Dialogul Interreligios, Un Dialog Dintre Ortodoxie Și Islam Mateescu 2 [621861]

UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ
SPECIALIZAREA PASTORALĂ

LUCRARE DE LICENȚĂ

Îndrumător științific:
PR. CONF . UNIV . DR. BOLDIȘOR ADRIAN -GEORGE

Absolvent: [anonimizat] 2018

1
UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ
SPECIALIZAREA PASTORALĂ

DIALOGUL INTERRELIGIOS: DIALOGUL DINTRE
ORTODOXIE ȘI ISLAM

Îndrumător științific:
PR. CONF . UNIV . DR. BOLDIȘOR ADRIAN -GEORGE

Absolvent: [anonimizat] 2018

2
Cuprins
INTRODUCERE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………… 3
CAPITOLUL I ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………… 5
ISLAMUL ȘI APARIȚI A SA . CONTEXTUL IST ORIC SI RELIGIOS ………………………… 5
1. ISLAMUL ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………… 5
2. MAHOMED ÎNTEMEIETORUL ISLAMULUI ………………………….. ………………………….. ……….. 6
2.1 Mahomed și războaiele din timpul său ………………………….. ………………………….. . 10
2.2 Urmașii lui Mahomed și Expansiunea Musulmană ………………………….. ……………. 13
3. UNITATEA STATULUI ISLAMIC ȘI CORANUL ………………………….. ………………………….. ….. 14
3.1 Unitatea Statului Islamic ………………………….. ………………………….. ……………………… 14
3.2 Coranul ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………. 15
3.3 Mesajul Coranului ………………………….. ………………………….. ………………………….. ….. 16
CAPITOLUL II ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………… 20
ÎNCEPUTURILE DIA LOGULUI INTERRELIGIO S MODERN ………………………….. …….. 20
1. PARLAMENTUL MONDIAL AL RELIGIILOR ………………………….. ………………………….. ……. 22
2. RELIGIILE LUMII LA PRIMA CONFERINȚĂ MISIONARĂ DE LA EDINBURGH 1910 ………… 25
2.1 Comisia a IV -a și religia islamică ………………………….. ………………………….. …………. 26
3. DIALOGUL INTERRELIGIOS ȘI CONSILIULUI MONDIAL AL BISERICILOR …………………… 27
CAPITOLUL III ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………. 29
DIALOGULUI INTERRELI GIOS, PERSPECTIVE AL E ORTODOXIEI ȘI ISLA MULUI
………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………….. 29
1. POZIȚIA BISERICII ORTODOXE FAȚĂ DE DIAL OGUL INTERRELIGIOS ………………………… 29
1.1 Sfânta Scriptură – baza dialogului interreligios ………………………….. …………………. 29
1.2 Atitudinea față de alte religii ………………………….. ………………………….. ………………… 33
1.3 Între acceptare și refuz, schiță istorică a poziției Ortodoxe asupra dialogului
interreligios ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………… 34
2. PERSPECTIVA ISLAMIC Ă ASUPRA DIALOGULUI INTERRELIGIOS ………………………….. …… 39
2.1 Fethullah Gülen despre dialogul și relațiile interreligioase ale musulmanilor …… 41
CAPITOLUL IV ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………. 43
DIALOGUL DINTRE ORTO DOXIE ȘI ISLAM ………………………….. ………………………….. … 43
1. IMPLICAREA BISERICILOR ORTODOXE ÎN DIALOGUL INTERRELIGIOS ……………………… 43
1.1 Etape esențiale ale dialogului dintre Creștinism și Islam ………………………….. …….. 46
1.2 Contribuția Ortodoxă în dialogul cu Islamul ………………………….. ……………………… 49
2. ÎMPLICAREA SFINȚILOR PĂRINȚI ÎN DIALOGUL I NTERRELIGIOS ………………………….. …. 54
2.1 Sfântul Ioan Damaschin și Islamul ………………………….. ………………………….. ………. 54
2.2 Sfântul Grigorie Palama și Islamul ………………………….. ………………………….. ………. 62
CONCLUZII ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………………. 70
BIBLIOGRAFIE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………. 72

3
Introducere

Islamul este una dintre religiile importante ale lumii, fiind îmbrățișată de peste o cincime
din populația globului. Aceasta este una dintre cele trei religii “ monoteiste ” importante ale lumii,
în care credincioșii recunosc și venerează un singur Creator, celelalte doua fiind iudaismul și
creștinismul.
Apariția islamului a însemnat un moment crucial care avea să marcheze nu doar istoria
regiunii arabe, ci istoria întregii lumi. Deoarece, printr -o expansiune rapidă, dar și printr -o
dinamică interioara inițială, civilizația popoarelor musulmane a intrat în contact cu civilizația
popoarelor creștine în “ciocnirea ” celor doua civili zații a creat un ecou în evoluția omenirii.
Islamul pornește de la convingerea că orice musulman trebuie să se supună lui Allah.
Tribuna de la care se propagă credința islamică este moscheea. Prin moschee s -a răspândit nu
numai credința ci și hotărârile politice, religia fiind în acest caz liantul de legătură dintre cele
două, între religie și politic. Consecința nu poate fi decât aceea că prin constituirea statelor
islamiste, constituite pe criterii religioase, luându -se exemplu de la vi ața comunității condusă de
Mahomed, la Medina, religia, cultura, politica și statul devin inseparabile.
Religia, fiind un fenomen uman, prin însuși acest fapt ea este și un fenomen social, și
fenomen lingvistic, și fenomen economic – căci omul nu poate fi conceput în afara limbajului și
a vieții colective. Dar ar fi zadarnică încercarea de explicare a religiei printr -una din aceste
funcțiuni fundamentale care definesc, în ultimă instanță omul.
Cel care vrea să cunoască religia cuiva va trebui să intre in d ialog cu persoana sau cu
persoanele respective si să înteleagă ce cred acești oameni și de ce se manifestă în felul acesta.
Cunoașterea semenilor noștri ne va oferi mai multe posibilități în a ne face cunoscut
crezul nostru. Aceasta inseamnă deschidere pe ntru dialog și pentru înțelegerea a ceea ce crede
celălalt și în felul acesta înțelegem modul lui de manifestare.
Fiecare cultură și fiecare popor caută adevărul divin, cântădespre propriile credințe,
posedă si ritualuri diverse. Nici o altă convingere n u este mai universală,nici o teorie nu este mai
fundamentală decât aceasta: că viața trebuie să -și aibă originea într -un Duh sau izvor divin. Este
imposibil să concepem universul fără Dumnezeu și nimeni nu -și poate imagina viața fără El
drept cauză creatoa re.
„Într -un stadiu incipient islamul se conturează ca o ideologie cu doctrină reformatoare,
cu profunde implicații la nivel social si spiritual. Anunțarea sa, la început timidă, pentru ca apoi
să devină incisivă, inaugurează o nouă eră în istoria spiritualită ții umane, datorită categoriilor

4
doctrinare pe care le profesa”1. Luat ca un fenomen islamul moștenește și preia coordonatele de
acțiune ale marilor imperii care i -au precedat : asiro -babilonian, persan , elin, roman si bizantin.
Însă islamul nu trebuie î nteles doar ca ideologie a unui imperiu care a zdruncinat din temelii
omenirea, fiindcă nu poate și nici nu trebuie redus doar la o atare situație.
De-a lungul veacurilor, islamul devine și un adevărat promoter de cultură și civilizație ,
lucrul acesta f iind posibil după ce lumea islamică a intrat in matca sa, dobândind o identitate
specifică.
„Islamul apare în lume ca ideologie dominată de etnicitate și confesionalism. In
perspectiva etnică, scopul islamului a fost realizarea unei strânse coeziuni, a unității triburilor
de beduini arabi ce se aflau în permanentă disensiune. La promovarea unității etnice, un rol
important l -a avut insăși limba arabă, care a servit, secole de -a rândul, ca element catalizator si
unificator”2.
Confesionalismul Islamic il sesizăm atât în structura doctrinară de tip monoteist cât și în
perspectiva universalității învățăturii pe care o propune. Atât doctrina monoteistă cât și
universalitatea învățăturii merg mână în mână, deoarece ele implică necesitatea recunoașterii și
acceptării islamului de către toate ființele umane. „Specificul doctrinar se definește ca –
descoperire sau revelație supremă în Coran (Qur’an)”3.

1 Remus Rus , Istoria filosofiei islamice , Ed. Enciclopedica, Bucuresti, 1994, p. 13.
2 Ibidem.
3 Ibidem, p. 14

5
CAPITOLUL I
ISLAMUL ȘI APARIȚIA SA . CONTEXTUL ISTORIC SI
RELIGIOS

1. Islamul
Cuvântul “Islam ” sugereaza revelația monoteistă propagată de Mahomed în Arabia
veacului al VII -lea, răspândită , de -a lungul istoriei, pe o bună parte a globului. “Islam” este
denumirea acțiunii ce are complement pe muslim, își are originea în a patra formă verbală a
rădăcinii slm: aslama și înseamnă a se supune lui Allah.4 Conform lui Philippe Gaudin verbul
“aslama ” de la “ Islam ” este intranzitiv și înseamnă “ a fi patruns de pace, de pacea lui
Dumnezeu (Allah) ”. Aslama patr unde in “ silm”(pace) și complementul muslim ( adeptul păcii,
musulmanul ). Coranul confirmând această interpretare în apelul din versetul 208, surata 2: “O,
voi, cei care credeți! Pătrundeți toți în pace. ”5
„Islamul este o religie care iși ghidează credincioșii în toate domenile vieții lor. Este un mod
de viată. Islamul reprezintă versiunea modernă a mesajului trimis de Dumnezeu prin intermediul
lui Adam, Noe, Ibrahim, Moise și Iisus; islamul a fost transmis omenirii prin intermediul
profetului Muham mad. Islamul este modern în sensul că vine să completeze învățăturile
propovăduite de Moise și Iisus. Islamul este o religie ce caută să dea sens existenței umane pe
pământ și să armonizeze relația acestuia cu divinitatea”6.
Religie monoteistă, islamul v orbește despre existența unui singur Dumnezeu ca origine și
creator al lumii. Aceasta este piatra de temelie a islamului, iar întreaga doctrină exprimată în
Coran este sintetizată într -un crez sau mărturisire de credință simplificată: „ La ilaha ill’ Allah
wa Muhammadum rasul Allah ” adică „ Nu există Dumnezeu, decât Dumnezeu (Allah) iar
Muhammad este trimisul lui Dumnezeu „
Pe plan intelectual, această mărturisire afirmă existența unei singure Realități absolute,
iar pe plan religios, a unui singur Dumnezeu (Allah) opus politeismului. Așadar aici este
exprimată doctrina despre unitatea divină ( Tawhid ), care, deși nu este sp ecific islamică, fiind
întâlnită și în tradițiile mozaică și creștină, este dezvoltată spre afirmarea plenară a unui
absolutism divin de tip monarhic, a unei Ființe divine, nu atât în relația sa cu lumea, cât mai ales
în sine însăși, ca entitate supremă, a bsolută, și presupune din partea oamenilor necesitatea
supunerii necondiționate.

4 Vasile Simileanu, Asimetria fenomenului terorist , București, Ed . Top Form, 2003 , p. 66.
5 Philippe Gaidom, Marile Religii, , traducere de Sanda Aronescu, Ed. Orizonturi, București 1995, p . 124-125.
6 Ayatollah Seyyed Muhammad Hosseini, Aspectele fundamentale ale Islamului , Ed. Kriterion, 2006, p.28

6
„Credința în Dumnezeu ne amintește de originea omului și ne ghideaza existența. De
asemena credința ne învață să nu slăvim partea materiala a lumii. Prin înțelegerea și asum area
existenței unice a lui Dumnezeu, Islamul promovează egalitatea între oameni. Cartea Sfântă a
Islamului, Coranul, spune : „Unul este Dumnezeu. Dumenezeu! … Absolutul! El nu naște și
nimeni nu -i este asemenea” (S urata 12)”7.
„Din inaccesibilitatea divină decurge cel de al doilea punct doctrinar exprimat în crez, și
anume, necesitatea unui instrument prin care ceea ce este incognoscibil și inaccesibil să fie făcut
accesibil omului. Acest rol de instrument al transmiterii cunoașterii divine i -a reveni t, potrivit
tradiției islamice, lui Mohamed (Muhammad)8.
„Mahomedanism” este o denumire greșită. „Islamismul este uneori impropriu numit
„mahomedanism” iar musulmanii sunt greșit numiți ”mahomedani”. Alte religii au fost numite
după numele fondatorului l or sau al comunității unde au proliferat. De exemplu, creștinismul a
fost numit după Christ, budismul după Budha și iudaismul după numele tribului Juddah.”9
„Dar islamismul nu a fost denumit dupa Muhammad. << Islam >> se numește învățătura
trimisă de Alla h pentru umanitate, revelată prin profeți. Muhammad a fost ultimul dintre profeți.
Deci, este greșit ca islamismul să fie numit << mahomedanism >> și musulmanii <<
mahomedani >>.
<< Islam >> și << Muslim >> sunt cuvintele din Coran. Coranul spune: << Si ngurul mod
de viață poruncit de Allah este Islamismul >> ( 3:9 ).
<< El v -a numit Muslims ( Musulmani ) înainte și întru aceasta >>. ( 22:78 )
Mesajul tuturor profeților și mesagerilor de la Adam până la Muhammad este același. Ei
cer oamenilor să -l ascul te pe Allah și pe nimeni altul. Acest mesaj trimis prin profeți a fost
completat în timpul lui Muhammad care a fost ultimul din șirul profeților. Această completare
este menționată în Coran.
<< În această zi am îndreptat religia voastră, am sporit bunăvoi nța mea pentru voi și am
ales pentru voi islamismul ca mod de viața >> ( 5:3 ) ”10.
2. Mahomed Întemeietorul Islamului
Mahomed s -a născut în tribul arab al Quraișiților din Meka (Meca), din Arabia Saudita
între 567 – 572 d. H. Tatăl său, 'Abdullah, a murit înaintea nașterii lui Mahomed iar Aminah,
mama lui, a murit când el avea șase ani. La câteva zile dupa nașterea lui, e l a fost încredințat

7 Ibidem .
8 Remus Rus , op. cit. Ed. Enciclopedic ă, Bucure ști, 1994, p.14.
9 Ghulam Sarvar , Islam. Credin ță și învățături, Ed. Helicon, Timi șoara, 1993, p.15.
10 Ibidem , p 16.

