o stare fiziologică, reprezentată prin scăderea
temporară a capacității de lucru, provocată de munca depusă (A. Demeter,
1981). În funcție de tipul de activitate depusă, oboseala poate fi: oboseală
intelectuala, senzorială, emoțională, fizică. Acestor forme de oboseală le
corespund aceleași tipuri de rezistență.
DEFINIȚII:
– capacitatea omului de a lupta și a învinge oboseala (F. S.
Farfel);
-capacitatea organismului de a efectua un lucru mecanic de o
anumită intensitate, o perioadă de timp cât mai îndelungată, fără scăderea
eficienței activității depuse, (A. Demeter);
-capacitatea psiho-fizică a organismului de a face față oboselii
specifice activității depuse;
Gradul de dezvoltare al rezistenței se reflectă în capacitatea
funcțională ridicată a sistemelor: cardio-respirator, a metabolismului, a
sistemului nervos precum și capacitatea de coordonare a celorlalte aparate și
sisteme.
Forme de manifestare :
după numărul și mărimea mușchilor participanți: rezistență generala –
globală, când în activitate este cuprinsă mai mult de 2/3 din masa
musculară; rezistență regională , când în activitate este cuprinsă 1/3-2/3 din
întreaga masă musculară; rezistență locală, când în activitate este cuprinsă
mai puțin de1/3 din întreaga musculatură;
după specificitatea ramurii de sport: rezistență generală; rezistență
specială, specifică diferitelor ramuri de sport;
după sursele energetice : rezistență anaerobă; rezistență aerobă,
anduranță; rezistență mixtă ;
după durata efortului: rezistență de scurtă durată , 45 sec-2 min.;
rezistență de durată medie , 2-8 min.; rezistență de lungă durată , 8-10 min.;
după natura efortului: rezistență în eforturi de intensitate constantă,
variabilă și eforturi repetate;
după modul de combinare cu celelalte aptitudini: rezistență în regim
de viteză, până la 55 sec.; rezistență în regim de forță și putere; rezistență în
regim de îndemânare.
REZISTENȚA
FORME DE MANIFESTARE
Din Punct De
Vedere Al
Dimensiunilor
Rezistență
Locală;
Rezistență
Regională;
– Rezistență
Globală
Din Punct
De Vedere
Metodologic
Rezistență
Generală;
– Rezistență
Specială,
Specifică
Din Punct De
Vedere
Fiziologic Și
Biochimic
Rezistență
Anaerobă;
Rezistență
Aerobă;
Rezistență
Mixtă
R.
Scurtă
Durată;
R.
Durată
Medie;
R.
Lungă
Durată;
În Combinație
Cu Celelalte
Calități
Rezistență În
Regim De
Forță;
Rezistență În
Regim De
Viteză.
Fig. 3 Forme de manifestare ale rezistenței
Fig. 4 Alte clasificări ale formelor de manifestare ale rezistenței
Factori de condiționare :
posibilitățile sistemelor cardio-vascular și respirator, muscular și a
celorlalte funcții care susțin efortul;
resursele energetice, calitatea metabolismului și mecanismele hormonale
de reglare;
stabilitatea proceselor nervoase fundamentale;
calitatea proceselor volitive cu ajutorul cărora se poate susține sau relua
un efort;
relația dintre pauză și efort:
nivelul de manifestare al îndemânării;
tipul fibrei musculare;
Metode și procedee de dezvoltare ale rezistenței:
Rezistență
combinată
cu
îndemânare
ALTE CLASIFICĂRI
Rezistență în
eforturi de
intensitate
constantă
Rezistență
în eforturi
de
intensitate
variabilă
Rezistență
în eforturi
repetate
Rezistență
combinată
cu putere
•metode ale antrenamentului de durată , efortul nu este fragmentat, viteza
poate fi uniformă și variabilă, durata între 30 sec.-1 min.20 sec. : metoda
antrenamentului continuu; metoda antrenamentului variabil , repetarea
diferențiată a eforturilor sub aspectul vitezei de execuție, a distanțelor și a
perioadelor de timp; metoda fartlek, alergare pe teren variat;
•metoda antrenamentului pe intervale, se bazează pe principiul divizării
efortului pe intervale, cu perioade planificate de odihnă și efort; se necesită
o încălzire prealabilă care să determine o ridicare a FC. la 120-130 pul.
/min, iar efortul să realizeze o creștere până la 170 –180 pul.; intervalele de
odihnă nu sunt folosite pentru refacere completă, efortul se reia când FC.
revine la 120-130 pul/min.
Variante de intervale: scurte – 15 sec,-2 min.; medii – 2-8 min.; lungi – 8-15
min.;
•metoda de antrenament concurs și control , utilizată în mod special
pentru dezvoltarea rezistenței specifice; prin această metodă se modelează
concursul;
Indicații metodice:
-la preșcolari și școlarii mici, formele de dezvoltare ale
rezistenței sunt: rezistență generală la eforturi aerobe; rezistență musculară
locală;
-exercițiile utilizate au următoarele caracteristici: structură
cunoscută și bine însușită; volum care permite să determine o stare de
oboseală; intensitate medie –2/4; pauza nu trebuie să asigure refacere totală;
nu se folosesc îngreuieri; la această vârstă sunt indicate jocurile motrice,
ștafetele, parcursurile aplicative;
Măsurarea și evaluarea rezistenței :
-pentru rezistența de scurtă durată (45 sec .-2 min.): proba:
alerg. 300m; alerg. 600m.; alerg.1min.30sec.;
-pentru rezistența de durată medie (2-8 min.): proba: alerg.
800m.; alerg. 1000m.; alerg. 1200m.; alerg.1500m.; alerg. 2000m;
-anduranța; proba: alerg. 10 min.; testul Cooper, alerg. 12
min.; înot- 12 min.; mers pe bicicletă- 12 min.;
3.2.5. CAPACITATEA COORDINATIVĂ – ÎNDEMÂNAREA
SINONIME. abilitate, iscusință, pricepere, dexteritate;
În literatura de specialitate îndemânarea, este definită din trei puncte
de vedere:
•calitate motrică complexă în viziunea unor teoreticieni ca: M. Epuran,
I.Șiclovan, V. Ludu;
•aptitudine a individului de a învăța rapid o nouă mișcare, fiind în acest
caz sinonimă cu priceperea motrică elementară, după Matveev,
Novicov,Mathews;
•capacitatea de a restructura rapid mișcările în condiții variate, în funcție
de condițiile concrete de efectuare a acestora, Ozolin, Bernstein, Hirtz;
În sinteza, îndemânarea poate fi definită ca: aptitudine prin care
omul poate efectua acte motrice simple sau complexe cu coordonarea
segmentelor corpului sau a întregului corp, să manevreze obiecte cu
ușurință, precizie, rapiditate, cu consum minim de energie;
A. Dragnea consideră îndemânarea, un termen prea ”restrictiv”
pentru complexitatea fenomenului prezentat.
Actualmente, se utilizează termenul de capacitate coordinativă , care
desemnează generic un complex de calități preponderent psiho-motrice care
presupun adaptarea rapidă și eficientă la condiții variate, specifice diferitelor
tipuri de activități, prin restructurarea fondului motric existent;
Clasificarea Aptitudinilor Coordinative
capacitatea de combinare și cuplare a mișcărilor, permite stabilirea
legăturilor între abilitățile motrice automatizate ca: alergările, săriturile
pedalatul, combinarea figurilor în gimnastică, implicând o succesiune
continua de elemente standardizate; include și coordonarea segmentară și
pregătirea ambidextră;
capacitatea de orientare spațio-temporală, permite modificarea poziției
corpului în spațiu și timp; există două forme de orientare: în raport cu
obiectele în mișcare, în condiții relativ statice; orientarea corpului în raport
cu puncte de referință fixe sau mobile; are rol deosebit în jocurile sportive;
sporturi tehnico-combinative (gimnastică, patinaj);
capacitatea de diferențiere chinestezică; relaxarea musculară voluntară
poate fi considerată ca formă de manifestare a acestei aptitudini; intervine în
sporturi care implică adoptarea unor posturi sau imitarea unor figuri, în
măsura în care ea condiționează precizia și eleganța;
capacitatea de echilibru, se referă la menținerea corpului într-o poziție
echilibrată și de a reface echilibrul după deplasări și solicitări de
amplitudine mare;
capacitatea de reacție, permite reacția la stimuli prin acțiuni motrice
adecvate;
simțul ritmului, aptitudinea de a organiza cronologic diferitele
intervenții musculare, în raport cu spațiul și timpul; este important în
învățarea numeroaselor mișcări și în situațiile tactice în care este necesară
variația frecvenței fără a crește costul energetic;
capacitatea de transformare a mișcărilor, permite ca programul motric al
unei acțiuni în curs să se adapteze sau să se modifice față de transformări
neprevăzute și complet neașteptate;
Forme de manifestare :
îndemânare generală , capacitatea de a efectua rațional și creator diverse
acțiuni motrice;
îndemânare specială , specifică diferitelor ramuri de sport;
îndemânare tehnică , prin care se arată cum se execută actul motric;
îndemânare tactică, modul de aplicare a actului motric în diferite
situații: folosirea celor mai adecvate tempo-uri, capacitate superioară de
decizie și anticipare, răspunsuri rapide și adecvate la acțiunile partenerului;
Îndemânarea este prezentă în toate acțiunile motrice ale omului și nu
poate fi separată de celelalte aptitudini motrice.
Factori de condiționare :
• calitatea sistemului nervos central, valoarea proceselor nervoase,
plasticitatea scoarței;
•finețea, acuitatea și precizia organelor de simț;
•experiența motrică anterioară;
•stadiul de dezvoltare a gândirii individului;
•nivelul de dezvoltare a celorlalte aptitudini motrice;
Metode , procedee metodice, mijloace pentru dezvoltarea/
educarea îndemânării :
-nu există metode proprii;
-orice exercițiu indiferent de gradul lui de complexitate,
constituie un sistem de acționare pentru dezvoltarea îndemânării;
Procedee:
-folosirea unor poziții de plecare neobișnuite;
-efectuarea exercițiilor cu segmentul neîndemânatic;
-schimbarea tempo-ului și a ritmului;
-limitarea spațiului de lucru;
-efectuarea exercițiilor prin creșterea complexității;
-efectuarea exercițiilor în condiții variate de mediu, cu
materiale diferite;
Î n concluzie, îndemânarea poate fi dezvoltată prin:
-efectuarea actelor motrice în condiții constante;
-efectuarea actelor motrice în condiții îngreuiate;
-efectuarea actelor motrice în condiții variabile, schimbătoare;
Indicații metodice :
♦perioada cea mai bună pentru dezvoltarea îndemânării sunt: copilăria,
pubertatea, adolescența
♦la 6-7 ani se poate acționa asupra echilibrului, mobilității;
♦accentul în instruire va fi pus pe stăpânirea unui număr cât mai mare de
deprinderi motrice;
♦exercițiile pentru dezvoltarea îndemânării trebuie să prezinte un grad de
dificultate sporit în ce privește coordonarea, se va mări dificultatea față de:
precizia mișcărilor, coordonarea integrală a mișcărilor, spontaneitatea
schimbării situației;
♦în dezvoltarea îndemânării, vor fi evitate exercițiile care provoacă
crisparea subiecților;
♦exercițiile se programează la începutul lecției, în mod special;
– capacitatea de orientare spațio-temporală;
– capacitatea de combinare și cuplare a mișcărilor;
– capacitatea de diferențiere chinestezică;
– capacitatea de echilibru;
– capacitatea de reacție;
– simțul ritmului;
– capacitatea de transformare a mișcărilor;
ELEMENTE COMPONENTE
Forme de
manifestare :
Îndemânare tehnică,
Îndemânare tactică;
Îndemânare generală;
Îndemânare specială.
Fig.5. Capacitatea coordinativă – componente și forme de manifestare
3.2.6. SUPLEȚEA/FLEXIBILITATEA
SINONIME: mobilitate, elasticitate, flexibilitate;
DEFINIȚIE: capacitatea organismului uman de a efectua acte
motrice cu mare grad de amplitudine. Este aptitudinea motrică aflată la
granița dintre aptitudinile condiționale și cele coordinative și cuprinde
mobilitatea care se referă la articulații, la posibilitatea lor de a se mișca,
limitată de forma suprafețelor articulare și elasticitatea, ca fiind proprietatea
fundamentală din punct de vedere fiziologic a fibrei musculare de a reveni
la lungimea sa după o contracție sau o întindere pasivă.
Mobilitatea articulară se măsoară în grade, știut fiind faptul că
mișcările aparatului locomotor fac unghiuri diferite între ele.
Cercetările în domeniu au demonstrat că această aptitudine este
condiționată genetic, este puțin perfectibilă și regresează odată cu înaintarea
în vârstă.
Forme de manifestare :
suplețe generală, înregistrată în toate articulațiile care permit realizarea
unor mișcări variate cu amplitudine mare;
suplețe specială, care asigură o amplitudine mare și maximă doar în
articulațiile solicitate în mod deosebit în anumite ramuri sportive;
suplețe pasivă , caracterizată printr-o mobilitate maximă a unei
articulații cu ajutorul unei forțe externe: partener, aparat, greutatea
propriului corp;
suplețe activă, mobilitate maximă într-o articulație prin activitate
musculară proprie, aceasta fiind determinată de elasticitatea mușchilor
antagoniști și de forța necesară acționării segmentelor corpului;
Fig. 6. Suplețea, forme de manifestare
Factori de condiționare:
structura și tipul articulațiilor;
capacitatea de întindere a mușchilor , ligamentelor și tendoanelor;
tonusul și forța musculară;
elasticitatea discurilor intervertebrale;
capacitatea sistemului nervos central de a coordona procesele neuro-
musculare;
temperatura și condițiile externe;
starea emoțională;
vârsta;
ritmul celor 24 de ore;
este condiționată și de o bună încălzire și pregătire a aparatului
locomotor;
Lipsa de suplețe poate determina:
-lungirea timpului de învățare a anumitor mișcări;
-apariția accidentărilor;
-limitarea dezvoltării și valorificării celorlalte aptitudini;
-scăderea randamentului în efectuarea acțiunilor motrice;
Metode, procedee metodice și mijloace pentru dezvoltarea supleței:
•metode active, care presupun folosirea unor exerciții dinamice cu
ajutorul cărora vom acționa asupra supleței în marile articulații și coloană;
-exerciții libere de tipul: flexie – extensie, răsuciri, balansări,
circumducții ;
-exerciții la scara fixă;
FLEXIBILITATEA
FORME DE
MANIFESTARE
GENERALĂ
SPECIALĂ
ACTIVĂ
PASIVĂ
-exerciții pe perechi;
-exerciții cu obiecte portative ( bastoane, corzii, mingi;)
•metode pasive, caracterizate prin efectuarea unei presiuni asupra
segmentului la care dorim să mărim suplețea, presiune exercitată de
partener, aparate sau propriul corp; se menține poziția 3-10sec.după care se
fac exerciții de relaxare;
• metoda antrenamentului autogen , constă din relaxare musculară și
controlul unor funcții vegetative prin intermediul autocomenzii sau formule
autosugestive; se utilizează mișcări de contracție și relaxare – reflexă;
•metoda stretching; cuvântul provine de la to stretch = a întinde; metoda
se caracterizează printr-un sistem de exerciții care implică menținerea într-o
anumită poziție a unui segment 15-30 sec., în scopul întinderii treptate a
unui mușchi; are ca principiu de bază acțiunea musculară în trei trepte:
-contracție statică;
-relaxare (relativ totală);
-întindere lentă (10-80 sec.) după Solveborn, 1983;
Indicații în aplicarea stretchig-ului: întinderea mușchiului să se
realizeze pe fond de relaxare, pe cât posibil sub control psihic; pozițiile
inițiale să fie comode; exersarea se face individual; se realizează de cel puțin
3x/săpt. dar se recomandă să se facă zilnic; eficiență mai mare la sfârșitul
procesului instructiv-educativ în doza de 3x la grupele solicitate; în poziție
de întindere maximă nu se realizează arcuiri; pe parcursul exercițiilor
respirația este dirijată voluntar, pentru a rămâne lentă, profundă, continuă,
fără apnee.
Indicații metodice pentru dezvoltarea supleței:
-exercițiile de suplețe nu se fac pe fond de oboseală;
-asupra supleței se acționează zilnic;
-paralel cu exercițiile de suplețe se recomandă folosirea
exercițiilor de forță;
Măsurarea supleței;
-măsurarea mobilității articulare se poate face cu ajutorul:
goniometrului; bandă metrică; raportor; pe baza a numeroase teste;
3.3. INDICII MORFO-FUNCȚIONALI
La ora actuală SĂNĂTATEA, “ bunul cel mai de preț” al omului,
este definită ca o stare fizico-mentală care se reflectă în interrelația
armonioasă a organismului cu mediul fizic și adaptarea la cerințele mereu
crescânde ale vieții sociale (Marcus D. , Kohn I., 1978.p.25). Este acea stare
care-i permite omului să-și îndeplinească cu randament maxim și eficient
rolul său în societate.
Această stare este condiționată atât de absența bolii cât și de o bună
și echilibrată stare morfo- funcțională, psiho-afectivă și socială.
Astăzi, datorită activităților sedentare se reduce mult aria de mișcare
a omului, crescând frecvența unor boli: obezitate, hipertensiune și mai ales
afecțiuni ale aparatului cardiovascular produse de arteroscleroză. Această
stare este agravată și de numeroase forme sedentare de petrecere a timpului
liber. Lipsa de mișcare, solicitările profesionale, poluarea orașelor, toate
acestea cumulate predispun organismul la o serie de tulburări organice și
psihice care zdruncină starea de sănătate și în final duc la scăderea
capacității de muncă.
În analiza indicilor morfo-funcționali pornim de la finalitățile
procesului instructiv-educativ-evaluativ: ideal, scop, obiective generale
particularizate în educație fizică.
Astfel, menținerea unei stări de sănătate optimă, dezvoltarea
armonioasă a organismului uman sunt obiective generale ale E.F.S.,
transpunerea lor în practică necesită din partea profesorului de educație
fizică cunoașterea aprofundată a proceselor de dezvoltare și creștere fizică,
pentru a folosi în mod eficient strategiile didactice și mijloacele specifice.
În toată perioada de dezvoltare organismul trece prin acumulări
cantitative – creșterea și calitative, diferențierea. Cele două fenomene ale
procesului de dezvoltare se inhibă dar se și condiționează reciproc.
Creșterea, constă în mărirea dimensiunilor corpului în întregime sau
a unora dintre părțile sale. Se realizează în trei planuri:
lungime- longitudinal
lățime -transversal
adâncime –antero-posterior
Procesul fundamental care determină creșterea , este metabolismul, cu
preponderență, anabolismul.
Creșterea ca proces se desfășoară după anumite reguli, legi, numite
“Legi ale creșterii “.
Date despre creșterea și dezvoltarea globală și segmentară a
corpului pe etape
Copilăria, 6/7-10/11 ani prezintă un ritm al creșterii în înălțime mai
încetinit. Perioada
este caracterizată printr-o creștere accentuată a membrelor și mai încetinită a
trunchiului.
Alonja care până la 10 ani , era mai mică decât înălțimea, devine egală cu
ea.
Prepubertatea începe în jurul vârstei de 10-11 ani și durează în
medie 2 ani la fete (12-13 ani) și 4 ani la băieți (14-15 ani).În această
perioadă se accelerează atât creșterea în înălțime cât și în greutate, fiind
singura perioadă în care fetele depășesc băieții atât la înălțime cât și în
greutate. La fete se accentuează diferențele dintre cele două sexe. La băieți
creșterea membrelor inferioare continuă până la 15-16 ani, trunchiul
rămânând scurt.
Alonja se mărește datorită creșterii rapide a membrelor superioare în jurul
vârstei de 12 ani.
Pubertatea, perioada între 12/13 – 15/16 ani fete și 14/15- 17/18 ani
băieții .
Creșterea în înălțime la fete se încetinește progresiv, în timp ce la băieți se
produce o accelerare compensatoare. Creșterea în greutate continuă să fie
mai intensă până după pubertate mai ales la fete.
La pubertate se schimbă ritmul creșterii segmentare și se stabilesc
definitiv proporțiile corpului. În această perioadă crește bustul, se măresc
progresiv dimensiunile toracelui și lățimea umerilor.
Anvergura depășește cu 2-4 cm. înălțimea corpului.
La această vârstă oasele cresc mai puțin în lungime și mai mult în
grosime, mușchii cresc în volum și forță iar funcțiile motrice se ameliorează.
Postpubertatea, este un stadiu de consolidare morfologică și
funcțională care durează 1-2 ani.
Diferențierea sau maturația
Este un proces calitativ în care celulele și țesuturile apar cu structuri
și proprietăți funcționale mai perfecte, imprimând organismului, noi și
superioare calități.
Dezvoltarea organismului este un proces unic. Aspectele sub care se
pot manifesta transformările organismului în timpul dezvoltării sunt însă
variate: somatic, fiziologic și psiho afectiv. Alături de aspectul cantitativ al
dezvoltării (creșterea), profesorul de educație fizică trebuie să cunoască
adaptabilitatea, capacitatea funcțională a țesuturilor și organelor,
funcționalitatea lor depinzând de gradul de maturitate, de diferențierea la
care au ajuns și latura neuro-psihică și mintală.
Factorii care influențează dezvoltarea fizică sunt de natură endogenă,
exogenă și patologică.
Aprecierea Dezvoltării Fizice
Pentru a realiza această apreciere trebuie să formulăm câteva obiective
referitoare la :
stabilirea gradului de dezvoltare fizică în raport cu vârstă și sexul;
aprecierea vârstei fiziologie în raport cu dezvoltarea fizică;
stabilirea exercițiilor fizice cu efecte favorabile asupra dezvoltării
fizice armonioase;
orientarea subiectului spre ramura de sport în care ar da randamentul
maxim;
depistarea atitudinilor deficiente și indicarea mijloacelor celor mai
eficiente pentru corectare
urmărirea dezvoltării fizice sub influența practicării exercițiilor fizice
în mod sistematic;
3.3.1. Metode de evaluare a dezvoltării fizice (creșterea )
Somatoscopia; Somatometria; Evaluarea Indicilor Antropometrici;
Somatoscopia – constă din observația vizuală și palpatorică a stării
de ansamblu a organismului și detaliile segmentare permițând stabilirea :
stării de dezvoltare fizică generală;
stării de nutriție;
dezvoltării țesuturilor;
atitudinii globale și segmentare;
Tipuri de somatoscopie: globală, segmentară;
Somatometria – cuprinde măsurătorile antropometrice care ne permit
obiectivizarea dezvoltării fizice a unui individ sau a unei colectivități.
Este metoda de apreciere obiectivă, cantitativă prin măsurători, a
unor dimensiuni corporale, a dezvoltării staturale, a stării de nutriție, a
proporțiilor de dezvoltare a diferitelor segmente.
Important este ca măsurătorile să se facă unitar după anumite principii:
măsurarea să se efectueze la aceeași oră din zi, de preferat între 8-12 ani;
măsurarea să se efectueze pe stomacul gol sau la 2 ore după masa
consumată;
măsurarea să se facă pe subiecții sumar îmbrăcați;
măsurarea să se facă cu aparatura în prealabil verificate;
la copii , măsurătorile să se facă primăvara sau toamna;
măsurătorile începute să se termine în 2-3 săpt. pentru a evita
modificările ce pot apare;
Datele somatometrice au valoare numai în raport cu vârsta și sexul.
Aparatura folosită în somatometrie: cântar, antropometru, panglică
metrică, compas antropometric, dinamometru, miotonometru, spirometru.
Măsurători antropometrice uzuale: I; G; Bust- înălțimea din așezat;
lungimea membrelor inferioare, superioare; anvergura; Pt.- perimetru
toracic; dinamometrie- examenul funcțional al forței diferitelor grupe
musculare; miotonometrie – măsurarea tonusului muscular în relaxare și
contracție; goniometrie – măsurarea mobilității articulare;
3.3.2. Indicii Antropometrici:
– sunt relații aritmetice care permit evaluarea obiectivă și cantitativă a
proporțiilor organismului uman. Relația dintre diferite date antropometrice o
concretizăm în indici care trebuie raportați apoi la vârstă, sex, ramuri
sportive. Indicii antropometrici nu au valoare absolută, ei permit orientativ
aprecierea stării de nutriție, proporționalitatea și robustețea organismului.
INDICI DE NUTRIȚIE :
BROCA: G= T-100 G= greutatea ideală (kg.)
T= Înălțimea (cm.)
Interpretare: 0-4 kg – fb.
4-8 kg. – bun
8-12kg – mediocru
12-16kg – slab
Acest indice se utilizează la bărbații adulți
BRUGSCH –se utilizează la sportivii înalți.
Pentru înălțimi de 165-174cm.- T-105
175-185cm – T-110
LORENTZ: -pentru sportivii suplii și sportive.
G=T-100-(T-150/4)
KOHN-BLAJ: se utilizează în general pentru femei.
G=T-100-(T-100/10)
BOUCHARD: G/T= 4kg -la bărbați
3kg – la femei
SCARA: 5-4- f. corpolent
4-3,5 –corpolent
3,5-3 – mediocru
3 – 2,5 –discutabil
sub 2,5 – debil
QUETELET:G/T= 400g la B.
300g la F.
SCARA: 540 – obezitate
540 – 451 – greutate prea mare
450 – 416 – greutate mare
415 – 401 – indice bun
400 – 390 – cel mai bun
389 – 360 – mediocru
359 – 320 – slab
319 – 300 – f. slab
299 – 200 – epuizare
INDICI DE PROPORȚIONALITATE
ERISMAN :Pt. –T/2 =5,8 cm la B
3,8 cm la F
poate permite aprecierea vârstei fiziologice
ADRIAN IONESCU :B- T/2= 3-4 cm la B
4-5 cm la F
Indicele arată cu cât sunt mai scurte sau mai lungi membrele
inferioare față de bust și talie/2.
În pubertate indicele este de 3,1 la B și 3,9 la F și poate deveni 4,1
la B și 6,1 la F.
INDICELE DE ROBUSTICITATE PIGNET
T-(G Pt) ; Pt= perimetru toracic mediu
La interpretarea indicelui se schimbă sensul semnului algebric :
-dacă valoarea din paranteză este mai mare decât T , semnul
devine pozitiv;
-dacă valoarea din paranteză este mai mică, semnul devine
negativ;
x – 10 tendință de obezitate
10 _ -10 indice foarte bun – persoană robustă
-11 _ -20 indice bun
-21 _ -25 indice mediocru
-26 _ -30 indice discutabil
-31 _ -35 indice slab
-36 _ – x indice foarte slab
3.3.3. INDICI FUNCȚIONALI:
DEMENY : CV/G = 60 cm3 la B
52 cm3 la F
CV = CAPACITATEA VITALĂ
G = GREUTATEA ÎN KILOGRAME
Cu cât este mai mare indică o funcție respiratorie mai bună;
SPEHL : CV x G/T
Sub 1500- indice slab; între 1500-1800- indice bun; peste 1800 –
foarte bun
RUFFIER :Pt. i = perimetru toracic în inspir;
Pa = perimetru abdominal stând;
Pi –Pa – ( T-100-G); sub 10 mediocru; între 10 –20- bun; peste 20 ,
foarte bun;
INDICE GENERAL AL DEZVOLTĂRII FIZICE:
V+R- IC; V= (Pi -Pa )-(T-100-G);R= indice respirator CV/Gx10;
IC= indice cardiac RUFFIER ( P 1+P2+P3)-200
10
valorile pot oscila între 10 și 20;
3.3.4. Ținuta Corectă
Formarea ținutei corecte constituie unul din obiectivele generale ale
educației fizice și sportului și în mod deosebit al educației fizice școlare.
Se manifestă în stilul fiecărui individ de ași menține poziția verticală
a corpului.
Ținuta corectă influențează în mod direct buna funcționare a
organelor interne, dezvoltarea fizică armonioasă și nu în ultimul rând, starea
de sănătate a individului. Din punct de vedere etic și estetic, ținuta corectă
reprezintă o componenta a expresivității motrice, a frumuseții corporale a
omului și exprimă trăsăturile individuale de comportament.
Datele somatoscopice de bază ale ținutei corecte sunt:
1.dispoziția segmentelor corpului unele față de altele în plan sagital;
2.profilul coloanei vertebrale;
Factorii care determină ținuta:
•conformația scheletului , care asigură poziția verticală a corpului :
– poziția capului și a centurii scapulo-humerale;
– coloana vertebrală (poziție, curburi);
-poziția bazinului constituie sprijinul pentru coloană,
determinând forma acesteia;
– articulația coxo-femurală și talo-crurală;
•sistemul musculo-ligamentar și forțele elastice ale țesuturilor;
-tonusul musculaturii de postură; starea de tonicitate reprezintă
starea de semi contracție în care se găsește un mușchi în repaos;
•sensibilitatea chinestezică și cea cutanată;
-determină capacitatea de a percepe și a fixa pozițiile
segmentelor corpului;
-poziția corpului în spațiu este reglată și de reflexele tonice, de
fixare, care apar ca urmare a excitației labirintului, a cărui activitate se
manifestă la modificarea poziției capului.
Abaterile de la ținuta corectă sunt determinate de:
1.atitudini incorecte, mai ales în perioadele de creștere;
2.activități în poziții incorecte, asimetrice;
3.absența activităților motrice, carențe în alimentație;
4.la adulți deteriorarea ținutei se datorează și slăbirii grupelor musculare,
scăderea supleței, tasarea discurilor intervertebrale.
Aceste abateri de la ținuta corectă : ținuta cifotică, ținuta lordotică,
ținută scoliotică, constituie anomalii care pot duce la tulburări ale funcțiilor
organismului și chiar la îmbolnăviri grave.
Până la 14 ani curburile se formează uniform iar după 14 ani datorită
creșterii intense a segmentului lombar al coloanei, lordoza lombară se
accentuează. Curburile coloanei sunt condiționate de creșterea neuniformă a
pereților anterior și posterior ai corpurilor vertebrale, ele mărindu-se cu
vârsta.
Formarea ținutei corecte din copilărie pe baza unei susținute munci
educative, contribuie la dezvoltarea corectă a formei coloanei vertebrale.
Metodica formării unei ținute corecte/ drepte
Ținuta corectă este influențată în mare parte de ereditate dar un rol
hotărâtor îl are deprinderea dobândită de a sta drept.
În procesul de educare a ținutei corecte se urmărește:
1.formarea deprinderii de a adopta o ținută corectă;
-această deprindere se formează concomitent cu formarea
deprinderilor motrice de bază: mers, alergare, cu dezvoltarea aptitudinilor
motrice, în mod deosebit: suplețea și îndemânarea și capacitatea de a
menține echilibrul static și dinamic;
-de asemenea rol important îl are și ridicarea tonusului muscular,
asigurarea mobilității articulare;
2.creșterea indicilor funcționali ai organismului;
-îmbunătățirea capacității de efort;
Pentru realizarea unei ținute corecte se recomandă:
•exerciții speciale, analitice, în poziții corecte și corective;
•exerciții care vizează conștientizarea pozițiilor corecte sau greșite
(prin contrast);
•exerciții de influențare selectivă a aparatului locomotor;
•exerciții pentru dezvoltarea/educarea aptitudinilor motrice;
•exerciții pentru formarea deprinderilor motrice de bază și aplicativ-
utilitare;
Dozarea acestor exerciții se face în concordanță cu particularitățile de
vârstă ale colectivului, cu nivelul de pregătire și cu scopurile urmărite:
profilactic sau corectiv;
3.4. PRICEPERI
Cuvântul provine din latinescul percipere = îndemânare, iscusință
Definirea noțiunii de pricepere : posibilitate dobândită prin
învățare de a executa o anumită acțiune, în condiții foarte variate,
realizând o adaptare promptă la eventualele schimbări ( dicționarul de
pedagogie).
-facultatea de a înțelege; judecată; inteligență; abilitate;
îndemânare; iscusință (DEX).
Alături de deprinderi, priceperile formează baza comportamentului
învățat. Sunt prezente în orice act motric, înainte de a deveni deprindere.
Priceperea este o capacitate, ceva înnăscut, care se perfecționează în
ontogeneză.
Caracteristici:
– nivelul de manifestare a priceperilor depinde de plasticitatea scoarței
cerebrale;
– sunt componente ne automatizate ale activității voluntare;
– priceperile complexe sunt dependente de experiența motrică anterioară;
exprimă măiestrie practică în condiții variabile;
Clasificare:
– priceperi elementare – reprezintă prima fază a învățării unei acțiuni;
– priceperi complexe – superiore, care constau în valorificarea deplină a
întregului complex de activități motrice și intelectuale ale unui subiect.; sunt
caracterizate de o mare complexitate structural-funcțională înglobând
cunoștințe teoretice, experiența personală, deprinderi motrice diferite, toate
putând fi actualizate, mobilizate și selectate pentru rezolvarea unor situații
complexe și schimbătoare.
Din cele prezentate anterior reiese faptul că, priceperile motrice sunt
în strânsă legătură cu deprinderile motrice, priceperile elementare fiind
prima etapă în formarea deprinderilor motrice, relații prezentate și în figura
6.
Priceperi
elementare
Deprinderi
Cunoștințe
Scheme operaționale
S
I
T
U
A
Ț
I
I
NOI
Priceperi
complexe
Inteligență
motrică
Aplicarea
cunoștințelo
r în situații
noi
Aplicare
adaptativă prin
selectarea
mijloacelor de
răspuns
Fig. 6. Relația priceperi-deprinderi
3.5. DEPRINDERILE
3.5.1. Generalități:
Definirea noțiunii de deprindere:
•obișnuință, obicei; ușurință căpătată de-a lungul timpului într-o
îndeletnicire oarecare; pricepere; destoinicie; dexteritate; practică obișnuită
într-o îndeletnicire oarecare; exercițiu; (D.E.X.)
•capacitatea de a aplica informațiile cu ușurință și cu randament sporit, cu
respectarea tuturor calităților priceperii (corectitudine, iscusință, abilitate, în
condiții variate și schimbate);
•este priceperea transformată în act reflex sau mai bine spus, priceperea
ajunsă la un înalt grad de automatizare a componentelor: mecanismul de
transformare a priceperii în deprindere este dat de execuțiile efectuate în
mod sistematic și continuu;
•din punct de vedere psihofiziologic, deprinderile se manifestă ca
stereotipuri dinamice și constituie un fel de a doua natură a omului
( U.Șchiopu, 1997).
•Sunt moduri de acțiune bine elaborate și consolidate care permit
desfășurarea mai facilă a unor activități fie ca fragmente automatizate ale
unor acțiuni complexe care în urma exercițiului s-au sistematizat și au ajuns
la un anume grad de automatizare și de independență față de activitatea
conștientă în ansamblul ei.(A. Tucicov-Bogdan, 1973).
Deprinderea este caracterizată printr-o serie de trăsături specifice,
cea mai importantă fiind sinteza realizată pe plan cognitiv, senzorial-motric
sau chinestezic ( G.Montpellier).
Există mai multe accepțiuni ale conceptului de deprindere, dar atât
reprezentanții școlii franceze cât si cei ai școlii engleze și ruse, consideră
deprinderea ca fiind rezultatul învățării, o manieră de comportare care se
formează prin exersare;
Categorii de deprinderi:
Deprinderi intelectuale;
Deprinderi motrice;
Deprinderi senzoriale ;
Între cele trei categorii de deprinderi există o relație de interdependență.
Deprinderile Motrice
Reprezintă caracteristica de ordin calitativ a actelor motrice învățate;
În educația fizică și antrenamentul sportiv, deprinderea motrică
reprezintă un obiectiv, o finalitate a procesului instructiv-educativ-evaluativ;
Există mai multe definiții date deprinderilor motrice, vom aminti câteva mai
reprezentative:
Deprinderea motrică, o caracteristică, sau o componentă a actelor
învățate, care prin exersare dobândesc indici superiori de execuție
( coordonare precizie, viteză, plasticitate, automatism), M. Epuran,1976;
Componentă automatizată a actului motric voluntar; act sau acțiune
motrică ajunsă prin exersare la un înalt grad de stabilitate, precizie, eficiență
și care asigură succesul execuției în sensul dorit (L.Herczeg);
Deprinderile motrice sunt stereotipuri dinamice, motrice, proprioceptive
(A.N. Krestovnikov, 1954);
Deprinderile motrice reprezintă componentele esențiale și totodată
specifice ale diferitelor acte motrice care îmbinate în mod armonios asigură
îndeplinirea unor sarcini motrice conform principiului: “eficiență maximă
prin cheltuieli energetice minime” ( A.Demeter, 1981);
3.5.2. Caracteristicile deprinderilor motrice :
Componente ale conduitei voluntare ale omului, elaborate prin exercițiu;
Sunt rezultatul învățării mișcărilor prin repetare; sunt specifice unei
activități;
Se caracterizează printr-o rapidă și eficientă aferentație inversă, care
permite corectarea pe moment a unor inexactități;
Automatizarea deprinderii eliberează scoarța cerebrală, asigurând
participarea ei la alte activități;
Deprinderile au stabilitate relativă în condiții variabile și plasticitate;
Sunt ireversibile;
Au la bază educarea capacității de diferențiere fină și rapidă a unor
stimuli care constituie elemente informaționale senzorial-perceptive în
dirijarea acțiunilor;
Se prezintă de cele mai multe ori sub forma unor structuri individuale
determinate de însușirile sau aptitudinile variabile ale subiecților care învață
aceeași mișcare;
Formarea deprinderilor este condiționată de factori obiectivi și
subiectivi: aptitudinile motrice, motivația, nivelul pedagogic al instruirii,
calitatea și eșalonarea exercițiilor, aprecierea și autocontrolul rezultatelor.
3.5.3. Etapele formării deprinderilor motrice
Etapele formării deprinderilor motrice și conținutul lor sunt diferit
prezentate în literatura de specialitate, fiind în concordanță cu domeniul care
le tratează și ne prezentând diferențe semnificative. Astfel în funcție de
domenii distingem:
1. Etape fiziologice ( A.N.Krestovnikov, 1954; A.Demeter, 1979);
2. Etape psihologice ( AL.Roșca, 1966; P.A.Rudik, 1955; M.Epuran,
1976);
3. Etape metodice (L.P.Matveev, A.D.Novikov,1980; GH.Cârstea
1997; D.Harre, 1973);
Prezentarea acestor etape și conținutul lor este realizată în tabelele ce
urmează:
Tabelul 2.
ETAPELE FIZIOLOGICE
NR.DUPĂ A.N.
KRESTOVNIKOVDUPĂ A. DEMETER
1. ETAPA MIȘCĂRILOR
INUTILE ȘI A LIPSEI
DE COORDONARE:
– iradiere extinsă;
– răspuns nediferențiatETAPA IRADIERII ȘI
GENERALIZĂRII EXCITAȚIEI:
– iradiere extinsă sau chiar
generalizarea excitațiilor sosite de
la scoarță;
– mișcarea se realizează cu
încordare mare și cu risipă de
energie;
2.ETAPA MIȘCĂRILOR
ÎNCORDATE:
– nu există un echilibru
între excitație și inhibiție;
– apar procese de
diferențiere;ETAPA CONCENTRĂRII
INIȚIALE A EXCITAȚIEI:
– o insuficientă concentrare a
excitației apărută și iradiată pe
scoarță;
– se conturează un început de
inhibiție de diferențiere;
3.ETAPA EXECUȚIEI
CORECTE A
MIȘCĂRILOR:
– dispare încordarea;
– se produce corectarea
proceselor nervoase;ETAPA DE DIFERENȚIERE ȘI
DE FORMARE INIȚIALĂ A
DEPRINDERII:
– este etapa mișcărilor diferențiate;
– se realizează o concentrare
perfectă a excitației corticale;
4. ETAPA ÎNSUȘIRII
DETAILATE A
MIȘCĂRILOR:
– se delimitează precis
iradierea proceselor de
excitație și inhibiție;
– se realizează întărirea
stereotipului dinamic;
– este etapa măiestriei;ETAPA DE AUTOMATIZARE A
DEPRINDERII:
– I. V. Pavlov a legat automatizarea
mișcărilor de starea de
excitabilitate a centrilor nervoși;
Tabelul 3.
ETAPE PSIHOLOGICE
NR
.DUPĂ AL. ROȘCA DUPĂ P.A.RUDIK DUPĂ FITTS
1. Orientarea și
familiarizarea cu
acțiunea:
– se urmărește
însușirea
mecanismului de bază
al acțiunii;Etapa însușirii
preliminare a bazelor
exercițiilor:
– se urmărește formarea
reprezentării actului
motric;
– se realizează primele
încercări; Etapa cognitivă:
– se percepe modelul ;
– viteza și coordonarea
sunt slabe,
– răspunsurile
instabile;
2. Etapa învățării
analitice:
– accent pe
corectitudinea
însușirii mecanismului
de bază și a
elementelor
componente;Etapa însușirii precizate a
execuției:
– în această etapă se leagă
și se unifică acțiunile
parțiale cu accent pe
corectitudine;Etapa de organizare:
– în care se realizează
exersarea până la
automatizare;
– se pune accent pe
latura motorie:
– deprinderea devine
relativ stabilă ;
3.Etapa analitico-
sintetică:
– de organizare și
sistematizare a
elementelor acțiunii;Etapa consolidării și
perfecționării deprinderii:
– se realizează
diferențierea proceselor
corticale și precizarea
raporturilor spațio-
temporale;Etapa perfecționării:
– elementele singulare
sunt înlocuite cu cele
sintetizate, iar
activitatea este
automată;
– se realizează o
combinare a
caracteristicilor
motrice, cognitive și
afective care dau
stabilitate deprinderii;
4.Etapa sintetizării și
integrării operațiilor
într-o acțiune unitară:
– se asigură ritmul
optim de execuție;
5.Etapa perfecționării
deprinderii:
– etapa automatizării;
– se realizează
exersarea în condiții
cât mai variate;
Tabelul 4.
ETAPELE METODICE
NR.DUPĂ NOVIKOV și
MATVEEVDUPĂ GH. CÂRSTEA DUPĂ D. HARRE
1.Etapa învățării inițiale:
– se caută formarea
ritmului și tempo-ului
mișcării;
– se înlătură mișcările
inutile;
– se realizează o
reprezentare generală a
mișcării; Etapa inițierii în bazele
tehnice de execuție a
deprinderii:
– formarea unei reprezentări
clare asupra deprinderii
respective;
– formarea ritmului general
de execuție cursivă a
deprinderii;
– descompunerea deprinderii
motrice;Etapa formării primei
imagini asupra
mișcării:
– iau naștere reacții
ideomotorii și are loc
acceptarea fizică și
psihică;
2.Etapa învățării
aprofundate:
– are loc adâncirea
înțelegerii de către elevi a
legităților mișcării care
compun acțiunea motrică;
– se formează ritmul și
tempoul adecvat execuției
globale;Etapa fixării și consolidării
deprinderii :
realizarea tehnicii de execuție
în concordanță cu
caracteristicile mișcării;
– exersarea deprinderii în
condiții relativ și
predominant constante;
– corectarea cu prioritate a
greșelilor individuale de
execuție;Etapa primei învățări:
– se însușește
componența
principală a mișcării;
– se urmărește
înlăturarea mișcărilor
suplimentare și inutile;
3.Etapa consolidării și
perfecționării deprinderii:
– se consolidează
deprinderea în condiții
diferite și cu intensități ale
efortului diferite:
-se apreciază global gradul
de automatizare a mișcării;Etapa perfecționării
deprinderii motrice:
– sporirea variantelor de
execuție;
– exersarea deprinderii în
condiții cât mai variate;
– includerea deprinderii în
înlănțuiri de alte deprinderi
motrice;Etapa precizării
acțiunii:
– mișcarea prinde
contur precis, este
percepută în mod
detaliat ;
– concomitent se
stabilesc fazele actului
motric;
4. Etapa de
automatizare:
– se stabilizează
deprinderile;
– se repetă în condiții
neschimbate;
5 Etapa perfecționării în
condiții variabile:
– se urmărește
perfecționarea tehnicii
în funcție de
particularitățile
individuale;
– capacitatea de a lega
diferite deprinderi;
3.5.4. Tipuri de deprinderi
Din punct de vedere teoretic și practic, clasificarea deprinderilor este
importantă, ea realizându-se pe baza anumitor criterii:
După componentele senzoriale dominante: deprinderi perceptiv-
motrice ( cognitiv-motrice); deprinderi motrice ( gest motric învățat ca
programul mișcării);
După modul de conducere: deprinderi autoconduse, în care succesiunea
mișcărilor este determinată de programul mental pe baza prelucrării
informațiilor interne; deprinderi heteroconduse, în care succesiune
mișcărilor este dată și de influențele de mediu( intențiile adversarului);
Din punct de vedere sistemic: deprinderi deschise, determinate de
variațiile situațiilor; deprinderi închise, realizate în situații standard;
După complexitatea situațiilor și a răspunsurilor: deprinderi
elementare, automatizate complet, stereotipe (mișcările ciclice); deprinderi
complexe, parțial automatizate;
După efectorii care realizează actul motric: deprinderi fine; deprinderi
intermediare; deprinderi mari;
După sensul utilizării: tehnice, care constituie baza pregătirii în
majoritatea activităților umane și sportive; tactice, care cuprind înlănțuiri
specifice;
După obiectivele urmărite în educația fizică școlară: deprinderi de bază :
mers, alergare, săritura, aruncarea –prinderea; deprinderi aplicativ-utilitare :
cățărare-escaladare, târâre, tracțiune, împingere, ridicare – transport de
greutăți; deprinderi specifice diferitelor discipline, ramuri, probe sportive.
3.5.5. Transfer și interferență
Fenomene ce apar în procesul de formare a deprinderilor.
Transfer, influența pozitivă a deprinderii vechi asupra celei noi;
acest fenomen se produce atunci când elevul înțelege structura noii mișcări
și ajunge să înțeleagă asemănările dintre deprinderea veche și cea nouă.
Procesul instructiv-educativ are sarcina de a dezvolta priceperea de a
aplica cunoștințele anterioare în însușirea unor noi cunoștințe și la formarea
unor noi deprinderi.
Aspecte ale transferului în învățarea motrică:
trecerea de la exerciții parțiale la exerciții integrale;
trecerea prin generalizare de la o deprindere la alta;
trecerea unor elemente specifice de la o sarcină motrică la alta, de tip
diferit;
trecerea de la învățarea mentală la execuția directă;
trecerea de la învățarea senzorio-motrică la execuția practică;
Interferență, influență negativă, când procesul nou este împiedicat de cel
vechi;
Apare în momentul în care deprinderile învățate sunt foarte stabilizate și
automatizate.
Cauze ale interferenței:
♦dezvoltare și pregătire fizică unilaterală; specializare îngustă;
♦nivel scăzut al aptitudinilor motrice
♦deprinderi greșite sau insuficient consolidate;
♦greșeli metodice în organizarea procesului de instruire,
3.5.6. Slăbirea și stingerea deprinderilor motrice
Fenomenul se datorează inhibiției care acționează în sensul stingerii
legăturilor temporare. Lipsa exercițiilor, repetările la intervale mari, produc
slăbirea deprinderilor, pierderea preciziei, a ușurinței de execuție a mișcării.
Stingerea completă a deprinderii este un caz rar, sub controlul
conștiinței ele pot fi reactualizate (fiind vorba de deprindere ca: înotul,
schiul, ciclismul, patinajul).
3.5.7. DEPRINDERI MOTRICE DE BAZĂ
MERSUL, deprindere motrică de bază prin care se realizează în
mod deosebit locomoția umană. Este o acțiune motrică voluntară, care prin
exersare devine involuntar, automat, stereotip.
Mersul constă din dezechilibrări continue prin care corpul se
adaptează suprafeței d sprijin și mediului înconjurător păstrând contactul cu
suprafața pe care se realizează mișcarea și se poate definii prin alternarea
sprijinului picioarelor pe sol, acțiune prim care se realizează înaintarea.
Unitatea de bază este pasul, el se repetă identic dând mersului
caracter ciclic. Termenii folosiți în legătură cu mersul: lungimea pasului,
distanța dintre călcâiul aceluiași picior între două poziții identice ale
corpului (la adult , lungimea pasului este de 70-80 cm.), cadența, tempoul,
numărul de pași/unitatea de timp ( în medie 70-80 de pași/minut), viteza
(distanța parcursă/unitatea de timp, în medie 4 km./oră).
Mersul influențează funcția respiratorie și cea circulatorie.
Timpii mersului:
1.Sprijin dublu;
2.Primul sprijin unilateral: semipasul posterior, momentul
verticalei, semipasul anterior;
3.Al doilea sprijin dublu;
4.Al doilea sprijin unilateral (după Duchroquet).
Mersul are mari variații individuale în funcție de ereditate, vârstă,
greutate de transportat, felul încălțămintei. Poziția corpului în timpul
mersului poate fi o caracteristică individuală. În mers capul și trunchiul
suferă o deplasare verticală de 4-5 cm., deplasare determinată de momentul
verticalei și dublului sprijin și o deplasare frontală de 4-5 cm.. Contactul cu
solul se face cu talonul (călcâiul), trunchiul este drept, capul în prelungire,
brațele se mișcă liber, alternativ, înainte – înapoi și invers, fiind coordonate
cu mișcarea picioarelor.
Greșeli:
Mers rigid, bățos;
Mers săltat, cu balans exagerat pe verticală;
Mers legănat, cu balans exagerat pe orizontală;
Mers târșit, nu se ridică piciorul suficient în timpul fazei de
pendulare;
Mers în” buestru”, lipsa coordonării mișcării brațelor cu cea a
picioarelor;
Mers cu vârfurile exagerat în afară sau exagerat spre interior.
Variante:
Mersul liber fără cadență;
Mersul în cadență, pasul de manevră, pasul de front (marș);
Mers gimnastic;
Mers pe vârfuri, călcâie, partea internă, externă a labei
piciorului;
Mers în ghemuit (mersul piticului);
Mers fandat (mersul uriașului);
Mers cu ridicarea alternativă a unui genunchi la piept (mersul
berzei);
Mers cu pendularea gambei înainte;
Mers cu sprijinul palmelor pe sol și picioarele întinse (mersul
elefantului);
Mers cu pas alăturat, încrucișat;
Mers cu spatele pe direcția de deplasare.
În lecția de educație fizică, mersul este prezent în toate momentele
acesteia dar pentru a crește atractivitatea acestuia se utilizează deplasarea în
figuri: zigzag, șerpuit, spirală, buclă închisă și deschisă, opt.
