Diateza In Limba Romana

CUPRINS

=== Diateza in Limba Romana ===

CUPRINS

ARGUMENT

Lucrarea de față are ca obiect un aspect controversat al gramaticii limbii române, și anume, problema categoriei gramaticale a diatezei, care a suscitat în decursul timpului, numeroase dezbateri, unele contradictorii.

Luând în considerare natura categoriei: morfologică, sintactică, gramaticală, lexico-gramaticală, pragmatică, criteriile de clasificare a diatezelor, felurile diatezelor, prin precizarea conținutului categorial și a expresiei categoriale, se contată incoerențe în interpretări. Acestea se datoresc faptului că nu întotdeauna se urmărește consecvent distincția dintre teoria limbii (ce operează cu idei, concepte, definiții, taxinomii), realitatea lingvistică și realitatea extralingvistică (planul ontic, al existenței).

Analiza întreprinsă are drept premisă considerarea diatezei ca o categorie morfo-sintactică și pragmatică, ceea ce înseamnă că exprimă, în plan lingvistic, relația nume/subiect- verb/predicat- nume/obiect, expresie a relației ontice autor-acțiune-obiect.

Pornind de la definirea categoriei gramaticale în general și a diatezei în special, și admițând teoriile mai noi din literatura de specialitate, începem demersul nostru de cercetare de la criteriile de identificare a diatezei, adică de la conținutul categorial (raportul gramatical) spre forma prin care se exprima acestea, expresia fiind o marcă recurentă la forma verbului, când raportul gramatical este același.

În lucrarea de față vom întreprinde o analiză diacronică a categoriei gramaticale a diatezei, care se constituie treptat, fiecare teorie- constituindu-se într-un stadiu important în conturarea conceptului actual de diateză.

Având ca punct de sprijin teorii mai vechi și mai noi din literatura de specialitate, analiza noastră își propune delimitarea unor „zone” de manifestare a noului, a inovației, față de poziția mai veche, tradițională, luând în considerare și schimbarea opticii în analiza gramaticală din Gramatica limbii române (2005) Editura Academiei Române.

Față de poziția veche, tradițională, potrivit căreia în gramatica limbii române ar exista trei diateze: activă, pasivă și reflexivă, părere acceptată de majoritatea specialiștilor, în noile interpretări ale gramaticii s-a adus în discuție existența, în afara celor trei sus-menționate, a diatezei reciproce, impersonale și dinamice.

Pornind de la criteriile de identificare a diatezelor și urmând consecvent principiul după care orice categorie gramaticală, în speță, diateza, se definește dinspre raportul categorial spre formă, expresia acestuia (concretizată în flective, mărci), ajungem la delimitarea următoarelor cinci diateze: activă, pasivă, reflexivă, reciprocă și impersonală.

Teoria limbii urmărește respectarea principiului consecvenței în identificarea diatezelor, pentru ca interpretarea să fie fără rest și fără contradicții și incoerențe (sau cu minimum de contradicții și inconsecvențe).

Vom recurge apoi la explicarea punctelor de vedere ale unor lingviști (M. Avram, D. Irimia, C. Dimitriu, V. Guțu- Romalo, G. Pană- Dindelegan), oprindu-ne asupra fiecărei teorii în parte (cu două, trei, patru, cinci și respectiv cu șase diateze); identificăm incoerențele și inconsecvențele ce generează diversitatea de opinii.

Prezenta lucrare vizează precizarea conținutului și a formei categoriale a fiecărei diateze în parte, propunându-și un studiu comparativ în definirea acestora și având în vedere tradiția și inovația în delimitarea conceptului de diateză.

Dacă în privința diatezei active și a celei pasive, lucrurile sunt clare, diateza reflexivă, a generat cele mai vii dispute în studiile de lingvistică, fiind definită, uneori strict formal, „verbe însoțite de pronume reflexiv”, ignorându-se raportul categorial. Vom analiza unele aspecte ale reflexivului, valoarea obiectivă și valoarea dinamică, și vom aduce în discuție îndeosebi noile interpretări ale Gramaticii Academiei, care, în raport cu inventarul tradițional de diateze, în această nouă ediție elimină reflexivul dintre valorile de diateză, „întrucât nu îndeplinește caracteristica definitorie a diatezei, și anume, particularitatea de a schimba ierarhiile sintactice”.

Cercetarea de față are în vedere perspectiva diacronică și sincronică în abordarea problemelor diatezelor și dezvoltă, pornind de la opiniile deja exprimate în literatura de specialitate, observații, nuanțări, precizări, care conduc la o analiză fără rest și noncontradictorie sau cu cât mai puține contradicții a realităților lingvistice în discuție.

I. Conceptul și termenul de „categorie gramaticală“ în limba română

I.1. Definirea „categoriei gramaticale“

În literatura de specialitate, cei doi termeni de bază cu care operează gramatica, tipare conceptuale- categorie gramaticală și clasă, parte de vorbire- se definesc unul prin celălalt, fiecare fiind considerat gen proxim pentru celălalt. Problema în ce măsură putem distinge între unitățile prin care se exprimă părțile de vorbire implică evaluarea conținutului semantic și specialitatea utilizării fiecărei noțiuni: categoria gramaticală referindu-se la sensul gramatical sau la valoarea gramaticală (gen, număr, caz, persoană, diateză, mod, timp, comparație) realizată prin opoziții paradigmatice în flexiune, fiind semnificate de morfeme. Fenomenul de clasă face referire la organizarea unităților lingvistice cu aceleași proprietăți semantice distribuționale.

Notă. Valoarea sau sensul gramatical ține de sistem și este definit de poziția în sistemul gramatical, fiind determinabil prin mărci. Sensul lexical își are sursa în referent, este deschis pe polisemie și, aparținând sistemului limbii, se particularizează în vorbire.

Sensul gramatical și sensul lexical se interferează în sfera categoriei și a clasei.

Categoria gramaticală guvernează comportamentul gramatical al cuvintelor unei limbi și creează astfel clase de cuvinte care se caracterizează prin reacții identice.

O categorie e un tipar conceptual care nu aparține unei limbi, ci se întrupează într-o limbă.

În Gramatica Academiei, categoriile gramaticale sunt numite noțiuni morfologice fundamentale care exprimă modificările formale ale părților de vorbire.

În Gramatica pentru toți, Mioara Avram definește în mod asemănător categoriile, ca fiind, noțiuni morfologice fundamentale exprimate prin flexiune.

Valeria Guțu- Romalo subliniază reprezentarea categoriilor gramaticale prin variații flexionare la nivel morfologic, prin deosebiri de organizare a grupului de cuvinte la nivel sintactic, implicând o corelare a evenimentelor de expresie cu o anumită informație semantică.

C. Dimitriu definește categoriile gramaticale niște datumuri ce constau în expresia lingvistică a relațiilor stabilite de mintea omului între noțiuni, care relații corespund relațiilor existente în realitatea sau numai între entități, sau între entități și caracteristicile lor (calitatea, cantitatea, acțiunea considerată ca proces) sau numai între caracteristicile entităților.

Pentru a exista o categorie gramaticală, atât conținutul cât și forma categorială trebuie sa realizeze cel puțin o opoziție internă la unul și același cuvânt sau cel puțin două aspecte opozabile la cuvinte diferite cu particularități semantico-gramaticale comune.

Identificarea unei categorii gramaticale are în vedere pe de o parte conținutul categorial- care vizează relațiile stabilite de mintea omului între noțiuni- și de la care se pleacă, și pe de altă parte, forma categorială, expresia lingvistică, marca relațiilor dintre noțiuni stabilite de mintea omului.

Valorile, semnificațiile gramaticale, pentru o limbă dată, își găsesc o marcă flexionară clară și, în funcție de care, părțile de vorbire, clasele de lexeme, își schimbă forma în cursul flexiunii.

Notă. Caracteristicile definitorii ale unei categorii gramaticale sunt:

Categoria gramaticală presupune un sistem de opoziții, corelând cel puțin doi termeni

Categoria gramaticală corelează una sau mai multe distincții din planul semnificației cu una sau mai multe distincții din planul expresiei.

Raportul dintre o corelație în planul semnificației și una din planul expresiei este valabil pentru o clasă omogenă și numeroasă de cuvinte.

Distincției din planul semnificației gramaticale îi corespunde o marcă gramaticală clară, prin afixe flexionare, fixe sau mobile.

În fiecare limbă, categoriile gramaticale, ca tipare conceptuale, se manifestă diferit (prin inventar diferit de termeni opozabili, pentru categorii comune, prin marcare analitică sau sintetică, redundantă sau redusă la o singură marcă). Orice categorie gramaticală trebuie să fie exprimată prin mijloace lingvistice. O categorie nemarcată deloc nu poate fi socotită ca existentă.

În tradiția gramaticii, s-au propus mai multe criterii de clasificare a categoriilor gramaticale:

După manifestarea relațională a categoriei: există categorii cu o determinare predominant paradigmatică (sau internă) cuvintele situându-se prin forma lor, într-o anumită zonă a paradigmei (de exemplu, aparțin singularului sau pluralului); alte categorii au determinare sintagmatică (sau externă), adică forma nu este suficientă pentru încadrarea cuvântului într-o anumită categorie, recurgându-se la context, la manifestare sintagmatică. Grupului paradigmatic îi corespunde numărul și genul; celui sintagmatic, cazul și comparația.

După tipul de flexiune (după părțile de vorbire pe care le caracterizează) se deosebesc: categorii gramaticale specifice verbului: modul, timpul, diateza; categorii specifice numelui- inflexiunea nominală, distincției dintre substantiv, adjectiv, pronume îi corespunde distincția dintre categoria comparației specifică adjectivului și categoria persoanei specifică pronumelui.

Categoriile comune mai multor părți de vorbire prezintă diferențe de conținut: numărul reflectă la substantiv o distincție din planul ontic, în vreme ce la adjectiv sau la verb, numărul este impus formal prin acord.

În limba română sunt recunoscute de majoritatea specialiștilor următoarele categorii gramaticale: numărul, cazul, persoana, comparația, diateza, modul și timpul (unele specifice, care apar numai la o clasă lexico- gramaticală- cum ar fi diateza, care apare doar la verb- altele comune, care apar, cu diferențele de conținut menționate, la mai multe clase lexico-gramaticale (număr, care apare la substantiv, pronume, adjectiv, verb).

În accepția mai nouă a specialiștilor, prin constanta lor lexicală, cuvintele analizează, în interiorul raportului limbă-gândire și denumesc obiectele care alcătuiesc lumea extralingvistică, sau, mai exact, reflectarea lor în conștiința lingvistică a vorbitorilor. Rezultatul analizei îl reprezintă sensul lexical al cuvintelor, sinteză între realitatea obiectivă a lumii și realitatea subiectivă a reflectării lumii în conștiință.

În analiza realității extralingvistice, cuvântul poate reține reflectarea obiectului în sine, ca reprezentant al unei anumite clase de obiecte, cu individualitate distinctă între alte obiecte sau poate reține în prim plan trăsături ale obiectului sau situației în care obiectul se află.

Prin componenta variabilă, cuvintele interpretează diferitele raporturi în care se află înscrise sau pe care le conțin obiectele din realitatea extralingvistică, în procesul de reflectare în conștiința vorbitorului sau raportul dintre subiectul vorbitor și lumea despre care el comunică. Interpretarea acestor raporturi se realizează prin intermediul categoriilor gramaticale și generează sensurile gramaticale.

Dumitru Irimia consideră categoriile gramaticale drept modalități specifice de reflectare, în conștiința lingvistică a vorbitorilor unei limbi, a variatelor moduri de a fi ale componentelor lumii extralingvistice, în funcție de diferite raporturi în care sunt înscrise ele înseși sau numai cuvintele care le denumesc: semantic (cazul, diateza), pragmatic (determinarea, modul).

Cu originea în aceste raporturi externe, categoriile gramaticale își dezvoltă conținutul lingvistic specific prin desfășurarea unor raporturi interne, de opoziție, între doi sau mai mulți termeni.

Intervenind în desfășurarea flexiunii specifice diferitelor clase lexico- gramaticale, categoriile gramaticale își diferențiază conținutul în funcție de acestea.

Pornind de la termenul general de categorie ce desemnează o noțiune logică fundamentală care reflectă realitatea obiectivă în modul cel mai general se ajunge la ideea potrivit căreia categoriile gramaticale se actualizează în planul vorbirii, în structura textului, printr-unul din termenii corelativi, iar acest termen dezvoltă sensul gramatical categorial.

În organizarea textului, morfemul, unitate lingvistică biplană, este concomitent purtător al sensului gramatical categorial, prin opoziția pe care o manifestă în planul expresiei.

Admiterea existenței diverselor categorii gramaticale depinde de exprimarea lor formală. La categoriile recunoscute există situații marcate clar și altele interpretate prin analogie, după funcțiunea identică cu aceea a unor forme specifice.

Categoriile gramaticale se exprimă prin diferite mijloace pur morfologice (modificarea structurii morfologice a cuvântului în cauză), fonetice și analitice sau sintactice (îmbinări cu cuvinte ajutătoare)

I.2. Categoriile gramaticale specifice verbului

Considerând categoriile gramaticale niște datum-uri ce constau în expresia lingvistică a relațiilor stabilite de mintea omului între noțiuni, care relații corespund relațiilor existente în realitate sau numai între entități sau între entități și caracteristicile lor (prin excelență calitatea, cantitatea, acțiunea considerată ca proces), sau numai între caracteristicile entităților, urmează că la identificarea categoriilor gramaticale în general, interesează pe de o parte, conținutul categorial (« relațiile » stabilite de mintea omului între noțiuni), iar pe de altă parte forma categorială (« expresia lingvistică » sau « marca » relațiilor dintre noțiuni create de mintea omului).

Conținutul categorial și forma categorială trimit la categorii gramaticale numai când se realizează cel puțin o opoziție internă, ceea ce înseamnă că la unul și același cuvânt sau la cuvinte diferite cu particularități semantico-gramaticale comune, există cel puțin două aspecte opozabile.

În funcție de aceste caracteristici de conținut și de formă/marcă, suntem de părere că la verbul românesc există cinci categorii gramaticale: diateza, modul, timpul, persoana și numărul (cf. Dimitriu, Compendiu).

Notă. În unele lucrări apărute în ultimele decenii ale secolului al XX-lea s-a încercat să se susțină că la verbul românesc ar exista și categoria gramaticala a aspectului. În încercarea de a identifica categoria gramaticală a aspectului în limba română se poate justifica conținutul aspectului (verbe momentane și verbe durative sau perfective și imperfective), însă conținutul nu este suficient pentru existența unei categorii gramaticale, ci trebuie să existe și o formă categorială. Limba română nu dispune de un sistem de mărci organizat pentru exprimarea aspectului.

II. Categoria gramaticală a „diatezei“- concept, terminologie, definire

II.1. Diateza- categorie morfologică sau sintactică?

Dintre categoriile verbului, diateza1 a suscitat cele mai numeroase dezbateri, luându-se în discuție: natura categoriei (morfologică2, sintactică3, gramaticală4, lexico-gramaticală5), identificarea criteriilor de clasificare, felurile diatezelor, precizarea conținutului categorial și al expresiei categoriale.

Incoerențele în interpretările date se datoresc faptului că nu întotdeauna se urmărește consecvent fondul problemei ce vizează distincția între teoria limbii (ce operează cu idei, concepte, definiții, taxinomii), realitatea lingvistică în viziunea saussuriană, langue-parole, sau coșeriană, vorbire-normă-sistem și realitatea extralingvistică ( planul ontic).

Notă. Diateza6, felul în care verbul își orientează acțiunea în raport cu intențiile subiectului și cu obiectul, a fost concepută, gramatical, în mai multe feluri:

într-un sens mai restrâns, ca o categorie care exprimă raportul sintactic dintre subiectul gramatical și obiectul său (subiect gramatical diferit de obiect sau identic cu obiectul; subiect gramatical care dispune de un obiect sau care nu dispune de un obiect; procesul realizat de subiectul gramatical se răsfrânge direct asupra obiectului);

într-un sens mai larg, ca o categorie care exprimă raportul sintactic dintre subiectul gramatical și proces, dintre proces și autorul lui (subiect gramatical interesat în mod special în realizarea procesului sau neinteresat special de acest proces, subiect gramatical care realizează procesul sau care nu realizează procesul, ci îl suferă; subiect gramatical care realizează și suportă procesul; subiect gramatical existent în raport cu procesul sau inexistent în raport cu procesul).

Concluzia unor lingviști este că diateza este o categorie sintactică a verbului7.

În literatura de specialitate, problema diatezei cunoaște interpretări diferite. În studiile de gramatică « mai vechi »8, diateza este definită avându-se în atenție expresia raportului sintactic, formele verbale care arată raportul dintre subiect si complement direct, (caracterul unilateral al acestei definiții fiind evident: sunt vizate verbele tranzitive la diateza activă, nu și cele intranzitive și nici diatezele pasivă, reflexivă, reciprocă, impersonală, care comportă numai în parte complement direct).

În a doua ediție [Gram. Acad., 1966, p.208] se revine asupra formulării conceptului de diateză ca expresie a raportului sintactic, formă pe care o îmbracă verbul pentru a arăta în ce raport se află acțiunea, pe care o exprimă, cu ajutorul acestei acțiuni.

În alte lucrări9 se „amestecă” realitatea lingvistică și cea ontologică, diateza fiind forma verbului care marchează raportul dintre subiect care face acțiunea și complement, obiectul asupra căruia sau în favoarea căruia se execută această acțiune. Observăm că subiectul nu face acțiune decât la diateza activă și la unele reflexive, în plus, nu toate verbele au complement direct și/sau complement indirect.

O definiție « discutabilă »10 delimitează categoria diatezei la fiecare din formele verbale care indică raportul dintre acțiune și cel care o săvârșește, dar între acțiune și autorul ei nu poate exista decât un singur fel de raport, indiferent dacă autorul acestuia are funcția gramaticală de subiect (ca la diateza activă și la unele categorii de reflexive) sau de complement de agent (ca la diateza pasivă și la reflexivele cu sens pasiv).

În alte opinii11, diateza este considerată între coordonatele cadrului situațional, distingându-se între activ, pasiv, reflexiv, impersonal și reflexiv dinamic în funcție de importanța arătată de vorbitor autorului sau acțiunii în desfășurarea raportului autor-acțiune. Aceste valori ale verbelor însoțite de pronume reflexiv (pasiv, reciproc, mediu, eventiv, impersonal) apar pentru prima oară într-o gramatică românească în lucrarea lui Al. Rosetti, Gramatica limbii române, ed. I, 1943; ed. a II-a, 1945 având ca autori Al. Rosetti, J. Byck [=Rosetti, Byck, GLR], p. 70.

Într-o altă interpretare12 se subliniază, în definiția diatezei, reflectarea în planul semantic al verbului a raportului extralingvistic subiect-acțiune-obiect, iar în descrierea organizării interne a categoriei se are în vedere și raportul sintactic verb- subiect și verb- complement direct.

Alți specialiști13 au în atenție relațiile dintre pozițiile sintactice subiect- verb/predicat- complement obiect, pe de o parte, și, pe de altă parte, raportul dintre referințele lor semantice corespunzătoare: agent/destinatar- acțiune- proces enunțat- pacient/ destinatar.