7
unei doici, Halimah, care a avut grijă de el timp de doi ani. Tribul Quraish obișnuia să
încredințeze copiii nou -născuți, doicilor să -i alăpteze. După moartea mamei sale, bunicul lui
Mahomed, 'Abdul Muttalib, a avut grijă de el. Bunicu l său a murit când Mahomed avea opt ani
acesta fiind încredințat unchiului său, Abu Talib, comerciant și unul din liderii tribului. Numele
lui Mahomed înseamnă " Demn de laudă " .11
Mahomed a intrat la vârsta de 24 de ani în serviciul unei văduve bogate, Kadhija , pe care a și
luat-o de soție, el având 25 de ani iar ea având 40. Cu Kadhija a trăit 25 de ani, din această
căsătorie au rezultat șapte copii: trei băieți, care au murit la vârste fragede și patru fete, cea mai
mică având numele de Fatima .12 După m oartea Kadhijei, Mahomed a renunțat la monogamie
căsătorindu -se cu mai multe femei punând astfel început poligamiei luându -și nouă (9) neveste și
multe concubine printre care: Zanab (soția discipolului și fiului său adoptiv Zaid), de care se
îndrăgostise ș i pe care Zaid o repudiase pentru a -i lăsa câmp liber13. Sauda și Aișa sunt alte
soții din cele multe, ultima veghindu -i sfârșitul lui Mahomed, acesta murind în brațele ei la data
de 8 iunie 632, într -una din camerele rezervate ei, aceasta construindu -i lui Mahomed un
monument devenit loc sacru al Islamismului. 14
Ocupația de bază a lui Mahomed era negustoria, călătorind cu cămilele spre Siria. Nu se
cunosc amănunte ale vieții lui Mahomed dinaintea primelor revelații, către anul 610. Potrivit
tradiției Maho med a petrecut lungi perioade de retragere spirituală în peșteri și alte locuri
însingurate, practică străină politeismului arab.15 E foarte posibil ca Mahomed să fi fost
impresionat de rugăciunile și meditațiile anumitor călugări creștini pe care îi întâln ise și de care
auzise vorbindu -se în călătoriile sale.16 Un văr al Kadhijei era creștin. În plus anumite ecouri ale
predicației creștine, ortodoxe sau sectare (nestoriene, gnostice), precum și obiceiuri arabe , erau
cunoscute în orașele arabe. La Meka erau puțini creștini, majoritatea de condiție umilă (probabil
sclavi abisinieni) și insuficient instruiți. În ceea ce privește evreii, prezența lor era masivă la
Yathrib17.
Centrul vieții religioase de atunci era la Meka, în centrul căruia se afla sanctuarul Ka‘ba
(în traducere literală cub), edificiu fără acoperiș, având încastrat într -unul din unghiurile sale
celebra Piatră Neagră, socotită de origine cerească. Numele Meka este menționat în Corpus -ul

11 Mai este tradus și ca cel lăudat, Diac. Prof. Univ. Dr. Emilian Vasilescu, Istoria religiilor , ediția a III –a, Ed .
Didactică și Pedagogică, R.A., București, 1998, p. 153.
12 Pr. Conf. Dr. Alexandru Stan, Prof. Univ. Dr. Doc Remus Rus, Istoria Religiilor , Ed. Institutului Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991, p. 288.
13 Jean Flori, Război Sf ânt, Jihad, Cruciadă, Violență și religie în creștinism și islam , traducere din limba franceză
de Felicia Andreca, Ed . Cartier, București, 2003, p. 64.
14 Pr. Conf. Dr. Alexandru Stan, op. cit., p. 290.
15 Mircea Eliade, Istoria credințelor și ideilor religioase, vol. III, Ed . Universitas, Chișinău , 1992, p. 70.
16 Ibidem.
17 Ibidem .

8
ptolemaic (sec. II e.n.) drept Makoraba , cuvânt derivat din sabeeanul Makuraba , ‹ sanctuar ›.
Așadar Meka era un centru ceremonial în jurul căruia s -a construit orașul. Înconjurarea pietrei
constituia în timpurile preIslamice, l a fel ca și azi, un ritual important din pelerinajul anual
(hağğ ) la Arafat, la câțiva kilometri de Meka. Slujba în sanctuar era încredințată membrilor
familiilor de vază, transmițându -se din tată în fiu, funcțiile. Nu se știe dacă a existat un corp
sacerd otal propriu zis. Stăpânul pietrei era socotit Allah. Cultul lui se reducea la anumite
sacrificii din primele roade (grâne și animale tinere), ofrande închinate, laolată, lui și altor
divinități locale. Printre cele mai importante, erau trei zeițe din Arab ia Centrală: Manāt –
Soarta , al-Lāt – femininul lui Allah și al-’Uzzā – Puternica fiind socotite fiicele lui Allah.18
Singurii monoteiști de atunci printre arabi erau unii poeți și vizionari cunoscuți sub numele de
hanifi .19
Prin anul 612, în vârstă de patr uzeci de ani, Mahomed primește revelația într -o grotă din
muntele Hira, unde se retrăsese pentru a medita. Se destăinuie soției sale, Khadija, care are
încredere în el și -l încurajează să predice în jurul lui mesajul divin pe care îl primise de la
îngerul Gavriil. El anunță necesitatea unei credințe și unei supuneri totale față de Dumnezeu în
apropierea Sfârșitului timpurilor , considerat iminent.20 Experiența extatică ne este relatată în
Coran prin îndemnul îngerului să citească: Citește! În numele Domnului Tău care a creat omul
dintr -o picătură de sânge închegat! Citește! Iar Domnul Tău este Prea Milostiv, Cel ce l -a
învățat pe om ceea ce el nu a știut! (Surat al -’Alaq 96, 1 -5).21
La inceput, sfera de influență a lui Mahomed a fost foarte restransă, cuprinzând doar
membrii propriei familii și câteva rude apropiate, deoarece impactul lor asupra comunității
meccane era limitat și, ca atare, activitatea lui trecea mai mult sau mai puțin neobservată. Însă
când monoteismul propus de el devine mai pronunțat , iar meccanii prevăd ca iminentă
răsturnarea structurilor spirituale tradiționale, Mahomed devine ținta unor persecuții fățise, fiind
silit în cele din urmă să părăsească Mecca, și să se stabileasca în Medina, unde învățătura sa este
acceptată cu mai mult a bunăvoința, iar el este mai respectat.
Datorită faptului că s -a autointitulat “ trimisul lui Dumnezeu “, Mahomed a devenit ținta
atacurilor quraișiți din Meka, prin excluderea sa din trib și anularea drepturilor ce i se cuveneau.
După moartea protector ului său, unchiul său 'Abdul Muttalib, fiul acestuia și Abu Lahab, l -au
scos pe Mahomed în afara drepturilor. În anul 615 Mahomed a fugit în Etiopia împreună cu 70 –
80 de oameni devotați, adepți ai noului monoteism. În două orașe – oaze, Ta´if și Yathrib îș i

18 Idem, p. 71.
19 Pr. Conf. Dr. Alexandru Stan, op. cit., p. 288.
20 J. Flori, op. cit., p. 62.
21 Coranul cel sfânt , traducerea sensurilor și c omentarii realizată de Asociația Studenților Musulmani din România,
Ediția I, Timișoara, Ed . Islam, 1998.

9
predică noua credință. În anul 622, cu prilejul unui pelerinaj la Meka, un grup de 72 de bărbați și
două femei din Yathrib s -au întâlnit în taină cu Mahomed și și -au luat asupra lor misiunea de a -l
apăra. Cei apropiați lui Mahomed au părăsit, în cete, Me ka și s -au retras în Yathrib. Ulterior și
Mahomed s -a retras , însoțit de unchiul său, Abu -Bakr. Această retragere sau exil, din data de 22
septembrie 622, este cunoscută în istorie sub numele de Hejira sau Hijra, și marchează noua eră
islamică. Intrând în Yathrib, Mahomed a lăsat cămila să -și aleagă locul viitorului domiciliu –
vedem astfel o acceptare a sorții de profet și conducător religios și prin participarea regnului
animal. Yathrib s -a numit “Orașul Profetului“, Madinat -an-Nabi sau Medina . A murit î n 8 iunie
632, în Medina, în brațele soției sale favorite, Aișa. A fost înmormântat într -una din camerele
soției sale, Aișa, unde i s -a ridicat un monument devenit loc sfânt, loc de pelerinaj pentru religia
islamică. Mahomed nu și -a numit un succesor. Dupa moartea sa, timp de 30 de ani, comunitatea
islamică a fost condusă de patru meccani: Abu Bakr, Umar, Uthman și Ali, așa numiții „califi
drepți” ( rashidun ). Sub domnia lor, islamul cunoaște o răspândire rapidă, întinzându -se din
Africa de Nord până în Ind ia. Treptat, datorită tensiunilor dintre conducători, comunitatea
islamică s -a scindat, iar mai pe urmă și doctrina lor a căpătat noi forme, noi gândiri, apărând
unele idei sectare, cu interpretări arbitrare, mergând dincolo de sensurile imediate ale
invăț ăturilor propuse de Mahomed în Coran.
Cum a ajuns Mahomed la conștiința misiunii sale de profet al arabilor este greu de spus.
În tradiția islamică se istorisesc o serie de întâmplări, încă din copilăria profetului, care
prevesteau marele rol pe care aces ta avea să -l joace mai târziu. Unii cercetători au susținut drept
cauză firea sa bolnăvicioasă, nervoasă, și chiar unele accese de epilepsie ale sale. Însă toate
aceste supoziții sunt părăsite, dându -se mai multă importanță călătoriilor pe care el le -a făc ut
pentru afacerile comerciale ale soției sale. Se pare că în timpul acestor călătorii, întâlnind multe
persoane de diferite religii, poate dându -și seama că religia sa este inferioară creștinismului pe
care l -a intâlnit în Siria, într -un mod foarte bine o rganizat,datorită și faptului că el era un om
înclinat spre religiozitate, și -a dat seama de misiunea sa.
„Criza sufletească din care Mahomed a ieșit incredințat de misiunea sa profetică s -a
dezlanțuit pe la vârsta de 40 de ani. Acum se manifestă la el o puternică nevoie de singurătate,
de liniște și meditație.Îsi făcu obiceiul să se retragă în fiecare an câte o luna în niște caverne ale
muntelui Hira din apropiere de Mecca și acolo practica o asceza severă. Coranul si tradiția
mahomedană relatează că în a ceastă vreme ar fi avut o serie de viziuni care l -au umplut de
groază și l -au făcut să creadă că a devenit obiectul intervențiilor diavolesti. Într -o astfel de
viziune i -ar fi apărut, pe când dormea, îngerul Gabriel, ținând în mâna un postav brodat, în car e

10
era înfășurată o carte. Îngerul l -ar fi forțat să repete după el următorul text, care formează în
Coran primele cinci versuri din sūra, numită a <<sângelui închegat >>:
Citește! În numele Domnului tău, care a făcut,
A făcut pe om din sânge închegat !
Citește! Căci Domnul tău e prea bun,
El este cel ce (ne -)a învătat (să purtăm) condeiul,
l-a învățat pe om ceea ce n -a știut.
( Sura 96:4 )
Zguduit puternic de această viziune,Mahomed ar fi primit din partea soției sale și a
vărului acesteia, Waraka, încredin țarea că este vorba de o revelație dumnezeiască și că el este
alesul lui Dumnezeu pentru ca, prin el, poporul arab să -și aib ă scriptura sa sfântă ”22.

2.1 Mahomed și războaiele din timpul său
De timpuriu, la Mahomed, se remarcă atitudinea războinică care va fi preluată de cei mai
mulți urma și, conducători. Această atitudine belicoasă este respectată și de urmașii liderului
religios cu o perseverență uimitoare, mai ales că Mahomed a justificat și legitimat atitudinea
războinică prin textele coranice.
În 624 (după alți istorici, 627), Mahomed, cu 300 de musulmani interceptează o caravană
de quraișiți aproape de Medina (Badr sau Bedr), care se întorcea de Damasc; înfruntând 1000 de
oameni. Înante de a -i ataca, Mahomed, a trimis un grup restrâns, format din 8 oameni cu ordine
stricte. Li se ordonase să -i spioneze pe quraișiți la Nakhla, pe drumul dintre Meka și Ta'if și să
afle ce fac aceștia.23
Mahomed le promite credincioșilor -luptători victoria, cu ajutorul îngerilor, paradisul
celor care vor muri și își a tribuie, după o revelație coranică, o cincime din pradă, iar diferența de
pradă luptătorilor, 2, 244: așadar luptați pe calea lui Allah și să știți că Allah este cel Care aude
Totul și Atoateștiutor ; 8, 42: Și să știți că dacă faceți pradă din ceva, a cin cea parte este pentru
Allah, Trimisul său și apropiați, orfani, sărmani și trecătorul de pe drum, dacă voi credeți în
Allah și în ceea ce Noi am pogorât asupra Robului Nostru în ziua deosebirii24: ziua în care s -au
întâlnit cele două tabere . …
Mahomed, p e lângă numeroasele lupte neînsemnate, a mai participat sau a condus la
multe bătălii, importante, împotriva mekanilor sau împotriva evreilor: la 'Uhud (O´hod), în anul

22 Diac . Prof. Emilian Vasilescu , Istoria Religiilor , Ed. Institutului Biblic si de Misiune Ortodoxa, București, 1975,
p156 .
23 F. E. Peters, Mahomed și originile islamului – traducere de Genoveva Bolea, București, Ed . Arc, 2003, p . 205.
24 Ziua bătăliei de la Badr, în care s -a făcut deosebire între musulmani și ceilalți.

