Diaspora Ortodoxa Romana

=== Diasporaua Ortodoxă ===

Diasporaua Ortodoxă

Credința face din fiecare credincios un misionar. Iar câmpul misiunii lui nu poate fi numai cel intern, ci mai ales cel extern, cel din afara grupului din care face parte credinciosul. Este o mare plăcere, o sfântă bucurie aceea de "a fi frați împreună", de a se mângâia în nădejdile credinței lor și de a se întări în adevărurile acestei credințe, dar este o și mai sfântă bucurie, aceea de a sădi mlădița acestei bucurii în sufletele celor ce nu-l cunosc pe Domnul și de a o vedea crescând și rodind.

Când însă la impulsul natural spre misiune, se adaugă și tragerea de inimă pe care l-o dă pentru această acțiune, porunca Mântuitorului de a-L mărturisi mereu înaintea oamenilor (Matei 10, 32), de a merge în toată lumea și de a învăța toate neamurile (Matei 28, 19; Marcu 14, 15), atunci credinciosul simte, pe lângă chemarea firească, și investirea lui cu putere dumnezeiască pentru misiune.

În primele zile ale creștinismului, acestea au fost mobilele puternice ale misiunii. Prin ele se explică în bună parte și răspândirea atât de rapidă a credinței creștine, și tot prin ele se explică și viețuirea foarte frecventă și chiar generalizată apoi, a creștinilor în "diaspora", adică în împrăștiere, în afara comunității lor proprii.

În graiul bisericesc tradițional, cuvântul diaspora (δζάοπορά=împrăștiere)

are un înțeles social și un înțeles juridic. în primul înțeles – care este și înțelesul său originar pe care-l aflăm din expresiile: diaspora iudaică și diaspora elină, – înseamnă iudei și elini împrăștiați, risipiți sau dispersați printre alte neamuri și aflați deci în afara teritoriului lor național. (Pentru iudei: Septuaginta Deuteronom 28, 25; 30, 4; Isaia 49, 6; Macabei 1, 27; lacov 1,2; – pentru eleni: loan 7,35; I Petru 1,1). Aceștia puteau fi constituiți sau nu în grupuri, colonii sau comunități. După exemplul lor, și creștinilor plecați și așezați în afara localității lor de baștină sau în afara unui teritoriu bisericesc mai mare de care au ținut inițial, li s-a zis creștini din diaspora, iar totalității acestora li s-a zis diaspora creștină. în al doilea înțeles, cuvântul diaspora înseamnă "o comunitate sau o unitate bisericească mai mare detașată de corpul unei Biserici autocefale sau autonome, dar rămasă sub jurisdicția aceleia din care s-a detașat".

Prin urmare, orice unitate diasporală, în acest înțeles, înseamnă o unitate din afara unei Biserici autocefale sau autonome, unitate ce sa află totuși în dependență canonică de vreuna din acestea, cu care formează, sub raport juridic, un corp. Diaspora ortodoxă reprezintă deci totalitatea unităților externe ale Bisericilor autocefale și autonome din cuprinsul Ortodoxiei Ecumenice. Raporturile Bisericilor mame cu diasporele lor se desfășoară în genere normal și după rânduielile canonice.

Privire istorica și canonica asupra diasporei și ortodoxiei

Diaspora a interesat întotdeauna, întrucât Biserica a desfășurat acțiune

misionară de-a lungul vremii, și prin ea, s-au creat mereu comunități diasporale de tot soiul, de toate dimensiunile. Dar pe tema lor, în vremurile străvechi nu numai că nu au existat discuții, ci din contră, în jurul lor se desfășura o adevărată întrecere și întrajutorare între Bisericile mame.

Acestea nu pridideau a se ajuta și a cuprinde munca: "Secerișul era bogat și secerătorii puțini." (Matei 9, 35)

Toate comunitățile noi se conduceau de sine, în mod independent sau autocefal, ca și Bisericile mame. Nu se punea pe atunci – în primele veacuri – problema jurisdicției, Biserica neuzând încă de norme juridice. Legătura religioasă și morală pe care o țineau comunitățile între ele, și mai ales comunitățile noi cu acelea de la care primiseră credința, era numai "expresia spiritului sobornicesc al Bisericii, a trăirii tuturor în Hristos, în bună înțelegere și dragoste"(r>. Deosebit de vii deveneau aceste legături, atunci când apărea câte o erezie, sau când se abătea vreo altă nenorocire, ca, de exemplu, vreo nouă persecuție.