Exprimarea unor puncte de vedere diferite asupra conceptului de diateză este determinată atât de complexitatea clasei lexico- gramaticale a verbului- pentru care reprezintă o categorie specială- cât și diferențelor în delimitarea, încadrarea ei.

După cum am arătat, unii lingviști definesc diateza drept categorie morfologică, întrucât guvernează flexiunea verbului marcându-se prin mijloace morfologice (auxiliarul a fi, la diateza pasivă, pronumele reflexiv- cu funcție de marcă- forme neaccentuate de acuzativ sau dativ).

Alți specialiști sunt interesați mai ales de conținutul categorial al diatezei reprezentat de raportul nume/subiect- acțiune- nume/obiect și consideră diateza o categorie definită sintactic14.

Prin definirea exclusivă (diateza- categorie morfologică vs. Categorie sintactică) fără a lua în discuție și planul semantic, se ignoră complexitatea conținutului categorial al diatezei ce impune un grad complex de organizare a planului expresiei într-un raport morfologico-sintactic cu dezvoltarea specifică (D. Irimia, Morfosintaxa, p. 91).

II.2. Tradiție si inovație în interpretarea conceptului de „diateză“

În interpretarea autorilor Gramaticii Academiei15, diateza este forma pe care o îmbracă verbul pentru a arăta în ce raport se află acțiunea pe care o exprimă cu autorul acestei acțiuni.

Iorgu Iordan și Vladimir Robu16 consideră diateza drept categorie gramaticală specifică verbului, ce arată raportul dintre conținutul procesului comunicat și protagoniștii acestui proces, adică subiectul gramatical și obiectul acțiunii.

În dicționarele de specialitate17 diateza este definită ca o categorie gramaticală flexionară, specifică verbului, care exprimă raportul sintactic dintre subiectul gramatical, proces și obiectul acestuia.

Definiția cea mai cunoscută și unanim acceptată18 de majoritatea specialiștilor se referă la raportul dintre acțiune și subiectul gramatical.

În accepția mai nouă a lingviștilor19, diateza este expresia lingvistică a raportului dintre relația semantică autor- acțiune- obiect și relația sintactică subiect- verb(predicat)- complement.

Cea mai nouă interpretare asupra categoriei gramaticale a diatezei o găsim în Gramatica Academiei,( 200520) unde este considerată o categorie sintactică și pragmatică, interesând atât verbul, cât și ansamblul propoziției, întrucât angajează verbul și actanții lui (cu rolurile și funcțiile sintactice atribuite acestora): Subiectul- Agent și Complementul- Pacient. Sintactic, exprimă relația Verb- Subiect- Complement direct, respectiv Verb- Subiect, iar pragmatic realizează o deplasare a interesului comunicativ de la Agentul- subiect (diateza activă) spre Pacientul-subiect (diateza pasivă), spre procesul însuși, fără referire la actanți/ argumente (diateza impersonală).

Fiecare termen al diatezei se manifestă printr-o construcție sintactică proprie și reprezintă, în raport cu diateza activă, considerată termenul nemarcat al opoziției, o reorganizare a structurii sintactice (ca ierarhie sintactică, respectiv ca ierarhie tematică a componentelor). Efectul acestei reorganizări este orientarea interesului comunicativ spre unul dintre cele trei componente ale propoziției (sau două, dacă verbul este monovalent): subiect, verb, complement direct/subiect, verb, variind, pentru fiecare diateză, componentul tematizat, iar, din altă perspectivă, componentul aflat în centrul interesului comunicativ.

În opinia noastră, diateza este o categorie gramaticală (înțelegând prin aceasta atât nivelul morfologic reprezentat prin « morfemele » prin care se realizează opozițiile categoriale (cuvinte- flectiv: a fi, se, își…) cât și nivelul sintactic (ce vizează raportul între nume/subiect- verb/predicat- nume/ obiect). Adăugând plurisemantismul care se manifestă mai productiv în cadrul diatezei, decât în cadrul altor categorii, considerăm diateza ca fiind o categorie gramaticală ce exprimă, în plan lingvistic, relația nume/subiect- verb/predicat- nume/obiect expresie a relației ontice autor-acțiune-obiect21

Dintre categoriile verbale, categoria diatezei a suscitat cele mai numeroase dezbateri teoretice22, antrenând diferențe semnificative de interpretare, atât sub aspectul modului de concepere a diatezelor și al domeniului de extindere a fiecărei diateze, cât și sub aspectul numărului de diateze.

Toate aceste dezbateri au plecat, într-un fel sau altul, de la constatarea că diateza este o categorie diferită de celelalte categorii verbale, specificul ei fiind dat de următoarele trăsături:

are o manifestare predominant sintactică, prin angajarea construcției verbale în ansamblul ei (verb + actanți/argumente);

are o marcare diferită de a celorlalte categorii, fiecare diateză distingându-se, pe lângă turnura proprie de construcție, prin mărci extraverbale, mărci care au în comun natura lor analitică;

cunoaște diferențe mari de manifestare de la un termen la altul al categoriei, detașându-se, pe de o parte, pasivul și impersonalul, iar, pe de alta, reflexivul. Pasivul și impersonalul au în comun efectul de reorganizare ierarhică a tiparului sintactic, determinând organizări sintactice diferite față de tiparul de bază (activ), în timp ce reflexivul păstrează neschimbată ierarhia sintactică a construcției active (vezi eliminarea reflexivului dintre termenii diatezei, infra V.3.2.)

se distinge prin neparticiparea tuturor lexemelor aparținând verbului la opozițiile de diateză. În raport cu celelalte categorii gramaticale, care, cu nesemnificative excepții (cazurile de defectivitate), angajează clasa verbului cu întregul ei inventar, diateza nu antrenează toate verbele. Nu participă la opozițiile de diateză clase întregi de verbe: verbele intrinsec impersonale (atât verbele fără subiect, cât și cele cu subiectul realizat prin propoziție conjuncțională sau prin forme verbale nepersonale); verbele obligatoriu reflexive; verbele copulative; verbele cu subiect nonanimat. La aceste restricții generale, fiecare diateză își adaugă propriile restricții: unele sintactice (legate de trăsăturile de construcție ale verbului), altele sintactico- semantice (legate de prezența/ absența anumitor roluri tematice în/din schema de roluri a verbului), altele selecționale (privind trăsături lexicale ale subiectului și/sau ale complementului23.

II.3. Criterii pentru identificarea categoriei gramaticale a diatezei. Conținutul

și forma categorială

Diversitatea de opinii exprimate în lucrările de gramatică românească în privința numărului de diateze și felului acestora din limba română este generată de varietatea criteriilor folosite în identificarea unei diateze, de modul de utilizare a acestora precum și de consecvența în utilizarea acestor criterii.

Unii specialiști24 fac apel la criteriul semantic- cine face acțiunea (subiectul sau complementul de agent), cine suferă acțiunea (când se vizează subiectul) într-un mod convențional de grupare a verbelor sugerând existența a două diateze, activă și pasivă.

La această teorie, există tendința de consecvență în utilizarea criteriilor pentru identificarea diatezelor, în sensul că ambele diateze acceptate sunt recunoscute după atitudinea numelui- subiect în cadrul raportului cu verbul- predicat: la diateza activă, subiectul gramatical face acțiunea, iar la cea pasivă subiectul gramatical suferă acțiunea.

Cum din punctul de vedere al atitudinii numelui- subiect în cadrul raportului cu verbul- predicat la verbul românesc există mai multe posibilități decât ca subiectul să facă și să sufere acțiunea (pe lângă raporturile activ și pasiv existând și raporturile reflexiv, reciproc, impersonal) la teoria în discuție, s-a optat pentru încadrarea la diateza activă nu numai a verbelor-predicat ce contractează cu subiectul gramatical impersonal (a ninge, a se însera), raportul gramatical reflexiv (a se spăla) și raportul gramatical reciproc (a se certa), ceea ce reprezintă o analiză cu contradicții.

În altă opinie25, faptul că subiectul suferă acțiunea (care este făcută de complementul de agent, că verbul este însoțit de pronumele reflexiv în acuzativ sau în dativ motivează existența a trei diateze, activă, pasivă și reflexivă. Această teorie respectă consecvența criteriului în identificarea diatezei active și a diatezei pasive, luându-se în seamă criteriul atitudinii numelui subiect în cadrul raportului gramatical cu verbul predicat (la activ, subiectul face acțiunea și la pasiv, o suferă).

La diateza reflexivă, se ignoră uneori conținutul categorial utilizându-se exclusiv criteriul formal, al folosirii pronumelui reflexiv ca marcă morfologică a diatezei reflexive26.

În studii mai « vechi » se precizează că din mulțimea verbelor reflexive- verbe însoțite de pronumele reflexiv- în acuzativ sau în dativ- sunt la diateza reflexivă numai acelea la care pronumele reflexiv nu poate fi înlocuit cu un pronume personal sau cu un substantiv în același caz, pronumele reflexiv- marcă morfologică ca nu poate fi înlocuită desemnând diateza reflexivă [ Gram. Acad., 1963, p. 208]

Această teorie nu este convenabilă, întrucât prezintă, pe lângă inconsecvența criteriilor de identificare a diatezelor și contradicții: la verbe de tipul a se îmbrăca, raportul nu este activ, ci reflexiv (numele subiect face acțiunea dedublându-se în nume/obiect exprimat prin reflexivul se), verbe ca fulguiește, fulgeră, neintegrate nici unei diateze: în verbe de tipul se împrimăvărează, raportul este impersonal (raportul categorial fiind zero).

Teoria cu patru diateze27 are în vedere raportul dintre acțiunea verbului și subiectul ei gramatical, la care se adaugă și obiectul, cu apelul la structura verbului/ prezența/ absența pronumelui reflexiv sau a verbului auxiliar a fi susținând existența diatezelor: activă, pasivă, reflexivă și reciprocă.

Același autor28 va susține ulterior existența a șase diateze (adăugând celor patru diateze diateza impersonală și cea dinamică) pe baza criteriului semantic și planului expresiei (concretizat în marcă zero, verbul a fi, morfem analitic și marca pronumelui reflexiv se, își).

Variantele raportului dintre interpretarea semantică autor- acțiune- obiect și relația sintactică subiect- verb complement sunt dezvoltate de subiectul vorbitor din punctul de vedere din care interpretează realitatea extralingvistică într-o structură sintactică de tipul nume, pronume (subiect)- verb(predicat)- nume/pronume obiect sau se explică prin structura sintactică atunci când își are originea doar în realitatea extralingvistică.

Având în vedere că identificarea unei diateze29, în general și a diatezei reflexive, în special, se face pornindu-se de la conținutul categorial, (raport categorial pentru care apar, recurent, mărci specifice, constatăm că verbe de tipul a se construi, a se nota, la care pronumele reflexiv este în acuzativ, sunt la diateza pasivă, raportul fiind pasiv. Identificarea valorii pasive ca reflexiv s-a făcut numai formal, luându-se în considerație doar marca morfologică prin pronumele reflexiv. Reconsiderându-se construcțiile de tipul a se construi prin prisma raportului categorial pasiv, rezultă că verbele de acest tip aparțin diatezei pasive, reprezentând o altă formă a acesteia.

Diateza, definită drept categorie morfosintactică și pragmatică30 se manifestă în construcțiile opozabile: activ (relația verb- agent-pacient, se realizează o deplasare a interesului comunicativ spre Agentul- Subiect); pasiv (interesul comunicativ sau focus-ul e deplasat spre Pacientul-Subiect); impersonal (interesul comunicativ e concentrat pe acțiune); reflexiv (spre Agent și Pacient schimbându-și rolurile). Diateza activă este „termenul nemarcat”, de fapt marcat cu zero, față de care celelalte diateze (pasivă, reflexivă, reciprocă, impersonală) se disting prin construcții sintactice proprii și implicit prin deplasarea de componente, deplasarea al cărei obiect este interesul comunicativ, altul de fiecare dată. Rezultă, pentru limba română, construcțiile opozabile: Ion apără pe Gheorghe/ Gheorghe este apărat de Ion/ Ion se apără pe el însuși/ Ion și Gheorghe se apără unul pe altul/ Aici, se apără.

Luând în considerare importanța verbului- predicat purtător al categoriei gramaticale a diatezei, alți cercetători31, în intenția de a evita contradicțiile, fac apel la conceptele de persoană reală, cu statut de entitate, și persoană gramaticală, proiecție (manifestare) lingvistică a entității.

Urmând consecvent principiul după care orice categorie gramaticală, în speță, diateza, se definește pornind de la raportul categorial spre formă, expresia acestuia (concretizată în flective, mărci), ajungem la delimitarea următoarelor cinci raporturi: activ, pasiv, reflexiv, reciproc și impersonal.

Admițând că o categorie gramaticală presupune un conținut categorial și o formă categorială (Dimitriu, Tratat 1, p. 483) definitoriu, pentru categoria gramaticală a diatezei, este conținutul categorial în primul rând și apoi forma categorială. Analizat diacronic, conceptul de diateză se conturează treptat, prin semnalarea inconsecvențelor în definirea acestuia, mai ales în ceea ce privește alegerea criteriilor de definire (sintactic, semantic, morfologic) și a aplicării acestora din punctul de vedere al conținutului categorial. Acesta vizează raportul gramatical dintre verbul- predicat (element întotdeauna existent), numele subiect (de obicei, exprimat sau neexprimat, iar uneori inexistent), și numele obiect (existent sau inexistent)32. Analiza urmărește și forma categorială reprezentată „printr-un sistem de mărci concrete (formele neaccentuate de acuzativ sau dativ ale pronumelui reflexiv (în unele opinii), verbul auxiliar a fi, complementul de agent, complementul circumstanțial sociativ, atributul circumstanțial completiv și abstracte, zero)”33.

În opinia aceluiași specialist34 în identificarea categoriei diatezei, este necesar să plecăm de la raportul gramatical pentru care există o marcă.

Aceeași părere este împărtășită și de alți lingviști35 care apreciază că nu forma, aspectul exterior determină felul diatezei, ci conținutul raporturilor reale, obiective și logice care apar în cadrul comunicării respective.

II.4. Subcategorizarea diatezelor

Complexitatea pe care o comportă categoria gramaticală a diatezei impune delimitarea unor „zone” de concentrare controverselor (de manifestare a « noului », în interpretare, față de « vechi ») în vederea eliminării inconsecvențelor de felul:

neconcordanța dintre conținutul categorial și forma categorială a unei diateze (ex: diateza activă cuprinde verbele ce au conținut categorial activ, dar nu numai « forma » marcată zero, cum se considera prin « tradiție » își aduce aminte, se gândește);

formulările cvasigenerale (subiectul face acțiunea și tot el o suferă) (Gram. Acad., 1963 pentru diateza reflexivă);

realizarea raportului pasiv36 prin două forme cu verbul auxiliar a fi: este construit de cineva și cu pronumele reflexiv se: se construiește de cineva, forme folosite diferit (la ultima, complementul de agent poate lipsi) și cu pondere diversă în diferitele registre ale limbii;

diateza impersonală, având raport categorial zero, realizată cu marcă concretă, reflexivul se (se zice) și cu marcă zero (Ø fulguiește Ø);

inconsecvența în aplicarea criteriilor de clasificare (de exemplu, definirea diatezei active și pasive (Gram. Acad., 1963) pe baza criteriului semantic, neluând în discuție planul ontologic- cine face acțiunea și cine o suferă, iar a diatezei reflexive, pe baza criteriului formal37 (verbe însoțite de pronume reflexiv) în planul exclusiv lingvistic;

valoarea « obiectivă » a reflexivului (verb pronominal) sau diateză reflexivă, reflexiv dinamic vs. activ.

Întrucât verbul-predicat din limba română poate contracta cu numele- subiect și numele obiect cinci raporturi gramaticale marcate, considerăm că mulțimea verbelor românești se repartizează, inegal în cinci diateze: activă, pasivă, reflexivă, reciprocă și impersonală, ținând cont de respectarea principiului consecvenței iar rezultatul să fie fără rest și fără contradicții și inconsecvențe (sau cu minimum de contradicții și inconsecvențe).

Pornind de la faptul că: în literatura de specialitate românească și universală diatezele sunt identificate din punctul de vedere al conținutului raportual prin raportul gramatical; că verbele considerate ca aparținând « diatezei dinamice » (a se îngriji, a se speria) exprimă raportul gramatical activ, în sensul că subiectul « face acțiunea » reținem că în limba română nu există diateza dinamică, verbele despre care se spune38 că ar aparține acestei diateze încadrându-se la diateza activă. La inconvenientele acestei teorii se adaugă și analiza cu rest (rămân în afara diatezelor verbe ca a se însera, a ploua, a tuși, a conserva, a durea, a deveni, a avea), verbe care se încadrează la diateza impersonală sau la diateza activă39.

II.5. Clasificarea verbelor din punctul de vedere al diatezelor

Întrucât verbul-predicat din limba română poate contracta cu numele-subiect și numele-obiect cinci raporturi gramaticale marcate, remarcăm că mulțimea verbelor românești se repartizează, inegal, în cinci diateze: activă, pasivă, reflexivă, reciprocă și impersonală.

La diateză nu este obligatoriu ca aspectele opozabile de conținut și de formă, indispensabile, teoretic, oricărei categorii gramaticale, să apară la unul și același verb, ci aceste aspecte opozabile pot apărea și la verbe diferite, ceea ce altfel spus înseamnă că, din punctul de vedere al diatezelor pe care pot să le aibă în utilizarea lor curentă, verbele românești se grupează în40:

verbe ce au întotdeauna o singură diateză (puține la număr), fie cea activă (a abdica, a se abține, a abunda, a deveni, a se sfii etc: regele abdică), fie cea reciprocă (a se ciondăni, a se ciorovăi etc: copiii se ciondănesc), fie cea impersonală (a fulgui, a se împrimăvăra, a se lăsa ger, a ninge etc: afară ninge)

verbe ce pot avea două diateze (cele mai multe), fie cea activă și cea pasivă (a abilita, a acapara, a acredita, a rezolva etc: Directorii au rezolvat problema în comisie- Problema a fost rezolvată de directori în comisie) fie cea activă și cea impersonală (a abuza, a absenta, a fi, a părea etc: Studenții absentează de la cursuri- Se absentează la cursuri)

verbe ce pot avea trei diateze (nu prea numeroase), fie cea activă, cea pasivă și cea reflexivă (a abona, a evalua, a premia: Profesorul evaluează elevul- El este evaluat de profesor, El se evaluează), fie cea activă, cea pasivă și cea impersonală (a gândi, a calcula: Omul calculează- Exercițiile sunt calculate- Acolo se calculează)

verbe ce pot avea patru diateze (reduse la număr); cea activă, cea pasivă, cea reflexivă și cea reciprocă (a abandona, a accepta, a acompania: Șeful acceptă propunerea- Propunerea este acceptată- El se acceptă pe sine însuși- Rudele se acceptă unele între ele)

verbe ce pot avea toate cele cinci diateze (foarte puține), cea activă, pasivă, reflexivă, reciprocă și impersonală (a bate, a pedepsi etc: Tatăl pedepsește copilul- Copilul este pedepsit- Uneori omul se pedepsește singur, Copiii se pedepsesc adesea- Acolo se pedepsește întotdeauna.

