Dialogul Social
CUPRINS
CAPITOLUL 1. NOȚIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND DIALOGUL SOCIAL
1.1. Reglementarea dialogului social în România
În România dialogul social este reglementat de către art. 211-228 din Codul Muncii care prevede faptul că pentru asigurarea climatului de stabilitate și pace socială, prin lege sunt reglementate modalitățile de consultări și dialog permanent între partenerii sociali.
De asemenea codul muncii specifică faptul că în cadrul ministerelor și prefecturilor funcționeazã, în condițiile legii, comisii de dialog social, cu caracter consultativ, între administrația publicã, sindicate și patronat.
Din 10 mai 2011 a fost publicată în Monitorul Oficial al României Partea I nr. 322, Lege nr. 62/2011, Legea dialogului social.
Legea Dialogului Social reunește într-un singur instrument mai multe norme importante care erau reglementate în legi speciale distincte, urmărindu-se, astfel, realizarea unei structuri unitare din punct de vedere terminologic, conceptual și procedural (după cum se precizează în expunerea de motive). Ca rezultat firesc, la data intrării în vigoare a Legii Dialogului Social, legile speciale în domeniul dialogului social au fost abrogate.
Astfel, Legea Dialogului Social reglementează, în principal:
constituirea, organizarea și funcționarea organizațiilor partenerilor sociali, respectiv sindicate și patronate;
constituirea Consiliului Național Tripartit pentru Dialog Social;
organizarea și funcționarea Consiliului Economic și Social;
constituirea și funcționarea comisiilor de dialog social la nivelul administrației publice centrale și la nivel teritorial;
negocierea colectivă;
soluționarea conflictelor colective și individuale de muncă.
Din punct de vedere al Legii nr. 62/2011 dialogul social este definit ca fiind un procesul voluntar prin care partenerii sociali se informează, se consultă și negociază în vederea stabilirii unor acorduri în probleme de interes comun, unde prin termenul de informare se înțelege transmiterea de date de către angajator către sindicat sau, după caz, către reprezentanții aleși ai angajaților, pentru a le permite să se familiarizeze cu problematica dezbaterii și să o examineze în cunoștință de cauză; prin consultare se înțelege schimbul de opinii în cadrul dialogului social, iar prin negociere se înțelege negocierea dintre angajator sau organizația patronală și sindicat ori organizația sindicală sau reprezentații angajaților, după caz, care urmărește reglementarea relațiilor de muncă ori de serviciu dintre cele două părți, precum și orice alte acorduri în probleme de interes comun.
Prin această lege s-au realizat următoarele modificări principale:
revizuirea și uniformizarea definițiilor și termenilor utilizați;
extinderea dreptului de a constitui sindicate și la cooperatorii și agricultorii încadrați cu contract individual de muncă;
revizuirea prevederilor privind plata zilelor destinate activității sindicale în conformitate cu Decizia Curții Constituționale nr. 1276/2010;
revizuirea criteriilor de reprezentativitate pentru organizațiile sindicale;
reglementarea modalităților de constituire a uniunilor patronale teritoriale;
reglementarea procedurii de constatate a reprezentativității organizațiilor sindicale;
introducerea criteriilor de constituire a organizației patronale;
specificarea atribuțiilor organizațiilor patronale;
introducerea procedurii de obținere a personalității juridice a organizației patronale;
eliminarea multiplei afilieri a organizațiilor patronale;
revizuirea criteriilor de reprezentativitate pentru organizațiile patronale;
reorganizarea Consiliului Economic și Social ca instituție de dialog tripartit între organizațiile sindicale și patronale reprezentative la nivel național și reprezentanți ai societății civile organizate, conform modelului Comitetului Economic și Social European;
În societățile unde nu exista sindicat reprezentativ, negocierile colective pot fi purtate de reprezentanți ai salariaților aleși de jumătate plus unu dintre salariați. Acestor reprezentanți li se pot alătura și sindicatele nereprezentative din societate prin intermediul federațiilor reprezentative la care sunt afiliate.
O altă modificare mult așteptată a fost eliminarea aplicării obligatorii a contractelor colective de muncă la nivel de sector pentru toate societățile active în acel sector. De fapt lucrurile sunt mai complexe de atât. În primul rând, sectoarele vin să înlocuiască cele 32 de ramuri stabilite prin CCM la nivel național.
O societate comercială trebuie să îndeplinească două criterii cumulative pentru a i se aplică un contract colectiv de muncă la nivel de sector: i) obiectul principal de activitate al acesteia trebuie să fie inclus în acel sector și îi) societatea trebuie să fie afiliata la o federație patronală care a semnat acel CCM de sector.
Drepturile liderilor de sindicat au fost diminuate semnificativ la nivel de lege. În principal, a fost eliminată interdicția modificării contractelor de muncă sau concedierii pe timpul mandatului și 2 ani după aceea, interdicție reglementată în Codul Muncii și în fosta Lege a Sindicatelor. A rămas, totuși, art 60 lit. g) din Codul Muncii republicat care interzice concedierea pe perioada exercitării unei funcții eligibile într-un organism sindical, cu excepția cazului în care este vorba de o abatere disciplinară. Considerăm că sunt argumente pentru a se susține că acest articol nu mai produce efecte o dată cu intrarea în vigoare a noii legi.
Legea Dialogului Social elimină obligativitatea angajatorilor de a pune la dispoziția sindicatului spații corespunzătoare funcționării cu titlu gratuit și lasa posibilitatea negocierii acestui aspect. De asemenea, obligația de a acorda liderilor de sindicat intre 3-5 zile pe lună pentru desfășurarea de activități sindicale a fost înlocuită cu o obligație de a negocia, prin CCM, reducerea lunară a programului de lucru, fără obligația angajatorului de a plăti drepturile salariale pentru acele zile, conform Deciziei Curții Constituționale în acest sens.
De multe ori, s-a afirmat că legislația nu este suficient de exactă în a circumscrie sfera unui sindicat la o anumită societate, așa cum ar fi spiritul legii. Noua lege crește numărul de angajați colegi în aceeași societate la 15, pentru a putea înființa un sindicat. Nu este exclusă, însă, posibilitatea ca un sindicat să aibă membri în mai multe societăți și se păstrează regulă ca un angajat nu poate fi membru decât într-un sindicat. Se adăuga, însă: nu poate fi membru în mai mult de un sindicat «la același angajator». Aceasta precizare, nu cred că este utilă și poate să genereze confuzii. Spiritul noii legi este să elimine dublările și aparențele: se elimină afilierea, se interzice organizațiilor patronale să se afilieze la mai mult de o federație patronală etc. În acest spirit, este nefirească o interpretare per a contrario conform căreia o persoană ar putea fi membră în mai multe sindicate de la angajatori diferiți.
Hotărârile judecătorești prin care s-a acordat personalitate juridică sindicatelor/patronatelor rămân valabile și ulterior intrării în vigoare a Legii Dialogului Social, chiar dacă acestea nu îndeplinesc criteriile de a exista stabilite de noua lege. Totuși, rămân disponibile acțiunile în dizolvarea sindicatului pentru alte motive decât neîndeplinirea cerințelor din Legea Dialogului Social, și anume pentru motive ce țin de nerespectarea cerințelor anterioare din Legea 54/2003 sau din Decretul 31/1954 (de ex. imposibilitatea îndeplinirii scopului), care este dreptul comun al oricărei forme de asociere.
S-a eliminat condiția de a avea cel puțin 15 persoane juridice pentru a constitui un patronat.
În ceea ce privește reprezentativitatea la nivel de ramura, a fost clarificat faptul că trebuie să fie vorba de federații patronale (adică cel puțin două patronate din același sector).
În ceea ce privește reprezentativitatea la nivel național, a fost eliminată cerința ca o confederație să aibă unități membre localizate în cel puțin jumătate din județe, fiind înlocuită cu o cerință mai ușor de îndeplinit, și anume aceea a existenței unor structuri teritoriale ale respectivei confederații în cel puțin jumătate din județe.
1.2. Dialogul social în Europa
În prezent, dialogul social este instituționalizat și se practica în toate statele membre ale Uniunii Europene, ca și, în general, în toate statele cu economie de piața. Partenerii sociali sunt consultați și își exprima opiniile referitoare la diverse decizii ale puterii politice. Frecvent, partenerii sociali nu roman la stadiul exclusiv de factor al dialogului social, ei participând direct la aplicarea politicii sociale naționale în cadrul unor domenii diferite că ocuparea forței de muncă, problemele de securitate socială,etc.
În Europa se pot distinge, în contextul particularităților naționale, câteva orientări majore cu privire la negocierea colectivă, la dialogul social, și anume :
orientarea britanică – unde se remarcă o poziție preeminenta a negocierii colective la nivel de unitate și foră o reglementare legală a contractului colectiv de muncă;
orientarea din statele cu sisteme de drept de origine latină, Franța, Spania, Italia – unde se remarca negocierile colective considerate principale la nivel de ramura, dar care, în special în Italia, nu condiționează continuul negocierii colective la nivel de unitate;
orientarea din Germania – la care se adauga și alte state nordice, are aceeași poziție prioritară a negocierilor colective la nivel de ramura, dar care sunt obligatorii, sub aspectul conținutului, pentru negicierea colectivă la nivel de unitate.
La nivelul Uniunii Europene se practică, după modelele naționale, dialogul social. Exista, de asemenea, și un cadru principal în această direcție, care constă în:
Tratatul de la Paris 1951 – Tratatul care stabileste Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului (European Coal and Steel Community – ECSC) a fost semnat în 18 aprilie 1951 la Paris, a intrat în vigoare în 23 iulie 1952 si a expirat în 23 iulie 2002. Acest tratat a fost instrumentul prim si fondator a Uniunii Europene si al Constitutiei Uniunii Europene.