Deplasare șerpuită Deplasare în zigzag Deplasare în opt
Buclă deschisă Buclă închisă
Indicații:
Mersul se poate executa cu diferite poziții și mișcări ale brațelor;
Ritmul mersului diferă în funcție de structura variantei alese;
Se adoptă diferite formații în funcție de varianta utilizată;
În timpul deplasării pot fi combinate mai multe variante de mers.
ALERGAREA
Deprindere motrică de bază, elementară, care asigură o deplasare
mai rapidă prin acțiunea coordonată a musculaturii membrelor inferioare și
superioare. În timpul alergării se succed fazele de sprijin și zbor.
Fazele alergării:
1.Faza de sprijin unilateral ;
2.Faza de zbor ;
3.Faza de sprijin unilateral pe celălalt picior.
La fel ca la mers și la alergare apar oscilații pe verticală și orizontală.
Importantă în timpul alergării, este poziția corpului iar ritmul și
amplitudinea alergării sunt influențate de intensitatea acesteia. În timpul
alergării, un rol deosebit îl are coordonarea actului respirator cu pasul.
Alergarea ca deprindere motrică de bază reprezintă « startul » în
formarea deprinderilor specifice probelor de alergare.
Greșeli :
Alergarea îngenunchiată, fără terminarea impulsiei;
Alergarea cu accentuarea balansului corpului;
Orientarea greșită a labei piciorului în timpul alergării;
Poziția greșită a trunchiului;
Mișcarea greșită a brațelor, încrucișare, brațe întinse.
Variante:
Alergare cu genunchii sus;
Alergare cu pendularea gambelor pe coapsă, alergarea cu
pendularea gambelor înainte;
Alergare cu pași încrucișați;
Alergare cu spatele pe direcția de deplasare.
Alergarea este prezentă în lecție, în toate momentele ei. Este
elementul care asigură manifestarea spiritului de întrecere în desfășurarea
ștafetelor, parcursurilor aplicative și nu în ultimul rând este esența jocurilor
de mișcare.
Indicații :
În faza de învățare a alergării se utilizează tempo-uri
moderate, se folosesc corectările urmărind realizarea unei alergări cu
caracter relaxat.
Se cere o atenție deosebită la coordonarea ritmului respirator
cu ritmul pașilor.
Se pun în mod progresiv duratele, distanțele, numărul de
repetări;
Prin utilizarea unor formații variate și deplasările în figuri, se
asigură alergării un caracter atractiv.
SĂRITURA
Deprindere motrică de bază, naturală, cu larg caracter aplicativ, care
constă în desprinderea corpului de pe sol prin propulsie, efectuând un zbor
ce poate avea diferite traiectorii.
Are un rol în stimularea marilor funcțiuni, asigură excitabilitatea
S.N.C., asigură tonicitate și troficitate musculaturii, asigură întărirea
sistemului osteo-ligamentar, educarea percepțiilor spațio-temporale.
Intervine în educarea/dezvoltarea aptitudinilor motrice: viteză, forță,
putere, îndemânare, rezistență. Determină formarea unor trăsături de
caracter :voință, hotărâre, curaj.
Săritura este o deprindere cu caracter aciclic și se compune din
următoarele faze :
1.Elan ;
2.Bătaie-desprindere ;
3.Zbor,
4.Aterizare.
Greșeli care apar în funcție de fazele săriturii:
Elan insuficient de energic;
Impulsie slabă;
Lipsa coordonării elanului cu bătaia ;
Coordonarea slabă a segmentelor corpului în timpul
zborului,
Poziție rigidă la aterizare.
Variante :
Sărituri libere, în care zborul este continuu;
Sărituri cu sprijin, în care zborul este întrerupt de așezarea
pentru scurt timp a mâinilor pe sol.
Sărituri ca mingea, cu desprindere pe două picioare și
aterizare pe două sau pe un picior, cu desprindere pe un picior și aterizare
pe două sau pe un picior.
Sărituri succesive ca mingea, pe loc, sau cu deplasare pe
diferite direcții.
Sărituri la coarda scurtă sau lungă, individual, pe perechi, în
trei sau în grup.
Sărituri pe aparate, sărituri cu bătaie pe o suprafață mai
înaltă.
Sărituri în adâncime.
Săritura în lungime de pe loc.
Pasul săltat.
Pasul sărit.
Pentru aceste variante apar următoarele greșeli:
Pentru săriturile ca mingea : nu se respectă ritmul, la
săriturile pe loc nu se aterizează pe același loc, poziții incorecte ale
trunchiului, aterizare rigidă, lipsa de coordonare a segmentelor.
Pentru săriturile cu coarda: mânuire greșită a corzii, lipsa
coordonării mișcării corpului cu mișcarea corzii.
Se utilizează în partea pregătitoare și fundamentală a lecției de
educație fizică.
Indicații:
Pe tot parcursul învățării se va insista asupra corectitudinii execuției;
Săriturile se pot utiliza în ștafete, parcursuri dar numai după ce au
fost corect însușite;
Pentru învățare pot fi utilizate și jocurile de mișcare bazate pe
sărituri.
La săriturile mai dificile profesorul trebuie să asigure condiții de
securitate copiilor, pentru a preveni accidentările;
Aparatele utilizate trebuie verificate înainte de a fi folosite;
În învățare se începe cu însușirea aterizării (în gimnastică);
Pentru a spori eficacitatea acțiunilor se pot utiliza repere vizuale.
SĂRITURI
LIBERE CU
DESPRINDERE DE PE:
CU SPRIJIN PE APARATE ȘI
DESPRINDERE DE PE:
DOUĂ
PICIOARE
UN PICIOR
DOUĂ
PICIOARE
ÎN
LUNGIME
ÎN
ADÂNCIME
ÎN
ÎNĂLȚIME
CU SPRIJIN PE
BRAȚE
PICIOARE
ALTE
SEGMENTE
CU ELAN
FĂRĂ ELAN
CU ELAN
FĂRĂ ELAN
UN PICIOR
Fig. 7. Clasificarea săriturilor
ARUNCAREA ȘI PRINDEREA
Două deprinderi motrice de bază care trebuie abordate împreună
întrucât cea de a doua nu se poate efectua decât dacă există prima. Ambele
au o mare aplicativitate în viața de zi cu zi.
Asigură tonicitate și troficitate musculaturii întregului corp, întăresc
articulațiile implicate, determină dezvoltarea mobilității articulare,
coordonarea, precizia, solicită intens analizatorii: vizuali, auditivi, tactili și
influențează pozitiv manifestarea celorlalte aptitudini motrice ca: viteză,
forță, putere, rezistență.
Aruncarea este o acțiune motrică prin care, obiecte de diferite
mărimi, forme, greutăți sunt proiectate în spațiu prin contracție musculară.
Prinderea este acțiunea motrică prin care se interceptează și se rețin
anumite obiecte aflate în mișcare. Prinderea se poate efectua cu ajutorul
membrelor superioare și cu cele inferioare.
Fazele aruncării:
1.Poziția inițială, elan;
2.Faza de aruncare (mișcarea segmentelor și a trunchiului), eliberarea
obiectului;
3.Faza finală, restabilirea.
Fazele prinderii:
1.Faza de așteptare;
2.Faza de întâmpinare, mâinile iau contact cu obiectul;
3.Faza de amortizare;
4.Faza de reținere.
Reușita aruncării și prinderii depinde de: priza, modalitatea prin care
obiectul este ținut, susținut, apucat, sau sprijinit; coordonarea mișcărilor,
aprecierea corectă a distanței de aruncare, alternarea judicioasă a contracției
cu relaxarea.
Greșeli:
Aruncarea:
Priza defectuoasă;
Folosirea în exclusivitate a forței brațelor ;
Proiectarea obiectelor pe unghiuri ne adecvate;
Scăparea obiectelor;
Prinderea:
Adoptarea unei poziții greșite a palmelor;
Teama de obiect;
Lipsa fazei de întâmpinare;
Lipsa de apreciere corectă a distanței și vitezei obiectului;
Lipsa coordonării mișcării brațelor cu mișcarea întregului
corp.
Tipuri de aruncare
Aruncare azvârlită , este aruncarea care se face cu mișcare
rapidă și energică (biciuirea), concretizată în proiectarea energică a brațului
din poziția întins înapoi spre înainte, se poate realiza de pe loc, din
deplasare, din diferite poziții, cu diferite obiecte.
Aruncarea lansată , se caracterizează prin aceea că , priza se
face de regulă susținând sau ținând obiectul de jos sau din lateral, propulsia
se realizează printr-un balans premergător realizat cu brațele întinse, poziție
care se păstrează și în momentul eliberării obiectului. Se execută cu o mână,
cu două mâini, de pe loc, sau din deplasare.
Aruncarea împinsă , se caracterizează prin faptul că obiectul
se menține pe palmă, cu brațele îndoite, propulsia se realizează prin extensia
energică a brațului de aruncare. Se realizează de pe loc, din deplasare, cu o
mână sau cu două mâini, pe diferite direcții, la distanță, la țintă sau partener.
Variante de prindere:
Prindere cu o mână;
Prindere cu două mâini;
În lecția de educație fizică aruncare și prinderea pot fi folosite în
toate părțile ei, în funcție de obiectivele urmărite.
Îndicații:
Pentru a fi eficiente, aceste deprinderi trebuie executate cu un număr
mare de repetări;
În etapa de învățare un rol important îl are demonstrația și explicația
fenomenului respectiv, distanțele și greutatea obiectelor cu care se
realizează aruncarea;
Pentru a se evita accidentările se recomandă folosirea formațiilor de
lucru largi și a comenzilor;
Pentru consolidarea acestor deprinderi se folosesc jocurile de
mișcare, ștafetele și parcursurile aplicative.
ARUNCAREA
AZVÂRLITĂ LANSATĂ ÎMPINSĂ
Fig. 8 Tipuri de aruncare
Fig. 9. Clasificarea aruncării prin azvârlireAZVÂRLITĂ
LA DISTANȚĂ
LA ȚINTĂ
LA PARTENER
DE PE LOC
DIN
DEPLASARE
ÎMPINSĂ
ÎN SUS
LA ȚÎINTĂ
LA PARTENER
CU O MÂNĂ
CU DOUĂ MÂINI
DE PE LOC
DIN DEPLASARE
LA
DISTANȚĂ
Fig. 10. Clasificarea aruncării prin împingere
ÎMPINSĂ
ÎMPINSĂ
Fig. 11. Clasificarea aruncării prin lansareLANSATĂ
CU O MÂNĂ
CU DOUĂ MÂINI
DIN
LATERAL
DE
JOS
PRIN
ROSTOG.
PE DEASUPRA
CAPULUI
DE PE LOC
DIN
DEPLASARE
ÎNAINTE
ÎNAPOI
DIN LATERAL
PE DEASUPRA
CAPULUI
DE JOS
PRIN ROSTOG.
LA
DISTANȚĂ
LA ȚINTĂ
LA
PARTENER
LA
DISTANȚĂ
LA ȚINTĂ
LA
PARTENER
3.5.8. DEPRINDERI MOTRICE APLICATIV-UTILITARE
TÂRÂREA, deprindere motrică, aplicativ-utilitară, reprezentând
forma de deplasare pe orizontală a corpului pe suprafața de sprijin,
deplasare realizată cu ajutorul brațelor și a picioarelor.
-este un procedeu de deplasare natural pentru nou născut iar apoi
perfecționat de adult corespunzător cerințelor vieții;
-servește pentru deplasări în spații reduse ca înălțime, sau pe sub
diferite obstacole;
-se utilizează pentru dezvoltarea/educarea aptitudinilor motrice:
F. R. Î; pentru educarea unor trăsături de caracter;
-se poate utiliza pentru corectarea atitudinilor deficiente ale
coloanei;
-târârea și variantele ei sunt prezente în conținutul curriculei;
Greșeli:
tehnică greșită; insuficientă împingere din brațe și picioare;
insuficientă forță;
lipsă de coordonare;
Variante:
târâre pe antebrațe și genunchi;
târâre pe o parte;
târâre joasă;
târâre pe antebrațe și picioare apropiate;
târâre pe abdomen fără brațe și picioare;
târâre pe spate;
târâre cu transport de obiecte sau persoane;
LOCUL în lecție: în partea fundamentală, în funcție de obiectivele
propuse;
Indicații:
•se execută târârea numai pe suprafețe netede, lucioase, curate;
•în faza de însușire, se execută în tempo lent, insistându-se pe
coordonarea mișcării brațelor cu cea a membrelor inferioare;
•pentru ca târârea să se execute corect și să fie eficientă se utilizează
limitatorii metodici: sfori, șipci, bastoane, diferite aparate;
•pentru însușirea târârii se pot utiliza jocurile de mișcare iar pentru
consolidare și generalizarea cunoștințelor se utilizează parcursurile
aplicative și ștafetele.
CĂȚĂRARE/ESCALADARE
Cățărarea, este o deprindere motrică utilitară , ce constă dintr-o
urcare cu ajutorul mâinilor și a picioarelor pe diferite aparate, obstacole
naturale înalte;
Escaladarea, este o deprindere complexă, ce presupune depășirea
unor obstacole mai înalte.
Cele două deprinderi se prezintă simultan, contribuind la dezvoltarea
aptitudinilor motrice: F. R.Î. și la educarea unor trăsături de caracter: curaj,
voință, întrajutorare;
Cățărarea se poate realiza la: scara fixă, bârnă, scara marinărească,
frânghie, prăjină, ladă, cal, copac, stâlp, portic;
Escaladarea se poate realiza la: ladă, cal, bârnă, capra, scara
obișnuită, gard, trunchi de copac;
Greșeli:
lipsa de coordonare a segmentelor corpului;
priza incorectă, modul de apucare a aparatelor;
Variante:
cățărare la scara fixă, prin procedeul braț și picior opus, braț și picior de
aceeași parte; cățărare din atârnat; cățărare cu îngreuiere;
cățărare la frânghia verticală în atârnat mixt, în doi sau trei timpi; în
atârnat;
cățărare la frânghia orizontală;
LOCUL deprinderilor în lecție: se utilizează în partea introductivă,
sub forma jocurilor de mișcare și în partea fundamentală.
Indicații:
•se va acorda atenție la asigurarea materială a lecției, în scopul evitării
accidentelor;
•cățărările se învață mai întâi pe banca de gimnastica, scara fixă, cu
brațele și picioarele;
•escaladările se învață în ordinea: cu apucare/sprijin și pășire pe aparat
(obstacol), cu apucare și încălecarea obstacolului, cu apucare și rulare în
așezat, cu apucare și rulare pe piept (abdomen);
•aceste deprinderi se introduc în ștafete și parcursuri, când sunt bine
însușite;
•pentru consolidarea lor se poate utiliza cu eficiență sporită, metoda
problematizării.
TRACȚIUNE-ÎMPINGERE
Deprindere motrică aplicativ-utilitară, prin care un obiect sau un
partener este deplasat fără a fi ridicat de pe sol.
Tracțiunea implică angajarea mușchilor flexori a corpului, priza
realizându-se prin apucare.
Împingerea implică angajarea musculaturii extensoare a corpului,
priza pe obiect făcându-se prin apucare sau sprijin.
Aceste deprinderi, contribuie la dezvoltarea aptitudinilor motrice și
la educarea trăsăturilor de caracter, dârzenie, curaj, voință, spirit competitiv,
conlucrare între elevi.
Greșeli:
priza necorespunzătoare;
insuficientă mobilizare în realizarea acțiunii;
coordonare redusă;
Variante:
tracțiuni și împingeri executate individual;
tracțiuni și împingeri executate pe perechi;
tracțiuni și împingeri executate în grup;
LOCUL în lecție: în partea pregătitoare și în cea fundamentală;
Indicații:
•în realizarea acestor deprinderi important este sprijinul tălpilor pe sol,
pentru mărirea suprafeței de sprijin;
•se vor utiliza obiecte și aparate cu dimensiuni și greutăți care pot fi
învinse de copii;
•perechile și grupurile trebuie constituite pe criteriul egalității
conformației și forței;
•se pot aplica sub formă de joc, ștafete, parcursuri aplicative, folosind
întrecerea.
RIDICARE ȘI TRANSPORT DE GREUTĂȚI
Sunt deprinderi frecvent utilizate în activitatea cotidiană. Implică
acțiunea întregului corp, iar efectuarea greșită a acestora pot determina
leziuni la nivelul coloanei vertebrale (zona lombară), leziuni ale
articulațiilor, mușchilor.
Contribuie la însușirea unor modalități de transport și la dezvoltarea
unor aptitudini motrice: F.R.Î.;
Greșeli:
lipsa de coordonare;
forță insuficientă;
priza necorespunzătoare.
Variante:
ridicare și transport individual;
ridicare și transport în perechi;
ridicare și transport în grup;
Se pot transporta:
-obiecte de diferite mărimi și greutăți;
-aparate;
-persoane;
-mobilă;
Obiectele pot fi: menținute, susținute cu unul sau ambele brațe, pe
cap, pe umăr, pe piept, sub braț, pe șold, pe spate; unele au primit chiar
denumiri ca: “ scăunelul”, “coșulețul”, “patul”, “ targa” ;
LOCUL în lecție: pe tot parcursul ei.
Indicații :
•se învață apucarea, priza pe obiect; se fixează bine tălpile pe sol,
genunchii se flexează iar trunchiul rămâne pe verticală; în ridicare sunt
implicate toate grupele musculare, cu accent pe musculatura picioarelor,
pentru a proteja coloana;
•ridicările și transportul în grup se realizează pe baza comenzilor;
•variantele de ridicare și transport se execută de 5-6x;
•la transportul în grup a unor obiecte lungi sprijinite pe umeri, cap, brațe,
de asupra capului, elevii vor fi așezați în coloană, după înălțime.
ECHILIBRUL
Unii autori consideră echilibrul o componentă a capacității
coordinative, manifestată prin sensibilitatea simțului chinestezic, alți autori
îl consideră deprindere motrică.
Echilibrul se definește prin: modalitatea prin care se asigură
păstrarea stabilității corpului în diferite poziții sau acțiuni motrice.
Rol deosebit în realizarea echilibrului îl are aparatul vestibular care
informează sistemul nervos central asupra gradului de stabilitate a corpului.
În viață, echilibrul este solicitat începând de la mers și până la cele
mai banale activități casnice.
Forme de manifestare:
menținerea echilibrului în poziții statice cu sprijin redus;
menținerea echilibrului în acțiuni dinamice (echilibrul dinamic);
Gradarea exercițiilor de echilibru:
reducerea suprafeței de sprijin, a punctelor de sprijin;
modificarea pozițiilor segmentelor corpului;
creșterea complexității mișcărilor;
creșterea înălțimii;
utilizarea unor obiecte ce pot fi: menținute, purtate, manevrate;
LOCUL în lecție: prezent pe tot parcursul lecției;
Indicații:
•ca suprafețe înguste pot fi utilizate: bârna, bănci, țevi, bușteni, borduri,
cărămizi;
•modalități de echilibrare: îndoirea genunchilor, coborârea centrului de
greutate; mărirea suprafeței de sprijin; mișcări compensatorii cu brațele;
orientarea privirii înainte;
•pentru a compensa frica se execută mișcări cu ajutor direct sau verbal;
•se pot efectua sub formă de joc, ștafete, parcursuri;
3.5.9. PARCURSURILE APLICATIV- UTILITARE
GENERALITĂȚI
DEFINIȚIE: Parcursurile aplicative sunt o formă combinată de
deprinderi motrice, caracterizate prin diversitatea instalațiilor, obiectelor
dispuse într-o anumită succesiune, succesiune determinată de scopul
urmărit.
Aceste parcursuri sunt mijloace eficiente de realizare a multiplelor sarcini
ale educație fizice școlare având efecte deosebite pe plan
psihocomportamental.
CARACTERISTICI:
• pot fi realizate cu colective de toate vârstele; pot fi organizate în
orice condiții;
• contribuie la fixarea și consolidarea deprinderilor motrice de bază,
aplicative și cele specifice diferitelor ramuri sportive; se poate realiza o
interdependență între deprinderi;
• au valoare aplicativă, formativă și prezintă o atractivitate deosebită;
rolul formativ al parcursurilor se evidențiază în momentul în care profesorul
valorifică posibilitățile fiecărui elev, cultivă atitudinea participativă a tuturor
elevilor, dezvoltă voința, disciplina, perseverența, încrederea în forțele
proprii, dorința de autodepășire, autocontrolul;
• determină o participare emoțională a elevilor;
• permite organizarea în forme de întrecere( ștafetă, torent);
În realizarea parcursurilor aplicative trebuie îndeplinite anumite
cerințe organizatorice și metodice.
Cerințe organizatorice:
– respectarea particularităților colectivului de elevi: vârstă, sex, nivel
de pregătire;
– stabilirea sarcinilor parcursurilor în funcție de obiectivele urmărite în
lecție: 1-2 deprinderi pentru învățământul preprimar, 2-3 deprinderi pentru
cel primar;
– gradarea judicioasă a efortului; se stabilește raportul dintre volum și
intensitate; se recomandă mărirea progresivă a efortului prin mărirea mai
întâi a volumului și apoi a intensității;
– controlul în permanență a stării de funcționare a aparatelor și instalațiilor
folosite, asigurarea locului de aterizare cu saltele pentru sărituri și
escaladări.
Cerințe metodice:
– exercițiile utilizate în parcursul aplicativ trebuie să fie cunoscute;
– trebuie alternate elementele dinamice cu cele mai puțin dinamice;
alternarea celor dificile cu cele mai ușoare;
– asigurarea unei încălziri specifice înaintea începerii parcursului;
– evitarea folosirii unor structuri dificile la sfârșitul parcursului;
– parcursurile se por schimba cât mai des, fie prin introducerea unor aparate
noi, fie prin modificarea funcționalității aparatelor existente și a exercițiilor;
– controlul permanent al adaptării la efort prin înregistrarea F.C.
Posibilități de dozare prin reglarea :
– lungimii traseului, repetarea acestuia (minim 3x);
– numărului de obstacole, caracterul acestora, înălțimea acestora;
– elemente de îngreuiere;
– vitezei de deplasare;
Procedeele de organizare ale parcursurilor sunt dependente de condițiile
materiale, în sală sau în aer liber:
– grupe paralele;
– bandă rulantă;
– torent;
Locul parcursurilor aplicative în lecția de educație fizică:
– în partea pregătitoare: în momentul de pregătire a organismului pentru
efort, sub forma unor parcursuri ușoare, scurte, cu obstacole joase; trebuie
să vizeze dezvoltarea fizică armonioasă;
– în partea fundamentală , atât pentru consolidarea deprinderilor
motrice cât și pentru dezvoltarea aptitudinilor motrice;
– în partea de încheiere : în momentul de revenire a organismului
parcursurile vor avea un tempo lent cu caracter de destindere și relaxare;
3.5.10. JOCURILE
JOCUL, este o activitate complexă predominant motrică și
emoțională, desfășurată spontan sau organizat, după reguli bine stabilite,
având scop recreativ, sportiv și de adaptare la realitatea socială.
CLASIFICARE:
•
jocuri imitative , conținutul acestora reflectând diferite fenomene reale
din lumea înconjurătoare;
• jocuri de mișcare( jocuri motrice, jocuri dinamice) :
individuale, fără împărțire în echipe; pe echipe;
•jocuri sportive;
Jocurile dinamice au o valoare educative foarte mare și corespund
particularităților psihice ale preșcolarilor și școlarilor mici din care cauză
are o pondere deosebită în conținutul educației fizice și aduce satisfacții
deosebite copiilor.
Jocul dinamic îndeplinește o funcție triplă:
– metodă de instruire;
– mijloc care prin exersare asigură consolidarea deprinderilor și dezvoltarea
capacității motrice;
– formă de organizare a exersării, copiii fiind împărțiți pe roluri individuale,
colective, pe echipe;
SARCINILE JOCURILOR:
•
ele contribuie în mare măsură la întărirea sănătății ți la
dezvoltarea organismului copiilor;
•
în cadrul jocurilor se formează și se consolidează deprinderi
motrice de bază și aplicative; sunt elemente pregătitoare pentru formarea
deprinderilor sportive;
•
prin prezența elementului de întrecere se dezvoltă aptitudinile
motrice dar în același timp se formează calitățile morale și de voință;
•
modificarea continua a condițiilor și situațiilor de joc necesită
orientare rapidă și evaluarea noilor situații create; dezvoltă spiritul de
observație și facultatea de a percepe repede schimbările;
•
sunt eficient pentru educarea spiritului de colectiv, respectul
adversarului, subordonarea intereselor personale celor ale colectivului;
•
prin joc se formează o anume concepție despre lume și viață și
contribuie la dezvoltarea personalității;
În realizarea jocurilor se impune respectarea următorului algoritm:
1. Alegerea jocului după :
– obiectivele urmărite în lecție;
– colectivul de elevi: efectiv, particularități de vârstă, sex, nivel de
pregătire;
– locul de desfășurare: teren, sală;
– sezonul;
– durata jocului; 4'-6',grupa mică;7'-8', grupa mare; 8'-10', clasa I-IV;
– dotarea materială;
2. Pregătirea locului de desfășurare :
– igiena locului de desfășurare;
– dimensiune, marcajul terenului, sală;
3. Pregătire materialelor necesare:
– materiale special construite;
– materiale improvizate;
4. Formarea echipelor:
– la alegere;
– după înălțime;
– prin numire de către profesor;
5. Dispunerea echipelor în spațiu (pe teren, sală);
– poziția profesorului;
6. Explicarea și demonstrarea jocului;
– joc probă;
7. Arbitrajul, vizează respectarea regulilor jocului privind:
– începerea jocului;
– desfășurarea;
– stabilirea câștigătorilor;
– sancțiuni și recompense;
Jocul sportiv este izvorul principal al deprinderilor motrice
specifice, are valențe multiple, influențând atât dezvoltarea aptitudinilor
motrice cât și manifestarea trăsăturilor de personalitate. Absolventul
ciclului gimnazial trebuie șă știe să joace regulamentar și să organizeze
aceste activități.
LOCUL JOCULUI în lecția de educație fizică
– este prezent în toate cele trei părți ale lecției îndeplinind anumite funcții și
realizând anumite obiective. Astfel în învățământul preprimar și la clasele I-
II, JOCUL reprezintă aproximativ 60-70 % din activitate, procentaj care
scade treptat în celelalte cicluri. În învățământul preprimar jocul poate
constitui temă de lecție (unitate de învățare) în timp ce în ciclul primar el
devine mijloc și metodă de realizare a unor obiective.
3.6. OBIȘNUINȚE
DEFINIȚIE: reprezintă componenta formativ-acțională sub
formă de aplicare a cunoștințelor în mod curent și frecvent, ca o
necesitate vitală, de obicei ca act reflex total;
♦are caracter automatizat datorită exercițiilor îndelungate;
♦constituie mijloace de a trăi și expresii ale influenței educative a
societății, adeseori traduc obiceiuri individuale( U.Șchiopu);
♦pot constitui un fel de psihoritmuri, fiind stereotipuri dinamice acordate
la structura temporală a ocupațiilor și vieții de zi cu zi;
♦cuprind elemente motivaționale , care le deosebesc de deprinderi;
♦dezvăluie modul în care se îmbină în trăsăturile caracterului,
componenta intelectuală, afectivă și motivațională;
♦obișnuințele se cultivă pe fondul unor deprinderi, dar nu se rezumă doar
la simple tehnici și modalități de acțiune;
♦având rezonanțe afective puternice și fiind susținute de convingeri
ferme, ele pot genera anumite stări emoționale;
♦au rol important în educarea morală a elevilor;
♦orice acțiune devenită obișnuință numai necesită stimularea și întărirea
acțiunii din exterior;
Clasificare:
Pozitive: punctualitatea, disciplina, modul ordonat de a munci,
comportare civilizată;
Negative: lipsa de respect, superficialitate, ne punctualitate;
Cunoscând particularitățile obișnuințelor, considerăm ca E.F.S. ca
disciplină de învățământ, are rol important în educarea acestora:
astfel E.F.S. îi revine sarcina de a cultiva elevilor dragostea, pasiunea de
mișcare din care decurge obișnuința de a practica în mod sistematic
exercițiul fizic în scopul întăririi sănătății și a menținerii capacității de
muncă;
prin activitatea de E.F.S. se realizează /educă obișnuințe de igienă
colectivă și individuală, bazate pe deprinderi igienice, strâns legate de
activitatea de educație fizică și de cea sportivă;
prin activitatea de educație fizică se influențează și educația morală;
3.7. ELEMENTELE DE CONȚINUT ALE CELORLALTE
LATURI ALE EDUCAȚIEI INTEGRALE
Idealul educațional al învățământului românesc, ce decurge din
idealul social, constă în formarea integrală și armonioasă a unei personalități
creative și autonome. Aceste finalități educaționale, integrate în formarea
armonioasă a personalității, presupun educație intelectuală, estetică, fizică,
tehnologică, profesională, moral-civică și religioasă. Cuprinderea unor
elemente de conținut specifice acestor laturi ale educației în activitatea de
practicare a exercițiilor fizice, este obligatorie, iar măiestria pedagogică
determină eficiența lor.
Contribuții ale educației fizice la realizarea obiectivelor educației
intelectuale
Obiectivele educației intelectuale:
♦asimilarea de către elevi a unui sistem de cunoștințe fundamentale din
principalele domenii de activitate;
♦lărgirea orizontului de cultură generală;
♦dezvoltarea curiozității științifice;
♦formarea deprinderilor de muncă intelectuală;
♦educarea aptitudinilor matematice, tehnice, literar artistice;
Educația fizică contribuie la realizarea acestor obiective prin cunoștințele de
specialitate asimilate ca rezultat al înțelegerii fenomenului de activitate
motrică.
Dezvoltarea însușirilor intelectuale prin intermediul educației fizice
se face diferențiat ținând cont de particularitățile de vârstă, de nivelul de
dezvoltare a gândirii elevilor. Lecția de educație fizică oferă posibilitatea
dezvoltării gândirii creatoare, a unei gândiri flexibile, operative.
Contribuții ale educației fizice la realizarea obiectivelor educației
morale:
♦morala, cuprinde valorile, principiile, normele și regulile determinate de
cerințele societății pentru a reglementa relațiile dintre oameni;
♦educația morală este un proces stadial ce se desfășoară pe baza unor
obiective:
– instruirea moral-civică prin asimilarea unui sistem de cunoștințe care
cuprind valorile morale ale societății;
– înțelegerea semnificației sistemului de valori morale;
– formarea conștiinței morale;
– formarea conduitei morale, deprinderi și obișnuințe morale;
– formarea trăsăturilor pozitive de voință și caracter, manifestate prin
comportamentul moral-civic.
Întreaga activitate de educație fizică și sport impune formarea
conduitei morale și a trăsăturilor pozitive de voință și caracter prin
respectarea unor norme de ordine și disciplină;
Contribuții ale educației fizice la realizarea obiectivelor
educației estetice
Omul există și își desfășoară activitatea nu numai în conformitate cu
mobiluri intelectiv-practice ci și în concordanță cu legile frumosului, ale
armoniei și coerenței esteticului din natură, societate și artă. Însăși existența
umană poate deveni “operă de artă”. Viața cotidiană stă într-o mare măsură
sub zodia esteticului.
Pentru educația estetică, frumosul poate fi atât scop cât și mijloc.
Obiectivele educației estetice :
♦formarea capacității de a percepe, însuși și a folosi adecvat valorile
estetice;
♦dezvoltarea capacității de a crea valori estetice;
Mijloacele educației fizice contribuie substanțial la dezvoltarea
armonioasă a organismului, la dezvoltarea gustului pentru frumos, pentru
mișcări estetice, expresive, dezvoltă creativitatea, dă posibilitate exprimării
trăirilor interioare, sensibilizează, iar utilizarea acompaniamentului muzical
determină comuniune dintre ritm, tempo , cinematica mișcării și frumusețea
corporală.
Frumusețea corporală a fost cea care încă din antichitate a
sensibilizat creația marilor artiști care au imortalizat în operele lor această
frumusețe nesecată.
Turismul, ca forma de practicare a exercițiului fizic, oferă
posibilitatea cunoașterii frumuseților naturii sau a celor create de mintea și
mâna omenească.
Spectacolul sportiv, realizat cu diferite ocazii oferă posibilitatea realizării
obiectivelor educației estetice.
Contribuții ale educației fizice la realizarea obiectivelor educației
profesionale
Educația profesională urmărește pregătirea tinerei generații pentru
integrarea în sistemul tehnico-economic, social și cultural.
În cadrul lecțiilor de educație fizică se însușesc deprinderi motrice
practice, se dezvoltă aptitudini motrice care sunt necesare în viață și care
ajută și sunt suportul realizării diferitelor profesii și meserii. Mijloacele
educație fizice creează o stare de sănătate optimă, ajută la prevenirea
atitudinilor deficitare și creează o bază pentru a desfășura o activitate cu
randament optim, atât fizic cât și psihic.
Capitolul 4. PRINCIPIILE PROCESULUI DE ÎNVĂȚĂMÂNT
4.1. Generalități
Principiile procesului de învățământ, „legi specifice” domeniului
instruirii și învățării, constituie dimensiunea normativă a activităților de
educație /instruire, organizate la acest nivel, în conformitate cu anumite
reguli de proiectare și realizare cu valoare strategică și operațională.
Clasificarea principiilor procesului de învățământ:
1.Principii pedagogice, cu grad mare de generalizare :
Principiul cunoașterii pedagogice;
Principiul comunicării pedagogice;
Principiul creativității ( S.Cristea, 2000)
2.Principii didactice
4.2. Principiile didactice , se definesc prin ansamblul cerințelor
operaționale exprimate prin propoziții de sinteză care concentrează normele
și regulile de realizare eficientă a oricărei activități didactice, organizate la
nivelul procesului de învățământ. Acestea formează un adevărat sistem, care
reglementează desfășurarea activităților organizate, sunt teze fundamentale,
cu rol în finalizarea procesului instructiv-educativ-evaluativ. Ele au rol
deosebit în proiectarea strategiilor didactice și a situațiilor de instruire, iar
aplicarea lor este o condiție a eficienței procesului de predare-învățare-
evaluare.
Principiile didactice (de instruire):
Principiul orientării formative pozitive a activităților;
Principiul sistematizării activității;
Principiul accesibilității
Principiul participării optime a elevilor la activitate;
Principiul interdependenței necesare în activitate, între
cunoașterea intuitivă și cunoașterea logică;
Principiul interacțiunii dintre teorie și practică,
Principiul esențializării rezultatelor activității;
Principiul autoreglării permanente.
Aceste principii au un rol important și în activitatea de educație
fizică și sport, din care cauză considerăm necesară o analiză mai
aprofundată a acestora.
Principiul participării active și conștiente (Principiul
participării optime a elevilor la activitate)
Acest principiu implică existența celor două laturi:
– participarea conștientă;
– participarea activă.
Cerințele ce trebuiesc îndeplinite în vederea realizării acestui
principiu sunt:
– înțelegerea corectă și aprofundată a importanței obiectivelor
urmărite;
– înțelegerea structurii acțiunilor motrice însușite;
– manifestarea unei atitudini responsabile pentru însușirea celor
predate;
– educarea capacității de autoevaluare.
Principiul sistematizării activității
Conținutul învățământului este sistematizat în cadrul programelor
școlare.
Predarea cunoștințelor, deprinderilor motrice, dezvoltarea
aptitudinilor motrice se face în concordanță cu obiectivele urmărite și pe
baza unei proiectări bine întocmite.
În aplicarea acestui principiu se recomandă respectarea următoarelor
cerințe:
– eșalonarea și desfășurarea procesului instructiv-educativ-evaluativ
în concordanță cu programele școlare;
– gruparea materialului predat în concordanță cu logica internă a
fiecărei componente;
– materialul nou să se bazeze pe cel predat anterior și să pregătească
pe cel viitor:
– asigurarea unei ritmicități în participarea subiecților la procesul de
practicare a exercițiilor fizice.
Principiul accesibilității
Acest principiu prevede ca predarea să se realizeze conform
particularităților de vârstă, sex și nivel de pregătire.
Principiul accesibilității prevede ca între predare și posibilitățile
concrete ale indivizilor să existe o permanentă concordanță. În educație
fizică accesibilitatea exercițiilor nu se referă la solicitarea minimă a
capacității de activitate.
În desfășurarea activității fiecare specialist trebuie :
-să selecționeze cu atenție sistemele de acționare;
-să folosească reglatori metodici;
– să adapteze metodele folosite la nivelul de vârstă al elevilor cu care se
lucrează;
– să evalueze diferențiat.
Se cer a fi îndeplinite anumite cerințe:
-cunoașterea colectivelor cu care se lucrează;
-stabilirea unui ritm și tempo de lucru adecvat;
-respectarea regulilor: de la ușor la greu, de la simplu la
complex, de la cunoscut la necunoscut.
Principiul interdependenței necesare în activitate, între
cunoașterea intuitivă și cunoașterea logică
Acest principiu asigură echilibrul dintre concret și abstract, dintre
intuiție și acțiune.
În educație fizică, acest principiu este foarte important în procesul de
învățare, apelându-se la început la treapta senzorială a cunoașterii, prin
implicarea a unui număr mare de analizatori, pentru a înțelege mecanismul
de bază al mișcării, apoi trecându-se la asocierea cu treapta logică, prin
folosirea limbajului. Perceperea materialului intuitiv și îmbinarea lui cu
explicațiile necesare, realizează legătura dintre primul sistem de semnalizare
și al doilea sistem de semnalizare.
În cadrul acestui principiu, se folosesc două posibilități:
– demonstrarea vie;
– demonstrarea pe baza materialelor intuitive, profesorul
fiind cel care îndrumă modul lor de utilizare.
Cerințe:
– observarea celor prezentate să fie accesibilă tuturor
elevilor;
– demonstrarea și materialele intuitive să fie la nivelul de
înțelegere al subiecților;
– să nu se folosească abuziv demonstrarea și materialele
intuitive.
Principiul esențializării rezultatelor activității (Principiul
temeiniciei, al durabilității)
Pentru rezolvarea numeroaselor situații ivite în activitatea de educație
fizică și cea sportivă, individul, necesită să stăpânească temeinic un număr
mare de deprinderi motrice.
Cerințe:
– asigurarea fixării temeinice a cunoștințelor, deprinderilor și
priceperilor, dezvoltarea aptitudinilor motrice, prin asigurarea unui număr
suficient de repetări;
– pentru a asigura durabilitatea acțiunilor motrice însușite se
efectuează eșalonarea în timp a repetărilor. Profesorul trebuie să repete cu
elevii acțiunile motrice de multe ori, în condiții cât mai variate,
– periodic să se realizeze verificarea gradului de pregătire a
subiecților și de însușire a materialului predat.
Principiul autoreglării activității didactice
Acest principiu implică perfecționarea continuă a relațiilor ce
stabilesc între profesor și elevi, elevul transformându-se din obiect al
educației în subiect al propriei sale formări-dezvoltări.
Principiul interacțiunii dintre teorie și practică
Educația fizică și sportivă este o activitate prin excelență motrică,
practică. Conținutul predat trebuie să fie în concordanță cu cerințele,
obiectivele specifice diferitelor activități. Orientată în acest fel, instruirea
are un caracter concret, în concordanță cu practica.
Legarea procesului de instruire de cerințele activității practice se
realizează prin selecționarea justă a conținutului lecțiilor, acordând prioritate
sistemului de priceperi și deprinderi motrice și aptitudini cu largă
aplicativitate în viața de zi cu zi.
L.Herczog (1995) mai prezintă patru principii specifice educației
fizice:
Principiul întăririi sănătății;
Principiul dezvoltării psiho-fizice armonioase,
Principiul scientizării;
Principiul eforturilor intense și maxime.
Capitolul 5. METODLOGIA INSTRUIRII
5.1. Conceptul de metodă de învățământ
Termenul “ metodă” derivă din grecescul methodos și are înțelesul
de drum, cale (odos – cale; metha – spre) .
În didactică, metoda reprezintă calea care se urmează pentru
atingerea obiectivelor educaționale.
Metoda este aspectul teoretic cel mai activ al științei care delimitează
calea dobândirii de cunoștințe noi. Din punct de vedere operațional, metoda
reprezintă o structura de operații rațional corelate în vederea îndeplinirii
unor scopuri.
În alegerea și adecvarea unei metode, profesorul trebuie să țină cont
de factori obiectivi (ce țin de natura finalității, de logica internă a științei,
de legitățile fenomenului învățării ) și de factori subiectivi ( determinați de
personalitatea profesorului, de psihologia elevului, de psihologia
colectivului ).
Metoda devine elementul cel mai dinamic al al activității didactice,
care permite profesorului adaptări creative multiple- strategice, tactice-
operaționale, la obiectivele, conținutul și evaluarea procesului de instruire.
Ea include “ un ansamblu organizat de operații” , respectiv de
procedee didactice, susținut de mijloacele didactice, care facilitează
desfășurarea procesului de instruire.
Conceptul de procedeu metodic
Procedeele didactice reprezintă componente ale metodei, care țin de
execuția acțiunii, sunt tehnici mai limitate care servesc drept instrumente ale
metodei.
Conceptul de strategie didactică
Strategia didactică reprezintă un grup de două sau mai multe metode
și procedee integrate într-o structură unitară de funcționare pedagogică
eficientă.
Taxonomia metodelor didactice
În literatura de specialitate există mai multe clasificări. Ne vom opri
asupra unui tip de clasificare care sperăm să ne satisfacă cerințele
problematicii adoptate.
Metode în care predomină acțiunea de comunicare:
♦Orală expozitivă: povestirea, descrierea, explicația, prelegerea
♦Orală interogativă : conversația euristică, dezbaterea, problematizarea,
asaltul de idei.
♦Scrisă : lectura explicativă, regulamente , activitatea cu cărțile de
specialitate.
♦La nivelul limbajului intern : reflecția personală, introspecția.
Metode în care predomină acțiunea de cercetare a realității:
♦Metode de cercetare directă a realității: observația sistematică și
independentă, experimentul, cercetarea documentelor istorice.
♦Metode de cercetare indirectă a realității: demonstrația, modelarea.
Metode în care predomină acțiunea operațională, practică a
realității
♦Reală: metoda exercițiului, metoda algoritmizării, metoda lucrărilor
practice, metoda studiului de caz.
♦Simulată: metoda jocului didactic, metoda dramatizării.
Metode didactice în care predomină acțiunea de programare
specială a instuirii
♦Metoda instruirii programate.
♦Metoda instruirii asistată pe ordinator.
Metode didactice stimulativ-evaluative, metode care vor fi
abordate la capitolul „Evaluare”.
5.2. DESCRIEREA METODELOR DIDACTICE
Metode De Comunicare Orală Expozitive
Acestea presupun prezentarea verbală monologată a unui volum de
informații, de către educator către educat, în concordanță cu cerințele
programei (expunerea didactică).
Variante de expuneri:
POVESTIREA – informațiile se prezintă sub formă descriptivă sau
narativă, iar pe baza acestor informații elevii își formează reprezentări și pot
înțelege mai ușor unele exerciții.
Este utilizată cu precădere în învățământul preprimar și în cel primar
– clasele I și a – II-a.
Limbajul expresiv al educatorului determină stări emoționale deosebite,
trezind sentimente care asigură o participare afectivă puternică din partea
elevilor. Se dezvoltă astfel imaginația și creativitatea.
Cerințe:
-corectitudinea și claritatea vorbirii;
-caracterul emoțional al povestirii;
-succesiune logică a faptelor;
În E.F.S. se utilizează această metodă, profesorul introducând în
cadrul unei povești ansamblul de mișcări sau mișcările singulare care
dorește să le realizeze cu copii.
EXPLICAȚIA – este forma de expunere în care predomină
argumentarea logică, rațională;
-solicită mai intens operațiile gândirii și este utilizată în mod
preponderent în ciclul gimnazial, dar nu este exclusă utilizarea ei și în ciclul
primar , ea fiind o metoda de bază în E.F.S.
Metoda constă în expunerea mecanismului de bază al mișcării,
algoritmul actului motric, valoarea de utilizare și efectele asupra
organismului. În mod curent explicația se asociază cu demonstrația și poate
precede, poate însoți și urma pe aceasta.
Formarea deprinderilor motrice se realizează prin acțiunea corelată a
celor două sisteme de semnalizare.
Cerințe:
– să se realizeze la nivelul de înțelegere al elevilor cărora li se
adresează;
– să se utilizeze un limbaj corect din punct de vedere gramatical și
terminologic;
– să fie plastică, pentru a atrage atenția asupra punctelor cheie ale
acțiunii motrice.
PRELEGEREA – reprezintă forma de expunere în cadrul căreia
informația este prezentată ca o succesiune de idei, teorii, interpretări de
fapte separate, în scopul unificării lor într-un tot.
Se desfășoară pe baza unui plan. Cunoștințele pot fi prezentate în
mod inductiv, pornind de la analiza faptelor concrete pentru a ajunge la
concluzii generale, sau în mod deductiv, când pornind de la enunțarea unei
teze generale se ajunge la concretizări și exemple edificatoare.
Este utilizată în învățământul liceal și în cel superior. Poate fi
combinată cu dezbaterea, obținându-se varianta: prelegere – dezbatere.
Metode De Cominicare Orală Interogative
CONVERSAȚIA – constă din valorificarea didactică a întrebărilor
și răspunsurilor.
E.F.S. fiind o disciplină practică , conținutul întrebărilor trebuie să
vizeze probleme care să elucideze anumite structuri, momente și întrebări
din discipline ca : fizica, biologia, chimia, a căror răspunsuri pot soluționa
probleme specifice activității motrice.
Tipuri de conversație:
Conversația euristică – socratică , concepută în așa fel încât să
conducă la “descoperirea “ a ceva nou pentru elev. Se prezintă sub forma
unor serii legate de întrebări și răspunsuri, la finele cărora să rezulte
adevărul sau noutatea pentru elevul antrenat în procesul învățării.
Întrebările și răspunsurile se leagă în serii compacte: Î 1 R1 Î2
R2 În R n
Conversația catehetică – examinatoare , are ca funcție principală
constatarea nivelului la care se află cunoștințele elevului la un moment dat.
După tipul de întrebări:
1.conversație pe bază de întrebări închise, care vizează un singur răspuns;
2. conversație pe bază de întrebări deschise , în care elevii au posibilitatea
să aleagă răspunsurile corecte din mai multe posibilități;
Întrebările trebuie formulate corect, precis, să fie de o varietate
suficientă, pe timpul răspunsurilor nu se intervine, nu sunt indicate întrebări
voit eronate.
Pe baza acestei metode se accentuează rolul E.F.S. în dezvoltarea
intelectuală a elevilor, ei fiind stimulați să argumenteze răspunsurile.
PROBLEMATIZAREA
Este o metodă orală interogativă, prin care se creează stări
conflictuale, se dezvoltă gândirea și imaginația, se reorganizează
cunoștințele anterioare.
Constă dintr-un ansamblu de procedee prin care se urmărește
crearea unor situații-problemă, care angrenează elevii în descoperirea unor
relații între obiectele și fenomenele realității înconjurătoare, între vechile și
noile cunoștințe, prin eforturi proprii, sub îndrumarea profesorului. Orice
situație-problemă nu este altceva decât un „plan de acțiune” cu anumite
repere, cu caracter orientativ. Ea oferă elevului posibilitatea și îl stimulează
să caute singur soluția, orientându-se după reperele date. Crearea și
rezolvarea situațiilor-problemă depinde de experiența motrică anterioară a
elevilor.
Modul de rezolvare a situațiilor-problemă se concretizează în patru
etape:
1. Elaborarea ipotezelor.
2. Alegerea soluțiilor.
3. Aplicarea soluțiilor.
4. Verificarea și aprecierea soluțiilor.
În parcurgerea celor patru etape elevul este la început ajutat de
profesor, apoi colaborează cu colegii ca apoi să rezolve singur problema.
Rezolvarea situației – problemă presupune:
oRestructurarea cunoștințelor acumulate și aplicarea în situația
dată (parcursuri aplicative, situații tactice, combinații originale, structuri
analitice).
oFormularea situație-problemă să permită rezolvarea
pe mai multe căi;
oFolosirea descoperirii, găsirea unor soluții optime prin efort
propriu.
OBSERVAȚIA
Este o metodă de cercetare a realității în mod direct, are un caracter
intuitiv, participativ.
Pe baza acestei metode se dezvoltă componenta senzorială:
percepția, reprezentarea, spiritul critic, capacitatea de selecție de analiză și
sinteză, dar și bucuria de a descoperii anumite fenomene prin efort propriu,
capacitatea evaluativă.
Progresul în utilizarea acestei metode se realizează prin trecerea
elevului de la observația spontană, dirijată la cea organizată și independentă.
Această metodă este frecvent utilizată în lecția de educație fizică.
Observația se clasifică în funcție de anumite criterii astfel:
După criteriul organizării: observația spontană și
observația organizată.
După gradul de dirijare : observația dirijată, dependentă și
observarea liberă, independentă.
După durată: observația de scurtă durată, de lungă
durată.
Indiferent de tipul de observație, în realizarea ei trebuie parcurse
următoarele etape:
-organizarea observării;
-observarea propriu-zisă;
-prelucrarea datelor culese;
-valorificarea observării.
Pe baza acestor etape elevii vor putea să:
– perceapă activ realitatea luată în studiu cu scopul de a însuși
noi cunoștințe și deprinderi motrice;
-folosească corespunzător datele culese;
-identifice, să descrie, să explice și să interpreteze fenomenele
și datele sesizate;
-exprime prin diferite modalități noile achiziții (cunoștințe,
deprinderi) și să le integreze în contextul achizițiilor anterioare.
În educație fizică un rol deosebit are metoda observării
execuției altor subiecți, aceasta fiind dirijată de profesor și având ca scop
sesizarea aspectelor esențiale ale execuției, fie pozitive, fie negative și
realizarea feed-backului. Observarea poate fi realizată și independent,
subiecții observând singuri fenomenele, pe baza unor instrucțiuni date de
profesor, a unui ghid sau plan de observație (vezi „Protocolul de
observație”).
DEMONSTRAȚIA
Este o metodă intuitivă de cercetare indirectă a realității. Pe baza
acestei metode conținutul curriculumului se transmite cu ajutorul unor
acțiuni practice sau prin substitutele acestora (materiale intuitive).
Demonstrația :
-facilitează însușirea unor conținuturi curriculare noi;
-contribuie la fixarea, consolidarea, sistematizarea
conținuturilor deja însușite;
-asigură o varietate mare de imagini senzoriale, percepții,
reprezentări, necesare în însușirea noțiunilor și formarea deprinderilor
motrice;
-determină efectuarea corectă a deprinderilor.
Demonstrația este o metodă utilizată de toate disciplinele, utilizarea
cu succes a acesteia, depinde de ponderea ei în activitate, de tipul de
demonstrație în funcție de variantele și tipul de lecție în care se integrează.