III. Diateza activă

III.1. Definirea diatezei active

În accepția Gramaticii Academiei1, diateza activă arată că acțiunea este făcută de subiectul gramatical. Aceeași definiție este împărtășită și de Mioara Avram2 și de alți specialiști3 care fac totuși distincția dintre subiectul gramatical și subiectul logic: diateza activă arată coincidența dintre autorul acțiunii (subiectul logic) și subiectul gramatical (acțiunea este îndeplinită de subiectul gramatical).

Alexandru Graur4 afirmă că verbele active se împart în tranzitive și intranzitive, după cum efectul acțiunii se răsfrânge sau nu asupra unui obiect, numit complement direct (exemplu: citesc o carte- tranzitiv; dorm-intranzitiv). Verbul tranzitiv poate fi folosit absolut, atunci când lipsește complementul direct (exemplu: Ioana stă la masă și mănâncă- se înțelege: mâncare)

În tradiția gramaticii5 se susține că diateza activă este forma de bază a paradigmei marii majorități a verbelor și este nemarcată cu morfeme specifice și constituie, în descriere, baza opoziției, semnificând că unitatea aflată în poziția subiect este activă, deci se referă la agentul sau destinatorul procesului enunțat. Orice apariție a mărcii se, plasează verbul din sistemul diatezei active în cea reflexivă sau în cea pasivă, încadrându-l în ordinea de flexiune a acestora, iar despre verbe ca a se cuveni, a i se năzări, a se avânta, a se burzului, a se lăfăi, a se zice etc, se susține că sunt reflexive nonpersonale sau reflexive pronominale. Părerea aceasta nu mai este acceptată astăzi de majoritatea specialiștilor, prezența flectivului se fiind posibilă la orice diateză, inclusiv cea activă.

În accepția mai nouă a specialiștilor, sintagma6 în spațiul căreia se poate dezvolta diateza activă este constituită din doi sau trei termeni, toți autonomi sub aspect lexical și toți dezvoltând funții sintactice. Sunt alcătuite din doi termeni, necesari ș suficienți, sintagmele generate de verbe intranzitive, caracterizate printr-un singur „gol” în planul lor semantic, o singură valență sintactică (S. Stati), satisfăcută prin asumarea funcției de subiect de către un nume/pronume sau o propoziție.

Sunt alcătuite din trei termeni sintagmele generate de verbe tranzitive, caracterizate prin două „goluri” în planul lor semantic, două valențe sintactice, satisfăcute prin asumarea funcțiilor de subiect și de complement direct de către nume/pronume sau propoziții.

Exemple: Mama merge -Mama-subiect gramatical

-merge-predicat (verb intranzitiv)

Copiii au citit cartea -Copiii-subiect gramatical

-au citit-predicat (verb tranzitiv)

-cartea-complement direct

III.2.Conținut și formă categorială

Diateza activă este diateza de bază a verbului românesc pentru că apare la aproape toate verbele noționale, predicative și nepredicative și pentru că, în uz, verbele la diateza activă au frecvența cea mai mare.

La diateza activă7, raportul gramatical (= conținutul categorial al diatezei) presupune existența obligatorie a minimum doi termeni – verbul-predicat și numele-subiect.

Numele-subiect poate fi în afară de subiect-gramatical și subiect-vorbitor, principial persoană umană, concretizabilă în persoana I gramaticală la singular, ce poate apărea doar la verbele tripersonale cu subiect existent (eu din eu vorbesc). De asemenea poate și să nu aibă calitatea de subiect- vorbitor, ci doar de subiect-gramatical, situație în care se află celelalte persoane gramaticale la singular sau plural.

Indiferent de faptul că este sau nu și subiect-vorbitor, numele-subiect de la diateza activă este activ- în sens generic- ceea ce înseamnă că persoana reală pe care o reprezintă face acțiunea ca proces în calitate de autor, (omul merge, Ion bea, fata iubește, etc) sau că persoanei reale pe care o reprezintă îi este proprie o anumită acțiune ca proces (copacii înfloresc, oamenii mor) sau că persoanei reale pe care o reprezintă i se poate atribui o anumită acțiune ca proces (avionul zboară, mașina merge/se defectează)8.

La raportul gramatical activ de la diateza activă poate exista- pe lângă verbul- predicat și numele-subiect- și un al treilea termen, numele « obiect » /numele-circumstanțial, posibil la verbele cu două și trei valențe obligatorii.

La verbele cu două valențe obligatorii, numele « obiect »/numele circumstanțial este simplu si poate indica:

« obiectul » direct/intern al acțiunii ca proces: citesc o carte, „Torcea fus după fus”( Șt. O. Iosif, Bunica);

beneficiarul acțiunii ca proces, cu funcția de complement indirect: Cântecul este dedicat îndrăgostiților, Omul este sortit vieții;

autorul acțiunii ca proces: ogorul e arat de țărani;

anumite împrejurări în care se desfășoară acțiunea ca proces: locul (el locuiește la bunici), timpul (am ajuns devreme), măsura (am băut două beri) etc.

La verbele cu trei valențe obligatorii, numele-obiect este complex, putând indica:

« obiectul » direct concretizat în două nume în acuzativ (mama o învață pe fată un cântec);

« obiect » direct și un autor al acțiunii (fata este învățată de mama un cântec);

un autor al acțiunii și un beneficiar (bărbatul i-a fost sortit femeii);

un « obiect » direct și un beneficiar (mama i-a dat fetei o jucărie).

Folosirea absolută a verbelor nu vizează numai complementul direct, ci și alte determinări completive și circumstanțiale, astfel, că cel de-al treilea termen al raportului gramatical activ poate fi lăsat neexprimat, ceea ce înseamnă că verbul la diateza activă este folosit absolut.

În afară de conținutul categorial, ceea ce interesează la diateza activă este forma categorială, ce constă într-un micro-sistem de mărci concrete și abstracte ce ies în evidență prin opoziția formelor verbale ce exprimă raportul gramatical activ cu formele verbale ce exprimă celelalte raporturi gramaticale (pasiv, reflexiv, reciproc, impersonal).

La identificarea mărcilor oricărui raport în general cuvintele-flectiv trebuie dispuse în varianta obiectivă a topicii (de exemplu, auxiliarul a fi precede verbul de bază, complementul de agent urmează verbului de bază etc). Mărcile pentru raportul gramatical activ se stabilesc astfel pe categorii de verbe.

Cele mai multe verbe noționale predicative ce exprimă raportul gramatical activ au ca marcă tipică zero discontinuu9(Ø…Ø), primul zero, care precede verbul de bază, opunându-se auxiliarului a fi de la diateza pasivă sau acuzativului neaccentuat al reflexivului de la celelalte diateze. Al doilea zero, care urmează verbului de bază se opune complementului de agent, care există, indiferent dacă este sau nu exprimat, la diateza pasivă sau circumstanțialului sociativ, complementului indirect ori atributului circumstanțial/ completiv de la diateza reciprocă.

Exemplu: lumea Ø există Ø

omul Ø vede Ø lumea

…………………………………….

lumea este văzută de om

el se bate cu ea

ea se desparte de el

ei se iubesc unul pe altul

La mai puține verbe noționale predicative ce exprimă raportul gramatical activ, marca acestui raport – prin opoziție cu mărcile de la celelalte raporturi- este constituită de forma neaccentuată de dativ a pronumelui reflexiv, dicontinuu zero (își…Ø)

Exemplu:

copilul își amintește Ø o poveste din copilărie

……………………………………………………………

problema este amintită de reporteri în toate ziarele

copilul, Ø amintindu-și povestea, o spune frumos

problema, fiind amintită de reporteri (când verbele se află la gerunziu)

Marcă a raportului gramatical activ poate fi de asemenea forma neaccentuată de acuzativ a pronumelui reflexiv, discontinuu zero (se…Ø).

Exemplu:

omul se gândește Ø

……………………………….

lumea este gândită de om

omul, Ø gândindu-se, își explică lumea

lumea, fiind gândită de om, este explicabilă

Aprecierile de mai sus sunt valabile și în cazul verbelor noționale nepredicative (copulative, semiauxiliare), marca fiind cel mai des zero discontinuu (Ø…Ø):

Fata Ø este Ø frumoasă

………………………….

Casa se construiește de om

sau forma neaccentuată de acuzativ/ dativ a pronumelui reflexiv, discontinuu zero (se/ își…Ø)

băiatul se face Ø doctor

copilul își bate Ø joc de școală

…………………………………

relele sunt făcute de oameni

Concluzionăm că raportul gramatical activ presupune un nume subiect principial nominativ, principial activ, reprezentând în plan lingvistic- persoana reală care execută acțiunea, fie că există un nume obiect în acuzativ care indică persoana reală ce suferă acțiunea (ex: Copilul cunoaște lumea), fie că nu există acest nume obiect.

Raportul gramatical activ este marcat printr-un sistem de mărci ce ies în evidență prin opoziție cu celelalte mărci. De aceea nu este convenabilă aprecierea că diateza activă este nemarcată, raportul gramatical activ având ca marcă tipică zero discontinuu zero (ex: bătrânul Ø privește Ø marea) și mai rar, pronumele reflexiv discontinuu zero (ex: copilul își amintește Ø).

IV.Diateza pasivă

IV.1. Definirea diatezei pasive

În accepția tradițională a gramaticii1, diateza pasivă arată că subiectul gramatical suferă acțiunea, iar autorul, când este exprimat, e redat prin complementul de agent:

„Drumurile sunt păzite de soldați

și oamenii calcă ușor ca pisicile” (Z. Stancu, Desculț)

În cadrul diatezei pasive, subiectul suferă acțiunea fără a o face el însuși2, de ex: Cartea fusese așezată în raft. Diateză pasivă au numai verbele tranzitive. Ea se formează cu verbul a fi în calitate de auxiliar, iar modurile și timpurile lui a fi sunt și modurile și timpurile verbelor la diateza pasivă. La pasiv trebuie în general precizat care e autorul3, de ex: poarta a fost deschisă de vânt, deoarece se poate crede că deschisă e un participiu cu valoare adjectivală, în acest caz verbul fiind activ, exprimând o stare.

Diateza pasivă4 arată că acțiunea (îndeplinită de un autor neprecizat sau redat printr-un complement de agent) este suferită de subiectul gramatical. Există, deci, o neconcordanță între subiectul logic și subiectul gramatical.

Diateza pasivă presupune o permutare de roluri5: complementul direct (al verbului activ) devine subiect gramatical (în construcția pasivă), iar subiectul (logic și gramatical) de la diateza activă devine complement de agent al verbului la diateza pasivă. Astfel verbul la diateza pasivă își pierde tranzitivitatea.

În limba română diateza pasivă se dezvolta în spațiul a două tipuri de structuri sintagmatice:

cu auxiliarul a fi, ca marcă specifică (pasivul perifrastic6)

cu pronumele reflexiv se (pasiv reflexiv7)

Pasivul cu auxiliarul a fi, numit uneori pasiv analitic8, nu se confundă cu (cea)laltă diateză, dar poate fi confundat adesea cu un predicat nominal alcătuit din verbul copulativ a fi și un participiu cu valoare adjectivală, distincția făcându-se in plan semantic (ex: Individul acela este (cam) limitat și Durata discuției a fost limitată) și cu ajutorul contextului, în primul rând prin prezența sau posibilitatea apariției unui complement de agent: Durata discuției a fost limitată (de către organizatori). Confuzia cu un predicat nominal este mai frecventă la pasivul cu a fi al verbelor momentane. De aceea pentru asemenea verbe (a deschide, a găsi, a închide, a opri, a rupe) se preferă folosirea reflexivului pasiv.

Pasivul cu a fi dă impresia că exprimă o stare ca rezultat al unei acțiuni anterioare: Planul este îndeplinit (de toate unitățile) și Planul se îndeplinește.

O restricție gramaticală specifică pasivului cu a fi este relativa sa incompatibilitate cu un subiect la singular exprimat printr-un substantiv nearticulat situație în care se preferă pasivul reflexiv: se spune Nu se bea cafea pe nemâncate și nu Nu este băută cafea.

În concepția mai nouă a specialiștilor9, sintagma cu auxiliarul a fi este alcătuită din patru termeni, reprezentând trei unități lexicale autonome, dezvoltând trei funcții sintactice: nume(pronume)-subiect- auxiliarul a fi variabil + tema de participiu a verbului (totdeauna verb tranzitiv), realizând împreună funcția de predicat-nume(pronume)-complement de agent.

Sintagma cu pronumele reflexiv se este alcătuită din trei termeni: substantiv(pronume)-subiect gramatical-pronumele morfem se împreună cu verbul realizând funcția de predicat. Exemplu : Porțile se închid.

Gramatica Academiei10 menționează diferențele dintre pasivul cu a fi și pasivul reflexiv:

cele două tipuri de pasiv lasă de obicei în umbră autorul acțiunii (activul atrage atenția asupra subiectului);

la verbele cu caracter momentan, reflexivul pasiv arată că acțiunea se face în momentul vorbirii: târgul de carte se deschide (astăzi), iar pasivul cu a fi exprimă o acțiune durativă: târgul de carte este deschis (toată luna).

Ion Coteanu11 specifică deosebirile de înțeles dintre diateza activă și cea pasivă. Între o construcție cu verbul la diateza activă și una cu verbul la diateza pasivă nu sunt mari deosebiri de înțeles. Propozițiile : Vântul a deschis poarta și Poarta a fost deschisă de vânt comunică același fapt. Dar prima pune în lumină subiectul care face acțiunea, pe când a doua pune în lumină rezultatul, subliniind consecința pentru subiect a acțiunii întreprinse de altcineva sau de altceva. Dintr-o asemenea deosebire decurge și utilizarea diatezei pasive în locul celei active, mai ales în situațiile în care :

cel ce face lucrarea este necunoscut, nu poate să fie precizat sau nu dorim să-l precizăm; ex: Cartea este scrisă frumos (este scrisă de cineva, dar nu știm, nu vrem sau nu este nevoie să o spunem);

se consideră mai important pentru comunicare starea subiectului: Fratele meu a fost internat în spital;

ajută la realizarea unei variații a felului în care se combină ideile, de ex: Ion Creangă a scris „Amintiri din copilărie”. Este o carte frumos scrisă (în loc de: El a scris-o frumos).

În ceea ce privește frecvența diatezei pasive, atât Gramatica Academiei, cât și Mioara Avram susțin că pasivul cu a fi este livresc, folosit mai ales în limba literară contemporană, bucurându-se de o răspândire mai mare, în timp ce pasivul reflexiv este popular.

În concepția mai nouă a gramaticilor12, diateza pasivă este tratată și în plan semantic, unde verbul la diateza pasivă se caracterizează prin trăsătura +pasivitate, în înțeles sintactic, preluată de la subiectul gramatical: „obiectul” exprimat prin substantivul (pronumele)- subiect suportă, „suferă” acțiunea (ex: Copacii au fost tăiați de Mihai) sau este chiar rezultatul acțiunii verbului (ex: Copacii au fost desenați de Mihai).

Tot în interpretarea semantică, subiectul și complementul de agent, care satisfac cele două valențe libere ale verbului tranzitiv, descriu două limite distincte ale acțiunii verbale, corespunzând la două „obiecte” diferite din planul referențial:

A―„obiectul” pasiv→ subiect gramatical; B- „obiectul” activ→ complement de agent.

Astfel, raportul sintactic de la baza diatezei pasive este:

Subiect gramatical―Verb- predicat―Complement (de agent), fiind expresia inversată, prin interpretarea lingvistică a locutorului.

Sintagma cu auxiliarul a fi13 se dezvoltă pe baza temei de participiu a verbului; sensul temporal de „perfect” al temei de participiu trece în sensul de „pasiv”, opoziția de timp fiind asigurată de verbul auxiliar. Ex: El laudă- El este lăudat.

Sintagma cu auxiliarul se se dezvoltă pe baza structurii verbului de la diateza activă, pe fondul inversării pozițiilor sintactice de subiect și complement.

Ex: Directorii au semnat cererea.

Cererea s-a semnat de directori.

(subiect) (complement direct/de agent)

Astfel, se observă că în planul expresiei, în paradigma termenilor corelativi ai diatezei, diateza pasivă este termenul marcat, la ambele niveluri (prezența morfemului14 specific, acordul în persoană și număr al termenilor sintagmei).

IV.2. Conținut și formă categorială

Diateza pasivă are o frecvență foarte redusă în comparație cu cea activă și poate apărea la un număr redus de verbe, și anume la acelea care la diateza activă au minimum două valențe obligatorii, una consumabilă de numele-subiect și alta de numele-complement direct/intern și care sunt compatibile semantic cu pasivizarea (de exemplu verbul a bate, cu două valențe obligatorii la activ, acceptă semantic pasivizarea, spre deosebire de verbul a durea, de asemenea cu două valențe obligatorii la activ, care nu poate fi pasivizat din motive semantice).

Raportul gramatical pasiv15 se realizează obligatoriu în trei termeni, pe lângă verbul-predicat-insuficient, cu cel puțin două valențe obligatorii- fiind necesar să existe, exprimate sau rezultând din context, atât un nume-subiect care să sufere acțiunea verbului-predicat, cât și un nume-complement de agent, care să execute acțiunea verbului-predicat.

Din punct de vedere semantico-sintactic, aceste trei elemente ale raportului pasiv sunt echivalente cu cele trei elemente ale raportului activ de la verbele cu două valențe obligatorii consumabile de un nume-subiect și de un nume-complement direct/intern, la ambele raporturi existând și un element activ, executant al acțiunii (care la raportul activ este numele-subiect iar la pasiv este numele-complement de agent) și un element pasiv, pacient al acțiunii (care la raportul activ este numele-complement direct/intern, iar la pasiv este numele-subiect):

Exemplu:

Maria a scris o poezie.

Tatăl ceartă copilul.

(nume-subiect activ) (nume-complement pasiv)

Poezia a fost scrisă de Maria.

Copilul este certat de tată.

(numele-subiect pasiv) (nume-complement de agent activ)

Având în vedere că: în limba română nu există verbe care să fie numai pasive, ci diateza pasivă se construiește cu elemente ale diatezei active; pasivizarea unui verb activ nu este posibilă fără un element pasiv (care să sufere acțiunea, subiectul) și un element activ (care să execute acțiunea, complementul de agent); la diateza activă singurul element pasiv este numele-complement direct/intern ce poate deveni subiect pasiv la diateza pasivă, reiese că echivalența raportuală există numai între elementele raportului gramatical activ al verbelor cu două valențe obligatorii și elementele raportului gramatical pasiv.

Astfel, diateza pasivă poate apărea doar la un număr redus de verbe, majoritatea din rândul acelora care la diateza activă pot avea atât un nume-subiect în nominativ, cât și un nume în acuzativ―complement direct/intern, de tipul: a bate, a auzi, a vedea, a prinde, a elibera, a căuta, a găsi, a ara.

Notă. Verbele active care nu au două valențe obligatorii nu pot apărea și la diateza pasivă. În această situație se află verbele active cu o singură valență obligatorie pentru numele-subiect, de tipul a exista, a fi. La aceste verbe nu există un nume-complement direct/intern pasiv care să sufere acțiunea. De asemenea în aceeași situație de a nu putea fi pasivizate se află și verbele cu valență unică obligatorie (*ninge brazi, plouă florile) și verbele care nu au nici o valență obligatorie, de tipul a fulgui, a se împrimăvăra.