Unitățile bisericești locale și teritoriale, parohiile și eparhiile – se constituiau obișnuit în mod spontan, prin bună înțelegere și relațiile lor se reglementau tot după rânduieli simple ale bunei înțelegeri, străine de dorința "supremației" sau "întâietății" între diversele căpetenii sau scaune. Despre unele ca acestea nici nu se pomenea pe atunci, ca de niște deșertăciuni osândite prin cuvintele Mântuitorului, prilejuite de ispita preoției dintre apostoli: "Iar între noi nu va fi așa, ci care dintre noi va vrea să fie mai mare, să fie slujitorul nostru; și care dintre noi va vrea să fie întâiul, să vă fie vouă siugă." (Matei 20, 26-27) Tot ca niște deșertăciuni ar fi sunat în limba creștinilor din acea vreme, însăși cuvintele: catedră sau scaun. într-o vreme în care în afară de altar, nimic nu era mai caracteristic pentru slujirea bisericească în orice treaptă, nu se putea vorbi de "scaune", și, în aceeași vreme, în care orice slujitor era înainte de toate un "părinte", nu se putea vorbi de "stăpâni" sau de "stăpânitorî" bisericești.

Abia vremea de după edictul de la Milan (din anul 313), cu libertățile, dar și cu ispitele și nevoile ei, vremea în care "Biserica își amplifică organizarea și în care își însușește tot mai multe legi juridice din Dreptul Roman, elaborându-și totodată și altele proprii, aduce rivalități și neînțelegeri pe tema apartenenței unora dintre comunități la un scaun sau la altul".

De la simple comunități, dorința de stăpânire a unor scaune s~a extins și asupra unor unități mai mari, cum a fost cazul cu dorința și acțiunea scaunului din Roma pentru extinderea jurisdicției sale și în afara teritoriului Italiei, în Peninsula Balcanică și în Galia. N-au lipsit nici în răsărit asemenea dorințe și încercări, dintre care Sinodul Iii Ecumenic a înregistrat și a respins prin canonul 8, pe aceea a scaunului de Antiohia care voia sași întindă jurisdicția asupra Bisericii din insula Cipru, pe care și-o reclama ca "diasporă".

Fenomenul a reapărut în legătură cu stările create în lume de întâiul război mondial, și anume, prin revendicarea unor drepturi, despre care s-a spus că i-ar reveni scaunului din Constantinopol, atât pe baza unor canoane, cât și pe baza unor practici străvechi, socotite creatoare de drepturi. Desigur că atât canoanele – dacă este cazul – cât și practica îndelungată – dacă are caracter juridic – constituie temeiuri și izvoare ale dreptului ce pot fi invocate oricând pentru apărarea sau revendicarea unor drepturi constante.

Trebuie reținută de la Început constatarea, ca la data când unele canoane zise apostolice și apoi alte canoane ale Sinodului I Ecumenic (325) reglementau raporturile dintre principalele scaune ale Bisericii vechi, Scaunul din Constantinopol încă nu figura printre acestea, ci doar printre micile scaune episcopale sub numele din Bizanț.

Abia la cinci ani după Sinodul I Ecumenic, la 330, vechiul Bizanț devine capitala Imperiului și primește numele marelui Constantin, zicându-i-se Constantinopol. Cu acest an începe și ascensiunea onorifică a Scaunului din noua capitală. "El rămâne totuși în umbra scaunelor mai vechi până la Sinodul II Ecumenic (381), care prin canonul 3, îl ridică pe scara onorurilor bisericești pe treapta a ll-a îndată după scaunul din vechea capitală, Roma. Noua capitală este numită simbolic Roma Nouă, iar scaunul ei, Scaun al Romei Noi"(i*> . Această înălțare venea însă după ce din canonul 2 al aceluiași sinod, se reafirmase și se reglementase jurisdicția vechilor Scaune principale ale Bisericii, cum se mai făcuse și prin canonul 6 al Sinodului I Ecumenic (în acest canon sunt arătate ca având o poziție jurisdicțională egală vechile scaune din: Alexandria, Roma și Antiohia, fără a se releva măcar vreo întâietate onorifică între ele, nicidecum vreuna jurisdicțională).

Nimic mai firesc de altfel, ca, în condițiile istorice ale sfârșitului veacului al III-lea și ale începutului veacului IV, nevoile practice ale vieții bisericești determină reglementarea jurisdicției tuturor scaunelor, inclusiv al episcopilor simpli, prin diverse canoane apostolice, ale sinoadelor ecumenice și ale sinoadelor locale.

Astfel, "prin canonul 34 apostolic se rânduiește ca fiecare episcop «să facă numai cele ce țin de eparhia sa», iar canonul 35 apostolic precizează aceeași rânduiala, oprind pe episcopi să se amestece în treburile altor eparhii «împotriva învoirii celor de care țin acelea»"

De asemenea, canoanele 6 și 7 ale Sinodului I Ecumenic stăruie să țină în această privință "obiceiurile vechi", chestiunea fiind reluată de canonul 2 al Sinodului II Ecumenic "al cărui ton imperativ sună ca un avertisment atât pentru Vechea Romă, cât și pentru Roma Nouă de ale căror privilegii onorifice este vorba în canonul următor (3) al aceluiași Sinod"(2*). Episcopii să nu-și întindă jurisdicția asupra altor biserici afară de dieceza lor -dispune canonul 2 al Sinodului III Ecumenic, referindu-se la marile unități bisericești, formate din mai multe mitropolii și numite "dieceze", adică tocmai la unitățile din care s-au dezvoltat apoi patriarhatele.