În literatura de specialitate sunt consemnate următoarele tipuri ale
demonstrației:
odemonstrația cu acțiuni, pe viu;
odemonstrația cu substitute;
odemonstrația combinată;
odemonstrația cu ajutorul mijloacelor tehnice.
Educația fizică, fiind prin excelență o disciplină pracțică, cu caracter
aplicativ utilizează metoda demonstrației pe viu (mijlocită și nemijlocită),
în mod preponderent. Pe baza acestei metode se asigură un contact direct cu
cel ce demonstrează, fie că este profesorul, fie că este un elev special
instruit pentru a realiza demonstrația. Demonstrația vie poate fi susținută și
completată cu ajutorul materialelor intuitive: planșe, chinograme, fotografii
și nu sunt excluse nici mijloacele tehnice actuale, filme, computere. Această
mixare a tipurilor de demonstrații ușurează înțelegerea și însușirea mai
rapidă a deprinderilor și cunoștințelor dorite.
De asemenea demonstrația se leagă nemijlocit de explicație și
observație.
Demonstrația trebuie să fie:
-corectă;
-să accentueze momentele esențiale ;
-să fie conformă cu realitatea,
-să poată fi vizualizată de toți subiecții;
-să țină seama de nivelu de înțelegere și de pregătire al
subiecților.
Etapele demonstrației practice:
-demonstrarea globală, în tempoul, ritmul și
amplitudinea specifică deprinderii realizate;
-demonstrația încetinită;
-demonstrația analitică;
-demonstrația cu accentuarea momentului „cheie” al
deprinderii;
-demonstrația globală.
MODELAREA
Metodă intuitivă, bazată pe studiul fenomenelor realității, prin
intermediul modelelor.
A modela = a studia un obiect sau un fenomen inaccesibil cercetării
directe, cu ajutorul unui model (D.E.X.).
Model = sistem teoretic sau material cu ajutorul căruia pot fi studiate
indirect proprietățile și transformările altui sistem mai complex, cu care
primul sistem prezintă o analogie (D.E.X.).
Modelul este o reprezentare, o simplificare, o aproximare a realității.
Este un analog al originalului.
Modelarea reprezintă un ansamblu de de procedee practice și
teoretice prin care se transformă și se cercetează originalul prin modelul său
(P.Popescu-Neveanu, 1978).
Metoda modelării și modelul, sunt frecvent întâlnite atât în educație
fizică cât și în activitatea sportivă sub diferite tipuri și anume:
Modele ideale, în funcție de cerințele maxime ale
societății.
Modele materiale: similare (identice cu originalul) și
analogice ( cu o structură funcțională asemănătoare cu originalul însă cu
procese de altă natură).
Modele finale, valabile pentru sfârșitul unui ciclu de
învățământ.
Modele intermediare , valabile pentu un an școlar.
Modele operaționale , sisteme de acționare utilizate
pentru a realiza celelalte tipuri prezentate mai sus.
Alte tipuri:
Modele obiectuale , reproduceri în trei dimensiuni ale
obiectelor reale.
Modele figurative, planșe scheme, desene.
Modele simbolice, formule
Modele logice sau matematice.
Pentru a fi corect, un model trebuie să îndeplinească anumite
condiții:
-domeniul din care face parte modelul să fie cât mai
bine cunoscut;
-modelul nu cuprinde toate caracteristicile
originalului;
-modelul să permită evidențierea unor caracteristici
care nu sunt prezente în datele inițiale.
METODA EXERCIȚIULUI
Face parte din metodele clasice bazate pe acțiune. Are un caracter
algoritmic, ce constă în cunoașterea și respectarea unui număr de pași, care
se repetă identic. Exercițiul constă în repetarea conștientă a unei operații sau
acțiuni, cu intenția de a o apropia de un model.
În funcție de conținutul lor exercițiile se pot clasifica în exerciții
motrice și exerciții operaționale, care contribuie la formarea operațiilor
intelectuale, bazate pe reversibilitate și asociativitate.
În educație fizică prin această metodă se urmărește formarea
deprinderilor motrice, dezvoltarea aptitudinilor motrice.
Metoda exercițiului dispune de procedee metodice care înlesnesc
însușirea deprinderilor și anume:
-exersarea globală , utilizată în însușirea exercițiilor ușoare,
simple, naturale cu o structură ciclică;
-exersarea fragmentată , este indicată în cazul exercițiișor
complexe, dând posibilitatea repetării lor pe părțile componente.
METODA ALGORITMIZĂRII
Această metodă constă în elaborarea și aplicarea unor scheme,
constituite dintr-o sucesiune univocă de operațiinîn vederea realizării unor
probleme tipice. Ea presupune două aspecte și anume: elaborarea
algoritmilor și aplicarea acestora în vederea rezolvării unor situații standard.
Algoritmul, este un procedeu, o regulă, pe baza căreia se rezolvă o
problemă tipică. Este alcătuit pe baza unor înlănțuiri de „raționamente”.
Referitor la clasificarea algoritmilor, literatura de specialitate
consemnează:
algoritmi didactici sau ai predării, se referă la activitatea
profesorului, aceasta fiind descompusă într-o succesiune de etape care se
repetă identic pentru fiecare sarcină ;
algoritmi ai învățării, sunt implicați în conținutul celor
învățate. Putem vorbi de algoritmii învățării diferitelor forme de practicare
a exercițiului fizic, sau algoritmul dezvoltării fizice armonioase.
Cerințe de elaborare și aplicare a algoritmilor:
analiza logică a materialului de învățat;
sușirea și aplicarea algoritmilor să fie în concordanță cu
particularitățile de vârstă și nivelul de pregătire a subiecților;
algoritmii să fie elaborați în succesiune logică și să aibă un
număr optimal de operații;
să fie corect cantificați și codificați.
INSTRUIREA PROGRAMATĂ
Această metodă constituie o aplicare a principiilor ciberneticii în
procesul de învățământ.
Principiile ciberneticii aplicabile în procesul instructiv-educativ-
evaluativ sunt:
1.Principiul comenzii , transmiterea și receptarea informației.
2.Principiul prelucrării și stocării informației .
3.Principiul conexiunii inverse .
B.F. Skinner este considerat părintele instruirii programate, arătând
că ”instruirea nu este altceva decât organizarea condițiilor de întărire în care
vor învăța elevii”.
La baza instruirii programate stă realizarea procesului de predare-
învățare pe baza schemei: stimul-răspuns.
Principiile instruirii programate:
1.Principiul participării active și independente;
2.Principiul pașilor mici;
3.Principiul progresului gradat;
4.Principiul ritmului individual de studiu,
5.Principiul răspunsurilor corecte;
6.Principiul repetiției.
TIPURI DE PROGRAMARE
Fig. 12. Tipuri de programare
Capitolul 6. SISTEMUL FORMELOR DE ORGANIZARE
A PROCESULUI DE ÎNVĂȚĂMÂNT
6.1. Generalități
Complexitatea procesului de învățământ, multitudinea obiectivelor
pe care le vizează, varietatea aptitudinilor și intereselor elevilor, fac
necesară utilizarea diferitelor forme de organizare a activității.
Organizarea, reprezintă “acțiunea complexă de asigurare ordonată,
disciplinată, rațională, coerentă și eficientă a activității didactice, a forțelor
Lineară, SKINNER
Ramificată, KROWDER
și mijloacelor umane și materiale, ale punerii în operă a componentelor
esențiale ale procesului de învățământ”( A. Bontaș).
Forma de organizare dominantă în învățământul contemporan este
LECȚIA, termen apărut în secolul al – XVI-lea și fundamentat teoretic în
secolul al – XVII-lea de pedagogul ceh Jan Amos Comenius. La
perfecționarea ei au contribuit și recunoscuții pedagogi: Petalozzi, Herbart,
A. Diesterweg.
DEFINIȚII:
1.Lecția este forma de bază a organizării procesului de
învățământ, în care se își desfășoară activitatea elevii sub îndrumarea
profesorului, în vederea asimilării cunoștințelor și formării deprinderilor
prevăzute de o temă din programa școlară, într-un timp delimitat.
2.Lecția, forma organizatorică principală de desfășurare a
activității de predare-învățare. Variantele structural-funcționale ale acesteia
sunt impuse de obiectivele instruirii, conținuturile prin intermediul cărora se
vor atinge obiectivele, resursele materiale și umane disponibile.
6.2. LECȚIA DE EDUCAȚIE FIZICĂ poate fi definită astfel:
activitatea desfășurată de către elevi sub îndrumarea profesorului, în cadrul
lecției, aceștia își optimizează dezvoltarea fizică, își dezvoltă aptitudinile
motrice, însușesc cunoștințe și își formează priceperi și deprinderi motrice
de bază, aplicativ-utilitare și specifice unor ramuri sportive, conform
curriculumu-lui, într-un timp delimitat.
6.2.1. CARACTERISTICI :
– Lecția cuprinde în mod obligatoriu toți elevii unei clase într-un colectiv
relativ constant și omogen;
– Lecția este condusă nemijlocit de profesor; are o durată stabilită între 45’-
50’;
– Conținutul lecției este stabilit pe baza curriculumu-lui;
– Lecția reprezintă o secvență din unitatea de învățare.
6.2.2. CERINȚELE GENERALE ALE LECȚIEI DE
EDUCAȚIE FIZICĂ :
1. Precizarea unităților de învățare, a obiectivelor cadru și de
referință;
2. Alegerea celor mai eficiente mijloace pentru îndeplinirea
obiectivelor;
3. Dozarea efortului în lecție;
4. Alegerea celor mai potrivite metode și procedee metodice pentru
realizarea obiectivelor;
5. Stabilirea unei legături organice între caracterul informativ și cel
formativ al lecției;
6. Folosirea integrală și eficientă a timpului alocat lecției;
7. Folosirea în lecție atât a lucrului frontal cât și cel pe grupe și
activitatea individuală;
8. Conceperea lecției ca secvență a unității de învățare.
6.2.3. CONȚINUTUL ȘI STRUCTURA LECȚIEI DE
EDUCAȚIE FIZICĂ
Definirea conceptelor de “conținut” și “structură”:
Conținutul reprezintă totalitatea mijloacelor, strategiilor didactice,
măsurilor organizatorice utilizate în scopul îndeplinirii obiectivelor generale
(cadru) și de referință. Se stabilește pe baza programei și vizează sistemul de
cunoștințe, priceperi și deprinderi motrice și sistemul de aptitudini motrice.
Structura reprezintă organizarea și succesiunea în timp a părților,
momentelor, în vederea realizării obiectivelor propuse.
Au existat și există diferite opțiuni referitoare la structura lecției de
educație fizică. Actualmente lecția trebuie privită ca un tot unitar, tot
determinat de succesiunea logică a evenimentelor lecției și a realizării
situațiilor create în timpul desfășurării lecției.
Tabelul 5.
Prezentarea obiectivelor și conținutului
fiecărui momente al lecției
MOMENTELE
LECȚIEIOBIECTIVE CONȚINUT
Partea pregătitoare/ introductivă
Organizarea
colectivului de
elevi , 3-5 min.-asigurarea unui început
organizat;
-trezirea interesului pentru -exerciții de ordine și
formații de pe loc;
-acțiunile raportului;
lecție;
-formarea deprinderilor de
ordine și disciplină;
-formarea capacității de
organizare;
-formarea ținutei corecte;-exerciții și jocuri de
atenție;
Pregătirea
organismului
pentru efort , 5-7
min.-activizarea gradată a marilor
funcțiuni;
-educarea percepțiilor spațio-
temporale;
-creșterea interesului pentru
activitate;-exerciții de front și
formații din
deplasare;
-variantele de mers,
alergare, sărituri;
-pași de dans, teme
ritmice; jocuri motrice
Influențarea
selectivă a
aparatului
locomotor
8-10 min-educarea atitudinii corporale
corecte;
-însușirea bazelor generale ale
mișcării;
-mărirea mobilității articulare;
-dezvoltarea vitezei de reacție și
execuție;
-dezvoltarea rezistenței local
musculare;-exerciții libere, cu
obiecte portative,la,cu,
pe aparate;
-exerciții de tip
stretching;
-exerciții pentru
educarea actului
respirator;
Partea fundamentală
Dezvoltarea
aptitudinilor
motrice V/Î
3-5 min- îmbunătățirea indicilor
diferitelor forme de
manifestare ale V/Î-jocuri motrice;
-ștafete, parcursuri
aplicative;
– exerciții specifice unor
ramuri de sport;
Învățarea,
consolidarea,
verificarea
deprinderilor
motrice
15-20 min-formarea reprezentării corecte
;
-inițiere în mecanismul de
bază;
-formarea stereotipului
dinamic;
-formarea capacității de
aplicare și generalizare a
cunoștințelor;
-testarea nivelului de execuție;-exerciții pregătitoare;
-exerciții
fundamentale;
-exerciții ajutătoare;
-exerciții în condiții
variate;
-jocuri;
-ștafete, parcursuri;
Dezvoltarea
aptitudinilor
motrice F/R
5-8 min-îmbunătățirea indicilor
diferitelor forme de
manifestare ale F/R-exerciții speciale;
-acțiuni motrice
globale;
Partea de încheiere
Revenirea -reducerea activității marilor -exerciții liniștitoare;
organismului
după efort
3-4 minfuncțiuni;
-reducerea gradului de
excitabilitate nervoasă;
-întărirea reflexului de postură;-variante de mers;
-pași de dans,
-exerciții tip Yoga;
Aprecierea
activității
desfășurate
1-2 min-conștientizarea modului de
participare la lecție;-aprecierea elevilor;
-comunicarea notelor;
-teme pentru acasă;
6.2.4. Tipuri de lecție
În cadrul unei lecții se realizează o serie de sarcini, dintre acestea
una este dominantă, orientând în același sens atât activitatea profesorului cât
și a elevului. Această parte dominantă, în didactică, poartă denumirea de
sarcină fundamentală.
Acestea pot fi:
– comunicarea de cunoștințe;
-formarea de priceperi și deprinderi;
-dezvoltarea/educarea unei aptitudini motrice;
-verificarea acestora;
Ele determină tipul de lecție. Prin tip de lecție se înțelege un anumit
mod de organizare și desfășurare a acesteia în vederea realizării sarcinii
didactice fundamentale.
Clasificarea tipurilor de lecții se poate realiza pe baza diferitelor criterii.
Unul din criterii este cel referitor la etapele formării deprinderilor și
priceperilor motrice. Astfel putem vorbii de :
♦ lecții de învățare – inițiere;
♦ lecții de consolidare-fixare;
♦ lecții de perfecționare;
♦ lecții de verificare-apreciere ;
♦lecția de tip mixt sau combinat, cea mai utilizată în educație fizică, ea
constând din abordarea a două sarcini didactice diferite;
Alte tipuri de lecții:
♦lecția de pregătire fizică , în care se urmărește dezvoltarea capacității
fizice, a optimizării dezvoltării morfo-funcționale;
♦lecții de recreere-reconfortare, care apar în perioada eforturilor
intelectuale prea intense;
♦lecție de organizare inițială, tip ce poate fi abordat sub formă de
verificare inițială, la început de an pentru cunoașterea noului colectiv de
elevi;
♦ lecție bilanț, realizată la sfârșitul anului școlar ;
Există și alte clasificări ale lecțiilor de exemplu:
♦ lecții monosport, bisport, polisport;
♦lecții în aer liber(condiții atmosferice normale, pe timp friguros), lecții
în interior ( condiții normale, spații improvizate);
♦ lecții cu o temă ( unitate de învățare), cu două teme;
Lecțiile pot fi de mai multe categorii în funcție de modul lor de
cuprindere în aria curriculară educație fizică și sport, în planul-cadru de
învățământ:
-lecții de trunchi comun;
-lecții de extensie;
-lecții de aprofundare;
-lecții de opțional;
-lecții de ansamblu sportiv.
6.3. EFORTUL ȘI ODIHNA ÎN LECȚIA DE EDUCAȚIE
FIZICĂ
Educația fizică, latură a educației integrale contribuie la modelarea
personalității umane și contribuie în același timp la sporirea capacității de
muncă , obiectiv ce impune corelarea justă a efectelor obținute prin
activitatea de educație fizică cu cerințele sociale.
Această creștere a capacității de muncă, concretizată în creșterea
capacității de efort a organismului se realizează treptat pe bază sporirii în
lecția de educație fizică a efortului . Stabilirea corectă a relației dintre efort
și odihnă , cunoscută și sub denumirea de “dozarea efortului”, în timpul
lecției și pe parcursul unității de învățare, prezintă una din problemele
fundamentale pe care trebuie să le rezolve profesorul, pentru a da eficiență
lecției sale.
Efortul, oboseala și odihna (refacerea) sunt fenomene fiziologice
organic legate de mișcare și de activitățile corporale.
6.3.1. Efortul
Efortul, componentă a activității fizice sau intelectuale, reprezintă
capacitatea psiho-fizică a omului de a presta activități caracterizate prin
indici superiori de solicitare;
-este o solicitare a funcțiilor organismului în vederea îndeplinirii unor
acțiuni deosebite;
Pentru a obține efecte în sensul perfecționării sistemelor sau
funcțiilor organismului, acestea trebuie solicitate superior față de limitele
normale. Acest lucru este posibil doar prin mobilizarea calităților psihice și
voliționale, solicitările mari fiind singurele care pot produce reacții cu
caracter de supra adaptare și să permită perfecționarea morfo-funcțională a
organismului.
Mărimea efortului este determinată de parametrii săi:
♦volumul, reprezintă latura cantitativă a efortului și se concretizează în:
durată, număr de repetări, distanțe parcurse;
♦intensitatea, reprezintă latura calitativă a efortului, exprimă relația dintre
lucrul efectuat și timpul necesar, se concretizează în: viteza de execuție a
mișcărilor, numărul de mișcări în unitatea de timp- tempo, durata
pauzelor, valoarea încărcăturilor; se apreciază în raport cu capacitatea
de lucru a organismului: fie în procente, 100%,75%, 50%; fie în fracții
4/4, ¾; fie prin calificative: mică, mijlocie, submaximal, maximal;
♦complexitatea, fiind în relație cu dificultatea de execuție a unor acțiuni
motrice, este componenta neuro-musculară a efortului;
În activitatea de educație fizică, efortul muscular reprezintă calea
principală de realizare a obiectivelor de perfecționare a funcțiilor
principale ale organismului. Pentru acest lucru este nevoie să se cunoască
substratul energetic care asigură condițiile continuării efortului.
Tipuri de efort:
1.După A. Demeter:
♦Eforturi neuro-musculare, consumul de energie se face în lipsa
oxigenului;
♦Eforturi cardio-respiratorii, bazate pe capacitatea de transport al
oxigenului;
♦Eforturi metabolice, bazate pe consum maxim de oxigen;
2.Din punct de vedere al aportului substanțelor energetice la inițierea și
susținerea efortului muscular și prezența oxigenului în procesul
metabolic:
♦Efort anaerob: alactacid și lactacid;
♦Efort aerob ;
♦Efort mixt;
3.După forma de manifestare:
♦Eforturi standard;
♦Eforturi variabile;
♦Eforturi uniforme;
♦Eforturi neuniforme;
6.3.2. Oboseala, fenomen fiziologic, stare tranzitorie produsă de
activitatea excesivă sau prelungită și caracterizată prin scăderea
potențialului funcțional al organismului și printr-o sugestie subiectivă
caracteristică. Reprezintă măsura de apărare a organismului ca urmare a
semnalelor primite de la sistemul nervos central. În activitatea școlară
apariția oboselii reprezintă un semnal de care profesorul trebuie să țină cont,
dar care nu trebuie să determine încetarea activității: Profesorul trebuie să
observe reacțiile elevilor la efort și intervine prin reglarea lui utilizând
procedee de dozare specifice.
Determinarea reacției la efort și apariția stării de oboseală se
realizează prin:
•Măsurarea FC. și a FR.;
•Observarea manifestărilor exterioare ale elevilor;
•Aplicarea unor probe de adaptare la efort;
6.3.3. Odihna, reprezintă perioada de refacere energetică a
organismului;
În efort organismul consumă energie , iar prin perioada de odihnă
organismul își reface potențialul și rezervele energetice necesare în
solicitările viitoare. Este condiția indispensabilă pentru refacerea capacității
de efort.
Tipuri de odihnă: activă; pasivă;
Intervale de odihnă. complete; incomplete; supracompensate; Aceste sunt
stabilite în funcție de obiectivele de referință, de unitățile de învățare, de
structura lecției.
Reglarea efortului în lecția de educație fizică se realizează pe baza
parametrilor săi. Profesorul își demonstrează măiestria pedagogică tocmai,
prin modul în care poate realiza eficient această reglare, bazându-se pe
cunoașterea particularităților colectivului de elevi și a obiectivele urmărite.
6.3.4. DENSITATEA , formă de reglare a efortului în lecția de
educație fizică; este un indicator global pe baza căruia putem determina
calitatea unei lecții, exprimând valorificarea eficientă a timpului alocat
realizării acesteia.
Forme de densitate:
•Densitatea motrică , se exprimă prin : raportarea timpului consumat
pentru executarea efectivă a acțiunilor motrice, la timpul total al lecției;
Dm.= '50,,,motriceactiuniloralocattimpx 100
•Densitatea pedagogică, se exprimă prin: timpul alocat acțiunilor cu
caracter pedagogic, metodic și organizatoric raportat la timpul total al
lecției;
Dp. '50.,,,pedactiunialocattimpx 100
•Densitatea funcțională , exprimată prin relația dintre timpul alocat
acțiunilor motrice și intensitate;
Creșterea densității se poate realiza prin:
Măsuri organizatorice:
-folosirea celor mai eficiente forme de organizare a colectivului și ale
exersării;
-valorificarea integrală a spațiului de lucru și a timpului;
-amenajarea și pregătirea mijloacelor didactice;
Măsuri metodice:
-modul de proiectare a unităților de învățare;
-crearea emulației necesare desfășurării dinamice a lecției, folosirea unor
metode didactice ce determină creșterea atractivității, utilizarea
jocurilor, întrecerilor;
-evaluarea calității realizărilor individuale și colective ;
Tabelul 6.
TIPURI DE EFORT
FCTIP DE EFORT ACȚIUNI
ECHIVALENTE/MONENTE
200
195
190Predominant
anaerobConcursuri; întreceri;
Dezvoltarea/educarea V. și F.
Joc bilateral
185
180Mixt
Neuro – muscularExersare în condiții de intensitate mare
Dezvoltarea/educarea V.
Parcursuri aplicative;
170
160
150
140Predominant aerob
Cardio-respiratorConsolidarea deprinderilor motrice;
Aplicare și generalizare;
Dezvoltarea R. – intensitate
submaximală;
130
120
110Aerob
metabolicPregătirea organismului pentru efort;
Influențarea selectivă;
Învățarea deprinderilor motrice;
Dezvoltarea/educarea supleței;
Tabelul 7.
APRECIEREA EFORTULUI DUPĂ:
Simptome
Tipuri de efortOBOSEALĂ
UȘOARĂOBOSEALĂ
PRONUNȚATĂOBOSEALĂ
PUTERNICĂ
EFORT
UȘOREFORT
OPTIMALEFORT
MAXIMAL
CULOAREA
PIELLIIÎnroșire
ușoarăÎnroșire
pronunțatăRoșeață pronunțată
sau
Paloare pronunțată
TRANSPIRAȚIE În funcție de
temperatura
exterioară:
ușoară;
medieTranspirație
pronunțată
deasupra
șoldurilor;Transpirație foarte
pronunțată și la
nivelul membrelor
inferioare;
MIȘCAREAConform
cerințelor
tehnice;Apariția unor
mici inexactități;
Nesiguranța;Tulburări în
coordonare;
Lipsa de putere;
Nesiguranță
pronunțată;
CONCENTRARE
A
ATENȚIEINormal;
Capabil să
urmărească
îndrumările
profesorului;Neatent la
explicații;
Însușește greu
noile exerciții;Scade foarte mult
capacitatea de
concentrare;
Nervozitate;
Crește timpul de
reacție;
DUPĂ: SATOV, IVANOV, D. HARRE
ORGANIZAREA ACTIVITĂȚII ÎN LECȚIA DE
EDUCAȚIE FIZICĂ
Măsurile organizatorice luate în lecția de educație fizică, constituie
părți componente ale tehnologiei didactice, cu rol hotărâtor în îndeplinirea
obiectivelor propuse. Aceste măsuri oferă posibilitatea realizării în mod
eficient a obiectivelor, atât a celor instructiv-educative cât și a celor
operaționale, în raport direct cu condițiile materiale, de climă, nivelul
efortului, vârsta, nivel de pregătire și efectivul de elevi.
Metodele și procedeele de organizare se diferențiază în:
a)organizare materială, care se referă la măsurile care trebuie luate
înainte, în timpul și după desfășurarea lecției pentru:
– asigurarea spațiului de lucru necesar;
-asigurarea materialelor necesare atât sub aspect calitativ cât
și cantitativ;
-amplasarea lor la începutul lecției în imediata apropiere de
locul de desfășurare;
-depozitarea lor la sfârșitul activității în mod organizat, în
spațiile special amenajate;
Manevrările de materiale și mijloace utilizate pentru desfășurarea
eficientă a lecției, se fac de către elevi sub îndrumarea cadrului didactic,
asigurându-se astfel valențele educative ale activității.
b)organizarea colectivului de elevi, presupune dispunerea acestuia în
spațiul de lucru, în funcție de necesitățile procesului didactic la un
moment dat;
Colectivul de elevi (clasa) poate fi organizat pe: grupe, perechi,
echipe, individual;
Grupele pot fi :
-grupa simplă, organizată la întâmplare, prin numărătoare sau
pe altă cale; în cadrul acestui tip de grupă se lucrează nediferențiat;
-grupa omogenă, organizată pe baza testării elevilor; acest tip
de grupă poate cuprinde, fie elevii aflați ca nivel de pregătire sub cerințele
curriculei, fie elevii dotați, fie elevii cu nivel de pregătire mediu, la cerințele
curriculei; pentru fiecare tip de subgrupă se fixează obiectivele operaționale
proprii, se folosesc conținuturi diferențiate, strategii didactice diferențiate,
sisteme de acționare diferențiate, cerințe diferențiate; grupele sunt deschise;
-grupa temporară (variabilă), organizată temporar , în scopul
îndeplinirii în condiții bune a unor sarcini didactice;
Echipele, se formează în scopul organizării unor jocuri, fie de
mișcare, fie sportive, sau în cadrul unor întreceri; pot fi constituite liber de
către elevi( sub îndrumarea profesorului);
-echipele vor fi egale, numeric, la fel de puternice;
-acest tip de organizare prezintă valențe educative deosebite;
Perechea, formă de organizare des utilizată;
-constituirea perechilor se face pe baza : posibilităților fizice,
înălțime, greutate, sex;
-perechile trebuie să fie omogene;
-partenerul poate îndeplini mai multe roluri: poate acorda
ajutor, sprijin; poate corecta greșelile sesizate; poate opune rezistență;
Avantaje:
-se poate utiliza în orice moment al lecției;
-sunt utilizate forme de activitate independentă, de colaborare;
-se dezvoltă inițiativa, spiritul de observație, atitudinea critică;
-se stabilesc relații de colaborare între profesor și elevi;
Dezavantaje:
-presupune un oarecare efort pentru organizarea corectă a
perechilor;
-solicită bază materială bogată;
c)organizarea exersării , se referă la aplicarea unor metode care privesc
realizarea la nivel optim a parametrilor efortului;
Metoda frontală , elevii, sub supravegherea profesorului lucrează
simultan, execută același exercițiu.
Avantaje: – intensitate mare în exersare;
-asigură același nivel de efort pentru toți;
-profesorul poate acționa asupra tuturor elevilor;
-se asigură disciplina;
-se folosește timpul în mod eficient;
-se pot sesiza ușor greșelile de execuție și se pot corecta;
Dezavantaje:
-necesită un spațiu mare de lucru;
-necesită un număr mare de materiale și obiecte;
-nu se poate doza diferențiat efortul;
-educarea independenței este limitată;
Modalități de aplicare :
-în cadrul metodei se poate acționa pe grupe, în perechi,
important este, ca toți să execute simultan același exercițiu;
-se poate aplica în oricare moment al lecției, în orice tip de
lecție;
-exercițiile din gimnastica de bază se execută frontal,
utilizându-se diferite formații;
-se pot executa frontal și anumite elemente din jocurile
sportive;
Posibilități de dozare a efortului :
-modificarea gradului de complexitate al exercițiilor;
-modificarea îngreuierilor;
-mărirea numărului de repetări în unitatea de timp;
-modificarea raportului dintre efort și odihnă; organizarea
activă a pauzelor;
Metoda lucrului pe grupe, constă în divizarea colectivului de elevi
în unități mici, după anumite criterii, în vederea creșterii eficienței
procesului didactic;
Ca variantă organizatorică materială este :” atelierul” sau “stația”, care
reprezintă spațiul special amenajat pentru execuția structurilor specifice;
Procedee:
grupe paralele , se desfășoară la stații identice; exercițiile pot fi identice
sau diferite; nu se schimbă grupele;
grupe alternative, se desfășoară la stații diferite; exercițiile sunt diferite
sau asemănătoare ca structură; se pot executa la comandă sau independent;
odihna este asigurată de timpul scurs de la prima execuție până la a doua;
Modalități de aplicare:
-se utilizează în efectuarea unor teme din gimnastică, atletism,
jocuri;
-se pot combina aceste discipline;
-în alegerea și dispunerea stațiilor și a exercițiilor, un rol
important îl au etapele formării deprinderilor, dozarea și revenirea;
Modalități de dozare a efortului:
-împărțirea clasei în grupe valorice;
-exerciții în torent;
-activitate frontală în cadrul grupei;
-reducerea numărului de elevi în grupă, mărirea numărului de
grupe;
-schimbarea rapidă a grupelor;
Aspecte educative:
-prin această metodă se promovează activitatea independentă,
spiritul de colectivitate, de ordine;
-îi determină pe elevi să-și îndeplinească sarcinile,
responsabilitățile acordate, să învingă greutățile organizatorice;
grupe cu sarcini suplimentare, un procedeu prin care se crește
intensitatea; sarcinile suplimentare sunt acele exerciții care se execută după
exercițiul principal, în mod independent;
Modalități de aplicare:
-sarcina suplimentară are rol de a : spori solicitarea elevului,
de a valorifica unele potențe educative;
-în alegerea sarcinii suplimentare se ține cont de: contribuția
la dezvoltarea aptitudinilor motrice, să fie simple, cunoscute, să se execute
fără ajutor, trebuie dozate precis, să fie mai scurtă decât cea de bază;
Metoda lucrului la stații pe bandă rulantă :
-se cuprind mai multe stații într-un cerc, se execută exercițiile
prescrise unul după celălalt ( în torent), trecând de la o stație la alta;
-prin această metodă se consolidează unele deprinderi
motrice;
Modalități de aplicare :
-elevii sunt educați să execute exerciții în condiții diferite de
dozare și în condiții de întrecere;
-intensitatea mare în exersare favorizează participarea
conștientă;
Alegerea și dozarea exercițiilor se face în funcție de:
-vârstă, nivel de pregătire;
-exercițiile cu solicitare mai intensă trebuie alternate cu cele
care solicită mai puțin organismul; în cazul exercițiilor dificile se pot reduce
numărul de stații;
-numărul repetărilor să fie corespunzător consolidării
deprinderilor motrice;
-activitatea poate fi întreruptă ori de câte ori este nevoie.
Metoda lucrului în circuit, urmărește dezvoltarea aptitudinilor
motrice forță și rezistență și diferitele lor forme de manifestare;
-a fost creat de englezii Morgan și Adamson, pentru
dezvoltarea forței principalelor grupe musculare ale organismului și constă
în efectuarea succesivă a unor exerciții prin trecere de la un atelier (stație) la
altul;
-ordinea atelierelor și a exercițiilor este stabilită pe criterii
precise, pentru a se alterna solicitarea marilor grupe musculare;
-circuitul sporește eficiența exercițiilor și mărește
randamentul marilor funcții, contribuind și la dezvoltarea armonioasă a
musculaturii;
Avantaje:
-este o metodă atractivă prin varietatea exercițiilor și prin
nivelul de solicitare accesibil;
-este accesibil atât pentru băieți cât și pentru fete;
-organizarea dar mai ales desfășurarea este simplă și ușor de
încadrat în timp;
-modificările în nivelul de manifestare al aptitudinilor motrice
pot fi constatate de elevi și pot fi auto controlate;
-circuitul are efecte multilaterale: fizice, psihice, formative,
motivaționale;
Alegerea exercițiilor:
Pentru a realiza un circuit cu efecte benefice asupra nivelului de
manifestare ale aptitudinilor motrice, profesorul trebuie să fie edificat
asupra a ceea ce dorește să obțină;
Exercițiile alese trebuie să fie:
-simple și cunoscute de elevi;
-eficiente, cu un grad mediu de solicitare;
-să posede o poziție inițială și una finală;
-să fie măsurabile;
-să permită alternarea influențelor;
Numărul de stații într-un circuit depinde de nivelul de pregătire al elevilor și
de condițiile materiale. Din acest punct de vedere circuitele pot fi clasificate
astfel:
-circuite scurte 4-5 stații;
-circuite medii 6-8 stații;
-circuite lungi 9-15 stații;
În general se stabilesc 5-10 stații; circuitul se repetă de 1-2 x, în
cazuri speciale de 3x; pauza între circuite 2-4 min.
Timpul de lucru și pauzele trebuie corect stabilite, de regulă : lucru
20-30 sec. pauza 15-25 sec.
Circuitele se pot desfășura: după timp prescris; după număr de
execuții; după număr și timp;
Circuitul poate fi aplicat începând din clasa a – IV-a și continuat în
ciclurile următoare, cu posibilitatea creșterii solicitării. Înainte oricărui
circuit, trebuie testat nivelul de pregătire al elevilor, pentru a concepe corect
circuitul din punct de vedere al solicitării efortului și pauzelor.
Procedeul individual , caracterizat prin exersarea de către individ a
unor exerciții în scopul formării, perfecționării unor deprinderi motrice sau a
dezvoltării unor aptitudini motrice, sub îndrumarea și supravegherea
cadrului didactic. Această metodă corespunde cerințelor actuale ale lecției
de educație fizică.
Aspecte educative:
-reprezintă formă de organizare a exersării cu largi resurse
formative și care este un pas înainte spre activitatea independentă;
-pentru a fi aplicată trebuie respectate anumite condiții:
motivații puternice pentru activitatea de educație fizică, cunoștințe teoretice
de specialitate, existența unor tradiții în conlucrarea dintre profesori și elevi,
existența unui înalt grad de organizare și disciplină în cadrul colectivului de
elevi;
PE PLAN DIDACTIC
PE PLANUL ORGANIZĂRII
TIMPULUI LIBER
PREVĂZUTE
ÎN PLANUL
CADR U
NEPREVĂZUTE
ÎN PLANUL
CADRU
RECREATIVE
SPORTIVE
TRUNCHIUL
COMUN
– EXTENSIA
– APROFUND
OPȚIONALUL
ANSAMBLU
L SPORTIV
LECȚII DE
PREGĂTIRE A
ECHIPELOR
REPREZENTATIVE
TURISM
SERBĂRI
SPORTIVE
TABERE
ACTIVITĂȚI
SPORTIVE
PENTRU TOȚI:
– CAMPIONATE
ȘCOLARE;
– CROSURI;
-CAMPIONATE
COPII ȘI
JUNIORI;
– COMPETIȚII
TRADIȚIONALE;
– ACTIVITĂȚI
SPORTIVE DE
PERFORMANȚĂ
:
ÎN ASOCIAȚII;
ÎN CLUBURI
SPORTIVE;
SISTEMUL FORMELOR DE ORGANIZARE
A PROCESULUI DE ÎNVĂȚĂMÂNT
Fig. 13. Sistemul formelor de organizare
a procesului de învățământ
6.5. ALTE FORME DE ORGANIZARE A PROCESULUI DE
INVĂȚĂMÂT ÎN EDUCAȚIE FIZICĂ
Formele de organizare a procesului instructiv-educativ în educație fizică
creează cadrul necesar pentru realizarea obiectivelor la nivelul tuturor
subsistemelor sale. Aceste forme sunt conduse de specialiști, aceștia
programând conținutul lor și plasamentul fie în timpul " profesional" al
elevului fie în timpul liber al acestuia, având caracter obligatoriu sau
facultativ.
Curriculum-ul la decizia școlii cuprinde :
•Curriculum nucleu aprofundat:
– pentru elevi cu interese ne orientate spre educație fizică;
– pentru elevi cu parcursuri individuale de învățare mai lente, pentru care
numărul de ore alocat trunchiului comun nu este suficient pentru însușirea
conținutului;
•Curriculum extins:
– pentru elevii ce manifestă interes deosebit pentru disciplină;
– parcurg în întregime programa, conținuturile marcate prin asterisc;
Curriculum elaborat în școală care cuprinde oferta de
opționale:
– opționale la nivelul disciplinei;
– opționale la nivelul ariei curriculare;
– opționale la nivelul mai multor arii curriculare;
Disciplinele opționale sunt:
– discipline pe care școala le propune elevilor cu aprobarea Inspectoratelor
Școlare Județene;
– proiecte de discipline propuse de profesori, aprobate de consiliile de
administrație sau alese din lista oferită de M.E.C.
GIMNASTICA ZILNICĂ , în regimul zilei de școală, formă
obligatorie introdusă printr-o Hotărâre a M.Î. din 1972 pentru toate
unitățile învățământului preuniversitar.
– se realiza zilnic 5'-10' înainte de programul școlar sau în pauză;
– consta din efectuarea unor structuri de exerciții de influențarea selectivă,
folosind chiar acompaniamentul muzical pentru a crește atractivitatea lor;
– erau conduse de un profesor sau un instructor;
GIMNASTICA COMPENSATORIE
– utilizată în învățământul profesional;
– realizată în zilele de practică, 3'-4';
– are rol compensator, în funcție de specificul fiecărei meserii;
GIMNASTICA DE ÎNVIORARE
– cuprinde exerciții prin care se urmărește stimularea funcțiilor tuturor
aparatelor și sistemelor corpului;
– au un caracter igienic;
– se realizează dimineața după trezire, individual sau în grup, în locuință sau
în aer liber, cu un echipament lejer;
– programul cuprinde 6-8 exerciții care să angreneze principalele grupe
musculare și articulații, durata 8-10';
– se organiza cu precădere în internate fiind condusă de pedagog;
RECREAȚIA ORGANIZATĂ
– realizată pe durata pauzei mari ( acolo unde este posibilă) -15'-20';
– se desfășoară sub formă de jocuri, ștafete, parcursuri;
MOMENTUL DE EDUCAȚIE FIZICĂ, minutul de
educație fizică
– intervine în programul zilnic ori de câte ori este necesar;
– se întrerupe activitatea și se execută mișcări din stând sau așezat care
activează circulația și respirația, asigurând o mai bună oxigenare a
creierului;
– exercițiile sunt segmentare și au un caracter preventiv sau
compensator;
– durata 1'-1,30';
– sunt conduse de cei ce desfășoară celelalte activități;
ACTIVITĂȚI TURISTICE
– se realizează în timpul liber al elevilor prin următoarele modalități:
•plimbări;
• drumeții;
•excursii;
Toate aceste modalități vizează realizarea obiectivelor educației fizice deși
nu sunt conduse întotdeauna de un cadru de specialitate;
ACTIVITĂȚI COMPETIȚIONALE "PENTRU TOȚI"
– concursuri; – cupe
– crosuri;
– campionate școlare – „OLIMPIADA SPORTULUI ȘCOLAR”.
SERBĂRI
– organizate la începutul sau sfârșitul semestrului sau anului având diferite
tematici: cultural-artistice, cultural-sportive, sportive, literar-artistice;
TABERELE DE VACANȚĂ
6.6. CURRICULUMUL ÎN EDUCAȚIE FIZICĂ
ANALIZA CONCEPTELOR:
Educația fizică, latură a educației, își aduce contribuția la formarea
integrală și armonioasă a personalității umane, finalitate educațională
prevăzută în „Legea învățământului nr.84 din 1995, modificată în 1996,
1997, 1999”, art.3 și art. 4 (1). Astfel și această disciplină este supusă
reformei curriculare din învățământul românesc.
Curriculumul este ansamblul experiențelor de predare-învățare-
evaluare, prin care școala oferă elevilor un sistem de informații, abilități,
comportamente și competențe pentru formarea unei personalități integrale,
creative și autonome. Acesta poate fi abordat din două puncte de vedere:
1.În sens larg, curriculumul poate fi definit ca: un ansamblu de documente
de organizare a conținuturilor; un proiect educativ complex pentru
formarea tânărului; un complex de elemente ale procesului instructiv-
educativ cuprinzând: obiective, conținutul, strategii;
2.În sens restrâns, curriculumul păstrează sensul de conținut al
învățământului;
TIPURI DE CURRICULUM :
♦Curriculum De Bază, cuprinde cunoștințe, capacități aptitudini,
abilități și comportamente obligatorii pentru toți elevii cuprinși într-un
ciclu de învățământ.
♦Curriculum Obligatoriu, este planul cadru care cuprinde : curriculum
cu discipline obligatorii (75%-80%) și curriculum cu discipline
opționale, la decizia școlii (20%-25%).
♦Curriculum Formal , elaborat de M.E.C. și se concretizează în:
curriculum național și planul-cadru.
♦Curriculum Național, cuprinde un curriculum – nucleu și un
curriculum la decizia școlii;
DOCUMENTE CURRICULARE:
Planuri – cadru de învățământ , este un plan care permite școlilor
și claselor să realizeze scheme orare proprii.
Pentru clasele I-VIII, planul cadru conține un trunchi comun cu
discipline și număr minim de ore obligatorii pentru toți elevii și oferă
școlilor posibilitatea folosirii disciplinelor opționale pentru a asigura
elevilor parcursuri diferențiate.
Pentru liceu M.E.C. a conceput planuri –cadru diferențiate pe filiere
(teoretică, tehnologică, vocațională), profiluri și specializări;
Aria curriculară, este o componentă a planului-cadru și reprezintă
un grupaj de discipline care au comun anumite obiective. Ariile curriculare
sunt în număr de 7:
-limbă și comunicare;
-matematică și științe;
-om și societate;
-arte;
-sport;
-tehnologii;
-consiliere și orientare;
La acestea se adaugă trei tipuri de opționale:
-la nivelul disciplinei;
-la nivelul ariei curriculare;
-la nivelul mai multor arii curriculare;
Ciclurile curriculare : reprezintă periodizări ale școlarității, grupând
mai mulți ani de studiu, uneori chiar cicluri școlare diferite:
ciclul achizițiilor fundamentale cuprinde: grupa pregătitoare pentru
școală, clasa I și a –II- a;
ciclul de dezvoltare cuprinde clasele III- VI;
ciclul de observare și orientare cuprinde clasele VII- IX;
ciclul de aprofundare cuprinde clasele X-XI;
ciclul de specializare cuprinde clasele XII-XIII;
Programa școlară , document curricular, care prevede conținutul
procesului instructiv-educativ – evaluativ la nivelul diferitelor subsisteme
ale educației fizice și sportive școlare. Prin conținuturile specifice se
urmărește realizarea obiectivelor generale ale educației fizice școlare.
Eficiența procesului de predare-învățare în educație fizică este condiționată
de:
existența unor spații specifice de lucru pentru toate anotimpurile și a
materialului didactic adecvat;
realizarea unei scheme orare care să asigure, să permită valorificarea
integrală a bazei sportive și a posibilităților de demixtare a claselor;
asigurarea predării de către cadre de specialitate; asigurarea continuității
predării de către același cadru didactic;
eșalonarea conținuturilor programei în funcție de condițiile concrete,
tradiții, opțiunile elevilor;
constituirea unor sisteme de lecții, unități de învățare ;
acționarea constantă în fiecare lecție asupra dezvoltării fizice și a
aptitudinilor motrice;
reluarea conținuturilor de la o clasă la alta , realizându-se caracterul
concentric al programei;
organizarea lecțiilor preponderent în aer liber,
extinderea conținuturilor predate , în practicarea independentă a
exercițiului fizic;
Structura Programei Școlare:
1. Introducere;
2. Concepția despre predare;
3. Obiectivele cadru;
4. Curriculum pe clase, care cuprinde:
•Obiective de referință, are precizează rezultatele așteptate, urmărind
progresia elevilor de la un an de studii la altul;
Activitățile de învățare necesare pentru realizarea
obiectivelor educaționale;
Conținuturile instruirii;
Standardele curriculare de performanță sunt criterii de
evaluare a calității proceselor de învățare;
Alte documente curriculare:
-metodologii și ghidurile de implementare;
-manuale alternative;
-materiale de suport ;
Programa școlară are caracter obligatoriu, prevederile acesteia
trebuiesc respectate la nivelul subsistemului pentru care este elaborată.
Asigura o baza unitara, multilaterala și continuu ascendenta de
pregătire pentru subiecți, îmbinând caracterul liniar cu cel concentric al
instruirii.
Caracterul liniar se concretizează în faptul că în instruire apar
permanent de la un an la altul, elemente noi care trebuie învățate.
Caracterul concentric, care la educația fizică are pondere foarte mare
comparativ cu alte activități, constă în faptul că întotdeauna elementele de
instruire însușite anterior, sunt reluate, sunt exersate în scopul consolidării și
perfecționării lor.
Prin programa școlară se asigură o relativă tratare diferențiată a
elevilor, în funcție de sex, privind conținutul instruirii. De asemenea oferă
prioritate funcției formative a instruirii în comparație cu funcția informativă.
Funcția formativă se referă la capacitatea subiecților de a se
familiariza cu tehnici individuale sau de microgrup și cu obișnuințe de
aplicare în viață sau în situații competitive speciale, a ceea ce si-au însușit.
Funcția informativa este și ea prezentă, subiecții trebuie să cunoască cât mai
mult din diferitele componente ale modelului de educație fizică, pentru ca
apoi să poată aplica cele “învățate” în funcție de necesități.
Programa are un caracter dinamic, în sensul că este un model deschis
existând posibilitatea de a fi modificată în funcție de cerințele sociale.
Capitolul 7. PROIECTAREA DIDACTICA
Definirea noțiunii : acțiune continuă și unitară, vizând întregul
macrosistem, se realizează pe baza curriculumu-lui, a evaluării rezultatelor
anterioare și a situației existente;
-acțiunea de anticipare și pregătire a activității didactice și
educative pe baza unui sistem de operații concretizate în programe de
instruire diferențiate prin creșterea performanțelor.
Acest act include acțiunile de planificare, programare, concretizare.
Proiectarea curriculară are la baza triada: predare; învățare:
evaluare;
7.1. ETAPELE PROIECTARII DIDACTICE
Analiza resurselor umane si materiale;
Analiza sarcinilor de instruire și fixarea obiectivelor generale care
orientează elaborarea planificării;
Elaborarea obiectivelor de referință si a conținutului instruirii;
Elaborarea strategiilor didactice, instrumentele prin care se dirijează
procesul de predare-învățare-evaluare;
Evaluarea rezultatelor școlare in raport cu obiectivele ;i
conținutul instruirii;
Proiectarea situațiilor de instruire, integrate in unitățile de
învățare;
Realizarea proiectului.
Proiectarea are la bază o serie de operații asemănătoare proceselor
cibernetice: informare, stocare, analiza, raționalizare, sistematizare,
programare.
Proiectarea didactic ă se referă la:
Proiectarea activității anuale;
Proiectarea activității semestriale; proiectare
eșalonată
Proiectarea unităților de învățare;
Proiectarea lecției ( pentru studenți);
-Planuri – cadru; proiectare globală
-cicluri și arii curriculare;
Planificarea activității didactice are la bază următoarele cerințe:
Concordanța planificării cu cerințele curriculumu-lui;
Concordanța planificării cu particularitățile colectivului de elevi.
Planurile se realizează diferențiat pentru fiecare nivel de clasă ținându-se
cont de: nivelul dezvoltării morfo-funcționale, starea de sănătate, nivel de
pregătire;
Concordanța planificării cu condițiile de mediu climatic și de
zonele geografice;
Concordanța planificării cu structura anului școlar;
Concordanța conținutului planificării cu condițiile materiale ale
școlii, oferind astfel posibilitatea adaptării conținutului la condițiile
concrete;
Respectarea tradițiilor din școală și a opțiunilor elevilor.
Proiectarea didactică are un caracter personalizat, propriu fiecărui
profesor, baza acesteia fiind documentele curriculare unitare: planul-cadru
de învățământ, programa școlară, Sistemul Național Școlar de Evaluare și
structura anului școlar.
Personalizarea acestor documente este generată de:
– componența eterogenă a claselor de elevi;
– disponibilitățile și achizițiile dobândite anterior de către elevi;
– interesele și opțiunile exprimate de elevii fiecărei clase.
Cadrul didactic trebuie să studieze planul de învățământ, să caute
posibilități de a obține un maxim de ore și o oră de opțiunal precum și ore
de ansamblu sportiv.
Pe baza unor argumente ca:
1. Solicitările copiilor și părinților (la clasele I-IV);
2. Opțiunile elevilor formulate în scris și susținute de părinți (la
clasele V-VIII);
3. Opțiunile și interesele individuale și de grup ale elevilor din ciclul
liceal;
4. Existența unor baze sportive dotate din punct de vedere materia;
5. Rezultatele obținute în anii anteriori reflectate în evoluția stării de
sănătate a elevilor, a dezvoltării fizice și a capacității motrice, număr de
echipe angrenate în activități competiționale extracurriculare;
6. Asigurarea continuității pregătirii elevilor;
7. Profesionalismul și atașamentul cadrului didactic față de elevi și
disciplina predată precum și contribuția adusă la creșterea prestigiului școlii.
7.2. DOCUMENTE DE PLANIFICARE
7.2.1. EȘALONAREA ANUALĂ A UNITĂȚILOR DE
ÎNVĂȚARE
-este un document prin care se concretizează o concepție privind
constituirea unităților de învățare, distribuirea lor din punct de vedere al
orelor alocate și posibilitățile unei evaluări eficiente și personalizate.
Proiectarea didactică, fiind o activitate anticipativă trebuie
direcționată spre realizarea finalităților fiecărui ciclu; exemplu, ciclu
gimnazial, ca finalitate cere realizarea a 2 probe atletice, un joc sportiv (2
jocuri), gimnastică acrobatică, săritură la un aparat, dezvoltarea unor
aptitudini motrice.
Distribuirea numărului de ore alocate unităților de învățare pe un an
și pe semestre, se face pe baza unei analize temeinice a resurselor existente.