Tratatele de la Roma 1957
1. Tratatul care stabileste Comunitatea Economica Europeana (European Economic Community – EEC)
2. Tratatul care stabileste Comunitatea Europeana pentru Energie Atomica (European Atomic Energy Community – Euratom) care a fost semnata (împreuna cu Tratatul EEC) în Roma la 25 martie 1957 si a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958. Aceste tratate sunt adesea numite “Tratatele de la Roma”. Când este folosit însa termenul de “Tratatul de la Roma” este vorba numai despre EEC.
Tratatul de la Maastricht 1992 – Tratatul Uniunii Europene care a fost semnat la Maastricht în 7 februarie 1992 a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993. Tratatul de la Maastricht a schimbat numele Comunitatii Economice Europene în simplul “Comunitatea Europeana”. El introduce de asemenea si noi forme de cooperare între guvernele Statelor Membre – de exemplu în aparare, si pe aria “justitiei si afacerilor interne”. Adaugând aceasta cooperare interguvernamentala la deja existentul sistem “comunitar”, Tratatul Maastricht a creat o structura noua cu trei piloni care este deopotriva politica si economica. Aceasta este Uniunea Europeana. Tratatul de la Maastricht adopta protocolul asupra politicii sociale, stipulând ca partenerii sociali sunt consultati obligatoriu asupra chestiunilor sociale si pot negocia între ei acorduri-cadre. Anexat la tratat, semnat de cele douasprezece state membre exceptând Marea Britanie, acest angajament marcheaza mult începutul unei Europe sociale. El permite partenerilor sociali sa recurga la institutii, la proceduri si mecanisme ale tratatului, pentru a lua între ei si de a aplica, în masura în care sunt interesati, actele si deciziile necesare implementarii acestui text.
Protocolul social aduce doua inovatii esentiale: recursul la procedura calificata pentru un anumit numnumit numar de materii si organizarea dialogului social comunitar dând partenerilor sociali posibilitatea de a negocia acorduri care vor putea face astfel obiectul directivelor comunitare.
Tratatul de la Amsterdam 1997 – Extinderea catre Est alaturi de înca câteva probleme ramase în suspensie în agenda UE au grabit negocierile Tratatului de la Amsterdam la numai patru ani dupa concluziile tratatului de la Maastricht. Oricum, negocierile au avut loc într-un climat mai putin optimist. Tratatul de la Amsterdam a deschis calea catre o cooperare întarita sau mai apropiata dar nu a reusit sa rezolve problemele institutionale create de extinderea apropiata. Tratatul a fost semnat la 2 octombrie 1997 si a intrat în vigoare la 1 mai 1999: a amendat si renumerotat Tratatele UE si CE. I-au fost atasate de asemenea versiuni consolidate ale Tratatelor UE si CE. Tratatul de la Amsterdam a schimbat articolele Tratatului Uniunii Europene numite de la A la S numerotându-le.
Tratatul integreaza textul Acordului asupra Politicii sociale a Tratatului de la Maastricht si defineste obiectivele Uniunii în domeniul politicii sociale. Face referire la Charta comunitara a drepturilor sociale fundamentale a muncitorilor, si consacra un titlu ocuparii care are ca obiectiv dezvoltarea la nivel de Uniune a unei strategii pentru ocupare care sa tina cont de evoluti pietei muncii. De asemenea este tratatacrearea unor comitete de angajare (înalti functionari nationali si Comisia) care sa consulte partenerii sociali.
Tratatul precizeaza materiile sociale care fac obiectul deciziilor majoritatii calificate adaugând la aceasta excluziunea sociala. Totodata sunt definite conditiile de interventie a partenerilor sociali în procesul de decizie al Comisiei.
Tratatul de la Nice 2001 – Tratatul s-a ocupat în principal de adaptarile instututionale cerute odata cu expansiunea Uniunii Europene la 25 de state membre. Aceste chestiuni au ramas nerezolvate odata cu tratatul de la Amsterdam si au facut obiectul unora dintre cele mai dificile negocieri din istoria Uniunii. Tratatul a fost semnat în 26 februarie 2001 si a intrat în vigoare la 1 februarie 2003. Tratatul de la Nice, fostul Tratat al UE si Tratatul CE au fost contopite într-o singura versiune consolidata.
Este conturat, în special, dialogul social sectorial, instituționalizat prin Decizia nr. 98/500 privind înființarea Comitetelor de Dialog Social Sectorial.
Apare ca notabila, de exemplu, activitatea Comitetului Permanent pentru ocuparea forței de muncă.
În practică, relativ frecvent, continuul unor directive ale U.E. este este format din acordul anterior al Uniunii Confederațiilor Angajatorilor și Industriașilor din Europa, Centrul European al Itreprinderilor cu Participație Publică și Confederației Europeană a Sindicatelor.
În contextul general integrativ, se manifestă preocupări, necesare de altfel, pentru perfecționarea dialogului social european.
De asemenea, se remarca tendința de a se trece de la reprezentativitatea independenta și permanentă la noua reprezentativitate variabilă și temporară a partenerilor sociali, în funcție de natura problemelor care apar pe agenda Uniunii Europene.
CAPITOLUL 2. SINDICATELE
2.1. Delimitări conceptuale privind constituirea, organizarea și funcționarea sindicatelor
Dreptul sindical poate fi definit ca fiind ansamblul normelor juridice care reglementează organizarea și funcționarea sindicatelor, rolul lor în cadrul societății, îndeosebi în raporturile cu patronatele și cu autoritățile publice.
Cuvântul sindicat provine din latina veche, respectiv din termenul sindiz care desemna un avocat care reprezenta o colectivitate. Latinescul sindiz provine la rândul său din grecescul sundikos . Această denumire, sindicate, exprima obiectul principal al activității lor și anume apărarea drepturilor și intereselor salariaților, atât pe plan individual, cât și pe plan colectiv.
Înscrierea unei părți a problematicii vaste a sindicatelor în cadrul dreptului muncii are ca suport existență reală a unor raporturi juridice aflate în strânsa legătură cu raporturile de muncă întemeiate pe contractele individuale de muncă. Așadar, nu toate aspectele privind organizarea și funcționarea sindicatelor intră în sfera reglementării dreptului muncii. Interesează această ramură de drept numai atribuțiile și competentele care vizează raporturile juridice de muncă, respectiv contribuția sindicatelor la apărarea drepturilor și promovarea intereselor profesionale, economice și sociale ale salariaților.
Libertatea sindicală se găsește consacrată în documentația internațională de referință, cum sunt :
Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată de O.N.U. în 1948;
Convenția nr. 87 din 1948 a O.I.M. asupra libertății sindicale și protecției dreptului sindical;
Pactul internațional referitor la drepturile civile și politice adoptat de O.N.U. în 1966;
Pactul internațional referitor la drepturile economice, sociale și culturale, adoptat de O.N.U. în 1966;
Convenția europeană a drepturilor omului din 1950;
Convenția socială europeană, revizuită din 1961;
Convenția americană referitoare la drepturile omului, din 1969;
Carta africană a drepturilor omului și popoarelor din 1981.
Se poate remarca faptul că libertatea de asociere, în general, și cea sindicală în particular, a fost consacrată în documentele internaționale abia în a doua jumătate a secolului trecut, practic după aproape un secol de preocupări pe plan intern și internațional referitoare la acest drept fundamental.
Sindicatele se constituie în virtutea dreptului la asociere garantat de art. 37 din Constituția României, conform căruia: „cetățenii se pot asocia liber în partide politice, sindicate și în alte forme de asociere’’.
Organizațiile sindicale sunt independente față de autoritățile publice, de partidele politice și de organizațiile patronale, de asemenea potrivit art. 3 din Legea dialogului social pentru constituirea unui sindicat este necesar un număr de cel puțin 15 angajați din aceeași unitate, nicio persoană nu poate fi constrânsa să facă sau să nu facă parte, să se retragă sau să nu se retragă dintr-o organizație sindicală.
Constituirea, organizarea, funcționarea, reorganizarea și încetarea activității unei organizații sindicale se reglementează prin statutul adoptat de membrii săi, cu respectarea prevederilor legale. În absența unor prevederi statutare exprese cu privire la reorganizarea și încetarea activității organizației sindicale, se vor aplica dispozițiile de drept comun privind încetarea persoanelor juridice.
Aceste statute potrivit legii trebuie să cuprindă:
a) scopul constituirii, denumirea și sediul organizației sindicale;
b) modul în care se dobândește și încetează calitatea de membru al organizației sindicale;
c) drepturile și îndatoririle membrilor;
d) modul de stabilire și încasare a cotizației;
e) organele executive de conducere, denumirea acestora, modul de alegere și de revocare, durata mandatelor și atribuțiile lor;
f) condițiile și normele de deliberare pentru modificarea statutului și de adoptare a hotărârilor;
g) mărimea și compunerea patrimoniului inițial;
h) divizarea, comasarea sau dizolvarea organizației sindicale, transmiterea ori, după caz, lichidarea patrimoniului.
Articolul 7 din legea Dialogului social specifică în mod explicit faptul că organizațiile sindicale au dreptul de a-și elabora reglementari proprii, de a-și alege liber reprezentanții, de a-și organiza gestiunea și activitatea și de a-și formula programe proprii de acțiune, cu respectarea legii și faptul că este interzisă orice intervenție din partea autorităților publice, a angajatorilor și a organizațiilor acestora de natură să limiteze ori să împiedice exercitarea drepturilor prevăzute mai sus.
Din punct de vedere al conducerii sindicatelor legiuitorul a prevăzut că pot fi alese în organele de conducere ale organizațiilor sindicale persoane care au capacitate de exercițiu deplină și nu executa pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a ocupa o funcție sau de a exercita o profesiune de natura aceleia de care s-au folosit pentru săvârșirea infracțiunii. Perioadă în care persoana aleasă în organul de conducere este salarizata de organizația sindicală constituie vechime în muncă.