Prin numeroase alte canoane ale sinoadelor ecumenice și ale celor locale ce insistă asupra aceleași bune rânduieli în materie de jurisdicție, iar numărul mare al canoanelor de acest fel atestă stricarea frecventă a rânduielii respective prin ispita slavei deșarte.

Dar, prin ultima sa prevedere chiar canonul 2 ai Sinodului II Ecumenic, "rânduiește pentru prima dată și chestiunile privitoare la «diasporă», trăgând concluzii din rânduiala de principiu stabilită în prima parte a textului său și dispunând după cum urmează: «Iar Bisericile lui Dumnezeu cele ce sunt între popoarele barbare, trebuie să se administreze după obiceiul părinților, care s-a ținut»".

Bisericile din lumea barbară erau, fie cele din interior, de la marginile imperiului, fie cele din afara imperiului, constituite prin lucrarea misionară a unor centre bisericești mai mari sau mai apropiate de cele de pe teritoriul imperiului.

În timpul anului 381, la sudul Dunării, pe teritoriul imperiului existau numeroși goți creștini (vizigoții, având în frunte pe vestitul lor episcop Wulfila, trecut aici pe la anul 350 după ce fusese hirotonit mai înainte la Constantinopole- 341-343).

Mai existau de asemenea și alți barbari încreștinați pe teritoriul Imperiului Roman de Răsărit, dintre armeni, mesopotami și alții. Cât despre barbarii încreștinați și cu Bisericile organizate în afara granițelor imperiului, aceștia erau: vizigoții de la nordul Dunării, armenii în cea mai mare parte, georgienii, etiopienii sau abisinienii, apoi o parte din perși, din arabi și din indieni.

Toți aceștia – cu Bisericile lor – formau diaspora de la anul 381, adică bisericile cele ce erau între popoarele barbare. Se știe că în nordul Dunării, vizigoții aveau o biserică organizată înainte de Sinodul I Ecumenic, la care participă episcopul lor Teofil. Biserica aceasta se considera că are independentă, nu era supusă nimănui, fiind o Biserică ce luase ființă nu demult, prin acțiune misionară, continuarea vieții creștine din Dacia de dinainte de retragerea romanilor din ea (271-275).

În jurul anilor 341-343, când a fost hirotonit Wulfila în Constantinopol, scaunul cetății, va fi exercitată o jurisdicție restrânsă asupra Bisericii poporului barbar al vizigoților.

Tot o jurisdicție limitată au exercitat de la începutul veacului IV și din prima lui jumătate și alte scaune importante din răsărit asupra Bisericilor născute prin încreștinarea unor popoare barbare. Și alte scaune ca Efesul, Cezaruct Capadochiei și Heracieia, își cârmuiau diaspora lor barbară.

După felul în care s-a exercitat această jurisdicție se putea spune, într-adevăr, la Sinodul II Ecumenic, întrunit chiar la Constantinopol în anul 381, că ea trebuie să se exercite și pe viitor, "după obiceiul părinților, care s-a ținut". Din cunoașterea situației existente pe atunci ca și din înțelegerea ei în lumina rânduielilor canonice respective, se impune concluzia clară, că "diaspora vremii de atunci se cârmuia de către fiecare scaun prin lucrarea căruia luase ființă ori prin încreștinare, pe cale de misiune, ori prin desprindere, ori prin altchip".

Înainte și după primul război mondial (1914-1918), în afară de țările din Orientul Apropiat, din Africa de Nord și din Europa Orientală, Biserica ortodoxă s-a răspândit în țările Europei centrale și occidentale, în cele două Americi, în Africa, în Asia, Australia și Noua Zeelandă, încât se poate spune că Biserica ortodoxă este "universală" și din punct de vedere geografic.

Ceea ce caracterizează Bisericile ortodoxe din diasporă este "pluralismul

jurisdicțional", deoarece ele constituie un fel de "provincii ecleziastice", dependente de una dintre Bisericile mame autocefale-naționale din Răsăritul Europei și din Orientul Apropiat.

Patriarhia din Constanți nopol are o întinsă diasporă în Europa centrală și apuseană, în America de Nord și de Sud, în Australia, Noua Zeelandă și în Japonia. Astfel, comunitățile grecești din Europa apuseană și centrală sunt organizate în cinci mitropolii și o arhiepiscopie.