7.2.2. PLANUL CALENDARISTIC
-un document administrativ care personalizează conținutul
programei, realizând corelația dintre obiectivele de referință și elementele
de conținut, acestea fiind adecvate condițiilor concrete ale școlii.
-într-o lecție se pot aborda două, trei unități de învățare.
Structura planului calendaristic:exemplu
Unitatea școlară:
PLAN CALENDARISTIC clasa a –V – a
Anul școlar: 2006 – 2007, semestrul I
Unitatea de
învățareObiective de
referințăConținuturiOre
alocateSăptămânaObs
Alergarea de
rezistență1.1.Să adopte
poziții corecte ale
corpului și ale
segmentelor sale
în efectuarea
acțiunilor motrice;
1.3. Să realizeze
acțiuni motrice cu
structuri și eforturi
diferite;
2.1.; 2.2.Elemente din școala
alergării:
– alergare cu
genunchii sus;
– alergare cu
pendularea gambelor
înapoi;
– joc de gleznă;
– pasul lansat de
semifond
– startul de sus și
lansarea din start;
– alergări în grup;8II – V
Alergarea de
viteză1.1.; 1.3.;
2.1. Să aplice
procedeele tehnice
și acțiunile tactice
însușite în acțiuni
simple;
2.2. Să realizeze
acțiuni motrice
specifice
ramurilor de sport
și să se integreze
în activitatea – alergare cu
genunchii sus;
– alergare cu
pendularea gambelor
înapoi;
– joc de gleznă;
– pasul alergător de
accelerare;
– pasul lansat de
viteză;
– startul de jos și
lansarea din start;8VI – IX
desfășurată sub
formă de întrecere Evaluare: 25 m. cu
start de sus
Baschet1.3.; 2.1.;2.2.;
3.3. Să evite
pericolul de
accidentare
respectând
regulile stabilite
4.1. Să se
integreze și să
acționeze într-un
grup prestabilitProcedee de atac:
– prinderea, ținerea și
pasarea mingii cu 2
mâini de la piept de
pe loc și urmată de
deplasare;
– dribling mediu;
– aruncarea la coș cu
2 M. de la piept;
oprirea într-un timp;
în apărare:
– deplasări în poziție
fundamentală,
– deplasări cu pași
adăugați.14III – IX
Sărituri la
aparate1.1.; 2.1.;2.2.;3.3.;
3.2. Să cunoască
și să respecte
regulile de igienă
personală.
4.2.Să-și
depășească
inhibiția și să
execute acțiunile
motrice stabilite.Școala aterizării;
Ex. pentru elan,
bătaie și desprindere
pe 2 P.
Săritură în sprijin
depărtat peste capră;
Evaluare: Săritură
în sprijin depărtat
peste capră10X – XIV
Gimnastica
acrobaticăElemente statice:
– cumpăna pe 1
genunchi;
– cumpăna pe 1 P.;
– stând pe omoplați;
– sfoara și semi sfoara
(F);
– podul de jos;
Elemente dinamice:
– rulări;
– rostogoliri laterale;
– rostogoliri înainte
din ghem. În ghem.;
– rostogoliri înapoi
din ghem. În ghem.;8XV –
XVIII
Deprinderi
motrice de
bază și
aplicativ– mers pe vârfuri;
– mers pe călcâie;
– mers fandat;
– mers adăugat;10X – XIV
utilitare- sărituri de 1 sau 2
P.;
– sărituri în adâncime,
peste și pe obstacole
joase;
– aruncare azvârlită la
țintă,
– aruncare lansată cu
2 M. de jos;
– cățărare la scara
fixă;
– escaladare prin
apucare și pășire pe
aparat;
– escaladare prin
apucare și rulare;
– împingeri pe
perechi, din așezat
spate în spate;
– transport de obiecte
individual și pe
perechi.
Unitatea școlară:
PLAN CALENDARISTIC clasa a –V – a
Anul școlar: 2006 – 2007, semestrul II
Unitatea de
învățareObiective de
referințăConținuturiOre
alocateSăptămânaObs
Gimnastica
acrobatică1.1.Să adopte
poziții corecte ale
corpului și ale
segmentelor sale
în efectuarea
acțiunilor motrice;
1.3. Să realizeze
acțiuni motrice cu
structuri și eforturi
diferite;
2.1.; 2.2.;Elemente statice:
– cumpăna pe 1
genunchi;
– cumpăna pe 1 P.;
– stând pe omoplați;
– sfoara și semi sfoara
(F);
– podul de jos;
– stând pe cap (B);
– stând pe mâini cu
sprijin;6I – III
4.2.Să-și
depășească
inhibiția și să
execute acțiunile
motrice stabiliteElemente dinamice:
– rulări;
– rostogoliri laterale;
– rostogoliri înainte
din ghem. În ghem.;
– rostogoliri înapoi
din ghem. În ghem
– rostog. Înapoi din
ghem în dep.
Evaluarea: ex. la sol
/ elemente izolate
/linii acrobatice
Deprinderi
motrice de
bază și
aplicativ-
utilitare1.1.; 1.3.;
2.1. Să aplice
procedeele tehnice
și acțiunile tactice
însușite în acțiuni
simple;
2.2. Să realizeze
acțiuni motrice
specifice
ramurilor de sport
și să se integreze
în activitatea
desfășurată sub
formă de
întrecere;
4.2.Să-și
depășească
inhibiția și să
execute acțiunile
motrice stabilite – mers pe vârfuri;
– mers pe călcâie;
– mers fandat;
– mers cu pas
adăugat, încrucișat;
– sărituri de 1 sau 2
P.;
– sărituri în adâncime,
peste și pe obstacole
joase;
– aruncare azvârlită la
țintă,
– aruncare lansată cu
2 M. de jos;
– cățărare la scara
fixă;
– cățărare pe banca de
gimnastică înclinată;
– escaladare prin
apucare și pășire pe
aparat;
– escaladare prin
apucare și rulare pe
partea anterioară a
corpului;
– împingeri pe
perechi, din așezat
spate în spate;
– împingeri din culcat
dorsal pe banca de
gimnastică;
– transport de obiecte
individual și pe
perechi.6I – III
Baschet1.3.; 2.1.;2.2.;
3.3. Să evite Procedee de atac:
– dribling mediu;28IV – XVII
pericolul de
accidentare
respectând
regulile stabilite
4.1. Să se
integreze și să
acționeze într-un
grup prestabilit- aruncarea la coș cu
2 M. de la piept;
– pivotarea prin pășire
și întoarcere;
în apărare:
– deplasări în poziție
fundamentală,
– deplasări cu pași
adăugați.
– lucrul de brațe și
jocul de picioare;
– marcajul normal;
– demarcajul;
– depășirea;
– joc 2×2;3×3 la un
panou;
– joc 5×5 la două
panouri;
Evaluare: procedee
tehnice – structuri
sau izolate
Aruncarea
mingii de
oină de pe
loc1.3.; 2.1.;2.2.;
3.3. Să evite
pericolul de
accidentare
respectând
regulile stabilite- aruncări azvârlite la
țintă;
– aruncări la distanță
din diferite poziții;
– aruncări la distanță
de pe loc cu fața pe
direcția de aruncare;
– aruncări la distanță
de pe loc cu umărul
pe direcția de
aruncare;
Evaluare: 2
aruncări la distanță8IV – VII
Săritura în
lungime cu 1
și ½ pași1.3.; 2.1.;2.2.;
3.3. Să evite
pericolul de
accidentare
respectând
regulile stabilite
4.2.Să-și
depășească
inhibiția și să
execute acțiunile
motrice stabilite- pas săltat;
– pas sărit;
– sărituri succesive cu
desprindere de pe1 P.
și 2 P.;
– elanul și
bătaia/desprinderea;
– zborul și aterizarea;
– execuții globale sub
formă de întrecere;
Evaluarea; săritură
în lungime cu elan
mediu – 2 încercări 8VIII – XI
Alergarea de 1.1.Să adopte – pasul lansat de 12XII – XVII
rezistențăpoziții corecte ale
corpului și ale
segmentelor sale
în efectuarea
acțiunilor motrice;
1.3. Să realizeze
acțiuni motrice cu
structuri și eforturi
diferite;
2.1.; 2.2.semifond;
– alergări în tempo
moderat și uniform;
– startul de sus și
lansarea din start;
– alergări în grup;
– întreceri pe 500/600
m.
Evaluare: alergare
600 m. – F;
800 m – B
7.2.3. UNITATEA DE ÎNVĂȚARE reprezintă o unitate de
conținut preluată din programă :
-exemple: săritura în lungime, alergarea de viteză.
-pentru ciclul primar pot fi constituite unități de învățare și din:
capacitate de organizare, dezvoltare fizică armonioasă; calități motrice de
bază;
-unele categorii de conținuturi satisfac direct obiectivele de
referință, alte influențează realizarea unor obiective prin demersul didactic.
CATEGORII
DE
CONȚINUTUR
I
OBLIGATORII
ALTERNATIVE
OPȚIONALE
CDS
Fig. 12 Categorii de conținuturi
-La elaborarea unităților de învățare se precizează: denumirea,
clasa numărul de lecții; în final se evaluează;
-Exemplu:
PROIECTAREA UNITĂȚII DE ÎNVĂȚARE:
Alergarea de viteză – clasa a – V – a – Conținuturi de instruire :
– ex. din școala alergării;
Ciclul tematic: Sem I – pasul alergător de accelerare;
Nr. de lecții alocate: 8 – pasul lansat de viteză;
Timp de exersare: 10 min. – startul de sus, lansare din start;
Nr.
lecțieiObiective
de
referințăObiectiv
operaționalDetalieri de
conținutActivități
de
învățare /
dozareResurseEvaluare
1. Să
Însușească
mecanismul
de bază al
alerg.- alergare cu
pendularea
gambelor
înap.;
– alergarea
accelerată 3x 15 m.
2/4, p. 20˝
5x 20 m,
4/4,p.30˝Jaloane,
cronometruPredictivă
2. Jaloane,
cronometru
, marcaje
În proiectarea unităților de învățare se urmăresc cele patru etape de
realizare a demersului didactic și anume:
ENUNȚAREA
OBIECTIVELOR
CE VOI FACE ?
CU CE VOI
FACE ?
ANALIZA
RESURSELOR
MATAERIALE ȘI
UMANE
CUM VOI FACE ?
ELEBORAREA
STRATEGIILOR
DIDACTICE FOLOSITE,
METODE ȘI PROCEDEE
CUM VOI ȘTI DACĂ S-
A REALIZAT CEEA CE
AM DORIT ?
EVALUAREA
Fig. 14 Etapele demersului didactic
7.2.4. PROIECTUL DIDACTIC
Orice lecție se desfășoară pe baza unei concepții didactice a
profesorului, concepție ce decurge din viziunea lui asupra dezvoltării
societății, asupra dimensiunilor personalității cerute de civilizația modernă.
Acest document a fost și este definit în foarte multe feluri:
-plan de lecție;
-proiect de lecție;
-proiect didactic;
-proiect de tehnologie didactică;
-scenariu didactic;
-fișă tehnologică a lecției,
Proiectul didactic este documentul operațional care oglindește în
amănunt și precis tot ceea ce ne propunem să realizăm în lecția de educație
fizică; el reflectă relația dintre conținutul și structura lecției, locul ei în
cadrul unității de învățare.
Conținutul unui proiect poate fi valabil pentru o singură clasă sau
pentru clase paralele cu nivel de cunoștințe și posibilități apropiate.
Proiectul didactic este perfectibil chiar în timpul desfășurării lecției, prin
existența rubricii “observații”, unde se consemnează modul de realizare a
conținutului sau ideile de îmbunătățire. Proiectul este rezultatul muncii
creative a profesorului care dorește ca activitatea didactică să fie cât mai
eficientă.
Algoritmul procedural pentru proiectarea lecției pe baza unor
întrebări aparține autorilor Jinga I. și Negreț I.(1982 ).
Întrebările sunt următoarele: Ce vei face?, Cu ce vei face?; Cum vei
face?; Cum vei ști dacă ceea ce trebuia făcut , a fost făcut?, și lor le
corespund anumite etape, care conțin anumite operații necesare proiectării
lecției.
Etapa I, operațiile specifice acestei etape se referă la dimensionarea
obiectivelor;
-este etapa precizării clare a obiectivelor, condiția fundamentală
a unei proiectări didactice corecte și eficiente.
-obiectivele trebuie să fie concrete, măsurabile;
-ele nu vizează activitatea profesorului ci schimbarea ce se
așteaptă să se producă în urma instruirii elevilor( obiective informative și
formative);
-obiectivele trebuie formulate explicit și în acest sens se folosesc
verbele de acțiune, care să indice comportamentul observabil al elevului;
Etapa a- II –a, constă în analiza resurselor umane și materiale de
care se dispune pentru desfășurarea lecției;
Operațiile acestei etape se referă la:
-analiza calității celor cu care se va lucra;
-analiza condițiilor materiale concrete;
Etapa a – III – a se referă la stabilirea strategiilor didactice optime
pentru a realiza în mod eficient obiectivele propuse, “ cei 3 M “: Metode,
Mijloace, Materiale;
-în această etapă se includ formele de organizare a activității și
dozarea efortului;
-este denumită de specialiști “scenariul didactic”;
Etapa a – IV- a se referă la evaluarea activității desfășurate, denumită
și “ evaluarea eficienței activității curente”;
-această etapă se bazează pe elaborarea metodelor stimulativ-
evaluative, care să corespundă obiectivelor și conținuturilor fixate.
Proiectul de lecție trebuie centrat pe obiective, care converg spre
conținut, pe comportamentul profesorului și pe comportamentul elevilor. Nu
există un model unic, absolut pentru desfășurarea lecției, important este ca
proiectul să fie adaptat situațiilor concrete de învățare și să conducă la
rezultatele scontate.
UNITATEA ȘCOLARĂ: LOCUL DE DESFĂȘURARE:
CLASA: MATERIALE:
EFECTIV:
DATA:
PRACTICANT:
PROIECT DIDACTIC NR.
UNITĂȚI DE ÎNVĂȚARE : Teme și sarcini
didactice:
1.
2.
OBIECTIVE OPERAȚIONALE:
1.
2.
Părțile
lecțieiMomenteleConținutDozareIndicații
metodico-
organizatoriceObservații
123456P. Pregătitoare1. Organizarea
colectivului de
elevi
2. Pregătirea
organismului
pentru efort
3. Influențarea
selectivăP. Fundamentală1. Dezvoltarea
V/I
2. Învățarea,
Consolidarea
Verificarea
deprinderilor
motrice
3. Dezvoltarea
F/R
P. de Învheiere1. Revenirea
organismului
după efort
2. Aprecierea
colectivului de
elevi
PROTOCOL DE DENSITATE NR.
Unitatea școlară : Unități de învățare :
Clasa : 1.
Data : 2.
Efectiv : Obiective operaționale :
Locul de desfășurare: 1.
Materiale folosite : 2.
Practicant :
Subiectul:
Părțile
lecțieiMomenteleMinut
ConținutDozarePauzaFo
rm
ațiiO
b
s
.Durată
Nr. repet
Distanță
Tempo
Activ
Pasiv
F:C:
1234567891011121
3
PROTOCOL DE OBSERVAȚIE
Unitatea școlară: Unitățile de învățare :
Clasa: 1.
Efectiv: b. f. 2.
Locul de desfășurare: Obiective operaționale:
Materiale și instalații: 1.
Practicant: 2.
Data:
Părțile
lecțieiMomentele ConținutObservații
PozitiveNegative
12 345
Capitolul 8. EVIDENTA
Este acțiunea prin care se realizează o înregistrare a tuturor
activităților, persoanelor, a rezultatelor obținute de la un an la altul la
Educație Fizica si care constituie elementele analizei si interpretării
eficienței acesteia.
Evidenta este o activitate care stă la baza unei proiectări corecte și
eficiente și implicit determină o evaluare obiectivă a elevilor.
Evidența trebuie să țină cont de următoarele condiții: să fie
obiectivă, reală, corectă, să fie realizată la timp.
In educația fizică școlară distingem următoarele tipuri de evidență:
Evidența preliminară ne prezintă starea de moment a colectivului. Se
constituie din datele necesare cunoașterii elevilor și a situației de care
dispune școala în vederea stabilirii obiectivelor și conținutului activității
la început de an.
-se studiază documentele din anul școlar precedent in vederea
utilizării acestor date pentru realizarea proiectării didactice pe perioada
următoare;
-evidența reprezintă un mijloc de cunoaștere a elevilor din punct
de vedere al stării de sănătate, dezvoltării morfo-funcționale, dezvoltării
aptitudinilor motrice, nivelului de formare a cunoștințelor, priceperilor si
deprinderilor, înregistrării intereselor, opțiunilor elevilor referitoare la
activitatea de educație fizică.
-Pe baza datelor culese profesorul va putea caracteriza clasa și o
va putea organiza pe grupe, echipe, perechi;
Evidenta curentă se concretizează in notațiile pe care le face profesorul
pe parcursul activității: consemnarea prezentei, notarea curentă, evidența
scutirilor, înregistrarea celor înscriși la cluburile sportive școlare,
participarea elevilor la activitățile sportive de masă.
Evidenta bilanț se folosește la încheierea activității pe perioade mai
scurte sau mai lungi, se concretizează în probele de control semestriale
sau în probele pentru verificarea nivelului de dezvoltare a aptitudinilor
motrice, conform Sistemului Național de Evaluare. Reprezintă o sursă
de informare pentru alcătuirea corectă a proiectării activității viitoare.
DOCUMENTE DE EVIDENTA
La nivelul catedrei – componența echipelor reprezentative;
calendarul competițional; evidența elevilor ce activează la secțiile cluburilor
sportive școlare;
La nivelul cadrelor didactice – caietul profesorului; catalogul; fișa
individuală a elevului.
Capitolul 9. EVALUAREA
9.1. Generalități
Evaluarea este un subiect controversat datorită încărcăturii sale
morale. Prin evaluare se realizează clasificări, selecții, se hotărăște soarta
unor oameni.
Evaluarea este un proces, o activitate etapizată, desfășurată în timp,
ce implică un șir de măsurători, comparații, aprecieri, pe baza acestora
luându-se anumite decizii menite să optimizeze activitatea.
Evaluarea este un proces de obținere a informațiilor asupra elevului,
profesorului sau programului educativ, în vederea elaborării unor aprecieri,
care vor fi utilizate pentru luarea unor decizii (T. Tenfrink).
Evaluarea este un proces complex de comparare a rezultatelor
activității instructiv – educative cu obiectivele planificate, cu resursele
utilizate sau cu rezultatele anterioare (I.Jinga).
Evaluarea implică un șir de măsurători, comparații, aprecieri
(judecăți de valoare), pe baza acestora luându-se anumite decizii menite să
optimizeze activitatea
Sensuri ale evaluării:
•Ca reglare a învățării și predării, prin obținerea unor informații
referitoare la efectele predării și cele ale receptării cunoștințelor;
•Ca proces de măsurare a efectelor învățării, ea fiind cea care surprinde
aspectele tehnice ale procesului didactic;
•Ca apreciere, exprimarea de către profesor a unor judecăți de valoare
asupra răspunsului sau a nivelului de pregătire a elevului. Aprecierea este o
acțiune mult mai pretențioasă decât măsurarea, deoarece presupune
raportarea rezultatelor măsurărilor la un sistem de valori;
•Ca diagnoză, profesorul fiind cel care pune un diagnostic asupra stării de
pregătire a elevilor la lecție sau asupra întregului potențial de învățare;
• Ca selecție urmărindu-se clasificarea elevilor în funcție de nivelul de
pregătire;
• Ca examinare;
• Ca notare, urmărind traducerea docimologică a aprecierii. Nota poate fi
definită ca expresia școlară, oficială a verificării și aprecierii sau chiar
operația finală prin care se sintetizează diagnoza;
• Ca operație tehnică;
Evaluarea trebuie înțeleasă ca o modalitate de ameliorare a predării
și învățării și de realizare a unui progres în pregătirea fiecărui elev.
9.1.1. Cerințele psihopedagogice ale evaluării:
1. Necesitatea de a compara pregătire elevilor cu obiectivele
specifice fiecărei discipline sau cu cele operaționale ale fiecărei lecții.
2. Formularea unui număr de întrebări care să permită verificarea
cunoștințelor și deprinderilor esențiale din materia parcursă, în vederea
diminuării hazardului.
3.Evaluarea are un caracter stimulator, ea trebuind concepută și
prezentată elevilor ca o sarcină comună, firească și nu ca o secțiune.
9.1.2. Conținutul evaluării :
•Verificarea , actul prin care elevii sunt supuși unor probe, natura
acestora fiind diferită. După natura probelor distingem următoarele tipuri
de verificare: orală, scrisă și practică.
Educației fizice îi este proprie verificarea practică, aplicabilă
componentelor procesului educativ, excepție făcând cunoștințele de
specialitate. Prin verificarea practică se urmărește cunoașterea capacității de
aplicare a ceea ce se dobândește sau se dezvoltă în procesul instructiv-
educativ. Natura probelor este diferită, astfel:
-unele sunt măsurabile, apărând operația de măsurare, care ajută
orice știință pentru a-și exprima obiectiv categoriile proprii, existând probe
care au norme, baremuri pe baza lor explicându-se scala valorică de
efectuare a probelor respective;
-unele probe nu sunt măsurabile, aceste sunt cele care verifică
nivelul de însușire a tehnicii de execuție a unor elemente/procedee tehnice.
•Aprecierea, element component al evaluării, se face prin apelul la
anumite expresii verbale (bine, rău ,foarte bine),sau folosind anumite
simboluri (note). Aprecierea verbală se utilizează în scop de dinamizare, cu
rol de feed-back pentru orice exersare.
Aprecierea este definită în Dicționarul pedagogic (1979), ca un act
psihopedagogic de determinare prin note calificative, puncte, clasificări, a
rezultatelor instructiv-educative. Obiectivitatea aprecierii în educație fizică
este facilitată de tactul pedagogic, de relația democratică profesor-elev.
Autoaprecierea înseamnă focalizarea atenției asupra propriilor execuții.
Printr-o auto apreciere obiectivă formată în timp, subiectul își cunoaște
capacitatea sa, atât fizică cât și psihică.
•Notarea este ultima fază a evaluării, se exprimă prin note sau
calificative. Nota este modalitatea principală de exprimare cantitativă a
performanței.
Deși imperfect, sistemul nostru de notare de la 10 la 1, permite
clasificarea elevilor determinând locul fiecăruia în clasă, oferă informații
asupra nivelului de cunoștințe, priceperi, deprinderi și capacități, stimulează
uneori elevul în activitatea de învățare.
Nota îndeplinește următoarele funcții:
1. Funcția didactică , prin valoarea sa, nota trebuie să fie reperul
principal al ameliorării și optimizării procesului de instruire.
2. Funcția educativă , prin notă se asigură elevilor o atitudine
activă, conștientă, pozitivă față de educația fizică.
3. Funcția socială, nota îndeplinește determină o ierarhizare
valorică a subiectului, fiind un criteriu de selecție.
9.1.3. Factorii perturbatori ai aprecierilor sunt generați de
activitatea și trăsăturilor de personalitate ale cadrului didactic, se remarcă
următorii:
•Efectul halo , care constă în supraaprecierea sau subaprecierea
rezultatelor unui elev sub influența impresiei generale pe care și-a făcut-o
profesorul în timp.
•Efectul blând, care se exprimă prin tendința de a aprecia cu
indulgență persoanele cunoscute față de cele mai puțin cunoscute.
•Efectul „PYGMALION”( după R.A. Rosenthal și L. Jacobson) sau
Efectul OEDIPIAN (după G. de Landsheere), care are ca efect modificarea
comportamentului elevului în raport de convingerea profesorului că acel
elev nu poate satisface cerințele școlare și duce la eșec.
•Eroarea de generozitate, care constă în acordarea unor note extrem
de mari în raport cu nivelul de pregătire, pe baza unor probe foarte ușoare și
exigență scăzută.
•Efectul de contaminare, care se referă la situația în care cunoașterea
notelor date de alți profesori influențează aprecierea unui evaluator.
•Factorii de personalitate ai cadrului didactic, profesori echilibrați,
profesori extremiști, profesori capricioși.
Aprecierea poate fi influențată și de disciplina de învățământ, de
elev, de strategiile și metodele de evaluare , de circumstanțele sociale în
care se realizează evaluarea.
Evaluarea este eficientă când:
1. Programul de instruire a fost bine întocmit și desfășurat într-o
concepție metodologică actuală.
2. Verificarea și aprecierea sunt centrate pe obiectivele generale și
operaționale.
3. Sunt utilizate metode și tehnici variate.
4. Criteriile de evaluare sunt cunoscute de elevi.
9.1.4. Funcțiile evaluării
Sunt stabilite pe criterii psihopedagogice, sociologice și
docimologice și vizează efectele evaluării atât pe plan individual cât și pe
cel social.
•Funcția de control, constatare, apreciere a activității și a
rezultatelor obținute în procesul de învățământ (funcția de diagnosticare).
•Funcția de reglare a sistemului și de ameliorare și
optimizare a rezultatelor.
•Funcția de predicție, de pronosticare și orientare, prin care
se prefigurează activitatea viitoare și se anticipează rezultatele ca urmare a
măsurilor preconizate.
•Funcția de selecție și clasificare , în baza căreia se ierarhizează
instituțiile, elevii, studenții.
•Funcția educativă, menită să conștientizeze, să motiveze și să
stimuleze interesul pentru studiu continuu.
•Funcția socială, de informare a colectivității și a familiei
asupra rezultatelor obținute de către subiecți.
9.2. Criterii de evaluare
Ele decurg din obiectivele propuse și se constituie într-un sistem:
Criteriul progresului.
Criteriul privind nivelul de însușire a conținutului curriculei.
Criteriul bazat pe capacitatea elevului de a aplica în practică
cunoștințele, priceperile și deprinderile însușite.
Criteriul bazat pe capacitatea elevului de practicare
independentă a exercițiilor fizice.
Criteriul bazat pe atitudinea elevului față de disciplina,
educație fizică, angajarea în realizarea diferitelor sarcini.
Criteriul performanței motrice.
9.3. Tipuri de evaluare:
•După cantitatea informației: evaluare parțială, globală;
•După dimensiunea temporală : evaluare inițială, intermediară, finală;
•Prin corelarea celor două : evaluare sumativă (cumulativă), continuă
( formativă);
•După nivelul de raportare la obiectivele propuse : evaluare
normativă, care permite compararea performanțelor unui subiect cu cele ale
altor subiecți din același grup, evaluare criterială, pe baza acesteia
stabilindu-se nivelul la care se află subiectul față de obiectivul propus și
precede evaluarea normativă.
9.4. Metode de evaluare
1.Metode de verificare:
-observarea curentă și înregistrarea datelor;
-trecerea unor probe de motricitate;
-executarea deprinderilor motrice în condiții asemănătoare
probei;
-executarea deprinderilor motrice în condiții de concurs;
-îndeplinirea de către elevi a unor sarcini speciale de natură
metodico-organizatorică;
-trecerea unor teste pentru verificarea cunoștințelor de
specialitate.
2.Metode de apreciere și notare:
-metode de aprecieri verbale, prin calificative (f.b. ; b.;
satisfăcător; slab;)
-metode nonverbale, când se acordă valori cifrice pe baza unor
baremuri.
–
9.5.EVALUAREA ÎN EDUCAȚIE FIZICĂ
Începând cu anul școlar 199-2000 se introduce “ Sistemul Național
Școlar de Evaluare la Educație Fizică și Sport”, pentru învățământul primar,
gimnazial, liceal și profesional.
Odată cu aplicarea noului sistem se abrogă S.U.V.A.D. prevăzut în
Instrucțiunile Ministerului Educației și Învățământului nr. 6226/1986.
Noul sistem cuprinde:
•Metodologia de aplicare;
•Capacitățile și competențele supuse evaluării;
•Instrumentele de evaluare ( probele de control);
•Criteriul minimal de promovabilitate;
•Descrierea probelor;
Metodologia de aplicare
-vizează evaluarea principalelor competențe, capacități;
-se realizează în funcție de schemele orare adoptate;
-pentru fiecare capacitate/ competență se prevăd 2-3 probe,
din care se poate opta pentru una din ele;
Astfel:
în ciclul primar, elevul va susține
în ciclul gimnazial, elevul va susține:
în învățământul liceal și profesional, elevul va susține:
Programarea evaluărilor se face în funcție de condițiile de desfășurare a
procesului instructiv – educativ.
În sistemul actual se au în vedere atât posibilitățile de opțiune ale
profesorului: ramuri de sport alternative, 1-2 jocuri sportive,1 săritură din
2 evaluări la forță
2 evaluări la deprinderi
motrice de bază
2 evaluări la deprinderi
sportive elementare
1-2 evaluări la forță
1-2 evaluări la
atletism
1 evaluare la gimnastică
1 evaluare la joc
1 evaluare la
forță
1 evaluare la
gimnastică
1 evaluare la
atletism
1 evaluare la
joc sportiv
gimnastică, 1-2 probe atletice, alergarea de viteză, alergarea de rezistență,
navete.
Opțiunea elevilor în funcție de ofertă, interese, disponibilități : 1 proba
sau un cuplu de probe pentru forță, 1-2 probe atletice, 1 joc sportiv și
varianta de evaluare, g imnastica și varianta de evaluare, sau o ramură
de sport alternativă, o săritură din gimnastică.
Sistemul național prevede bareme minimale echivalente
calificativului suficient și notei 5.
La gimnastică și joc sportiv sistemul național prevede variante de
probe: notate cu 8, pentru elemente izolate, 9, pentru legări de 2-3
elemente/procedee , 10, pentru exercițiu/ joc bilateral.
În afara probelor prevăzute în sistemul național , profesorul poate
recurge la evaluări curente; sistemul de evaluare va fi adus la cunoștință
tuturor elevilor.
Fișa individuală va fi folosită pentru înregistrarea rezultatelor și
notelor obținute de elevi la probele de control.
Capitolul 10. STATUTUL ȘI ROLUL PROFESORULUI
DE EDUCAȚIE FIZICĂ
10.1.Generalități
Activitatea profesorului de educație fizică trebuie privită și urmărită
în cadrul grupului din care face parte. Astfel putem analiza cele două
aspecte: cel de status și cel de rol, elemente ce evidențiază poziția, drepturile
și îndatoririle, atribuțiile, așteptările, sarcinile la nivelul grupului și a
organizației.
Statutul, este definit ca fiind un act sau un ansamblu de dispoziții cu
caracter oficial, prin care se reglementează scopul, structura și modul de
funcționare al unei organizații, societăți; în sociologie – locul pe care îl
ocupă un individ într-un sistem social; status,( D.E.X.)
Statusul este prescris sau câștigat și reflectă structura
organizațională, poziția într-un grup, așteptările formulate de către ceilalți,
locul în atribuirea de obligații, drepturi.
Statutul reprezintă de fapt poziția socială a unei persoane.
Cercetarea statutului profesorului de educație fizică trebuie să
vizeze:
Poziția economică reală a persoanei;
Situația politico-judiciară, determinată de modul de exercitare a
drepturilor și îndatoririlor în familie și în alte grupuri;
Caracterizarea profesională, studiile și corespunzător acestora calificarea
obținută; documentul care precizează drepturile și îndatoririle
profesorilor(cadrelor didactice) este Statutul cadrelor didactice,
componentă a Legii învățământului .
Statutul cultural, se refera la raportarea profesorului la valorile culturii,
fiind un consumator și producător de cultură.
Profilul moral, comun cu cel al oricărui profesor, educator: cinstit,
corect, obiectiv, înțelegător, prezentând atașament față de copii.
Rolul, este definit ca o atribuție , sarcină care îi revine cuiva în
cadrul unei acțiuni; modalitate proprie de îndeplinire a cerințelor statusului
și strâns legat de nivelul personalității.
În școală profesorul stabilește o serie de relații fie cu elevii, fie cu
alte persoane: director, diriginte, medic, părinți, relații care determină
realizarea diferitelor roluri pe care le are educatorul.
Rolurile se bazează pe competențele câștigate și pe capacitățile
dovedite.
D’HAINAUT, 1981, exemplifică câteva categorii de roluri generale:
•De receptor al diferitelor mesaje;
•De emițător de mesaje variate;
•De participant în activități specifice;
•De realizator ,organizator, responsabilul unor acțiuni;
•De proiectant de acțiuni, strategii, modele;
•De agent de soluții , consilier
•De agent al progresului;
•De transmițător de idei, soluții;
•De utilizator;
•De decizie, în selecția obiectivelor, conținuturilor, strategiilor,
resurselor;
•De sursă de informare, model de comportament;
•De consiliere, ghidare;
•De apărare, protecție;
D. Potolea, 1989, p.140, găsește următoarele roluri după funcțiile
asumate și îndeplinite pe plan didactic:
♦De organizare; de conducere a clasei;
♦De consiliere;
♦De orientare școlară și profesională;
♦De îndrumare a activității extrașcolare;
♦De perfecționare profesională și cercetare pedagogică;
♦De activitate socioculturală;
Setul de roluri ale profesorului cere implicarea complexă a
personalității sale, formarea sa interdisciplinară continuă, conștiința
responsabilităților, deschiderea spre critici și sugestii, competențe de
cercetare ameliorativă.
10.2. Competența profesională a profesorului de
educație fizică
CONCEPTUL DE COMPETENȚĂ: capacitatea cuiva de a se
pronunța asupra unui lucru, pe temeiul unei cunoașteri adânci a problemei în
discuție ( D.E.X);
Competent, care este bine informat într-un domeniu, care este
capabil, care este în măsură să judece un anumit lucru;
Prin competența profesională a educatorului s-ar putea înțelege acel
ansamblu de capacități cognitive, afective, motivaționale și manageriale,
care interacționează cu trăsăturile de personalitate ale educatorului,
conferindu-i acestuia calitățile necesare efectuării unei prestații didactice
care să asigure îndeplinirea obiectivelor proiectate de majoritatea elevilor iar
performanțele să se situeze aproape de nivelul maxim al potențialului
intelectual al fiecăruia.(Jinga I. Istrate E.,1998)
Dimensiunile competenței profesionale ale profesorului de educație
fizică:
•Competența de specialitate care cuprinde:
1.cunoașterea componentelor procesului instructiv-educativ în educație
fizică;
2.capacitatea de a lega teoria de practică în mod eficient;
3.capacitatea de a aduce modificări conținuturilor în raport cu noutățile
apărute în diferitele discipline/ramuri/probe sportive și în domeniile de
graniță;
•Competența psihopedagogică care cuprinde:
1.capacitatea de a cunoaște elevii din punct de vedere la particularităților
de vârstă, nivel de pregătire;
2.capacitatea de a comunica ușor cu elevii, de ai motiva pentru activitatea
de învățare în general și în mod particular, de ai stimula pentru
activitatea de educație fizică;
3.capacitatea de a proiecta și de a realiza optim activitatea instructiv-
educativă;
4. capacitatea de a evalua obiectiv, pe baza unor criterii de evaluare bine
stabilite;
5.capacitatea de a pregăti elevii pentru a fi apți să practice independent
exercițiul fizic, de a se autorganiza și autoconduce;
•Competența psihosocială și managerială, care cuprinde:
1.Capacitatea de a organiza elevii în raport cu sarcinile instruirii și de a
stabilii responsabilități în cadrul grupului;
2.Capacitatea de a stabilii relații de colaborare, cooperare, de realizare a
unui climat favorabil educării personalității elevilor;
3.Capacitatea de a organiza, coordona, îndruma și de a lua decizii în
funcție de situațiile existente;
10.3. Aptitudinea pedagogică , componentă a personalității
profesorului, reprezintă” o formațiune psihologică complexă care, bazată pe
un anumit nivel de organizare și funcționalitate al proceselor și funcțiilor
psihice, modelate sub forma unui sistem de acțiuni și operații interiorizate,
constituit genetic conform modelului extern al activității educaționale,
facilitează un comportament eficient al cadrului didactic prin
operaționalizarea adaptativă a întregului conținut al personalității sale”
(N.Mitrofan,1988,p.56).
N. Mitrofan ne propune următoarele aptitudini ale profesiunii de cadru
didactic, aptitudini transpuse pe specialitatea activităților corporale:
Calități senzoriale:
1.văz: acuitate vizuală
2.auz: sensibilitate absolută, diferențială fină;
Calități ale aparatului locomotor și ale fizionomiei în general:
1.înfățișare agreabilă;
2.posibilitate deosebită de deplasare;
3.posibilitatea realizării coordonării segmentare;
4.a orientării în spațiu și timp;
5.realizare unei comunicări nonverbale eficiente;
Calități ale limbajului:
1.Comunicare verbală normală ( voce cu volum, timbru plăcut, capabilă
de intonație);
2.Exprimare expresivă;
3.Exprimare clară, inteligibilă;
4.Dicție – pronunțare clară a cuvintelor;
Atenție:
1.concentrată; distributivă;
2.mobilitatea atenției dezvoltată;
3.spirit de observație dezvoltat;
Calități intelectuale:
1.reprezentări dezvoltate;
2.memorie: vizuală, auditivă, motrică; de scurtă durată, de lungă durată;
promptitudine în recunoaștere și reactualizare;
3.gândire: flexibilitate mintală, raționament abstract, capacitate de analiză
și sinteză, creativitate deosebită, priceperi de organizare, capacitate
deosebită de ordonare și sistematizare;
Aptitudini generale și speciale:
1.inteligența dezvoltată;
2.aptitudini psihopedagogice:
-capacitatea de a determina gradul de dificultate a conținuturilor;
-capacitatea de a structura conținutul, de a fi mai accesibil pentru
elevi;
-capacitatea de a înțelege elevul, de a se transpune în lumea lui,
empatie;
-creativitate;
3. aptitudini psihosociale:
-capacitatea de a stabili ușor relații cu elevii
-capacitatea de a influența grupul de elevi sau indivizi izolați;
-capacitatea de a comunica ușor cu grupuri sau indivizi;
-capacitatea de a corela ușor diferitele stiluri de conducere în
funcție de situațiile create;
Procese afective și de voință:
1.rezistență la situații stresante și la oboseală;
2.emotivitate mare; echilibru emoțional;
3.promptitudine și persistență în realizarea scopurilor propuse;
4.blândețe, duioșie,
Calități ale personalității:
1.sociabilitate;
2.prudență și moderare în reacții;
3.conștiinciozitate, seriozitate, simțul datoriei;
4.independență în rezolvarea problemelor;
5.lucid, perspicace, caracter afirmat;
6.calm, liniștit, hotărât;
7.deschis, înțelegător, cooperant;
8.interes profesional crescut;
Când aptitudinile unor cadre didactice sunt de un nivel înalt se pune
problema talentului pentru profesiunea de cadru didactic. Talentul
pedagogic asociat cu ansamblul capacităților care determină competența
profesională poate duce la măiestria pedagogică. Ea constă din corelarea
unei bune pregătiri profesionale de specialitate cu o pregătire
psihopedagogică deosebită, este de fapt rezultatul experienței și a pregătirii
continue putând fi exprimată prin capacitatea de a gândi, proiecta, organiza,
conduce cu competență, eficiență și spirit creator procesul de instruire și
educare. Măiestria pedagogică angajează întreaga personalitate a
profesorului, atât din punct de vedere mental, afectiv și motivațional și
rezultă din capacitatea profesorului de a ști “cât”? și “cum”? să facă mai
eficientă activitatea educatională. Este o îmbinare a mai multor elemente și
anume: teoria pedagogică care se definește prin cunoștințele referitoare la
pedagogia modernă și educația democratică; cunoașterea metodelor și
procedeelor educaționale noi, utilizate în funcție de particularitățile de
vârstă, sex și nivel de pregătire; modalități eficiente de organizare,
conducere, proiectare și desfășurare a activității instructiv-educative;
tehnologia pedagogică, atât ca ansamblu al mijloacelor audio-vizuale
utilizate în lecția de educați fizică ( tehnica didactică), cât și, ca ansamblu de
forme, metode, mijloace, tehnici și relații cu ajutorul cărora se transmit
conținuturile specifice educației fizice.
Aptitudinile pedagogice ajunse la un nivel superior de dezvoltare au
o importantă componentă creatoare, denumită: talent pedagogic, M.Țurcaș
(1970), considerându-l ca o dimensiune fundamentală a personalității
profesorului.
O dimensiune a aptitudinii pedagogice este și empatia, care după S.
Marcus se concretizează în empatie predictivă, capacitatea profesorului de
ase transpune în psihologia elevului, de a îndeplini “rolul” lui; empatie
emoțională, care se referă la participarea profesorului la emoțiile și
sentimentele elevilor. Empatia didactică se consumă la nivelul interacțiunii
permanente dintre profesor și elev. Tipul de relații care se stabilește între
profesori și elevi, precum și atitudinea profesorului față de aceștia poate
influența dimensiunile tactului său pedagogic .
După cum afirmă F.Omelka, citat de J.Stefanovic (1979), “ tactul
pedagogic nu este, de regulă, ceva înnăscut. Este o artă, pe care o poate
învăța cu timpul fiecare educator…”.Tactul este acela ca creează un climat
psihic optim, motivând activitatea profesională a elevilor, comportamentul
lor deosebit și activitatea pedagogică a profesorului. Tactul pedagogic
solicită inteligență, ingeniozitate, afectivitate, în sensul de a acționa adecvat,
suplu creator în vederea reușitei actului educațional.
10.4. Autonomia și creativitatea profesională
10.4.1. Autonomia profesională
Definirea noțiunii de autonomie, situație a celui care nu depinde de
nimeni, care are deplină libertate în acțiunile sale.
Educația fizică și sportul, arie curriculară independentă în planul
cadru de învățământ, oferă un larg câmp de aplicare a autonomiei
profesionale.
Autonomia profesională se manifestă în mai multe direcții:
Nr.
crt.DirecțiiCaracteristici
1.
În aplicarea
planului de
învățământCuprinderea orelor opționale în plan, mai ales
pentru clasele cu o oră în trunchiul comun.
Oferirea de către profesor a acelor discipline
care sunt mai atractive și care trebuie să fie
cunoscute de către elevi. Autonomia se
manifestă și în alegerea conținutului acestor
discipline.
2.În aplicarea
programelor
școlarePentru a realiza obiectivele cadru și cele
referință profesorul selectează conținuturile
aplicabile din programa școlară dar poate
folosi și conținuturi noi care urmăresc
realizarea acelorași obiective.
3. În elaborarea
documentelor
de proiectareDupă stabilirea componentelor procesului de
instruire, profesorul va realiza eșalonarea
unităților de învățare, va stabili, care vor fi
principale și care vor fi secundare și ponderea
lor pe parcursul unui an.
4.În elaborarea
sistemului de
evaluareProfesorul va respecta prevederile sistemului
de evaluare ținând cont de posibilitatea de a
opta pentru anumite probe, de a crea grile de
notare proprii, pentru a stabilii valorile
performanțelor pentru a acorda note de la 6-
10. are posibilitatea de a crea grile pentru
probele nemăsurabile, jocurile sportive și
gimnastica.
5.În pregătirea
și conducerea
lecțieiÎn cadrul lecției, profesorul are autonomie
totală în luarea deciziilor referitoare la
metodele, strategiile didactice, mijloacele
(sistemele de acționare) și materiale didactice
utilizate în așa fel încât lecția să fie cât mai
eficientă.
6.În
organizarea
celorlalte
tipuri de
activitateÎn afara activităților realizate în cadrul
schemelor orare, profesorul are autonomie în
desfășurarea activităților extracurriculare, în
elaborarea sistemelor competiționale și a
regulamentelor întrecerilor.
10.4.2. Creativitatea profesională
Etimologic, termenul provine din latinescul “creare” = a naște, a
zămisli, a făuri
În psihologie conceptul de creativitate are următoarele accepțiuni:
-de comportament și activitate psihică creativă ;
-de structură a personalității ;
-creativitatea de grup.
Allport introduce termenul de creativitate în limbaj cu sensul de
capacitatea de a genera noul, dispoziție generală a personalității.
Notele definitorii ale creativității sunt:
-noutatea;
-valoarea.
Creativitatea poate fi definită ca fiind un proces prin care o persoană
sau un grup de persoane realizează o nouă activitate cu caracter original și
care oferă noi soluții care cresc eficiența activității depuse. Punctul de
plecare într-un act de creație este imaginația care este strâns legată de
aptitudinea generală – inteligența. Potențialul creativ diferă de la o persoană
la alta.
În educație fizică și sport există mai multe posibilități de manifestare
a potențialului creativ cu aplicații imediate în conceperea și desfășurarea
demersului didactic. Astfel potențialul creativ al profesorului se poate
manifesta pe plan material, în proiectare și în activitatea de management al
lecției.
11. PROTECȚIA FIZICĂ A ELEVILOR ȘI PREVENIREA
ACCIDENTELOR ÎN ACTIVITĂȚILE DE EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI
SPORT
Legea protecției muncii nr. 90/1996 republicat în M.O. nr.
47/29.01.2001
Art.1. – (1) Protecția muncii constituie un ansamblu de activități
instituționalizate având ca scop asigurarea celor mai bune condiții în
desfășurarea procesului de muncă, apărarea vieții, integrității corporale și
sănătății salariaților și a altor persoane participante la procesul de muncă.
Art.3. – Normele de protecție a muncii se aplică salariaților,
membrilor cooperatori, persoanelor angajate cu convenții civile, cu excepția
celor care au drept obiect activități casnice precum și ucenicilor, elevilor și
studenților în perioada efectuării practicii profesionale.
Art.13. – (1) În sensul prezentei legi, echipamentul individual de
protecție reprezintă mijloacele cu care este dotat fiecare participant în
procesul de muncă pentru a fi protejat împotriva factorilor de risc.
Art.18. – (1) Conducerea persoanei juridice, precum și persoana
fizică au următoarele obligații:
d) să stabilească pentru salariați și pentru ceilalți participanți la procesul de
muncă atribuțiile și răspunderea ce le revin în domeniul protecției muncii,
corespunzător funcțiilor exercitate.
Art.19 – Persoanele prevăzute la art.3. sunt obligate:
a)să-și însușească și să respecte normele de protecție a muncii și măsurile
de aplicare a acestora;
b)să desfășoare activitatea în așa fel încât să nu expună la pericol de
accidentare sau îmbolnăvire profesională atât propria persoană cât și pe
celelalte persoane participante la procesul de muncă;
c)să aducă la cunoștință conducătorului locului de muncă orice defecțiune
tehnică sau altă situație care constituie un pericol de accidentare sau
îmbolnăvire profesională;
d)să aducă la cunoștința conducătorului locului de muncă accidentele de
muncă suferite de propria persoană și de alte persoane participante la
procesul de muncă;
e)să oprească lucrul la apariția unui pericol iminent de producere a unui
accident și să îl informeze de îndată pe conducătorul locului de muncă;
f)să utilizeze echipamentul individual de protecție din dotare
corespunzător scopului pentru care a fost acordat;
g)să dea relațiile solicitate de organele de control și de cercetare în
domeniul protecției muncii.
Accidente de muncă
Secțiunea 1:
Art.4. Prin accident de muncă, potrivit legislației în vigoare, se
înțelege vătămarea violentă a organismului uman precum și intoxicația
acută profesională, care au loc în timpul procesului de muncă sau în
îndeplinirea îndatoririlor de serviciu, indiferent de natura juridică a
raportului de muncă în baza căruia se desfășoară activitatea și care
provoacă incapacitate temporară de muncă (ITM) de cel puțin 3 zile,
invaliditate (INV) ori deces (D).
Art.5. În sensul celor prevăzute la art. 4 este de asemenea accident de
muncă:
a)accidentul suferit de elev, studenți și ucenici în timpul efectuării practicii
profesionale;
c)accidentul survenit în cadrul activităților cultural-sportive organizate de
instituții autorizate, în timpului și din cauza îndeplinirii acestor
activități;
d)accidentul suferit de orice persoană ca urmare a unei acțiuni întreprinse
din proprie inițiativă, pentru salvarea de vieți omenești;
k)accidentul suferit în timpul pauzelor regulamentare.
Secțiunea 2:
Art.7 – (1) Orice eveniment produs pe teritoriul persoanei juridice
sau fizice sau în orice alt loc de muncă, organizat de acestea, va fi
comunicat, de îndată, conducerii respective, de conducătorul locului de
muncă sau de altă persoană care are cunoștință de producerea acestuia.
Măsuri de protecția muncii
1. Dispoziții generale și definiții
Art.1. – (1) Prin măsuri de protecție a muncii se înțelege ansamblul
lucrărilor și acțiunilor tehnice și organizatorice de prevenire a accidentelor
de muncă și bolilor profesionale.
(2) Măsurile de protecție a muncii sunt:
-de interes național;
-de interes local.
Art.2. – (2) Măsurile de protecție a muncii de interes local se
stabilesc de către conducerea persoanei juridice și de persoana fizică.
2. Obligațiile părților implicate în procesul instructiv-educativ
privind protecția fizică și prevenirea accidentelor posibile în timpul
desfășurării activităților de educație fizică și sportive în cadrul
unităților școlare
A.Obligațiilor conducerilor unităților școlare:
1.Conducerile unităților și instituțiilor de învățământ răspund de
organizarea și îndeplinirea tuturor măsurilor legate de protecția elevilor din
Adresa MEC 37.970/02.10.2001.
2.Documentele medicale care atestă scutirea de efort fizic sunt
avizate de director care dispune intrarea elevilor în acest program special de
evaluare. Documentele se păstrează la secretariatul școlii.
3.În planul unităților școlare de protecție a muncii să se prevadă
măsuri speciale pentru educație fizică cu termene și responsabilități precise.
4.La începutul fiecărui an școlar conducerile de școli și comisiile
P.M. din învățământul preuniversitar vor inspecta și vor lua toate măsurile
ca baza sportivă a școlii să respecte toate normele igienico-sanitare și de
protecție a muncii astfel:
-igiena sălilor de sport, anexelor, instalațiilor sanitare și electrice
se vor face cel puțin anual, prin zugrăvire, vopsire, și reparații curente sau
capitale;
-pardoseala sălii de sport nu se recomandă a fi lăcuită sau ceruită
și zilnic trebuie curățată;
-iluminatul sălilor de sport natural și artificial, precum și
încălzirea trebuie să fie corespunzătoare, la fel și posibilitățile de aerisire;
-în sălile și în curțile interioare ferestrele vor fi protejate cu plase
speciale;
-becurile sau tuburile din sistemul de iluminare vor fi protejate cu
plase;
-tablourile și alte utilaje electrice vor fi instalate în afara sălilor,
protejate și încuiate;
-prizele din sala de sport vor fi protejate și dotate cu siguranțe
fuzibile;
-stâlpii panourilor/fileului de baschet/volei, porțile de handbal,
fotbal vor avea fixarea în beton și nu în contragreutăți.