Pentru că un sindicat să poată dobândi personalitatea juridică trebuie ca împuternicitul special al membrilor fondatori ai sindicatului, prevăzut în procesul-verbal de constituire, trebuie să depună o cerere de înscriere la judecătoria în a cărei raza teritorială își are sediul acesta.
Sindicatul dobândește personalitate juridică de la data înscrierii în registrul special al sindicatelor deținut de judecătorie. Organizațiile sindicale sunt obligate să aducă la cunoștința judecătoriei sau a Tribunalului Municipiului București, după caz, unde s-au înregistrat, în termen de 30 de zile, orice modificare ulterioară a statutului, precum și orice schimbare în componența organului de conducere
Organizația sindicală poate, în condițiile prevăzute de statut și în acord cu prevederile legii Dialogului social și al Codului Muncii:
a) să sprijine material membrii săi în exercitarea profesiunii;
b) să constituie case de ajutor proprii;
c) să editeze și să tipărească publicații proprii;
d) să înființeze și să administreze, în condițiile legii, în interesul membrilor săi, unități sociale, de cultură, învățământ și cercetare în domeniul activității sindicale, societăți comerciale, de asigurări, precum și banca proprie;
e) să constituie fonduri proprii pentru ajutorarea membrilor săi;
f) să organizeze și să sprijine material și financiar activități cultural-artistice;
g) să organizeze și să desfășoare cursuri de pregătire și calificare profesională, în condițiile legii;
h) să desfășoare și alte activități prevăzute prin statut, în condițiile legii.
Pentru realizării scopului pentru care sunt constituite, organizațiile sindicale au dreptul să folosească mijloace specifice, cum sunt: negocierile, procedurile de soluționare a litigiilor prin conciliere, mediere, arbitraj, petiție, pichet de protest, mars, miting și demonstrație sau grevă, în condițiile prevăzute de lege. Ele apara drepturile membrilor lor, ce decurg din legislația muncii, statutele funcționarilor publici, contractele colective de muncă și contractele individuale de muncă, precum și din acordurile privind raporturile de serviciu ale funcționarilor publici, în fata instanțelor judecătorești, organelor de jurisdicție, a altor instituții sau autorități ale statului, prin apărători proprii sau aleși.
2.2. Libertatea sindicală
Libertatea sindicală este considerată un drept al omului; ea este fondată pe legături naturale stabilite între membrii unei profesii.
Libertatea sindicală dă salariaților dreptul de a-și constitui propriile sindicate și de a se afilia în mod liber; ea garantează că organizațiile sindicale să-și desfășoare activitatea în afară oricărei intervenții a autorităților publice.
Ca orice altă libertate, libertatea sindicală este de esența individualistă; face parte din categoria drepturilor și libertăților fundamentale ale omului: dreptul la asociere, libertatea întrunirilor, libertatea conștiinței, libertatea de exprimare. Libertatea sindicală nu este altceva decât o manifestare a libertății de asociere.
Desigur că libertatea de asociere are o sferă mai largă decât libertatea sindicală. Aceasta din urmă este chemată să garanteze unele situații, activități și interese bine configurate care nu pot fi apărate doar prin libertatea de asociere; ele impun apariția și existența distinctă a libertății sindicale, determinând implicit rațiunea acestuia de a exista.
Libertatea sindicală garantează fiecărui individ care desfășoară o activitate profesională dreptul de a constitui un sindicat sau de a adera la acesta, ca și dreptul de a se retrage dintr-un sindicat, sau de a nu adera la el.
Exercitarea acestei libertăți, prin aspectul său individual are ca rezultat crearea unei colectivități distincte de cea a persoanelor care au contribuit la nașterea sa. Astfel, libertatea sindicală, mai întâi simpla manifestare a libertății individuale, devenea progresiv o libertate mai complexă, ea având ca subiect, în afară de individ, și sindicatul, creația să.
Ca urmare a acestei evoluții, noțiunea de libertate sindicală capătă noi sensuri; alături de individ și de interesul său particular, trebuie să plasăm grupul și interesul său general.
Izvoarele libertății sindicale – principiul libertății sindicale este înscris atât în documente internaționale cât și în documente interne. Astfel, în documentele internaționale referitoare la muncă și salariați, principiul libertății sindicale apare consacrat în: Convențiile fundamentale ale O. I. M. și anume Convenția nr. 87/1948 privind libertatea sindicală și protecția dreptului sindical și Convenția nr. 98/1949 privind dreptul organizării și negocierii colective, prima ratificată de România în anul 1957, iar a două în 1958, ele fiind cele mai importante izvoare internaționale privind libertatea sindicală.
Dispoziții asemănătoare sunt cuprinse și în alte documente internaționale: Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. în 1948; Pactul Internațional privind drepturile civile și politice, adoptat de Adunarea Generală a O.N.U. În 1966; Carta Socială Europeană din 1961; Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale din 1950. În cadrul Uniunii Europene, art. 118 al Tratatului de la Roma, menționează dreptul sindical și negocierea colectivă printre domeniile în care Comisia Europeană este însărcinată să promoveze o colaborare strânsă.
Reglementările comunitare în materie, libera circulație a salariaților, au prevăzut principiul egalității de tratament al salariaților emigranți cu cei naționali, a dreptului de vot și de alegere în organele reprezentative ale salariaților din întreprindere, ca și în cel al accesului în posturi de conducere sau administrative, în cadrul organizațiilor sindicale.
Cele mai importante izvoare interne ale libertății sindicale sunt Constituția și Legea nr. 62/2011 a dialogului social. Constituție a României se constituie în izvor al libertății sindicale datorită reglementărilor democratice pe care le conține în acest domeniu.
Libertatea sindicală individuală – pe plan individual, libertatea sindicală se manifestă în dreptul recunoscut oricărui membru al unei profesiuni de a adera în mod liber la un sindicat, de a se retrage când dorește din sindicat sau de a nu adera la nici un sindicat.
Conform acestei definiții, se pot sindicaliza doar persoanele care exercita o anumită profesie. Totuși, dreptul menționat nu trebuie înțeles în mod absolut. Într-adevăr, din anumite rațiuni, sunt anumite categorii de persoane care, în virtutea funcției îndeplinite, nu dispun de libertate sindicală.
De la regulă conform căreia orice salariat său persoană care exercita o meserie sau o profesie poate deveni membru de sindicat, există mai multe excepții.
Potrivit art. 4 din Legea nr. 54/2003, coroborat cu prevederile Legii nr. 92/1992, ale Legii nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, ale Legii nr. 80/1995 privind Statutul cadrelor militare și ale Legii nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, nu se pot constitui în sindicate:
– Persoanele care dețin funcții de conducere (astfel cum sunt stabilite de art. 294 din Codul muncii), ceea ce constituie, între altele, o consecință a obligației lor speciale de fidelitate față de angajator; în opinia unor autori, deși art. 4 din Legea nr. 54/2003 statornicește pentru cei vizați de text interdicția de a constitui organizații sindicale, rațional trebuie interpretat ca cei în cauza nici nu pot adera la o organizație sindicală. Interdicția pentru salariații cu funcții de conducere de a face parte din sindicat se explică prin însuși specificul atribuțiilor lor de serviciu, prin relațiile speciale cu conducerea unității, prin continuul deosebit al obligației de fidelitate față de angajator. Contrarietatea de interese dintre angajator și sindicat, dincolo de convergențele posibile, îi împiedica pe salariații cu funcții de conducere să aibă calitatea de sindicaliști.
– Persoanele care dețin funcții de demnitate publică;
– Persoanele care fac parte din categoria înalților funcționari publici, funcționari publici de conducere și alte categorii de funcționari publici (dacă acestora din urmă le este interzis prin statute speciale), art. 27 alin. 1 din Legea nr. 188/1999, în redactarea dată prin Legea nr. 161/2003, cu modificările ulterioare;
– Magistrații (procurorii și judecătorii);
– Personalul militar din aparatul Ministerului Apărării Naționale și Ministerului de Interne, Ministerului Justiției, Serviciului Roman de Informații, Serviciului de Informații Externe, Serviciului de Pază și Protecție și Serviciul de Telecomunicații Speciale, precum și din unitățile aflate în subordinea acestora. Potrivit Legii nr. 195/2000 privind constituirea și organizarea clerului militar, în aceeași logică, nici clerul militar nu se poate sindicaliza (norma specială rămasă în vigoare, ea nefiind abrogată de Legea nr. 54/2003);
– Persoanele cărora Legea nr. 54/2003 le recunoaște exclusiv dreptul de a adera la o organizație sindicală, respectiv cele care nu au calitatea de salariat sau funcționar public și exercită, potrivit legii, o meserie sau o profesiune în mod independent, membrii cooperatori, agricultorii și persoanele în curs de calificare.
Libertatea sindicală colectivă – spre deosebire de libertatea sindicală individuală, care privește pe fiecare persoană, libertatea sindicală colectivă privește organizațiile sindicale în întregul lor. Inspirându-se din reglementările internaționale, Convenția nr. 87/1948, Legea nr. 62/2011 prevedea ca sindicatele sunt independente față de organele de stat, partidele politice și față de orice alte organizații; ele au dreptul de a-și elabora statutele și programele proprii, de a-și alege liber reprezentanții, de a formula programe proprii de acțiune. Modul de constituire, funcționare și dizolvare a unui sindicat se reglementează prin statutul adoptat de către membrii săi, cu respectarea dispozițiilor legale în materie.
Dreptul de a face parte dintr-un sindicat are corespondent și în sens negativ constând în dreptul de a nu face parte dintr-un sindicat. Deci, libertatea sindicală se exprimă în ambele drepturi, cel pozitiv și cel negativ.
Sub aspectul dreptului comparat, încălcarea dreptului pozitiv, de a aparține unui sindicat, produce efecte juridice similare. În ceea ce privește reglementarea consecințelor încălcării dreptului de a nu face parte dintr-un sindicat are în plan legislativ un tratament diferit.