Prin acordul încheiat la 8-21 martie 1908 între guvernul Greciei și Patriarhia Ecumenică, la început, Biserica Greciei și-a extins jurisdicția asupra tuturor comunităților grecești din străinătate. La 1-4 martie 1922, însă, , cele două părți au renunțat la acest acord, iar patriarhul ecumenic Meletie IV Metaxakis (1921-1923) a impus, din 1922, jurisdicția Patriarhiei Ecumenice asupra comunităților grecești din străinătate. Patriarhia Ecumenică are în prezent sub jurisdicția sa următoarele Biserici din Europa:

1. Arhiepiscopia ortodoxă greacă din Thyatira și Marea Britanie înființată la 11 mai 1922, cu sediul la Londra, având sub jurisdicția ei pe credincioșii greci din Anglia, Irlanda și insula Malta. Din 1968 a fost ridicată la rangul de Arhiepiscopie.

2. Mitropolia ortodoxă greacă din Franța și Spania, întemeiată la 5 februarie 1963, cu sediul ia Paris, are sub jurisdicția ei pe credincioșii greci din Franța, Spania, Portugalia și insulele Canare. Această mitropolie numără aproape 100.000 de credincioși și are peste 30 de preoți.

3. Mitropolia ortodoxă greacă din Germania, întemeiată la 17 februarie 1963, cu sediul la Bonn, are sub jurisdicția ei pe credincioșii greci din Germania și Danemarca. Are aproape 150.000 de credincioși și 27 de biserici. Pentru pregătirea clerului din Europa occidentală, Patriarhia Ecumenică a înființat la 18 septembrie 1968 o școală teologică în Germania.

4. Mitropolia ortodoxă greacă din Austria, înființată la 17 februarie 1963, cu sediul la Viena, își întinde jurisdicția asupra credincioșilor greci din Austria, Ungaria, Elveția și Italia. Ea are peste 40.000 de credincioși, 20 de biserici și 20 de preoți.

5. Mitropolia ortodoxă greacă din Belgia și Olanda, înființată la 12 august 1969, cu sediul la Bruxelles, are sub jurisdicția ei credincioși greci din Belgia, Olanda și Luxemburg.

6. Mitropolia ortodoxă greacă din Suedia și întreaga Scandinavie, înființată la 12 august 1969, cu sediul la Stockholm, are sub jurisdicția ei Suedia, Norvegia și Islanda.

7. Sub jurisdicția Patriarhiei de Constantinopol se află și Arhiepiscopia ortodoxă greacă a Americii de Nord și de Sud, înființată la 11 mai 1922, cu sediul la New York, având sub jurisdicția ei pe grecii ortodocși din cele două Americi. Biserica ortodoxă greacă din America există din anul 1767. în decursul timpului ea a trecut prin mai multe încercări de organizare, unele venite din partea Arhiepiscopiei grecești din Atena, altele din partea Patriarhiei Ecumenice, sub jurisdicția căreia se află din 1922. Este cea mai înfloritoare arhiepiscopie greacă din străinătate, numărând în prezent peste trei milioane de credincioși, 11 episcopii, 450 de parohii, 520 de preoți, 12 episcopii, numeroase școli și instituții confesionale.

Biserica Ortodoxă Română

Între românii plecați de acasă și stabiliți undeva departe de țară, cei mai mulți trăiesc în Statele Unite ale Americii, în Canada, alții, puțini la număr, și prin alte state ale Americii latine.

Primele forme ale organizării vieții lor religioase ortodoxe datează din primul deceniu al secolului al XX~lea, când Mitropoliile Moldovei și Ardealului le-au trimis preoți pentru asistența religioasă și l-au organizat în parohii.

Rămași statornici în credința ortodoxă strămoșească pe care o prezintă cu demnitate în mijlocul celorlalte naționalități ce alcătuiesc poporul american, românii din America și-au organizat apoi viața religioasă în cadrul "Episcopiei Misionare Ortodoxe Române în America", supusă canonic jurisdicției Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. începuturile acesteia pot fi datate la 25 aprilie 1929, când Congresul bisericesc al tuturor românilor ortodocși în America, ținut în Detroit Michigan, a hotărât înființarea și organizarea acesteia. Statutul de organizare și funcționare al acestei eparhii, întocmit de Congresul bisericesc, reunit în Ohio în 1932, a fost aprobat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, la un an după aceea, în 1933.

Episcopul Policarp Morușca, întronizat la 4 iulie 1933 în Detroit este primul episcop al acestei episcopii. El a pus bazele "Vetrei Românești" și a condus efectiv Episcopia până în 1939. După o vacanță de 11 ani, când și între românii de aici s-au ivit disensiuni, care au dus Ia dezbinarea lor, scaunul Episcopiei Misionare Ortodoxe Române în America a fost ocupat la 19 noiembrie 1950 de episcopul Andrei Moldovan, care a păstorit până la moartea sa, întâmplată în 1963.