Diateza pasivă poate apărea și la câteva verbe, mai ales de informare, care la diateza activă au un nume în nominativ-subiect, și două nume în acuzativ―complement direct (unul trimițând la persoană și altul la nonpersoană): a întreba, a asculta, a anunța, a chestiona.

Prin trecerea la diateză pasivă se consumă fie unica valență obligatorie pentru complementul direct/intern, fie numai valența obligatorie pentru complementul direct al persoanei.

Raportul gramatical pasiv la care există trei termeni: verbul-predicat, numele-subiect, numele-obiect (reprezentând conținutul categorial al diatezei pasive) se poate concretiza în două tipuri de structuri:

pasivul cu auxiliarul a fi;

pasivul cu acuzativul neaccentuat al pronumelui reflexiv.

La diateza pasivă cu auxiliarul a fi, utilizată cu predilecție în limba literară, cei trei termeni ai raportului sunt dispuși în varianta obiectivă a topicii:

Numele-subiect + verbul-predicat + complementul de agent

Copiii sunt certați de părinți

Toate aceste elemente există, fiecare dintre ele putând fi exprimate sau neexprimate.

„…Mi-a fost și mie scris

Să mă deștept plângând din vis,

Din lumea mea!”

(G. Coșbuc, op. cit.)

„Și de-aceea spusa voastră era sfântă și frumoasă,

Căci de minți era gândită, căci din inimi era scoasă”

(Mihai Eminescu, op cit.)

Nu toate elementele a căror existență este indispensabilă diatezei pasive cu a fi reprezintă mărci pentru această structură pasivă. În această situație se află participiul verb-adjectiv, deoarece el este elementul ce poate avea diateză pasivă. Acestuia i se anexează anumite cuvinte-flectiv16 ce marchează diateza pasivă prin opoziție cu alte cuvinte-flectiv sau cu zero adăugate altor forme ale verbului de bază.

Exemplu:

Poeziile sunt recitate de copii.

Poeziile se recită de copii.

Copiii Ø recită Ø.

La diateza pasivă cu acuzativul neaccentuat al pronumelui reflexiv cei trei termeni ai raportului sunt de asemenea dispuși în varianta obiectivă a topicii:

Numele-subiect + verbul-predicat + complementul de agent

Cartea se citește de (către) elevi

În afară de forma neaccentuată a pronumelui reflexiv17 care se exprimă întotdeauna, ceilalți doi termeni ai raportului pot fi lăsați neexprimați:

Păcatele se pedepsesc (de Dumnezeu).

Poezia se învață și (ea, poezia)se recită.

„O fi viața chin răbdat

Dar nu știu, ea ni s-a dat [de către Dumnezeu]

Ca s-o trăim”

(G. Coșbuc, op. cit.)

Dintre cele trei elemente ale raportului gramatical pasiv nu reprezintă marcă a pasivului numele-subiect, întrucât acesta apare și la alte diateze, și verbul-predicat considerat unitar întrucât acest verb are diateză și lui i se adaugă cuvintele-flectiv prin care se marchează raportul gramatical pasiv.

Celelalte două elemente se constituie în mărci- discontinui, în opoziție cu mărcile discontinui ale celorlalte diateze:

forma neaccentuată a pronumelui reflexiv este marcă secundară (pentru că poate apărea și la alte diateze);

complementul de agent, neexprimat sau exprimat este marcă principală.

Reținem că raportul pasiv indică un nume-subiect pasiv oglindire a faptului că persoana reală pe care o reprezintă suferă acțiunea executată de un alt nume în acuzativ, obiect (ex: marea este văzută de bătrân)

Raportul pasiv18 este marcat prin cuvinte-flectiv cu realizare concretă (auxiliarul a fi și complementul de agent discontinui intre acestea, verbul auxiliar se constituie, datorită omonimiei posibile cu copulativul a fi, în construcție cu un participiu adjectiv- în marcă secundară, în vreme ce complementul de agent, indispensabil construcției pasive se constituie în marcă principală).

V. Diateza reflexivă

V.1. Definirea diatezei reflexive

Așa cum este descrisă în gramatici1, diateza reflexivă a verbului românesc reprezintă raporturi și valori semantice atât de variate, încât încadrarea lor în aceeași categorie poate fi pusă sub semnul întrebării. Astfel se face o delimitare detaliată a valorilor formelor marcate cu reflexivul se, distingându-se: reflexivele obiective (propriu-zise)- a se culca, a se îmbrăca, a se încălța, a se scula; dinamic― a se gândi, a-și închipui, a se ruga, a se teme; eventive―a se îmbogăți, a se îngălbeni, a se întrista; de reciprocitate―a se bate, a se certa, a se saluta; pasive―a se citi, a se lucra, a se nota; posesive―a-și da, a-și găsi, a-și opri, a-și pune; impersonale―a se crede, a se spune, a se zice.

Acest potențial semantic al reflexivului, atât de productiv, a dat naștere la numeroase discuții contradictorii: unii consideră că aparțin diatezei reflexive numai reflexivul obiectiv și cel de reciprocitate (Ecaterina Teodorescu), alții apreciază că aceste valori sunt combinații sintactice libere (Gram. Acad., 1963); reflexivul dinamic și cel eventiv ar fi lipsite de sens gramatical specific prin care să se opună formelor corespunzătoare active ori pasive și ar aparține, deci, nivelului lexical.

În interpretarea autorilor Gramaticii Acamdemiei2, diateza reflexivă este definită din perspectiva formei; verbul este în permanență însoțit de un pronume reflexiv: Verbele reflexive se caracterizează prin aceea că se conjugă după conjugarea diatezei active dar sunt întotdeauna însoțite de pronume reflexive în acuzativ sau în dativ.

Introducând perspectiva sensului, în discutarea reflexivului autorii capitolului observă:

dintre verbele reflexive puține au conținut specific, distinct de al diatezelor activă și pasivă, de aceea puține pot constitui o diateză aparte;

când verbul împreună cu pronumele reflexiv, poate fi înlocuit cu același verb la diateza pasivă cu a fi, el aparține diatezei pasive;

când pronumele reflexiv care stă pe lângă verb poate fi înlocuit printr-un pronume personal sau printr-un substantiv în același caz cu el, are funcție de complement direct sau indirect și nu avem a face cu verbe la diateza reflexivă, ci cu verbe active însoțite de complemente exprimate prin pronume reflexive:

din punctul de vedere al sensului, diateza reflexivă nu este o categorie omogenă și identifică două valori ale reflexivului3

reflexiv dinamic (subiectul participă cu intensitate/ intens la acțiune): a se teme, a se rupe, a-și bate joc, a se gândi, a-și uita etc.;

reflexiv impersonal (subiectul nu prezintă interes): se pare, se vorbește.

Dacă în definirea categoriei diatezei autorii capitolului păstrează, fie și din perspectiva stabilirii unui raport direct între forma verbului și realitatea lingvistică, identitatea celor două realități: ontologică și lingvistică, în descrierea diatezelor, cele două planuri se amestecă: subiectul gramatical (realitate lingvistică) este raportat la acțiune (realitate extralingvistică).

Confundarea planurilor a fost determinată de incapacitatea definiției dată diatezei de a distinge diferitele variante de actualizare a categoriilor; în plan ontologic, raportul dintre acțiune și autorul ei este întotdeauna același; de vreme ce e autorul ei, acțiunea este totdeauna făcută de acesta (autorul ei).

Absența unei concepții clare despre raportul dintre formă (lingvistică) și conținut (lingvistic) a determinat și modul de interpretare a verbelor (diatezei) reflexive.

Exemplele date pentru susținerea criteriului formal (verbe însoțite în permanență de un pronume reflexiv) și valorile identificate în planul semantic al diatezei reflexive lasă confuz raportul dintre conținutul lexical și conținutul gramatical și, în legătură cu aceasta, conceptul de morfem.

Opoziția dintre își revine și revine, se roagă (în biserică) și roagă este de natură lexicală și nu gramaticală; în consecință pronumele reflexive își, se nu pot îndeplini rolul de marcă morfologică a diatezei reflexive4, așa cum se interpretează în Gramatica Academiei.

Reflexivul dinamic se caracterizează prin imposibilitatea înlocuirii pronumelui reflexiv cu un pronume personal în același caz, dar aceste verbe nu permit nici comutarea cu Ø a pronumelui sau dacă această comutare se face, ea are consecințe în planul semantic al verbului; fără pronume reflexiv (când comutarea este posibilă) verbul este un alt termen lexical:

Exemplu: El a revenit („se întoarce”) de la munte.

El și-a revenit („și-a schimbat starea”) din starea de șoc.

Imposibilitatea comutării pronumelui reflexiv cu un pronume personal sau cu Ø caracterizează și alte verbe care nu dezvoltă sens „dinamic”: a se uita= sens activ, a se autoguverna= sens reflexiv.

Reflexivul impersonal este derutant prin exemplele date; verbul se pare nu permite înlocuirea pronumelui reflexiv în nici un context, în timp ce verbul se vorbește poate fi întrebuințat și în formă activă, cu sau fără complement direct: El vorbește întruna, El te vorbește de rău peste tot.

Verbul românesc prezintă două variante de realizare (manifestare) a sensului impersonal, condiționat de prezența unui pronume reflexiv:

cu pronume reflexiv obligatoriu, necomutabil, nici cu Ø, nici cu un pronume personal: a se întâmpla, a se înnopta, a se face ziuă, a (i) se cuveni etc.;

cu pronume reflexiv comutabil cu Ø sau cu un pronume personal: (el) spune- se spune etc.

După Gramatica Academiei5, există anumite interferențe între diateza reflexivă și cea activă, interferențe ce sunt explicate după cum urmează.

Se consideră diateză reflexivă când:

verbul respectiv nu poate apărea în limba română decât însoțit de un pronume reflexiv: a se acomoda, a se cuveni etc. sau când forma reflexivă a verbului are alt sens față de forma activă: a se aștepta la ceva―a aștepta pe cineva, a se uita- a uita. Aceste verbe formează așa-numita categorie a verbelor reflexive-dinamice. Din punct de vedere sintactic, același statut îl au și verbele eventive (care arată că subiectul se transpune în altă stare decât cea în care se găsea6) ca: se întristează, se învinețește;

verbele sunt reflexive-impersonale: se pare, se zice;

apar formele reflexive-pasive (care aparțin de fapt diatezei pasive) de tipul se speră (de către organizatori).

Se consideră diateză activă când:

pronumele reflexiv cu formă neaccentuată poate fi dublat de un pronume reflexiv la forma accentuată sau poate fi înlocuit cu un pronume personal și cu un substantiv. Aceste situații sunt o dovadă a faptului că verbul respectiv există în limba română independent de pronumele reflexiv, și pronumele reflexiv nu este parte componentă a formei verbale: Ea se îmbracă (pe sine), Ea îl îmbracă (pe copil.);

pronumele reflexiv are sens reciproc. Ei își dau bună ziua (unul altuia)/ Ei se iubesc (unul pe altul). etc.;

pronumele reflexiv are valoare de dativ posesiv, altfel spus pronumele reflexiv, deși este în cazul dativ, are sens posesiv, determinând―din punct de vedere semantic- un substantiv, nu un verb, având astfel funcția de atribut pronominal.

Când verbul este la diateza reflexivă, (propriu-zisă, reflexiv-pasiv, reflexiv-impersonal) pronumele reflexiv care îl însoțește nu are funcție sintactică de parte de propoziție, fiind marcă a diatezei reflexive a verbului.

Când verbul este la diateza activă, pronumele reflexiv care îl însoțește are funcție sintactică de parte de propoziție (complement direct sau complement indirect). În toate aceste cazuri, funcția sintactică a pronumelui reflexiv se află prin întrebare (găsind în A-CD iar în D-CI/ATR).

Potrivit accepției lui Iorgu Iordan7, aparțin diatezei reflexive toate formele marcate cu se (mă, te, ne, vă, îmi, îți, își) care se opun formelor corespunzătoare ale diatezei active: a culca/ a se culca, a îmbrăca/ a se îmbrăca, a ruga/a se ruga, a îngălbeni/ a se îngălbeni, a bate/a se bate. Diateza reflexivă se opune ca formă paradigmatică nu diatezei pasive- cu care se aseamănă prin direcția tranzitivității, ci celei active, al cărei subiect nu este pacientul procesului.

Sunt totdeauna reflexive cca 60 de verbe8: a se avânta, a se baza, a se bălăci, a se bâlbâi, a se burzului, a se căi, a se cățăra, a se dumiri, a se erija, a se fandosi, a se frăsui, a se fuduli, a se gudura, a se hlizi(reg.), a se hodini(reg.), a se ivi, a se iți, a se jelui, a se lamenta, a se lăfăi, a se mândri, a se mocăi(reg.), a se ofili, a se poticni, a se preta, a se pripi, a se ramoli, a se răzgândi, a se reculege, a se rușina, a se sfii, a se sclifosi, a se văicări, a se văieta, a se zvârcoli. Unele dintre acestea se folosesc (rar) și la diateza activă (sau la cea pasivă), dar cu un sens diferit, formând serii de omonime: a se teme (=a-i fi teamă)/ a(-și) teme (soțul, soția)= a fi gelos și a fi temut= a fi un om de care se teme lumea; a se ciondăni (reflexiv de reciprocitate= a se certa)/ a ciondăni (pe cineva)= a bate la cap, a sâcâi. Alte verbe au un sens diferit dacă sunt marcate cu se, formând serii de omonime cu formele nemarcate: a arăta/ a se arăta, a amărî/a se amărî, a dedica/ a se dedica, a imagina/ a-și imagina, a jeli/ a se jeli, a jena/ a se jena, a lăsa/a se lăsa, a lumina/ a se lumina, a plânge/a se plânge, a prinde/ a se prinde, a ocupa/ a se ocupa, a pricepe/ a se pricepe, a stăpâni/ a se stăpâni, a uita/ a se uita. Majoritatea lor sunt verbe subiective care, marcate cu se, devin reflexice dinamice (cf. Gram. Acad, 1963).

Verbele eventive la diateza reflexivă alimentează subclasa verbelor care semnifică devenirea, opunându-se formelor lor active care exprimă acțiuni cauzative: a se albăstri, a se albi, a se ameți, a se dubla, a se îmbogăți, a se îmbolnăvi, a se împuțina, a se încreți, a se îndârji, a se îngălbeni, a se înghesui, a se îngreuna, a se însufleți, a se întrista, a se mări, a se micșora, a se reduce, a se subția, a se înveseli. Motivarea structural-derivativă a acestor verbe explică și modificările semantice care au loc prin reflexivizarea lor cu morfemul se; în dependență de conținutul lor semantic, la unele dintre ele reflexivizarea semnifică devenirea progresivă, la altele regresivă, la altele, redevenirea; la altele devenirea este totală, la altele parțială9.

Reflexivizarea se intersectează cu valoarea activă la verbele pe care Gramatica Academiei10 le numește active construite cu complemente exprimate prin pronume reflexive, adică obiective, reciproce și posesive, care nu ar aparține diatezei reflexive întrucât pronumele reflexiv poate fi înlocuit printr-un pronume personal sau printr-un substantiv în același caz cu el.

Substituirea pronumelui reflexiv este într-adevăr posibilă și nu numai la aceste verbe, ci și la altele: mă îmbrac, te îmbrac, îl îmbrac etc., ne salutăm, vă salutăm, îi salutăm; îmi dau, îți dau, îi dau etc. În această situație însă, ne aflăm în paradigma unității ocurente în poziția complement direct coreferent cu formele accentuate ale pronumelor ori cu un nume, deoarece verbul rămâne în aceeași diateză (activă), iar în poziția subiectului se află aceeași unitate, denotând același agent (altul decât pacientul),realizându-se și acordul specific de persoană.

Dacă însă prin mărcile pronominale mă, te, se, ne, vă, îmi, îți, își se realizează și identitatea dintre agent și pacient, ne aflăm în paradigma diatezei reflexive și este evident că mă îmbrac, te îmbrac, îl îmbrac nu reprezintă opoziții ale verbului a îmbrăca, în timp ce mă îmbrac, te îmbraci, se îmbracă alcătuiesc o paradigmă în cadrul diatezei reflexive.

Situația verbelor reflexive de reciprocitate este diferită la cele două numere. Verbe ca a căsători, a certa, a contrazice, a iubi etc. semnifică reciprocitatea numai la plural, deoarece la singular acest sens se explică sintactic prin complementul sociativ. Astfel, mă căsătoresc, te căsătorești, se căsătorește, ne căsătorim sunt sinonime pentru bărbați cu mă însor, te însori etc. iar pentru femei cu mă mărit, te măriți; Ion se ceartă înseamnă că Ion este certăreț, nu neapărat că acum se ceartă cu cineva la fel ca Ion se bate= este bătăuș.

La plural însă, formele ne căsătorim, ne împăcăm, ne certăm, ne salutăm, ne iubim, vă căsătoriți, vă împăcați, vă certați, vă salutați, vă iubiți au sensul de reciprocitate și de obicei, pluralul presupune doi (ori mai mulți) parteneri. Nu este exclus ca pronumele ne să semnifice posesia numelui aflat în poziția complementului direct: ne căsătorim (băiatul), vă certați (copiii voștri), situație în care ne, vă, își, semnifică posesia, apartenența, dependența obiectului direct de subiect. Aceasta însă nu schimbă funcția reflexivă specifică a mărcii pronominale.

V.2. Conținut și formă categorială

Diateza reflexivă e aseamănă cu cea pasivă în privința frecvenței (care este foarte redusă) și a verbelor la care poate apărea: dacă majoritatea verbelor românești pot avea diateza de bază, adică diateza activă, diateza reflexivă, la fel cu cea pasivă, este posibilă la un număr mai mic de verbe, acelea care la diateza activă pot avea cel puțin două valențe obligatorii, una pentru numele-subiect și alta pentru numele-complement direct/intern.

Diateza reflexivă11 se realizează în trei termeni: verbul considerat unitar, numele-subiect și numele-complement direct de tip special. Acești trei termeni ai reflexivului au echivalență semantico-sintactică/funcțională cu termenii raportului activ numai de la verbele care, compatibile semantic cu reflexivitatea au obligatoriu și nume-subiect și minimum un nume-complement direct/intern.

Notă. Ca și la pasiv (vezi supraIV.2), și la reflexiv este necesară sublinierea compatibilității semantice cu reflexivizarea, întrucât un verb ca a durea are condiția formală pentru diateza reflexivă, dar nu poate apărea la diateza reflexivă pentru că este incompatibil semantic cu reflexivitatea.

Potrivit concepției lui C. Dimitriu12, au compatibilitate semantică cu reflexivitatea mai ales verbele ce privesc persoana fizică umană, pentru că aceasta poate fi dedublată lingvistic într-un nume-subiect activ și un pronume-complement de tip special pasiv (de felul a se spăla, a se pieptăna, a se ruja, a se îmbrăca, a se încălța, a se descălța etc.)

De asemenea, pot deveni compatibile semantic cu reflexivitatea și verbe ce exprimă acțiuni ce vizează orice activitate a persoanei umane (verbe ca: a se abona, a se reabilita, a se recuza, a se droga, a se acoperi, a se apăra etc.)

La raportul gramatical reflexiv numele-subiect activ și numele-complement direct de tip special trimit la o singură persoană reală (A) care apare dedublată gramatical într-un nume în nominativ:

Maria (A)

cunoaște

se=(A)

După cum explică C. Dimitriu, prin trecerea de la activ la reflexiv se consumă de către complementul direct de tip special se, valența obligatorie pentru complementul direct « persoană ».