Astfel, în sistemul francez, ca și în sistemul nostru, este interzisă orice înțelegere colectivă sau individuală de natură să afecteze dreptul persoanei de a deveni sau de a nu deveni membru de sindicat. Cu alte cuvinte, este interzisă orice diferențiere între sindicaliști și nesindicaliști cu privire la raporturile de muncă.
În sistemul anglo-saxon, dar și în Israel și în țări latino-americane, este permisă condiționarea ocupării unor posturi sau funcții de apartenență la un anumit sindicat; astfel de condiții se pot însera în contractele colective dintre angajator și sindicat; totuși, în acest cadru nu este permisă și limitarea, ca atare, a însuși exercițiului drepturilor sindicale.
Astfel, dintr-o speța dedusă C.E.D.O. a rezultat că dreptul intern al statului pârât, Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord, permitea angajatorului să îi trateze mai puțin favorabil pe salariații care nu erau de acord să renunțe la negocierea colectivă și la reprezentarea sindicală în schimbul unor creșteri salariale acordate prin încheierea exclusivă a unor contracte individuale de muncă. Curtea a evidențiat ca un asemenea comportament reprezintă o restrângere a utilizării de către salariați a calității de membru de sindicat pentru apărarea drepturilor lor, așa cum prevede art. 11 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului. Concluzia a fost aceea că, permițând angajatorului să utilizeze mijloace financiare pentru a-i determina pe salariați să renunțe la drepturi sindicale importante, statul în cauză nu și-a îndeplinit obligația care îi revenea de a asigura exercitarea drepturilor prevăzute de art.11 din Convenție.
Într-un alt sistem, cel german, atenuat față de cel anglo-saxon, se accepta o diferențiere între sindicaliști și cei care nu sunt sindicaliști, inclusiv prin prevederi ale contractelor colective de muncă, dacă și numai în măsura în care diferențierea în cauză este socialmente utilă; așadar, diferențierea între sindicaliști și nesindicaliști este permisă doar în virtutea existenței unui interes general, cum ar fi asigurarea sănătății publice ori a siguranței naționale.
Pluralismul sindical constituie un alt principiu al dialogului social care derivă din libertatea sindicală, asigurându-se, legal, posibilitatea de a se constitui mai multe sindicate în aceeași ramură, în același domeniu de activitate, teritorial sau chiar în aceeași unitate.
Așadar, în sistemul dreptului nostru se pot constitui mai multe sindicate. Spre a exercita, totuși, anumite competente cu privire la raporturile de muncă, legea le impune criterii de reprezentativitate, în special sub aspectul cuprinderii salariaților ca membrii ai lor.
În țara noastră, după decembrie 1989, a avut loc o adevărată explozie sindicală. Au apărut numeroase organizații sindicale, ligi, federații și confederații, unele chiar contestându-se reciproc.
Ca o consecință a existenței mai multor sindicate la nivel de unitate și al fiecărei ramuri de activitate și la nivel național existe un număr destul de mare de confederații. Cele mai importante confederații sunt cele care au încheiat contractul colectiv de munca unic la nivel național și anume: CNSRL-FRATIA, CARTELUL ALFA, BLOCUL NATIONAL SINDICAL, CONFEDERAȚIA SINDICATELOR DEMOCRATICE DIN ROMÂNIA și CONFEDERAȚIA SINDICALĂ MERIDIAN.
Confederații sindicale – legislația în materie prevede că sindicatele au dreptul de a-și constitui structuri proprii pe unitate, ramura, profesie sau teritoriu. Două sau mai multe sindicate din aceeași ramură sau profesie asociate constituie o federație profesională. Două sau mai multe asemenea federații din ramuri de activitate diferite pot constitui o confederație.
Cea mai importantă confederație sindicală din țara noastră este considerată Confederația Naționala a Sindicatelor Libere din România – Frăția, chiar în urma unor sciziuni intervenite în rândurile sale și formarea Confederației Sindicatelor Democratice. Acesta confederație cuprinde 5.800 de sindicate și număra, afirmă liderii săi, 2.000.000 de sindicaliști.
Ea este reprezentată în construcția de mașini, industria petrolului, chimiei și petrochimiei, sectorul construcțiilor, industria ușoară, metalurgie, agricultură și industria alimentară, sectorul energetic, transporturi, telecomunicații, transporturi navale, căile ferate. Există apoi federațiile din aprovizionarea tehnico-materiala, pompierii civili, personal sanitar-veterinar.
Sunt afiliate, prin urmare, mai toate federațiile din domeniul energetic și al regiilor autonome, cu excepția minerilor, domeniul serviciilor publice, sectoarele bugetare. Are filiale în toate județele, inclusiv în municipiul București.
Confederația Națională Sindicală „Cartel Alfa”, constituită din 2000 de sindicate și care număra aproximativ 1.000.000 de sindicaliști, are 24 de federații afiliate. Ea cuprinde, aproape în totalitate, mineritul, industria ușoară, construcțiile de mașini, metalurgia și siderurgia, electronică, chimia și petrochimia, transporturi internaționale, industria specială, etc.
O altă confederație importantă este Blocul Național Sindical, B.N.S., care număra în jur de 400 de sindicate. Are 39 de federații profesionale afiliate și un număr de peste 700.000 de membri. Este reprezentată în construcția de mașini și acoperă sfera de utilaj chimic, petrolier, construcții civile și materiale de construcții, artă, cultură, transporturi, etc.
2.3. Formele și reprezentativitatea sindicatelor
Din punct de vedere al formelor de asociere a organitațiilor sindicale acestea se pot asocia după criteriul sectoarelor de activitate. Două sau mai multe sindicate constituite în cadrul aceluiași sector de activitate se pot asocia în vederea constituirii unei federații sindicale. Două sau mai multe federații sindicale din sectoare de activitate diferite se pot asocia în vederea constituirii unei confederații sindicale.
Federațiile și confederațiile sindicale constituite prin asociere pot avea personalitate juridică prin depunerea la tribunalul în a cărui raza teritorială își au sediul o cerere pentru dobândirea personalității juridice, însoțită de următoarele înscrisuri:
hotărârea de constituire a federației sau confederației sindicale;
hotărârile organizațiilor sindicale de a se asocia într-o federație sau confederație, semnate de reprezentanții legali ai acestora;
copii legalizate ale hotărârilor judecătorești de dobândire a personalității juridice, rămase definitive și irevocabile, de către organizațiile sindicale care se asociază;
statutul federației sau confederației sindicale constituite;
lista membrilor din organul executiv de conducere, cu numele, prenumele, codul numeric personal și funcția acestora.
Potrivit art. 46 sin Legea 62/2011 Tribunalul Municipiului București este obligat să țină un registru special al federațiilor, confederațiilor sindicale și uniunilor sindicale teritoriale ale acestora, în care consemnează: denumirea și sediul organizațiilor sindicale constituite prin asociere, numele și prenumele membrilor organului de conducere, codul numeric personal al acestora, data înscrierii, precum și numărul și data hotărârii judecătorești definitive și irevocabile de dobândire a personalității juridice.
De asemenea organizațiile sindicale se pot afilia la alte organizații interne și internaționale, conform statutului acestora.
Pentru a fi reprezentative la nivel național organizațiile sindicale care îndeplinesc cumulativ următoarele condiții:
A. la nivel național:
au statut legal de confederație sindicală;
au independenta organizatorică și patrimoniala;
organizațiile sindicale componente cumulează un număr de membri de cel puțin 5% din efectivul angajaților din economia națională;
au structuri teritoriale în cel puțin jumătate plus unu dintre județele României, inclusiv municipiul București;
B. la nivel de sector de activitate sau grup de unități:
au statut legal de federație sindicală;
au independenta organizatorică și patrimoniala;
organizațiile sindicale componente cumulează un număr de membri de cel puțin 7% din efectivul angajaților din sectorul de activitate sau grupul de unități respectiv;
C. la nivel de unitate:
au statut legal de sindicat;
au independenta organizatorică și patrimoniala;
numărul de membri ai sindicatului reprezintă cel puțin jumătate plus unu din numărul angajaților unității.
Dovada îndeplinirii condițiilor de reprezentativitate se face astfel:
A. la nivel național:
copie a hotărârii judecătorești definitive și irevocabile de dobândire a personalității juridice de confederație și a ultimei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile de modificare a statutului și/sau a componenței organelor executive de conducere;
extras din ultimul buletin statistic publicat privind numărul total de angajați din economia națională;
declarațiile semnate de reprezentanții legali ai federațiilor sindicale membre în care se specifică numărul total de membri de sindicat din fiecare federație, precum și o situație cumulativă semnată de reprezentantul legal al confederației sindicale cuprinzând lista federațiilor componente și numărul total de membri ai acestora;
dovada depunerii la Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale a unei copii a dosarului de reprezentativitate;
B. la nivel de sector de activitate sau grup de unități:
A) copie a hotărârii judecătorești definitive și irevocabile de dobândire a personalității juridice de federație și a ultimei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile de modificare a statutului și/sau a componenței organelor de conducere;
B) declarațiile semnate de reprezentanții legali ai sindicatelor componente în care se specifică numărul total de membri de sindicat din fiecare unitate, precum și o situație cumulativă semnată de reprezentantul legal al federației sindicale;
C) datele Institutului Național de Statistică privind numărul total de angajați din sectorul de activitate respectiv sau, în cazul grupului de unități, declarațiile angajatorilor din grup privind numărul angajaților fiecărei unități;
D) dovada depunerii la Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale a unei copii a dosarului de reprezentativitate;
C. la nivel de unitate:
A) copie a hotărârii judecătorești definitive și irevocabile de dobândire a personalității juridice de către sindicat și a ultimei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile de modificare a statutului și/sau componentei organului executiv de conducere;
B) declarație semnată de reprezentantul legal al sindicatului privind numărul total de membri;
C) dovadă privind numărul de angajați din unitate, eliberată de angajator;
D) dovada depunerii la inspectoratul teritorial de muncă a unei copii a dosarului de reprezentativitate.