11
625; la Dumatul Jandal în anul 627; la Banu Quraydza în anul 627; la Ahzab în 627; la Khaibar
în anul 629; la Mu'tah în anul 630; la Hunain în anul 630; la Tabuk î n anul 631.
Este important de subliniat faptul că Mahomed, ca orice lider, și -a urmărit propriul
interes – sau pe al lui Allah. Mahomed îngemănează ceea ce dorea lumea să facă Iisus; Iisus a
adus pacea, iubirea (chiar dacă numeroși iudei aveau convingerea că Iisus tre buie să aibă un rol
de salvator politic, ori chiar dacă în numele religiei creștine, urmașii religioși ai lui Iisus au
convocat cruciadele), Mahomed, însă, a cucerit lumea, și -a răspândit convingerea religioasă, a
unit sub mâna sa popoare, fiind în același timp și lider religios și lider politic. Acest aspect ne
poate duce la concluzia că prin extensie conducătorii religioși, de după el, până la noi și pe mai
departe, ar trebui să fie și conducători politici, religia fiind încadrată statului, statul
subor donându -se religiei.
În anul 630, la 1 ianuarie, după ce se întâlnise în prealabil cu conducătorul mekan, Abu
Sufyân, cu a cărui fiică nou convertită la islam a luat -o de nevastă, a pregătit o armată de 10.000
de oameni cu care mergea spre Meka. Se in staurează panica în oraș, care renunță la luptă și
primește, din partea lui Mahomed, obligația de a le oferi locuitorilor o viață sigură, dacă se
închid în casele lor. Locuitorii acceptă acest lucru iar Mahomed atinge piatra neagră, face cele
șapte rotiri rituale ale cultului, se face că înapoiază cheile de la Kaaba și distruge idolii. Riturile
de pelerinaj sunt " adoptate, purificate ", degrevate de orice influență idolatră și încorporate
noilor ritualuri. Astfel comercianții triumfă, orașul scapă fără văr sare de sânge, schimbul de
perspectivă religioasă este realizat iar politeismul va fi interzis în mai puțin de un an : Coran 9,
3-5 …în ziua pelerinajului cel mare Allah este dezlegat de politeiști. Dacă vă veți căi, va fi mai
bine pentru voi, …! Și vest ește-le acelora care nu cred pedeapsă durereoasă .
Ca și în cazul caravanei de la Badr, Mahomed, adaugă luptelor o dimensiune religioasă:
conform tradiției, el nu ia parte personal la luptă, dar se roagă îndelung pentru succesul lor – și al
său implicit; apoi reconfortat, el vine să -i încurajeze pe luptători, le prezice victoria, grație
ajuto rului îngerilor și le promite paradisul celor care vor muri ca eroi – martiri, în aceste lupte. În
sprijinul acestei afirmații stă cronica lui Tabari (838 – 923), ce conține prima biografie a
Profetului și adună numeroase povestiri în tradiții – hadith, referitoare la Mahomed, care au fost
recunoscute drept autentice de Tradiție. Au fost revelate mai multe trăsături care arată că
musulmanii cei mai pioși nu erau deloc șocați de comportamentul războinic sau vindicativ al
Profetului, acesta făcea să se urce p ână la ei “doctrina martiriului“, a războinicilor musulmani
morți în lupta împotriva dușmanilor lor.25

25 Jean Flori, op. cit., p. 264.

12
Așadar, Mahomed se dovedește a fi un conducător harismatic, hipnotizator care știe să
convingă mai întâi prin cuvânt pe cei care vor lupta cu arma în mân ă, pe cei care vor duce noua
religie, venită prin îngerul Gabriel, religie cu caracter monoteist, cu tendința de formare a unui
Imperium mundi , ori prin forță pe noii participanți la Împărăție.
În fiecare musulman dăinuie ideea că cel care va lupta pentru cauza comunității
credincioșilor, în jihad, va obține recompensele cerești și că cei care își găsesc moartea în război
sunt martiri ai credinței.26
Mahomed se dovedește un cunoscător al importanței armelor, atunci când vrea să
conducă, când vrea să se răz bune, când vrea să cucerească teritorii sau orașe ori când vrea să
impună o nouă religie, folosind toate componentele necesare unui război: plată – prin pradă,
răsplată divină – prin martiriu, steag, armistițiu, tribut, legi specifice, etc.
Mahomed este în același timp profet, conducător de război și șef de stat sau cel puțin de
comunitate organizată printr -un ansamblu de legi, obiceiuri și tradiții, și condus de el.
Această lipsă de separare înlătură orice obiecție morală în ceea ce privește uciderile în
numele și pentru cauza lui Dumnezeu.
Hotărârile, luate de liderul religios cu privire la modul de folosire al armelor într -o
dispută, au coincis în mod uimitor cu textele din Coran. Ori știm cu toții că textul complet al
Coranului a fost adunat, prelucrat și transmis nouă de cei care la rândul lor au susținut și aplicat
ideologia războiului sfânt – a jihadului. Urmașii lui au înțeles foarte bine acest mod de lucru și
aveau deja creat precedentul. Ușurătătea cu care toți urmașii lui au pus mai presus de ori ce,
cuceririle prin războiul sfânt, numit jihad, se accentuează odată cu disputa dintre moștenitori,
dispută care va duce la o separare în sânul aderenților islamiști, separare ce există și astăzi.
Mahomed, conform relatărilor istoricilor, nu a avut o atit udine constantă în ceea ce
privește participarea la luptă a comunității și viziunea conciliantă. Acest aspect îl vedem conturat
în comportamentul pacifist, predicat mai întâi de profet la Meka, dar pe de altă parte îndemnul
la crimă, la jaf și organizare teroristă, la război sfânt, după Medina.
În timpul luptelor duse de musulmani au fost omorâți, din greșeală, și oameni credincioși
nevinovați. Revelația ne spune că dacă au fost uciși din greșeală credincioși nevinovați atunci,
pentru aceia, să fie plătit prețul sângelui și să fie eliberat un sclav credincios. Dacă, însă, a fost
ucis un om credincios cu scopul de a i se fura bunurile, pe criminal, Allah, îl va pedepsi pentru
totdeauna.27

26 Ibidem , p. 70.
27 Ibidem .

13
Primul omor, în timpul unei operațiuni de acest fel, s -a întâmplat în ianuarie 624; aceasta
a provocat emoție, nu atât că fusese omorât un om, cât din motive juridice și rituale, căci această
moarte intervenea într -adevăr într -o lună sacră a păgânismului ( jahab) , în care, fusese de mult
timp interzisă vărsarea de sânge. O r evelație coranică veni la momentul oportun să -i învețe că
lupta în perioada lunii sacre, era, fără îndoială, gravă, dar mai grave erau păcatele comise de
meccani și riscul de a cădea din nou în idolatrie, ceea ce justifica acțiunea războinică, Coran 2,
214: Războiul în această lună este un păcat grav; dar a te abate de la calea lui Dumnezeu, să nu
crezi deloc în el și în camera de rugăciune sacră, să -i alungi în incinta sa pe cei ce -l cultivă este
și mai grav. Tentația idolatriei este mai rea decât carnajul .

2.2 Urmașii lui Mahomed și Expansiunea Musulmană
Cu puțin înainte de moarte, Mahomed, se pregătea să conducă o expediție la nord de
Hedjaz. În urma decesului liderului religios – politic, urmașii săi au continuat expansiunea
politică, care avea drept scop cucerirea și supunerea creștinilor, evreilor și păgânilor. În noaptea
dinspre 8 – 9 iunie 632, șefii comunității credincioșilor ( umma) au început dezbaterile pentru
transferarea puterii conducătoare către un singur om. A fost ales Abu Bekr (632 – 634), so crul
lui Mahomed, cu titlul de calif ( însemnând " înlocuitor "). Și alți membri ai familiei se simțeau
îndreptățiți să fie aleși – printre care Ali, ginerele său, Abbas, unchiul său, Abu Sofyân, un alt
socru de -al său – ca urmare, aceștia, nu l -au recunos cut pe Abu Bekr. Dorința de conducere duce
la lupte, între triburile arabe, disensiunea riscând să producă mari pierderi atât pe plan material
cât și social, însă Abu Bekr reușește să supună și să unească sub mâna sa triburile arabe
revoltate. Sărăcia Arab iei – în situația în care statul arab era suprapopulat, pământurile aride,
economia lor fiind bazată pe comerț – a dus la conceperea ideii de extindere teritorială.
Lui Abu Bekr i -a urmat Umar (634-644), care a învins pe bizantini în lupta de la
Yarmuk – Siria în 636, în 637 a cucerit Antiohia, în anul 642 a cucerit Egiptul; au urmat
Uthman (644 – 656), Ali (656 – 661, ucis de în 661), Mu´awiya care a reorganizat un nou
imperiu, a întemeiat din astia Omeiazilor (661 – 750), dinastie care a creat cea mai glorioasă
pagină din istoria expansiunii Islamice către Oceanul Atlantic, prin nordul Africii, până în
Spania, cu capitala la Damasc.
Husayn, fiul lui Ali, încearcă să recupereze conducerea imper iului islamic prin lupta de
la Karbala, însă, este ucis el, și membrii familiei sale – devine astfel primul martir –, fapt care a
dus la crearea unei noi grupări religioase, cu centrul în Iran, restructurându -și credința islamică,
cu convingerea de bază în toți imamii și în special în imamul care conduce de facto, credință
ridicată la rangul de stâlp, cu numele de șiiți. Cealaltă tabără, a susținătorilor tradiționaliști sunt

14
sunniții . O a treia grupare, sunt kharijiții, mai puțin importantă, (secesioniștii) , erau convinși că
numai comunitatea are dreptul să -și aleagă conducătorul și să -l demită pentru greșeli grave.
Arabii cuceresc la nord: Palestina, Siria, Persia, Armenia (637 -650); la est Egiptul (640),
Libia (642), Tunisia (670), Kairua (698), Maghrebul unde Oqba, la capătul unei lungi cavalcade,
își mână calul în valurile Atlanticului.28 Prin acest gest simbolic ni se dă de înțeles că islamul a
ajuns la extremele limite occidentale ale lumii locuite. Spania cade, la rândul ei, în anul 711,
Narbonne în an ul 718, Poitiers în anul 732, Cipru, Creta, Sicilia, Sardinia în 827, Baleare și
Corsica în 850.
La sfârșitul dinastiei Omeiade (750) s -a instituit dinastia Abbasizilor, ce a domnit între
anii 750 -1258, mutând capitala, în anul 762, la Bagdad – Iraq. Dinas tiei Abbaside i -a urmat
stăpânirea mamelucilor, de origine turcă, între 1258 -1517. În sec. XII se formează sultanatul de
Delhi. Akbar (1542 -1605) extinde imperiul mogul peste India centrală, integrând Afganistanul și
Belucistanul.
În secolul XX, puterea is lamică otomană a decăzut. S-au format state noi, unele
intitulându -se " arabe ", altele " arabe islamice ", iar altele, numai " islamice. "29
Ca și Mahomed, urmașii săi și -au dezvoltat gândirea de conducere și modul de viață după
modelul Profetului lor. Mărturii stau dezbinările dintre musulmani – pe seama viitorului
conducător, ca urmaș al lui Mahomed, tendința de cotropire, cuceririle numeroase, răspândirea
noii religii până la marginea lumii locuite.
3. Unitatea Statului Islamic și Coranul
3.1 Unitatea Statului Islamic
La Medina, fostul oraș Yathrib, Mahomed a fixat reguli noi cu privire la rugăciune, la
post, la milostenie și reguli cu privire la pelerinaj. În jurul său s -au adunat un număr considerabil
de credincioși cu care pornește numeroase expediți i cu scop prădalnic împotriva triburilor arabe
politeiste sau a evreilor refractari la mesajul său. Mahomed, Profetul, a primit în cadrul
descoperirii divine un prim îndemn care a pus bazele înființării unei comunități, Coran 3,104: Să
se facă din voi o co munitate care să cheme la tot ceea ce este bun, să poruncească ceea ce este
drept și să oprească de la ceea ce este nedrept! Aceștia sunt cei care izbândesc.
Interesantă este nota de subsol a traducerii Coranului, în care explicația acestui verset
este: “ Allah ne -a poruncit să fim comunități de credincioși – și nu comunități bazate pe o
organizare politico statală – care să cheme omenirea la Islam. Aceasta în condițiile existenței

28 Idem , p. 97.
29 Pr. Conf. Dr. Alexandru Stan, op. cit., p. 291.

15
comunității musulmane și a statului musulman. În situațiile când nu va exis ta o comunitate
musulmană pură – idee pe care o aflăm și la Hitler, în al său război de purificare a neamului
german, având alte caracteristici – atunci lupta sfântă este o îndatorire pentru orice musulman,
până la constituirea acelei societăți în care va domni Legea lui Allah. Dacă veți fi astfel, Allah
va face din voi cea mai bună comunitate ce le -a fost dată oamenilor, iar dacă veți refuza să
urmați această cale, veți deveni necredincioși, asemenea "oamenilor cărții" , de dinaintea
voastră. “30
Fiind o religie a Unității, islamul nu a fixat vreodata, în nici un domeniu, o distincție între
religios și profan, savanții islamici înșiși spunând : “Pentru islam, împărăția Cezarului nu a fost
niciodată a Cezarului”31 Acest fapt arătându -ne valabilitatea legislaț iei islamice atât pentru
domeniul religios, cât și vieții lumești/profane/pământești.
Sistemul de credință și bazele civilizației islamice au fost stabilite de Mahomed, prin
Coran, – concretizarea cuvântului lui Dumnezeu -, și tradiție ( hadith ), comportame ntul și spusele
Profetului transformate în legi pentru credincioși într -o religie monoteistă, asemeni iudaismului
și creștinismului. Termenul Islam – supunere devotată , față de Dumnezeu, mai circulă și cu
înțelesul de lume musulmană, lume care împărtășește credința islamică, precum și de civilizație
islamică. Cuvântul musulman – muslim – este participiul activ al verbului slm – cel care se
supune lui Dumnezeu.
3.2 Coranul
Coranul este elementul central al întregii structuri doctrinare islamice. Cuvântul „Coran”
derivă de la termenul arab qara care inseamnă „ a citi ” sau „ a recita ”, așadar, în traducere
literală qur’an înseamnă citire, recitare . „ Utilizarea acestuia cu privire la scripturile musulmane
se ba zeaza pe primul cuvânt din surata 96, care începe astfel: „Vestește sau citește! în numele
Domnului și Îngrijitorului tău…”. Primele cinci versete din ace astă surată sunt considerate de
obicei ca fiind revelația inițială”32.
„ Coranul cuprinde cuvântul lui Allah ( kalam Allah ), așa c um a fost transmis prin
revelație (wahy ). Îndeobște mai este cunoscut și sub denumirea de „Coranul nobil” ( al -Qur’an
al-karim ) sau pur și simplu „Cartea”( al -Kitab ). Conținutul său este împarțit în 114 diviziuni
sau sure ( surah /surate ), iar fiecare s ură este împărțită în versete scurte ( ayah -semn ), inegale ca
număr. Surele sunt prezentate în Coran în ordinea extensiunii lor, începând cu cele mai lungi și