5.Măsurile de protecție a muncii trebuie completate permanent în
funcție de locurile de muncă unde elevii își desfășoară activitatea și de
condițiile tehnico materiale existente într-o anumită perioadă de timp
(exploatarea bazine de înot, piste pentru schi, sanie, pistă pentru obstacole,
portic gimnastică etc.).
6.Vor întocmi proces verbal de control al bazelor sportive (Anexa
1).
B.Obligațiile profesorilor de educație fizică:
1.Cadrele didactice (titulari, suplinitori) care predau în specialitate,
au obligația să solicitate la începutul anului școlar (15 septembrie) fiecărui
copil sau elev avizul medical cu specificația clinic sănătos-apt pentru
educație fizică și sport în anul școlar…../………
2.Fiecare cadru didactic (titular, suplinitor), care predă în
specialitate, are obligația să păstreze și să prezinte la solicitarea superiorilor,
avizele medicale alte tuturor copiilor și elevilor.
3.În cazul copiilor și elevilor pe ale căror certificate medicale se
menționează restricții pentru tipuri de efort, sau de activități fizice, cadrele
didactice (titulari, suplinitori) care predau în specialitate, au obligația
instruirii și evaluării diferențiate a acestora, în conformitate cu prevederile
programelor și documentelor școlare.
4.Pentru elevii scutiți medical pe un semestru, media anuală se
consideră media obținută în semestrul în care a participat la lecțiile de
educație fizică.
5.Pentru elevii scutiți medical pe un an școlar, semestrial sau alte
perioade, aceștia au obligativitatea de a fi prezenți și a asista la lecția de
educație fizică, ei fiind scutiți doar de efort, nu și de frecvență. Vor fi
organizate activități sportive adaptate și elevilor scutiți medical.
6.Scutirile medicale de orele de educație fizică nu pot fi eliberate
retroactiv ele fiind valabile din ziua acordării lor (cu excepția adeverințelor
medicale de motivare pentru perioadele când un elev/student este absent de
la toate obiectele de învățământ din cauză de boală).
7.În timpul procesului instructiv și al activităților sportive,
profesorii și antrenorii sunt obligați să poarte îmbrăcăminte sportivă, să
manifeste o ținută morală demnă în relațiile cu elevii săi, cu adversarii și
arbitrii, cu spectatorii. Să nu incite la violență, să aplaneze conflictele și să
accepte în mod sportiv rezultatele întrecerii.
8.Profesorii și elevii vor controla înaintea începerii orelor cât și pe
parcursul acestora, corecta funcționare a instalațiilor și aparatelor folosite.
9.Profesorii de educație fizică vor permite prezența elevilor la
lecții numai în echipament corespunzător și curat, adecvat lecției de educație
fizică (șort, maieu, tricou, trening și încălțăminte adecvată, fără bijuterii,
ceasuri, inele, cercei mari, lănțișoare, cu unghiile de lungime normală și
îngrijite). Nu vor permite mestecatul de gumă și fumatul pe baza sportivă.
10.Pentru lucrul la aparate (capră, cal, ladă), sărituri și acrobatică, se
vor asigura saltele necesare precum și asistența și sprijinul profesorului sau
responsabilului de grupă. Prin rotație, toți elevii trebuie să primească diferite
responsabilități.
11.Exercițiile și probele de aruncări, în special cu obiecte dure, sau
exercițiile cu îngreuieri, se vor efectua sub stricta supraveghere a
profesorului și NPM speciale.
12.Se va evita lucrul la aparatele deteriorate, care se mișcă. Lăzile
de gimnastică ale căror cutii se deplasează, capră sau cal de gimnastică, cu
un picior mai scurt, trambulinele sau saltelele rupte, cadre metalice care nu
sunt fixate, etc.
13.Se va evita ancorarea unor aparate ca: inele, frânghii, scări
marinărești, etc. de grinzile sau suporturi care au o altă destinație.
14.Se vor elimina din săli și de pe terenuri instalațiile care nu sunt
necesare orelor sau cele defecte (pe aparatele/instalațiile defecte fixe se va
afișa plăcuța “aparat defect” / ”instalație defectă”).
15.Nu se va lucra pe terenuri denivelate, suprafețe lucioase sau cu
iarba neîngrijită.
16.Profesorul este obligat să aibă la dispoziție o trusă de prim
ajutor și materiale sanitare necesare.
17.În timpul lucrului cu mai multe mingi, mai ales dacă concomitent
se execută și sărituri, se vor lua măsuri de oprire a acelora care se
rostogolesc prin sală pentru a evita accidentele prin călcarea lor.
18.Manevrarea aparatelor folosite la oră se va face sub
supravegherea profesorului sau a unor elevi foarte bine instruiți.
19.Instruirea elevilor privind protecția fizică individuală și colectivă
pentru activitatea sportivă în afara școlii.
20.Profesorii sunt obligați să aducă la cunoștința conducerii unității
școlare prin referent, neregulile ivite în folosirea bazei sportive, necesarul de
materiale sportive și să informeze prompt asupra pericolului producerii unor
accidente sau chiar accidente.
21.Să aibă o bună conlucrare cu medicul școlii în general și în
special pe problemele elevilor cu recomandări medicale.
22. Profesorii de educație fizică au obligația de a prelucra măsurile
generale de protecție a muncii în prima lecție din anul școlar (Anexa 2) și a
întocmi un proces verbal cu semnăturile elevilor (Anexa 3) și specific
pentru fiecare lecție în parte. Se va indica elevilor și necesitatea respectării
NPM și în competițiile auto organizate în afara școlii.
23. Să dea relațiile solicitate de organele de control și de cercetare
în domeniul protecției muncii.
24. Să afișeze măsurile de protecție a muncii în locuri vizibile
(intrări pe bazele sportive, vestiare, colțul metodic, aviziere, etc.)
C.Obligațiile elevilor:
1.Toți copiii și elevii din învățământul preuniversitar, pentru
a putea participa la activitățile de educație fizică și sport, sunt obligați să
prezinte avizul medical.
2.Avizul medical se eliberează copiilor și elevilor în
conformitate cu prevederile art.6 (a), Legea nr. 145/24.07.1997 care îi
încadrează pe aceștia în gratuitate.
3.Avizul medical se prezintă sub formă de certificat medical
care poartă semnătura, parafa medicului și ștampila rotundă a unității
medicale.
4.Copiii și elevii, pe al căror certificat medical se
menționează clinic sănătos-apt pentru activitățile de educație fizică și sport,
pot participa activ la aceste activități.
5.Copiii și elevii, cu interdicții totale față de orice efort și
orice activitate fizică, sunt obligați să fie prezenți la orele de educație fizică,
profesorul repartizându-le efectuarea unor teme cu caracter teoretic și
organizatoric din domeniu, ei fiind scutiți doar de efort, nu și de frecvență.
6.Scutirile medicale de orele de educație fizică nu pot fi
eliberate retroactiv, ele fiind valabile din ziua acordării lor (cu excepția
adeverințelor medicale de motivare pentru perioadele când un elev/student
este absent de la toate obiectele de învățământ din cauză de boală).
7.Să-și însușească și să respecte normele de protecție a
muncii și măsurile de aplicare a acestora.
8.Să desfășoare activitatea în așa fel încât să nu expună la
pericol de accidentare sau îmbolnăvire profesională atât propria persoană cât
și pe celelalte persoane participante la procesul de muncă.
9.Să informeze conducătorul locului de muncă de orice
defecțiune tehnică sau altă situație care constituie un pericol de accidentare
sau îmbolnăvire profesională.
10. Să aducă la cunoștința conducătorului locului de muncă
accidentele de muncă suferite de propria persoană și de alte persoane
participante la procesul de muncă.
11. Să oprească lucrul la apariția unui pericol iminent de
producere a unui accident și să îl informeze de îndată pe conducătorul
locului de muncă.
12. Să utilizeze echipamentul individual de protecție din dotare,
corespunzător scopului pentru care a fost acordat.
13. Să dea relațiile solicitate de organele de control și de
cercetare în domeniul protecției muncii.
14. Vor manifesta respect față de condițiile materiale avute la
dispoziție, față de profesori, colegi și față de sine și interes în procesul
instructiv prin prezență, activitatea și disciplină; vor respecta colegii,
adversarul și rezultatul întrecerii.
15. Prezența elevilor la lecții numai în echipament
corespunzător și curat, adecvat lecției de educație fizică (șort, maieu, tricou,
trening și încălțăminte adecvată, fără bijuterii, ceasuri, inele, cercei mari,
lănțișoare, cu unghiile de lungime normală și îngrijite). Nu se permite
mestecatul de gumă și fumatul pe baza sportivă.
16. Elevii sunt obligați să respecte NPM și în activitățile auto
organizate în afara unităților școlare (întreceri de cartier, excursii, jocuri de
cabană, munte, mare).
17. Vor începe activitatea de educație fizică în mod organizat,
numai în prezența și supravegherea profesorului.
18. În pauză, elevii nu vor întreprinde nici o activitate sportivă,
vor folosi vestiarul pentru echipare sau dezechipare, consultă NPM, și
așteaptă sosirea profesorului.
19. Este strict interzisă intrarea elevilor pe baza sportivă sau sala
de sport în absența profesorului.
20. Elevii momentan bolnavi (răciți, dureri de dinți, temperatură,
etc.) sau parțial inapți pentru activitatea fizică vor anunța profesorul și nu
vor executa exercițiile care le-ar putea provoca accidente sau agrava starea
de sănătate.
21. Elevii au obligația ca, în timpul orelor, să execute numai
exercițiile indicate de profesor, să folosească materiale sportive (în special
mingiile) numai pentru jocul respectiv, să respecte regulile stabilite în
desfășurarea jocurilor, să primească și să accepte responsabilități.
22. Elevii au obligația să anunțe profesorul dacă, în timpul
desfășurării orelor, apar defecțiuni în corecta funcționare a instalațiilor și
aparatelor folosite sau orice altă neregulă.
23. Este interzisă participarea la orele de educație fizică sau la
alte activități sportive aflați sub influența alcoolului sau drogurilor.
24. Elevii sunt obligați să păstreze ordinea și curățenia pe baza
sportivă, sala de sport, în vestiare și folosirea civilizată a grupurilor
sanitare, și să respecte personalul de întreținere al școlii.
25. Este interzisă intervenția elevilor la comutatoare, prize și
tablouri electrice, becuri, tuburi de neon, calorifere și instalațiile de apă etc.
26. Prejudiciile create sub orice formă vor fi suportate de cel
din cauză sau dacă nu este depistat de toți cei prezenți la locul întâmplării.
27. Elevii de serviciu la vestiar sau clasă (acolo unde nu există
sistem de siguranță prin chei, lacăte, yale etc.) sunt obligați să nu părăsească
postul pe timpul desfășurării lecției, să ia în păstrare momentan bunurile de
valoare ale colegilor (bani, telefoane mobile, inele alte bunuri), să anunțe
profesorul de prezența oricărei persoane străine la vestiar și alte nereguli
constatate. Răspunde de eventualele lipsuri din vestiarul pe care l-a luat în
primire la începutul lecției.
28. Elevii au obligația să semneze prezentele măsuri într-un
proces verbal de luare la cunoștință și să le consulte periodic.
Măsuri și acțiuni de preîntâmpinare a accidentelor
(altele decât cele medicale)
1.Măsuri și acțiuni metodico-organizatorice (tratarea lecției în
ordinea momentelor și respectarea obiectivelor) după cum urmează:
-M1 : echipament obligatoriu, starea de sănătate a elevilor (atenție
la elevii care sunt în perioada post convalescentă-operatorie sau traumatică-
sau momentan bolnavi) sau starea psihică a elevilor la lecție (trăiri interioare
și emoții negative situație școlară, familială, etc.);
-M2 – M3: creșterea treptată a efortului (respectarea dinamicii
efortului și urmărirea semnelor exterioare efortului: coloritul pielii,
transpirație abundentă, uscatul buzelor, respirație greoaie, gradul de
coordonare a mișcărilor este scăzut, atenție și precizia scad – ele necesită
efort suplimentar de voință, etc.), densitatea motrică a lecției în jur de 60-
65%;
-M7 : revenirea treptată a organismului după efort;
-Evitarea acelor exerciții ce pot produce accidente (de exemplu,
cine culege mai repede mingea din centrul cercului);
-Norme de protecția muncii speciale pentru fiecare temă când este
nevoie;
-Crearea unei stări de comunicare chiar amicală între profesori și
elevi;
-Nepermiterea așa – ziselor “glume copilărești” (piedici,
împingeri, glume nepermise de colegi și folosirea exercițiului fizic ca
măsură punitivă).
2.Acțiuni privind întreținerea bazei didactico-materiale
Cauze care conduc, de regulă, la deteriorarea aparatelor și
instalațiilor sportive în general:
-vicii ascunse din fabricație sau după reparații capitale;
-“îmbătrânirea” lor fizică (sunt aparate cu o vechime de peste de
30 de ani);
-transportul și manipularea necorespunzătoare;
-depozitarea în condiții improprii (umezeală, ploaie, soare);
-folosirea unor materiale necorespunzătoare la reparațiile lor;
-folosirea în alte scopuri a aparatelor și instalațiilor față de cel
destinat (de exemplu, folosirea cutiilor de la lada de gimnastică pentru porți
minifotbal, depășirea rezistenței lor fizice la diferite solicitări tracțiuni pe
cadru de susținere al panoului etc.).
Unele măsuri ce trebuie luate pentru prelungirea funcționalității lor
în bune condiții:
-îndepărtarea tuturor cauzelor ce duc la deteriorarea lor fizică;
-repararea imediată a defectului constatat dacă este posibil;
-învățarea elevilor corectă manipulare și folosire a aparatelor;
-aducerea în timp util a personalului de întreținere;
-vopsirea sau lăcuirea lor periodică;
-la depozitarea lor să fie protejate depuse sau alte materiale (e
bine ca aparatul depozitat să fie în bună stare de funcționare pentru a nu
avea grija lui și îndepărtarea riscului de a fi folosit de altcineva fără a-i
cunoaște starea fizică).
Cum constatăm defecțiunile?
– vizual: trebuie format reflexul ca la sosirea pe baza
sportivă profesorul să treacă în revistă dacă instalațiile și paratele sunt la
locul lor și își mențin forma cunoscută;
-auditiv: atenție când un zgomot nu este normal;
-acțiuni de probă: înainte de folosire i se testează rezistența
sau buna funcționare;
-sesizări: din partea elevilor, părinților etc.
Dacă aparatul se deteriorează în timpul lecției?
-se repară imediat dacă este posibil (la catedra de educație fizică
trebuie să existe o “trusă de întreținere” de unde să nu lipsească ciocan,
clește, patent, pânză de bomfaier, cuie, sârmă, diferite chei, etc.);
-dacă nu se poate repara se iau următoarele măsuri:
-se îndepărtează aparatul din sală sau
-se pune într-o poziție nefirească lui, pentru a atrage atenția sau
-se semnalează defectul aparatului prin scris sau atârnarea unei
plăcuțe (APARAT DEFECT);
-orice altă măsură de avertizare.
Câteva indicii care conduc la depistarea, în primă fază, a
defecțiunilor la unele instalații, aparate, materiale sportive (mingi) și
suprafețe de joc strict necesare în lecția de educație fizică:
Panouri baschet:
-controlul permanent al stabilității suprafeței panoului, al
scândurii sau plexiglasului ce trebuie strânse în permanență în șuruburi
(atenție la prima crăpătură a plexiglasului);
-unde coșurile nu sunt elastice (cu arc) materialul folosit este
foarte casant (când se rup trebuie sudate dar nu și răcite imediat cu apă);
-control periodic al tiranților, plăcilor de rezistență sau pereților
(se observă crăparea acestora);
-la prinderea inelului pentru montare, se începe cu șurubul de sus
și piulița sa pentru a se lucra mia ușor celelalte trei ( demontarea invers),
pentru a folosi forța gravitațională;
– când panourile sunt pe un stâlp sau doi, primul semnal de
atenționare este pierderea verticalității lor;
Porți de handbal, fotbal:
-stâlpii porților fără asperități și așchii iar cârligele de fixare a
plaselor să nu prezinte risc de accidentare a portarului;
-ancorarea în partea laterală jos și de cel puțin două ori la cadrul
din spate, în beton la circa 35-40cm;
-pe terenuri multifuncționale porțile de handbal pot fi fixate și
prin introducerea într-un locaș mai larg cu adâncimea de circa 30-40cm;
-când cadrele porților nu au “contra-forțe”, primul semnal de
atenționare este că nu mai sunt perpendiculare pe sol;
Lada de gimnastică:
-suprafața ei (capacul) să fie dreaptă, capitonată și fără gabarit în
afară;
-atenție la cuiele cu care se prind cutiile și la asperitățile
scândurilor prin așchiere;
-pivoții pentru fixarea cutiilor controlați periodic;
Capră, cal:
-picioarele să fie egale și toate să aibă talpa ne alunecoasă;
-cuiele de fixare a înălțimii să nu iasă la trepidații;
-piciorul mobil cu șurub sigur;
-suprafața de sprijin să fie tare, fără asperități, să nu fie ruptă, și
atenție la “locașurile” rămase prin scoaterea inelelor de la cal (trebuie
înfundate ca să nu intre degetul);
Trambulina:
-să nu alunece pe podea la bătaie;
-șipcile bine prinse în cadrul metalic, în șuruburi, ca suprafața de
bătaie să rămână în totalitate plată;
-folosirea ei la gabarite corespunzătoare, prin reglarea elasticității;
Saltele de gimnastică:
-nu foarte moi dar nici foarte dure;
-aceeași elasticitate pe toate suprafața (se mai folosesc saltele
formate din două jumătăți diferite);
-suprafața de lucru (husă) să nu aibă cute sau cusături care să
deranjeze;
-acoperirea integrală a buretelui de către husă și strângerea
șiretului de închidere;
-patru mânere de transport bine cusute de husă.
Scară fixă:
-bine fixată în pereți, de preferat în tiranți care străbat peretele
(atenție la crăpăturile din zid);
-din cauza căldurii lemnul se usucă iar șipcile ies din locaș (în
acest caz este bine ca înainte de montarea lor în pereți să se folosească doi
tiranți cu piulițe la capete, puși imediat sub șipci la 1/3 și 2/3 din distanță).
Banca de gimnastică:
-suprafața orizontală să fie lucioasă, fără asperități, așchii lemn și
cuie (cuiele se bat mai mult și se umplu cu nit din lemn);
-să aibă trei piciorușe egale prevăzute cu talpă de cauciuc pentru
protecția podelei;
-să aibă prevăzută, în siguranță, sistemul de agățare pe scara fixă
pentru crearea planului înclinat;
Frânghie, scara marinărească:
-să aibă același diametru pe toată lungimea (important pentru
rezistența sa);
-să nu fie agățată decât în sistem special, prinsă în grindă în formă
de melc;
Pista de alergări:
-suficient de lungă pentru a asigura spațiul de oprire;
-lată, fără gropi, crăpături (dacă este ciment) sau denivelări
(cauzate de rădăcini de pomi);
-bine măturată și obligatoriu culoarele trasate ca elevii să nu
schimbe direcția de alergare (există tendința de a lua “fața” partenerului);
Groapa de sărituri:
-marginile numai din scândură, fără așchii sau rupturi, iar țărușii
de prindere a scândurilor (ce formează cadrul limită) să fie în afara
suprafeței de sărit (se evită bordurile de ciment, cărămizi, țevi);
-nisipul să fie afânat (săpat și greblat) înainte de fiecare folosire
pentru a scoate la iveală eventualele cioburi, fiare etc., având în vedere că
vin copii mici și se joacă acolo;
-pragul să fie bine prins în pistă, să aibă suprafața dreaptă;
-spațiul de siguranță (de exemplu, față de gardul școlii), să aibă
minim un metru;
-pista de elan cu suprafață dreaptă, și de preferat fără iarbă
(pentru a nu aluneca).
Mingiile de joc:
-să aibă formă perfect sferică și să fie folosite numai la jocul
respectiv;
-suprafața mingii să fie plăcută la palpare, pentru o priză bună sau
lovire (atenție la mingiile medicinale și de oină);
-să aibă dimensiuni regulamentare: presiune normală a aerului,
circumferință și greutate (se vor verifica așa cum fac arbitrii la începutul
unei partide).
Podeaua sălii:
-trebuie să fie plată și fără asperități;
-atenție la parchetul sărit sau ne fixat (se umple spațiul cu
ciment);
-suprafața să nu fie lăcuită și să nu se folosească udă;
-este posibil să iasă, ca urmare a trepidaților cuiele din parchet ce
pot constitui pericol.
Suprafețe de joc:
-plate, fără gropi, cu marcaje vizibile;
-spațiul de siguranță suficient față de orice obstacol fix (clădiri,
copaci, garduri, ziduri etc.);
-obstacolele trebuie semnalizate și luate măsuri de protejare a
elevilor.
Concluzii: Dacă aparatele și instalațiile nu sunt sigure, nu le
folosim! Nu improviza! Nu risca! Exploatarea corectă a aparatelor și
instalațiilor, starea bună a suprafețele de joc, a materialelor și
echipamentului sportiv (adecvat locului și anotimpului, pe măsură și curat)
sunt motive temeinice de rezolvare în bune condiții a obiectivelor și
sarcinilor educației fizice fără riscuri de accidente.
Modele de documente necesare la nivel de catedră:
Anexa 1. Proces verbal de control al bazei sportive.
Școala________________ An școlar___________
Localitatea____________
Proces verbal
Încheiat azi……… până în 10.09.200…. cu ocazia controlului
efectuat la baza sportivă a școlii. Comisia de PM din unitatea școlară a
controlat întreaga bază didactică afectată activităților de educație fizică și
sport (instalații, aparate, materiale sportive și suprafețe de joc) și a constatat
următoarele:
POZITIV:……………………………………
NEGATIV:………………………………….
Termene și responsabilități pentru rezolvare: până în
15/09/200……..
Președinte, Membrii,
Documente ce reglementează condițiile de participare a elevilor la
lecțiile de educație fizică și alte activități sportive
I. Legea educației fizice și sportului, Titlul VIII: controlul și
asistența medicală în domeniul educației fizice și sportului.
Art.54 – controlul și asistența medicală în activități de educație fizică
și sport sunt obligatorii.
Art.55- (1) practicarea exercițiilor fizice în forme organizate se
realizează numai cu aviz medical.
(2) pentru a participa la antrenamente și competiții sportivii
legitimați trebuie să efectueze controlul medical periodic și ori de câte ori
este nevoie la unitățile de medicină sportivă.
(3) participarea sportivilor legitimați la antrenamente și/sau
înscrierea lor la competițiile sportive sunt condiționate de existența avizului
medical favorabil, eliberat numai de unitățile de medicină sportivă.
Art.56. – Ministerul Educației Naționale, în colaborare cu Ministerul
Sănătății elaborează normele privind acordarea avizului medical necesar
elevilor și studenților în vederea participării la lecțiile de educație fizică.
II. Regulamentul de organizare și funcționare a unităților de
învățământ preuniversitar Cap. Evaluare, Secțiunea 2.
Art.56. – (1) elevii scutiți de efort fizic au obligația de a fi prezenți la
orele de educație fizică. Acestor elevi nu li se dau note și nu li se încheie
media la această disciplină. În rubrica “Educație fizică” din catalog, se
înscrie de către învățătorul/dirigintele clasei “scutit de efort fizic în baza
…..”, specificându-se documentul și data eliberării acestuia.
Art.56 –(2) documentele medicale care atestă scutirea de efort fizic
sunt avizate de director.
III. Adresa M.E.N. Nr. 25.196/20.01.1999.
În scopul reglementării situației școlare a elevilor deveniți inapți din
punct de vedere al stării de sănătate pentru orele de educație fizică, se
stabilesc următoarele:
1.Pentru elevii scutiți medical pe un semestru, media anuală se
consideră obținută în semestrul în care a participat la lecțiile de educație
fizică.
2.Pentru elevii scutiți medical pe un an școlar, semestrial sau alte
perioade, aceștia au obligativitatea de a fi prezenți și a asista la lecția de
educație fizică, ei fiind scutiți doar de efort nu și de frecvență.
Ne participarea la ora de educație fizică, atrage după sine înscrierea
absenței în catalog.
IV. Adresa M.E.C. Nr. 37.940/2.10.2001
În conformitatea cu prevederile art. 54, 55, Legea nr. 69/2000,
participarea copiilor și elevilor la activitățile de educație fizică și sport
prevăzute în planurile de învățământ, este condiționată de existența avizului
medical și efectuarea periodică a controlului medical. În acest sens:
a)toți copiii și elevii din învățământul preuniversitar, pentru a
putea participa la activitățile de educație fizică și sport, sunt obligați să
prezinte avizul medical;
b)cadrele didactice (titulari, suplinitori), care predau în specialitate
au obligația să solicite la începutul anul școlar (15 septembrie), fiecărui
copil sau elev acest aviz medical;
c)fiecare cadru didactic (titular, suplinitor), care predă în
specialitate, are obligația să păstreze și să prezinte la solicitarea superiorilor,
avizele medicale ale tuturor copiilor și elevilor;
d)avizul medical se eliberează copiilor și elevilor în conformitate
cu prevederile Art.6 (a) Legea nr. 145/24.07.1997, care îi încadrează pe
aceștia în gratuitate;
e)avizele medicale se eliberează elevilor și copiilor de către
cabinetele medicale școlare și cabinetele medicale individuale, structuri ale
Ministerului Sănătății și Familiei, organizate conform O.G. nr. 124/1998, cu
modificările și completările ulterioare;
f)avizul medical se prezintă sub formă de certificat medical care
poartă semnătura, parafa medicului și ștampila rotundă a unității medicale;
g)copiii și elevii, pe al căror certificat medical se menționează
”clinic sănătos –apt pentru activitățile de educație fizică și sport”, pot
participa activ la aceste activități;
h)în cazul copiilor și elevilor pe ale căror certificate medicale se
menționează restricții pentru tipuri de efort sau de activități fizice, cadrele
didactice (titulari, suplinitori), care predau în această specialitate, au
obligația instruirii și evaluării diferențiate a acestora, în conformitate cu
prevederile programelor și documentelor școlare;
i)copiii și elevii, cu interdicții totale față de orice efort și orice
activitate fizică, sunt obligați să fie prezenți la orele de educație fizică,
profesorul repartizându-le efectuarea unor teme cu caracter teoretic și
organizatoric din domeniu;
j)conducerile unităților și instituțiilor de învățământ răspund de
organizarea și îndeplinirea tuturor celor de mai sus.
Elevii din clasele a XII-a, care susțin examenul de bacalaureat la
educație fizică, vor lua la cunoștință anual din metodologia M.E.C., de
condițiile medicale ce trebuie îndeplinite: cei care au fost scutiți medical un
semestru în clasa a XII-a nu au dreptul de a opta pentru susținerea probei
de educație fizică și sport.
IV. Regulamentul de organizare și desfășurare a Campionatelor
Naționale Sportive Școlare, din cadrul O.N.S.Ș. – aprobat prin ordin
M.E.C. nr. 3175/12.02.2002, desfășurat în conformitate cu programul
național “Sportul pentru toți”.
Art.17. – (7) Comisia Județeană (a Mun. București) a sportului școlar
(atribuții):
-asigură asistența medicală autorizată la fiecare fază.
Art.18 – (5) Comisia pe disciplină sportivă:
-asigură prezența asistenței medicale autorizate.
Art.19 – (6) Comisia sportului școlar din unitatea de învățământ:
– urmărește ca elevii care participă la Campionatele școlii să aibă
aviz medical favorabil (cel eliberat pentru participarea la orele de educație
fizică).
Art.25 – (1) participarea copiilor și elevilor la O.N.S.Ș este
condiționată de:
c)prezentare vizei medicale favorabile, care este individuală,
obligatorie, se efectuează înaintea începerii fazei pe localitate, are
valabilitate 60 zile și obligatoriu va purta semnătura, parafa medicului și
ștampila rotundă a cabinetului medical.
V. Programul național “Mișcare pentru sănătate”, publicat în
M.O. partea I, nr. 182-luni 24.03.2003.
Cap. II, M.S.F., punctul 2. – asistența medicală necesară acțiunii
naționale “Olimpiada sportului școlar” se asigură astfel:
Punctul 2a. – asistența medicală necesară elevilor participanți la
“Olimpiada sportului școlar” se asigură prin medicii din cabinetele medicale
școlare organizate în cadrul unităților de învățământ, precum și prin celelalte
unități sanitare, în condițiile legii.
Punctul 2b. – asistența medicală de urgență se asigură prin unitățile
sanitare specializate conform legii, prin grija instituțiilor responsabile ale
acțiunii naționale.
Punctul 4. – cabinetele medicale școlare vor efectua semestrial un
control medical pentru elevi.
Cap. III, M.E.C., punctul 10. – în cadrul orelor de educație fizică vor
fi organizate activități sportive adaptate și elevilor scutiți medical.
VI. Planul de acțiune al Ministerului Educației și Cercetării
elaborat prin Programul național „2004: Anul european al educației
prin sport”.
Metodologia eliberării scutirilor medicale de educație fizică la elevi și
studenți.
1.Scutirile medicale de la orele de educație fizică se eliberează de
medicul unității școlare sau studențești pe formularul adeverinței medicale
tip M.S.F.
2.În funcție de forma clinică și deficiențele funcționale
consecutive, scutirile pot fi:
A.Anuale:
– inapți total pentru activitate de educație fizică fără notă la acest
obiect. La recomandarea medicului se pot efectua în cadrul lecției de
educație fizică unele exerciții ușoare de dezvoltare fizică armonioasă.
-inapți total pentru activitatea de educație fizică fără notă, dar cu
recomandarea de cultură fizică medicală recuperatore în cabinete sau centre
de specialitate. Elevilor și studenților care învață în localități fără posibilități
de recuperare prin cultură fizică medicală, li se va recomanda un program
diferențiat de exerciții în cadrul orelor de educație fizică.
-inapți parțial numai pentru unele din activitățile impuse de
programa analitică a lecțiilor de educație fizică, cu notă la acest obiect.
Tipuri de exerciții fizice contraindicate medical vor fi stabilite de medicul
unității de învățământ respective, în colaborare cu medicul specialist care
dispersează elevii.
B.Temporare (pe durate variabile, sub un an școlar/universitar,
recomandate de medic):
-inapți total pentru activitatea de educație fizică;
-inapți parțial numai pentru unele din activitățile impuse de
programa analitică a lecțiilor de educație fizică.
3.Scutirile medicale de orele de educație fizică nu pot fi eliberate
retroactiv, ele fiind valabile din ziua acordării lor (cu excepția adeverințelor
medicale de motivare pentru perioadele când un elev/student este absent de
la toate obiectele de învățământ din cauză de boală).
4.Scutirile medicale de educație fizică vor fi înscrise pe formularul
de adeverință medicală tip M.S.F.
Indicațiile terapeutice vor fi înscrise separat și se vor alătura
adeverinței medicale sus numite.
LEGISLAȚIA PRIVIND ORGANIZAREA ȘI DEZVOLTAREA
DISCIPLINEI EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI SPORT ÎN
CURRICULUM-UL LA DECIZIA ȘCOLII
Acte normative:
I. Planul cadru de învățământ pentru clasele V-XII
Anexa 1. Ordinul M.E.C. nr. 3638/11.04.2001
Clasa VVIVIIVIIIIXXXIXII
Educație fizică și sport 2-32-32-31-2221-21
Discipline opționale 1-31-31-21-2
Decizia cu privire la numărul de ore de educație fizică și opționale va fi
luată la nivelul școlii în funcție de:
-specificul școlii – modul în care se reflectă curriculum-ul
național în curriculum-ul local (oferta școlii);
-interesul elevilor;
-pregătirea și specializarea profesorilor;
-utilizarea eficientă a resurselor materiale;
-cererea părinților;
-cerințele comunității local;
În programele școlare sunt conținuturi marcate cu (*) asterisc care nu
sunt obligatorii, dar care pot fi parcurse în cadrul orelor acordate prin
curriculum-ul extins care face parte din C.D.S.
Pentru orele din curriculum extins nu se prevede rubrică specială în
catalog, iar numărul de note trebuie să fie mai mare. Conținuturile sunt
stabilite de Programa școlară elaborată de Consiliul Național pentru
Curriculum.
În cadrul C.D.S. se poate atribui câte o oră pe lângă orele obligatorii
ale căror conținuturi sunt noi și se stabilesc de către cadrele didactice pe
ramuri de sport sau probe sportive. Aceste ore fac parte din disciplinele
opționale, pentru care se alocă rubrică separată în catalog și un număr
corespunzător de note.
De exemplu: la clasa a V-a – 2-3 ore
I.educație fizică – 3 ore = 2 ore obligatorii + 1 oră extindere – o
singură rubrică în catalog;
II.educație fizică 2 ore obligatorii = rubrică în catalog + 1 oră
opțional = rubrică nouă în catalog.
Orele de ansamblu sportiv sunt ore complementare ariei
curriculare.
În norma fiecărui cadru didactic pot fi incluse 1-3 ore de ansamblu
sportiv pe săptămână, alocate pregătirii echipelor reprezentative în vederea
participării la O.N.Sp.Șc.
Consiliile de Administrație ale școlilor sunt autorizate să decidă
asupra repartizării acestor ore, în funcție de baza materială și interesul
elevilor.
II. Legislația privind regimul disciplinelor opționale în școli
1.M.E.C. Ordin nr. 4224/22.07.1998 referitor la Metodologia
privind regimul disciplinelor opționale, în perspectiva aplicării Planului-
cadru de învățământ pentru învățământul primar și gimnazial, începând
cu anul școlar 1998-1999.
2.M.E.N. nr.-12.805 din 28.09.1998 Notificare privind respectarea
în școli și licee a statutului disciplinelor opționale din Planurile de
învățământ.
3.M.E.N. nr. 12725 din 21.09.1998 Notificare privind disciplinele
opționale în școli și licee .
4.M.E.N. Ordin nr. 3449 din 15.03. 1999 cu privire la regimul
disciplinelor opționale în perspectiva aplicării noilor planuri cadru de
învățământ, începând cu anul școlar 1999 – 2000.
III. Calendarul disciplinelor opționale
Ianuarie:
– alegerea disciplinei opționale (pentru anul școlar următor);
– întocmirea proiectului disciplinei opționale (programa, durata,
conținuturi) care va fi prezentat spre aprobare consiliului de administrație al
unității școlare.
Februarie :
– popularizarea listei ofertelor de opțional prin afișarea și
comunicarea ei elevilor și părinților.
Martie :
– informarea și consultarea elevilor și părinților;
– oferta școlii va fi făcută publică.
Aprilie:
– prezentarea de către elevi a fișei de opțiuni pentru anul școlar
viitor, moment din care disciplina opțională devine obligatorie.
– elevii din clasa a IX-a vor prezenta opțiunile în prima săptămână
după afișarea rezultatelor finale ale admiterii.
Iunie:
– avizarea de consiliile de administrație și aprobarea de către I.S.J. a
programelor pentru disciplinele opționale.
Model de fișă:
UNITATEA ȘCOLARĂ………………
FIȘĂ DE OPȚIUNI
Pentru anul școlar…………/………………
Subsemnatul ………………..elev(ă) în clasa a…………………
doresc să studiez
în clasa a ………………..următoarele discipline opționale din oferta de
mai jos:
1……………….. Da………………………
Nu………………………
2………………. Da………………………
Nu……………………… 3……………….
Da……………………… Nu………………………
4………………. Da………………………
Nu………………………
Data……………….
Semnătura elevului, Semnătura
părintelui,
Structura programei unei discipline opționale:
1.Denumirea disciplinei
opționale……………………………….
2.Ramura sportivă (dacă e cazul)……………………………….
3.Tipul de opțional a) la nivelul disciplinei
b) la nivelul ariei curriculare
c) la nivelul mai multor arii curriculare
4.Clasa …………………………
5.Durata: – an școlar………………….
– ciclu curricular…………..
6.Modul de desfășurare – cu clasa întreagă………
– pe verticală (grupe pe ramuri de
sport)…..
7.Argument
8.Obiective cadru (dacă durata este de un ciclu curricular)
9.Obiective de referință – activități de învățare
10.Conținuturi
11.Modalități de evaluare.
PARTEA II METODOLOGIA PREDĂRII EDUCAȚIEI FIZICE ÎN
SUBSSISTEMUL
EDUCAȚIEI FIZICE A TINEREI GENERAȚII
Capitolul 1. Educația fizică în învățământul preprimar
În învățământul preprimar sunt cuprinși copiii cu vârste între 3-6/7
ani, perioadă denumită și “ vârsta de aur “ a copilăriei.
Reperele psihologice fundamentale care conturează această perioadă
sunt:
activitatea de bază o reprezintă jocul;
tipul relațiilor ce se stabilesc între indivizi;
Etapa celei de a doua copilării se subdivizează în:
-etapa preșcolarului mic (3-4 ani);
-etapa preșcolarului mijlociu (4 ani);
-etapa preșcolarului mare (5-6 ani).
DEZVOLTARE MORFO-FUNCȚIONALĂ
•are loc o creștere a dimensiunilor lor antropometrice:
-greutatea crește de la 14 kg. la 22 kg.;
-înălțimea crește de la 0,92 cm. la 116/117 cm.;
•continuă procesul de osificare; la sfârșitul perioadei apare dentiția
definitivă;
•dezvoltarea musculară este alertă, se modifică consistența mușchilor;
•mucoasele rinofaringiene sunt sensibile, ceea ce determină un teren fertil
pentru afecțiuni bronho-pulmonare;
•respirația are un caracter superficial determinând o rezistență scăzută la
efort; FR. la 3 ani este de 30 respir./ min., la 5 ani – 26-28 respir./min, la
6 ani- 27 respir./min; efortul are un mare rol în dezvoltarea capacității
respiratorii prin dezvoltarea musculaturii toracice, a celei intercostale,
creșterea actului respirator;
•FC. la copiii de 3-6 ani este între 100-110 pul./min.;
•se continuă dezvoltarea sistemului nervos central, atât din punct de
vedere funcțional cât și structural; asimetria cerebrală se accentuează;
•după 5 ani, se consolidează inhibiția din care cauză preșcolarul își
controlează mai bine reacțiile impulsive;
•este perioada în care predomină acțiunea unor glande ca: timusul și
tiroida; epifiza și hipofiza;
1.2. DEZVOLTARE PSIHICĂ
Vârsta preșcolară reprezintă perioada structurării personalității. Se
schițează viața interioară a copilului și acesta devine mai comunicativ și
mai sociabil.
•Pe plan senzorial:
-simțul tactil pierde teren în favoarea celui auditiv și vizual; se realizează
o colaborare între tactil și vizual;
-sub aspect auditiv, se perfecționează auzul fonematic, muzical și
abilitatea de a recunoaște și repera obiecte după sunetul pe care îl emit;
-se fac progrese și pe plan gustativ și olfactiv;
-solicitările intense realizate pe baza jocului generează achiziții sub
raport perceptiv; percepția are câteva note distincte: are încărcătură afectivă,
reflectă mai ușor culoarea și forma decât volumul, apar greutăți în
recepționarea relației dintre parte și întreg, apar achiziții noi în percepția
spațiului și timpului;
-în domeniul reprezentărilor se produc modificări calitative;
•Pe plan intelectual:
-Memoria , mult solicitată în activitatea de joc, sub formele sale
predominante la această vârstă: cea mecanică și cea involuntară ;
-La 4-5 ani intervine și memoria voluntară; copilul memorează ușor dar
uită repede; memoria are un caracter afectiv dar și intuitiv-concret;
•Limbajul , la începutul perioadei se utilizează un limbaj situativ care
treptat se transformă în cel contextual; vocabularul sporește de la 1000 de
cuvinte la 3 ani iar la 6 ani cel mult 2 500 de cuvinte; se structurează și
limbajul interior; o problemă deosebită o reprezintă bilingvismul;
•Gândirea, la 5 ani, se formează aprox. 50 % din potențialul intelectual al
individului; până la 4 ani gândirea este preconceptual – simbolică, între 4-
7/8 ani este intuitivă;
•Imaginația, este influențată de joc, acesta fiind un teren fertil pentru
manifestarea imaginației creatoare;
•Atenția, se consolidează volumul, concentrarea și mobilitatea atenției; se
îmbunătățește concentrarea, la școlarul mic fiind de 5-7 min, la școlarul
mijlociu, de 20-25 min. iar la școlarul mare de 45-50 de min.
•Afectivitatea, este influențată de plasarea copilului în grădiniță, are un
caracter instabil;
•Voința, se manifestă cu precădere în activitatea dominantă: jocul, unde
se disting o serie de trăsături pozitive;
Personalitatea , este perioada când se pun bazele personalității, se
schițează primele trăsături de caracter, apar și primele aptitudini speciale, se
perfecționează componenta senzorială a aptitudinilor;
1.3. ACTIVITATEA MOTRICĂ
La această vârstă copilul desfășoară o activitate motrică susținută;
Deprinderile motrice încep să se contureze, atât cele de bază cât și
cele aplicativ-utilitare;
-mersul este legănat, cu pași inegali, se păstrează greu direcția;
-la alergare, faza de zbor este neclară, alergarea este tropotită;
-săritura prezintă dificultăți în însușire: se desprind greu de pe un picior,
nu pot sări peste obstacole sau în adâncime;
-aruncarea ăi prinderea sunt slab formate;
La 4-5 ani se îmbunătățește coordonarea; preciza la nivelul mâinii
este încă slabă datorită mușchilor mici ai mâinii slabi dezvoltați;
La 5-6 ani crește tonusul muscular; crește capacitatea de rezistență la
eforturi mai mari și prelungite; se corectează mersul iar la alergare se
conturează faza de zbor;
INDICAȚII:
se urmărește dezvoltarea mușchilor flexori, a musculaturii dorsale
care intervine în menținerea coloanei vertebrale; dezvoltarea
musculaturii toracice și intercostale pentru o respirație corectă;
pe lângă utilizarea exercițiilor analitice se recomandă și folosirea
unor exerciții cu o influență cumulativă asupra organismului;
se recomandă utilizarea cu precădere a eforturilor dinamice și mai
puțin cele statice ( să nu depășească 3 sec); să fie evitate eforturile
monotone;
se vor evita exercițiile de forță, tracțiune, transport de greutăți;
să se acorde atenție modului de însușire a săriturilor, în mod
deosebit aterizarea, care implică sistemul ligamentar și articular,
sistem care este încă slab dezvoltat și se pot produce traumatisme.
Și învățământul preprimar dispune de documente curriculare care
reflectă concepția care stă la baza reformei sistemului românesc de
învățământ, urmărind realizarea finalităților stipulate în Legea
Învățământului Nr.84/1995 și Legea Educației Fizice Și Sportului din 1999,
referitoare la dezvoltarea complexă a personalității copiilor.
1.4. Documente curriculare:
Începând cu anul școlar 1998-1999, în România Curriculumul școlar
cuprinde.
documentele de politică a educației și politică școlară ce definesc
finalitățile educației la diferite nivele;
planul de învățământ, document oficial, obligatoriu la nivel național
care stabilește ariile curriculare, obiectele de studiu și numărul de ore;
programele de învățământ pentru învățământul preșcolar: Programa
activităților instructiv-educative din grădiniță;
ghiduri, norme metodologice și materiale suport care facilitează
realizarea procesului curricular;
manuale alternative;
Activitatea în învățământul preșcolar se realizează pe baza următoarelor
documente curriculare:
-planul de învățământ aprobat cu OM. Nr. 4481/8.09. 2000;
-programa activităților instructiv-educative din grădiniță
Prezentăm în continuare Planul de învățământ pentru Grădinițe cu program
normal
Nr. crt.Categoria de activități Nivelul I -3-5 ani Nivelul II -5-7 ani
IActivități comune 7 10
AActivități de educare a
limbajului1 2
AActivități matematice 1 2
BCunoașterea mediului. 1 1
AEducație pentru
societate 1 1
BActivități practice. 1
AEducație plastică. 1 1
BEducație muzicală 1 1
AEducație fizică. 1 1
IIActivități alese
Jocuri și alte activități17 14
IIIExtinderi 0-1 1-2
IVActivități opționale 0-1 1-2
Nr. minim de activit./ săpt. 24 26
Nr. maxim de activit./ săpt. 25 28
La grădinițele cu program prelungit și săptămânal se adaugă:
După amiaza
VActivități recreative și
de relaxare10 5
VIActivități de dezv. și
exersare a aptitudinilor
individuale15 15
VIIActivități de recuperare – 5
Nr. minim de activit./ săpt. 49 51
Nr. maxim de activit./ săpt. 51 53
Programa pentru EDUCAȚIE FIZICĂ propune următoarele obiective
cadru:
1.Cunoașterea deprinderilor igienico-sanitare necesare pentru
menținerea stării de sănătate a copiilor;
2.Formarea și dezvoltarea deprinderilor motrice de bază și aplicativ
utilitare;
3.Stimularea calităților intelectuale, de voință, afective în vederea
aplicării independente a deprinderilor motrice însușite ;
Obiectivele de referință particularizează fiecare obiectiv cadru astfel:
Pentru OC 1:
Copilul să poată să cunoască și să aplice regulile de igienă
referitoare la echipamentul sportiv.
Exemple de comportamente: să folosească la lecțiile de educație fizică un
echipament adecvat; să păstreze echipamentul în săculeț;
Să cunoască și să aplice regulile igienei efortului fizic
Exemple de comportamente: să nu alerge cu gura deschisă, să inspire pe
nas și să expire pe gură,să nu bea apă imediat după efort, să-și verifice
ținuta și starea fizică generală, să recurgă la exerciții de respirație după
un efort prelungit.
Pentru OC 2:
Copilul să-și formeze o ținută corporală corectă ( în pozițiile
stând, așezat, și în deplasare).
Exemple de comportamente: să respecte poziția în comenzile Drepți; Pe
loc repaus;La st;. La dr.; să respecte poziția corectă a corpului și a
segmentelor în mers, alergare, sărituri; să-și însușească schema
corporală;
Să perceapă componentele spațiale, temporale ale mișcărilor ;
Exemple de comportamente:să știe să se raporteze la un reper dat; să
execute mișcări în tempo-ul și ritmul dat; să execute exercițiile de
dezvoltare fizică generală cu numărarea timpilor și cu repere spațiale; să
execute mișcări euritmice coordonându-și mișcările corpului cu ritmul
muzicii sau cu ritmul exprimării verbale; să execute pași de dans;
Să fie apt să utilizeze deprinderile motrice însușite în situații
variate
Exemple de comportamente: să execute deprinderile motrice în condiții
variate; să parcurgă o distanță scurtă din ce în ce mai repede; să
manifeste capacitatea de a executa un exercițiu fizic progresiv cu un
număr mai mare de repetări; să execute acțiuni cu un grad ridicat de
complexitate cu și fără obiecte;să depună efort fizic pe o durată de un
timp din ce în ce mai mare; să se manifeste în cadrul jocurilor de mișcare
sau în cadrul mini jocurilor sportive;
Pentru OC 3:
Să folosească acțiunile motrice învățate pentru a exprima
sentimente, pentru a răspunde la diferiți stimuli, la diferite ritmuri.
Exemple de comportamente: să răspundă motric la o comandă, să
exprime stări afective sau comportamente folosindu-se de mișcare; să se
exprime într-un limbaj adecvat atunci când i se cere să relateze ce s-a
întâmplat cu propriul său corp.
Să manifeste în timpul activității atitudine de cooperare, spirit
de echipă, de competiție, de fair-play.
Exemple de comportamente: să respecte regulile; să participe activ și să-și
aducă contribuția la reușita echipei.
Conținutul activităților instructiv-educative din grădiniță, are un
caracter flexibil, este selectat de educatoare în funcție de: programul general
de dezvoltare a copilului preșcolar și după cel al trebuințelor și cerințelor de
moment ale copiilor.
1.5. Organizarea activităților didactice în grădiniță:
Activități comune, principala modalitate de realizare a obiectivelor
instructiv-educative prevăzute de programă și se caracterizează prin: sunt
organizate și conduse de educatoare, care stabilește forma și tipul de
activitate, locul, materialele; le realizează prin antrenarea tuturor copiilor
din grupă; se desfășoară în momentul apreciat de educatoare ca fiind cel mai
adecvat( de obicei între 9,30 și 11,00); numărul activităților obligatorii
diferă în funcție de vârstă; subiectul activității este unic, este obligatoriu
pentru toți copiii și este stabilit de educatoare prin planificarea săptămânală.
Activități alese, jocuri, activități opționale, se desfășoară pe grupuri
mici sau chiar individual, în prima parte a activităților din grădiniță și în
partea a – III – a, a programului sub forma activităților în completare sau a
programului distractiv.
În medie o activitate cu copiii durează 15-45 de min. durata
activităților se individualizează în funcție de nivelul de vârstă astfel: 15-20
de min. cu copiii de nivel I (3-5 ani); 30-45 de min. cu copiii de nivel II (5-
7 ani); la grupele pregătitoare pentru școală ( 6-7 ani) activitatea poate dura
40-45 min.
La grupele de 3-5 ani se va pune accent pe activități de socializare
iar la grupele de 5-7 ani pe cele de pregătire pentru școală. În cazul
activităților opționale, la începutul lunii septembrie se va prezenta paleta de
opțiuni iar părinții vor face alegerea acestora. Astfel pentru copii de 3-5
ani se propune cel mult un opțional iar pentru ceilalți cel mult două.
Proiectarea activităților didactice la nivelul preprimar
Proiectarea educațională este necesară pentru buna direcționare a
activităților concrete de învățare. Și la acest nivel proiectarea se realizează
ținând cont de cele patru etape:
1.Precizarea obiectivelor educaționale urmărite;
2.Analiza resurselor materiale și umane;
3.Elaborarea strategiilor didactice adecvate;
4.Evaluarea eficienței activității didactice desfășurate.
1.6.1. Documente de proiectare:
-proiectul anual:
– proiectul săptămânal:
-proiectul activităților comune ;
-schema orară a grupei
Schema orară a grupei, cuprinde categoriile și numărul de
activități didactice din trunchiul comun, activitățile opționale și referiri
la extinderi și aprofundări.
Considerăm că, pentru activitatea de educație fizică se poate
utiliza proiectul didactic utilizat la nivelul ciclului primar.
1.7. Evaluarea în învățământul preșcolar
Evaluarea performanțelor în învățare ale copilului preșcolar se
realizează prin modalități specifice acestui nivel de educare și instruire.