CAPITOLUL 3. PATRONATELE
3.1. Delimitări conceptuale privind constituirea, organizarea și funcționarea patronatelor
Noua lege a dialogului social prevede în mod explicit modalitățile de constituire a patronatelor, astfel ele se pot se constituie prin asociere liberă, pe sectoare de activitate, teritorial sau la nivel național, după cum urmează:
A) patronii se pot asocia pentru constituirea unei organizații patronale;
B) două sau mai multe organizații patronale pot constitui o federație patronală;
C) două sau mai multe federații patronale pot constitui o confederație patronală.
Uniunile patronale teritoriale dobândesc personalitate juridică la cererea federațiilor sau a confederațiilor patronale care au hotărât constituirea acestora. În acest scop, împuternicitul special al federației sau confederației patronale va depune o cerere de dobândire a personalității juridice la tribunalul în a cărui raza teritorială își are sediul uniunea patronală teritoriala, însoțită de hotărârea federației sau a confederației patronale de constituire a uniunii, potrivit statutului, copiile certificate ale statutelor federațiilor și/sau confederațiilor patronale și de copiile legalizate ale hotărârilor judecătorești de dobândire a personalității juridice de către acestea, rămase definitive și irevocabile.
Structurile organizatorile teritoriale fără personalitate juridică își desfășoară activitatea în baza statutului organizațiilor patronale din care fac parte.
Pentru a putea fi o organizație patronală potrivit noii legi a dialogului social organizațiile patronale trebuie să aibă în componența structuri teritoriale în cel puțin jumătate plus unu dintre județe, inclusiv în municipiul București.
Statutul patronatelor va cuprinde în mod obligatoriu următoarele elemente:
A) denumirea organizației patronale și sediul principal;
B) obiectul de activitate și scopul;
C) patrimoniul inițial, mărimea și compunerea acestuia;
D) sursele de finanțare;
E) drepturile și obligațiile membrilor;
F) organele de conducere;
G) criteriul de constituire;
H) procedura de dizolvare și lichidare a organizației patronale.
În vederea realizării scopului pentru care sunt înființate, organizațiile patronale:
reprezintă, promovează, susțin și apăra interesele economice, juridice și sociale ale membrilor lor;
promovează concurență loială, în condițiile legii;
desemnează, în condițiile legii, reprezentanți la negocierea și încheierea contractelor colective de muncă, la alte tratative și acorduri în relațiile cu autoritățile publice și cu sindicatele, precum și în structurile bipartite și tripartite de dialog social;
elaborează și promovează coduri de conduită în afaceri;
promovează principiile responsabilității sociale;
asigura pentru membrii lor informarea, facilitarea de relații intre aceștia, precum și cu alte organizații, promovarea progresului managerial, servicii de consultanță și asistenta de specialitate, inclusiv în domeniul ocupării și formării profesionale, precum și al sănătății și securității în muncă;
la cererea membrilor acestora, au dreptul de a-i asista și reprezenta în fata instanțelor de judecată de toate gradele, a organelor de jurisdicție, a altor instituții sau autorități, prin apărători proprii sau aleși;
elaborează și implementează politici de ocupare și plasare a forței de muncă;
elaborează strategii și politici de dezvoltare economicosociala la nivel sectorial și național, în condițiile legii;
înființează și administrează, în condițiile legii, în interesul membrilor lor, unități sociale, de cultură, învățământ și cercetare în domeniul propriu de interes, societăți comerciale, de asigurări, precum și banca proprie.
În aceeași lege se prevede faptul că organizațiile patronale pot dobândi, în condițiile prevăzute de lege, cu titlu gratuit sau oneros, orice fel de bunuri mobile sau imobile necesare în vederea realizării scopului pentru care sunt înființate.
Conform Codul muncii sunt interzise:
orice intervenție a autorităților publice de natură a limita exercitarea drepturilor patronale sau de a împiedica exercitarea lor legală;
orice act de ingerință a salariaților sau a sindicatului, fie direct, fie prin reprezentanții lor sau a membrilor sindicatului, după caz, în constituirea asociațiilor patronale sau în exercitarea drepturilor lor.
Între asociațiile patronale și asociațiile sindicale sunt posibile și alte acorduri decât contractele colective de muncă.
la întocmirea și aprobarea, de sine stătător, fără a fi obligatorie consultarea sindicatelor sau a reprezentanților salariaților, a regulamentelor de organizare și funcționare.
La întocmirea, cu consultarea sindicatelor, a regulamentelor interne.
La cererea lor, patronatele îi pot reprezenta pe patroni în cazul conflictelor de drepturi
Cele mai reprezentative organizații de la nivel național își desemnează reprezentanții la conferințele anuale ale Organizației Internaționale a Muncii.
3.2. Reprezentativitatea patronatelor
Pentru a putea fi considerate reprezentative la nivel național organizațiile patronale trebuie, potrivit art. 72 din Legea nr. 62/2011 să îndeplinească cumulativ următoarele condiții:
A. la nivel național:
A) au statut legal de confederație patronală;
B) au independenta organizatorică și patrimoniala;
C) au ca membri patroni ale căror unități cuprind cel puțin 7% din angajații din economia națională, cu excepția angajaților din sectorul bugetar;
D) au structuri teritoriale în cel puțin jumătate plus unu din județele României, inclusiv în municipiul București;
B. la nivel de sector de activitate:
A) au statut legal de federație patronală;
B) au independenta organizatorică și patrimoniala;
C) au ca membri patroni ale căror unități cuprind cel puțin 10% din efectivul angajaților sectorului de activitate, cu excepția angajaților din sectorul bugetar;
C. la nivel de unitate, reprezentativ de drept este angajatorul.
Dovada îndeplinirii condițiilor de reprezentativitate a organizațiilor patronale se face astfel:
A. la nivel național:
A) copie a hotărârii judecătorești definitive și irevocabile de dobândire a personalității juridice de confederație și a ultimei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile de modificare a statutului și/sau a componenței organelor executive de conducere;
B) situație cumulativă semnată de reprezentantul legal al confederației patronale, cuprinzând lista federațiilor patronale afiliate, cu specificarea unităților membre ale acestora, precum și a numărului total de angajați al fiecăreia, certificat de inspectoratele teritoriale de muncă;
C) dovada depunerii la Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale a unei copii a dosarului de reprezentativitate;
B. la nivel de sector de activitate:
A) copie a hotărârii judecătorești definitive și irevocabile de dobândire a personalității juridice de federație de către organizația patronală și a ultimei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile de modificare a statutului și/sau a componenței organelor executive de conducere;
B) situație cumulativă semnată de reprezentantul legal al federației patronale, cuprinzând lista unităților membre și numărul total de angajați ai acestora, certificat de inspectoratele teritoriale de muncă, precum și copii ale documentelor de aderare a membrilor la federație;
C) sectorul de activitate și numărul de angajați din cadrul acestuia;
D) dovada depunerii la Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale a unei copii a dosarului de reprezentativitate.
CAPITOLUL 4. ORGANISME CU ATRIBUȚII PRIVIND DIALOGUL SOCIAL
4.1. Consiliul Național Tripartit pentru Dialog Social
Odată cu introducerea Legii 62/2011 s-a constituit Consiliul Național Tripartit pentru Dialog Social.
Acesta are următoarea componență:
a) președinții confederațiilor patronale și sindicale reprezentative la nivel național;
b) reprezentanți ai Guvernului, desemnați prin decizie a primului-ministru, cel puțin la nivel de secretar de stat, din fiecare minister, precum și din alte structuri ale statului, conform celor convenite cu partenerii sociali;
c) reprezentantul Băncii Naționale a României, președintele Consiliului Economic și Social și alți membri conveniți cu partenerii sociali.
Totodată la acest consiliu pot fi invitați reprezentanți ai altor autorități ale statului sau experți, conform celor convenite intre părți.
Principale atribuții ale Consiliului Național Tripartit sunt:
a) asigurarea cadrului de consultare pentru stabilirea salariului minim garantat în plata;
b) dezbaterea și analiza proiectelor de programe și strategii elaborate la nivel guvernamental;
c) elaborarea și susținerea implementării strategiilor, programelor, metodologiilor și standardelor în domeniul dialogului social;
d) soluționarea pe calea dialogului tripartit a diferendelor de natura socială și economică;
e) negocierea și încheierea acordurilor și pactelor sociale, precum și a altor înțelegeri la nivel național și monitorizarea aplicării acestora;
f) analizarea și, după caz, aprobarea solicitărilor de extindere a aplicării contractelor colective de muncă la nivel sectorial pentru toate unitățile din sectorul respectiv de activitate;
g) alte atribuții convenite intre părți.
4.2. Consiliul Economic și Social
Consiliul Economic și Social este instituție publică de interes național, tripartită, autonomă, cu atribut primordial în dezvoltarea dialogului social în România, prin calitatea sa de organism consultativ pentru Parlament și Guvernul României și de realizare a dialogului tripartit între toate confederațiile patronale și confederațiile sindicale reprezentative la nivel național, precum și organizații ale societății civile, stabilite conform legii și a prezentului regulament.
Consiliul Economic și Social este consultat obligatoriu de către inițiatorii proiectelor de acte normative din domeniul său de competență. Rezultatul acestei consultări se concretizează în avize la proiectele de acte normative.
Domeniile de competență ale Consiliului Economic și Social sunt:
a) politicile economice;
b) politicile financiare și fiscale;
c) relațiile de muncă, protecția socială și politicile salariale;
d) politicile în domeniul sănătății;
e) educația, cercetarea și cultura.