30 Idem , nota 1, p. 280.
31 “The kingdom of Caesar was never given unto Caesar in Islam ”conform Seyyed Hossein Nasr, Ideals and
Realities of Islam , New revised edition, ABC International Group inc, Chicago IL 2000, pagina 18.
32 Patrick Sokhdeo, Ghidul cre știnului în religia islamic ă, Ed. Făclia, Oradea , 2003, p. 30

16
terminând cu cele mai scurte. Excepție de la această regulă face sura I: al -Fatihah ( Sura care
deschide Cartea )33”.
Cu toate că strângerea materialului cuprins în Coran a început încă din timpul vieții lui
Mahomed, lucrarea aceasta a fost terminată doar după moartea sa. Uthman, cel de -al treilea calif,
realizează în anul 650 un text final, care va fi standardizat, devenind astfel textul de bază
acceptat de către aproape toți musulmanii.
Coranul a rămas în tradiția islamului ca adevăr universal, imuabil și autentic, considerat
în întreaga istorie a gândirii islamice ca punct de referința al oricărei stiințe, iar în jurul lui
polarizează toate științele islamice, inclusiv filosofia.

3.3 Mesajul Coranului
Profetul Mahomed cunoștea, direct sau indirect, unele concepții și practici religioase
proprii evreilor și creștinilor. Referitor la creștinism, informațiile sale erau mai degrabă
aproximative. „El vorbește despre Iisus și Maria, dar nu le recunoaște natura divină ( 5:16 -20 ),
pentru că ambii au fost<< creati >> ( 3:59 )”34.
În relatările sale, Mahomed face aluzie, de mai multe ori, la copilăria lui Iisus, la
minunile și Apostolii care Îl ajutau. Nu este de acord cu evreii, dar este de acord cu dochetiștii și
cu gnosticii, Mahomed negând răstignirea și moartea lui Iisus zicând: „Nu l -au ucis, nu l -au
răstignit, li s -au părut numai toate acestea […] Dar Dumnezeu l -a ridicat la el” ( 4:157 -58 )
Mahomed neagă, sau mai bine zis ignoră rolul de Răscumpărator al lui Iisus, mesajul
Noului Testament, tainele și mistica creștină. El evocă triada: Dumnezeu – Iisus – Maria. Între
influențele nestoriene pe care le acceptă, este și accea că moartea aduce sufletul în stare de
deplină inconstiență și că martirii credinței sunt duși în Rai chiar în clipa morții. Dar, cu toate
influențele externe, nici una nu poate explica vocația lui Mahomed, precum nici structura
predicației sale.
„Proclamând iminența Judecății și reamintind că înaintea tronului lui Dumnezeu omul va
fi singur, Mahomed arăta deșertaciunea religioasă a relațiilor tribale.
Prin noul său mesaj, Profetul reintegra indivizii într -o nouă comunitate, de n atură
religioasa, ’umma . Războaiele intertribale au fost transformate în războaie externe, împotriva
păgânilor, în numele lui Allah, și pentru victoria deplină a monoteismului. Revelându -le
Coranul, el le -a propus concetaățenilor lui o treaptă comparabila cu aceea a celorlalte două

33 Remus Rus, op cit, p.16
34 Mircea Eliade , Istoria credin țelor și ideilor religioase , Ed. Științifică, Bucure ști, 1999, p. 521

17
neamuri „ale Cărții”; a înnobilat araba ca limbă liturgică și teologală, propunănd -o ca limbă a
unei culturi ecumenice”35.
Din punct de vedere al morfologiei religioase, mesajul lui Mahomed, așa cum a fost
formulat în Coran, repr ezintă expresia cea mai pură a monoteismului absolut. El spune că Allah
este Dumnezeu, singurul Dumnezeu; el este cu desăvârșire liber, omniscient și atotputernic; el
este Creatorul cerului și al pământului și a tot ceea ce există, el „adaugă genezei ceea ce dorește”
( 35:1 ). Grație unei creații continue, nopțile urmează zilelor, ploaia cade din cer, corabia
„plutește pe mare” (2:164 ). Însă nu doar ritmurile cosmice le cârmuieste Allah, ci și faptele
oamenilor. Însă toate operele sale sunt acte libere, î n ultimă instanță arbitrare, pentru că depind
numai de hotărărea sa, deoarece Allah este liber să se contrazică.
„Omul este slab nu ca urmare a păcatului originar,ci pentru că este doar o făptură; el se
gasește ascuns într -o lume resacralizată prin revelaț ia acordată de Dumnezeu ultimului său
Profet.
Orice act – fiziologic, psihic, social, juridic, istoric, prin simplul fapt că e săvârșit prin
grația lui Dumnezeu, se află sub jurisdicția lui. Nimic nu este liber în lume,în afara lui
Dumnezeu. Dar Allah este atotmilostiv și Profetul lui a revelat o religie mult mai simplă decât
cele două monoteisme precedente. Islamul nu constituie o biserică și el nu are un sacerdoțiu.
Cultul poate fi săvârșit de oricine; nu este nici măcar necesar să fie practicat într -un sanctuar.
Viața religioasă e reglementată de instituții care sunt în același timp norme juridice, în special
cei cinci << Stâlpi ai Credinței >>. Cel mai important << Stâlp >> este salāt ,cultul rugăciunii
canonice, comportând cele cinci prosternări zilnice; al doilea este zakat sau pomana legiuită; al
treilea sawn , desemnează postul din zori până în amurg, din luna Ramadan; al patrulea este
pelerinajul ( hağğ ) și al cincilea cuprinde << p rofesiunea de credința >> ( sǎhādat ) , adică
repetarea formulei : << Nu există alt Dumnezeu în afara lui Allah și Mahomed este trimisul său
>>”36.
Drept consecintă a failibilității omului, Coranul nu încurajează asceza sau monahismul.
„O, fii ai lui Adam! P uteți să purtați podoabe în toate locurile de rugăciune. Mâncați și beți, dar
nu faceți excese!” ( 7:31 ).
Coranul se adresează tuturor oamenilor, nu sfinților, nici celor desăvârsiți. În legătură cu
numărul soțiilor legitime,Mahomed îl limitează la patru, fără să precizeze numărul concubinelor
și al sclavelor. Deosebirile sociale sunt acceptate, dar toți credincioșii sunt egali în ’umma.
Sclavajul nu e desființat, totuși, condiția sclavilor era mai bună decât în Imperiul Roman.

35 Idem.
36 Ibidem , p. 52.

18
Politica lui Mahomed este in spirată, direct sau indirect, de Allah. Istoria universală e
manifestarea neântreruptă a lui Dumnezeu; chiar și izbânzile credincioșilor sunt cu voia lui
Dumnezeu. Războiul total este permanent și, deci, indispensabil, ca toată lumea să se
convertească la monoteism. În orice caz, războiul este preferat apostaziei sau anarhiei.
„Aparent, pelerinajul și ritualurile împlinite la K
a‛ba – considerată << Casa lui Allah
>> – par să contrazică monoteismul absolut predicat de Mahomed. Dar, Profetul a vrut să
reinte greze islamul în tradiția avraamică. Alături de alte simboluri și scenarii prezentate în Coran
– Cartea Sfântă, ascensiunea cerească a lui Mahomed, rolul arhanghelului Gabriel, etc – ,
pelerinajul va fi mereu reinterpretat și revalorizat de teologia și mis tica ulterioară. Trebuie, de
asemenea, să ținem seama de tradiția orală din hadith ( „zisele” Profetului) care, va legitima și
ea, numeroase interpretări și speculații. Allah va păstra întotdeauna poziția de Dumnezeu unic și
absolut și Mahomed va fi Profet ul, prin excelentă. Dar, la fel ca și iudaismul și crestinismul,
islamul va sfârsi prin a accepta un anumit număr de intermediari și intercesori”37.
Coranul abordează subiecte cum ar fi:
a) Căderea
b) Diavolul
c) Iadul – este un loc de chinuri groaznice pen tru păcătoși
d) Raiul sau paradisul – denumirea folosită cel mai frecvent pentru paradis, locuința celor
binecuvântătoare, este janna ( grădină ). Coranul descrie paradisul în primul rând ca fiind un loc
al desfătărilor senzuale, plin de femei frumoase, de canapele acoperite cu brocarturi superbe, de
pahare pline și fructe zemoase.
e) Învierea și Judecata – eshatologia reprezintă o parte foarte importantă a învățăturii Coranului,
mai ales în primele capitole, care reflectă mesajul inițial propovăduit de Mah omed la Mecca.
f) Iertarea – Coranul vorbește foarte puțin despre iertare în comparație cu alte subiecte pe care le
abordează pe larg. Din ceea ce spune, reiese foarte clar că iertarea este considerată a fi un act
arbitrar al lui Allah, care nu presupune nici un fel de răscumparare sau împăcare. Între puținele
versete care tratează acest subiect sunt și următoarele:
„Pentru cei care îl resping pe Allah
Există o Pedeapsă îngrozitoare: dar
Pentru cei care cred
Și fac fapte curate,
Există Iertare și
O răsplată extraordinară” ( C 35:7 )

37 Ibidem , p. 521 -522.

19
„Allah nu iartă
Când alții egali îi sunt atribuiți
Lui; însă El iartă
Orice altceva, după cum
Voiește” ( C 4:48 )
„Lăsând la o parte păcatul de neiertat shirk , păcatele se împart în mari și mici. Păcatele
mari (kabira ) incudeau inițial crima, adulterul, neascultarea, camăta, neglijarea rugăciunilor de
vineri sau a postului din timpul Ramadanului, uitarea învățăturii Coranului după citirea acestuia,
jurămintele false sau cele făcute pe un alt nume decât numele lui Allah, practicarea vrăjitoriei,
jocurile de noroc, dansul, și rasul bărbii. Unele dintre aceste lucruri nu mai sunt considerate în
ziua de azi păcate mari. Păcatele mici ( saghira ) includ fapte ca minciuna, înșelătoria, mânia,
pofta și multe altele”38.
g) Pred estinarea – mai multe tradiții afirmă că omul nu poate fi socotit răspunzător pentru faptele
sale. Învățătura despre predestinare este strâns legată de învățătura despre iertare, aceasta
regăsindu -se în versete ca urmatorul:
„Căci Allah îngăduie să rătăcea scă
Cine voiește El, și călăuzește
Pe cine voiește El” ( C 35:8 )
h) Rugăciunea
i) Libertatea închinării
j) Islamul apreciat ca singura religie acceptată de Dumnezeu.

38 Patrick Sookdeo, op. cit ., p. 53.

20
Capitolul II
Începuturile dialogul ui interreligios modern

În zilele noastre, felul în care sunt privite celelalte religii s -a schimbat esențial, realitățile
religioase, politice, economice și sociale fiind cu totul altele decât cele din perioada de început.
“Chestiunea înțelegerii altor religii din punct de vedere creștin prezintă nu numai un interes
teologic ci are și multiple consecințe practice în ceea ce privește atitudinea creștină față de
câutările spirituale ale vremurilor noastre și <<în general, în ceea ce privește mersul
umanității>>”39
Dialogul a fost, este și va fi mereu parte integrantă a tradiției ortodoxe, creștinii
accentuând, în cadrul discuțiilor cu cei de alte credințe și ideologii, calitatea omului de “chip” ce
tinde spre “ asemănarea ” cu Dumnezeu, fiind creat și trăind pe pământ ca persoană unică și
liberă. “ Adevăratul dialog are loc în profunzimea personală ultimă a partenerilor și ca atare,
devine un fenomen uman. El aparține persoanei umane care se deschide pentru a fi înțeleasă și
dă mărturie pentru a face pe alții să înțelea gă. Numai așa poate să apară o viață genuină în care
adevărul divin să stimuleze neliniștea după împlinire și desăvârșire. Astfel, dialogul devine o
necesitate imediată, o necesitate esențială pentru transmiterea conținutului credinței și adevărul
pur rel igios căci <<calea pe care vine credința în om este un alt om >>”40
Reprezentanții Bisericilor ortodoxe s -au implicat activ în promovarea și susținerea
dialogului interreligios prin participarea la intâlnirile ce au avut ca temă relațiile cu cei de alte
reiligii. În acest context, Bisericile ortodoxe vin cu o întreagă tradiție ce se întinde până în
primele secole, relațiile cu evreii și musulmanii facând parte integrantă din istoria creștinismului
ortodox. Ortodoxia, și tradiția sa bimilenară în care se găse sc interpretări diverse ale altor religii,
pun în fața lumii moderne o abordare ce ține cont de relația personală cu cei de alte reiligii,
istoria lor fiind edificatoare pentru felul în care au fost percepuți creștinii și, la rândul lor, aceștia
i-au înțel es pe cei în mijlocul cărora propovăduiau Evanghelia Domnului nostru Iisus Hristos.
“Poate să fie poziția ortodoxă critică față de oamenii care trăiesc în climatul altor religii și
confesiuni, atitudinea este întotdeauna una de respect și dragoste, potrivi t exemplului lui Hristos.
Pentru că omul continuă să poarte în el <<chipul>> lui Dumnezeu și posibilitatea

39 Anastasios Yannoulatos, Ortodoxia și problemele lumii contemporane, Traducere de Drd. Gabriel Mândrilă, Pr.
Prof. dr. Constantin Coman, Ed. Bizantină, București, 2003, p. 155.
40 Petru I. David, Ecumenismul, un factor de stabilitate în lumea de astăzi , Ed. Gnosis, București, 1998, p. 437.