Exemplu:

Ion nu-l întreabă pe Mihai ce fac vecinii (verbul nu întreabă are două complemente directe: îl… pe Mihai; ce fac vecinii)

Ion nu se întreabă ce fac vecinii (verbul nu se întreabă are numai o determinare completivă directă, propoziția ce fac vecinii)

Valența pentru cea de-a doua determinare completivă este consumată de se.

În legătură cu exprimarea/neexprimarea celor trei termeni care există obligatoriu, numai subiectul poate fi neexprimat: fata se piaptănă și (ea, fata) se rujează.

În ceea ce privește forma categorială a diatezei reflexive, forma neaccentuată a pronumelui reflexiv în acuzativ- complement direct de tip special- care există și este întotdeauna exprimată- constituie marca diatezei reflexive prin opoziție cu mărcile celorlalte diateze, împreună cu zero discontinuu (prin raportare la diateza pasivă, acesta din urmă se opune complementului de agent: se scarpină Ø – Ø scărpinându-se.

Condiția esențială pentru identificarea diatezei reflexive este asocierea formei (pronumele reflexiv neaccentuat în acuzativ) cu conținutul, fapt ce se recunoaște prin posibilitatea virtuală de dublare a formei neaccentuate a pronumelui reflexiv în acuzativ prin forma accentuată a aceluiași pronume, posibilitate ce nu există la celelalte diateze: compară omul se îmbracă > (virtual) omul se îmbracă (pe sine) cu omul se hotărăște>*omul se hotărăște (pe sine), poeziile se recită >*poeziile se recită (pe sine), ei se căsătoresc (pe sine), se face frig >*se face frig (pe sine).

După cum afirmă D. Irimia13 în plan semantic, verbele la diateza reflexivă se caracterizează prin trăsătura +reflexivitate, implicând, în interiorul relației verb (predicat) ↔ nume (subiect), coexistența, în sfera subiectului, a trăsăturilor +activ și +pasiv, în raport semantic cu un același, „obiect” în realitatea extralingvistică: „obiectul” exprimat prin substantivul (pronumele) subiect face acțiunea exprimată prin verbul predicat (Maria recunoaște) și suferă tot el aceeași acțiune (…recunoaște pe sine): Maria recunoaște pe sine → Maria se recunoaște (pe sine). Acțiunea pleacă de la subiect și se întoarce la subiect (Maria/ea→ pe ea/ pe sine).

V.3. Considerații asupra aspectelor reflexivului

În cadrul categoriei gramaticale a diatezei, diateza reflexivă suscită cele mai vii dispute, determinate, pe de o parte de diferențe în utilizarea criteriilor de definire, pe de altă parte, de funcțiile variate ale cliticului reflexiv, fapt ce determină, „subcategorizările” reflexivului (obiectiv, pasiv, eventiv etc.)

Având în vedere complexitatea problemei, nu ne propunem, în lucrarea noastră, un demers exhaustiv, ci reliefarea unor aspecte discutabile.

Notă. Cliticul reflexiv14 este o clasă de forme neaccentuate de pronume reflexiv prezentă în limba română nu numai pe lângă suportul verbal (se gândește, își dă seama), ci și pe lângă substantive (plânsu-și) sau prepoziții (asupră-și). La raportul gramatical reflexiv15, aceeași persoană reală, la singular sau plural se dedublează gramatical într-un nume în nominativ-subiect, care în realitate este activ, executând acțiunea și un nume/pronume reflexiv neaccentuat în acuzativ, complement direct de tip special, care, în realitate, suferă acțiunea (ex: El se spală). Fiind unul dintre termenii opozabili ai diatezei, indică reflexivul, în raport cu activul- coreferențialitatea cu doi participanți la acțiune (agentul și pacientul sau actualizarea Ion se laudă) fie agentul și beneficiarul (Ion își impune).

Reinterpretarea într-un cadru teoretic mai larg a reflexivului, privit diacronic dar și sincronic, reflectă o dihotomie în demersul cercetării: unii lingviști concep reflexivul în afara opozițiilor, singura condiție fiind prezența flectivului (pronumele reflexiv în acuzativ), și concluzionează că aparțin reflexivului toate verbele însoțite de reflexiv.

Alți lingviști16 identifică reflexivul pornind de la conținut categorial justificând apariția cu valoare deosebită a mărcii reflexive.

Forma diatezei, (interpretată inconvenabil ca aspect exterior al verbului diferit de la o diateză la alta), trebuie înțeleasă ca o anumită marcă prezentă în structura morfologică a verbului când raportul gramatical este același. În acest context pronumele mă, te, se reprezentând aceeași persoană gramaticală cu subiectul (în construcții de tipul mă spăl, te speli) sunt considerate complemente directe de tip special, adică mărci ale diatezei reflexive, esențiale și pentru intenția comunicării, ca mărci ale categoriilor gramaticale de persoană și număr la verb.

Dacă diateza poate fi concepută în afara opozițiilor, singura condiție fiind prezența fiind prezența cliticului reflexiv, atunci- susțin unii cercetători17- aparțin reflexivului toate verbele însoțite de pronume reflexiv- clitic reflexiv sau anaforă reflexivă18, acceptându-se, deci, criteriul formal pentru delimitarea diatezei.

Notă. Anafora reflexivă este un component lipsit de referință proprie, care cere obligatoriu concurența unei surse referențiale, prin legare, cu antecedentul nominal (în categoria ei guvernantă). De exemplu, în fraza Profesorul crede că elevii nu se ajută destul (unul pe altul, reciproc) se este anaforă fiind legat de nominalul referențial elevii în limitele aceleași propoziții. (În limba română, limba ce se caracterizează prin dublarea obiectului, reflexivul leagă trei termeni: subiectul―cliticul reflexiv―obiectul direct/indirect. Ex: Ion se laudă pe sine./ Ion își impune sieși.).

Adoptându-se criteriul formal- însoțirea verbului de pronumele reflexiv- se subliniază totodată (în Gram. Acad., 1963, p. 209) că diateza reflexivă, din punctul de vedere al sensului, nu este o categorie omogenă, subcategoriile sale se deosebesc între ele în așa măsură, încât nu pot fi reduse la o definiție unitară, valabilă pentru toate, propunându-se ca valori ale reflexivului.

La reflexivul dinamic acțiunea este făcută cu participarea intensă din partea subiectului sau cu un interes special. Această categorie este proprie atât verbelor reflexive cu acuzativul cât și celor cu dativul a se teme, a se ruga, a-și bate joc ( „Mă gândesc dacă n-ar fi fost mai bine să înștiințăm pe Măria-sa”, Sadoveanu):

verbe reflexive (cu subdiviziunile reflexiv dinamic (se gândește, își închipuie19), la care pronumele neînlocuibil este marcă a reflexivului la acțiune) și reflexiv impersonal (se pare), verbe la care reflexivul are valoare de marcă, neinteresând autorul acțiunii. Reflexivizarea, în opinia Gramaticii Academiei, se intersectează cu valoarea activă la verbele numite active construite cu complemente exprimate prin pronume reflexive, , cu valorile obiective, reciproce și posesive care nu ar aparține diatezei reflexive întrucât pronumele reflexiv poate fi înlocuit printr-un pronume personal sau printr-un substantiv în același caz cu el;

verbe active pronominale (verbe active însoțite de complemente exprimate prin pronume reflexiv în datic sau în acuzativ) cu subdiviziunile:

verbe pronominale obiective (pronumele poate fi în acuzativ și atunci subiectul face acțiunea și tot el o suferă: m-am îmbrăcat);

verbe pronominale reciproce- acțiunea e făcută în același timp de două sau mai multe subiecte, fiecare suferind efectele acțiunii făcute de celălalt (celelalte): se ceartă;

Verbe pronominale posesive (subiectul e posesorul obiectului, reflexivul fiind în dativ): își dădu pălăria jos;

Verbe eventive(subiectul se transpune în altă stare decât cea inițială): se îngrașă;

Această teorie este neconvenabilă, întrucât nu respectă principiul consecvenței în utilizarea criteriilor de delimitare se pornește de la criteriul formal (verbe însoțite de pronume reflexiv), recurgându-se pe parcurs, la criteriul semantic- cine face acțiunea, cine o suferă) și al raportului gramatical (subiect-acțiune-obiect).

Inconsecvența se menține și la nivelul terminologiei (subiectul face acțiunea și tot el suferă efectele), confundându-se planul entităților (entitate-subiect, din planul referentului) cu planul lingvistic nume-subiect din planul lingvistic; entitate-obiect, din planul ontic, cu nume-obiect (dedublare a numelui subiect), în planul lingvistic.

V.3.1. « Valoarea obiectivă » , activă sau reflexivă?

În lucrările mai « vechi » se consideră ca « valoare obiectivă » a diatezei reflexive verbe de tipul a se îmbrăca, a se spăla deoarece forma neaccentuată de acuzativ sau dativ a pronumelui reflexiv nu este marcă a diatezei reflexive, putând fi înlocuită cu forma neaccentuată a pronumelui personal (omul se îmbracă/ omul îl îmbracă).

Cum pronumele personal, formă neaccentuată de acuzativ, are funcție de complement direct, urmează că și pronumele reflexiv forma de acuzativ neaccentuată este complement direct, ceea ce, în această opinie, ar însemna că pronumele reflexiv o forma neaccentuată de acuzativ ar fi complement direct, iar verbul determinat de acesta ar fi la diateza activă.

Așa cum demonstrează C. Dimitriu, Tratat 1, p. 499, nu pot fi egale două structuri de tipul omul se îmbracă și omul îl îmbracă, întrucât în prima structură există o singură persoană reală participantă la acțiune, dedublată lingvistic într-un nume subiect activ, omul, și un pronume reflexiv, neaccentuat în acuzativ complement direct de tip special pasiv se, pe când în a doua structură, există două persoane reale participante la acțiune, concretizate- prima- în numele subiect activ omul și a doua în pronumele personal în acuzativ- complement direct propriu-zis pasiv îl, fapt ce demonstrează că a doua structură prezintă un raport activ, iar prima reflexiv.

Întrucât raportul gramatical, în acest caz, este evident reflexiv în sensul că subiectul gramatical face acțiunea și tot el o suferă ca obiect gramatical- așa cum precizează C. Dumitriu, Tratat 1, p. 489: la verbele de tipul a se spăla, sublinierea identității în realitate a persoanei subiectului cu cea a obiectului este posibilă teoretic și practic- prin dublarea formei neaccentuate cu forma accentuată a aceluiași pronume (eu mă spăl pe mine). Apoi mă, te, se, (din mă spăl, te speli) reprezintă aceeași persoană gramaticală cu subiectul și sunt complemente directe, trimițând la raportul gramatical reflexiv, fiind, prin urmare, complemente directe de tip special. Acesta se exprimă prin acuzativul neaccentuat al pronumelui reflexiv care poate fi dublat doar în principiu (se spală pe sine) și se deosebește de complementul direct propriu-zis exprimat prin pronume personal care poate fi substituit cu substantivul fără a modifica intenția comunicativă a vorbitorului (îl vede→ vede pe om)(față de se spală→spală pe copil unde substituția complementului direct de tip special modifică intenția comunicativă a vorbitorului.

O altă problemă o constituie cazul pronumelui reflexiv cu care se construiește diateza reflexivă. Formele marcate cu pronume reflexiv în dativ sunt în opoziție de diateză cu formele nemarcate, aparținând paradigmei verbului. Dar verbele marcate cu pronume reflexive în dativ nu sunt adevărate reflexive20 întrucât nu marchează raportul de identitate între subiect și obiect, ci indică interesul subiectului (ex: îmi râd de proști și râd de proști sunt construcții active)

Singurul care se justifică ca marcă a reflexivului este pronumele se în acuzativ, marcând identitatea între unități, respectiv, dedublarea numelui subiect în nume obiect, un complement direct de tip special21.

Unele verbe reflexive formează serii de omonime cu formele lor nemarcate (formele active ale verbelor reflexive fiind folosite cu sens diferit): a se teme/ a-i fi frică și a-și teme (soțul) sau, invers, verbe active, care capătă alt sens dacă sunt marcate cu se (ex: a arăta și a se arăta, a amărî și a se amărî, a dedica și a se dedica, a plânge și a se plânge, a uita și a se uita).

În acest caz elementul reflexiv privește nivelul lexical-semantic al limbii diferențiind (lexical) pe a uita (=a nu-și aminti) de a se uita (=a privi).

V.3.2.Aspecte ale « valorii dinamice » a unor verbe

O discuție specială necesită reflexivul dinamic, ca valoare a reflexivului ce sugerează o participație intensă din partea subiectului în concepția Gramaticii Academiei, ceea ce a generat opinii diferite în rândul lingviștilor, strâns legate de interpretările date diatezei reflexive și, în general, verbelor însoțite de pronume reflexive, verbe care pot fi la diateza activă (își amintește), pasivă (se crede), reflexivă (se spală), impersonală (se înserează).

Bazându-se pe concepții diferite asupra planului formei (mărcii), criteriului reflexiv, în definirea diatezei, lingviștii au dat soluții diferite (pornind de la aceeași particularitate și anume, caracterul nesubstituibil al pronumelui reflexiv cu valoare de marcă (pronumele reflexiv nu păstrează nimic din valoarea lui primitivă de complement direct21, fapt care fie că încadrează verbele de tipul a se teme, a se gândi în reflexiv dinamic, fie le situează în diateza activă)

În Gramatica Academiei22, după precizarea conținutului diatezei reflexive (în cadrul diatezei reflexive intră numai verbele însoțite de pronume reflexive care nu pot fi înlocuite cu pronume personale sau cu substantive în același caz).

În aceste situații, pronumele reflexiv îndeplinește rolul de marcă morfologică a diatezei reflexive. Exemplele se roagă față de roagă, își revine față de revine subcategorizează diateza reflexivă în următoarele categorii:

Reflexiv dinamic;

Reflexiv impersonal.

Reflexivul dinamic este definit prin participarea intensă din partea subiectului sau cu un interes special23 fiind marcat atât cu pronume reflexiv formă neaccentuată de acuzativ (mă gândesc), cât și cu dativul (închipuiește-ți).

În aceeași opinie24 verbele de la : diateza activă sau de la pasivul reflexiv pot deveni reflexive dinamice cu acuzativul (a se ambiționa, a se afla în cu sensul de a exista; eventivul a se veseli (cu sensul de a se înveseli) devine a fi vesel, a petrece.

Existența reflexivului dinamic, în care pronumele reflexiv nu păstrează nimic din valoarea lui primitivă de complement direct p. 244-245, apare și în alte studii25 cu mențiunea că reflexivul dinamic poate fi numit și mediu.

Alți lingviști26 numesc dinamicul reflexiv mediu cu un conținut specific reprezentat prin verbele reflexive, la activ tranzitive și intranzitive care fiind folosite împreună cu un pronume reflexiv arată participarea afectivă a subiectului la acțiunea pe care o săvârșește, arată că această acțiune este săvârșită cu o deosebita intensitate (a-și bate joc, a-și lua zborul).

La fel cu Gramatica Academiei, se consideră că imposibilitatea înlocuirii pronumelui reflexiv se întărește nuanța afectivă subliniind că acțiunea îl privește direct pe autorul ei.

În DȘL27 se precizează că reflexivul dinamic, în gramatica limbii române, desemnează o specie sintactico-pragmatică de verbe reflexive cu clitic reflexiv, cu formă de acuzativ sau dativ obligatoriu28, a cărui ocurență înseamnă nu numai o trăsătură sintactică inerentă, ci și o încărcătură pragmatică specială: participarea intensă și interesată a subiectului. Prezentă în toate variantele limbii (a se gândi, a-și imagina), apare cu predilecție în variantele marcate stilistic (a se holba).

În Irimia29, subliniindu-se complexitatea diatezei dinamice în raport cu celelalte diateze, se arată că:

Unele verbe pot dezvolta diateza ca o categorie lexico-gramaticală;

Altele ca o categorie gramaticală.

Trăsătura definitorie pentru verbele dinamice este subiectivitatea conținutului semantic, trăsătură care se manifestă diferit în sintagmele de doi termeni autonomi lexical și sintactic (Mihaela s-a speriat) față de sintagmele cu trei termeni (Mihaela s-a îngrijit de trandafiri)30.

Verbele din prima sintagmă ar putea fi folosite și activ, dar folosirea lor curentă este reflexivă, variante primare (la diateza dinamică). Folosirea activă a acestor verbe dezvoltă variante ale subiectivității: eventiv (a (se) cuminți), pasiv (a se speria), factitiv (a-l cuminți).

În cazul unor verbe (a-și aminti) și locuțiuni (a-si aduce aminte) subiectivitatea nu anulează tranzitivitatea impusă de nevoia descrierii unor limite exterioare sferei subiectului, ceea ce și face ca sintagma diatezei dinamice să cuprindă trei termeni obligatorii, în semantica verbului coexistând trăsătura subiectiv cu trăsătura obiectiv31.

Trăsătura obiectivitate, autonomă față de conținutul lexical al verbului este dezvoltată de flectiv (a îngrijit vs. s-a îngrijit) accentuând interesul față de subiectul acțiunii. Rezultă, în opinia specialistului, că diateza dinamică este o categorie lexico-gramaticală pentru verbele la care pronumele reflexiv este cvasiobligatoriu (a se întrista) și este o categorie gramaticală întrebuințate, de regulă la active (a achita/ a se achita). Se disting, astfel, după deosebirile în plan semantic și în plan sintactic, trei valori ale dinamicului:

Dinamic obiectiv (cu un subiect obligatoriu): El se folosește de naivitatea mea.;

Dinamic subiectiv (absolutizarea subiectivității): El se fâstâcește.;

Dinamic pasiv (diateza medie, există o cauză exterioară): El se sperie de orice.

Indiferent de poziția pe care s-au situat lingviștii, în discutarea valorii dinamice, s-au adus în discuție, ca definitorii, două trăsături:subiectivitatea (subiectul este interesat de desfășurarea acțiunii sau este punctul de interes în comunicare) și existența obligatorie a pronumelui reflexiv, nesubstituibil. Se impun, de asemenea, două constatări:

Nu toate verbele însoțite de pronume reflexiv sunt dinamice (a se uita este obiectiv);

Nu toate verbele pronominale rămân în afara diatezei reflexive (a se sinucide este reflexiv).

Faptul că unui număr mare de verbe pronominale le corespund verbe nepronominale produce un reviriment al discuției despre valoarea dinamică.

Într-o altă opinie32, verbele dinamice aparțin diatezei active deoarece raportul gramatical existent la aceste verbe nu este nici într-un caz reflexiv, întrucât subiectul nu suferă acțiunea făcută de el însuși (ea se gândește): Ceea ce este evident la verbele în discuție este faptul că subiectul este întotdeauna activ- executând acțiunea (eu mă gândesc, tu te bizui) care, uneori, trece asupra unui obiect (el s-a jurat un jurământ). De asemenea admiterea reflexivului cu pronume reflexiv în dativ (a-și aminti), se bazează, în exclusivitate, pe criteriul formal, fapt ce contrazice esența raportului categorial reflexiv, care constă în coincidența persoanei subiectului cu persoana obiectului. Prin urmare, nici una dintre întrebuințările reflexivului cu dativul nu exprimă raportul reflexiv și deci, aceste întrebuințări nu pot reprezenta diateza reflexivă33.