Consiliul Economic și Social este organism consultativ pentru Parlamentul și Guvernul României și are următoarele atribuții:
a) avizează proiectele de acte normative din domeniile de competență prevăzute la art.3 inițiate de Guvern sau de Parlament, invitând inițiatorii la dezbaterea proiectelor de acte normative;
b) semnalează Guvernului sau Parlamentului apariția unor fenomene economice și sociale care impun elaborarea unor noi acte normative;
c) elaborează, la solicitarea Guvernului, a Parlamentului sau din proprie inițiativă, analize și studii privind realitățile economice și sociale;
d) urmărește îndeplinirea obligațiilor ce decurg din Convenția nr.144/1976 a Organizației Internaționale a Muncii privitoare la consultările tripartite destinate să promoveze aplicarea normelor internaționale ale muncii, adoptată la 2 iunie 1976 la Geneva, ratificată de România prin Legea nr. 96/1992.
Consiliul Economic și Social are o structură tripartită și este compus dintr-un număr total de 45 membri.
Membrii Consiliului Economic și Social sunt numiți pe perioada mandatului plenului C.E.S. Mandatul membrilor plenului Consiliului Economic și Social poate fi reînnoit.
Societatea civilă va fi reprezentată în plenul Consiliului Economic și Social cel puțin în domeniile stabilite la art. 92 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 62/2011 – Legea dialogului social.
Plenul Consiliului Economic și Social poate formula recomandări către M.M.F.P.S., în vederea desemnării reprezentanților societății civile de către primul-ministru, conform art. 92 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 62/2011 – Legea dialogului social, privind îndeplinirea cumulativă de către organizațiile desemnate, cel puțin, a următoarelor condiții:
a) nu este fondată, condusă ori finanțată de partide politice, de alianțe politice, de organizații constituite pe criterii etnice ori de membri ai unor astfel de partide, alianțe și organizații;
b) activitatea sa se desfășoară la nivel național sau cel puțin la nivelul unei regiuni de dezvoltare.
Pentru verificarea îndeplinirii condițiilor prevăzute la alin. (2), organizația care are membri desemnați de primul-ministru va depune la Sectretariatul Tehnic al Consiliului Economic și Social un dosar care va conține:
a) hotărârea judecătorească sau, după caz, actul normativ de înființare;
b) actul constitutiv și statutul;
c) cazierul fiscal;
d) o scurtă prezentare a activității desfășurate în ultimii trei ani.
Protocoalele privind repartizarea numărului de locuri între organizații și numirile noilor membri de către confederațiile patronale și sindicale, precum și decizia primului-ministru pentru societatea civilă vor fi înaintate Consiliului Economic și Social cu cel puțin 30 de zile înainte de expirarea termenului prevăzut la art. 95 alin. (1) din Legea nr. 62/2011 – Legea dialogului social.
Desemnarea membrilor C.E.S. se face după cum urmează:
a) 15 membri numiți de confederațiile patronale reprezentative la nivel național;
b) 15 membri numiți de confederațiile sindicale reprezentative la nivel național;
c) 15 membri reprezentând societatea civilă, numiți prin decizie a primului-ministru, la propunerea M.M.F.P.S., din cadrul structurilor cooperatiste, profesiunilor liberale, organizațiilor pentru protecția consumatorilor, comunității științifice și academice, organizațiilor de agricultori, organizațiilor de pensionari, organizațiilor comunităților locale, asociațiilor care reprezintă familia și persoanele cu dizabilități și al altor organizații neguvernamentale.
Sunt reprezentative la nivel național confederațiile naționale sindicale și patronale care au dobândit această calitate potrivit legislației în vigoare.
În vederea repartizării locurilor în cadrul C.E.S., între confederațiile sindicale și patronale reprezentative la nivel național, se va încheia un protocol.
Repartizarea locurilor aferente fiecărei confederații sindicale și patronale în C.E.S. se face de către fiecare parte prin consens, iar în caz de dezacord, prin votul a jumătate plus unu din numărul total al confederațiilor.
Fiecare confederație sindicală și patronală reprezentativă la nivel național, precum și fiecare organizație a societății civile, care deține unul sau mai multe locuri în plenul C.E.S. nominalizează printr-o adresă persoană sau persoanele, după caz, care urmează să o reprezinte în cadrul C.E.S.
lenul asigură conducerea generală a C.E.S. și are următoarele atribuții principale:
a) validează, individual, pe membrii C.E.S., numiți de partenerii sociali și de către primul-ministru;
b) alege și propune revocarea președintelui;
c) alege și revocă pe cei 3 vicepreședinți;
d) dezbate și adoptă R.O.F. al C.E.S.;
e) alege și revocă membrii B.Ex.;
f) stabilește componența comisiilor permanente;
g) aprobă înființarea comisiilor de specialitate temporare ale C.E.S. și numește pe membrii din aceste comisii;
h) numește pe S.G. al C.E.S.;
i) aprobă strategia C.E.S.;
j) aprobă programul de acțiuni al C.E.S., inclusiv programul cadru de deplasări al membrilor structurilor C.E.S.;
k) aprobă proiectul propriu al bugetului de venituri și cheltuieli al C.E.S., precum și raportul privind execuția bugetară;
l) dezbate și avizează proiectele de acte normative în termen de maximum 7 zile lucrătoare de la primirea solicitării;
m) dezbate și adoptă propunerile de hotărâri elaborate de comisiile de specialitate;
n) dezbate și adoptă proiectele de documente (avize, puncte de vedere, recomandări, rapoarte, studii, analize) elaborate, din proprie inițiativă, de C.E.S., potrivit strategiei și a programului său anual de acțiuni;
o) formulează propuneri de inițiere a unor acte normative;
p) dezbate și adoptă hotărâri în ceea ce privește îndeplinirea atribuțiilor C.E.S., cu respectarea prezentului R.O.F.;
q) aprobă organigrama și statul de funcțiuni ale S.T. al C.E.S. la propunerea S.G., cu avizul B.Ex;
r) ratifică deciziile B.Ex. asupra oricăror altor probleme care au necesitat o rezolvare urgentă, care nu au fost atribuite, în mod expres, prin R.O.F., altui organ al C.E.S.;
s) adoptă orice alte hotărâri pentru îndeplinirea obiectivelor C.E.S., cu respectarea prevederilor legale și ale prezentului R.O.F.;
t) stabilește nivelul indemnizațiilor pentru membrii B.Ex. până la 1/2 din indemnizația președintelui C.E.S., aceștia nebeneficiind și de indemnizația cuvenită ca membri ai plenului C.E.S.
u) stabilește nivelul indemnizațiilor pentru membrii comisiilor de specialitate permanente care nu au calitatea de membru al plenului, până la 10% din indemnizația președintelui C.E.S., cu încadrarea în sumele aprobate prin buget cu această destinație;
v) aprobă candidaturile persoanelor propuse de partenerii sociali pentru a fi numite de Ministrul Justiției în funcția de asistenți judiciari;
w) stabilește condițiile în care membrii C.E.S., B.Ex. și cei ai comisiilor de specialitate primesc indemnizațiile, cât și documentele pe baza cărora se întocmesc statele de plată (listă de prezență, proces-verbal de ședință, etc.);
x) prevede prin hotărâre sumele necesare realizării unor analize și studii în domeniul economico-social.
Plenul C.E.S. se întrunește săptămânal în sesiuni ordinare.
Plenul se întrunește și în sesiuni extraordinare, la cererea B.Ex. ori a cel puțin 1/3 din numărul membrilor.
Transmiterea proiectului ordinii de zi și a materialelor aferente către membrii C.E.S se face cu cel puțin 2 zile lucrătoare înainte de data ședinței.
În exercitarea atribuțiilor sale, în conformitate cu prevederile art.102 din Legea 62/2011Legea dialogului social, plenul C.E.S adoptă hotărâri. Hotărârile se adoptă de regulă, prin consensul părților în condiția reprezentării fiecărei părți de minim opt membri.
În cazul în care nu se realizează consensul, hotărârile se adoptă prin vot, cu majoritatea a 3/4 din numărul membrilor C.E.S. prezenți. Dacă una din părți lipsește în integralitatea să, sau nu se obține majoritatea de 3/4 din numărul membrilor C.E.S. prezenți, se vor transmite punctele de vedere exprimate. În ceea ce privește activitatea de avizare, hotărârile se adoptă prin vot, cu majoritatea de 2/3 din numărul membrilor C.E.S prezenți.
Biroul Executiv conduce activitatea C.E.S. între ședințele plenului, coordonând activitatea comisiilor de specialitate, a S.G. și a S.T., asigurând îndeplinirea hotărârilor plenului.