În 1952 un număr de preoți și de credincioși, alimentați de idei străine Ortodoxiei românești, s-au rupt de această Episcopie, formând o alta.

După o nouă vacanță (1963-1966), la cârma acestei Episcopii a venit Prea Sfințitul Episcop Victorin Ursache, ales la 23 aprilie 1966 de Congresul bisericesc, aprobat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din București în 7 iunie 1966, hirotonit arhiereu la 7 august și instalat la 21 august 1966. "Pentru merite în lucrarea misionară, la propunerea Prea Fericitului Părinte Patriarh Justinian, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în ședința sa din 11 iunie 1973, București, a hotărât ridicarea P.S.Episcop Victorin la rangul de arhiepiscop. Același Sfânt Sinod, în ședința sa din 12 decembrie 1974, analizând propunerile Congresului bisericesc anual al Episcopiei, a hotărât ridicarea Episcopiei misionare la rangul de arhiepiscopie, cu titlul oficial de "Arhiepiscopia Misionară Ortodoxă Română în America". în aceeași ședință, Sfântul Sinod al Bisericii noastre a reînnoit Statutul de autonomie bisericească administrativă dat Episcopiei la 12 iulie 1950".

Arhiepiscopia Misionară Ortodoxă Română în America prezintă astăzi următoarea structură organizatorică: centru eparhial în frunte cu arhiepiscopul, ajutat de un vicar, un director și un preot misionar eparhial. Arhiepiscopia are aproximativ 6 protopopiate în care sunt cuprinse cele 32 de parohii deservite de 29 de preoți și 6 diaconi. în S.U.A. există 12 parohii, în Canada 19 parohii și una în Caracas-Venezuela.

În majoritatea lor, parohiile dispun de lăcașuri proprii de cult, în care se săvârșesc sfintele slujbe și se desfășoară activitatea bisericească. în afara bisericii, fiecare parohie are și o sală special amenajată pentru întruniri, vizionări de filme, spectacole. Multe dintre biserici au pe lângă ele și biblioteci parohiale organizate. Dragostea și grija preoților și credincioșilor pentru biserica lor s-a concretizat în renovarea unor biserici și în împodobirea lor cu iconostasuri noi dăruite de Patriarhia Română, în cumpărarea unor obiecte și proprietăți pentru biserică, toate aceste activități și înfăptuiri subliniind buna dezvoltarea materială și spirituală a parohiilor aparținând Arhiepiscopiei.

Arhiepiscopia și mai apoi Arhiepiscopia Misionară Ortodoxă Română în America s-a bucurat, cu fiecare an, de o deosebită atenție, grijă și sprijin material din partea Patriarhiei Române care a dăruit pentru parohiile Arhiepiscopiei obiecte și cărți de cult, sute de abonamente la revistele centrale bisericești și sute de exemplare de calendare bisericești anuale precum și fonduri pentru bugetele unor parohii.

Arhiepiscopia Ortodoxa Română pentru Europa Centrală și Occidentală.

Comunitatea ortodoxă română ce la Paris s-a constituit sub forma unei parohii în 1853, datorită eforturilor arhimandritului losafat Snagoveanul. Acesta a primit aprobarea de funcționare și a intrat, începând din anul 1860, sub jurisdicția Mitropoliei Ungroviahiei, sub care se găsește până azi.

Pentru asistența religioasă a românilor ortodocși din Paris, au fost trimiși, fără întrerupere, preoți din România. între 1934-1945, parohia ortodoxă română din Paris a fost condusă de Arhim. dr. Teofil lonescu, care după o plecare și ședere în S.U.A. până în 1954, a fost sfințit episcop la Paris la 26 decembrie 1957 pentru Episcopia Ortodoxă Română pentru Europa Centrală și Occidentală.

Episcopia Ortodoxă Română pentru Europa Centrală și Occidentală și arhipăstorul ei, episcopul dr. Teofil lonescu, au intrat sub jurisdicția canonică a Patriarhiei Ortodoxe Române prin aprobarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române dată în ședința sa din 28 aprilie 1972.

Dezvoltarea Ortodoxiei românești și prestigiul ei pe plan ecumenic au impus ridicarea Episcopiei Ortodoxe Române de la Paris la rangul de arhiepiscopie. Sfântul Sinod al Bisericii ortodoxe Române, având în vedere acestea, precum și cererea în aceiași sens a Consiliului Eparhial al acestei Episcopii, a hotărât și a acordat Episcopiei, în ședința din 12 decembrie 1974, rangul de arhiepiscopie, intitulându-se: "Arhiepiscopia Ortodoxă Română pentru Europa Centrală și Occidentală" cu sediul la Paris. Acesteia îi sunt puse sub jurisdicție parohiile ortodoxe române din Europa Centrală și Occidentală.