Reținem opinia că valoarea dinamică reprezintă un tip special de raport categorial activ, marcat semantic prin subiectivitate.

Se constată, așadar, că există și verbe ca a se abține, a se codi, a se cuveni, care nu apar în limbă decât însoțite de pronume reflexiv: asocierea constantă cu pronumele reflexiv îi anulează acestuia calitatea de element lexical și sintactic independent, având statutul unui component de tip special al verbului, așa cum n-ar putea ignora prefixul în cazul derivatelor a preface, a desface, tot astfel nu putem omite reflexivul în verbe ca a se căi, a se baza, a se burzului, a se sfii (cca 60 de verbe totdeauna reflexive)34.

S-ar putea admite două tipuri de construcții verbale cu conținut categorial reflexiv (înțelegând prin conținut reflexiv trecerea acțiunii săvârșite de numele subiect tot asupra acestuia, dedublat cu reflexivul se sau semantic, identitate referențială a două argumente distincte ca funcție sintactică):

Construcții reflexive obligatorii, constituite în jurul unor verbe intrinsec reflexive (a se bosumfla, a se burzului, a se lamenta, a se căciuli, a se codi, a se crampona, a se eschiva, a se sinchisi)

Notă. Părerea unor lingviști35 este că, întrucât aceste verbe au în toate aparițiile trăsătura obligatorie a reflectivității, nu participă la opoziția de diateză. Se ignoră astfel statutul special al categoriei diatezei, care, spre deosebire de celelalte categorii ce antrenează clasele morfologice (părțile de vorbire) în ansamblul lor, diateza nu antrenează toate lexemele aparținând clasei verbelor. Apoi, la diateză, nu este obligatoriu să apară aspectele opozabile de conținut și de formă la unul și la același verb, ci aceste aspecte opozabile pot apărea și la verbe diferite, de unde rezultă existența unor verbe cu singură diateză (activă- a abdica, reflexivă- a se căi, reciprocă- a se ciondăni)36;

Construcții reflexive caracterizate prin identitate referențială subiect-obiect (el se amăgește, el se apără) reflexivul se funcționând ca substitut dispunând de capacitatea unei duble exprimări: prin formă neaccentuată ca marcă de reflexiv și prin formă accentuată, marcă facultativă, suprimabilă (Ion se spală pe sine.).

În raport cu inventarul tradițional de diateze, în cadrul Gramaticii Academiei37, se observă schimbarea opticii în identificarea diatezelor, categoria diatezei limitându-se, în această nouă ediție, la opozițiile activ-pasiv, activ-impersonal.

Explicațiile aduse de autori ediției în discuție pentru eliminarea reflexivului dintre valorile de diateză sunt:

Eterogenitatea sintactică a reflexivului în limba română;

Niciuna dintre ipostazele reflexivului, exceptând reflexivul pasiv și reflexivul impersonal (ultimele ca realizări ale celorlalte diateze), nu îndeplinește caracteristicile definitorii ale categoriei diatezei.

Cum categoria diatezei se distinge prin particularitatea de a schimba ierarhiile sintactice38 ale structurii nemarcate (active), reflexivul propriu-zis nu satisface condițiile acestei definiții.

Construcțiile cu reflexiv obligatoriu, cele considerate prin tradiție, aparținând diatezei reflexive, nu satisfac opozițiile de diateză, întrucât după cum se aplică în Gramatica Academiei, în orice apariție a centrului lor verbal, prezența cliticului reflexiv este obligatorie, cliticul aparținând ca formant al verbului sau al locuțiunii verbale.

Din punct de vedere teoretic, este imposibil a admite existența unei categorii gramaticale și a unui termen distinct al categoriei dacă aceste termen nu intră, cu o anumită regularitate, într-un sistem de opoziții.

Astfel, nu s-ar putea niciodată accepta existența în limba română, pentru flexiunea verbală, a categoriei gramaticale a persoanei dacă toate verbele românești ar avea statut unipersonal. Pe acela9i tip de raționament se aplică faptul că nu se poate accepta existența termenului reflexiv al diatezei numai pe baza construcției obligatorii a verbului cu un clitic reflexiv.

De asemenea, construcțiile cu reflexiv propriu-zis39 (reflexiv ocupând poziția de complement direct sau indirect), considerate și ele de unii cercetători ca aparținând categoriei diatezei reflexive, grație calității lor de a intra în structuri opozabile (Ion îl apără pe Gheorghe vs. Ion se apără pe sine; Ion pregătește ceva lui Gheorghe vs. Ion își pregătește ceva sieși) se deosebesc de ceilalți termeni ai diatezei prin caracteristica de a nu produce o reorganizare ierarhică a structurii sintactice de bază40. Construcțiile reflexive (propriu-zise), rezultate printr-un mecanism specific de pronominalizare, păstrează intactă ierarhia sintactică de bază a construcției nonreflexive.

Schimbarea de topică (de așezare a complementului realizat prin clitic reflexiv) în raportul cu verbul este normală în cazul pronominalizării prin clitic, indiferent de faptul că acest clitic este reflexiv sau personal.

Această schimbare de topică nu se asociază insă cu o reorganizare ierarhică a structurii active nonreflexive (ex: Ion apără pe Gheorghe- subiect-verb- OD→Ion îl apără subiect- verb- OD; Ion apără pe Ion→Ion se apără- subiect-verb- OD).

Pe baza, explicațiilor bazate pe specificul sintactic al categoriei diatezei (interesând construcția verbală în ansamblul ei), și în aceeași măsură bazate pe specificul ei pragmatic- enunțiativ (posibil a se surprinde numai într-un ansamblu transfrastic și prin urmărirea construcției din perspectiva intenției comunicative) autorii ediției noi a Gramaticii Academiei susțin că se subordonează diatezei numai termenii opozabili activ-pasiv, activ-impersonal.

Pasivul și impersonalul sunt singurele categorii care îndeplinesc condiția reorganizării ierarhice, dar subordonează însă și unele tipuri de reflexiv: reflexivul pasiv și reflexivul impersonal, primul ca realizare posibilă a diatezei pasive, alături de realizarea cu operatorul a fi , celălalt ca unică realizare a diatezei impersonale.

V.3.3.Expresivitatea verbelor la diateza reflexivă

În legătură cu posibilitatea verbelor de a fi întrebuințate la mai multe diateze, și mai cu seamă posibilitatea interferenței dintre diateze (confuziile ce apar la nivelul identificării diatezelor), se impune discuția privitoare la expresivitatea nor verbe, sursa expresivității aflându-se în atitudinea locutorului față de acțiune.

O construcție de felul ei se cunosc este susceptibilă de a primi o interpretare reflexivă (fiecare se cunoaște pe sine), o altă interpretare reciprocă (se cunosc unul pe altul) și o alta pasivă (ei sunt cunoscuți de alții).

Dezambiguizarea enunțului se poate face prin mijloace lexicale (ei se autocunosc), mijloace morfologice (adăugarea adverbului- ei se cunosc reciproc- a adjectivului posesiv- îmi scriu lecțiile mele), prin mijloace sintactice (dublarea prin formă accentuată de pronume reflexiv- ei se cunosc fiecare pe sine; dublarea prin formă pronominală cu valoare reciprocă- ei se cunosc unul pe altul- introducerea complementului de agent în cadrul semnificației pasive- ei se cunosc de cei din jur că-s necinstiți).

Prin urmare, grupurile < pronumele reflexiv + verbe > reprezintă unități lingvistice diferite ca organizare internă și sub aspectul conținutului, al informației pe care o poartă. Aceste deosebiri explică omonimia construcțiilor de acest fel, compatibilitatea cu sensuri diferite, în funcție de context a aceleași grupări: se citește ușor cartea (reflexiv pasiv); el se citește pe sine (dinamic); ei se citesc din priviri (reflexiv reciproc).

O altă problemă care s-ar impune a fi discutabilă și în situația verbelor reflexive ar fi categoria determinării obligatorii41. Verbe precum a se căi, a se cuveni nu pot apărea ca enunțuri pentru că au nevoie de sprijinul semantic al altui cuvânt, demonstrându-se astfel că, uneori, cuvintele regente pot avea o relativă inferioritate semantică, întrucât nu pot exista singura, ci doar cu determinanți obligatorii (infirmându-se teoria că termenul subordonat poate lipsi).

Existența unei paradigme complete a pasivului-reflexiv este remarcată în registrul popular al limbii române moderne42. „Te cunoști de la o poștă că ești mincinos!”, „mă cunosc când mint”. Specialiștii recunosc producerea unor omonimii între valorile reflexivului (ex: se cunosc poate fi obiectivă- se cunosc pe ei înșiși), reciprocă (ei se cunosc unul pe celălalt), pasivă (se cunosc de către alții)

Invocând acest factor de sistem (omonimiile), în literatura de specialitate se motivează ponderea deosebită a pasivului cu auxiliar în registrul literar al limbii și a pasivului reflexiv în registrul popular.

Prin caracterul lor abstract, faptele de limbă par mai puțin apte de a genera fapte de expresie selectate în raport cu norma. Resursele poetice, după cum observa R. Jakobson43 ascunse în structura morfologică și sintactică a limbajului, adică poezia gramaticii, au fost de cele mai multe ori ignorate de lingviști deși există o perfectă armonie între gândirea poetică și formele gramaticale.

A concepe limba ca un sistem abstract de funcții și relații, o formă existentă prin sine, înseamnă a elabora o formulă matematică, din care dispare viața, psihologia și istoria.

Efortul vorbitorului de a evita caracterul material al cuvântului44se traduce prin plusul de informație adus prin afectivitate, folosirea particulară a limbajului, adică prin expresivitate.

Termenul expresiv are o sferă mai largă, incluzând trăsături lingvistice virtuale.

Dacă expresivitatea este o trăsătură particulară prezentă sau nu în comunicare, stilul e o formă complexă și organizată a unui mod de a reflecta realitatea. Definit ca „alegere”, „abatere” de la normă (Paul Valery) ca o „greșeală”(„…dar nu orice greșeală este stil”, J. Cohen), ca „adaos” la comunicare (Ch. Bally) „atitudinea” pe care o ia cel care se folosește de limbă scriind, stilul se redefinește în raport cu stadiul de evoluție a limbii (de exemplu arhaismele, care pot fi variante neutre la momentul istoric corespunzător).

Potrivit cu intenția de comunicare, vorbitorul adaugă conotații variantelor neutre și nuanțează mesajul, de exemplu expresii ca a se da pe brazdă, a se scurge ochii, a-și lua inima în dinți, care reprezintă alături de informațiile a se îndrepta, a privi, a se hotărî și atitudinea afectivă a vorbitorului.

O formulă expresivă este și întrebuințarea unui verb reflexiv la forma activă: mișcă de aici în loc de mișcă-te de aici. Prin renunțarea la pronumele reflexiv, verbul capătă aspect dativ, dar nu și tranzitiv. Formula fără pronume este mai expresivă, poate și datorită, scurtării ei, de fapt ce o face mai categorică, mai laconică, mai apropiată de apostrofă.

Sursa expresivității se află în atitudinea locutorului față de acțiune: lipsa pronumelui te în formula mișcă de aici ambiguizează verbul, fiind posibilă interpretarea: mișcă-te, adică pleacă tu singur, dă-te la o parte, iar mișcă, pare a însemna dispari din ochii mei, marcând și nemulțumirea, disprețul.

Acest fenomen poate fi constatat și la alte verbe: în loc de m-am chinuit o lună de zile se spune am chinuit, convertindu-se sensul în am suferit, am pătimit.

Întrebuințarea activă a verbelor dinamice (a găsi, a-și închipui): Eroul gândește la cele trăite. Scriitor e cel ce poate închipui o lume, poate conduce la considerarea acestor verbe ca fiind verbe active, expresivitatea unor astfel de întrebuințări fiind minimă, implicând o ușoară modificare de sens.

A gândi apare și cu sensul de a crede (în contexte ca „Gândesc că n-a mai fi el voia stăpânului” Ion Creangă), după cum a naște capătă sensul de a apărea („Nasc și în Moldova oameni”, M. Costin).

Verbe active apar, mai ales în vorbire, ca reflexive (ex: Ce te râzi?, Cum se miorlăie!), în care nuanța expresivă e evidentă, insistându-se pe starea de nemulțumire a vorbitorului, verbele căpătând, prin reflexivizare, valoare peiorativă.

Pornind de la modelul reflexivelor obligatorii, prin contaminare, se folosesc, ca reflexive, verbe active înrudite ca sens (ex: Ce, te crezi buricul pământului?), intenția comunicării fiind de a apostrofa.

Apariția redundantă a reflexivului se pe lângă verbe personale folosite impersonal este un fapt de limbă aproape generalizat (Nu se merită să trecem).

În limbajul oral, o particularitate a flexiunii verbale o constituie frecvența deosebită a cliticului reflexiv, acesta depășindu-și valoarea morfologică, de marcă a diatezei și având rol lexical.

Dacă unele verbe sunt reflexive absolute (obligatorii, intrinseci)- a se smiorcăi, a se văicări, a se otărî, – cu pronume reflexiv constant în structură, există mai multe verbe care prezintă în paralele forme pronominale și forme nepronominale, reflexivul apărând ca modificator al sensului lexical al planului semantic prin accentuarea componentei afective:

A trece(=a traversa)- a se trece (=a se vindeca)

A lua(= a prinde)- a se prinde(= a se lua de cineva, dar și a realiza, a înțelege ceva)

A prosti(= a înșela)- a se prosti(=a se copilări)

A ajunge(=a apuca)- a se ține(=de cineva)

Pronumele reflexiv folosit ca marcă, devine puntea, instrumentul de comunicare/traducere a unei stări afective într-un conținut semantic reflectând participarea intensă a locutorului (a se obosi, a se munci, a se omorî, a se râde).

Acestora li se adaugă verbe care, în mod obișnuit se folosesc doar la persoana a III-a, dar conținutul lor plastic le face utilizabile (metaforic) și la celelalte persoane (a se schelălăi, a se mieuna, a se miorlăi- un rol expresiv îl poate avea și sugestia fonetică, rămășiță a motivării cuvintelor).

Generalizarea mărcii reflexive cu nuanță expresivă, reflex al subiectivității, determină apariția construcțiilor nu se merită, nu se există!.

Sensul este absolut imprevizibil în construcții exprimând subtila ironie- tot prin reflexivizare: Ești deștept, dar nu te cauți (adică e ceva neregulă de vreme ce, sporadic, dai dovadă de istețime).

Aceeași concentrare a nuanței ironice, apare în structurile reflexivului care se îndepărtează de reflexivul obiectiv (apropiindu-se de valoarea reflexivului dinamic): Se crede mare și tare!

Un spațiu al abaterilor/devierilor/al agramaticalității generatoare de expresivitate este poezia.

La Nichita Stănescu, poet inventiv ș neconformist, sub aparența rigorii formale, se dezvoltă abateri morfologice, al căror efect stilistic este amplificat la nivel semantic dând curs unor reale invenții lexicale- prin crearea de reflexive:

„De mult negru mă albisem

De mult soare mă-nnoptasem

de mult viu mă mult murisem”

(Nichita Stănescu, Dezîmblănzirea, op. cit.)

Configurațiile gramatical-semantice inedite care fisurează rigorile normei, suplinesc hiperbola- prin cele mai neașteptate alunecări de la o clasă morfologică (substantiv) la alta (verb activ):

„Dacă mi-e foame și mănânc ghindă

Dacă mi-e aur și mănânc aur

Dacă mi-e sticlă și mănânc oglindă(…)

Dacă mi-e apă și mănânc râuri”

(Nichita Stănescu, Foamea de cuvinte, op. cit.)

Încălcarea deliberată a normei gramaticale și semantice instaurează o nouă normă- cea poetică (secvențele deviante lingvistic fiind modalități de sugerare a imposibilului, ca stare de spirit).

VI. Diateza reciprocă-definire, conținut și formă categorială

Desprinderea diatezei reciproce din cadrul diatezei reflexive a generat numeroase dispute. Verbele considerate la diateza reciprocă sunt încadrate în Gramatica Academiei1 în categoria verbelor pronominale reciproce. Când pronumele e în acuzativ, acțiunea e făcută în același timp de două sau mai multe subiecte și fiecare din ele suferă efectele acțiunii făcute de celălalt sau celelalte: ex: Hai mândro, să ne iubim/ C-amândoi ne potrivim (Jarnik- Bârseanu). Când pronumele e în dativ, acțiunea e făcută tot de două sau mai multe subiecte în același timp și este atribuită întotdeauna de unul din subiecte, subiectului sau subiectelor opuse: ex: Se cunoșteau din copilărie, își ziceau tu2.

În noile interpretări ale gramaticii3, diateza reciprocă reprezintă o diateză distinctă de cea reflexivă, ce se realizează în trei termeni: numele subiect + acuzativul/dativul neaccentuat al pronumelui reflexiv + verbul predicat.

Diateza reciprocă cunoaște două tipuri de forme: cu forma neaccentuată a pronumelui reflexiv în acuzativ, și, respectiv, în dativ la fiecare dintre acestea distingându-se structurile cu verbul-predicat din structura predicatului la plural și, respectiv, la singular.

Construcția cu forma neaccentuată a pronumelui reflexiv în acuzativ poate apărea la un număr redus de verbe active care, fiind compatibile semantic cu reciprocitatea, au minimum două valențe obligatorii, una pentru numele-subiect și alta pentru numele-complement direct.(ex: băieții le salută pe fete >băieții și fetele se salută).

La unele verbe, de felul a se disprețui, a se vedea, a se auzi, la care semanticul nu impune mai mulți participanți la acțiune, structura este ambiguă, putând trimite fie la raportul reflexiv, fie la raportul reciproc. După cum explică C. Dimitriu4, dezambiguizarea se face printr-o determinare completivă cu existență virtuală sau atributiv-circumstanțială/completivă, a cărei existență este obligatorie (indiferent de faptul că este sau nu exprimată).

Astfel, când complementul direct de tip special exprimat prin forma neaccentuată a pronumelui reflexiv în acuzativ poate fi dublată virtual prin forma accentuată, verbul respectiv este la diateza reflexivă: ex ei se disprețuiesc/ se văd/ se aud (+ pe ei înșiși)

Când, însă, la verbul însoțit de complementul direct de tip special se există- exprimat sau dedus din context, un atribut circumstanțial/completiv pentru reciprocitate de felul unul pe altul, atunci verbul respectiv este la diateza reciprocă.

Notă. O îmbinare de felul unul pe altul5 nu poate fi analizată termen cu termen, pentru că:

Pronumele în nominativ singular unul nu poate fi considerat subiect al verbului-predicat se disprețuiesc, întrucât acest verb este la plural și are deja subiect (ei)

Pronumele la acuzativ pe altul nu poate fi considerat complement direct al verbului se disprețuiesc , întrucât acesta nu mai are valența obligatorie pentru complement direct liberă, acesta fiind consumată de se.