21
<<asemănării >> în virtutea componentelor interioare ale existenței sale – voință liberă, o minte
capabilă de a raționa, dispoziția și posibilitatea d e a iubi ”.41
Dialogul este esență a vieții creștine, totuși este contestat, neglijat și adesea neînțeles sau,
de multe ori, uitat, având un trecut la fel de vechi ca și credința noastră. Creștinii au fost mărturii
prin traiul lor în sânul neamurilor42, dial ogând cu cei de alte credinței datorită comuniunii cu
aceștia. “ Dialogul aparține tradiției Bisericii și a servit ca un factor motivant pentru dezvoltarea
teologiei creștine. Cea mai mare parte a teologiei patristice este rod al dialogului direct sau
indir ect cu vechea lume elenistică, cu curentele ei reiligioase, ca și, în mod clar, cu sistemele
filosofice, care, uneori, se aflau în opoziție, alteori în sinteză unele față de altele ”.43
Dialogul deschide posibilitatea unității noastre în aceleași preocupăr i și aspirații. Fiecare
îl întâlnește și îl solicită pe celălalt, aducând mărturie în legătură cu ultimele sale preocupări ce
capătă expresie în cuvânt și faptă. În calitate de creștini, noi credem că Hristos Însuși este
prezent cumva și comunică cu noi pr in acest dialog, revelându -Se acelora care nu L -au cunoscut
și oferind sens și argumente cunoașterii limitate a celor ce deja Îl cunosc ”.44
Istoria totuși a fost martoră a multor divergențe în care creștinii de alte mărturisiri sau
chiar ale aceleiași tra diții au înțeles natura și necesitatea dialogului interreligios. De -a lungul
timpului s -a observat că principalele pericole ce apar în legătură cu dialogul interreligios au fost
relativismul și sincretismul . 45 În zilele noastre se pune atât de mult accent ul pe respectarea
libertății religioase, încât mulți oameni nu mai știu exact în ce cred și în cele din urmă, dacă este
important să crezi în ceva sau cineva, deși simt nevoia să -și apere cu înverșunare “libertatea
religioasă” pe care oricum nu știu de und e o au și la ce le folosește.
Pluralismul religios nu trebuie înțeles ca fiind ceva greșit ce trebuie să fie abandonat ci
reprezintă “o situație realmente deschisă, în care oamenii sunt dispuși să accepte nu numai
dreptul de a -și păstra convingerile propr ii, dar, de asemenea, și dreptul de a vorbi despre ele
celorlalți într -un climat de pace și înțelegere, de încredere și responsabilitate reciprocă.
Importantă este recunoașterea unor asemenea posibilități care vor deveni firești în momentul în
care suspici unile vor fi eliminate ”.46
Pe de altă parte, sincretismul religios, specific unor curente mai vechi sau mai noi, este
un fenomen strâns legat de mișcările milenariste și de apariția unor așa -ziși profeți ce transmit

41 Anastasie Yannoulatos, Misiune pe urmele lui Hristos. Studii teologice și omilii, Traducere din greacă de Diac.
Dr. Ștefan L. Toma, Ed. Andreia na, Sibiu, 2013, p. 225.
42 Popoare păgâne.
43 Anastasie Yannoulatos, Misiune pe urmele lui Hristos. Studii teologice și omilii, p. 225.
44 Pr. Nicolae Achimescu, Religii în dialog, Ed. Trinitas, Iași, 2006, pp. 26 -27.
45 S.J. Samartha, Courage for Dialogue, Ecumenical issues in interreligious relationship, WCC, Geneva, 1981, pp.
23-24.
46 Pr. Nicolae Achimescu, op. cit. p. 33.

22
mesaje divine, fiind dependent, în același timp, de transformări importante de natură socială,
economică, politică și, nu în ultimul rând, religioasă.
În istoria religiilor, sincretismul religios se poate observa în Egiptul antic, în Grecia
antică, în pe rioada elenistică, acolo unde a și atins apogeul, în Rona antică, în neoplatonism și
gnosticism, pentru ca în perioada modernă și contemporană urmele sale să se găsească în
Japonia, Brazilia, Africa și în mișcarea New Age.
De-a lungul timpului, dialogul i nterreligios nu s -a bucurat ereu de păreri pozitive din
partea partenerilor, unii dintre ei definindu -l ca un sincretism modern la scară mondială și ca o
denaturare a ceea ce trebuie să reprezinte misiunea creștină.
Dialogul nu înseamnă relativism sau si ncretism religios și nici o slăbire a credinței
creștine din partea celor ce se angajează în mod sincer în realizarea și promovarea lui. “Pentru a
fi autentic și roditor, dialogul necesită o cunoaștere creștină reală, consecvență, metanoia – adică
neînceta ta retrăire a credinței noastre din interiorul smereniei și al iubirii adevărate. Exact
această <<iubire desăvârșită alungă frica >>” (I Ioan 4, 18), orice fel de frică, și ne umple de
speranță. Puterea adevărului lui Dumnezeu adduce imprevizibile ieșiri di n impasuri. Datoria
noastră este să împărțim cu ceilalți oameni certitudinile și cele mai profunde trăiri pe care
Dumnezeu ni le -a dăruit. Fără emfază, simplu, pașnic, cu recunoștință și în cunoaștere, cu
respect față de personalitatea și libertatea interl ocutorilor noștri”.47

1. Parlamentul Mondial al Religiilor
Către sfărșitul sec. al XIX -lea și începutul celui urmator, creștinii de pretutindeni au
început să discute tot mai des despre raportul ce trebyue să existe între ei și oamenii altor religii,
ținând cont de schimbările majore ce se produseseră în teritoriile din întreaga lume. Astfel,
temele abordate au mers mai ales în direcția în care se simțea necesitatea stabilirii și definirii
raportului ce trebuie să existe între misiune, esența creștinismului, și dialogul cu “lumea
necre ștină, așa cum erau numiți oamenii ce aparțineau altor religii.
Acestea fiind împrejurările, în aceste momente s -a organizat întâlnirea cunoscută cu
numele de Parlamentul Mondial al Religiilor, desfășurat la Chicago, anul 1893, luna septembrie.
Parlamentul Mondial al Religiilor s -a întrunit într -o perioadă în care liderii religioși din întreaga
lume considerau, trecând peste multe probleme din trecut, că este mai important să se
întâlnească pentru a discuta despre ceea ce -i aprop ie decât despre ceea ce îi separă din punct de

47 Anastasios Yannoulatos, Ortodoxia și problemele lumii contemporane , p. 151.

23
vedere spiritual.48 Această întâlnire a repreentat începutul dialogului interreligious la nivel
Mondial, așa cum va fi cunoscut dialogul din acel moment și până în zilele noastre.
La această întâlnire au part icipat mai mulți lideri religioși din întreaga lume: din partea
Bisericii ortodoxe Grece ști, a participat un arhiepiscop, un cercetător chinez ca reprezentant al
confucianismului, un lider al hindușilor, unul al șintoiștilor, un budist din Ceylon, evrei și
creștini romano -catolici și protestanți din America. Toate fiind spuse, totuși au aparut o serie de
probleme ,deoarece islamul nu a fost reprezentat suficient , mulți protestanți au fost de parere că
această lucrare periclita natura și scopul misiunii cr eștine, iar între romano -catolici s -au iscat
diverse conflicte. Reprezentanții religiilor asiatice credeau că proiectul promova colonialismul.
Însă, Parlamentul Mondial al Religiilor a dat roade foarte remarcate pentru secolul XX, în
special promovând și s usținând dialogul interreligios.49
Pentru prima dată fețe ale tradițiilor religioase ale Asiei au fost invitate. Swami Vivekananda
(1863 -1902), ucenic al lui Ramakridhna Paramahamsa (1836 -1886), a stârnit interesul lumii
întregi prezente, prin discursul referitor la toleranța religioasă și felul în care spiritualitatea este
esență a omului, precum învață filosofia hindusă a Școlii Vedanta.
Concepte similare privind valorile religioase ale fiecărei religii, ca fragmente ale realității
absolute, erau sprijinite de delegați ai Societății teo sofice (fondată în anul 1875) și de mișcarea
Bāhā ’i.
Fiind o exercitare a demnității creștine, Parlamentul Mondial al Religiilor s -a continuat
cu același optimism creștin și la Edinburgh 1910, conform autorilor Stephen B. Bevans și Roger
P. Schoerder .50 Peste natura și scopul urmărit, Parlamentul a fost și este văzut ca o adevărată
întâlnire ecumenică având un caracter interreligios.
La anul 1993, cu ocazia împlinirii a 100 de ani de la prima întâlnire a Parlamentului
Mondial al Religiilor, a fost orga nizată o nouă întrunire la Chicago, unde au participat lideri
religioși și credincioși ai lumii întregi, cu scopul analizării efectelor ce le -a avut întrevederea ce
avusese loc aproape un secol în urmă. Mai mult, întâlnirea chema la găsirea de soluții pe ntru
starea actuală a lumii, și anume, criza ecologică. “Toward a Global Ethic ” documentul official al
acestei întâlniri, lansa un strigăt, o chemare a liderilor spirituali mondiali, cu scopul de a
promova, de a trezi în conștiința umană: “pacea, nonviole nța și conștientizarea crizei
ecologice ”.51 Totuși Parlamentul din anul 1993 nu a fost decât “o voce și o experiență

48 Eric J. Sharpe, “Dialogue of Reli gions ”, în: Encyclopedia of Religion , Second edition, Lindsay JONES (Editor in
chief), Volume 4, Macmillan Reference USA, Thomson Gale, New York, 2005, p. 2342.
49 Robert S. Ellwood, “World ’s Parliament of Religions ”, în Encyclopedia of Religion, Volume 14, p. 9804.
50 Stephen B. Bevans , Roger P. Schoerder, Constants in Context. A theology of Mission for Today, Orbis Books,
Maryknoll, New York, 2005, p. 220.
51 Robert S. Ellwood, op. cit. p. 9805.

24
interreligioasă printre multe altele în secolul XX” neputând reuși să facă ceea ce primul
Parlament a reușit, inaugurarea unei “ere în inter acțiunea spirituală mondială ”.52
La Cape Town a urmat a fi organizat cel de -al Treilea Parlament al Religiilor, în anul
1999, întrevedere la care au mai mult de 7000 de invitați a 80 de țări. Cu această ocazie au fost
pune în discuție probleme ca: identit atea religioasă într -o lume pluriculturală și rolul religiilor în
rezolvarea problemelor lumii moderne.
O altă întâlnire a Parlamentului a avut loc în 2004 la Barcelona, unde au participat peste
9000 de invitați.53 Probleme puse în discuție au fost: atenu area violenței religioase, problema
refugiaților, accesul în siguranță la sursele de apă protejate și problema anumitor state îndatorate
din punct de vedere extern.
În anul 2009, la Melbourne, prin participarea a 6500 de persoane54, a fost organizat cel
de-al V-lea Parlament Mondial al Religiilor, unde s -a discutat despre locul pe care populațiile
aborigine îl ocupa între reprezentanții diferitelor religii ale globului, cu scopul înțelegerii tuturor
oamenilor, fără a se ține cont de apartenența religioasă .
Cea de -a VI -a întâlnire a Parlamentului Mondial al Religiilor a avut loc în anul 2015,
întâlnire la care au participat peste 10000 de persoane, “P este 800 de programe și opt sesiuni
plenare importante s -au confruntat în mod deschis cu provocările sistem ice și umane provocate
de timpul nostru. Oamenii credinței au ales să se ridice împreună în fața unor consecințe
intensificatoare ale schimbărilor climatice, bigotismului și urii, violenței extinse, războaielor
prevenite, abuzurilor de drepturi ale omului și inegalității veniturilor necontrolate ”.55 Șase au
fost declarațiile acestei întâlniri: Schimbarea Climatului (încălzirea globală) , discurs despre ură,
război și violentă , inegalitatea veniturilor, drepturile umane și demnitatea femeilor, importanța
implicării tinerilor în societate și oferirea posibilității lor de a conduce, de a fi sprijiniți si de a
decide împreună cu ei și nu în locul lor, de a oferi oportunitatea unei vieți mai bune pentru tineri,
și nu în ultimul rând, recunoașterea și respectarea drepturilor popoarelor indigene de a exista.
Următoarea și cea de -a VII -a întâlnire a Parlamentului Mondial al Religiilor va avea loc
în decursul anului acesta, în perioada 01 -07 noiembrie, la Toronto (Canada). Se spune ca vor
participa peste 10000 de p ersoane, întâlnirea urmant a susține peste 500 de programe, workshop –
uri, dialoguri, alături de muzică , dans, artă și expoziții fotografice, și alte evenimente legate de
acestea , prezentate de comunitățile religioase și instituțiile culturale ale acestei lumi.56

52 Ibidem.
53 https://parliamentofreligions.org/parliament/2004 -barcelona/barcelona -2004 , accesat la data de 14/4/2018, ora
9:20 pm.
54 https://parliamentofreligions.org/parliament/2009 -melbourne/melbourne -2009 , 14/4/2018, ora 9:40 pm.
55 https://parliamentofreligions.org/parliament/2015 -salt-lake/sa lt-lake-2015 , 14/4/2018, ora 9:50 pm.
56 https://www.parliamentofreligions.org/parliament/2018 -toronto/toronto -2018 , 14/4/2018, ora 10:15 pm.