Biroul Executiv are, în principal, următoarele atribuții:
a) asigură conducerea C.E.S. în intervalul dintre ședințele plenului;
b) răspunde de asigurarea condițiilor necesare pentru îndeplinirea hotărârilor plenului și de încadrarea în termenele legale de emitere a avizului C.E.S.;
c) coordonează activitatea comisiilor de specialitate;
d) propune plenului înființarea de noi comisii de specialitate temporare;
e) aprobă atribuirea funcției de președinte al comisiilor de specialitate permanente, cu respectarea regulilor privind repartizarea între părți a președinției diferitelor structuri ale C.E.S.;
f) evaluează semestrial activitatea comisiilor de specialitate și prezintă concluziile analizei în plenul C.E.S.;
g) stabilește, la propunerea comisiilor de specialitate, lista experților ce pot fi folosiți cu titlu temporar, pe domenii de activitate;
h) propune plenului, spre aprobare, nivelul indemnizațiilor pentru munca experților temporari și în limita bugetului aprobat;
i) decide constituirea comitetelor de lucru comune pentru mai multe comisii de specialitate și coordonează activitatea acestora;
j) coordonează activitatea de pregătire a ședințelor plenului, propunând ordinea de zi;
k) evaluează materialele pregătite de comisiile de specialitate – avize, rapoarte analiză, rapoarte informare – și decide supunerea lor spre deliberare plenului C.E.S. sau remiterea spre reexaminare și refacere în cadrul comisiilor emitente;
l) convoacă plenul C.E.S. în ședințele ordinare, respectiv, extraordinare;
m) decide asupra caracterului ședințelor plenului – închise sau deschise – în funcție de caracterul confidențial său public al informațiilor primite de la instituțiile promotoare de proiecte de acte normative;
n) propune plenului retragerea mandatului membrilor C.E.S care au absentat, fără motive temeinice, la 3 ședințe consecutive ale plenului sau ale comisiilor de specialitate;
o) asigură publicarea avizelor și a rapoartelor de interes general adoptate de plen, B.Ex. neavând atribuții de a emite avize la proiectele de acte normative;
p) elaborează proiectul de strategie al C.E.S. și proiectul programului anual de acțiuni al C.E.S. și îl supune plenului spre dezbatere;
q) aprobă constituirea de delegații-misiuni, componența și mandatul acestora și informează plenul despre decizia B.Ex;
r) persoana mandatată să plece în delegație este obligată ca la întoarcere să prezinte plenului/B.Ex-ului un raport scris cu privire la obiectul deplasării;
s) decide asupra structurii site-ului și a celorlalte publicații ale C.E.S.;
t) avizează, la propunerea S.G. al C.E.S., organigrama și statul de funcțiuni ale S.T. și le prezintă plenului spre aprobare;
u) aprobă proiectul R.I.-S.T., prezentat de S.G.;
v) analizează și avizează proiectul bugetului de venituri și cheltuieli al C.E.S., precum și raportul privind execuția bugetară, prezentate de S.G. și le supune aprobării plenului C.E.S.;
w) avizează deplasările în interes de serviciu, în țară și străinătate, pe baza propunerilor formulate de S.G. și îl supune aprobării plenului C.E.S., în conformitate cu legea;
x) avizează proiectul programului cadru de deplasări ale membrilor C.E.S., elaborat de S.T. și îl prezintă spre aprobare plenului;
y) decide asupra oricăror alte probleme care necesită o rezolvare urgentă și care nu au fost atribuite, în mod expres, prin R.O.F., altui organ al C.E.S., sub rezerva ratificării deciziei respective prin hotărâre a plenului;
z) primește adresele confederațiillor sindicale/patronale și ale primului-ministru cu membrii nominalizați în plenul C.E.S., verifică îndeplinirea condițiilor prevăzute la art.8 și art.9 și prezintă plenului propunerile sale de validare sau invalidare nominală;
aa) verifică și avizează dosarele candidaților propuși de partenerii sociali pentru a fi numiți de Ministrul Justiției în funcția de asistenți judiciari.
bb) primește adresele confederațiilor sindicale/patronale și ale societății civile reprezentate în plenul C.E.S. cu membrii nominalizați în comisiile de specialitate permanente, verifică îndeplinirea condițiilor prevăzute la art.8 și art.9 și prezintă plenului propunerile sale de validare sau invalidare nominală;
cc) aprobă Regulamentul – Cadru de Organizare și Funcționare al Comisiilor de Specialitate ale Consiliului Economic și Social.
Biroul Executiv este alcătuit din președinte, 3 vicepreședinți și câte un membru din fiecare parte reprezentată în cadrul Consiliului Economic și Social. Funcția de președinte este asigurată prin rotație de fiecare parte, cu respectarea duratei fiecărui mandat. Președintele Consiliului Economic și Social este și președintele Biroului Executiv.
Președintele are, în principal, următoarele atribuții:
a) prezidează ședințele plenului și pe cele ale Biroului Executiv;
b) reprezintă Consiliul Economic și Social în fața Parlamentului, a Guvernului și a celorlalte autorități publice, precum și în relațiile cu persoanele fizice și juridice;
c) semnează avizele sau punctele de vedere ale părților, precum și celelalte acte emise de C.E.S.;
d) angajează și, după caz, numește, potrivit legii, personalul din aparatul Consiliului Economic și Social;
e) primește corespondența adresată Consiliului Economic și Social și decide cu privire la repartizarea acesteia spre rezolvare;
f) coordonează activitatea de pregătire a ședințelor plenului, stabilind ordinea de zi;
g) exercită orice alte atribuții care îi revin, potrivit legii sau hotărârilor plenului.
icepreședinții au, în principal, următoarele atribuții:
a) înlocuiesc președintele, în caz de absență, pe baza delegării din partea acestuia;
b) conduc, prin rotație, în lipsa președintelui, ședințele Biroului Executiv și ale plenului;
c) fiecare vicepreședinte coordonează activitatea a trei comisii de specialitate permanente, stabilite în prima ședință a B.Ex de la începutul noului mandat, precum și a altor comisii înființate ulterior și care le vor fi încredințate spre coordonare de către Biroul Executiv
d) în îndeplinirea atribuțiilor prevăzute la lit.c), vicepreședintele coordonator poate participa la lucrările comisiilor, fără drept de vot;
e) fiecare vicepreședinte întreprinde demersurile necesare pentru asigurarea cvorumului necesar de membri desfășurării ședințelor plenului și ale Biroului Executiv pentru partea pe care o reprezintă și înștiințează președintele Consiliului Economic și Social în situația în care constată neîndeplinirea cvorumului necesar desfășurării ședinței;
f) fiecare vicepreședinte ia măsuri și răspunde pentru soluționarea oricăror probleme ce privesc partea pe care o reprezintă;
g) fiecare vicepreședinte coordonează unul dintre următoarele domenii: relația cu instituții și organisme internaționale bipartite și tripartite, relația cu Parlamentul, Guvernul și alte structuri constituite la nivel central sau local, relația cu sindicatele, patronatele și societatea civilă;
h) îndeplinesc orice alte sarcini încredințate de plen, de Biroul Executiv sau de către președintele Consiliului Economic și Social, pentru realizarea obiectivelor Consiliului Economic și Social.
Comisiile de specialitate sunt structurile Consiliului Economic și Social care analizează problemele specifice domeniilor de activitate pentru care sunt constituite și care propun plenului măsuri de soluționare a acestora.
În structura Consiliului Economic și Social sunt organizate comisii de specialitate permanente sau temporare. Comisiile de specialitate analizează problemele specifice domeniilor prevăzute la art.3, prezentând spre aprobare plenului, următoarele lucrări:
a) proiectele de avize elaborate în urma analizei proiectelor de acte normative primite, potrivit legii, din partea instituțiilor inițiatoare;
b) orice alte propuneri pertinente rezultate în urma analizei situațiilor care se încadrează în domeniile prevăzute la art.3.
Consiliul Economic și Social are în structura sa, conform Legii nr. 62/2011 – Legea dialogului social, următoarele comisii de specialitate permanente:
a) Comisia pentru dezvoltare economică, competitivitate și mediu de afaceri;
b) Comisia pentru incluziune socială și protecție socială;
c) Comisia pentru relațiile de muncă și politică salarială;
d) Comisia pentru agricultură, dezvoltare rurală și protecția mediului;
e) Comisia pentru educație, formare profesională, sănătate și cultură;
f) Comisia pentru protecția consumatorului și concurență loială;
g) Comisia pentru cooperație, profesii liberale și activități independente;
h) Comisia pentru drepturi și libertăți cetățenești;
i) Comisia pentru administrație publică și ordine publică.
Numărul membrilor comisiilor de specialitate este de 9 persoane, repartizați conform acordului părților, astfel: trei desemnați de societatea civilă reprezentată în plenul Consiliului Economic și Social, trei desemnați de confederațiile patronale și trei desemnați de confederațiile sindicale.
În componența comisiilor de specialitate ale Consiliului Economic și Social permanente și temporare intră, în mod obligatoriu, următoarele categorii de membri:
a) membri ai comisiei care au și calitatea de membri ai plenului Consiliului Economic și Social;
b) membri ai comisiei care nu au și calitatea de membri ai plenului Consiliului Economic și Social, dar care respectă condițiile prevăzute de lege pentru membrii plenului.
Funcționarea structurilor Consiliului Economic și Social este asigurată prin Secretariat Tehnic, care este condus de Secretariat General.
Secretariatul Tehnic îndeplinește toate sarcinile ce-i revin potrivit hotărârilor plenului și ale Biroului Executiv, sub coordonarea Secretariatului General.
Personalul de execuție al Secretariatului Tehnic este format din:
a) personal de specialitate: experți, consilieri juridici, referenți;
b) personal tehnico-administrativ.
Secretariatul General are, în principal, următoarele atribuții:
a) participă, de regulă, la ședințele plenului și ale B.Ex;
b) organizează și coordonează activitatea Secretariatului Tehnic, asigurând condițiile necesare funcționării organelor de conducere și de lucru ale Consiliului Economic și Social;
c) elaborează proiectul de Regulament Intern.
d) dispune elaborarea proiectului organigramei și al statului de funcții ale Secretariatul Tehnic și le prezintă Biroului Executiv pentru avizare și supunere spre aprobare plenului;
e) elaborează planul anual de formare profesională;
f) conduce activitatea economico-financiară a Consiliului Economic și Social, conform legislației în vigoare, asigurând elaborarea proiectului bugetului de venituri și cheltuieli ale Consiliului Economic și Social, precum și a raportului privind execuția bugetară;
h) prezintă B.Ex, spre aprobare, strategia anuală a Consiliului Economic și Social;
i) asigură publicarea hotărârilor Consiliului Economic și Social în publicația instituției;
j) îndeplinește orice alte sarcini stabilite de plen, respectiv de B.Ex, potrivit legii și a prezentului R.O.F.
4.3. Comisii de dialog social
Comisiile de dialog social au caracter consultativ și activitatea lor vizează, în special, următoarele:
a) asigurarea unor relații de parteneriat social intre administrație, organizațiile patronale și organizațiile sindicale, care să permită o informare reciprocă permanenta asupra problemelor care sunt de domeniul de interes al administrației sau al partenerilor sociali, în vederea asigurării unui climat de pace și stabilitate socială;
b) consultarea obligatorie a partenerilor sociali asupra inițiativelor legislative sau de altă natură cu caracter economicosocial;
c) alte probleme din sfera de activitate a administrației publice centrale sau din județe și municipiul București asupra cărora partenerii sociali convin să discute.