Această parte de vorbire cu determinare obligatorie se subordonează atât semantic, cât și gramatical numelui subiect ei , la care indică o caracteristică și cu care se acordă în gen (ex: Alexandru și Dumitru se disprețuiesc unul pe altul- Mihaela și Luminița se disprețuiesc una pe alta), și se subordonează numai semantic verbului. Dubla subordonare simultană- de un regent de tip nominal și de un regent de tip verbal îndreptățesc considerarea acestei părți de vorbire ca atribut circumstanțial/completiv, mai puțin convenabilă fiind aprecierea că ar fi un complement de reciprocitate6.

La verbele active avute aici în vedere, de tipul a saluta, a bate, a întâlni, a disprețui, la care au o singură valență obligatorie pentru complement direct, prin trecerea de la diateza activă la diateza reciprocă se pierde insuficiența completivă: ex ei salută pe cineva.

Ei se salută.

Cu excepția acuzativului neaccentuat al pronumelui reflexiv, care se exprimă întotdeauna, celelalte elemente ce există în structura de plural a diatezei reciproce pot fi neexprimate. (ex: tinerii se ceartă și apoi [ei, tinerii] se împacă, tinerii se sărută [unul pe altul])

De asemenea, la verbele ce pot avea diateză reciprocă (a se saluta, a se săruta, a se bate, a se certa, a se întâlni, a se despărți) este obligatorie, pentru evitarea ambiguității, exprimarea determinării circumstanțiale sociative introduse prin cu sau a determinării completive indirecte introduse prin de : el se salută/sărută/se bate cu ea.

Băiatul se desparte de fată.

Aceasta se întâmplă în cazul verbelor ce pot avea diateză reciprocă la singular, iar complementul indirect sau cel sociativ poate fi lăsat neexprimat.

Notă. În construcția reflexivă reciprocă7 formată din subiect + verb + complement sociativ, subiectul, ca și complementul sociativ respectiv, desemnează ființe sau lucruri care realizează și suferă simultan acțiunea exprimată la verb: ex. băiatul s-a întâlnit cu fata. Asemenea enunțuri derivă din structura de adâncime băiatul a întâlnit fata și fata a întâlnit băiatul=> băiatul și fata s-au întâlnit (A)(generată printr-o transformare de coordonare a constituenților) => băiatul s-a întâlnit cu fata (B), obținută printr-o transformare facultativă de asociere.

Spre deosebire de reflexivul obiectiv, autorul și obiectul reflexivului reciproc nu coincid: fiecare membru al grupului exprimat prin subiect și sociativ este autor al acțiunii pe care o suferă celălalt membru al grupului (sau ceilalți membri ai grupului) și obiect al aceleași acțiuni, efectuate de celălalt membru al grupului (sau de ceilalți membri ai grupului).

Forma cu dativul neaccentuat al pronumelui reflexiv poate apărea la un număr mic de verbe, compatibile semantic cu reciprocitatea (ex: a-și da întâlnire, a-și da palme, a-și da bună ziua, a-și face cu ochiul, a-și face necazuri, a-și pune coarne, a-și scoate ochii, a-și spune pe nume), verbe ce sunt în cele mai multe cazuri perifrastice (excepție a-și aminti, a-și plăcea).

Astfel, elementele necesare raportului reciproc sunt aceleași ca la raportul activ: numele-subiect + forma neaccentuată a pronumelui reflexiv în dativ + verbul considerat unitar.(ex: tinerii își dai întâlnire).

Deosebirea raportului reciproc de raportul activ se face prin atitudinea entităților ce fac parte din pluralul numelui-subiect și al dativului neaccentuat- atribut al pronumelui reflexiv.

a. tinerii își fac cu ochiul

(A+B) (lui A lui B)

b.Copiii își spun pe nume

(grup unitar, A) (A)

La verbe de felul a-și aminti, a-și plăcea, structura conținând numai numele-subiect, dativul neaccentuat al pronumelui reflexiv și verbul unitar este ambiguă, putând trimite și la raportul reciproc, dar și la raportul activ. Dezambiguizarea se realizează prin dublarea formei neaccentuate a pronumelui reflexiv. Când dublarea se face printr-un complement indirect pronominal indicând aceeași persoană reală cu nominativul numelui-subiect și dativul neaccentuat a pronumelui reflexiv, atunci raportul este activ: ex. Ei își dau palme lor înșiși. Când, însă, dublarea se face printr-un atribut circumstanțial/completiv ca unul altuia, unul la altul, atunci raportul gramatical este reciproc: ex Ei își dau palme unul altuia.

Diateza reciprocă8 are numărul cel mai mare de tipuri de forme (patru): două cu acuzativul neaccentuat al pronumelui reflexiv ( una la plural și alta la singular) și două cu dativul neaccentuat al pronumelui reflexiv ( de asemenea una la plural și una la singular). Datorită numărului mare de tipuri de forme, găsim că la diateza reciprocă mărcile pot fi concretizate în:

forma neaccentuată de acuzativ a pronumelui reflexiv pentru persoanele I, a II-a, a III-a plural, discontinuu zero (a se ciondăni, a se întâlni): ei de ciondănesc – Ø; ei se întâlnesc – Ø; deci se… Ø;

forma neaccentuată de acuzativ a pronumelui reflexiv pentru persoanele I, a II-a, a III-a plural, discontinuu atribut circumstanțial/completiv (a se săruta, a se disprețui) ex: ele se sărută unele cu altele, ei se disprețuiesc unul pe altul, deci se…unul cu altul;

forma neaccentuată de acuzativ a pronumelui reflexiv pentru persoanele I, a II-a, a III-a singular, discontinuu circumstanțial sociativ ( a se ciondăni, a se bate), ex: tu te ciondănești (cu el), tu te întâlnești (cu ea), tu te bați (cu cineva), deci te…cu el/ea, cineva;

forma neaccentuată de acuzativ a pronumelui reflexiv pentru persoanele I, a II-a, a III-a singular – discontinuu complement indirect (a se despărți): ea se desparte de el, deci se … de el;

forma neaccentuată de dativ a pronumelui reflexiv pentru persoanele a I-a, a II-a, a III-a plural – discontinuu zero (a-și da întâlnire) ex: ei își dau întâlnire – Ø, deci își … Ø;

forma neaccentuată de dativ a pronumelui reflexiv pentru persoanele a I-a, a II-a, a III-a plural – discontinuu atribut circumstanțial/completiv (a-și da palme): ei își dau palme unul altuia, deci își … unul altuia;

forma neaccentuată de dativ a pronumelui reflexiv pentru persoanele a I-a, a II-a, a III-a singular – discontinuu circumstanțial sociativ (a-și da întâlnire) ex: ea își dă întâlnire (cu el ), deci își … cu el;

forma neaccentuată de dativ a pronumelui reflexiv pentru persoanele a I-a, a II-a, a III-a singular – discontinuu complement indirect (a-și lua ziua bună) ex: ea își ia ziua bună de la părinți, deci își… de la părinți.

În plan semantic9, verbul la diateza reciprocă se caracterizează prin trăsătură + reciprocitate, întrucât nu mai este vorba de o singură acțiune, ci doar de aceeași acțiune săvârșită și referită în mod alternativ de două subiecte care sunt în mod alternativ și două complemente.

După cum explică D. Irimia10, acțiunea prezintă două sensuri de desfășurare, dinspre obiect „ activ – subiect – un prim punct de plecare (Mihai și Ion se ironizează) și ajunge la un „obiect” pasiv – complement – punct de sosire (unul pe altul), care devine subiect activ – punct de plecare (2), transformând în obiect pasiv – complement, punct de sosire(2), subiectul gramatical.

acțiune

(activ) A1 B1 (pasiv)

(activ) A2 B2 (pasiv)

Mihai și Ion se ironizează unul pe altul.

(subiect) (complement de reciprocitate11)

Mihai (unul) A1 ironizează pe Ion (altul) B1

Mihai (altul) A2 este ironizat pe Ion (unul) B2.

Așa cum precizează D. Irimia, morfemul se (își) se încarcă ți încarcă verbul cu sensul de reciprocitate , prin raportul semantic de interdependență pe care îl dezvoltă cu complementul.

În planul expresiei, diateza reciprocă intră în raport cu diateza activă, ca termen marcat prin prezența morfemului se (își).

Ex: El a certat-o pe Ioana – activ

El s-a certat cu Ioana – reciproc

Ei ne fac cu ochiul – activ

Ei își fac cu ochiul – reciproc.

Prin morfemul se, sintagma diatezei reciproce este omonimă cu sintagma diatezelor reflexivă și pasivă. Distincția este asigurată de termenul al patrulea, așa cum și C. Dimitriu12 explică dezambiguizarea prin dublarea formei neaccentuate a pronumelui reflexiv cu forma accentuată.

Ex.: Mihai nu se mai recunoaște pe sine (reflexiv).

Copilul se recunoaște ușor de către părinți (pasiv).

Copiii se recunosc între ei (reciproc).

De asemenea, distincția este asigurată prin constituenți dezvoltați cu structuri relativ fixe, după trei modele13:

pronumele nehotărâte unul (în nominativ) și altul (acuzativ), precedate de prepoziția cu sau pe:

Ex.: Copiii se înțeleg unul cu altul / unul pe altul.

pronumele nehotărât unul (în nominativ), urmat de dativul pronumelui nehotărât altul:

Ex.: Copiii își aruncă mingea unul altuia.

pronumele nehotărât unul (în nominativ), urmat de pronumele nehotărât altul (în acuzativ), precedat de prepoziția de sau de la:

Ex.: Copiii se îndepărtează unul de altul.

Copiii își iau la revedere unul de la altul.

Reținem că raportul gramatical reciproc, persoana reală reprezentată prin nume subiect este în același timp activă – efectuând acțiunea răsfrântă asupra altei persoane reprezentată prin nume – subiect și pasivă – suferind acțiunea făcută de numele persoanei obiect devenită nume – subiect. Ca mărci, se remarcă anumite cuvinte flective, cuvinte fonetico-lexicale ce intră în componența cuvântului morfosintactic, și anume, pronumele reflexiv, formă neaccentuată de acuzativ se și dativ își.

VII. Diateza impersonală

VII.1. Definire, conținut și formă categorială

În Gramatica Academiei1, diateza impersonală nu este delimitată clar, ci se vorbește despre reflexivul impersonal. Definiția dată este ambiguă: subiectul este neexprimat; important este că acțiunea are loc, neinteresând cine o face. Reflexivele impersonale se construiesc numai cu pronumele în acuzativ. Ca și unele verbe impersonale active, reflexivele impersonale se pot construi cu propoziție subiectivă.

Ex.: „Aici se vorbește mult.

Se pare cum că alte valuri

Cobor mereu pe-același vad,

Se pare cum că-i altă toamnă,

Ci-n veci aceleași frunze cad” (Eminescu, op. cit.)

Ca și în alte lucrări de specialitate, diateza impersonală nu este desprinsă de diateza reflexivă. Reflexivul impersonal2 constituie o categorie distinctă de verbe, conținând: verbe reflexiv impersonale proprii (se cade, se cuvine, se întâmplă, se pare, se poate) și verbe reflexiv impersonale improprii (derivate de la verbe intranzitive): se călătorește, se vorbește.

Subiectul nu este și nici nu poate să fie exprimat, din cauza caracterului lui general, de ex.:

Se călătorește bine pe această linie și cu clasa a II-a.

Rugăm să nu se scrie cu creionul.

Verbele impersonale3 ca plouă, ninge indică același raport ca și reflexivul impersonal, dar, pe de o parte, nu cu ajutorul pronumelui reflexiv, iar pe de altă parte, nu cu posibilitatea de a exprima și altfel de relații.

Adesea impersonalul este confundat cu pasivul4: formula aici se vând măsline devenea pe vremuri în limbajul băcanilor „se vinde măsline” („căci doar măslinele nu se vând singure!”). De fapt, avem aici un pasiv, se vând fiind echivalent cu sunt vândute, deci e corect pluralul.

Astfel, aceeași construcție poate fi folosită cu trei valori diferite: câinele se scutură de apă, obiectiv, sticla se scutură înainte de folosire, pasiv; nu se scutură covoarele ziua-n amiaza mare, impersonal.

Chiar aceeași formulă poate fi înțeleasă în toate trei felurile:

se scutură salcâmii (o ploaie de miresme) – obiectiv;

se scutură salcâmii (de ploaie și de vânt) – pasiv;

se scutură salcâmii (pentru a se culege florile) – impersonal;

În gramaticile mai noi5, diateza impersonală este o categorie distinctă, sintagma fiind formată din doi termeni, reprezentând o singură unitate lexicală autonomă și o singură funcție sintactică – de predicat: morfemul se și verbul: se merge, se tace, când verbul este intranzitiv, sau din trei termeni, când verbul este tranzitiv, reprezentând două unități lexicale autonome și două funcții sintactice: morfemul se + verbul + un substantiv (se citește ziarul = predicat subiect).

În plan semantic, diateza impersonală exprimă absolutizarea acțiunii verbale în interpretarea lingvistică a realității. Subiectul vorbitor reține doar desfășurarea acțiunii. În consecință, suspendă total relația cu un subiect gramatical în cazul verbelor intranzitive: se trăiește greu, sau o situează în sfera semantică a subiectului – agent nedeterminat, în cazul verbelor tranzitive: se spun multe.

În planul expresiei, impersonalul intră în opoziție directă cu:

diateza activă, ca termen marcat prin morfemul se :

Se respiră din ce în ce mai greu – impersonal

Ei respiră din ce în ce mai greu – activ

cu toate diatezele, în structura cărora intră pronumele – morfem se, prin incompatibilitatea sintagmei cu un pronume personal în nominativ:

El hotărăște/ respiră/ doarme/ înoată greu.

Se trăiește/ respiră/ doarme/ înoată greu.

La diateza impersonală, verbul se poate afla numai la persoana a III-a. Verbele intranzitive stau întotdeauna la persoana a III-a singular: Se doarme bine acolo. Verbele tranzitive realizează opoziția singular/plural când al treilea termen al sintagmei este un substantiv (pronume) și rămân la singular dacă acesta are dezvoltare propozițională:

Se spune ceva / Se spun multe.

Se spune că va fi eclipsă de lună.

La diateza impersonală6 nu există nume-subiect în limitele propoziției, ci, prin opoziție cu raportul activ, pasiv, reflexiv, reciproc, la raportul impersonal subiectul are realizare zero, și ca urmare, atitudinea acestuia este virtual tot zero.

În situația de a avea subiect zero (inexistent) se află verbele suficiente semantico-gramatical, verbe unipersonale fără subiect existent, întotdeauna suficiente, care nu au nici o valență obligatorie și funcționează ca predicate în propoziții stabile: fulguiește, lapovițează, se împrimăvărează.

În al doilea rând, la diateza impersonală se încadrează verbele unipersonale fără subiect existent perifrastice întotdeauna suficiente ce conțin un fost predicat și un fost subiect7, de felul se lasă ger/noaptea, se face frig/întuneric, e soare/lună și, de asemenea, perifrazele care se atribuie dativului neaccentuat al pronumelui personal – complement indirect ce indică persoana gramaticală interesată: (mi, ți, i) se urcă părul în vârful capului/se face părul măciucă, s-au înecat corăbiile; (mi, ți, i)e foame/sete, frig; (îmi, își, îi) saltă inima de bucurie/cântă cucul în față, crapă obrazul de rușine.

De asemenea, se încadrează la diateza impersonală verbele unipersonale fără subiect existent, care numai uneori sunt suficiente, de felul: plouă, ninge, viscolește și perifrasticile de felul e bine, e rău. Ex.:”Nu e soare, dar e bine”. (Coșbuc, op. cit.).

În afara verbelor a căror apartenență la diateza impersonală este tipică, în limba română există un număr nu prea mare de verbe a căror încadrare la diateza impersonală se poate face prin opțiune. Interesează aici verbele determinate numai de o propoziție subiectivă la dreapta lor.

Ex.: „Dac-ar fi să iasă toți învățați…, n-ar mai avé cine să ne tragă ciubotele” (Ion Creangă, op. cit.)

„Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă” (M. Eminescu, op. cit.)

Aceste structuri permit două interpretări, din punctul de vedere al diatezei, ambele cu inconveniente:

dacă se ia în considerație corespondența semantică dintre subiect și subiectivă, atunci, prin deducție, se poate spune că propoziția subiectivă este activă iar verbele care acceptă numai propoziție sunt la diateza activă;

dacă se ține cont că raportul gramatical (conținutul categorial al diatezei) contractat de verbul – predicat cu subiectul și cu obiectul trebuie să se realizeze în limitele propoziției, pentru că aici se poate identifica atitudinea (activă, pasivă) a entităților, se poate considera că toate aceste verbe aparțin diatezei impersonale.

Astfel, găsim că la această diateză este necesară o subcategorizare8:

verbe intrinsec impersonale, care fiind suficiente, au subiect inexistent și funcționează ca predicate în propoziții stabile monomembre suficiente: fulguiește, lapovițează, se împrimăvărează, se lasă ger, (mi) se face foame;

verbe impersonale prin opțiune care în anumite tipuri de structuri sunt insuficiente, fiind determinate numai de propoziții subiective și funcționează ca predicate în propoziții instabile monomembre insuficiente: nu-i cum vrea omul, e bine că vine vara, se întâmplă să-mi placă, se zice că trenul întârzie.

La toate verbele la diateza impersonală, există, în limitele propoziției, un singur termen important, verbul predicat sintetic/perifrastic, care poate conține numai verbul considerat unitar sau verbul considerat unitar și forma neaccentuată de acuzativ se/s – a pronumelui reflexiv: fulguiește, pare, e bună, nu-i …; se + împrimăvărează, întâmplă, zice. Aceste elemente, care există, se și exprimă întotdeauna, în regulă generală.

Mărcile diatezei impersonale se identifică prin raportarea lor la mărcile celorlalte diateze, întotdeauna discontinui, și anume:

Ø … Ø (Ø fulguiește Ø, Ø e soare Ø)

se / s- … Ø (se împrimăvărează Ø, se întâmplă Ø).

Reținem că la raportul gramatical impersonal, principiul, nu există persoane reale participante la acțiune, și, prin urmare, persoanele gramaticale sunt considerate ca realizării zero, exprimând acțiunea ca proces gramatical, verb – predicat analogic (fulguiește, se înserează).

VII.2. Verbe impersonale și construcția lor

Varietatea formelor verbale impersonale și complexitatea lor impune o discuție aparte în acest capitol.

Verbele și expresiile ce aparțin diatezei impersonale pot fi grupate în mai multe categorii, în funcție de particularitățile sintactice de detaliu.

Verbele și expresiile intrinsec impersonale9 de tipul ninge, plouă, tună, viscolește, geruiește, fulgeră, burează, burnițează, se înnoptează, se înserează, se întunecă, se luminează constituie o clasă semantic omogenă ce se caracterizează sintactic prin absența subiectului din construcția lor normală. Existența acestor construcții cu subiect vid, lipsite de expletivul10 corespunzător este o particularitate a limbii române. Este interesantă extinderea tiparului sintactic la verbe din alte clase, atunci când acestea sunt folosite cu sensuri legate de fenomene atmosferice ex: „Începe a bura, apoi o întoarce în lapoviță, pe urmă o dă în frig și ninsoare”, Creangă, unde, alături de impersonalul a bura , sunt folosite fără subiect a o întoarce (în lapoviță) și a o da (în frig și ninsoare).