Pentru buna desfășurare a vieții și activității religioase a comunității ortodoxe române de aici, Patriarhia Română a pus la dispoziția Arhiepiscopiei și a credincioșilor săi din Franța, cărți de cult și rugăciuni, calendare bisericești, veșminte și obiecte de cult, mobilier, un număr de exemplare din Noul Testament și fonduri pentru bugetul Arhiepiscopiei.

Se dezvoltă mai apoi Mitropolia Ortodoxă Română a Europei Occidentale cu sediul în Franța.

După anul 1990 a fost ridicată la rang de mitropolie și totodată s-a înființat și Mitropolia Ortodaxă a Europei Occidentale și Meridionale ce este formată din 36 de parohii, ceea ce arată că după 1990 a avut o dezvoltare deosebită care binențeles că nu s-a oprit aici.

Biserica Ortodoxă din Viena -Austria

Printre locașurile de închinare de peste hotare ale Bisericii Ortodoxe Române și comunitățile ortodoxe române, capela ortodoxă română și comunitatea ortodoxă română din Viena s-au bucurat de o deosebită atenție și sprijin material din partea Bisericii Ortodoxe Române.

Capela din Viena, expresie a dragostei de neam și credință strămoșească a românilor statorniciți în capitala Austriei, își datorează existența ei unui comitet al românilor strămutați din Transilvania în Austria. Membrii comitetului proveneau de la "Clubul român", asociația românilor din Austria, întemeiată prin 1875-1898, sub denumirea de "Colonia română din Austria".

Colonia română din Austria s-a înființat în jurul capelei întemeiată în 1907și s-a reînviorat spiritual prin aducerea la cârma ei, în 1960, a Pr. dr. Gheorghe Moisescu care s-a îngrijit de buna desfășurare a vieții religioase și lucrării românești a acesteia până în 20 septembrie 1974. Parohia ortodoxă română din Viena a publicat regulat , în acea perioadă "Almanahul Parohiei Ortodoxe Române din Viena", și revista "Luceafăr Nou", buletinul trimestrial al coloniei și parohiei române din Viena.

Cu sprijinul Patriarhiei Române, parohia ortodoxă română din Viena a restaurat în 1963 și a înzestrat, cu odoare religioase trimise de Prea Fericitul Părinte Patriarh Justinian, capela monument istoric de la Trivoii -Viena, în care a fost adăpostită odinioară crucea de stejar ridicată de Șerban Cantacuzino.

Viața culturală a parohiei a cunoscut o activitate intensă mai ales după ce în 1970 s-a creat aici un centru cultural, dotat cu tot mobilierul necesar și cu o frumoasă bibliotecă trimisă din România, pentru pregătirea spirituală a coloniei române din Viena.

În Austria se numără până acum 5 parohii ortodoxe, care au apărut și s-au dezvoltat după 1990, propovăduind învățătura ortodoxă și formând o comunitate creștin-ortodoxă, care de altfel nu a rămas doar la aceste parohii ci numărul lor este în creștere.

Biserica Ortodoxa Româna din Baden-Baden

– Germania

La Baden-Baden se găsește și o biserică românească ridicată între 1864-1866 de prințul Mihail Sturdza, după plecarea lui în Moldova (1849), în amintirea fiului său mai mic, Mihail decedat la Paris în vârstă de numai 17 ani. După construire, ctitorul a dispus, printr-un act fondațional, ca această biserică să fie loc de îngropare pentru ctitorii și urmașii lor direcți și locaș de închinare pentru credincioșii români din localitate sau în trecere pe aici. Cunoscută mai ales sub numele de "Capela Sturdza", bisericuța se impune prin linia arhitectonică în care se găsesc "elemente ornamentale arhitecturale romane și bizantino-ruse armonic îmbinate într-un tot unitar". La 20 august 1882, capela a fost pusă sub jurisdicția Mitropoliei Moldovei și Sucevei.

În cursul anului 1975 biserica de la Baden-Baden a primit din partea Patriarhiei Române obiecte și cărți de cult, material de colportaj, calendare bisericești și fonduri pentru bugetul parohiei, ceea ce a făcut ca după anul 1990 să apară Mitropolia Ortodoxă Română pentru Germenia și Europa Centrală, ce își are sediul în Nurnberg-Germenia, și este formată din 38 de parohii creștin-ortodoxe.