Acestea sunt în cadrul ministerelor și al altor instituții publice precum și la nivelul județelor și al municipiului București.
Din comisiile de dialog social organizate la nivelul ministerelor și al instituțiilor publice fac parte:
a) reprezentanți ai ministerelor sau ai respectivelor instituții publice, numiți prin ordin al ministrului, respectiv al conducătorului instituției publice;
b) reprezentanți numiți de confederațiile patronale reprezentative la nivel național;
c) reprezentanți numiți de confederațiile sindicale reprezentative la nivel național.
Din comisiile de dialog social organizate la nivel teritorial fac parte:
a) prefectul, precum și reprezentanți ai prefectului și ai serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale, numiți prin ordin de către prefect;
b) președintele consiliului județean sau, pentru municipiul București, primarul general;
c) câte un reprezentant numit de fiecare confederație patronală reprezentativa la nivel național;
d) câte un reprezentant numit de fiecare confederație sindicală reprezentativa la nivel național.
Președinții confederațiilor patronale și sindicale reprezentative la nivel național sunt membri de drept ai comisiilor de dialog social constituite la nivelul administrației publice centrale și locale.
Secretariatul comisiei de dialog social se asigura de către instituția publica în cadrul căreia aceasta funcționează.
Secretariatul comisiei de dialog social are următoarele atribuții:
a) convocarea membrilor comisiei la ședințele acesteia;
b) întocmirea și comunicarea ordinii de zi;
c) difuzarea documentelor de lucru pentru ședințele comisiei;
d) redactarea minutei pentru fiecare ședința, precum și transmiterea acesteia membrilor comisiei și secretarului de stat responsabil pentru dialog social din cadrul Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale.
Comisiile de dialog social se întrunesc lunar sau ori de câte ori este necesar, în baza unei convocări făcute de președintele comisiei. Convocarea comisiei se face în scris, cu cel puțin 3 zile lucrătoare înaintea datei de desfășurare, cu comunicarea ordinii de zi și a documentelor de lucru. Ordinea de zi poate fi completată cu alte puncte, cu aprobarea plenului comisiei.
Președintele comisiei poate convoca o ședință extraordinară a comisiei de dialog social pentru dezbaterea unor probleme cu caracter urgent sau la cererea motivată a unor parteneri sociali.
Ședința comisiei de dialog social nu necesită întrunirea unui anumit cvorum, prezenta partenerilor sociali fiind voluntară, procedura de convocare fiind respectată dacă a fost făcută în termen legal.
Punctele de vedere adoptate în comisiile de dialog social se considera acceptate de către partenerii sociali ai căror reprezentanți nu au fost prezenți la ședințele de comisie la care au fost invitați să participe. La propunerile formulate în scris de partenerii sociali, inițiatorul actului normativ sau al altor proiecte are obligația de a da un răspuns motivat, în termen de 5 zile de la data ședinței comisiei. După fiecare ședința a comisiei de dialog social secretariatul acesteia întocmește o mânuță, care este difuzata partenerilor sociali în ședința următoare, spre aprobare. Minuta respectivă este transmisă și secretarului de stat responsabil pentru dialog social din cadrul Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale.
Președintele comisiei de dialog social va pune la dispoziția partenerilor sociali informațiile disponibile necesare elaborării unui punct de vedere argumentat. Punctele de vedere ale partenerilor sociali cu privire la actele normative supuse dezbaterii în comisie vor fi înaintate secretariatului comisiei de dialog social în forma scrisă, după modelul: text inițial — propunere de modificare — motivare.
Pentru dezbaterea unor probleme cu caracter specific se pot constitui colective de lucru, cu participarea reprezentanților desemnați nominal de partenerii sociali, membri ai comisiei cu mandat determinat.
CONCLUZII
Așa cum am arătat în capitolele precedente, dialogul social are un rol esențial în menținerea păcii sociale care reprezintă, de altfel, obiectivul principal și permanent al acesteia.
Acesta este un concept politic prin care toate părțile interesate convin să garanteze că interesele specifice ale fiecăruia sunt luate în considerare în procesul de luare a deciziilor. Cu toate că dialogul social est un concept relativ nou, astăzi el a dobândit o importanță semnificativă în dezbaterile care au loc peste tot în lume. Câteva instituții internaționale au avut un rol determinant în difuzarea acestui concept, una dintre acestea fiind Uniunea Europeană. Dialogul social la nivelul comunității a devenit o trăsătură obișnuită în adoptarea deciziilor politice la mijlocul anilor ’80. Rolul dialogului social a fost întărit în timpul anilor ’90 și cu privire la alte aspecte semnificative din viața indivizilor sau a comunităților.
Oricare ar fi definiția dialogului social, el include un proces tripartit care oferă atât angajatorilor cât și muncitorilor posibilitatea de a-și exprima opiniile, atunci când sunt formulate cu privire la politica națională sau regionala, la muncă sau alte probleme sociale (sau economice). Conceptul de dialog social acoperă, în mod normal, și dialogul bipartit dintre patronate și organizațiile muncitorilor. În acst caz, suntem în fața unui proces care permite muncitorilor să formuleze opinii cu referire la adoptarea deciziilor manageriale. În ambele cazuri, dialogul social în sine constituie expresia unei societăți democratice, materializând dreptul muncitorilor de a se organiza și negocia colectiv. Mai mult, este evident că dialogul social la nivel central, prin facilitarea consensului dintre forțele de producție din țară (patronat și organizațiile muncitorești) în privința politicilor economice și sociale, contribuie la o performanță economică ridicată.
Procedurile de dialog social sunt: consultarea (mijlocul tradițional de dialog intre autorități și partenerii sociali; presupune comitete consultative interprofesionale, forum de legătura și consultări în conformitate cu Articolul 138 al Tratatului de la Amsterdam), dialogul bi-partit (dialog intre patronat și salariați; presupune dialog macroeconomic, dialog asupra ocupării și protecției sociale, summit social tripartit pentru creștere și ocupare) și dialogul tri-partit (dialog de nivel macro-economic; presupune dialog social „Val Duchesse” – summituri de dialog social, reuniuni de negocieri).
Existența dialogului social și a păcii sociale au rolul de a contribui la dezvoltarea economică durabilă și la asigurarea pentru cetățeni a unui nivel de trai decent. Din acest motiv este esențial că dialogul social să fie un factor nu doar constant ci permanent al vieții economice, factor neinfluențabil din punct de vedere politic.
Se observă, de asemenea, la o analiză a mijloacelor prin care statul intervine ca un factor reglator pe piața muncii și în domeniul raporturilor de muncă, faptul că preocupările principale sunt legate, în principal, de promovarea dialogului social prin negocieri colective, prin concilierea, medierea, arbitrajul conflictelor de interese, asigurarea unui cadru legal pentru gestionarea fondurilor de asigurări sociale.
BIBLIOGRAFIE
Ghimpu, S., Ticlea, Al.‚ Dreptul muncii, ed. All Beck, 2002;
Ramba, M, Frunzulica D., Organizații patronale din România”, în Ghidul pentru dialog social și parteneriat din România, Patroconsult – Valahia – Institutul manager, București, 2004;
Stefanescu I. T., Tratat de dtreptul muncii , vol. 1, ed. Wolterskluwer, 2007;
Stefanescu I., T. ‚Tratat de dreptul muncii, ed, Lumina Lex, 2003;
Tinca O., Preocupari pentru amplificarea dialogului social în U.E.. Acordul cadru asupra tele-muncii’, R.D.C. nr. 5/2003;
Cauza Wilson și Sindicatul National al Ziaristilor, Palmer, Wyeth și Sindicatul National al Lucratorilor din Domeniul Feroviar, Maritim,si Transporturi, Doolan și altii c., Regatul Unit, R.R.D.M., nr. 4/2002, Curtea Europeana a Drepturilor Omului, Sectia a II-a –camera, Hotararea din 2 iulie 2002;
Codul dialogului social, Editura Hamangi, 2011;
Codul Muncii cu modificarile si completarile ulterioare;
Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată de O.N.U. în 194;8
Lege nr. 62/2011, Legea dialogului social, publicată în Monitorul Oficial al României Partea I nr. 322;
www.ces.ro;
www.europa.eu.
BIBLIOGRAFIE
Ghimpu, S., Ticlea, Al.‚ Dreptul muncii, ed. All Beck, 2002;
Ramba, M, Frunzulica D., Organizații patronale din România”, în Ghidul pentru dialog social și parteneriat din România, Patroconsult – Valahia – Institutul manager, București, 2004;
Stefanescu I. T., Tratat de dtreptul muncii , vol. 1, ed. Wolterskluwer, 2007;
Stefanescu I., T. ‚Tratat de dreptul muncii, ed, Lumina Lex, 2003;
Tinca O., Preocupari pentru amplificarea dialogului social în U.E.. Acordul cadru asupra tele-muncii’, R.D.C. nr. 5/2003;
Cauza Wilson și Sindicatul National al Ziaristilor, Palmer, Wyeth și Sindicatul National al Lucratorilor din Domeniul Feroviar, Maritim,si Transporturi, Doolan și altii c., Regatul Unit, R.R.D.M., nr. 4/2002, Curtea Europeana a Drepturilor Omului, Sectia a II-a –camera, Hotararea din 2 iulie 2002;
Codul dialogului social, Editura Hamangi, 2011;
Codul Muncii cu modificarile si completarile ulterioare;
Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată de O.N.U. în 194;8
Lege nr. 62/2011, Legea dialogului social, publicată în Monitorul Oficial al României Partea I nr. 322;
www.ces.ro;
www.europa.eu.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Dialogul Social (ID: 106636)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.