Tipuri de evaluare:
-inițială;
-continuă;
-sumativă;
Capitolul 2. Educația fizică în învățământul primar
În învățământul primar sunt cuprinși copiii cu vârsta de 6/7 –10/11
ani, perioadă denumită de M. Debesse (1981), “copilăria adultă sau
maturitatea infantilă”.
Intrarea în școală îl aduce pe copil sub influența culturii, iar
dobândirea scrisului, cititului și calculul aritmetic, determină restructurarea
sferei de cunoaștere a individului și implicit redimensionarea întregii
personalități. Jocul, care era prioritar până la această vârstă cedează locul
activității de învățare.
2.1.Particularități morfologice:
Până la pubertate copilul crește în greutate aproximativ 10 kg., iar în
înălțime aproximativ 20 cm. Această etapă se încheie mai repede la fete.
10,6 ani, decât la băieți: 12 ani.
La această vârstă are loc o creștere accentuată a corpului și
segmentelor sale ce determină modificări ale proporțiilor dintre cap și trup.
Sistemul muscular se dezvoltă în special sub aspectul masei sale. Crește
forța musculară, viteza și precizia mișcărilor.
Pe fondul intensificării procesului de osificare se trece treptat și la
dentiția permanentă.
Sistemul nervos: în această etapă asistăm la creșterea creierului (aprox. 1200
g.) și la organizarea unor căi funcționale noi.
2.2. Particularități psihice
Scrisul și cititul aduc modificări în planul senzațiilor,
percepțiilor, reprezentărilor.
Se dezvoltă sensibilitatea tactilă a mâinii, auditivă, vizuală; crește
vederea la distanță și determinarea mai corectă a mărimii;
La 8 ani, micul școlar poate realiza imaginea vizuală a mișcărilor;
Se ameliorează auzul muzical, copilul recepționând mai bine
structurile melodice;
Poate să identifice și să clasifice gusturile și mirosurile;
Evoluție deosebită a chinesteziei mâinii, dobândește o mai bună
coordonare motrică generală dar și finețe în mișcările degetelor;
Spiritul de observație devine deliberat, sistematic și analitic;
Înregistrează o bună percepție a mărimii și greutății; a spațiului și
timpului dar și a direcției de desfășurare a mișcării;
Reprezentările sporesc în volum;
Pe plan intelectual:
Predomină memoria mecanică, cea involuntară și cea de scurtă durată;
Limbajul este influențat de intrarea copilului în școală, vocabularul se
dublează, progrese se realizează și în ceea ce privește debitul verbal oral
și cel scris;
Gândirea: la această vârstă se instalează gândirea operatorie concretă;
La 7-8 ani , este capabil numai de conservarea cantității, la 9-10 ani
apare capacitatea de conservare a greutății, iar pe la 11-12 ani apare
capacitatea de conservare a volumului;
Școlarul mic prezintă o vie curiozitate intelectuală;
Această vârstă este un teren fertil pentru dezvoltarea imaginației;
imaginația reproductivă și cea creatoare;
Crește capacitatea de mobilizare voluntară a atenției, fluctuațiile ei sunt
frecvente;
Intrarea în școală modifică și universul afectiv al copilului; viața
emoțională devine mai echilibrată;
Se pun bazele convingerilor morale fundamentale;
2.3. Particularități motrice
se urmărește permanent formarea unei ținute corecte, evitarea
instalării unor deformări ale coloanei vertebrale;
se urmărește realizarea unei ținute estetice în deplasare(mers, alergare);
se urmărește realizarea unei respirații eficiente, coordonate cu
acțiunea diferitelor segmente ale corpului;
creșterea capacității pulmonare;
se observă progrese în formarea deprinderilor motrice de bază,
pe fondul acestora însușindu-se si celelalte tipuri de deprinderi;
este perioada când se poate deja acționa prin mijloace specifice
în dezvoltarea aptitudinilor motrice coordinative în mod
special, dar și asupra celor condiționale; indicii de îndemânare,
viteză și rezistență aerobă cresc rapid, asupra mobilității trebuie
acționat permanent; exercițiile de forță trebuie executate cu
intensitate medie și submaximală pentru a nu afecta aparatul
locomotor, încă ne consolidat.
2.4. STRUCTURA PROGRAMEI ȘCOLARE
2.4.1.Finalitățile educaționale în învățământul primar:
-asigurarea educației elementare pentru toți copii;
-formarea personalității copilului, respectând nivelul și ritmul său de
dezvoltare;
– înzestrarea copilului cu acele cunoștințe, capacități și atitudini care să
stimuleze raportarea efectivă și creativă la mediul social natural și să
permită continuarea educației;
Această perioadă de dezvoltare a copilului este intersectată de două
cicluri curriculare:
1.ciclul achizițiilor fundamentale, durata 3 ani, care cuprinde: grupa
pregătitoare pentru școală, clasa I, II, având ca obiective: asimilarea
elementelor de bază ale principalelor limbaje convenționale;
stimularea copilului în vederea perceperii, cunoașterii și stăpânirii
mediului apropiat; stimularea potențialului creativ al copilului, a
intuiției și imaginației; formarea motivării pentru învățare;
2.ciclul de dezvoltare , durata 4 ani, include clasa a-III-a – a-VI-a și
urmărește următoarele obiective: dezvoltarea achizițiilor lingvistice și
încurajarea folosirea limbilor pentru exprimarea în situații variate
de comunicare; dezvoltarea unei gândiri structurale și a
competenței de aplica în practică rezolvarea de probleme;
familiarizarea cu o abordare pluridisciplinară a domeniilor
cunoașterii; încurajarea talentului, experienței, a expresiei în
diferite forme de artă; formarea responsabilității pentru propria
dezvoltare și sănătate; formarea unei atitudini responsabile față de
mediu; construirea unui set de valori consonante cu o societate
democratică și pluralistă.
Ținând cont de cele prezentate, toate disciplinele au fost nevoite să-
și reconsidere și să-și re definească obiectivele și automat să-și restructureze
conținuturile, pentru a fi în concordanță cu obiectivele generale ale ciclurilor
curriculare.
Astfel de modificări au survenit și în cadrul disciplinei ( arie
curriculară) Educație fizică și sport, fiind arie curriculară independentă
datorită influențelor benefice pe care le exercită asupra organismului
copilului aflat în plin proces de dezvoltare și formare.
Obiectivele cadru:
Întreținerea și îmbunătățirea stării de sănătate a copiilor și formarea
deprinderilor igienico-sanitare;
Programa școlară la acest nivel de vârstă stabilește obiective și din
sfera afectivă și atitudinală astfel: elrvii trebuie să manifeste grijă constantă
față de propria sănătate; să manifeste consecvență în păstrarea stării de
igienă personală și colectivă; să adopte un comportament disciplinat și să
respecte din proprie inițiativă regulile de evitare a accidentelor.
Cunoștințele, capacitățile și atitudinile specifice acestui obiectiv nu
se constituie în unități de învățare dar se realizează prin toate acțiunile
desfășurate de elevi în decursul tuturor lecțiilor. De asemenea trebuie
valorificate cunoștințele acumulate de elevi prin celelalte discipline, din
celelalte arii curriculare referitoare la om. În cei patru ani ai ciclului primar
elevii trebuie să acumuleze cunoștințe referitoiare la:
1.Semnele obiective și subiective ale stării de sănătate;
2.Reguli care pot influența starea de sănătate;
3.Reguli de igienă personală și colectivă în practicarea
exercițiilor fizice;
4.Cauzele care pot genera producerea de accidente.
Influențarea evoluției corecte și armonioase a organismului și
dezvoltarea calităților motrice de bază;
Acest obiectiv urmărește educarea și formarea unei
atitudiniresponsabile față de propria dezvoltare și sănătate. Pentru aceasta
este necesar ca elevii să fie conștientizați prin acțiuni ca: expunerea unor
planșe care să ilustreze atât posibilele deficiențe de postură cât și pozițiile
corecte și parametrii morfologici și funcționali normali; să lise dea
posibilitatea elevilor de a afla singuri parametrii morfologici uzuali
(înălțime, greutate); să fie învățați să-și controleze FC și FR.; să se
recomande părinților să-și supravegheze copii și să-i atenționeze privitor la
pozițiile adoptate în diverse situații; verificarea vestimentației copiilor în
funcție de condițiile atmosferice; se recomandă realizarea unui regim
alimentar care să favorizeze procesele de creștere și dezvoltare
Dezvoltarea deprinderilor motrice de bază și aplicativ-utilitare și
sportive elementare;
Formarea obișnuinței de efectuare independentă a exercițiilor fizice;
Acest obiectiv cadru se realizează pe baza conținuturilor predate care
sunt corelate cu posibilitățile elevilor de a le folosi în activitățile din
timpul lor liber.
Dezvoltarea spiritului de echipă și a colaborării, în funcție de un
sistem de reguli acceptate;
Prin conținutul și formele specifice de organizare, educația fizică și
sportul contribuie la formarea trăsăturilor de personalitate. Astel, elevii
sunt puși în situații diverse: să organizeze, să conducă anumite activități
atenuîndu-se spiritul individualist sau chiar să se subordoneze unor rguli
impuse de anumite situații.
Obiective de referință sunt specifice fiecărei clase.
Realizarea acestor obiective este condiționată de activitatea cadrului
didactic- învățător/institutor, care trebuie să fie complexă, sistematică,
adecvată nivelului de înțelegere a copiilor din toate punctele de vedere,
luând în considerare și activitatea desfășurată cu părinții.
2.4.2. Conținutul programei trebuie considerat ca un mijloc de
realizare a obiectivelor propuse și implicit a finalităților și nu ca un scop în
sine:
Capacitate de organizare : formarea unor deprinderi de ordine și
disciplină, conștientizarea asupra activității care se va realiza; se
folosesc exercițiile de front și formații de pe loc și din deplasare, jocuri
de atenție;
Dezvoltare armonioasă :
– urmărim formarea unei ținute corecte, estetice, prevenirea atitudinilor
deficiente, corectarea lor; formarea bazelor generale ale mișcării
(caracteristici temporale, spațiale, spațio-temporale și dinamice);
– acționăm ținând cont de: succesiunea metodică a utilizării exercițiilor de
dezvoltare armonioasă, realizate analitic și selectiv, cu accent pe dezvoltarea
musculaturii spatelui; să se evite exercițiile unilaterale, pozițiile statice cu
menținere îndelungată; se vor evita eforturile de lungă durată, săriturile de la
înălțimi prea mari și aterizările dure;
-se vor utiliza obiecte portative, care pot trezi interesul pentru mișcare
(mingi, corzi, cercuri, bastoane);
-se recomandă utilizarea acompaniamentului muzical;
-se va ține cont de următoarele principii: de la ușor la greu; de la simplu
la complex; de la cunoscut la necunoscut;
-se vor concepe complexe de exerciții care trebuie reținute de elevi și vor
fi evaluate ;
Calități motrice de bază:
-se urmărește: dezvoltarea diferitelor forme de manifestare a vitezei:
reacție-decizie, execuție, repetiție; educarea atenției, concentrării;
-se urmărește dezvoltarea capacității coordinative;
-se urmărește dezvoltare rezistenței generale cardio-respiratorie (aerobe);
-se urmărește dezvoltarea forței generale a musculaturii aparatului de
susținere; a puterii;
Conținut:
-pentru viteză: acțiuni motrice simple, cunoscute, executate de pe loc, la
comandă; acțiuni din deplasare; alergare accelerată pe 15-30 m; jocuri;
ștafete;
-pentru îndemânare: exerciții cu creșterea treptată a complexității;
ștafete, parcursuri, jocuri de mișcare;
-pentru rezistență: alergare în tempo uniform și moderat (1min.30”-3-
4min.), alergare în tempo variat (4-6 min.); jocuri motrice, ștafete cu
număr mai mare de repetări;
-pentru forță: complexe de exerciții pentru dezvoltare fizică libere și cu
obiecte portative; exerciții de aruncare cu obiecte mai grele; sărituri la
coardă; parcursuri aplicative cu deprinderile aplicative cunoscute;
Se recomandă: dozarea corectă a efortului, prin parametrii săi: volum,
intensitate și complexitate; să se respecte alternanța dintre solicitare și
refacere; se recomandă utilizarea eforturilor dinamice și mai puțin cele
statice;
Deprinderi motrice de bază, aplicativ-utilitare și elementar sportive:
-se urmărește formarea mecanismului de bază al deprinderilor motrice de
bază :mers, alergare, săritură, aruncare-prindere; aplicativ utilitare:
cățărare-escaladare, echilibru, târâre, ridicare și transport de greutăți,
tracțiune și împingere; elementar sportive (gimnastică, atletism, jocuri
sportive, sporturi alternative);
-se urmărește dezvoltarea capacității de generalizare și aplicare a celor
însușite, în cadrul unor acțiuni globale; vor determina creșterea
posibilității de adaptare la mediul natural și social.
Conținut:
Este specificat în curriculum, pentru fiecare deprindere în parte,
pentru fiecare clasă;
Pentru a realiza finalitățile propuse la nivelul acestui ciclu se vor
utiliza strategii didactice, metode și procedee didactice adaptate vârstei de
6/7-10/11 ani.
Se recomandă utilizarea activității frontale corelate cu cea pe grupe
și activitatea individuală.
2.4.3. Formele de organizare a activității de E.F. în ciclul primar:
•lecția de educație fizică;
•extensia
•opționalul;
•momentul de educație fizică;
•recreația organizată;
•plimbări, excursii;
•serbări și demonstrații sportive;
În ciclul primar sunt alocate în planul cadru 2-3 ore/săpt. și 1 oră
opțional, pentru aria curriculară Educație fizică și sport. În cazul în care se
acordă 3 ore de educație fizică, se impune realizarea conținutului din
programă cu asterisc iar clasa numai poate avea disciplină opțională; există
posibilitatea opționalului în momentul în care învățătorul trece la 2 ore de
educație fizică, în acest caz opționalul poate fi tot o disciplină sportivă, sau
nu;
Opționalul, poate fi o disciplină nouă, care vizează pregătirea
elevului într-un domeniu nou, necuprins în programă, sau opțional integrat,
care cuprinde discipline ne integrate într-o arie curriculară (“ Euritmie”,
dans clasic, dans modern, pantomimă).
Pentru realizarea acestor opționale se întocmesc programe speciale, cu
conținuturi specifice și cu probe de verificare adecvate conținutului. În
catalog, opționalul, se trece într-o rubrică specială.
Programa pentru disciplina opțională cuprinde :
Argument:
Obiectiv cadru:
Obiective de referință și exemple de activități de învățare ,
Conținuturi;
Evaluarea;
Bibliografie;
2.5. Recomandări privind proiectarea didactică
Documente necesare:
•Eșalonarea anuală a unităților de învățare;
•Plan calendaristic;
•Proiectarea unității de învățare;
În cadrul “Ghidului metodologic” sunt precizate modalitățile de distribuire a
lecțiilor în cadrul unităților de învățare, astfel pentru clasa a-II-a, se prevede:
Nr.
CrtUnitatea de
ÎnvățareNr. De lecții acordate
CA UNITATE DE ÎNV.
TOTALPrincipalăSecundară
1. Capacitate de organizare -33
2.Dezvoltare fizică armonioasă 6-6
3. Dezvoltarea vitezei 91322
4. Dezvoltarea îndemânării 91322
5.Dezvoltarea forței -1919
6.Dezvoltarea rezistenței -2828
7. Deprindere motrică- săritura 8-8
8.Deprinderea de arunc.-prind. 7-7
9.Deprinderea de echilibru 5-5
10.Deprinderea de escaladare 5-5
11.Deprinderea de târâre 5-5
12.Deprinderea de cățărare-cob. 5-5
13.Deprinderea de tracțiune 5-5
14Deprinderea de împingere 4-4
15.Deprinderea de transport 4-4
16.Alergare de viteză 12-12
17.Aruncarea mingii de oină 9-9
18.Alergarea de durată 5-5
19.Gimnastica acrobatică 16-16
20.Minijoc sportiv 23225
Unitățile de învățare se cuplează câte două, în fiecare lecție conform
eșalonării anuale pentru fiecare clasă.
Probele de evaluare sunt distribuite câte 4 pe fiecare semestru, la
încheierea unei unități de învățare.
În ciclul primar sistemul de evaluare reprezintă pentru învățător o
ofertă din care acesta poate stabili conform condițiilor concrete din unitatea
lui, propriul sistem de evaluare, respectând cerințele minimale.
În acest sens, învățătorul are următoarele atribuții:
•Să selecteze capacitățile care vor fi evaluate la fiecare nivel de clasă,
corespunzător unităților de învățare cuprinse în eșalonarea anuală;
•Să stabilească pentru fiecare capacitate evaluată oferta probelor pe care
o va prezenta elevilor în funcție de posibilitățile materiale și umane;
•Să stabilească baremurile, pornind de la cele minimale (suficient) date
de minister, realizând în final o grilă proprie de notare;
•Să stabilească conținutul concret și criteriile de evaluare la probele din
sistemul național care nu sunt însoțite de precizări;
•Să stabilească probele și criteriile de evaluare pentru categoriile de
conținuturi care nu au probe obligatorii trecute în sistemul național;
Astfel, în ciclul primar, elevul va susține:
– 2 evaluări la forță
– 2 evaluări la deprinderi motrice de bază
– 2 evaluări la deprinderi sportive elementare
Variante de probe
VITEZA: – A.V. 25 m;
– ÎNTRECERI PE 25 m;
– NAVETA: 5×5 m
REZISTENȚA: ALERG. DE DURATĂ, între 1’30”- 2’30”
FORȚĂ: – FORȚĂ LA NIV. MUSCULATURII SPATELUI
– EXTENSII ALE TR. DIN CULCAT FACIAL
– EXTENSII ALE TR. DIN POZIȚIA AȘEZAT
– FORȚĂ LA NIV. MUSCULATURII ABDOMINALE:
– RIDICĂRI DE TR. DIN CULCAT DORSAL
-RIDICĂRI ALE PICIOARELOR DIN CULCAT DORSAL
– FORȚĂ LA NIV. MUSCULATURII MEMBRELOR
SUPERIOARE ȘI INFERIOARE:
– TRACȚIUNI PE BANCA DE GIMNASTICĂ
– SĂRITURA ÎN LUNGIME DE PE LOC
– STRUCTURĂ COMPLEXĂ DE FORȚĂ
MEMORARE/ EXECUȚIE COMPLEX DE DEZVOLTARE
FIZICĂ:
– COMPLEX DE EXERCIȚII LIBERE
– COMPLEX CU OBIECTE PORTATIVE
– COMPLEX PE FOND MUZICAL
ÎNDEMÂNARE: – SĂRITURI LA COARDĂ
– PE 2 PICIORE PE LOC
– ALTERNATIVE, PE LOC
– SUCCESIVE PE 1 PICIOR, PE LOC
– ALTERNATIVE, DIN DEPLASARE
– ARUNCĂRI
– LA ȚINTĂ ORIZONTALĂ CU 2 MÂINI DE JOS
– LA ȚINTĂ VERTICALĂ
NIVELUL DE INIȚIERE
ÎN GIMNASTICĂ:
NIVELUL DE INIȚIERE
JOC SPORTIV:
ELEMENTE IZOLATE
DIN GIMNASTICA
ACROBATICĂ
LEGĂRI DE ELEMENTE
ACROBATICE
ELEMENTE TEHNICE
IZOLATE DIN MINIJOCUL
SPORTIV
STRUCTURI SIMPLE DE JOC
2.6. Recomandări referitoare la realizarea lecției de educație
fizică la ciclul primar :
-este forma de bază a organizării demersului didactic, ea asigură cadrul
cel mai propice pentru desfășurarea activității de predare- învățare;
-structura lecție se menține, cu specificarea utilizării termenului de
situație de instruire; influențarea dezvoltării fizice se poate constitui fie
ca unitate de învățare distinctă, fie ca situație de instruire prevăzută în
fiecare lecție; dezvoltarea calităților motrice poate constitui unitate de
învățare sau poate fi situație de învățare;
-fiecare lecție, ca secvență a unității de învățare, este independentă având
acele obiective operaționale care o personalizează; este nevoie să
folosim și astfel de obiective pentru că lucrăm cu colective eterogene și
astfel după cerințele actuale trebuie să asigurăm elevilor trasee
individuale de pregătire, automat și evaluarea va fi realizată pe opțiuni.
Lecția este o creație a profesorului, fiind în permanență ajutat și
“controlat” de către beneficiarii acestei acțiuni – elevii, a căror răspunsuri
trebuie să fie tot creative, pline de imaginație;
Capitolul 3. Educația fizică în învățământul gimnazial
Între 10-14 ani, copilul parcurge una din cele mai importante etape
din ontogeneză. Este perioada când se încheie copilăria și încep
transformările care conduc la maturizare. Acest proces se numește pubertate
și se etapizează astfel:
•etapa antepubertară 10-12 ani;
•etapa pubertară propriu-zisă 12-14 ani;
•etapa postpubertară 14-15 ani;
Altă etapizare:
•pubertatea, 10-14/15 ani, corespunzătoare cu gimnaziul;
•adolescența propriu-zisă, 14/15- 18/20 ani, liceul;
•adolescența prelungită, 18/20- 24/25 ani;
Datorită procesului de accelerație pubertatea poate începe mai
devreme de la vârsta de 9-10 ani mai ales la fete și se poate prelungi până la
16-17 ani mai ales la băieți.
Perioada este denumită: “criză juvenilă”; “ vârstă ingrată”; “ vârsta marilor
idealuri”;
3.1. Particularități morfologice:
-datorită accelerației, are loc o creștere în înălțime , creșterea se
semnalizează mai ales la nivelul membrelor inferioare apoi la cele
superioare, apărând uneori dizarmonii;
-trunchiul este lung, toracele îngust, abdomenul supt;
-datorită instalării mai rapide a pubertății la fete ,acestea au valori
superioare ale creșterii în înălțime și greutate;
-sistemul articular este slab;
-ca aspect puberul are o alură caricaturală;
3.2. Particularități funcționale:
Aparatul cardio-vascular:
-între 13-14 ani, aparatul cardio-vascular se dezvoltă în ritm accelerat;
-vasele sanguine cresc în diametre;
-inima crește în volum și greutate;
-totuși întregul sistem manifestă disponibilități reduse și o mare labilitate;
-circulația periferică este încă imperfectă;
-sunt frecvente stările de oboseală, rezistență scăzută la effort, palpitații;
-F.C.- la 13 ani ajunge la 82 pul./min –B. ; 88 pul./min.-F.
-T.A. este mică 90-100/40-50, în efort 150-160;
Aparatul respirator:
-organele din cutia toracică sunt puțin dezvoltate, ceea ce creează
dificultăți în adaptarea la efort;
-căile respiratorii cresc în lungime și diametre, asigurând un debit de aer
relativ mare;
-plămânii cresc în greutate și volum după 12 ani, ritmul cel mai accelerat
fiind în jurul vârstei de 14 ani;
-între12-16 ani crește debitul pulmonar cu 50%, crește diametrul
alveolelor și sporește elasticitatea parenchimului pulmonar;
-la 12 ani capacitatea vitală(CV) este de 2000 cm3, iar la 15 ani ajunge la
3000 cm3;
-F.R. scade la 20res/min.- la 13 ani iar la 15 ani-la 18 res/min.;
Sistem nervos:
-volumul creierului crește puțin, se adâncesc circumvoluțiunile, se
înmulțesc fibrele de asociație sporind conexiunile dintre diferite zone;
-celulele corticale se diferențiază și se perfecționează;
-se remarcă marea plasticitate a S.N.C-sub raport funcțional;
-predomină excitația asupra inhibiției și iradierea asupra concentrării;
Aparatul endocrin:
-fenomenul principal este intrarea în acțiune a glandelor endocrine;
-apare diferențierea dintre sexe – accentuarea caracteristicilor sexuale ;
3.3. Particularități psihice:
-întreaga activitate nervoasă superioară și psihică se dezvoltă rapid;
-asistăm la o scădere a pragurilor senzoriale și producerea unei erotizări a
tuturor simțurilor;
-individul are o capacitate suplimentară în a percepe culorile, se dezvoltă
spiritul de observație, persistă încă iluziile perceptive;
-se stabilizează câmpul vizual și cromatic;
-procesele gândirii: analiza, sinteza, generalizarea, sistematizarea,
abstractizarea, se perfecționează, asigurând rezolvarea unor situații
problematice;
-memoria devine logică; observația devine selectivă; voința se dezvoltă și
astfel răzbește cu mai multă ușurință greutățile;
-se formează convingeri, se elaborează idei, concepții personale despre
lume și viață;
-este vârsta la care se recurge încă la modele, care sunt idealizate;
3.4. Particularități motrice:
-datorită plasticității scoarței cerebrale și a mobilității proceselor
nervoase superioare: excitația și inhibiția, este posibilă
dezvoltarea/educarea unor aptitudini motrice:- V.-la 12 ani- fete; la 13
ani- la băieți;
-datorită dezvoltării aparatului locomotor se dezvoltă și I.- pubertatea
fiind vârsta îndemânării;
-la vârsta de 12-13 ani, simțul orientării în spațiu se apropie de cel al
adultului;
-la 12-13 ani, fete și 13-14 ani, băieți, scade nivelul mobilității;
-prin îmbunătățirea calității mușchilor, crește și forța în regim de
viteză(detenta, puterea);se mărește și capacitatea de efort static, moderat
la băieți;
-capacitatea de rezistență este scăzută și trebuie luate măsuri pentru
îmbunătățirea ei; se va acționa asupra R în regim de F.; R. în regim de
V.;
-la această vârstă, băieții preferă exercițiile de forță, fetele preferă
exercițiile expresive, executate pe muzică;
-din punct de vedere al deprinderilor motrice: alergarea, cea mai des
folosită, volumul ei scăzând odată cu înaintarea în vârstă; aruncarea, mai
accesibilă băieților, mai ales azvârlirea, fetele folosind împingerea;
săritura are bătaia puternică dar zborul redus;
3.5. STRUCTURA CURRICULUMULUI:
Considerăm necesar menționarea profilului de formare a
adolescentului absolvent al școlii obligatorii, acest profil, fiind o
componentă reglatoare a Curriculumului național ;
Absolvenții învățământului obligatoriu trebuie:
•să demonstreze gândire creativă , prin: utilizarea evaluarea și
ameliorarea permanentă a unor strategii proprii pentru rezolvarea de
probleme; elaborarea unor modele de acțiune și de luarea deciziilor
adecvate într-o lume dinamică; formarea și utilizarea unor deprinderi de
judecată critică; folosirea unor tehnici de argumentare variate în
contexte sociale diferite;
•să folosească diverse modalități de comunicare în situații reale , prin:
dobândirea deprinderilor specifice achizițiilor fundamentale și aplicarea
lor efectivă în procesul comunicării; formarea și utilizarea deprinderilor
de comunicare socială, verbal și non-verbală; cunoașterea și utilizarea
eficientă și corectă a codurilor, a limbajelor și a convențiilor aparținând
terminologiei diferitelor domenii ale cunoașterii;
•să înțeleagă sensul apartenenței la diverse tipuri de comunități, prin:
participarea la viața socială a clasei, a școlii și a comunității locale din
care fac parte; identificarea drepturilor și a responsabilităților care le
revin în calitate de cetățeni ai României și reflecția asupra acestora;
înțelegerea și evaluarea interdependențelor dintre identitate și alteritate,
dintre local și național, dintre național și global;
•să demonstreze capacitate de adaptare la situații diferite , prin: folosirea
unei varietăți de limbaje și de instrumente pentru a transmite idei,
experiențe și sentimente; cunoașterea diferitelor roluri sociale și a
implicațiilor acestora asupra vieții cotidiene; demonstrarea capacității de
a lucra în echipă, respectând opiniile fiecăruia; exprimarea voinței de a
urmări un țel prin mijloace diferite;
•să contribuie la construirea unei vieți de calitate , prin: dezvoltarea unor
atitudini pozitive față de sine și față de semeni, toleranță,
responsabilitate rigoare; formarea și exprimarea opțiunii pentru o viață
sănătoasă și echilibrată; acceptarea și promovarea unui mediu natural
propice vieții; cunoașterea și respectarea drepturilor fundamentale ale
omului; formularea unor judecăți estetice privind diferite aspecte ale
realității naturale și sociale; formarea unei sensibilități deschise spre
valorile estetice și artistice;
•să înțeleagă și să folosească tehnologiile în mod adecvat, prin:
folosirea de idei, modele și teorii diverse pentru investigarea și
descrierea proceselor naturale și sociale; folosirea echipamentelor
informatice în calitatea lor de instrumente ale comunicării; cunoașterea
și utilizarea tehnologiilor întâlnite în viața cotidiană; înțelegerea
consecințelor etice ale dezvoltării științei și tehnologiei asupra omului și
mediului;
•să-și dezvolte capacitățile de investigare și să-și valorizeze propria
experiență, prin: dezvoltarea unei metodologii de muncă intelectuală și
a capacității de explorare a realității înconjurătoare; dobândirea unei
culturi a efortului fizic și intelectual, ca expresie a dorinței de realizare
personală și socială;
•să-și construiască un set de valori individuale și sociale și să-și
orienteze comportamentul și cariera în funcție de acestea , prin:
demonstrarea competenței de a susține propriile opțiuni; înțelegerea
modului în care mediul social și cultural influențează ideile și
comportamentele proprii și a altora; cunoașterea și analiza
oportunităților oferite de diferite filiere vocaționale, în funcție de
aptitudinile individuale; realizarea unor planuri personale de acțiune și
motivarea pentru învățarea continuă;
Este perioada de vârstă cuprinsă atât în ciclul de dezvoltare (clasele
a-V-a- și a – VI-) cât și în ciclul curricular de observare și orientare ,
(clasele a- VII- a, a- VIII- a, a- IX-a) având ca obiectiv major: orientarea în
vederea optimizării opțiunii școlare și profesionale ulterioare și vizează:
-descoperirea de către elev a propriilor afinități, aspirații și valori în
scopul construirii unei imagini de sine pozitive;
-formarea capacității de analiză a setului de competențe dobândite prin
învățare în scopul orientării spre o anumită carieră profesională;
-dezvoltarea capacității de a comunica, inclusiv prin folosirea diferitelor
limbaje specializate;
-dezvoltarea gândirii autonome și a responsabilității față de integrarea în
mediul social;
3.5.1. FINALITĂȚILE învățământului gimnazial :
1.asigurarea pentru toți elevii a unui standard de educație comparabil
cu cel european: starea de sănătate și rezistență la influențele nocive ale
factorilor ambientali, dezvoltare fizică armonioasă, capacitate motrică
superioară, capacitate de practicare în condiții regulamentare a 2 probe
atletice, una din ramurile gimnasticii și un joc sportiv, stabilizarea
obișnuinței de a practica independent exercițiile fizice și sportul în
timpul liber;
2.formarea la elevi a capacității de a comunica eficient în situații reale
folosind limba română, limba maternă, limbile străine și diverse
limbaje de specialitate ;
În cadrul activităților motrice: educație fizică, sport, elevii sunt
integrați în diverse grupuri și există necesitatea comunicării pe baza unui
limbaj de specialitate, o terminologie specifică domeniului. De aceea în
activitatea didactică profesorul trebuie să transmită elevilor anumite
cunoștințe de specialitate referitoare la: denumirea pozițiilor și mișcărilor;
tehnica de execuție a deprinderilor de bază, aplicativ-utilitare și cele
specifice diferitelor ramuri de sport; parametrii efortului; regulile de
desfășurare a diferitelor jocuri sportive. Pentru a fixa aceste cunoștințe
preofesorul trebuie să creeze în lecții situații de învățare care permită
stabilirea unor relații de comunicare între elevi și între elevi și profesor.
Această capacitate de comunicare se poate stabili prin folosirea de către
profesor a terminologiei specifice domeniului, corectări permanente
folosind acest limbaj, traducerea acestor termeni în limbile străine pe care le
studiază elevii, folosirea unor mijloace audio-video de ultimă generație,
provocarea unor comentarii referitoare la anumite evenimente sportive.
3.formarea și dezvoltarea capacității de adaptare și de integrare în
comunitate;
Prin conținuturile sale, educația fizică contribuie la dezvolterea
fizică și psihică a elevilor, înzestrarea lor cu aptitudini motrice și deprinderi
motrice care să le permită o integrare eficientă în comunitate. Această
finalitate este realizabilă și pe baza strategiilor didactice folosite de profesor,
adaptate particularităților morfo-funcționale și motrice ale elevilor săi
precum și diversele forme de practicare a exercițiilor fizice.
4.formarea atitudinilor pozitive în relaționarea cu mediul social: de
toleranță, de responsabilitate, de solidaritate;
Conținuturile educației fizice au o influență benefică și asupra
personalității elevilor, asupra educării trăsăturilor pozitive de caracter. În
cadrul lecțiilor de educație fizică pot apărea manifestări de individualism,
egoism, reacții negative față de arbitraj, agresivitate, față de aceste
manifestări profesorul trebuie să ia atitudine și să găsească metode
educative care să le combată (convingerea, dezaprobarea, exemplul) și
mijloace de sancționare. În lecții trebuie cultivate trăsăturile pozitive și
găsite mijloace de recompensare.
5.asigurarea unei orientări școlare și profesionale optime în raport cu
aspirațiile și aptitudinile elevilor;
6.formarea capacităților și a motivațiilor necesare învățării în condițiile
unei societăți în schimbare;
Obiective cadru :
Întreținerea și îmbunătățirea stării de sănătate conform
particularităților de vârstă și de sex ale elevilor; acest obiectiv
vizează educarea atitudinii de responsabilitate față de propria
sănătate și dezvoltare, adoptarea unui regim igienic, utilizarea
factorilor naturali de călire;
Dezvoltarea capacității motrice generale a elevilor necesare
desfășurării activităților în mediul natural și social; la sfârșitul
ciclului gimnazial elevul trebuie să adopte reflex o postură corectă a
corpului în orice situație, să rezolve eficient solicitările motrice
impuse de practicarea exercițiilor fizice cât și a activităților
cotidiene;
Asimilarea procedeelor tehnice și acțiunilor tactice specifice
practicării diferitelor sporturi de către elevi, în școală și în afara
acesteia; la sfârșitul acestui ciclu elevul să posede capacitatea de a
practica în școală și independent, ramurile și probele sportive
însușite, în întreceri, concursuri respectând regulamentele oficiale;
Dezvoltarea trăsăturilor de personalitate favorabile integrării
sociale; se impune formarea prin mijloace specifice a atitudinilor,
competențelor de integrare în grup, de a lucra în echipă, de a
respecta regulile, respectul față de cel mai bun;
Obiective de referință : derivate din obiectivele cadru și definesc
rezultatele așteptate în urma procesului didactic.
Obiectivele și exemplele de activități de învățare ( repere de concepere,
organizare și desfășurare a lecțiilor) sunt diferențiate pe clase.
3.5.2. Conținuturile instruirii , mijloace de realizare a obiectivelor,
sunt minimale și obligatorii, corespunzând trunchiului comun:
Calități motrice de bază: viteză, îndemânare, forța, rezistența;
Deprinderi motrice de bază, aplicativ-utilitare și sportive:
MERSUL: deprindere motrică de bază, structurat din mișcări care se
succed ciclic și reprezintă forma de bază pentru deplasare. În ciclul
gimnazial se utilizează variantele de mers, care urmăresc atât dezvoltarea
musculaturii membrelor inferioare cât și prevenirea și corectarea unor
atitudini deficiente. Este prezent în lecția de educație fizică, în toate
momentele ei.
ALERGAREA: deprindere motrică de bază, reprezintă o modalitate
de locomoție mai rapidă, are tot o structură ciclică fără sprijin bilateral. Este
un mijloc eficace pentru antrenarea aparatului cardio-vascular și respirator.
În ciclul gimnazial se urmărește consolidarea alergării prin utilizarea
diferitelor variante, ținând cont și de obiectivele pe care le urmărim.
Dacă elementele din școala alergării nu au fost însușite în ciclul
primar, se vor realiza în clasa a – V – a, ca apoi, până în clasa a-VIII-a să se
consolideze.
SĂRITURA: deprindere motrică de bază, constă în desprinderea
corpului de sol prin propulsie, efectuând un zbor ce poate avea traiectorii
diferite. Săritura are următoarele faze: elan, bătaie, zbor și aterizare. Ca
deprindere motrică de bază, săritura are mai multe variante, care se
consolidează în ciclul gimnazial: săritura liberă de pe loc cu desprindere pe
două picioare sau de pe un picior, în lungime, înălțime; sărituri peste
obstacole joase; săritură în adâncime; sărituri la coardă;
ARUNCAREA ȘI PRINDEREA: două deprinderi motrice de bază
care trebuie abordate împreună, întrucât cea dea a doua nu se poate realiza
decât dacă există prima. Aceste deprinderi au mare aplicativitate în
sociomotricitatea omului. Obiectele care pot fi aruncate sunt: bulgări de
zăpadă, conuri de brad, mingi de diferite dimensiuni și greutăți, cercuri,
bastoane;
În ciclul gimnazial se formează abilitatea de a arunca cu ambele mâini,
utilizând cele trei tipuri de aruncare: azvârlire, împingere și lansare. Se
aruncă la distanță, la ținta fixă și se consolidează aruncările și prinderile fie
pe perechi fie la perete.
Atletismul, ca disciplină sportivă cuprinde mai multe ramuri:
alergări, sărituri, aruncări, care la rândul lor au anumite probe.
Înainte de însușirea diferitelor probe atletice, elevul își va însuși
elementele din școala mersului, alergării, săriturii și aruncării.
Probele atletice care se învață în gimnaziu sunt:
-alergarea de viteză: startul de jos și lansarea din start; pasul alergător de
accelerare; pasul lansat de viteză; alergarea în turnantă;
-alergarea de rezistență: startul din picioare și lansarea din start; pasul
lansat de semifond; alergarea în pluton; alergare pe teren variat;
-alergarea peste obstacole ( cl. A – VIII- a): atacul obstacolului; ritmul
pașilor între obstacole;
-săritura în lungime cu 1 ½ pași: etalonarea pașilor; bătaia și desprinderea
în zonă precizată; structura pașilor în aer și aterizarea;
-săritura în înălțime prin pășire (cl. a- VI-VII-VIII-a): fazele săriturii;
-săritura în înălțime cu rostogolire ventrală (cl. a- VII-VIII-a):etalonarea
elanului; bătaia și desprinderea; acțiunile specifice zborului și aterizării;
-aruncarea mingii de oină: de pe loc (cl. a- V- VI-a); cu elan la distanță
(cl. a-VI-VII-VIII-a ): elanul ; blocarea; mișcarea brațului; traiectoria
optimă;
Alergări:
Ordinea în care se abordează însușirea acestei ramuri atletice este
următoarea:
-pasul lansat în tempo uniform și moderat și startul de sus;
-pasul alergător de accelerare;
-startul de jos și lansarea de la start;
-pasul lansat de viteză;
-sosirea;
-alergarea pe teren variat;
-alergarea peste obstacole;
Sărituri:
Săritura în lungime cu 1 ½ pași:
Săritura în înălțime prin pășire:
Aruncări:
Aruncarea mingii de oină la distanță:
Gimnastica de bază și artistică:
Gimnastica, ca formă de practicare a exercițiului fizic și ca disciplină
sportivă dispune de o multitudine de mijloace, diferit utilizate în funcție de
obiectivele urmărite. Gimnastica cuprinde mai multe ramuri din care s-au
extras conținuturile procesului instructiv-educativ în E.F., acestea fiind:
gimnastica formativă (gimnastica de bază și igienică); gimnastica de
performanță (gimnastica artistică, gimnastica ritmică-sportivă, gimnastica
acrobatică și gimnastica aerobică).
În gimnaziu se utilizează în principal mijloacele gimnasticii de bază
și unele mijloace ale gimnasticii de performanță, mijloace pe care le vom
trece în revistă în acest curs:
Capacitatea de organizare : exercițiile de front și formații din mers și
deplasare;
Dezvoltare fizică armonioasă :
Obiective:
-prelucrarea analitică și selectivă a aparatului locomotor;
-mobilitate și stabilitate musculară;
-atitudine corporală corectă globală și segmentară;
-reflexul de postură;
-educarea actului respirator;
-solicitări cardio-vasculare în eforturi diferite, variabile;
Mijloace utilizate:
Deprinderi aplicativ-utilitare:
Târârea; Cățărare-escaladare ; Tracțiune-împingere; Ridicare–
transport de greutăți; Echilibru;
3.5.3. Standardele curriculare de performanță
3.5.4. FORME DE ORGANIZARE ALE ACTIVITĂȚII:
•LECȚIA DE EDUCAȚIE FIZICĂ- trunchi comun;
•Aprofundarea;
•Extensia;
•Opționalul;
•Ansamblul sportiv, activitate de tip extracurricular; se acordă o oră
pentru fiecare grupă constituită pe ramură de sport; se desfășoară pe
specificul antrenamentului sportiv; se realizează document specifice
pentru această activitate;
•plimbări, excursii;
•serbări și demonstrații sportive;
•competiții sportive.
La ora actuală, la nivelul ciclului gimnazial, clasele V-VII, au
prevăzute în planul-cadru 2 ore de educație fizică, iar clasa a –VIII-a o oră,
cu posibilitatea acordării opționalului.
PROGRAMA pentru disciplina opțională cuprinde:
ARGUMENT:
OBIECTIV CADRU:
Obiective de referință și exemple de activități de învățare ,
CONȚINUTURI;
EVALUAREA;
BIBLIOGRAFIE;
3.6. Precizări privind proiectarea demersului didactic
Predarea reprezintă activitatea profesorului de organizare și
conducere a ofertelor de învățare, iar pentru ca aceasta să fie cât mai
eficientă el este pus în situația de a realiza o acțiune de anticipare și
pregătire. Aceste acțiuni cuprind: planificare, programare și concretizare și
definesc noțiunea de proiectare.
Documente de proiectare:
•Eșalonarea anuală a unităților de învățare;
•Plan calendaristic;
•Proiectarea unității de învățare;
În cadrul “Ghidului metodologic” sunt precizate modalitățile de
distribuire a lecțiilor în cadrul unităților de învățare, astfel pentru clasa a –
VII- a distingem:
NR.
CR
TUNITATEA DE ÎNVĂȚARE NUMĂR LECȚII
SEM.I- 28 oreSEM. II- 40 ore
1.Dezvoltarea vitezei 3-
2.Dezvoltarea rezistenței 33
3.Dezvoltarea forței 510
4.Dezvoltarea îndemânării -5
5.Alergarea de viteză 8-
6.Alergarea de rezistență 910
7.Aruncarea mingii de oină 6-
8.Săritură la un aparat de
gimnastică96
9.Joc sportiv 1320
10.Jocuri recreative 7-
11.Gimnastica acrobatică -14
12.Deprinderi aplicativ- util. -5
13.Săritura în lungime cu elan -7
PLANUL CALENDARISTIC
-un document administrativ care personalizează conținutul
programei, realizând corelația dintre obiectivele de referință și elementele
de conținut, aceste fiind adecvate condițiilor concrete ale școlii.
-Într-o lecție se pot aborda două, trei , unități de învățare.
Structura planului calendaristic:
Exemplu:
Unitatea școlară:
PLAN CALENDARISTIC clasa a –V – a
Anul școlar: 2001- 2002, semestrul II
-La elaborarea unităților de învățare se precizează: denumirea,
clasa numărul de lecții; în final se evaluează;
-Exemplu:
În proiectarea unităților de învățare se urmăresc cele patru etape de realizare
a demersului didactic și anume:
Ce voi face?
Cu ce voi face?
Cum voi face?
Cum voi ști dacă am realizat ceea ce am dorit?
3.7. Aspecte ale evaluării la nivelul ciclului gimnazial
În ciclul gimnazial sistemul de evaluare reprezintă pentru
profesor o ofertă din care acesta poate stabili conform condițiilor
concrete din unitatea lui, propriul sistem de evaluare, respectând
cerințele minimale.
Profesorul trebuie s ă stabilească:
1.Numărul total de probe de control la care vor fi evaluați elevii și
repartizarea lor de-a lungul celor două semestre.
2.Să elaboreze grilele proprii de notare ( pentru notele 6- 10) pentru
probele măsurabile.
3.Să stabilească criteriile de apreciere și notare pentru probele de
control din sistemul național care nu sunt măsurabile.
4.Să prezinte elevilor fiecărei clase sistemul de evaluare conceput.
În ciclul gimnazial, elevul va susține:
Sistemul național școlar de evaluare prevede bareme minimale
echivalente calificativului suficient și notei 5.
La gimnastică și joc sportiv sistemul național prevede variante de
probe: notate cu 8, pentru elemente izolate, 9, pentru legări de 2-3
elemente/procedee , 10, pentru exercițiu/ joc bilateral.
În afara probelor prevăzute în sistemul național , profesorul poate
recurge la evaluări curente; sistemul de evaluare va fi adus la cunoștință
tuturor elevilor.
Fișa individuală va fi folosită pentru înregistrarea rezultatelor și
notelor obținute de elevi la probele de control.
Variante de probe:
FORȚA:
Forța la nivelul musculaturii brațelor:
1-2 evaluări la forță
1-2 evaluări la
atletism
1 evaluare gimnastică
1 evaluare la joc
sportiv
Flotări
Tracțiuni
din
atârnat
Tracțiuni
pe bancă
Forța la nivelul musculaturii abdominale:
Forța la nivelul musculaturii spatelui:
Forța la nivelul musculaturii membrelor inferioare:
VITEZA: Naveta 5X10 m
Ridicarea
trunchiului
din culcat
dorsal 30”
Ridicarea
picioarelor
din culcat
dorsal 30”
Ridicarea
trunchiului
din facial
dorsal 30”
Ridicarea
bazinului
din așezat
30”
Săritura în
lungime de
pe loc
Săritura
peste
banca de
gimnastică
ATLETISM
Alergări:
Sărituri:
Aruncări: aruncarea mingii de oină la distanță
GIMNASTICĂ
Acrobatică și sărituri:
A.V. 50 m
cu start de
jos
A.R.
600/800 m;
800/1000 m
Săritura în
lungime cu
elan cu
1 ½ pași
Săritura în
înălțime cu
pășire
Elemente
acrobatice
izolate
Exercițiu
la sol
Sărituri la
un aparat
JOC SPORTIV:
RECOMANDĂRI:
Forța se evaluează de 2 ori pe an sub forma a două cupluri de forță, a
câte 2 probe vizând segmente diferite în funcție de opțiunile elevilor;
pentru schema orară cu 1 oră, se evaluează un cuplu de probe;
Viteza, ca aptitudine se poate testa prin alergarea de viteză – proba
atletică, 50 m, iar din lipsă de spațiu se folosește naveta : 5x 10 m;
Din celelalte probe atletice elevul optează pentru una; la schema cu o
oră, se renunță la o probă;
La gimnastică, conform opțiunii, elevii vor primii o notă pentru una din
variante:
-gimnastică acrobatică;
-sărituri la aparat;
-acrobatică și sărituri cumulat;
la jocuri, conform opțiunii profesorului, se evaluează un joc sau două;
elevii, pe parcursul unui an primesc 6 note, iar cei cu o oră, 4 note astfel:
2 note pentru forță, respectiv 1 notă;
1 notă pentru AV. sau naveta;
1 notă pentru altă probă atletică; 1 notă pentru probele atletice
1 notă pentru gimnastica cu variantele expuse;
1 notă la jocul sportiv;
3.8. Recomandări referitoare la realizarea lecției de educație
fizică la ciclul gimnazial
– este forma de bază a organizării demersului didactic, ea asigură cadrul
cel mai propice pentru desfășurarea activității de predare-învățare;
-structura lecție se menține, cu specificarea utilizării termenului de
situație de instruire; influențarea dezvoltării fizice se poate constitui ca
unitate de învățare distinctă (cl. V- VI), fie ca situație de instruire
prevăzută în fiecare lecție; dezvoltarea calităților motrice poate constitui
unitate de învățare (aptitudini de bază , de regulă F. sau R. și combinate:
V./Î.și F/R.) sau poate fi situație de învățare;
Procedee
tehnice
izolate
Structuri
tehnico-
tactice
Joc
bilateral
-fiecare lecție, ca secvență a unității de învățare, este independentă având
acele obiective operaționale care o personalizează; este nevoie să
folosim și astfel de obiective pentru că lucrăm cu colective eterogene și
astfel după cerințele actuale trebuie să asigurăm elevilor trasee
individuale de pregătire, automat și evaluarea va fi realizată pe opțiuni.
-Pentru a respecta principiul fundamental al reformei:” parcurgerea în
lecții a traseelor individuale de pregătire se impune ca profesorul să
găsească soluțiile optime pentru a realiza sarcini de exersare diferențiate,
care să asigure însușirea temeinică a unor conținuturi fundamentale;
Lecția este o creație a profesorului, fiind în permanență ajutat și
“controlat” de către beneficiarii acestei acțiuni – elevii, a căror răspunsuri
trebuie să fie tot creative, pline de imaginație;
Capitolul 4. Educația fizică în învățământul liceal
Vârsta post pubertară sau adolescența, este caracterizată prin
maturizarea accentuată a organismului în ansamblu, astfel că în finalul
perioadei atinge dimensiunile și nivelul funcțional al adulților.
În primele clase de liceu, continuă manifestările caracteristice
perioadei anterioare atât pe plan somatic cât și funcțional. Avansul fetelor se
menține astfel ele ating cu 2-3 ani mai devreme ca băieții nivelul definitiv al
creșterii și dezvoltării. Băieții continuă procesul de creștere și dezvoltare,
astfel, în ultimele clase de liceu devin mai înalți și mai puternici decât fetele,
proces ce se continuă încetinit încă 6-8 ani după pubertate.