Patriarhia Ortodoxa Româna din Londra

Emigrarea românilor în Marea Britanie a avut loc mai ales între cele două războaie mondiale, stabilindu-se la Londra și în împrejurimi. După cel de-al doilea război mondial, Consiliul Bisericilor Britanice a pus la dispoziția românilor ortodocși din Londra o capelă pentru săvârșirea sfintelor slujbe. Problema posibilității organizării unei parohii ortodoxe române în Londra sub jurisdicția Patriarhiei Ortodoxe Române s-a pus în 1962.

În noiembrie 1963 arhiepiscopul de Canterbury și primat al Angliei a pus la dispoziția românilor ortodocși pentru cultul lor, vechea biserică "St. Dunstan" zidită în anii 988-1017, și aflată în inima Londrei. Pr.prof. Vintilă Popescu a organizat parohia și a devenit primul paroh al acesteia la 1 decembrie 1964.

Pentru nevoile religioase și culturale ale membrilor săi și pentru a face cunoscută activitatea ei, printre ceilalți creștini din Marea Britanie și printre românii strămutați în alte țări, parohia ortodoxă română de aici editează, începând cu 1967, revista "Altarul". Din 1970 aceasta a fost înlocuită cu "Almanahul Altarul" și "Buletinul Ortodox Român".

Comunitatea și parohia ortodoxă română de la Londra își au activitatea lor nu mai puțin însemnată. Preotul paroh participă la manifestări cu caracter ecumenist, la simpozioane, recepții și alte acțiuni de apropiere și colaborare interortodoxă și interconfesională.

La Londra se află o parohie creștin-ortodoxă ce a luat ființă după 1990.

Parohia Ortodoxa Româna din Suedia

Parohia Ortodoxă din Suedia a luat ființă ia 1 noiembrie 1971. În Stockholm, slujbele religioase au avut loc mai întâi în diferite biserici ale comunităților luterane, iar din 1973 slujbele divine ortodoxe se celebrează în capela funerară, pusă gratuit la dispoziția comunității românilor de către parohia luterană din Huddinge.

În dorința de a grupa pe românii ortodocși din aceste părți, în jurul parohiei din Stockholm, pentru asistență religioasă, Pr. paroh Alexandru Ciurea a înființat un număr de 8 filii. S-au organizat comitete parohiale la toate filialele și se întrețin relații cu mulți români ortodocși, chiar din alte localități.

În viața parohiei, ca un eveniment de seamă, se înscrie înființarea "Centrului de studii românești de pe lângă parohia ortodoxă română din Suedia" care își propune să desfășoare o importantă activitate culturală printre românii stabiliți în Suedia. Patriarhia Ortodoxă Română a acordat obiecte și cărți de cult, material de colportaj, calendare bisericești și fonduri pentru bugetul parohiei.

Astăzi, în Suedia se găsesc 7 parohii creștin-ortodoxe.

Parohia Ortodoxa Româna din Geneva

Aceasta a luat ființă prin hotărârea adunării parohiale din 5 ianuarie 1975, având ca hram , învierea Domnului. La început, slujbele s-au oficiat în biserica veche-catolică "St. Germain" din Geneva. Parohia scoate și o revistă intitulată "învierea". Ea va obține capela ortodoxă greacă de la Centrul Ecumenic din Chambesy. Patriarhia Română a dăruit acestei parohii veșminte, obiecte și cărți de cult, calendare și fonduri pentru bugetul parohiei.

Și în Geneva întâlnim un număr de 11 parohii ortodoxe, care au fost înființate după 1990.

Parohia Ortodoxa Româna din Milano – Italia

A luat ființă ca urmare a cererii credincioșilor români ortodocși din Milano, formulată în Adunarea generală a comunității românești de aici, din 9 februarie 1975, în urma contactului credincioșilor cu Pr. Traian Valdman, doctorand în teologie, trimis la studii în Italia de Patriarhia Română.

Parohia a fost aprobată de către Patriarhia Română, numind în funcția de preot paroh, cu începere de la 1 octombrie 1975, pe Pr. Traian Valdman. Ea are lăcaș propriu de cult, în Via Georgio Giulini. Parohia a primit toate cele necesare săvârșirii sfintelor slujbe din partea Patriarhiei Române.

În Italia, în urma unui puternic misionarism și a propovăduirii învățăturii ortodoxe întâlnim o puternică comunitate creștin-ortodoxă, care a luat ființă după 1990 și care este formată din 61 de parohii ortodoxe.

Parohiile Ortodoxe Române din Australia

Prezența românilor în Australia datează dinainte de cel de-al doilea război mondial. Prima parohie ortodoxă română înființată aici sub jurisdicția Patriarhiei Române datează din 1970 și este la Melbourne, pentru românii din statul Victoria, parohie cu hramul "Sfinții Apostoli Petru și Pavel".