25
2. Religiile lumii la Prima Conferință misionară de la Edinburgh 1910
Conferin ța de la Edinburgh din anul 1910 a fost organizată într -un context în care
creștinii încercau să propovăduiască Evanghelia necreștinilor. Întrebarea esențială în jurul căreia
Comisiile se roteau a fost legată atât de comportamentul creștinilor cu necreștinii, cât și de
modul în care ar trebui văzuți necreștinii. Acest fapt ne arata că scopul acestei conferințe era
evanghelizarea.
La această adunare au participat aproxim ativ 1200 de reprezentanți din întreaga lume, în
decursul a 10 zile și “este adesea considerată ca locul de naștere al mișcării ecumenice
moderne ”.57 Parlamentul Mondial al Religiilor din 1893 și Congresul misionar de la New York
din 1900 au avut o mare im portanță în crearea contextului desfășurării Conferinței de la
Edinburgh, din Scoția. La Conferință, nefiind invitate să participe Biserica ortodoxă și cea
catolică nu au avut, dar totuși este important de menționat faptul că la această Conferință, cu
toate că biserica ortodoxă nu a participat, desfășurându -se un fructuos dialog între creștinism și
islam, s -au pus bazele dialogului interreligios modern dintre cele doua religii. Au fost abordate
opt teme:
1. Împlinirea (propovăduirea) Evangheliei în toată lume a necreștină, avându -l ca președinte pe
John R. Mott. (Carrying the Gospel to all the non -Christian World).
2. Biserica în domeniul misiunii, avându -l ca președinte pe Rev. J.C. Gibron (The Church in
the Mission Field ).
3. Educația în relație cu încreștinarea vi eții nationale, președinte fiind Rev. Episcop de
Birmingham (Education in Relation to the Christianization of National Life).
4. Mesajul misionar în relație cu religiile necreștine (The Missionary Message in Relation to
Non-Christian Religions), președinte fi ind Rev. Profesor D.S. Cairns.
5. Pregătirea misionarilor, prezidată de W. Douglas Mackenyie. (The preparation of
missionaries).
6. Baza misiunilor (The Home Base of Missions), prezidata de Rev. James L. Berton.
7. Misiuni și guverne (Missions and Governments), conduse de către Lordul Balfour de
Burbigh.
8. Cooperarea și promovarea unității (Co -operation and the Promotion of Unity), unde a fost
președinte Sir A.H.L. Fraser.

57 Israel Selvanayagam, “Interfaith Dialogue ”, în: A History of the Ecumenical Movement, Volume 3, 1968 -2000,
Edited by John Briggs, Mercy Amba Oduyoye and George Tsetsis, World Council of Churches, Geneva, 2004, p.
150.

26
2.1 Comisia a IV -a și religia islamică
“The Missionary Message in Relation to Non -Christian Religions”, condusă de D.S.
Cairns (1862 -1946), fost profesor al teologiei sistemetice, de la Christ’ s College din Aberdeen.
Scopul comisiei, după cum a mai fost spus, a fost studierea problemelor implicate în
reprezentarea creștinismului pentru oamenii l umii necreștine.58 In plus, au mai fost puse în
discuție probleme legate de religia și situația politică, de multele schimbări ce se produseseră în
lume la acea vreme: Situația islamului în Albania și Imperiul Otoman, naționalismul Oriental,
ș.a.
2.1.1 Islamul
Raportul acestei comisii ajunge la concluzia că “islamul nu este ca celelalte religii de
care ne -am ocupat,deoarece a aparut mai târziu decât creștinismul și Mahomed, cu onoare, cere
să ocupe un loc mai înalt decât Hristos. Deoarece această religie a împru mutat nu puțin de la
iudaism și creștinism, nu poate fi privită ca o totală formă coruptă de la una sau de la cealaltă. În
teritoriile Orientului Apropiat, ea este parte suprapusă și parte redusă la a supune bisericile
creștine ”59.
Precum creștinismul și b udismul, islamul se proclamă religia universal. Raportul
amintește de suniți și șiiți, de profeți și de Coran, de mistici și de relația cu alte religii. Printre
valorile islamului sunt amintite: În primul și primul rand, credința în Dumnezeu (Allah),
rugăc iunea și pelerinajul la Mecca, virtuți, misticismul(sufismul în Persia și Egipt), devoțiunea
față de Husein și memoria puternică a suferințelor și greșelilor suferite, concepția despre salvare,
ritualurile. Există totuși și diferențe substanțiale între cre știnism și religia musulmanilorȘ Codul
moral al islamului (poligamie, ușurința divorțului,), educația sau puterea politică.60 Aceste date
ne arată faptul c ă între creștinism și islam există piedici, atât morale cât și sociale și intelectuale,
fiind dificilă Evanghelizarea acestora. Diferențele fiind în primul și primul rand faptul că
credința în Dumnezeu, în perspectiva musulmana, pierde sub aspectul moral, exemplul moral al
lui Mahomed ,ce nu poate fi model sfințitor, fatalismul, ruptura dintre moralitate ș i religie,
supremația Coranului, indivizibilitatea lui Dumnezeu (pentru musulmani Dumnezeu nu poate fi
vazut ca Sfânta Treime, pentru ei această doctrină reprezentând un triteism).61 În plus, „islamul

58 Conform, Report of Commission IV. The Missionary Message in Relation to Non -Christian Religions, with
Supplement: Presentation and Discussion of the Report in the Conference on 18th June 1910, Published for the
World Missionary Conference by Oliphant, Anderson&Ferrier, Edinburgh and London, and the Fleming H. R evell
Company, New York, Chicago and Toronto, 1910,p. 1.
59 Ibidem , p. 124.
60 Pr. Conf. Univ. dr. Adrian Boldișor, Importanța și actualitatea dialogului interreligios pentru lumea
contemporană: istorie, perspective, soluții, Editura Mitropolia Olteniei, Cra iova, 2015, p.41.
61 Idem.

27
nu recunoaște Înnomeniream jerfta și moartea pe cruce a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, fapt
ce pune în dificultate o propovăduire a evangheliei, aceasta trebuind totodată a fi apărată ”62
Punctele comune, ce pot crea pun ți de legătură între islam și creștinism sunt: poziția
înaltă ce o ocupă Iisus Hristos î n islam, acceptarea profeților din Vechiul Testament, lupta cu
păcatul, milostenia, concepția despre Dumnezeu. Știind că între creștinism și islam există
diferențe, dar și puncte comune, trebuie să se țină cont că “peste tot Hristos se dovedește a fi
Salvator al omului din păcat.”63 Învățătura creștină, atât timp cât arată gravitatea păcatului,
sensul rău al acestuia și căutarea prieteniei cu Dumnezeu, poate descoperi sufletului musulman
setea și nevoia de Hristos, și astfel, misionarii pot pregăti oamenii pentru a recunoaște marea
slavă a Mântuitorului.

3. Dialogul Interreligios și Consiliului Mondial al Bisericilor
Cu toate că dorința ca toate confesiunile creștine să se întâlnească pentru discutarea
problemelor ce le desp ărțea e ra mare, dar și pentru punctele comune ce le apropie, a fost simțită
de la începutul secolului XX, totuși cele două Războaie Mondiale au sabtotat aceste încercări.
Astfel că abia în anul 1948, după sfârșitul celui de -al Doilea Război Mondial, Consiliul Mondial
al Bisericilor a luat naștere, la Amsterdam, “ca rezultat al întâlnirii a două curente ecumenice:
Viață și Muncă (Life and Work ) și Credință și Constituție (Faith and Order )”64. Primul luând
naștere în 1925, la Stockholm (Suedia), sub inițiativa lui Nathan Söd erblom, cu scopul
îmbunătățirii legăturii dintre creștinism și societate, deci colaborarea pe teren practic.65 Cel de -al
doilea curent constituindu -se doi ani mai târziu, în urma Conferinței de la Laussane, fiind
condusă de William Temple (membru al Biseric ii Anglicane, 1881 -1944), cu scopul apropierii și
unirii Bisericilor din punct de vedere dogmatic. „Primele încercări de a crea un organism din
care să facă parte toate Bisericile au început prin întâlnirile de la Londra (1937) și Utrecht
(1938), dar s -au integrat în Consiliul: Mișcarea Misionară (Missionary Movement, fondată în
anul 1921 de J. H. Oldham, parte a Consiliului din anul 1961) și Consiliul Mondial , pentru
educație creștină ( World Council of Christian Education , creat în anul 1947, parte a CMB
începând cu anul 1971)”.66

62 Report of Commission IV , p. 138.
63 Ibidem, p. 155.
64 Pr. Conf. Univ. Dr. Adrian Boldișor, op. cit. p. 47.
65 Nathan Söderblom, “Sermon at the Closing Service ”, în: The Ecumenical Movement. An Anthology of Key Texts
and Voices, editată de Michael Kinnamon și Brian E. Cope, WCC Piublications, Geneva, 1997, p. 15 -17.
66 Pr. Conf. Univ. Dr. Adrian Boldișor, op. cit. p. 48.

28
De la î nființarea CMB și până în prezent s -au organizat zece Adunări Generale (General
Assemblies ):
1. În 1948, la Amsterdam (Olanda) – Dezordinea omului și planul lui Dumnezeu (Man’s
disorder and God ’s Design );
2. În 1954, la Evanston (Statele Unite ale Americii) – Hristos – Speranța lumii (Christ –
The Hope of the World );
3. În 1961, la New Delhi (India) – Iisus Hristos – Lumina lumii (Jesus Christ – the Light
of the World );
4. În 1968, la Uppsala (Suedia) – “Iată, Eu fac toate lucrurile noi ” (“Behold, I Make all
Things New ”);
5. În 1975, la Nairobi (Kenya) – Iisus Hristos eliberează și unește (Jesus Christ Frees
and Unites );
6. În 1983, la Vancouver (Canada) – Iisus Hristos – Viața lumii (Jesus Christ – the Life
of the World );
7. În 1991, la Canberra (Australia) – Vino,Duhule Sfânt – reînnoiește întreaga creație
(Come, Holy Spirit – Renew the Whole Creation );
8. În 1998, la Harrare (Zimbabwe) – Întoarcerea la Dumnezeu – bucurie în speranță
(Turn to God – Rejoice in Hope );
9. În 2006, la Porto Alegre (Brazilia) – Doamne, prin harul Tău, transformă lumea
(God, in Your Grace, Transform the World );
10. În 2013, la Busan (Coreea de Sud) – Dumnezeul vieții condu -ne la dreptate și pace
(God of Life, Lead Us to Justice and Peace );
Cu toate că dialogu l interreligios nu a fost tema fundamentală a Adunărilor generale
CMB, totuși a ridicat întrebări în cadrul întâlnirilor, dar, din păcate, această încercare nu a dat
roade, problemele apărând încă de la “a III-a Adunare generală de la New Delhi (1961), s-au
înmulțit la a V -a Adunare generală de la Nairobi (1991) și s -au accentuat în anii următori,
conducând la poziții total opuse în ceea ce privește rolul și importanța Consiliului Mondial al
Bisericilor. Acest lucru a dus la adevărate rupturi între Biser icile Membre ”.67
Baza dialogului interreligios este răspunsul ce se cere a fi dat întrebării ce trebuie să
frământe lumea zilelor noastre mai mult decât în trecut: Întro lume în care înțelegerea între
oameni trebuie să primeze, cum trebuie să relaționeze cr eștinii cu cei de alte credințe? Prima
Conferință Misionară Mondială de la Edinburh din 1910, a dat startul răspunsurilor la această
întrebare, receptivitate de care, din nefericire, Consiliul Mondial al Bisericilor nu a dat dovadă.

67 Ibidem, p. 49 -50.

29
Capitolul III
Dialogulu i Interreligios , perspective ale ortodox iei și islam ului

1. Poziția Bisericii Ortodoxe față de dialogul interreligios
1.1 Sfânta Scriptură – baza dialogului interreligios
Preasfințitul Anastasios Yannoulatos punea abordarea ortodoxă, față de celelalte
credințe, in legătură cu învățătura despre Sfânta Treime, mai precis învățătura despre Dumnezeu
Tatăl Creator, Dumnezeu Fiul Mântuitor și Dumnezeu Duhul Sfânt Sfințitor.68
Dumnezeu a creat întreaga lume și toți suntem creația mâinilor Sale, fiind un singur
Dumnezeu, întreaga omenire are origine comună ”dup ă Chipul lui Dumnezeu ”(Facere 1, 27; 5,
1), astfel toate neamurile sunt chemate să -l recunoască pe Dumnezeu, întreg pământul fiind plin
de slava Sa: “Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Savaot, plin e cerul și tot pământul de slava
Lui”(Isaia 6, 3). Dumnezeu fiind stăpânul întregii creații: “ Al Domnului este pământul și plinirea
lui, lumea și toți cei ce locuiesc în ea ” (Psalmul 23, 1) și iarăși: “ Împărat mare peste tot pământul
este Dumnezeu ” (Psalmul 46, 8) ș i “Împărăția Lui peste toți stăpânește ” (Psalm 102, 19).
Aceeași idee este reluată și de profeți: “ Iată hotărârea pentru tot pământul, iată mâna mea întinsă
peste toate neamurile! ” (Isaia 14, 26), “ de la răsăritul soarelui și până la apusul lui, mare este
numele Meu printre neamuri și în orice parte se aduc jertfe de tămâie peentru numele Meu și
prinoase curate, căci mare este numele Meu între neamuri, zice Domnul Savaot ” (Maleahi 1,
11). În dialogul cu cei de altă credință, un loc important trebuie să îl o cupe, iarăși, Întruparea
Cuvântului lui Dumnezeu. “ Prin urmare, hristologia, și nu <<religia comparată >> trebuie să fie
baza preocupărilor noastre. Interesul nostru primordial nu -l reprezintă << conferințele
interreligioase >> în sine; el trebuie să constea în prezența noastră împreună cu Hristos la
lucrarea Sa continuă în mijlocul oamenilor de alte credințe religioase. Hristos ne scoate din
izolarea proprie și ne pune într -o legătură intimă cu semenii noștri”.69
Vechiul testament, ne arată că, Dumnezeu, prin prooroci ne vorbește despre legătura
dintre toate neamurile și importanța dialogului dintre noi.Tot neamul omenesc trăgându -se de la
Dumnezeu. În Noul Testament, Dumnezeu însuși se întrupează și își arată aprecierea față de
popoarele păgâne. “Cuvântul s -a făcut Trup și S -a sălășluit între noi ” (Ioan 1, 14) și “ Dumnezeu
așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L -a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci
să aibă viață veșnică ” (Ioan 3, 16). M ântuitorul “a apreciat purtarea celor ce nu erau evrei și

68 Anastasios Yannoulatos, Ortodoxia și problemele lumii contemporane, p. 167 -184.
69 Pr. Dr. Nicolae Achimescu, op. cit. p. 19.