4.1. Particularități morfologice și funcționale
Creșterea și dezvoltarea sistemului osos
-ambele procese continuă, dar se accentuează procesul de îngroșare a
oaselor, de consolidare a scheletului și articulațiilor;
-procesul de osificare continuă până la 22-25 ani;
-mobilitatea articulației coloanei atinge maximum la începutul perioadei
post-pubertare, apoi stagnează sau scade;
-înălțimea crește pe seama alungirii trunchiului;
-greutatea crește cu 1-2kg/an, rol important regimul alimentar;
Creșterea și dezvoltarea sistemului muscular
-se îngroașă fibrele musculare, iar la fete profilul anatomic este întregit
de un strat de țesut adipos subcutanat;
-tonusul muscular și capacitatea de rezistență la efort static cresc;
-forța musculaturii băieților deși mai mare decât a fetelor, nu atinge încă
valorile adultului;
-fetele în această perioadă ajung la nivelul maxim al indicelui de forță;
Creșterea și dezvoltarea aparatului cardio-vascular
-între 15-19 ani greutatea inimii se dublează, la 16 ani greutatea ei fiind
egală la fete și băieți;
-lumenul vaselor crește ușor, atingând dimensiunile adultului;
-se dezvoltă și vasele periferice;
-capacitatea funcțională se îmbunătățește, T.A. și F.C. au valori apropiate
cu cele ale adultului;
Creșterea și dezvoltarea aparatului respirator
-în primii ani de liceu, aparatul respirator are parametrii anatomici
apropiați de cei ai adultului, dar din punct de vedere funcțional este încă
în dezvoltare;
-sub aspect morfologic se lărgește cavitatea nazală, se dezvoltă laringele;
-F.R. este la fete de 20-22 respir/min. iar la băieți de 18-20 respir/min.;
-C.V. crește înălțimea și greutatea corporală, cu consolidarea
musculaturii toracelui;
-Consumul maxim de oxigen se ridică în mod considerabil;
Particularitățile sistemului nervos
-în adolescență crește masa creierului și se perfecționează funcțiile
acestuia;
-se dezvoltă legăturile dintre diferite zone ale cortexului;
-crește plasticitatea scoarței cerebrale, se perfecționează sistemele de
reglare corticală;
Particularitățile glandelor cu secreție internă
-timusul, glanda creșterii, se atrofiază în jurul vârstei de 15 ani;
-hipofiza exercită acțiuni de stimulare, care prin hormonii secretați
intensifică creșterea celulelor nervoase și producerea hormonilor
sexuali;
-epifiza ca și suprarenalele, stimulează activitatea glandelor sexuale și
pigmentarea pielii;
-la fete organele sexuale intră în funcțiune la 15-16 ani, iar la băieți la 17-
18 ani;
Particularitățile analizatorilor
-se află la nivelul funcțional apropiat de cel al adultului;
-acuitatea, finețea, forța discriminatorie a informației, condiționează
obținerea anumitor performanțe;
4.2. Particularitățile vieții psihice
-însușirile S.N.C., în primul rând, cele două procese nervoase
fundamentale: excitația și inhibiția, și cele trei caracteristici ale lor:
forța, mobilitatea și echilibrul, reprezintă o condiție naturală pentru
dezvoltarea psihică;
-pentru viața și munca omului activitatea senzorială, constituită din
senzații, percepții și reprezentări, este absolut necesară;
-în adolescență se dezvoltă vederea la distanță, capacitatea de percepere a
culorilor, se stabilizează câmpul optic și crește abilitatea de diferențiere
vizuală;
-la unii adolescenți poate apare miopia, care este de obicei caracteristică
pentru pubertate;
-în adolescență se dezvoltă acuitatea auditivă, tinerii sesizând cu ușurință
sunetele false; finețea auzului îi face să reproducă cu ușurință melodii
întregi;
-la adolescent se dezvoltă capacitatea de a sesiza substanțele după miros,
la fete fiind mai evoluat mirosul pentru flori și parfumuri;
-depășind gândirea concret-intuitivă, adolescentul este capabil de
raționamente abstracte, logice, pe baza lor construind ipoteze sau teorii;
-capacitatea de argumentare devine unul din instrumentele cele mai
utilizate ale gândirii; gândirea lor este independentă, nu acceptă ideile
altora;
-în adolescență se dezvoltă debitul verbal, fluența și flexibilitatea verbală;
se adoptă stilul propriu de iscălitură; vorbirea este mai nuanțată, plastică
deși mai pătrund în vorbire și expresii șablon, cuvinte parazite,
vulgarisme;
-la această vârstă se dezvoltă intens memoria logică, ceea ce îl ajută pe
tânăr să învețe cu eficiență crescută;
-viața afectivă a adolescenților este bogată, intensă și variată;
-acum se conturează și se cristalizează simțul identității, adolescentul
căutându-și în primul rând identitatea vocațională; depune eforturi
pentru autocunoașterea înclinațiilor, intereselor și aptitudinilor;
– în adolescență conștiința de sine, ca latură a Eu-lui, primește noi
dimensiuni;
În adolescență dezvoltarea psihică cunoaște cea mai amplă dinamică.
Procesul de formare a personalității se realizează printr-o permanentă
restructurare și reînnoire.
4.3. Particularitățile activității motrice
-se continua procesul de influențare a dezvoltării fizice corecte prin
mijloacele cunoscute;
-se dezvoltă coordonarea neuro- musculară și îndemânarea;
-băieții preferă practicarea globală a jocurilor sportive;
-fetele preferă exerciții ritmice pe muzică, fără eforturi mari;
-aptitudinile motrice se dezvoltă astfel : viteza se educă pe baza altor
aptitudini, în mod special pe baza forței; forța se dezvoltă utilizând
exerciții cu îngreuiere, încadrate în circuit; rezistența devine tot mai
accesibilă odată cu perfecționarea funcțiilor organismului, sunt suportate
eforturi de peste 3 min. și intensitate medie;
4.4 Finalitățile liceului propun formarea unui absolvent în măsură
să decidă asupra propriei cariere, să fie capabil să-și aleagă propriile trasee
de dezvoltare intelectuală și profesională pentru ca apoi să se integreze activ
în viața socială.
Liceul, ca învățământ secundar superior neobligatoriu trebuie să
asigure absolventului:
1)Formarea capacității elevilor de a reflecta asupra lumii, de a formula și
de a rezolva probleme pe baza relaționării cunoștințelor din diferite
domenii.
2)Valorizarea propriilor experiențe, în scopul unei orientări profesionale
optime pentru piața muncii și/sau pentru învățământul superior.
-în lecțiile de educație fizică , elevii sunt puși în ipostaze variate, în care
își dezvăluie capacitățile, trăsăturile intime ale personalității.
-Profesorul de educație fizică distinge existența caracteristicilor
individuale și îi încurajează pe elevi în dezvoltarea acestora.
3)Dezvoltarea capacității de integrare activă în grupuri diferite: familie,
mediu profesional, prieteni;
4)Dezvoltarea competențelor funcționale esențiale pentru reușita socială:
comunicare, gândire critică, luarea deciziilor, prelucrarea și utilizarea
contextuală a unor informații complexe;
5)Cultivarea expresivității și a sensibilității în scopul împlinirii personale
și a promovării unei vieți de calitate.
6)Formarea autonomiei morale;
Noutăți în proiectarea curriculară la nivelul liceului:
• Se acordă prioritate procesului de învățare și intereselor elevului;
•Centrarea demersurilor didactice pe formarea și dezvoltarea
competențelor de bază necesare pentru continuarea studiilor și integrarea
pe piața muncii;
•Diversificarea ofertei curriculare în conformitate cu filierele, profilurile
și specializările existente și crearea posibilității de a alege;
•Conceperea liceului ca furnizor de servicii educaționale determinând
elevul să-și aleagă propriul traseu de învățare;
• Profesorul, în acest context devine organizator, îndrumător al
experiențelor de învățare;
• Creșterea responsabilității liceului față de beneficiarii educației;
• Trecerea de la o cultură generală la o cultură funcțională ( specială);
La ora actuală liceul este structurat astfel:
FILIERĂ PROFIL SPECIALIZARE
TEORETICĂFILOLOGIE
ȘTIINȚE SOCIALE
MATEMATICĂ- INFORMATICĂ
ȘTIINȚE ALE NATURII
TEHNOLOGICĂTEHNICELECTRONICĂ ȘI AUTOMATIZĂRI
ELECTROTEHNIC
TELECOMUNICAȚII
MECANIC
LUCRĂRI PUBLICE – CONSTRUCȚII
TEXTILE – PIELĂRIE
RESURSE NATURALE
ȘI PROTECȚIA
MEDIULUICHIMIE INDUSTRIALĂ
PROTECȚIA MEDIULUI
SILVIC ȘI PRELUCRAREA LEMN
VETERINAR
AGRICOL ȘI AGROMONTAN
INDUSTRIE ALIMENTARĂ
SERVICIITURISM ȘI ALIMENTAȚIE PUBLI.
ECONOMIC, ADMINISTRATIV
POȘTA
VOCAȚIONALSPORTIV
ARTE VIZUALEARTE PLASTICE
ARHITECTURĂ
ARTE NUZICALE ȘI
DRAMATICEMUZICĂ
TEATRU
COREGRAFIE
MILITAR( M.Ap.N.MATEMATICĂ – INFORMATICĂ
MUZICĂ
MILITAR( M.I.)MATEMATICĂ – INFORMATICĂ
ȘTIINȚE SOCIALE
TEOLOGICORTODOX
CATOLIC
ADVENTIST
MUSULMAN
PENTICOSTAL
BAPTIST
UNITARIAN
REFORMAT
PEDAGOGICBibliotecar- documentarist, instructor-animator,
instructor pentru activit. extrașcolare, pedagog
școlar;
Forma actuală a liceului cuprinde următoarele cicluri curriculare:
•Ciclul de observare și orientare, cuprinde clasele a VII- a – a- IX-a și
urmărește orientarea în vederea optimizării opțiunii școlare și
profesionale:
-descoperirea de către elev a propriilor afinități, aspirații și valori în
scopul construirii unei imagini de sine pozitive;
-formarea capacității de analiză a setului de competențe dobândite prin
învățare în scopul orientării spre o anumită carieră profesională;
-dezvoltarea capacității de a comunica, inclusiv prin folosirea diferitelor
limbaje specializate;
-dezvoltarea gândirii autonome și a responsabilității față de integrarea în
mediul social;
•Ciclul de aprofundare, clasele a- X-a și a- XI- a și urmărește adâncirea
studiului în profilul și specializarea aleasă :
-dezvoltarea competențelor cognitive, ce permit relaționarea informațiilor
din domenii înrudite ale cunoașterii;
-dezvoltarea competențelor socio-culturale ce permit integrarea activă în
diferite grupuri sociale;
-formarea unei atitudini pozitive și responsabile față de acțiunile
personale cu impact asupra mediului social;
-exersarea imaginației și a creativității ca surse ale unei vieți personale și
sociale de calitate;
•Ciclul de specializare, clasele a- XII –a și a- XIII –a și urmărește
pregătirea în vederea integrării eficiente în învățământul universitar de
profil sau pe piața muncii:
-dobândirea încrederii în sine și crearea unei imagini pozitive asupra
reușitei personale;
-luarea unor decizii adecvate în contextul mobilității condițiilor sociale și
profesionale;
-înțelegerea și utilizarea modelelor de funcționare a societății și de
schimbare socială;
4.5. Structura curriculumului : componentele noilor programe se
structurează diferit la clasa a – IX- a, care va face parte din învățământul
obligatoriu, față de clasele a- X-a – a- XII (XIII) –a care vor constitui liceul.
Structura diferențiată pe filiere, profiluri și specializări precum și existența
mai multor planuri-cadru, conduc la modelarea unor licee cu personalitate
proprie.
Planul de învățământ pentru licee prevede pentru fiecare filieră,
profil, specializare și an de studiu un număr de ore în trunchiul comun și un
număr de ore pentru disciplinele opționale asigurate pe baza ofertei și la
decizia școlii. Pentru educație fizică mai sunt prevăzute și ore de ansamblu
sportiv, o oră pe săptămână pe o grupă constituită, care poate intra în norma
profesorului și se poate desfășura și sâmbăta.
Trecerea de la un plan – cadru generic la mai multe reprezintă trecerea
de la un învățământ obligatoriu la un învățământ axat pe opțiunea
elevului de a-și continua studiile .
TIPURI DE C.D.S.
♦OPȚIONALUL DE APROFUNDARE, derivat dintr-o disciplină
studiată în trunchiul comun, care urmărește aprofundarea
obiectivelor/competențelor din curriculum nucleu prin noi unități de
conținut;
♦OPȚIONALUL DE EXTINDERE, derivat dintr-o disciplină studiată
în trunchiul comun, care urmărește extinderea
obiectivelor/competențelor generale prin noi obiective de referință/
competențe specifice și noi conținuturi;
♦OPȚIONALUL CA DISCIPLINĂ NOUĂ, introduce noi obiecte de
studiu;
♦OPȚIONALUL INTEGRAT, introduce ca obiecte de studiu, noi
discipline structurate în jurul unei teme integratoare pentru o arie
curriculară sau pentru mai multe;
PROGRAMA PENTRU OPȚIONAL
PENTRU CLASA a-IX-a
ARGUMENTUL, ½- 1 pagină, se motivează cursul;
OBIECTIVE DE REFERINȚĂ , se formulează în așa fel încât să
exprime ce poate face elevul; pentru 1 oră/ săpt. – se formulează 5-6
obiective;
ACTIVITĂȚI DE ÎNVĂȚARE;
LISTA DE CONȚINUTURI;
MODALITĂȚI DE EVALUARE , tipuri de probe: scrise, orale,
practice, referate, proiecte (nu se includ probele ca atare);
Dacă opționalul se desfășoară pe mai mulți ani se formulează și
obiective cadru;
PENTRU CLASELE a- X-a – a-XII-a:
ARGUMENT, ½-1 pagină;
COMPETENȚE SPECIFICE, variază în funcție de tipul de opțional;
se formulează 6-8 competențe specifice, acestea trebuie corect formulate
pentru a defini rezultatele așteptate în urma instruirii;
CONȚINUT;
VALORI ȘI ATITUDINI;
SUGESTII METODOLOGICE , vor include tipuri de activități de
învățare și modalități de evaluare;
În cazul în care opționalul se desfășoară pe toată perioada liceului se
formulează și competențe generale.
Programa școlară, ca document curricular urmărește să sublinieze rolul
reglator al achizițiilor elevilor în plan formativ. Ea descrie oferta
educațională a unei anumite discipline pentru un parcurs școlar determinat.
La ora actuală se urmărește:
•focalizarea actului didactic pe achizițiile finale ale învățării;
•accentuarea dimensiunilor acționale în formarea personalității elevului;
•definirea clară a ofertei școlii în raport cu interesele și aptitudinile
elevului precum și cu așteptările societății;
În programa școlară sunt definite două categorii de competențe
(ansambluri structurate de cunoștințe și deprinderi dobândite prin învățare) :
generale, care se definesc pe obiect de studiu și se formează pe durata
întregului ciclu liceal; specifice, se deduc din cele generale și se formează pe
durata unui an școlar;
4.6. Precizări privind proiectarea demersului didactic:
-constă în anticiparea etapelor și acțiunilor concrete de realizarea predării
și presupune următoarele acțiuni: lectura personalizată a programei,
planificarea calendaristică, proiectarea secvențială (proiectarea unităților
de învățare);
Proiectarea didactică: acțiune continuă și unitară, vizând întregul
macrosistem, se realizează pe baza curriculei, a evaluării rezultatelor
anterioare și a situației existente;
– acțiunea de anticipare și pregătire a activității didactice și educative pe
baza unui sistem de operații concretizate în programe de instruire
diferențiate prin creșterea performanțelor.
Acest act include acțiunile de planificare, programare, concretizare.
Proiectarea curriculară are la baza triada: predare; învățare:
evaluare;
Proiectarea didactică, fiind o activitate anticipată trebuie direcționată
spre realizarea finalităților fiecărui ciclu.
Conceptul central al proiectării didactic este demersul didactic
personalizat, iar instrumentul acestuia este unitatea de învățare. Demersul
didactic exprimă dreptul profesorului de a lua decizii asupra modalităților pe
care le consideră optime în creșterea calității procesului de învățământ,
respectiv, răspunderea personală pentru a asigura elevilor un parcurs școlar
individualizat, în funcție de condiții și cerințe concrete.
4.7. Documente de proiectare:
EȘLONAREA ANUALĂ A UNITĂȚILOR DE ÎNVĂȚARE
-este un document prin care se concretizează o concepție privind
constituirea unităților de învățare, distribuirea lor din punct de
vedere al orelor alocate și posibilitățile unei evaluări eficiente și
personalizate.
-Distribuirea numărului de ore alocate unităților de învățare pe
un an și pe semestre, se face pe baza unei analize temeinice a
resurselor existente.
PLANIFICAREA CALENDARISTICĂ
-document administrativ, ce corelează în mod personalizat
elementele programei cu alocarea de timp considerată optimă de către un
profesor pe parcursul unui an.
-Etape de realizare a planificării:
realizarea asocierii dintre obiectivele de referință și conținuturi,
împărțirea în unități de învățare,
stabilirea succesiunii de parcurgere a unităților de învățare,
alocarea timpului necesar fiecărei unități.
Exemplu:
Unitatea de învățământ: Profesor:
Disciplina: Cl.: Nr. Ore:
Anul:
PLANIFICAREA CALENDARISTICĂ
Unitatea
de
învățareObiective de
referințăConținuturiNumăr de
ore alocateSăptămânaObs.
PROIECTAREA UNITĂȚII DE ÎNVĂȚARE
-Etapă a demersului didactic ce se concretizează în :
Proiectul unității de învățare cuprinde:
Unitatea de învățământ: Profesor:
Disciplina: Cl.: Nr. Ore:
Anul:
PROIECTUL UNITĂȚII DE ÎNVĂȚARE
Unitatea de învățare:
Nr. Ore alocate:
Conținuturi
detalieriObiective de
referință/competențe
specificeActivități
de învățareResurseEvaluare
Finalul fiecărei unități de învățare presupune evaluare sumativă.
În completarea rubricației, se urmărește corelarea elementelor celor
cinci coloane.
Proiectarea unității de învățare ca și proiectarea lecției parcurge
etapele cunoscute și prezentate în capitolele precedente.
Paralel cu proiectarea demersului didactic se realizează activitatea de
evaluare.
EVALUARE INIȚIALĂ
EVALUARE FORMATIVĂ
(CONTINUĂ)
EVALUARE SUMATIVĂ
(CUMULATIVĂ)
Tipuri de
evaluare
Fig. Tipuri de evaluare
Fig. Instrumente de evaluare
4.7.1. CLASA a- IX- a, aparține ciclului curricular de observare și
orientare și păstrează structura curriculumu-lui de la gimnaziu:
•notă de prezentare;
•obiective cadru;
•obiective de referință;
•exemple de activități de învățare;
•conținuturi;
INSTRUMENTE
DE EVALUARE
TRADIȚIONALE
SCRISE, ORALE,
PRACTICE
Observarea sistematică,
Investigația,
Proiectul,
Portofoliul,
Tema pentru casă,
Tema de lucru în clasă,
AUTOEVALUAREA
COMPLEMENTARE
SUGESTII PRIVIND PROIECTAREA DIDACTICĂ
Clasa a IX-a până în prezent a fost un început de treaptă școlară care
reunea elevii din medii diferite, din care cauză, educația fizică trebuia
abordată într-un mod mai special.
Documentele de proiectare sunt și ele diferite față de cele pentru
clasele a- X-a, a- XI- a și a – XII-a.
Profesorul va stabili unitățile de învățare abordate în funcție de
colectiv, de baza materiale și de asigurarea premiselor pentru a putea trece
mai ușor la un demers didactic în clasa a – X- a bazat pe oferte și opțiuni.
La clasa a- IX-a în trunchiul comun apar 2 ore de educație fizică pe
săptămână , dar se poate obține și o oră din curriculum la decizia școlii,
astfel asigurându-se o pregătire mai eficientă a elevilor. Proiectarea
didactică se realizează asemănător cu clasele a- VII-a și a- VIII-a,
formulându-se tot obiective cadru și de referință, abordându-se succesiv
unitățile de învățare și utilizându-se aceleași conținuturi; planificarea
aceasta liniară asigură o însușire cât de cât unitară a programei.
DOCUMENTE DE PROIECTARE .
EȘALONAREA ANUALĂ A UNITĂȚILOR DE ÎNVĂȚARE
Pentru elaborarea acestui document, profesorul pe baza analizei
resurselor umane și materiale, va stabili unitățile de învățare pe care le va
preda, numărul de ore alocat cât și caracterul lor: principal, secundar, astfel
putând asigura premisele necesare trecerii în clasa a- X-a la un demers
didactic bazat pe oferte și opțiuni.
Tabelul
NUMĂRUL DE LECȚII ALOCAT UNITĂȚILOR DE ÎNVĂȚARE-
CLASA a- IX-a
NR.
CRTCONȚINUTUR
IUNITATE DE
ÎNVĂȚARENr. de lecții pe unități de
învățare
PrincipaleSecundare
F.B.F.B.
1.CALITĂȚI
MOTRICEDezvoltarea V. –55
Dezvoltarea Î. –44
Dezvoltarea R. –55
Dezvoltarea forței
seg.–77
Dezvoltarea
calităților
combinate F/R1010–
2.
ATLETISMAl. V. 88–
Sărit. Lung. elan 99–
Al. R. 800/1000 m 12121111
Arunc. greutății 55–
Sărit în înălțime 66–
3.JOCURI
SPORTIVEBaschet 3636-19
Fotbal 3636–
Volei 363611-
4.GIMNASTICĂAcrobatică 1111–
Aerobică 9–
Sărituri la aparate 1011–
PLAN CALENDARISTIC – exemplu:
UNITATEA ȘCOLARĂ:
PROFESOR:
PLAN CALENDARISTIC- CLASA a- IX-a
Semestrul II Anul școlar 2001/2002
La nivelul obiectivelor de referință se trec doar codificările preluate
din programă.
PROIECTAREA UNITĂȚII DE ÎNVĂȚARE
Unitatea de învățare reprezintă o categorie de conținut din programa
școlară, proiectată în eșalonarea anuală.
La elaborarea ei se precizează:
Denumirea;
Obiectivul de referință căruia i se subordonează;
Precizarea clasei pentru care se elaborează și numărul de lecții
prevăzut;
Exemplu:
Proiectarea unității de învățare: săritura în înălțime, clasa a IX-a, anul
școlar 2001/2002, semestrul II:
Lec
.Competen
țe
specificeDetalieri de
conținutActivități de învățare ResurseEvaluare
12.2.Pas săltat Săr.cu
despr.pe vert.și
forfecare3x15m 3/4 fp
3×5-6 2/4-4/4 p15”
22.2.Săr.1-3p elan3x pe fiec pic
6x pe pic înd.fpStâlpi
groapă
32.2.Săr.cu apl.tr.pe
pic.atac10-12x 3-5p 3/4 p15”
B 0,70-0,90
F 0,60-0,75Stâlpi
groapă
42.2.Etalon.elan
3,5,9,11p2-3x f.dist.fp
8-10x 3/4 p15”Stâlpi
groapă
52.2.Săr.cu ridic.progr.a
ștachetei2xpe înălț.fp
B 0,75-1,05
F 0,65-1,00Stâlpi,
groapă
62.2.Întrecere2x4/4 pe înălț.fp Stâlpi,
groapăMăs.dist
Proiectarea unității de învățare: alergare de rezistență, clasa a IX-a, anul
școlar 2001/2002, semestrul II:
Lec
ț.Competențe
specificeDetalieri de
conținutActivități de învățare ResurseEvaluare
11.3Pas lansat de
semifond3x
50m2/4+50m3/4+50m2
/4 p40”Marcaje
21.3Startul de
sus,în pluton10x25m ¾ fp Marcaje
31.3St.de sus și
lansarea5x100m ¾ p60” Marcaje
41.3Alergare în
pluton1x1000m 2/4 fp Pistă
bac
51.3St.de sus și
lans. în pluton3x 50m ¾ + 400m 2/4 +
50m ¾ p90”Marcaje
61.3Pas lansat de
semifondB 2x400m ¾ p60”
F 2x200m ¾ p60”Marcaje
72.2Pas lansat de
semifondB 2x500m ¾ p60”
F 2x300m ¾ p60”Marcaje
82.2Al.pe teren
variatB 1x1500m fp
F 1x1000m fpParc,
curte
92.2Al.de duratăB 2×5’p90”
F 2×3’p90”Pistă
bac
102.2Al de duratăB 2×7’p120”
F 2×5’p120”Pistă
bac
112.2Al.de duratăB 1×10’ fp
F 1×8’ fpMarcaje
122.2Evaluare –
al.800/1000m1x4/4 fp Pistă,
cronom.F=4,50
B=4,50
Evaluarea
în învățământul liceal, elevul va susține:
1 evaluare la
forță
1 evaluare la
gimnastică
1 evaluare la
atletism
1 evaluare la
joc sportiv
Programarea evaluărilor se face în funcție de condițiile de
desfășurare a procesului instructiv- educativ.
VARIANTE DE PROBE CLASA a- IX-a
FORȚA
Forța musculaturii brațelor
Forța musculaturii abdominale:
Forța musculaturii membrelor inferioare:
TRACȚIUNI DIN
ATÂRNAT
FLOTĂRI CU
PICIOARELE SPRIJIN
PE BANCĂ
FLOTĂRI CU MÂINILE
SPRIJINITE PE BANCĂ
RIDICAREA
BĂNCII CU 2
MÂINI DE LA
PIEPT
RIDICAREA
SIMULTANĂ A TR. ȘI
PICIOARELOR
DIN ATÂRNAT,
RIDICAREA G. LA
PT.
FANDĂRI LATERALE
TREI SĂRITURI ÎN
LUNGIME DE PE LOC,
SUCCESIVE
SĂRITURI PESTE BANCĂ
DE GIMNASTICĂ
ÎMPINGERI PE UN
PICIOR SPRIJINIT
PE SCARA FIXĂ
Calitatea motrică , forța, se evaluează prin cuplu de două probe
vizând segmente diferite, conform opțiunii elevilor. Fiecare probă se
notează separat iar în catalog se trece media rezultată din cele două note.
VITEZA: NAVETA 5×10 m
REZISTENȚA : NAVETA : 16 x 50m –f; 20 x 50m- b;
Celelalte probe sunt aceleași ca și la clasa a –VIII-a
Distribuirea probelor de evaluare pe semestre este la latitudinea
profesorului. La probele din sistemul național se adaugă și probe de
evaluare curentă.
Sistemul național de evaluare dă baremele minimale,
corespunzătoare notei 5, fiecare profesor fiind nevoit să-și realizeze
propriile scale de notare în funcție de particularitățile elevilor săi. Pentru
probele care nu sunt măsurabile trebuie elaborate criterii concrete și aduse la
cunoștința elevilor.
4.7.2. Clasa a-X-a și a-XI-a fac parte din ciclul curricular de
aprofundare, iar demersul didactic se centrează pe formarea și dezvoltarea
competențelor specifice. La acest nivel profesorul își va centra activitatea pe
rolurile sale de organizator , mediator și de consilier curricular.
În programa școlară sunt definite două categorii de competențe:
generale, care se formează pe durata întregului ciclu liceal; specifice, se
deduc din cele generale și se formează pe durata unui an școlar;
Pentru clasa a-X-a, la toate profilurile și specializările, planul de
învățământ prevede două ore în trunchiul comun. La clasa a-X-a se
urmărește ca finalitate realizarea unor competențe specifice iar activitatea se
organizează încă de la trunchiul comun pe baza criteriului ofertei liceului și
opțiunii elevilor.
Competențele specifice sunt ansambluri de cunoștințe, priceperi,
deprinderi și tehnici, dobândite pe parcursul procesului de instruire.
În situația în care, la oferta profesorului toți elevii optează pentru o singură
ramură/ probă sportivă, procesul didactic conține acea probă, iar activitatea
se desfășoară concomitent pe cel puțin două grupe valorice, în spații diferite.
Oferta școlii va cuprinde și conținuturile obligatorii care corespund probelor
de evaluare prevăzute pentru semestrul respectiv.
Față de conținuturile prevăzute în programă și S.N.Ev., elevii clasei
a-X-a vor trebui să dovedească următoarele competențe:
-să efectueze corect o structură tehnico-tactică din jocul sportiv ales și
să realizeze joc bilateral pe terenuri și cu efective reduse, respectând
regulamentul de joc.
-să stăpânească tehnica unei probe atletice și să concureze la întrecerile
organizate în lecții sau alte activități;
-să poată realiza cerințele tehnice la una din ramurile gimnasticii;
-să manifeste indici de forță la nivelul a două segmente musculare
diferite;
Proiectarea didactică pentru orele din trunchiul comun trebuie să țină seama
de următoarele elemente:
-existența sălilor de sport în majoritatea liceelor;
-se înlocuiește planificarea liniară bazată pe sisteme de lecții cu ciclurile
tematice care cuprind toate probele / ramurile sportive;
-obiectivele operaționale ale temei se înlocuiesc cu competențe derivate
ale ciclului tematic;
-demersul didactic se poate realiza pe grupe, având o temă principală și
una secundară sau cu toată clasa deodată;
-repartizarea unităților de învățare i se face pe trei etape: etapa I toamna,
etapa II, iarna, etapa III, primăvara-vara;
-exersarea probei opționale din ciclul tematic se face pe durata a 20-25 de
min. utilizând un conținut variat iar pentru proba secundară se alocă 10-
15 min.;
ETAPA I : ciclul tematic este rezervat atletismului, oferta optima
fiind de 3-4 probe. Numărul de lecții alocate atletismului: 13
Tema secundară, este cea de joc sportiv și îi revine o durată de 10-15 min.
La nivelul clasei a-X-a dezvoltarea aptitudinilor motrice se realizează pe
două căi:
-sub raport de influențare;
-sub aspect de dezvoltare, atribuindu-se un timp relativ apropiat de
timpul alocat ciclului tematic principal;
ETAPA II: coincide cu perioada timpului nefavorabil și a perioadei de
iarnă. În această etapă există două cicluri tematice: cel de gimnastică, 28
min. și cel de forță, 12-14 min.
ETAPA III : ciclul tematic este rezervat jocului sportiv iar a doua temă
pentru întreaga clasă, alergarea de rezistență pe distanțe standard.
Tabelul
NUMĂRUL DE LECȚII ALOCAT UNITĂȚILOR DE ÎNVĂȚARE-
CLASA a- X-a
NR
CONȚINUTUR
IUNITATE DE
ÎNVĂȚARENr. de lecții pe unități de
învățare
PrincipaleSecundare
F.B.F.B.
1.
CALITĂȚI
MOTRICEDezvoltarea V. –55
Dezvoltarea Î. –44
Dezvoltarea R. –88
Dezvoltarea F. 111166
Dezvoltarea calități
combinate F/R99–
2.
ATLETISMAl. V. 1313–
Sărit. Lung. elan 1313–
Al. R. –1919
Arunc. greutății 1313–
Al. garduri 1313–
3.
JOCURI
SPORTIVEBaschet 29 291728
Fotbal 29 291728
Volei, Badminton 29 291728
4.
GIMNASTICĂAcrobatică 1111–
Aerobică 9–
Sărituri la aparate 1011–
EVALUAREA CLASA a-X-a
FORȚA
Forța la nivelul musculaturii brațelor:
Forța la nivelul musculaturii abdominale:
Forța la nivelul musculaturii spatelui:
Forța la nivelul musculaturii membrelor inferioare:
VITEZA: NAVETA: 5×10 m;Flotări cu
desprindere de pe sol
și lovirea palmelorFlotări cu sprijinul
mâinilor pe bancăRidicarea băncii cu
două mâini de la
piept
Tracțiuni din
atârnat
Coborârea și
ridicarea
trunchiului din
așezat pe bancă
Ridicarea
trunchiului din
culcat dorsal cu
îngreuiere
Împingeri pe
un picior
Săritură pe
verticală din
ghemuit
Extensii ale
trunchiului din
culcat facial pe
bancă
Aruncarea
mingii din culcat
facial
Probele atletice sunt aceleași ca la clasa a – IX – a doar la aruncări se
face aruncarea greutății.
GIMNASTICA de bază și sărituri:
JOC SPORTIV:
Aptitudinea motrică, forța, se evaluează prin cuplu de două probe,
fiecare probă se notează și se trece o singură notă(media).
Din probele atletice prevăzute, elevul va fi notat la o singură proba
pentru care a optat.
La gimnastică elevii vor fi evaluați astfel: fetele, pentru complex de
dezvoltare pe fond muzical, băieții la sărituri .
La jocurile sportive se acordă o notă, elevul optând pentru varianta
dorită.
La probele din sistem se pot adăuga și probe de verificare
curentă.
4.7.3. CLASA a- XI-a
Proiectarea didactică este asemănătoare cu cea de la clasa a- X-a,
doar că aici, apar două situații diferite și anume clase cu două ore în
trunchiul comun, la liceele cu filiere teoretice și clase cu o oră, cele de la
liceele cu filieră tehnologică.
FORȚA
Forța la nivelul musculaturii abdominale:
Complex de
dezvoltare
fizică
Sărituri la
un aparat de
gimnastică
Structură tehnico-
tactică
Joc bilateral
Forța la nivelul musculaturii membrelor inferioare:
VITEZA:NAVETA: 5×10 m
Variantele de probe atletice sunt aceleași ca și la clasa a – X – a.
La atletism elevii vor fi apreciați cu o notă fiind evaluați :
-băieții: la triatlon, 3 probe din 4; nota este media celor 3 probe;
-fetele: la 1 probă pentru care optează din cele 4;
Variantele la gimnastică și joc sportiv sunt aceleași ca și la clasa a – X – a.
Pentru jocurile sportive se acordă o singură notă, elevii putând să opteze
pentru o variantă sau alta:
-structură, pentru nota 9; joc bilateral, nota 10
Tabelul
NUMĂRUL DE LECȚII ALOCAT UNITĂȚILOR DE ÎNVĂȚARE-
CLASA a- XI-a
NR
.
CR
TCONȚINUTURI UNITATE DE
ÎNVĂȚARENr. de lecții pe unități de
învățare
PrincipaleSecundare
F.B.F.B.
1.
CALITĂȚI
MOTRICEDezvoltarea V. –44
Dezvoltarea Î. –-
Dezvoltarea R. –55
Dezvoltarea F. –33
Dezvoltarea calități
combinate F/R88–
RIDICAREA G. LA PT.
CU ÎNGREUIERE, LA
SCARA FIXĂ
RIDICAREA
PICIOARELOR ÎNTINSE
DIN ATÂRNAT
TRIPLU SALT DE PE
LOC
SĂRITURI PE
VERTICALĂ DIN
GHEMUIT
2.
ATLETISMAl. V. 99–
Sărit. Lung. elan 99–
Al. R. 800/1000 m –1414
Arunc. greutății 99–
Al. garduri 99–
3.
JOCURI
SPORTIVEBaschet 10101919
Fotbal 10101919
Volei, Badminton 10101919
4.
GIMNASTICĂAcrobatică 55–
Aerobică 5–
Sărituri la aparate 55–
Tabel ul
NUMĂRUL DE LECȚII ALOCAT UNITĂȚILOR DE ÎNVĂȚARE-
CLASA a- XII-a
NR.
CRT.UNITATEA DE
ÎNVĂȚARENr.de lecții alocat ca unitate de
învățare PRECIZĂRI
PrincipalăSecundară
F.B.F.B.
1.Dezvoltarea forței
segmentare în
regim de
rezistență;
Viteză,
îndemânare6
-6
67
-7
-3 teme- pregătire
frontală de forță cu
ex. analitice;
6 teme, circuit comun
F-B;
4 teme preg. dif.
Se vor utiliza
mijloace din jocuri;
2.Atletism:
Al. de viteză
Sărit. în lungime
Aruncarea greut.
Alergarea de
rezist.
800/1000 m9
7-
79
6-
6Corespunzător
ciclului tematic,
instruirea se
realizează pe grupe
de opțiuni;
Nu se constituie
unitate deînvățare,
dar va fi prezentă ca
situație de învățare;
în sem.II devine
unitate de învățare
și se evaluează;
3.Gimnastică:
Sărituri la
aparate
Complex de
dezvoltare fizică
pe fond muzical,
sau acrobatică;5
74
–
–
-Pe grupe de opțiuni
în funcție de
aparatele existente;
2-3 lecții pentru
învățarea complex.;
7-8 lecții pentru
exersare;
1-2 lecții pentru
evaluare;
4.Jocuri sportive:14141717Corespunzător
ofertei ciclului
tematic pe grupe de
opțiuni;
5.Pregătire fizică și tehnică specifică probelor de la concursul de bacalaureat–77Periodic, pe grupe sau individual ca situație de instruire din lecție;
Capitolul 5. Educația fizică în învățământul profesional
– Școala de arte și meserii
5.1. FINALITĂȚI EDUCAȚIONALE
În conformitate cu prevederile programului PHARE, a Legii
Învățământului și strategiei de dezvoltare a învățământului profesional,
noua programă reglementează predarea educației fizice în învățământul
profesional.
Prin modul de concepere a conținutului programei școlare se
urmărește ca învățământul profesional să capete un puternic caracter
formativ prin organizarea unui proces didactic axat pe activități practice,
contribuind în acest mod la realizarea idealului educațional al
învățământu1ui românesc.
Prin parcurgerea programei școlare, în cei 3 ani de studiu, se
preconizează realizarea următoarelor finalități instructiv – educative:
– obișnuința de a folosi echipamentul specific practicării exercițiilor fizice în
condiții de igienă personală;
– formarea deprinderii de a amenaja și de a întreține spațiile în care se
practică exercițiile fizice atât în cadrul lecțiilor, cât și în afara acestora;
– menținerea unei atitudini corporale corecte (globală și segmentară) în acte
și acțiuni motrice cu caracter sportiv și profesional;
– folosirea factorilor naturali pentru realizarea clădirii organismului și
creșterii vigorii fizice in condiții de ocrotire a mediului;
– deținerea unei bune condiții fizice care să permită elevului realizarea
activității școlare, profesionale si extrașcolare în condiții de eficiență;
– valorificarea deprinderilor motrice de bază și specifice unor probe și
ramuri sportive în activități școlare, profesionale și extrașcolare;
– folosirea exercițiului fizic în vederea combaterii și prevenirii instalării
unor atitudini deficiente generate de activitatea profesională;
– creșterea obișnuinței de practicare independentă a exercițiilor fizice;
– capacitatea de a manifesta o conduită civilizată în cadrul grupului din care
face parte elevul, acționând în spiritul fairplay, al respectului pentru valorile
umane.
5.2. OBIECTIVE GENERALE
1. Favorizarea menținerii unei stări de sănătate optime și consolidarea
deprinderilor igienico-sanitare specifice practicării educației fizice și a
sportului.
2. Influențarea dezvoltării fizice corecte și armonioase a organismului
elevilor.
3. Menținerea unei bune condiții fizice prin dezvoltarea în continuare a
calităților motrice de bază, adaptate specificului familiilor ocupaționale
pentru care se pregătesc elevii.
4. Consolidarea deprinderilor motrice de bază și a celor specifice familiilor
ocupaționale și a unor ramuri de sport.
5. Formarea obișnuinței și practicarea sistematică a exercițiilor fizice.
6. Contribuția la formarea personalității elevilor în spiritul demnității și
respectului pentru valorile umane, pentru desfășurarea unor activități utile,
aducătoare de bunuri materiale.
5.3. PRECIZĂRI METODICO-ORGANIZATORICE
Programa școlară este un document obligatoriu de aplicarea căreia
răspund profesorii de educație fizică și directorii unităților de învățământ. În
funcție de zona geografică, tradiții și baza materială existentă, pe lângă
conținutul menționat, în programă, pot fi predate și alte deprinderi ce aparțin
altor ramuri de sport, cum ar fi: oina, rugby, sporturi de iarnă, lupte sau
badminton.
Pentru a cunoaște nivelul de pregătire ale elevilor, la începutul anului
I, profesorul are obligația de a realiza o testare inițială, aplicând sistemul
național de evaluare și în funcție de rezultatele obținute își va concepe
documentele de proiectare a demersului didactic.
În dezvoltarea calităților motrice se va acționa atât cu mijloace
specifice, cât și nespecifice (aparținând diferitelor ramuri de sport). Pentru
realizarea acestui obiectiv, de regulă, nu se stabilesc teme de lecție,
acționarea asupra lor fiind permanentă.
Săriturile prevăzute la capitolul de atletism se vor realiza în funcție
de existenta gropii de sărituri. Acolo unde acesta nu există se va efectua
numai săritura în înălțime prin pășire, cu aterizare pe saltele de gimnastică.
Jocul sportiv poate fi unul singur pentru toată clasa, în cazul
handbalului și baschetului sau două jocuri la o clasă, de exemplu fotbal
băieți și handbal fete.
Săriturile din gimnastică prevăzute în programă sunt obligatorii în
măsura în care în școală există aparatele respective. Dacă acestea nu există
profesorul va opta pentru o săritură ce se poate efectua la aparatul existent.
În abordarea conținutului instruirii profesorul se va preocupa de
cunoașterea particularității ce privește solicitarea fizică a elevilor, potrivit
specificului activității profesionale și în funcție de aceasta să cuprindă în
exersare mijloace psiho-motrice care să faciliteze integrarea eficientă la
viitorul loc de muncă. În același scop, la terminarea școlii profesionale și de
ucenici, elevii trebuie să cunoască și să fie în măsură să aplice complexe de
exerciții cu caracter preventiv și compensator, segmentare și globale,
combătând în acest mod instalarea unor deficiențe fizice generate de
specificul meseriei practicate.
Din punct de vedere al solicitărilor fizice, familiile ocupaționale pe
baza cărora operează învățământul profesional din Phare VET se grupează
după gradul lor de dificultate în următoarele grupe:
GRUPA 1. Solicitări ușoare:
– electrotehnica;
– electronica, automatica, informare tehnologică industrială;
– tehnici audiovizuale și comunicații;
– comerț și servicii;
– finanțe, administrație, management;
– servicii și producție artizanale;
– sănătate și protecție socială.
GRUPA 2. Solicitări medii:
– mecanica și tehnologia materialelor;
– chimie industrială;
– industria alimentară;
– fabricarea produselor din lemn;
– industrie ușoară;
– alimentație publică;
– turism și activități conexe.
GRUPA 3. Solicitări dificile:
– construcții și lucrări publice;
– minerit si prelucrarea minereurilor;
– extracția și tratarea petrolului și gazelor;
– agricultura;
– transporturi;
-silvicultura și protecția mediului.
5.4. CONȚINUTUL PROCESULUI INSTRUCTIV-EDUCATIV
OBIECTIVECONȚINUT TEMATIC
AN IAN II AN III
CALITĂȚI
MOTRICE
VITEZA:
I. Dezvoltarea capac Vit.reacț.–gr.1
Vit.exec.-gr.2
Vit.rep.-gr.3Vit. Reacț .și depl.-
gr.1
Vit. reacț. și exec.-
gr.2Vit. sub toate form.
de manifestare cu
acc. pe cea specifică
fam .ocupaționale
OBIECTIVECONȚINUT TEMATIC
AN IAN II AN III
.de a efectua mișcări
cu ind. sup. de viteză;
II. Realizarea unor ind.
sup. de manifest. a
vitezei;
III. Menținerea unor
ind. sup .de
manifestare a vitezei.Vit. în regim de
îndemânare-
gr.1,2,3 Vit. exec. și repet.-
gr.3
Vit .în regim de
rezistență- gr.1,2,3Vit. în regim de forță
REZISTENȚA:
I,II,III. Dezvolt.capac.
organism. de a depune
eforturi de tip aerob,
anaerob și mixt. Rezist. gen.cu
pondere pe:
Efort.statice
prelung.-gr.1
Ef.de intens.
variabilă în
cond. de
concentrare a
atenției-gr.2
Rez. cardio-
respirat. la ef.
prelungite- gr.3Rezist. gen.cu
pondere pe:
Efort.statice prelung.-
gr.1
Ef.de intens. variabilă
în cond.de
concentrare a
atenției-gr.2
Rez. cardio-respirat.
la ef. prelungite- gr.3
Rez. în regim de
îndemânare- gr.1,2,3 Rez .generală
Rez.în regim de forță
FORȚA:
I,II. Realizarea unor
ind. sup. de dezv. a
forței tut. gr. muscul.;
III. Creșt .ind. forț.
gen. și spec. familiei
ocupaționale.Forța gen. cu
pondere pe:
Forța muscul.
trunch.-gr1
Forța membr.
inf.-gr.2
Forța membr.
Sup .și inf.-gr.3Forța gen. cu pondere
pe:
Forța muscul.
trunch.-gr1
Forța membr. inf.-
gr.2
Forța membr. sup. și
inf.-gr.3Forță generală
Forța specifică fam.
ocupaționale
ÎNDEMÂNARE:
I,II.Dezv.capac.de a
efect.acte motrice în
cond. variate;
III.Menținerea
capac.de a efectua acte
motr.în cond. variate Îndemânare
gen. cu pondere
pe:
Ambidextrie și
în regim de
viteză-gr.1,2
Echilibru în
cond.var. și
înd .în reg. de Îndemânare gen. cu
pondere pe:
Ambidextrie și în
regim de viteză-
gr.1,2
Înd. în regim de
rezist.-gr2
Înd. în regim de
forță-gr3Îndemânare generală
Înd. specifică fam.
ocupațion.
OBIECTIVECONȚINUT TEMATIC
AN IAN II AN III
rezist.-gr3Dezv.echilibr.-
gr.1,2,3
DEPRIND.
MOTRICE
ATLETISM:
I.Consolid. depr.din
„șc. alergăr”
II.Consol. depr. din„șc.
alergării,săriturii și
aruncării”;
I,II,III.Consol. unor
proced.tehn din alerg.,
sărit.și arunc. ALERGĂRI:
Elem. din „șc.
alergării”
Pas lansat de
semifond
Pas accelerat de
viteză
Startul de sus și
lansarea
Al.vit.50m
Al.rezist.800F
1000B
SĂRITURI:
Elem. din „șc.
săriturii”
Sărit. în lung.
cu elan 1 ½ p
ARUNCĂRI:
Elem. din „șc.
săriturii”
Arunc. greut.
de pe locALERGĂRI:
Elem. din „șc.
alergării”
Pas lansat de
semifond
Pas accelerat de
viteză
Startul de jos și
lansarea
Al.vit.50m
Al.rezist.800F 1000B
SĂRITURI:
Elem. din „șc.
săriturii”
Sărit. în lung. cu elan
1 ½ p
Sărit. în înălț prin
pășire
ARUNCĂRI:
Elem. din „șc.
săriturii”
Arunc. greut. din elanALERGĂRI:
Alergare pe teren
variat
Pas lansat de viteză
Al.vit.50m
Al.rezist.800F 1000B
SĂRITURI:
Sărit.în lung. cu elan
1 ½ p
Sărit. în înălț prin
pășire
ARUNCĂRI:
Arunc. greut. din elan
GIMNASTICA:
I,II.Realizarea
dezv.fiz.arm.a
întregului organism;
I,II.Form.unei ținute
corecte și
combat.instal unor
defic.fiz., generate de
spec activității;
I.Însușirea exec elem.
tehn. spec. gimnast.
acrob. și sărit. cu CAPAC.DE
ORG:
El. front și
form. de pe loc
și din depl
DEZV.FIZ.AR
M:
Compl.de ex.
pt.infl. select a
organismului
Ex. compensat.CAPAC.DE ORG:
El. de front și
formații
DEZV.FIZ.ARM:
Compl.de ex. pt.infl.
select a organismului
Ex. compensat.
DEPR.APL-UTIL:
Târâre cu
ajut.brațelorCAPAC.DE ORG:
El. de front și
formații
DEZV.FIZ.ARM:
Compl.de ex. pt.infl.
select a organismului
Ex. compensat.
DEPR.APL-UTIL:
Târâre cu transport de
obiecte
OBIECTIVECONȚINUT TEMATIC
AN IAN II AN III
sprijin peste aparate;
II. Îmbunăt. exec
elem .tehn. spec.
gimnast. acrob. și sărit.
cu sprijin peste
aparate;
III. Realiz. tonic și
troficității optime a
organ;
III. Combat.unor
deficiențe atât. gen. de
spec. activ.
profesională;
III. Consolid.ex. elem.
tehn. spec. gimnast.
acrob. și sărit. cu
sprijin peste aparate.DEPR.APL-
UTIL:
Târâre pe
antebr.și gen.
Cățărare la sc
fixă
Escaladarea
succesivă a
unor aparate
GIMN.ACROB
:
Podul de jos B
Podul de sus F
Stând pe cap B
Stând pe mâini
Rostog înainte
și înapoi din
dif. poz. iniț. și
finale
Roata laterală
SĂRITURI:
Sărit.în spr.
dep.peste caprăTârâre dorsal
Cățărare la frânghie
Escaladare succesivă
peste aparate
GIMN.ACROB:
Cumpăna
Stând pe omoplați
Stând pe cap B
Stând pe mâini
Legări de rostogoliri
Roata laterală
SĂRITURI:
Sărit. cu rostog. pe
lada așezată
longitudinal B
Sărit.cu sprijin pe
ladă urmat de cob.cu
ext.FCățărare la frânghie
Escaladarea succesivă
peste aparate
GIMN.ACROB:
Stând pe cap B
Stând pe mâini
Sărit. lungă peste
obstacol cu
rostogolire înainte
Roata laterală
SĂRITURI:
Sărit.în sp. dep.peste
lada așezată
longitudinal B
Sărit.cu rostog. pe
lada așezată
longitudinal F
JOCURI SPORTIVE:
I, II, III. Consolid.
proced. tehnico-tactice
de bază a jocului
predat;
I,II, III . Form. capac.
de a aplica proced.
tehnico-tactice în jocul
bilat.;
I,I, III. Form. sist. de
cunoșt. și depr.
necesare pract.
independ .a jocului
sportiv însușit.BASCHET:
Prind.și pasa
mingii cu 2
mâini de la
piept de pe loc,
din depl.
Oprirea 1 timp
Ar.la coș cu 1
mână de pe loc,
din dribl.
Marcajul și
demarcajul
Joc bilat.cu BASCHET:
Prind. și pasa mingii
cu 1,2 mâini din
deplasare
Dribl. cu mâna dr. și
stg. din deplasare
Oprirea 1 timp și
pivotarea
Ar.la coș din dribl.și
din săritură
Marcajul și
demarcajulBASCHET:
Pasa cu 2 mâini și cu
1 mână din depl.
Pasa cu pământul
Dribl.cu var. de ritm
Ar.la coș din alerg.și
din săritură
Marcajul și
demarcajul
Depășirea
Joc bilateral
OBIECTIVECONȚINUT TEMATIC
AN IAN II AN III
efect.dif.la 1
panou,cu efect
normal la 2
panouri
FOTBAL:
Lov.mingii cu
latul,șiretul de
pe loc,din
deplasare
Lov.mingii cu
capul de pe
loc,din sărit.
Preluarea și
cond.mingii
Protejarea
mingii
Marc.,demarcaj
Joc bilat.cu
dif.efective
HANDBAL:
Pasa din alrg.
între 2 juc.- în
același pl.
în adâncime,
oblic înainte
Dribl.simplu și
multiplu
Ar.la poartă din
alergare
Demarcaj față
de apăr.care se
repliază
Așez.în teren și
resp.post. în
cadrul sist.de
atac și apărare
Joc bilateralDepășirea
Joc bilateral
FOTBAL:
Lov.mingii cu
latul,șiretul din
deplasare
Lov.mingii cu capul
din deplasare,din
săritură
Preluarea și
cond.mingii printre
jal.