Verbele și expresiile îmi pasă de ceva (de cineva), i s-a urât de ceva (de cineva), îi pare bine (rău) de ceva (de cineva), îi arde de plimbare se caracterizează prin absența poziției subiect din enunțurile pe care le formează, dar prezintă particularitatea construcției cu doi determinanți obligatorii: un nominal în dativ, prin care se realizează referirea la persoană și un nominal proporțional. Este un tipar sintactic preferat în registrul popular și de limbă vorbită (ex. „mie nu mi-a venit în cap de una ca asta”, „ca să ne treacă de râie”, „i se făcu omului de chef și de băutură”) (Creangă, op. cit.).

Verbul a fi existențial din construcțiile: E noapte/dimineață, întuneric, soare, frig, arșiță, secetă, vară, iarnă/ E nevoie să… se caracterizează prin prezența poziției subiectului și o restricție de articulare (preferința pentru forma nearticulată sau, în prezența unui determinant, preferința pentru un articol nehotărât: E un frig năpraznic, E o mare nevoie de…). Fac parte din aceeași serie construcții ca: E vorba să…, E cazul să…, unde substantivul își păstrează, parțial, autonomia prin folosirea lui articulată, dar intră și în construcții ca: Nu-i vorbă că…, Nu-i chip să…, unde substantivul, nearticulat, își pierde aptitudinea de a primi determinanți adjectivali.

Verbele din construcțiile: Se cade să faci asta, Era să rămână repetent, Se părea/Părea/că este obosit, Trebuie să plec admit poziția subiect, dar cer ca această poziție să se realizeze proporțional.

Verbele din construcțiile: Mi se cuvine partea asta, Nu-mi strică o plimbare, Îmi place munca, Mă avantajează plecarea, Mă interesează cartea, Mă miră rezultatul, Mă doare fapta ta, Nu contează rezultatul, S-a întâmplat un accident admit poziția sintactică a subiectului, referirea la persoană făcându-se prin nominal în dativ și prin nominal în acuzativ.

Un tipar sintactic apropiat este: Mi-e foame/ sete/ frig/ frică/ lene/ somn/ greață etc., având structura cu doi determinanți.

Verbele și construcțiile impersonale derivate sunt forme impersonale obținute contextual de la verbe personale. Aici avem în vedere paradigma diatezei impersonale, bazată pe poziția personal/impersonal11.

Clasificarea acestei categorii de verbe și construcții impersonale se face după relația cu verbul de bază și după caracteristicile construcției impersonale obținute contextual:

verbele impersonale a căror paradigmă stabile9te relația cu un verb personal intranzitiv: Oricine călătorește mult/ Se călătorește mult; Oricine merge pe jos/ Se merge pe jos; Nu se calcă pe iarbă, Se doarme mult, Nu se întârzie, Se insistă asupra…Trecerea de la statutul sintactic de verb personal la cel impersonal antrenează modificări ale întregii construcții: includerea unei mărci personale (se), absorbția poziției sintactice a subiectului, verbele devenind inapte sintactic de a se combina cu subiectul.

Analizând un exemplu ca: S-a procedat cum se căzuse de acord, se constată că el este intranzitiv, putând fi folosit atât în construcții personale, cât și în altele impersonale (El procedează bine/ Se procedează bine). Prin impersonalizare, a proceda își pierde capacitatea combinării cu subiectul, la fel ca orice verb intranzitiv.

Verbele impersonale a căror paradigmă stabilește relația cu un verb personal tranzitiv, de tipul: Oricine știe faptul că…/ Se știe faptul că…; Oricine dorește faptul să…/ Se dorește faptul să… Trecerea verbului tranzitiv de la statutul personal la cel impersonal antrenează modificarea construcției: forma verbului se schimbă din activă în reflexivă (Se știe faptul că…) sau în pasivă cu auxiliar (Este știut faptul că…); poziția vechiului subiect este „absorbită”; obiectul direct este „mișcat” în poziția de subiect, un subiect sau o subiectivă postpuse verbului (Se știe faptul că ai plecat). Impersonalizarea construcției s-a realizat simultan cu pasivizarea ei.

La verbele impersonale ce stabilesc relația cu un verb intranzitiv, se îndeplinește funcția de marcă impersonală , în timp ce la verbele impersonale ce stabilesc relația cu un verb tranzitiv se funcționează concomitent ca marcă pasivă și impersonală.

Spre deosebire de prima categorie de verbe, unde verbul își pierde capacitatea de combinare cu poziția subiectului, la a doua categorie verbul își pierde capacitatea de combinare cu obiectul direct, păstrând, însă aptitudinea de combinare cu subiectul (sau cu subiectiva). Trebuie făcută sublinierea că poziția noului subiect nu este atribuită de verbul de bază, ci este o poziție dobândită contextual, din partea formei pasive a verbului.

Deși sursa valorii impersonale este atât de diferită: inerentă verbului vs. dobândită contextual; dobândită prin impersonalizare vs. pasivizare, există un element comun pentru toate aceste verbe și construcții, care permite reunirea lor în clasa verbelor și a construcțiilor impersonale12. Nota lor comună este o restricție combinatorie: imposibilitatea referirii la persoană prin subiect, indiferent că această poziție există sau nu există. Din această restricție sintactică decurge trăsătura unipersonalității, deci apariția verbului numai cu formă de persoana a III-a.

Includerea acestor verbe și construcții impersonale la diateza impersonală este dovadă a faptului că, principial, nu există persoane reale participante la acțiune, prin urmare, persoanele gramaticale sunt considerate ca realizări zero exprimând acțiunea ca proces gramatical.

VIII. CONSIDERAȚII FINALE

În literatura de specialitate, categoria gramaticală a diatezei a suscitat numeroase dezbateri (luându-se în discuție natura acestei categorii-morfologică vs. sintactică, precizarea conținutului categorial, a formei categoriale și chiar a terminologiei folosite).

Contradicțiile din gramatica clasică modernă mai veche sunt generate de inconsecvența folosirii criteriilor (în delimitarea conceptului, în clasificări) și de faptul că nu întotdeauna se urmărește distincția între teoria limbii (ce operează cu idei, concepte, definiții, taxinomii), realitatea lingvistică și realitatea extralingvistică.

Rezolvări parțiale date problemei diatezei sunt determinate de amestecul planului ontic cu planul lingvistic (în formulări de tipul diateza exprimă raportul dintre acțiune și subiectul gramatical).

Analizată diacronic și sincronic, categoria gramaticală a diatezei se conceptualizează treptat, fiecare teorie―valoroasă pentru momentul în care a fost formulată, constituindu-se într-un stadiu important în conturarea viziunii actuale asupra diatezei , viziune care se constituie în bază pentru cercetarea ulterioară.

Având în vedere teoriile mai noi din literatura de specialitate, am pornit demersul de cercetare a diatezei de la conținutul categorial (raportul gramatical) spre forma prin care se exprimă acestea, expresia fiind o marcă recurentă la forma verbului, când raportul gramatical este același.

Diateza, felul în care verbul își orientează acțiunea în raport cu intențiile subiectului și cu obiectul, a fost definită ca o categorie care exprimă raportul sintactic dintre subiectul gramatical și proces, dintre proces și autorul lui (subiect gramatical interesat sau neinteresat special de acest proces, subiect gramatical care realizează sau nu procesul, subiect care suferă procesul, existent sau inexistent în raport cu procesul).

Câteva probleme ce ne-au atras atenția au fost:

―neconcordanța dintre conținutul categorial și forma categorială (de ex. diateza activă cuprinde verbe ce au conținut categorial activ, dar sunt însoțite de pronume reflexive, își aduce aminte, se gândește);

―formulări cvasigenerale (subiectul face acțiunea și tot el o suferă- fiind vorba în plan lingvistic, despre unele subiecte care se dedublează într-un complement direct de tip special se: omul se spală);

―diateza pasivă realizată prin două forme (cu verbul auxiliar a fi și cu pronumele reflexiv se) etc.

Aplicând criteriile de clasificare a diatezelor și urmând consecvent principiul după care orice categorie gramaticală, în speță, diateza, se definește dinspre raportul categorial spre formă, expresia acestuia (concretizată în flective, mărci), am reținut existența a cinci diateze: activă, pasivă, reflexivă, reciprocă și impersonală.

Având în vedere tradiția și inovația în delimitarea conceptului de diateză, am recurs la definirea fiecărei diateze în parte, bazându-ne pe un studiu comparativ.

Pentru evitarea unei analize cu rest și cu contradicții reținem opinia că nu există diateza dinamică, verbele despre care se spune că aparțin diatezei dinamice încadrându-se la diateza activă; valoarea dinamică reprezintă un tip special de raport categorial activ, marcat semantic prin subiectivitate.

atenție deosebită a acordat-o diatezei reflexive, care a generat cele mai vii dispute, în studiile de lingvistică, fiind definită, uneori, strict formal, verbe însoțite de pronume reflexiv, ignorându-se raportul categorial. Am analizat câteva aspecte ale reflexivului, obiectiv și dinamic, precum și expresivitatea unor astfel de verbe, încercând să evidențiem resursele stilistice ascunse în structura morfologică a limbajului, conotațiile adăugate de vorbitor variantei neutre. Am urmărit prezența flectivului se în marcarea diatezelor, făcând distincția între diateze prin exemple care să releve opoziția dintre conținutul categorial al acestora. Forma cu pronumele reflexiv se este întâlnită astăzi la orice diateză, constituindu-se în marcă definitorie, dar nu suficientă pentru identificarea acestora.

Definirea diatezei în general, ca o categorie ce exprimă raportul sintactic dintre subiectul gramatical și proces, dintre proces și autorul lui, a condus la formularea unor considerații pe care le notăm după cum urmează.

Raportul gramatical activ presupune un nume subiect principal nominativ, principial activ, reprezentând în plan lingvistic- persoana reală care execută acțiunea, fie că există un nume obiect în acuzativ care indică persoana reală ce suferă acțiunea. (ex. Copilul cunoaște lumea), fie că nu există acest nume obiect. Raportul gramatical activ este marcat printr-un microsistem de mărci (reprezentând raportul gramatical pasiv, reflexiv, reciproc, impersonal). De aceea, așa cum reiese din bibliografia consultată (C. Dimitriu, D. Irimia), nu este convenabilă aprecierea că diateza activă este nemarcată, raportul gramatical activ având ca marcă tipică zero discontinuu (ex. bătrânul Ø privește Ø marea) și mai rar, pronume reflexiv discontinuu zero (ex. copilul își amintește Ø).

Raportul pasiv indică un nume subiect pasiv, reprezentare a faptului că persoana reală pe care o reprezintă suferă acțiunea executată de un alt nume în acuzativ, obiect (ex. marea este văzută de bătrân). Raportul pasiv este marcat prin cuvinte flectiv cu realizare concretă (auxiliarul a fi și complementul de agent).

Raportul reflexiv presupune o singură persoană reală participantă la acțiune, subiectul gramatical face acțiunea și tot el o suferă ca obiect gramatical (numele subiect realizează și suportă procesul). La raportul gramatical reflexiv cunoaștem două tipuri de consrtucții: construcții reflexive obligatorii și construcții reflexive identitate referențială subiect-obiect, care se identifică prin dublarea formei accentuate a pronumelui reflexiv prin forma accentuată (verbe ce privesc persoana fizică umană: a se spăla, virtual pe sine). Pronumele reflexiv reprezintă marca diatezei reflexive.

Raportul gramatical reciproc impune ca persoana reală reprezentată prin nume subiect să fie în același timp activă, efectuând acțiunea răsfrântă asupra altei persoane reprezentată prin nume- subiect- și pasivă, suferind acțiunea făcută de numele persoanei obiect devenită nume subiect. Ca mărci , se consideră anumite cuvinte flectiv, cuvinte fonetico-lexicale ce intră în componența cuvântului morfosintactic, și anume, pronume reflexiv, formă neaccentuată de acuzativ se.

Raportul impersonal la care, principial, nu există persoane reale participante la acțiune, persoanele gramaticale sunt considerate ca realizări zero, exprimând acțiunea ca proces gramatical verbul-predicat analogic (fulguiește, se înserează, etc.).

Lucrarea noastră a avut în vedere perspectiva diacronică a abordării problemelor diatezelor și a dezvoltat, pornind de la opiniile deja exprimate în literatura de specialitate, observații, nuanțări, prin numeroase exemple proprii și prin comentarii asupra diferitelor structuri verbale ale realităților lingvistice în discuție.

Fără a fi epuizat problematica complexă a temei, în lucrarea noastră, am încercat o deschidere spre ceea ce este nou în teoria limbii, respectând principiul consecvenței și al raportului dintre tradiție și inovație.

ANEXĂ: PREZENȚA FLECTIVULUI „SE” ÎN MARCAREA DIATEZELOR

ÎN LIMBA ROMÂNĂ

BIBLIOGRAFIE

Avram, Mioara, Gramatica pentru toți, București, Editura

Humanitas, 1997 [Avram, Gramatica]

Bidu- Vrânceanu, Angela, Călărașu, Cristina, Ionescu- Ruxăndoiu, Liliana, Mancaș, Mihaela, Pană- Dindelegan, Gabriela, Dicționar general de științe. Științe ale limbii române, București, Editura Științifică, 1997 [=DȘL]

Brâncuș, Grigore, Saramandu, Manuela, Gramatica limbii române. Morfologia, București, Editura Albatros, 2000 [=Brâncuș, Gram.]

Câmpeanu, E., Funcțiunea sintactică a pronumelui reflexiv, CL, 1960, fasc. 1-2, p.88

Combinescu, Marina, Despre definirea diatezei în limba română, LR, nr.1, 1968

Constantnescu- Dobridor, Gheorghe, Mic dicționar de terminologie lingvistică, București, Editura Albatros, 1980 [=Dobridor, MDTL]

Coșeriu, Eugenio, Teoria limbajului și lingivstica generală, Ed. a III-a, Madrid, Biblioteca Romanica Hispanica, Editura Gredos, retipărită în 1989 [=Coșeriu, Teoria]

Coteanu, Ion, Gramatică.Stilistică.Compoziție, București, Editura Științifică, 1990 [=Coteanu, Gramatică]

Crețu- Toderiță, Ecaterina, Unități, raporturi și funcții sintactice în limba română, Iași, Casa Editorială „Demiurg”, 2004

Dicționarul limbii române literare contemporane, București [=DLRC]

Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, București, Editura „Univers enciclopedic”, Academia Română- Institutul de lingvistică „Iorgu Iordan”, 1998 [=DEX]

Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, București, Editura „Univers enciclopedic”, Academia Română- Institutul de lingvistică „Iorgu Iordan-Al.Rosetti”, 2005 [=DOOM]

Dimitriu, Corneliu, Obersvații în legătură cu diateza reflexivă și verbele pronominale în limba română contemporană, AUI, XI, 1965

Dimitriu, Corneliu, Compendiu de gramatică românească modernă clasică, Iași, Casa Editorială „Demiurg”, 2004 [=Dimitriu, Compendiu]

Dimitriu, Corneliu, Tratat de gramatică a limbii române, 1.Morfologia, Iași, Institutul European, 1999 [=Dimitriu, Tratat 1]

Dubois, Jean, Giancomo Mathee, Guespin, Louis, Marcellesi, Christiane Marcellesi, Jean- Baptiste Mevel, Jean-Pierre, Dictionnaire de lingvistique et des sciences du langage, Paris, Larousse, 1994 [=Dubois, DL]

Ducrot, Oswald, Schaffer, Jean- Marie, Noul dicționar enciclopedic al științelor limbajului, București, Editura Babel, 1996

Goga, N., Observații și sugestii teoretice și metodice cu privire la diateza verbului în limba română, LR, VI, 1975, nr.5

Gramatica limbii române, ed. a II-a, vol.I, 1963, vol. II, 1966, București, Editura Academiei, 1963 [=Gram. Acad., 1963]

Gramatica limbii române, vol.I, Cuvântul, București, Editura Academiei Române, 2005 [=Gram. Acad., 2005]

Graur, Alexandru, Diatezele, în SCL, nr.1, 1969

Graur, Alexandru, Gramatica azi, București, Editura Academiei, 1973 [=Graur, Gramatica azi]

Graur, Alexandru, Introducere în lingivistică, București, 1972 [=Graur, Introd.]

Graur, Alexandru, Studii de lingvistică generală, București, 1960 [=Graur, SLG]

Guțu- Romalo, Valeria, Limbă și literatură I, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1989 [=Guțu-Romalo, LL]

Ioniță, Adriana- Zâna, Tradiție și inovație în morfologia limbii române, Iași, Casa Editorială “Demiurg”, 2004 [=Ioniță, TIM]

Iordan, Iorgu, Robu, Vladimir, Limba română contemporană, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1978 [=Iordan-Robu, LRC]

Iordan, Iorgu, Stilistica limbii române, București, 1975

Iordan, Iorgu, Guțu-Romalo, Valeria, Niulescu, Al., Structura morfologică a limbii române contemporane, București, 1967 [=SMLRC]

Irimia, Dumitru, Gramatica limbii române, Iași, Editura Polirom, 1997 [=Irimia,Gramatica.]

Irimia, Dumitru, Morfosintaxa verbului românesc, Iași, 1997 [=Irimia, Morfosint.]

Pană- Dindelegan, Gabriela, Teorie și analiză gramaticală, București, Editura Coresi, 1994 [=Pană- Dindelegan, Teorie]

Stati, Sorin, Problema diatezelor, LR, 1958, nr.2 [=Stati, Probl.]

Stati, Sorin, Verbe reflexive construite cu dativul, SCL, V, 1954, nr.1-2

Teodorescu, Ecaterina, Reflexiv și pronominal, în LR, 1965, nr.5

Tiktin, H., Gramatica română pentru învățământul secundar. Teorie și practică, vol II: Sintaxa, București, ed a III-a 1945, partea III, Sintaxa Iași 1895 [=Tiktin, Gramatica]

Trandafir, Gh. D, Probleme controversate de gramatică a limbii române actuale, Craiova, Editura „Scrisul românesc ”, 1982

SIGLE /ABREVIERI

CL – Cercetări de lingvistică, Cluj-Napoca

LL – Limbă și literatură, București

LLR – Limbă și literatură română, București

LR – Limba română, București

SCL – Studii și cercetări lingvistice, București

SC Șt – Studii și cercetări științifice, Iași

SG – Studii de gramatică, București

IZVOARE

Arghezi, Tudor, Versuri, București, Editura Cartea Românească, 1980

Bacovia, George, Poezii, București,Editura Minerva, 1980

Blaga, Lucian, Poezii, București, Editura Minerva, 1986

Coșbuc, George, Versuri, București, Editura Minerva, 1961

Creangă, Ion, Opere, Iași, Editura Junimea, 1962

Eminescu, Mihai, Versuri, București, EPL, 1969

Iosif, Șt. O, Versuri, București, Editura Eminescu, 1981

Manolescu, Nicolae, Arca lui Noe, București, Editura Minerva, 1980

Minulescu, Ion, Scrieri I, Versuri, București, Editura pentru Literatură, 1966

Noica, Constantin, Jurnal filozofic, București, Editura Humanitas, 1990

Sadoveanu, Mihail, Baltagul, București, Editura Minerva, 1982

Stancu, Zaharia, Desculț, București, Editura Cartea Românească, 1985

Stănescu, Nichita, Ordinea cuvintelor, București, Editura Minerva, 1985

Stănescu, Nichita, Poezii, București, Editura Minerva, 1981.