30
credința de care aceștia dădeau dovadă: sutașul roman (Matei 8, 5 -10) și femeia cananeeancă
(Matei 15, 21 -28), iar în Faptele Apostolilor se relatează despre credința lui Corneliu(Fapte 10,
1-48). Ac este mărturii ale credinței adevărate stau în legătură cu faptul că <<în orice neam, cel
ce se teme de El și face dreptate este primit de El >> (Fapte Apostolilor 10, 35), Dumnezeu
nelăsându -Se fără mărturie în mijlocul oricărui neam de pe pământ (Faptele A postolilor 14, 16 –
17). ”70 Sfântul Apostol Pavel apreciase acestea în Epistola sa către Romani: “ Căci, când păgânii
care nu au lege, din fire fac ale legii, aceștia, neavând lege, își sunt loruși lege, ceea ce arată
fapta legii scrisă în inimile lor, prin m ărturia conștiinței lor și prin judecățile lor, care îi
învinovățesc sau îi și apără, în ziua în care Dumnezeu va judeca, prin Iisus Hristos, după
Evanghelia mea, cele ascunse ale oamenilor ” (Epistola către Romani 2, 14 -16).
Date fiind aceste mărturii scripturistice , Dumnezeu creând umanitatea, ca ea să se afle
într-o stare de comuniune atât în sine(Adam și Eva) cât și cu Dumnezeu și acest lucru ne arată că
omul trebuie să dialogheze, nu poate fi izolat, deoarece fiind izolat, își pierde identitatea. Prin
revelația naturală și crearea omului după chipul lui Dumnezeu, se poate afirma că “fiecare om de
bună intenție și cu bunăvoință, care păstrează poruncile lui Hristos (precum: iubirea curată,
smerenia, starea de iertare, slujirea dezinteresată), chiar ș i dacă nu are privilegiul de a cunoaște
în mod direct misterul inexprimabil al tainei lui Hristos – am îndrăzni să spunem – acceptă în
mod tainic pe Hristos -Logosul, Care este prezent în poruncă. Întrucât Dumnezeu este iubire,
orice expresie a iubirii cons tituie o conformare automată cu voia Sa și cu poruncile Sale”.71
Un argument scripturistic pentru dialogul interreligios pentru propov ăduirea creștină
către cei de alte religii este reprezentat de predica Sf. Apostol Pavel în Areopag: “Și Pavel, stând
în mijlocul Areopagului, a zis: Bărbați atenieni, în toate vă văd că sunteți foarte evlavioși. Căci
străbătând cetatea voastră și privind locurile voastre de închinare, am aflat și un altar pe care era
scris: <<Dumnezeului necunoscut >>. Deci pe Cel pe Care voi , necunoscându -L, Îl cinstiți, pe
Acesta Îl vestesc eu vouă. Dumnezeu, Care a făcut lumea și toate cele ce sunt în ea, Acesta fiind
Domnul cerului și al pământului, nu locuiește în temple făcute de mâini, nici nu este slujit de
mâini omenești, ca și cum ar avea nevoie de ceva, El dând tuturor viață și suflare și toate. Și a
făcut dintr -un sânge tot neamul omenesc, ca să locuiască peste toată fața pământului, așezând
vremile cele de mai înainte rânduite și hotarele locuirii lor, ca ei să caute pe Dumnezeu, d oar L –
ar pipăi și L -ar găsi, deși nu e departe de fiecare dintre noi. Căci în El trăim și ne mișcăm și
suntem, precum au zis și unii dintre poeții voștri: căci ai Lui neam și suntem. Fiind deci neamul
lui Dumnezeu, nu trebuie să socotim că dumnezeirea este asemenea aurului sau argintului sau

70 Pr. Conf. Univ. Dr. Adrian Boldișor, op. cit. p. 155.
71 Anastasios Yannoulatos, Ortodoxia și problemele lumii contemporane, p. 181.

31
pietrei cioplite de meșteșugul și de iscusința omului. Dar Dumnezeu, trecând cu vederea
veacurile neștiinței, vestește acum oamenilor ca toți de pretutindeni să se pocăiască, pentru că a
hotărât o zi în care va să judec e lumea întru dreptate, prin Bărbatul pe care L -a rânduit, dăruind
tuturor încredințare, prin Învierea Lui din morți ” (Faptele Apostolilor 17, 22 -31).
Predica Sfântului Apostol Pavel reprezintă “un minunat exemplu de folosire a premiselor
revelației natur ale intuitive în scopul descoperirii adevărului ultim sau mai degrabă al înțelegerii
celei mai adecvate a ceea ce este dat, dar, din pricina necunoașterii, este greșit interpretat ”.72
Punctele esențiale ale atitudinii noastre față de cei de altă credință sunt cuprinse în
îndemnul și argumentația Sfântului Apostol: “ Vă îndemn deci, înainte de toate, să faceți cereri,
rugăciuni, mijlociri, mulțumiri, pentru toți oamenii, pentru împărați și pentru toți care sunt în
înalte dregătorii, ca să petrecem viață pașn ică și liniștită întru toată cuvioșia și buna -cuviință, că
acesta este lucru bun și primit înaintea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, care voiește ca toți
oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină. Căci unul este Dumnezeu, unul este
și M ijlocitorul între Dumnezeu și oameni: omul Hristos Iisus, care S -a dat pe Sine preț de
răscumpărare pentru toți, mărturia adusă la timpul său ”(1 Timotei 2, 1 -6).
O temă foarte importantă dezbătută în planul dialogului religios este învățătura despre
Duhul Sfant, care la crearea lumii “se purta pe deasupra apelor” (Facere 1, 2). “Duhul sfințeniei,
al puterii, al adevărului, al păcii, al dreptății” (Galateni 5, 22) , “Care suflă unde vrea ” (Ioan 3, 8).
Acestea ne arată ca Duhul Sfânt este prezent în lume și se împărtășește întregii creații. “Nimic
nu poate s ă limiteze strălucirea Duhului Sfânt. Oriunde este întâlnită <<iubirea, dreptatea,
pacea >>(Galateni 5, 22) și celelalte roade ale Sale, acolo distingem urme ale lucrării Sale. Și se
pare că sifocoemte domtre aceste eșe,emte simt ărezemte în viața multor oameni care aparțin
diferitelor religii ”.73
“Desigur, trebuie făcută mai întâi o distincție în ceea ce privește lucrarea exclusivă și
inclusivă a Sfântului Duh. Atitudinea creștină față de celelalte credințe și religii poate fi
diferențiată, dacă spcpto, adevărul lui Dumnezeu redus la limitele istorice ale Bisericii sau dacp
acceptăm că adevărul Său e tot la fel de liber ca Duhul Său, totdeauna activ și acționând la toate
popoarele ”.74 Pentru a nu se cădea în g reșeala de a încurca învățătura despre Sfântul Duh cu alte
idei și concepte străine și greșite, pnevmatologia se cere a fi pusă în dialog, alături de Hristologie
și de Triadologie. Tradiția patristică ne arată că “energiile Sfântului Duh sunt prezente în
întreaga creație și istorie. Această învățătură este în contradicție cu orice tendință personală sau
colectivă de autosuficiență și izolare. Dacă adevărul și înțelepciunea pot fi găsite și în credințele

72 Pr. Nicolae Achimescu, op. cit. p. 63.
73 Anastasios Yannoulatos, Ortodoxia ș i problemele lumii contemporane, p. 180.
74 Pr. Nicolae Achimescu, op. cit. p. 32.

32
persoanelor de alte religii sau la oamenii nereligioș i, acest lucru trebuie văzut ca dar al lui
Dumnezeu.”75 Pentru că Duhul lui Dumnezeu, lucrează și este prezent în toată lumea și asupra
întregii umanități, înțelepciunea și adevărul trebuie a fi descoperite în multe locuri. Duhul Sfânt
fiind omniprezent în creație cu un țel bine determinat, și anume, prezența lui Dumnezeu peste
toată creația, ca semn al binecuvântării Sale. “ Pornind de aici, creștinii caută urmele divine la
oamenii de alte credințe. Suflarea de pretutindeni a lui Dumnezeu este un semn al lib ertății Sale,
iar oamenii trebuie să mulțumească pentru semnele prezenței Împărăției peste tot ”.76 Dialogul
interreligios fiind posibil și necesar. Pentru Ortodoxie, „dialogul nu înseamnă negociere și
compromis, ci ascultarea celuilalt și mărturisirea credi nței în Domnul nostru Iisus Hristos,
răstignit și înviat. Prezența Sfântului Duh în întreaga lume este argumentul cel mai important în
susținerea demnității fiecărei persoane umane în parte. Acest lucru conduce la ideea unității
tuturor oamenilor și la co laborarea dintre ei, dincolo de diferențele culturale, rasiale, economice,
sociale și religioase. În același timp, trebuie afirmată unicitatea Domnului nostru Iisus Hristos,
Cel ce a mântuit întreaga lume ”.77 Este important de ținut minte că Dumnezeu, lucrează în
întreaga lume ca Sfânta Treime și că legătura dintre Logosul divin și Duhul Sfânt are efect
asupra modului în care îi percepem pe cei de alte religii.
Teologia ortodoxă îmbină universalul (Dumnezeu este prezent în întreaga creație) cu
particularul (Revelarea desăvârșită a lui Dumnezeu în Domnul Nostru Iisus Hristos), acest fapt
ținând cont de revelația desăvârșită a lui Dumneze u în Iisus Hristots, respectiv de prezența și
lucrarea Sa continua în lume prin Duhul Său.
Toată diversitatea neamului omenesc este depășită de puterea Duhului Sfânt, aceasta
cuprinsă de dragostea lui Dumnezeu acordată oamenilor. Cu toate că Biserica subl iniază faptul
că numai în interiorul ei se află revelația supremă primită prin Taina Întrupării Fiului lui
Dumnezeu, acest privilegiu nu trebuie să îi facă pe creștini să desconsidere învățătura despre
lucrarea Sfântului Duh prin energiile Sale necreate și prezența Sa în întreaga creație,78mai exact,
printre neamurile necreștine.

75 Pr. Conf. Univ. Dr. Adrian Boldișor , op. cit. p. 160.
76 Ibidem, p. 160 -161.
77 Ibidem, p. 161.
78 Emmanuel Clapsis, “The Holy Spirit in the World: The Tension of the Particular with the Universal ”, în: Current
Dialogue , 552 (Special Issue), July 2012, p. 29 -41

33
1.2 Atitudinea față de alte religii
Biserica Ortodoxă , de-a lungul trecerii timpului, a avut parte atât condiții de pluralism
religios, cât și un mediu spiritual unitar. Cât despre r elațiile Ortodoxiei cu alte religii, asupra
acestora, o influență mare au avut -o și structurile social -politice, în cadrul cărora s -a dezvoltat.
1) Întru început, este bine știut faptul că î n primele veacuri creștinismul a fost de întâmpinat de
celelalte rel igii cu rezistență, uneori foarte încordate, iar alteori mai liniștite. Dintru început,
Ortodoxia a întâmpinat o rezistență acerbă, ajunsă de cele mai multe ori la persecuții.
2) În momentul în care au început să apară împărățiile creștine, atitudinea de rez istență a
continuat să se manifeste, însă, de această dată, în sens contrar, conducătorii fiind “interesa ți
de unitatea social -politică a statului, tindeau spre o unitate religioasă, făcând presiuni asuprea
adepților altor tradiții religioase. Unii împăraț i, episcopi și mulți monahi erau inițiatorii
distrugerii păgânismului. În epoca Imperiului Bizantin și, mai târziu, a Imperiului Rus,
principiul fundamental al lui Hristos, <<cel ce dorește să -Mi urmeze, să -și ia crucea și să -mi
urmeze>>(Marcu 8, 34), era adesea uitat.”79 Chiar dacă aceste presiuni “nu ajungeau să fi
extreme , așa cum s -a întâmplat în Apus, libertatea de credință nu a fost întotdeauna
respectată. ”80
3) “Ca și în califatul Arab, în Imperiul Otoman, acolo unde majoritatea populației era
musulmană, Ortodoxia a avut dreptul la existență, numai că ea era supusă asupririlor fățișe
sau pe ascuns, din partea puterii de stat, fiind redusă la o stare de rezistență pasivă. Cu toate
acestea, în perioadele de conducere mai blândă, în multe cazuri relațiile di ntre creștini și
musulmani erau foarte pașnice, variind de la acceptare până la înțelegere și respect
reciproc. ”81
4) În prezent, aflându -ne într -o diversitate religioasă, ideea de “coexistență armonioasă și
dialog, de respect al libertății fiecărei personalități umane și al fiecărei minorități”82 primește
din ce în ce mai mulți adepți.

79 Andrew Walker & Costa Carras, Living Orthodoxy in the Modern World. Orthodox Christianity & Society,
traducere în limba română de Doina Rogoti, Cum să trăim Or todoxia astăzi , editura Sophia, București, 2010, p.
224.
80 Idem.
81 Ibidem , p. 224 -225.
82 Ibidem , p. 225.