Repunerea mingii din
lateral
Marc.,demarcaj
Joc bilat.
HANDBAL:
Pasa din alrg. între 2-
3 juc.
Dribl.simplu și
multiplu- ambidextrie
Ar.la poartă din
săritură
Marcaj,demarc.
Așez.în teren și
resp.post. în cadrul
sist.de atac și apărare
6:0
Joc bilateralFOTBAL:
Lov.mingii cu
latul,șiretul din
deplasare
Lov.mingii cu capul
din depl., din săritură
Preluarea și
cond.mingii printre
jal.
Repunerea mingii din
lateral
Marc.,demarcaj
Joc bilateral
HANDBAL:
Pasa din alrg. între 2-
3 juc.
Dribl.simplu și
multiplu- ambidextrie
Ar.la poartă din
săritură
Marcaj,demarc.
Așez.în teren și
resp.post. în cadrul
sist.de atac și apărare
6:0
Joc bilateral
Cunoștințe teoretice:
oNorme privind protecția muncii în activitățile de educație fizică și sport
școlar;
oRolul și importanța practicării exercițiilor fizice;
oSistemul de cerințe prevăzut în Sistemul Național de evaluare;
oCunoașterea principalelor prevederi ale regulamentelor pe ramuri de
sport cuprinse în programă;
Prezentele cunoștințe vor transmise elevilor în mod eșalonat, prin forme și
modalități specifice, în cadrul activităților practice.
5.5. MODALITATI DE APLICARE A SISTEMULUI DE
EVALUARE:
Aptitudinea motrică, forță se evaluează printr-un cuplu de 2 probe
vizând segmente diferite, conform opțiunii elevului. Fiecare probă se
apreciază prin note. În catalog se înscrie media rezultată din cele două note.
La atletism elevii vor fi apreciați cu o notă în catalog reprezentând
media notelor obținute la evaluarea celor două probe din sistem. În situația
în care nu există spațiul necesar susținerii celor două probe de alergare
acestea se înlocuiesc cu navetele 5X10, și l6-20X50m.
La gimnastică elevii vor fi apreciați cu o notă în catalog pe baza
evaluării la una din probele prevăzute, pentru care a optat elevul.
Jocul sportiv se va evalua prin una din probele prevăzute, pentru care
a optat elevul, înscriindu-se în catalog nota obținută. Elevii care optează
pentru executarea unor elemente tehnice izolate vor fi apreciați din nota
maximă 9. Elevii care optează pentru evaluarea prin joc bilateral vor fi
apreciați din nota maximă 10.
Distribuirea probelor de evaluare pe semestre este la latitudinea
profesorului, cu condiția asigurării pregătirii corespunzătoare și susținerii a
minimum 2 probe semestrial.
5.6 . Proiectarea unităților de învățare
Autonomia profesorului:
oalegerea conținuturilor – curriculum, programe alternative;
oalegerea probelor de control în conformitate cu sistemul național și
fișele individuale;
oalegerea instrumentelor de evaluare din programele alternative;
oconceperea unei scări proprii de notare;
oalege maniera de abordare a conținuturilor;
oposibilitatea de a adopta o serie de mijloace ajutătoare;
oposibilitatea de a renunța la globalizare și de a adopta structuri
complexe.
Metodologia întocmirii planificărilor
La nivelul catedrei
1.cunoașterea plajei orare la fiecare clasă;
2.studierea programei și alegerea conținuturilor tematice;
3.stabilirea probelor de evaluare;
4.analiza situației dotărilor și a bazei materiale;
5.stabilirea scalei de notare a catedrei, la toate probele de control,
în funcție de numărul de ore;
6.elaborarea unui proiect de orar corelat cu plajele orare. Acest
proiect va fi înaintat conducerii școlii;
7.găsirea unor alternative de efectuare a activităților în perioada
nefavorabilă, în funcție
de dotări și plaja orară;
8.să-și orienteze politicile și strategia în funcție de ciclurile
curriculare;
9.se va ține cont de opțiunile elevilor și de tradiția sportivă a școlii.
La nivel de profesor
1.să cunoască componența clasei – nr., sex;
2.să cunoască nivelul de pregătire al elevilor din clasă;
3.să interpreteze rezultatele evaluărilor din fișa anului școlar trecut;
4.extragerea din programă a conținuturilor care vor asigura
eficiență în condițiile de dotare existente;
5.evitarea interferențelor negative în abordarea unităților de
învățare;
6.fiecare unitate de învățare va cuprinde 6-7 lecții și se va termina
cu evaluare;
7.se vor proiecta 1-2 sarcini de lecție în schițe reale cu tratarea
diferențiată a elevilor.
Capitolul 6. ÎNVĂȚĂMÂNTUL SPECIAL
6.1. Aspecte generale legate de problematica handicapului;
delimitarea noțiunilor de deficiență, incapacitate, handicap
Analizând situația persoanei cu handicap, în raport cu boala, P.
Wood propune o terminologie pe trei paliere (termeni): deficiența sau
infirmitatea, care, cuprinde orice pierdere, anomalie sau dereglare a unei
structuri sau a unei funcții anatomice, fiziologice, descriind tulburări la
nivelul organismului ; incapacitatea, care, înglobează orice restricție,
diminuare, lipsă ori pierdere ( rezultată dintr-o deficiență), a capacității de a
efectua o activitate în condiții considerate ca normale pentru o ființă umană ;
handicapul, care, este definit ca dezavantajul unei persoane, ca urmare a
unei deficiențe sau incapacități, care limitează sau împiedică satisfacerea
totală sau parțială a sarcinilor considerate ca normale pentru ea ( Zamfir,
Vlăsceanu, 1993).
În consecință, termenul “handicap” desemnează rolul social al
persoanei cu deficiență sau incapacitate.
Conform O.N.U., “HANDICAPUL este influențat de relația dintre
persoana deficientă și mediul său “.
Principii fundamentale de protecție socială a persoanelor cu
handicap :
1.principiul prevenirii deficiențelor.
2.principiul intervenției educaționale precoce.
3.principiul abordării globale și individualizate a copiilor cu nevoi
speciale.
4.principiul drepturilor și șanselor egale.
5.principiul asigurării unei educații școlare de o calitate similară cu
cea oferită copiilor de aceeași vârstă.
6.principiul asigurării serviciilor și structurilor de sprijin.
7.principiul cooperării și parteneriatului.
E.F.S. sunt activități cu un rol deosebit în învățământul special, rol
exprimat prin varietatea formelor de activitate, de organizare și caracterul
lor stimulativ în vederea creșterii și dezvoltării atât din punct de vedere
fizic, intelectual și psihic. Conținutul învățământului este structurat în
funcție de specificul școlii, urmărindu-se educarea copiilor handicapați
pentru ai integra în societate. Această integrare trebuie privită atât din punct
de vedere profesional (economic, adică însușirea unei meserii pentru a-și
câștiga existența, cât și individual (prin adaptarea personalității la condițiile
de viață determinate de existența deficienței).
E.F.S. în școlile speciale, își realizează funcțiile și obiectivele în mod
specific. Funcțiile E.F.S sunt următoarele:
♦funcția de integrare;
♦funcția de relație;
♦funcția de recuperare, compensare ;
♦funcția socială;
Obiectivele, sunt comune școlilor speciale și decurg din obiectivele
generale ale E.F.S., prezentând anumite caracteristici în funcție de diferitele
categorii de deficiențe.
6.2.Tipuri de deficiențe:
♦deficiențe mintale, iau în considerare coeficientul de inteligență QI :
1.intelectul de limită (sau liminar), acesta se află la granița dintre
normalitate și deficiența propriu-zisă ; copiii cu astfel de deficiență pot fi
integrați în colectiv, utilizându-se orientări strategice noi : ex. educația
incluzivă
2.deficiența mintală de gradul I – debilitatea mintală , corespunde ca
nivel de dezvoltare psihică, vârstei cronologice de maximum 7-12 ani.
La acest nivel copiii sunt instruiți în grădinițe și școli speciale.
3.deficiența mintală de gradul II – imbecilitatea , corespunde ca
dezvoltare, vârstei cronologice între 3-7 ani. La acest nivel se necesită
asistență socială, sunt semi recuperabili.
4.deficiența mintală de gradul III – idioția , corespunde ca dezvoltare,
vârstei de 3 ani, dezvoltare psihică minimă, irecuperabili.
5.copiii cu deficiențe de învățare;
♦deficiențe senzoriale:
1.deficiențe de auz;
2.deficiențe de vedere ;
♦deficiențe fizice – motorii;
♦tulburări de limbaj;
♦tulburări de comunicare și relaționare – autismul;
6.2.1. DEFICIENȚE SENZORIALE
Acestea sunt determinate de unele disfuncții sau tulburări la nivelul
principalilor analizatori cu implicații majore asupra desfășurării întregii
vieți.
Datorită particularităților celor doi analizatori, auditiv și vizual, este
necesară o abordare separată a tulburărilor ce apar la nivelul acestora. Astfel
au apărut surdologia și tiflologia.
Deficiențe de auz
Acestea fac obiectul surdopsihopedagogiei, știință interdisciplinară
care studiază particularitățile dezvoltării psihofizice ale persoanelor cu
disfuncții auditive, stabilește cauzele și consecințele pierderii auzului,
mijloacele de recuperare, compensare și educare în vederea structurării
personalității și integrării lor în viața socială și profesională, principiile și
modalitățile prin care deficienții de auz pot fi integrați în sistemul școlar și
profesional, activitatea relațională cu familia, factorii sociali și educaționali.
Deficiențele de auz sunt în cele mai multe cazuri consecința unor
malformații sau dereglări anatomo- fiziologice ale structurilor analizatorului
auditiv. Deficiențele pot fi clasificate în:
1.surditate de transmisie(de conducere);
2.surditate de percepție;
3.surditate mixtă;
Alte clasificări:
♦după BIAF –Biroul internațional de audio-fonologie:
1.hipoacuzie ușoară;
2.hipoacuzie medie;
3.hipoacuzie severă;
♦după momentul apariției deficienței:
a)deficiențe ereditare ;
b)deficiențe dobândite;
c)deficiențe prenatale
d)deficiențe perinatale (neonatale);
e)deficiențe postnatale;
♦surdo-muții, copii născuți surzi sau surziți în primii ani de viață care nu
și-au însușit limbajul;
♦surzii târzii sau asurziți; surditatea a intervenit după 5-6 ani , copiii au
deja fixat mecanismul vorbirii;
♦hipoacuzicii sau surzii parțiali, au urme de auz, pot fi mai ușor
demutizați;
Particularitățile dezvoltării psihofizice și cele psihopedagogice:
a)dezvoltarea fizică generală este relativ normală în condiții de alimentație
și îngrijire corespunzătoare.
b)datorită handicapului apar unele atitudini forțate: capul și gâtul înclinate
înainte și orientate spre sursa de zgomot; umeri asimetrici; toracele
insuficient dezvoltat din cauza unei respirații lente; capacitate
respiratorie scăzută; coloana vertebrală prezintă deviații atât în plan
sagital cât și în plan frontal; majoritatea copiilor au platfus din care
cauză au mersul târșit;
c)prezintă tulburări ale echilibrului și a orientării în spațiu determinate de
afecțiunile la nivelul urechii interne;
d)au o coordonare slabă a mișcărilor;
e)gesturile și mimica se însușesc în mod spontan în comunicarea
deficientului de auz;
f)dezvoltarea psihică prezintă o anumită specificitate, determinată de
gradul exersării proceselor cognitive și de particularitățile limbajului
mimico-gesticular; gândirea surzilor nedemutizați operează cu simboluri
iconice spre deosebire de surzii demutizați la vârste mici , a căror
gândire folosește simboluri verbale saturate de elemente vizuale;
g)memoria cognitiv – verbală se dezvoltă lent, în timp ce memoria vizual-
motrică și afectivă au o dezvoltare mai bună.
h)sunt afectate și relațiile sociale integrarea într-un grup social-
profesional, determinând conduite de izolare, sentimente de inferioritate,
stări depresive, lipsă de interes.
Obiective specifice:
♦Dezvoltarea aparatului respirator;
♦Dezvoltarea simțului echilibrului, coordonării, simțul ritmului;
♦Dezvoltarea și educarea trăsăturilor morale, de voință , dorința de
integrare socială;
Indicații metodice:
♦Durata lecției –45-pauză 15;
♦Se lucrează pe grupe mici 14-15;
♦Exercițiile se pot executa pe muzică, în aer liber;
♦Este recomandat utilizarea jocurilor, a ștafetelor ;
♦Se recomandă utilizarea elementelor din dans;
Deficiențe de vedere
Acestea sunt incluse în cadrul deficiențelor senzoriale și sunt studiate
de tiflo psihopedagogie. Tiflopsihologia, se ocupă cu studiul
particularităților dezvoltării psihice a persoanelor cu deficiențe de vedere,
tiflopedagogia, se ocupă cu educarea și instruirea deficienților de vedere.
Prin tipologia variată și pe baza consecințelor asupra vieții psihice și sociale
ale individului, această categorie de deficiențe are o puternică influență
asupra calității relațiilor care se stabilesc cu mediul.
Principalii indici funcționali ai deficienței vizuale sunt:
a)Acuitatea vizuală-distanța la care ochiul poate percepe distinct obiectele;
b)Câmpul vizual – spațiul pe care îl poate percepe ochiul atunci când
privește fix un obiect;
c)Sensibilitatea luminoasă;
d)Sensibilitatea de contrast;
e)Sensibilitatea cromatică;
f)Eficiența vizuală;
Funcția analizatorului vizual este răspunzătoare de trei elemente:
♦Percepția luminii;
♦Percepția formei;
♦Percepția culorilor;
Clasificări:
În funcție de modificările indicilor funcționali ai vederii:
– afecțiuni care evoluează cu scăderea acuității vizuale – miopii;
hipermetropii; astigmatism;
-afecțiuni care evoluează cu alterări ale câmpului vizual;
-afecțiuni care evoluează cu tulburări ale vederii binoculare (strabismul,
diplopia);
-afecțiuni care evoluează cu tulburări de adaptare la întuneric și la
lumină;
-afecțiuni care evoluează cu alterări ale sensibilității cromatice;
în funcție de indicele acuității vizuale:
– ambliopie ușoară – indicele de acuitate între 0,5- 0,3
-ambliopie medie – indicele de acuitate între 0,2- 0,1
-ambliopie forte – indicele de acuitate cu valori sub 0,1
după gradul leziunii optice și nivelul utilizării resturilor de vedere:
-orbire absolută – fără perceperea luminii;
-orbirea socială(practică)- resturile de vedere nu sunt suficiente pentru
orientarea în spațiu;
-alterări ale câmpului vizual;
în funcție de momentul instalării tulburărilor la nivelul
analizatorului vizual:
-deficiențe vizuale congenitale;
-deficiențe vizuale dobândite: la vârsta micii copilării (0-3 ani); la vârsta
preșcolară(3-7 ani); la vârsta școlară mică (7-10 ani); după vârsta de 10
ani;
De reținut: este important să cunoaștem vârsta la care s-a instalat
tulburarea vizuală deoarece, în funcție de vârstă, putem ști care este
experiența vizuală a persoanei.
În funcție de prezența sau absența reprezentărilor vizuale putem
identifica următoarele tipuri de deficiențe:
-orbire congenitală – fără nici o reprezentare vizuală;
-orbire survenită până la vârsta de 3 ani;
-orbire survenită după vârsta de 3 ani – cu reprezentări vizuale;
Deficiențe asociate – reprezintă o categorie aparte de tulburări, prin care
sunt afectate două sau mai multe componente bio – psihice ale
individului.
Tipuri:
-orbire și / sau surdomutitate asociate cu deficiențe de intelect;
-orbire asociată cu surdomutitate;
-orbire asociată cu tulburări tactile;
-orbire asociată cu tulburări de echilibru;
-orbire asociată cu tulburări olfactive și / sau gustative;
-orbire asociată cu tulburări motrice;
-asocieri de trei sau mai multe tipuri de tulburări senzoriale;
Cauzele care determină deficiențele de vedere :
•malformații congenitale: anomalii ereditare; anomalii neereditare;
•cauze care acționează perinatal sau postnatal :boli infecțioase; intoxicații
cu diferite substanțe; traumatisme, arsuri; cauze diferite ;
Indicații metodice:
♦acest handicap determină o serie de consecințe primare care sunt în
legătură cu scăderea fluxului de informații vizuale, ele influențând și
dinamica proceselor corticale și intervenția unor mecanisme fiziologice
și psihice cu rol compensator al deficitului de vedere.
♦Deficiențele de vedere determină și o serie de consecințe secundare, mai
ales în sfera activității fizice și a ținutei corporale: ținută corporală
defectuoasă, determinată de poziționarea segmentelor corpului în funcție
de posibilitatea recepționării cât mai clare a imaginii pe retină;
determină încetiniri în evoluția motricității, mersul prudent și lipsa
alergării determină o slăbire a sistemului muscular și osos, determină
chiar tulburări în respirație, uneori prezintă și tulburări neuro-motorii;
♦Reprezentările sunt adesea incomplete parțiale, eronate, sărace în detalii;
♦Memoria nevăzătorului are unele particularități, ea trebuind să ofere o
serie de informații necesare orientării în spațiu;
♦Gândirea are particularități legate de tipul de orbire și de modalitățile
cunoașterii senzoriale în care este antrenată persoana deficientă;
♦Din punct de vedere afectiv, unii copii pot manifesta o atitudine pasivă,
de neîncredere în forțele proprii, timiditate, izolare, alții sunt foarte
agitați, violenți;
♦Întreaga activitate în cadrul orelor de educație fizică este orientată spre
dezvoltare fizica armonioasă: mișcările trebuie realizate cu amplitudine
și cu ritm și localizate în zonele care trebuie fortificate; se va acționa
asupra ținutei, mersului , alergării; se vor utiliza formații variate:
semicerc, cerc, perechi; se folosesc terenuri delimitate cu marcaje moi,
se utilizează obiecte sonore;
6.2.2. Deficiențe fizice (motorii)
Aceste deficiențe afectează în mod special componentele motrice ale
persoanei, atât sub aspect neuro-motor cât și psiho-motor, determinând o
serie de consecințe în planul imaginii de sine a persoanei și în relațiile cu
factorii de mediu sau cu alte persoane.
Grupe de tulburări:
1.Boli genetice și congenitale:
-Sindromul Langdon- Down – boală genetică ce se caracterizează prin
hipotonie generalizată și dimorfism tipic (mongoloismul), asociate cu
deficiențe de intelect.
-Malformații ale aparatului locomotor, unele transmise pe cale ereditară:
acheilopodia (lipsa mâinilor și picioarelor); camptodactilia și
polidactilia;
-Diformitatea Sprengel (umărul ridicat congenital);
-Toracele “ în pâlnie”;
-Luxația congenitală a șoldului;
2.Boli de creștere:
-rahitismul;
-piciorul plat;
-hipotrofia staturală (nanismul);
-inegalitatea membrelor;
-osteocondrodistrofiile;
-malformațiile coloanei vertebrale;
3.Sechele posttraumatice:
-paraplegia posttraumatică;
-paralizia obstetricală;
-alte tipuri de pareze de origine medulară;
-retracția ischemică a flexorilor degetelor (boala Volkmann);
4.Deficiențe osteo-articulare și musculare:
-traumatisme musculotendinoase;
-retracții musculare:torticolis, contractura în abducție a umărului, fibroza
progresivă a cvadricepsului, șoldul în resort;
5.Deficiențe preponderent neurologice:
-boli ale neuronului motor central;
-boli ale neuronului motor periferic;
Din punctul de vedere al psihomotricității, următoarele componente sunt
implicate în actele motrice ale individului:
conduite motrice de bază (instinctuale): coordonare oculomotorie;
reacțiile de menținere a echilibrului; coordonarea dinamică generală;
conduitele neuromotorii – au ca substrat componentele neuromotorii ale
psihomotricității reprezentate de tonusul muscular și reflexele
neuromusculare:
– conduitele și structurile perceptiv – motrice: elaborarea și perfecționarea
mișcărilor, percepțiile spațiale, temporale;
-structurile perceptiv-motrice: schema corporală, lateralitatea,
organizarea spațială (cunoașterea spațială, orientarea spațială,
organizarea elementelor din spațiul înconjurător, înțelegerea relațiilor
spațiale), organizarea temporală (ordinea și succesiunea unor secvențe
de mișcare sau activitate, durata intervalelor dintre două secvențe sau
activități, ciclicitatea unor momente sau perioade, ritmicitatea
secvențelor) ;
În funcție de aceste elemente ale psihomotricității, se pot identifica mai
multe categorii de tulburări:
-tulburări de expresie motrică;
-tulburări care afectează comunicarea motrică;
-tulburări de realizare motrică;
-tulburări de schemă motrică;
-tulburări de structură spațială și orientare temporală;
-tulburări de lateralitate;
PSIHOMOTRICITATEA – privită sub aspectul formării,
dezvoltării, educării și integrării sale în sfera funcțională a psihicului uman,
îmbracă aspecte foarte variate datorită interferențelor determinate de
relațiile permanente ale individului cu mediul înconjurător, în procesul
adaptativ și educațional la care este supus. Ea este privită ca fiind o
conjugare a funcțiilor psihice cu cele motrice, ca o funcție complexă a
sistemelor superioare de adaptare și integrare.
Manifestările din sfera motricității trebuie privite în strânsă relație cu
dezvoltarea intelectuală, expresia verbală și grafică, maturizarea afectiv-
motivațională și calitatea relațiilor interindividuale ca expresie a maturizării
sociale.
6.2.3. TULBURĂRI DE LIMBAJ
Deficiențele de limbaj reprezintă disfuncțiile intervenite în
recepționarea, înțelegerea, elaborarea și realizarea comunicării scrise și orale
datorită unor afecțiuni de natură organică, funcțională, psihologică sau
educațională care acționează asupra copilului mic în perioada apariției și
dezvoltării limbajului.
Datorită importanței limbajului în structura și desfășurarea proceselor
cognitive, orice afectare al acestuia ar putea avea efecte și asupra calității
operațiilor gândirii, relațiilor cu ceilalți și structurării personalității
copilului.
CLASIFICARE – după E.VERZA, după criterii: anatomo-
fiziologice, etiologice, lingvistice și psihologice:
tulburări de pronunție: dislalia ; rinolalia; dizartria;
tulburări de ritm și fluență a vorbirii : bâlbâiala; tahilalia; bradilalia;
logonevroza; aftongia; tulburări pe bază de coree;
tulburări de voce: afonia; disfonia; fonastenia;
tulburări ale limbajului citit-scris :dislexia-alexia; disgrafia- agrafia;
tulburări polimorfe: afazia; alalia;
tulburări de dezvoltare a limbajului: mutism psihogen, electiv sau
voluntar; întârziere în dezvoltarea generală a vorbirii;
EXPLICAREA UNOR TERMENI referitor la tulburările de limbaj :
-afonie, imposibilitatea de a vorbi ca urmare a lezării laringelui sau a
nervilor;
-afazie, pierderea totală sau parțială a facultății de a vorbi și de a înțelege
limbajul articulat;
-bâlbâială, pronunțare neclară;
-bradifazie, faptul de a vorbi cu o încetineală anormală;
-bradilalie, ritm lent de articularea cuvintelor- la unele boli nervoase;
-dislalie, greutate în pronunțarea cuvintelor, determinate de malformații
sau leziuni ale organelor senzoriale receptoare sau emițătoare;
-dislexie, tulburare la citit, tulburări ale înțelegerii simbolurilor grafice;
-disfonie, alterare a vocii datorită unor leziuni ale coardelor vocale;
-disartrie, articulare defectuoasă a cuvintelor;
6.2.4. Tulburări de comportament , manifestări ale conduitei în
neconcordanță cu mediul social.
Tipuri: neascultarea, agresiunea, mutismul .
6.2.5. TULBURARI DE COMUNICARE ȘI RELAȚIONARE –
AUTISMUL
Este o categorie de copii care prezintă dificultăți de comunicare și
relaționare cu cei din jur, acestea asociindu-se cu deficiențe de intelect.
Capitolul 7. Educația fizică în învățământul superior
IULIU HAȚIEGANU afirma: “ Cetatea universitară afară de
cultură, are nevoie și de aer, de lumină, soare, apă, aceste izvoare
grandioase ale tămăduirii pe care nu le poate da decât EDUCAȚIA
FIZICĂ.” .
Ca latură a educației integrale, educația fizică, prin obiectivele și
conținuturile urmărite, contribuie la asigurarea unui echilibru optim între
activitatea intelectuală și cea fizică, aceasta, fiind suportul activității
intelectuale.
Obiective urmărite la acest nivel:
1.Îmbunătățirea stării de sănătate și o dezvoltare fizică armonioasă;
2.Prevenirea și corectarea atitudinilor deficiente;
3.Perfecționarea nivelului de motricitate generală și creșterea
caracterului ei aplicativ;
4.Înzestrarea studenților cu un sistem de cunoștințe, priceperi și
deprinderi. Aptitudini motrice care să le sporească randamentul
biomotric solicitat de practicarea profesiei;
5.Perfecționarea cunoștințelor, priceperilor și deprinderilor, a
aptitudinilor motrice în vederea practicării unei ramuri sportive;
6.Stabilizarea deprinderii și obișnuinței de a practica independent
exercițiile fizice în scop recreativ, deconectant sau competitiv;
perfecționarea capacității de autoconducere și autoorganizare;
7.Depistarea studenților cu aptitudini pentru diferite ramuri de
sport, pentru a participa în competițiile universitare;
PARTICULARITĂȚI MORFO-FUNCȚIONALE
O dată, cu încheierea pubertății adolescentul se transformă în tânăr –
adult.
La 18-19 ani procesul de creștere încetinește, oasele se apropie de
structura și rezistența țesutului adult, cartilagiile de conjugare se subțiază,
marcând începutul osificării, automat încetând creșterea în înălțime.
Toracele se dezvoltă ca volum și elasticitate, ceea ce face să crească
indicele de proporționalitate “Erismann”.
Mușchii cresc în volum, prin modificarea suprafeței secțiunilor
fiziologice. Forța se dezvoltă proporțional cu valoarea acestei suprafețe, dar
la această vârstă , forța rămâne încă în urma vitezei și coordonării care ating
valori maxime. Crește tonusul muscular și rezistența la eforturi atât statice
cât și dinamice.
S.N. atinge capacitatea funcțională optimă la vârsta de 19 ani. Cel de
al doilea sistem de semnalizare este foarte bine dezvoltat. Sistemul vegetativ
se dezvoltă puternic la această vârstă ajungându-se la un echilibru între
funcțiile de relație și cele vegetative.
Aparatul cardio-vascular atinge de asemenea un raport de armonie
între organele centrale și cele periferice. Mecanismele de reglare se
perfecționează, adaptarea la efort făcându-se rapid. Volumul miocardului
crește.
Aparatul respirator se perfecționează. Există substratul morfo-
funcțional pentru eforturile de forță și viteză. Consumul de oxigen crește în
mod linear odată cu vârsta – până la 20-22 ani.
În învățământul superior activitatea de educație fizică și sport este
condusă și organizată de catedra de educație fizică din instituțiile respective,
acestea fiind sub controlul direct al decanatelor și rectoratelor.
FORME DE ORGANIZARE a procesului instructiv- educativ-
evaluativ:
-lecția de educație fizică, fie tradițională, fie sub forma opțională
( opțiune în ceea ce privește ramura de sport);
-lecția de antrenament pentru echipele reprezentative;
-cercul sportiv;
-activitatea sportivă de masă și performanță;
-activitatea turistică;
-practicarea independentă;
Durata acestor activități depinde de modul în care sunt cuprinse în
planurile de învățământ: 1-2 ore, având caracter: obligatoriu, opțional,
facultativ.
Lecțiile se pot organiza fie pe grupe profesionale, fie pe ramuri de
sport.
Evaluarea se face atât pe baza probelor standard, cât și pe baza unor
probe stabilite la nivelul fiecărei instituții și la nivelul fiecărei ramuri de
sport; se notează fie pe baza de calificative : admis, respins, fie cu note de la
10-1.
DIC ȚIONAR EXPLICATIV Al TERMENILOR UTILIZAȚI
Arie curriculară – reprezintă un grupaj de discipline care au comun
anumite obiective, componentă a planului – cadru;
Capacitate – posibilitatea de a lucra într-un domeniu, de a realiza
ceva; posibilitatea, însușirea morală sau intelectuală a cuiva; aptitudine
( DEX); aspectul vizibil al competenței.
Ciclul curricular – reprezintă periodizări ale școlarității, grupând
mai mulți ani de studiu, uneori chiar cicluri școlare diferite.
Competență – capacitatea cuiva de a se pronunța asupra unui lucru,
pe temeiul unei cunoașteri adânci a problemei în discuție ( D.E.X);
Competent, care este bine informat într-un domeniu, care este
capabil, care este în măsură să judece un anumit lucru;
Competența profesională s-ar putea înțelege acel ansamblu de
capacități cognitive, afective, motivaționale și manageriale, care
interacționează cu trăsăturile de personalitate ale educatorului, conferindu-i
acestuia calitățile necesare efectuării unei prestații didactice care să asigure
îndeplinirea obiectivelor proiectate de majoritatea elevilor iar performanțele
să se situeze aproape de nivelul maxim al potențialului intelectual al
fiecăruia (Jinga I. Istrate E.,1998);
Conținutul învățământului – ansamblu de valori științifice, tehnice,
tehnologice și
umanistice, de capacități, deprinderi, abilități și competențe transpuse
didactic;
Curriculum – reprezintă ansamblul experiențelor de predare-
învățare prin care școala oferă elevilor un sistem de informații, abilități,
comportamente și competențe pentru formarea unei personalități integrale,
creative și autonome;
-provine din limba latină (singular- curriculum; plural-
curricula) și înseamnă, alergare, cursă;
Curriculum național – reprezintă sistemul experiențelor de învățare
oferite de școală într-un sistem de învățământ național; se desemnează în
mod convențional totalitatea programelor școlare;
Curriculum nucleu (obligatoriu) – cuprinde disciplinele obligatorii;
asigură egalitatea șanselor pentru toți elevii din învățământul public;
Curriculum la decizia școlii – oferă mai multe posibilități din care
școala trebuie să aleagă una sau mai multe variante adaptate la la
posibilitățile elevilor; curriculum aprofundat, pentru elevi cu parcursuri
individuale mai lente, pentru elevi fără interes pentru disciplina noastră ;
curriculum extins, pentru elevii care manifestă interes pentru disciplină;
Evaluare – proces complex de comparare a rezultatelor activității
instructiv – educative cu obiectivele planificate, cu resursele utilizate sau cu
rezultatele anterioare( I.Jinga); conținutul evaluării: verificare, apreciere și
notare;
Evaluare inițială – reprezintă determinarea nivelului inițial de
pregătire al unui colectiv, prin mijloace specifice;
Evaluare sumativă (cumulativă) – se realizează la finalul unei
activități;
Evaluarea continuă (formativă) – se realizează pe parcursul
instruirii, având un rol stimulativ pentru întregul colectiv;
Interdisciplinaritate – transfer de concepte și metodologie dintr-o
disciplină în alta, pentru a permite abordarea mai adecvată a problemelor
cercetate.(D.E.X., 1998).
Obiectiv cadru – obiectiv cu un grad mare de generalitate și
complexitate, care se referă la formarea unor capacități, competențe și
atitudini specifice fiecărei discipline, urmărite de-a lungul mai multor ani de
studiu;
Obiectiv de referință – obiectiv prin care se specifică rezultatele
învățării la finele unui an de studiu, se urmărește progresia de achizițiilor de
la un an la altul;
Opționalul – face parte din C.D.S. sunt discipline/ teme/cursuri
propuse de școală cu aprobarea Inspectoratelor Școlare Județene; tipuri:
opțional la nivelul disciplinei, la nivelul ariei curriculare, la nivelul mai
multor arii curriculare;
Plajă orară – variația de ore între numărul minim și cel maxim,
prevăzut în planul – cadru de învățământ;
Plan – cadru de învățământ – document curricular, care permite
școlilor și claselor să realizeze scheme orare proprii;
Probă – instrument de evaluare, proiectat,administrat și apreciat de
profesor.
Schemă orară – reprezintă distribuția disciplinelor școlare în cadrul
numărului de ore pe săptămână al unei clase;
Standard de performanță – criteriu de evaluare, indică nivelul de
cunoștințe capacități și atitudini la care au ajuns elevii în procesul de
învățare și este un element
de diagnoză și prognoză;
Situație de învățare – componentă a structurii lecției, proiectată și
realizată de profesor, vizând anumite obiective operaționale.
Transdisciplinaritate – o formă de întrepătrundere a mai multor
discipline, desemnează o nouă abordare a învățării școlare.
Trunchi comun – reprezintă numărul minim de ore obligatorii în
care se parcurge programa școlară a unei discipline pe parcursul unui an
școlar;
Unitate de învățare – componentă a procesului didactic, coerentă
din punct de vedere tematic, desfășurată în mod continuu pe o perioadă de
timp determinată și finalizată prin evaluare.
BIBLIOGRAFIE
1. Albu, A., Albu, C. (1999) Psihomotricitatea. Iași, Spiru Haret
2. Anucuța, P. (1997) Pedagogie. Timișoara, Ed. Augusta
3. Anucuța, P. (2000) Introducere în psihologie. Timișoara, Ed.
Excelsior
4. Ausubel, P.D., Robinson, D., Floyd, G. Învățarea în școală.
București , Ed. Didactică și Pedagogică
5. Avramoff, E. (1974) Probleme de fiziologie ale efortului ciclic.
București, Ed. Stadion
6. Baroga, L. (1984.) Educația calităților fizice combinate
București, Ed. Sport-Turism
7. Băiașu, N.Gh. (1972.) Gimnastica. București, Ed. Stadion
8. Bănciulescu, V., Ludu, V. ( 1987) Sport și artă. București, Ed.
Sport-Turism.
9. Belinovici, V.V. (1961) Procesul învățării în educație fizică.
București, Ed. Tineretului
10. Birkenbihl, V. F. ( 1998) Antrenamentul comunicării sau Arta
de a înțelege. București, Ed. Gemma Pres
11. Bîrzea, C. (1995) Arta și știința educației. București, Ed.
Didactică și Pedagogică.
12. Bîrliba, M. C. ( 1987) Paradigmele comunicării. București, Ed.
Științifică și Enciclopedică.
13. Boboc, I. (2002) Psihosociologia organizațiilor școlare și
managementul educațional. București, Ed. Didactică și Pedagogică
14. Bratu, I. A. (1985) Deprinderi motrice de bază. București, Ed.
Sport – Turism
15. Bruner, J. (1974) Pentru o teorie a instruirii. București, Ed.
Didactică și Pedagogică
16. Buruc, M. (2000) Teoria și metodica educației fizice și
sportului. Arad, Ed. Servo-Sat
17. Cătăneanu, S., Cojocaru, N., Alexandru, Gh., Lupu, Bangă, J.,
Năpruiu, M., Gheorghe-Cârțu, C. (2002) Metodica predării educației fizice
și sportului în ciclul primar. Craiova, Ed. „Gheorghe Alexandru”
18. Cârstea, Gh. (1993) Teoria și metodica educației fizice și
sportului. București
19. Cârstea, Gh. (1997) Educația fizică – Teoria și bazele metodicii.
București.
20. Cârstea, Gh. (2000) Teoria și metodica educației fizice și
sportului. București , Ed. An-Da
21. Ceaușescu N.N. (1976) Pedagogia educației fizice. București,
Ed. Sport – Turism
22. Cerghit, I., Neacșu, I., Negreț-Dobridor, I., Pâinișoară, I.O.
(2001) Prelegeri pedagogice. Iași, Ed. Polirom
23. Chiriță, G. (1972) Optimizarea lecției de educație fizică.
București, Ed. Stadion
24. Chiriță, G. (1977) Pedagogie. București, Ed. Sport -Turism
25. Chiriță, G. (1978 ) Activitățile corporale și factorii educativi.
București, Ed. Stadion
26. Colibaba-Evuleț, D., Bota I . (1998.) Jocuri sportive. Teorie și
metodică. București, Ed. Aldin
27. Cosmovici, A. (1996) Psihologie generală. Iași, Ed. Polirom
28. Crețu, C. (1998) Curriculum diferențiat și personalizat. Iași,
Ed. Polirom,
29. Crețu, E. (1999) Psihopedagogia școlară pentru învățământul
primar. București, Ed. Aramis
30. Cristea, G.C. (2002) Pedagogie generală. București, Ed.
Didactică și Pedagogică
31. Cristea, R., Cristea, M. (1989) Personalitatea și idealul moral.
București, Ed. Albatros
32. Cristea, S. (1997) Pedagogie. Timișoara, Ed. Hardicson
33. Cucoș, C. (1996) Pedagogie. Iași, Ed. Polirom
34. Cucoș, C. (2002) Timp și temporalitate în educație. Elemente
pentru un management al timpului școlar. Iași, Ed. Polirom
35. Curriculum Național pentru Educație Fizică, 1999, 2004
36. Dragnea, A. (1984 ) Măsurarea și evaluarea în educație fizică și
sport. București, Ed. Sport –Turism
37. Dragnea, A., Bota, A. (1999) Teoria activităților motrice.
București, Ed. Didactică și Pedagogică
38. Dragu, A. (1996) Structura personalității profesorului. București,
Ed. Didactică și Pedagogică,.
39. Drăgan, I., Anucuța, P. (1997) Psihologia învățării. Timișoara,
Ed. Excelsior
40. Dumitru, I.Al. (2001) Educație și învățare. Timișoara, Ed.
Eurostampa
41. Epuran, M., Horghidan, V. (1999) Psihologie școlară cu aplicații
în educație fizică. București, Univ. Ecologică
42. Fiedler, P. (1998) Metodica educației fizice și sportive.
Iași, Ed. Chemarea
43. Firea, E. (1984) Metodica educației fizice școlare. București,
Vol I – II
44. Gagne, R.M. (1975) Condițiile învățării, București, Ed.
Didactică și Pedagogică
45. Gagne, R.M. (1977) Principii de desing al instruirii. București,
Ed. Didactică și Pedagogică
46. Herczog, L. (1994) Terminologia educației fizice și sportului.-
Timișoara: „U” Timișoara.(2)
47. Herczog,L. (1995) Teoria educației fizice și sportului.
Timișoara, Ed. Mirton
48. Ionescu, M. (1995) Strategii și demersuri tipice în predare și
învățare. Didactica modernă. Cluj, Ed. Dacia
49. Iucu, R.B. (2001) Instruirea școlară. Iași, Ed. Polirom,
50. Joița, E. (2000) Management educațional. Iași, Ed. Polirom
51. Joița, E. și colab. (2007) Formarea pedagogică a profesorului.
Instrumente de învățare cognitiv-constructivistă, București, Ed. Didactică și
Pedagogică,
52. Ludu, V. (1978) Îndemânarea și metodica dezvoltării ei.
București, Ed. Stadion
53. Marcu, V. Bazele teoretice ale exercițiilor fizice în kinetoterapie
. Oradea, Univ. Oradea
54. Manno, R. (1996) Bazele antrenamentului sportiv. București,
S.P.D.
55. Marcus, S. (1997) Empatie și personalitate. București, Ed.
Atos
56. Marcus, S. și colab. (1999) Competența didactică – Perspectivă
psihologică. București, Ed. All
57. Matveev, L.P., Novicov, A. (1980) Teoria și metodica
educației fizice. București, Ed. Sport –Turism
58. Meikson, G.B . (1966) Particularitățile psihologice ale
învățării de către elevi a diferiților parametrii ai mișcărilor. Moscova.
59. Ministerul Educației Naționale. Sistemul Național Școlar de
Evaluare la disciplina Educație Fizică, 1999
60. Mitra, M., Mogoș, Al. (1980) Teoria și metodica educației
fizice. București, Ed. Sport –Turism
61. Mitrofan, N. (1988) Aptitudinea pedagogică. București, Ed.
Didactică și Pedagogică,
62. Popovici, D. (2000) Didactica. Soluții noi la probleme
controversate. București, Ed. Aramis
63. Prelici, V. (1997) A educa înseamnă a iubi. București, Ed.
Didactică și Pedagogică
64. Postelnicu, C. ( 2000) Fundamente ale didacticii școlare.
București, Ed. Aramis
65. Radu, I., Cerghit, I., Popescu, E., Vlăsceanu, L. (1995)
Didactica- Proiectarea activității didactice. București, Ed. Didactică și
Pedagogică
66. Scarlat, E. (1981) Lecția de educație fizică. București, Ed.
Sport-Turism. 194 p.
67. Scarlat, E., Scarlat, M.B. (2002) Educație fizică și sport.
București, Ed. Didactică și Pedagogică
72. Stoica, D. (1982) Psihopedagogie școlară. Craiova, Ed. Scrisul
Românesc.
73. Stoica, M. (1996) Psihopedagogia personalității. București, Ed.
Didactică și Pedagogică R.A
74. Stoica, M. (2001) Pedagogie și psihologie. Craiova, Ed.
Gheorghe Alexandru
75. Strungă, C. (1999) Evaluarea școlară. Timișoara, Ed. Vest
76. Surdu, E. (2000) Fenomenul educațional. Ed.II. Timișoara, Ed.
Mirton.
77. Șoitu, L. și colab. (1996) Comunicare și educație. Iași, Ed.
Spiru Haret
78. Șoitu, L. (1997) Comunicare și acțiune. Iași, Institutul
european
79. Ștefanovic, J. (1979) Psihologia tactului pedagogic al
profesorului. București, Ed. Didactică și Pedagogică
81.Todea, S.F. (2001) Teoria educației fizice și sportului. București,
Fundația ”România Mare”
82. Todea, S.F. (2001) Metodica educației fizice și sportive.
București, Fundația ”România Mare”
83. Zațiorski, V. (1968) Calitățile fizice ale sportivilor. București,
C.N.F.E.S.
84. Zlate, M. (1999) Psihologia mecanismelor cognitive. Iași, Ed.
Polirom
CUPRINS
PARTEA I DIDACTICA GENERALA A
EDUCAȚIEI FIZICE ȘI SPORTULUI
Capitolul 1. Obiectul, ramurile și funcțiile didacticii
generale a educației fizice și sportului
1.1. Generalități…………………………………………..
1.2. Didactica specialității………………………………..
1.3. Ramurile metodicii…………………………………..
1.4. Finalitățile educaționale …………………………….
Capitolul 2. Procesul de învățământ
în educație fizică și sport
2.1. Caracteristicile procesului de învățământ……………
2.2. Conținutul procesului de învățământ ……………….
Capitolul 3. Componentele procesului
instructiv-educativ-evaluativ……………
3.1. Cunoștințe……………………………………………
3.2. Aptitudini …………………………………………..
3.2.1.Generalități……………………………………..
3.2.2. Viteza…………………………………………..
3.2.3. Forța……………………………………………
3.2.4. Rezistența………………………………………
3.2.5.Capacitatea coordinativă………………………
3.2.6. Suplețea…………………………………………
3.3. Indicii morfo-funcționali…………………………….
3.3.1.Metode de evaluare a dezvoltării fizice…………
3.3.2. Indici antropometrici 5
6
7
8
11
16
17
17
18
18
20
24
27
31
35
38
40
3.3.3. Indici funcționali……………………………….
3.3.4. Ținuta corectă………………………………….
3.4. Priceperi…………………………………………….
3.5. Deprinderi…………………………………………..
3.5.1. Generalități…………………………………….
3.5.2. Caracteristicile deprinderilor………………….
3.5.3. Etapele de formare a deprinderilor motrice….
3.5.4. Tipuri de deprinderi motrice………………….
3.5.5. Transfer și interferență………………………..
3.5.6. Slăbirea și stingerea deprinderilor motrice……
3.5.7. Deprinderi motrice de bază……………………
3.5.8. Deprinderi motrice aplicativ – utilitare………..
3.5.9. Parcursurile aplicativ-utilitare…………………
3.5.10. Jocurile………………………………………
3.6. Obișnuințe……………………………………………
3.7. Elementele de conținut ale celorlalte laturi ale educației…….
Capitolul 4. Principiile procesului de învățământ…
4.1. Generalități……………………………………
4.2. Principiile didactice……………………
Capitolul 5. Metodologia instruirii……… …………..
5.1. Conceptul de metodă de învățământ………………..
5.2. Descrierea metodelor utilizate în Educație Fizică și Sport…
Capitolul 6. Sistemul formelor de organizare a
procesului de învățământ……………
6.1. Generalități…………………………………………..
6.2. Lecția
6.2.1. Caracteristicile lecției………………………….
6.2.2. Cerințele generale………………………………
6.2.3. Conținutul și structura lecției de educație fizică
6.2.4. Tipuri de lecție…………………………………
6.3. Efortul și odihna în lecția de educație fizică………..
6.3.1. .Efortul …………………………………………
6.3.2. Oboseala………………………………………
6.3.3. Odihna ……………………………………….
6.3.4. Densitatea…………………………………….
6.4. Organizarea activității în lecția de educație fizică și
sport……………………………………………………….
6.5 Alte forme de organizare a procesului de
învățământ––––––––––41
42
43
45
46
46
47
48
52
52
53
53
62
67
69
71
72
75
75
75
79
79
80
88
88
88
89
89
91
92
92
93
94
6.6. Reforma curriculară în educație fizică……………
Capitolul 7. Proiectarea didactică…………………….
7.1. Etapele proiectării didactice…………………….
7.2. Documentele de planificare……………………..
7.2.1. Eșalonarea anuală a unităților de învățare….
7.2.2. Planificarea calendaristică…………………..
7.2.3. Proiectarea unităților de învățare……………
7.2.4. Proiectul didactic……………………………
Capitolul 8. Evidența…………………………………..
Capitolul 9. Evaluarea………………………………….
9.1. Generalități……………………………………….
9.1.1. Cerințele psihopedagogice ale evaluării…….
9.1.2. Conținutul evaluării………………………….
9.1.3. Factorii perturbatori ai evaluării……………..
9.1.4. Funcțiile evaluării……………………………
9.2. Criteriile de evaluare……………………………
9.3. Tipuri de evaluare……………………………….
9.4. Metode de evaluare……………………………..
9.5. Evaluarea în educație fizică ……………………….
Capitolul 10. Statutul și rolul profesorului de educație
fizică…………………………………………
10.1 Generalități……………………………………….
10.2. Competența profesională…………………………
10.3. Aptitudinea pedagogică…………………………..
10.4. Autonomia profesională și creativitatea………….
10.4.1. Autonomia profesională……………………..
10.4.2. Creativitatea profesională…………………..
PARTEA a – II-a METODOLOGIA PREDĂRII
EDUCAȚIEI FIZICE ÎN SUBSISTEMUL
EDUCAȚIEI FIZICE A TINEREI
GENERAȚII……………………………………..
Capitolul 1. Educația fizică în învățământul
preprimar……………………………………………….
1.1. Dezvoltare morfo-funcțională……………………..
1.2. Dezvoltare psihică…………………………………
1.3. Activitatea motrică………………………………..
1.4. Documente curriculare……………
1.5. Organizarea activităților didactice în grădiniță…..94
97
104
106
109
109
110
110
110
111
113
118
119
119
120
120
121
122
122
122
123
123
125
125
126
128
131
131
133
134
1.6. Proiectarea activității didactice…………………….
1.7. Evaluarea în învățământul preprimar………………
Capitolul 2. Educația fizică în învățământul primar…
2.1. Particularități morfologice………………………..
2.2. Particularități psihice……………………………..
2.3.Particularități motrice……………………………..
2.4. Structura curriculumului………………………….
2.4.1. Finalitățile educaționale în învățământul primar
2.4.2. Conținutul programei………………………….
2.4.3. Formele de organizare a activității în ciclul
primar………………………………………………
2.5. Recomandări privind proiectarea didactică………..
2.6. Recomandări privind desfășurarea lecției de educație
fizică……………………………………………
Capitolul 3. Educația fizică în învățământul
gimnazial………………………………………………
3.1. Particularități morfologice…………………………
3.2. Particularități funcționale………………………….
3.3. Particularități psihice………………………………
3.4. Particularități motrice………………………………
3.5. Structura curriculumului…………………………..
3.5.1.Finalitățile educaționale în învățământul
gimnazial…………………………………………………
3.5.2. Conținuturile instruirii………………………..
3.5.3. Standardele de performanță……………………
3.5.4. Formele de organizare ale activității…………..
3.6. Precizări privind proiectarea demersului didactic…
3.7. Aspecte ale evaluării în ciclul gimnazial…………..
3.8. Recomandări privind realizarea lecției de educație fizică….
Capitolul 4. Educația fizică în cilul liceal…………
4.1. Particularități morfologice ș i funcționale………….
4.2. Particularitățile vieții psihice………………………
4.3. Particularitățile motrice…………………………….
4.4. Finalitățile liceului…………………………………
4.5. Structura curriculumului…………………………..
4.6. Precizări privind proiectarea demersului didactic…
4.7. Documente de proiectare………………………….
4.7.1. Clasa a-IX-a………………………………….
4.7.2. Clasa a-X-a…………………………………..
4.7.3. Clasa a-XI-a ………………………………..134
134
135
136
137
138
139
141
142
142
142
143
144
144
145
146
147
152
153
153
153
154
155
155
157
158
161
161
161
165
170
171
Capitolul 5. Educația fizică în școlile de arte și
meserii…………………………………………………..
5.1. Finalități educaționale………………………………
5.2. Obiective generale………………………………….
5.3. Precizări metodico-organizatorice………………….
5.4. Conținutul instructiv-educativ………………………
5.5. Modalități de aplicare a sistemului de evaluare…….
5.6. Proiectarea unităților de învățare……………………
Capitolul 6. Educația fizică în învățământul special…
6.1. Aspecte generale ……………………………………
6.2. Tipuri de deficiențe………………………………….
6.2.1. Deficiențe senzoriale……………………………
6.2.2. Deficiențe fizice………………………………..
6.2.3. Tulburări de limbaj…………………………….
6.2.4. Tulburări de comportament…………………….
6.2.5. Tulburări de comunicare și relaționare……..
Capitolul 7. Educația fizică în învățământul superior
DICȚIONAR EXPLICATIV AL TERMENILOR
UTILIZAȚI……………………………………………..
BIBLIOGRAFIE……………………………………….171
172
173
174
176
178
179
181
190
195
199
199
200
200
202
206
207
209
209
210
211
215
217
218
218
219
221
224
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Didactica Nou 1 [619022] (ID: 619022)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.