Recunoscută de statul australian în 1971, ea și-a primit titularul la 20 iunie 1971 în persoana Pr. Dumitru Găină, doctorand în teologie. La 11 februarie 1973 a avut loc pe lângă parohie inaugurarea primei școli românești pentru copiii români, în Melbourne. Parohia scoate, din decembrie 1972, revista "Altarul străbun".

A doua parohie care a luat ființă, sub jurisdicția Bisericii Ortodoxe Române, este cea din Adelaide cu hramul "Sfântul Nicolae", la 4 noiembrie 1973. Aceasta a fost înregistrată și recunoscută ca oficială, la 24 aprilie 1974.

O a treia parohie înființată, la 18 martie 1973, sub jurisdicția Bisericii Ortodoxe Române, este cea de la Sydney care și-a primit preotul paroh la 26 septembrie 1975, iar după 1990 mai întâlnim 5 parohii ortodoxe.

Parohia Ortodoxă Româna din Wellington Noua Zeelandă

A luat ființă la 16 octombrie 1971, sub jurisdicția Bisericii Ortodoxe Române. La cererea românilor din Wellington, Patriarhia Română Ie-a trimis ca preot paroh pe Pr. Gheorghe Speranța, doctorand în teologie, care a luat cu sine darurile Prea Fericitului Părinte Patriarh Justinian pentru parohia înființată: obiecte, veșminte și cărți de cult, icoane, calendare.

Așezămintele ortodoxe românești de la Locurile Sfinte: Ierusalim și Iordan

Biserica Ortodoxă Română și credincioșii ei au manifestat, în decursul istoriei, un pios respect și o aleasă evlavie față de Locurile Sfinte.

Deși voievozii, episcopii și pelerinii români au închinat danii generoase locurilor sfinte la mai mult de 30 de mănăstiri, începând cu secolul al XVI-lea, totuși Biserica Ortodoxă Română nu a avut aici nici o biserică în care pelerinii români ortodocși să înalțe rugăciuni, slujbe și cântări în grai românesc. De-abia în 1910, cu aprobarea Bisericii Ortodoxe Române, s-a constituit un comitet cu sarcina să acționeze un teren la Ierusalim în vederea ridicării unei biserici și a unui cămin ca loc de închinare pentru pelerinii veniți din România. Terenul s-a cumpărat în preajma primului război mondial, dar nu s-a putut construi nimic. în 1927, cu ocazia vizitei la Ierusalim a Patriarhului Miron Cristea s-a hotărât, la cererea călugărilor și credincioșilor români aflați atunci în Țara Sfântă, ca pelerini, construirea a două biserici: una în Ierusalim, cu un cămin de primire și alta pe malul râului Iordan.

Întocmite de arhitectul D. lonescu Berechet în 1933 la Ierusalim, planurile celor două biserici au fost încredințate spre executare arhitectului arab Andony Baramchi din Ierusalim. Piatra fundamentală a bisericilor amintite a fost pusă la 28 martie 1935 la sărbătoarea Sfintelor Paști, de către o delegație bisericească românească.

De la 1 martie 1975, conducerea Așezământului nostru românesc ortodox de la Ierusalim a fost încredințată de Prea Fericitul Părinte Patriarh Prea Cuviosului Arhimandrit doctor Vasiie Costin care a dus cu abnegație activitatea religioasă a acestui așezământ.

Parohia Ortodoxa Româna "Sfânta Treime" din Sofia

Biserica acestei parohii este ctitorie românească construită în stil brâncovenesc, între 1905-1908, târnosită în 6 decembrie 1913. Purtarea de grijă și sprijinul material, au fost arătate generos de Biserica Ortodoxă Română și celorlalte comunități ortodoxe românești de peste hotare: Vicariatul Ortodox Român de la Vârșeț, din Iugoslavia și Vicariatul Ortodox Român din Gyula – Ungaria. Studenții și doctoranzii acestora își fac studiile universitare la Institutele teologice de la noi, ca bursieri ai Patriarhiei Române. După anul 1990 a luat ființă Episcopia Ortodoxă Română a Varșețului.

Condițiile și dezvoltarea diasporei ortodoxe românești reflectă din plin activitatea misionară a Bisericii Ortodoxe Române.

BIBLIOGRAFIE:

Pr. Dr. Liviu Stan, Diaspora Ortodoxă, B.O.R, nr.11-12, 1950.

Ibidem, Ortodoxia și diaspora, în Ortodoxia, nr. 1, 1963

Pr. Prof. Teodor Bodogae, Biserica în secolele XI-XV, I.B.U., București, 1993.

Eugen Popovici, Biserica între secolele XI-XV, I.B.U.(ediția a II-a vol. III), Bucurețti, 1927.

Lect. Diac. I. Pulpea, Configurația actuală a creștinismului, în Studii Teologice, nr. 3-4, 1949.

A. Ivanov, Predoslovie- Jurnalul Patriarhiei Moscovei, 1955.