34
1.3 Între acceptare și refuz, schiță istorică a poziției Ortodoxe asupra dialogului
interreligios
Atitudinea Bisericii Ortodoxe față de celelalte religii a variat, pe în treg parcursul
existenței sale, conturându -se de -a lungul timpului două păreri contradictorii, începând cu
operele Sfinților Părinți și a scriitorilor bisericești ai primelor veacuri creștine.
Sfântul Iustin Martirul și Filosoful (100 -165 D. Hr.), în oper a sa, pentru a prezenta
neamurilor credința creștină, s -a folosit de filosofia acelor timpuri: “Deci, cele ale noastre
depășesc orice altă învățătură omenească prin aceea că noi avem în Hristos întreg Cuvântul, Care
S-a arătat pentru noi în trup, Cuvânt ș i suflet. Căci tot ceea ce au grăit și au găsit filosofii și
legiuitorii, a fost scos de ei cu trudă din ceea ce au găsit contemplând doar în parte Cuvântul.
Dar, deoarece ei nu au cunoscut toate cele ale Cuvântului, Care este Hristos, ei au spus de multe
ori și lucruri contrare. De altfel, chiar și cei ce au fost mai înainte de Hristos și au încercat să -și
dea seama de asemenea lucruri în chip omenesc, cu ajutorul rațiunii, au fost trași la răspundere
întocmai ca niște impioși și ca niște oameni plini de c uriozitate. Dintre aceștia, i s -au adus
aceleași acuzații care ni s -au adus și nouă (…). Nimeni nu a fost convins de către Socrate (căci El
a fost și este Cuvântul, Care este în toate, Care a prezis prin profeți cele ce aveau să fie, El Însuși
devenind p ătimitor asemenea nouă și învățându -ne acestea), au fost convinși nu numai filosofii
și filologii, ci și meșteșugarii și ignoranșii de tot felul, care, pentru El au disprețuit și slava, și
teama, și moartea. Pentru că El este puterea Părintelui celui negr ăit, și nicidecum o invenție
simplă a rațiunii omenești ”.83
În perspectiva Sfântului Iustin, personalitățile și ucenicii lor, ce au trăit înainte de
întruparea Fiului lui Dumnezeu, au fost trăitori creștini: “ Cei ce au viețuit potrivit Cuvântului,
sunt creștini, chiar dacă au fost socotiți atei. Astfel au fost, bunăoară, la elini: Socrate și Heraclit
și cei asemenea lor, iar la barbari: Avraam și Anania, Azaria, Misail și Ilie și mulți alții, ale căror
nume și fapte fiind prea multe ca să le înșirăm aici , renunțăm la ele. De asemenea, cei ce au trăit
mai înainte împotriva Cuvântului au fost niște vicioși și vrăjmași ai lui Hristos și ucigași ai celor
ce au trăit cu Cuvântul. Iar cei ce au trăit și trăiesc cu Cuvântul sunt creștini: ei sunt fără de
teamă ș i netulburați de nimic ”.84

83 Sfântul Iustin Martirul și Filosoful, Apologia a doua în favoarea creștinilor, X, în: Apologeți de limbă greacă,
Traducere, introducere, note și indi ci de Pr. Prof. Dr. T. Bodogae, Pr. Prof. Dr. Olimp Căciulă, Pr. Prof. Dr. D.
Fecioru, Ed. IBMBOR, București, 1997, p 111 -112.
84 Sfântul Iustin Martirul și Filosoful, Apologia întâi în favoarea creștinilor , XLVI, în: Apologeți de limbă greacă,
p. 75.

35
Clement Alexandrinul (150 -215) în lucrarea Cuvânt către elini, argumenta faptul că
Dumnezeu S -a revelat si neamurilor păgâne, înainte de venirea Mântuitorului.85 În lucrarea
Stromatele , părintele alexandrin evidențiază importanța religiilor păgâne pentru neamuri,
considerându -le pregătitoare pentru primirea Adevărului în Domnul nostru Iisus Hristos:
“Înainte de venirea Domnului, filosofia a fost necesară elenilor spre a -i conduce la dreptate:
acum, însă, este folositoare pentru a ne conduce pe noi la evlavie. Filosofia este o pregătire
intelectuală pentru cei care, prin demonstrație, dobândesc credința. (…) O spuunem aici deschis:
Filosofia are sarcina de a cerceta adevărul și natura existențelor – iar adevărul este acela despre
care Domnul a spus: <<Eu sunt adevărul >>; și iarăși: științele pregătitoare, care duc la odihna în
Hristos, exercită mintea, deșteaptă priceperea, dând naștere unei vioiciuni a spiritului pentru
căutarea adevăratei filosofii. Cei inițiați descoperă adevăra ta filosofie; dar, mai bine spus,
primesc filosofia cea adevărată de la Însuși Adevărul și o posedă”.86
Pe de altă parte, cel dintâi dintre scriitorii bisericești latini, Tertulian(160 -240), considera
celelalte religii ca pe niște “ opere ale diavolilor ” , p entru el religiile lumii fiind “ învățături ale
oamenilor și ale demonilor, născute numai ca să gâdile urechile, din iscusința înțelepciunii
veacului pe care Domnul o numește nebunie, alegând cele nebune ale lumii pentru a dărâma
filosofia acesteia. Căci fi losofia dă material înțelepciunii acestei lumi, ca un nesocotit tălmaci al
firii și al planurilor dumnezeiești. (…) Învățătura noastră vine din înțelepciunea lui Solomon,
care ne -a învățat că Domnul trebuie căutat numai întru curăția inimii noastre. Iar alții cred mai
nimerit să dea la iveală un creștinism stoic, ori platonic, ori dialectic! Noi, însă, nu mai avem
nevoie de curiozitate după Iisus Hristos și nici de cercetare în afară de Evanghelie. Odată ce am
crezut, nu mai năzuim la ceva dincolo de cred ință. Căci, înainte de orice, noi suntem pătrunși de
adevărul că nu mai e nimic în afară de ea, în care să fim datori a crede ”.87
În plus, Tertulian considera că sufletul fiecarui om este în mod firesc creștin: “ Dar
sufletul, deși strâns în corp ca într -o închisoare, deși mărginit printr -o proastă educație, deși
slăbit prin pasiuni și pofte, deși slujind unor zei neadevărați, totuși, când își revine, ca și dintr -o
beție, din somn, sau dintr -o boală oarecare, recăp ătându -și sănătatea invocă pe Dumnezeu numai
cu acest singur nume, fiindcp numai acesta singur este al lui Dumnezeu cel adevărat. <<Mare e
Dumnezeu >>, << Bun e Dumnezeu >>, <<Ce -o da Dumnezeu>> sunt expresii ale tuturor. Ba

85 Clement Alexandrinul, Cuvânt de îndemn către eleni (Protrepticul), în: Clement Alexandrinul, Scrieri, partea
întâi, PSB vol. 4, Traducere, introducere, note și indici de Pr. D. Fecioru, Ed. IBMBOR, București, 1982, p. 67 -162.
86 Clement Alexandrinul, Stromatel e, V. în: Clement Alexandrinul, Scrieri , partea a doua, PSB vol. 5, Traducere,
cuvânt înainte, note și indici de Pr. D. Fecioru, Ed. IBMBOR, București, 1982, p. 25 -28.
87 Tertulian, Despre prescripția contra ereticilor (De Praescriptione Haereticorum) , VII, în: Apologeți de limb ă
latină, Traducere de Prof. Nicolae Chițescu, Eliodor Constantinescu, Paul Papadopol și Prof. David Popescu,
Introducere, note și indici de prof. Nicolae Chițescu, Ed. IBMBOR, București, 1981, p. 142 -143.

36
încă este luat și drept judecător: <<Dumnezeu vede>>, <<Mă las ăn voia lui Dumnezeu>>,
<<Dumnezeu mă va răsplăti>>. O, mărturie a sufletului prin natura lui creștină! În sfârșit,
pronunțând acestea sufletul nu se îndreaptă spre Capitoliu, ci spre cer. Căci cunoaște locașul lui
Dumnezeu Cel viu, ca unul care de la El coboară”.88
Marele teolog alexandrin afirma că Dumnezeu că Dumnezeu nu s -a revelat doar
anumitor popoare și în anumite epoci, ci oriunde și oricând, luminând întotdeauna sufletele
alese, precum Platon. Marele teolog Origen, în perspectiva sa, vede atât în filosofie cât și în
unele tradiții păgâne religioase, urme ale Providenței Divine. Prin aceste argumente, Origen
sublinia faptul că creștinii nu trebuie să insulte zeitățile și obiceiurile păgâne, pentru că acestea
sunt încercă ri de închipuire a lui Dumnezeu. Origen fiind conștient de diferențele dintre
creștinism și vechile religii, constata neajunsurile ce religiile păgâne le aveau în fața
creștinismului.89
“Recunoscând prezența universală a lui Dumnezeu, cei ce participă la dialogul
interreligios trebuie să fie atenți în a descoperi semnele acestei prezențe la ceilalți oameni.”90
Numai în acest mod relațiile cu cei de alt neam și religie se pot îndrepta în lumina lui Dumnezeu,
deschizandu -se și mai mult lui Dumnezeu și recunos când plinătatea lui Dumnezeu în Fiul Său
Iisus Hristos. Prin revărsarea Duhului Sfânt în întreaga creație, Biserica ghidată de Acesta, îl
poate mărturisii pe Hristos la toată făptura, întrucât Duhul Sfânt este prezent în ea și harul său
face să lucreze la mântuirea acestora, făcându -I predispuși ascultării Cuvântului lui Dumnezeu.
Astfel “ Biserica nu a respins ceea ce a fost bun în alte comunități religioase din afara granițelor
ei, deoarece le -a considerat urme ale prezenței divine care luminează și conduc poporul către
Dumnezeu, Biserica având rolul de a completa ceea ce este incomplet. Astfel, Biserica nu poate
fi indiferentă față de necreștini deoarece și aceștia sunt conduși de Duhul Sfânt,întreaga creație
fiind în grija Fiului și a Duhului. ”91
Pentru o bună desfășurare a dialogului dintre ortodoxie și celelalte religii, învățătura
despre cea de -a treia persoană a Sfintei Treimi, Sfântul Duh și lucrarea Sa în lume este esențială.
“Dacă unii teologi ortodocși reduc această lucrare la limitele văzu te ale Bisericii, alții o extind
dincolo de acestea. Din perspectivă trinitariană, revelația supremă în Iisus Hristos nu exclude
prezența și lucrarea lui Dumnezeu în întreaga lume prin Duhul Sfânt, prezent peste toate și

88 Tertulian, Apologeticul (Apologeticum) , XVII, în: Apologeți de limbă latină , p. 64.
89 Origen, Contra lui Celsus, în: Origen, Scrieri alese, partea a patra, PSB vol. 9, Studiu introductiv, traducere și
note de Pr. Prof. T. Bodogae, Ed. IBMBOR, București 1984.
90 Pr. Conf. Univ. Dr. Adrian Boldișor , op. cit . p. 170.
91 Fr. Emmanuel Clapsis, “Theology of Religions as Concern for Ecumenical Dialogue of Orthodox Theologians ”,
Pantelis Kalaitzidis, Thomas Fitzgerald, Cyril Hovorun, Aikaterini Pekridou, Nikolaos Asproulis, Guy Liagre,
Dietrich Werner (Editors), Regnum Books International, Oxford, 2013, p. 670 -672.

37
împlinindu -le pe toate, lucrând ast fel la salvarea fiecărei persoane umane: << Iar roada Duhului
este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă -răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credința,
blândețea, înfrânarea, curăția, împotriva unora ca acestea nu este lege >>(Galateni 5, 22 -23).”92
Aceasta n e arată ca Sfântul Duh era prezent în creație și în perioada Vechiului Testament,
lucrarea Sa putând fi văzută în întreaga lume, la toți oamenii. Așa încât putem vedea că
Dumnezeu este prezent în lume, insuflând înțelepciune, binecuvântând și ghidând viața întregii
omeniri.
Pentru Părintele Dumitru Stăniloae, deschiderea Bisericii către lume este esențială
ecumenismului, prin aceasta se arată poziția favorabilă dialogului dintre religii, a Părintelui
Stăniloae, acesta începându -și argumentația de la Întrup area Fiului lui Dumnezeu, care
“înseamnă nu numai revelarea maximă a lui Dumnezeu, ci și revelarea Lui maximă prin om în
general și prin aceasta punerea în lumină a valorii umanului în totalitatea lui. Iar sobornicitatea
este concluzia derivată din valoare a ce o are fiecare om în fața lui Dumnezeu. Ecumenismul, așa
cum rezultă din sobornicitate, sau din îmbrățișarea tuturor valorilor umane în lumina lui Hristos,
de către fiecare creștin, într -o unitate în varietate, trebuie să fie deschis omenirii întregi, atât pe
drumul lui spre ținta căutată cât și după ce ar ajunge odata, într -o măsură care poate fi mereu
sporită, la acea țintă. Această necesitate stă în special în acord cu două împrejurări: 1) cu
împrejurarea că Dumnezeu este activ și dincolo de frontier ele creștinismului văzut și 2) cu
împrejurarea că, învățând din lucrarea lui Dumnezeu într -o omenire care devine tot mai unificată
în varietatea ei, Bisericile se pot apropia și ele de unitatea lor în varietate ”.93
Despre prezența lui Dumnezeu, în afara g ranițelor văzute ale Bisericii, Părintele
Stăniloae este de părere că: “existența Bisericilor nu înseamnă că Dumnezeu Și -a restrâns
lucrarea numai la cadrul lor. Fiul lui Dumnezeu S -a întrupat asumând o natură umană care nu era
încă Biserică. Noul Testamen t ne istorisește apoi de cazuri când Dumnezeu lucrează asupra
oamenilor în mod direct, fără mijlocirea predicii Apostolilor, adică a Bisericii (sutașul din
Evanghelie, Saul, Corneliu, etc.). Sfântul Apostol Pavel și experiența generală ne confirmă că
Dumne zeu Își exercită judecata Sa și asupra celor ce nu fac parte din Biserică, atunci când nu
împlinesc voia Lui înscrisă în inima lor (Romani 1, 18 -22, 25; 2, 14)”.94
Sfântul Maxim Mărturisitorul este cel ce aprofundează ideea legăturii tuturor cu
Dumnezeu, susținând că toate sunt ținute în unitate printr -o plasă a rațiunilor ce iradiază ca niște
fire din Logosul Divin și în care se adună toate, pe măsură ce se dezvoltă conform rațiunilor lor,

92 Pr. Conf. Univ. Dr. Adrian Boldișor , op. cit . p. 171.
93 Pr. Prof. D. Stăniloae, “Coordonatele ecumenismului din punct de vedere ortodox ”, în: Ortodoxia, nr. 4/1967, p.
527.
94 Ibidem , p. 527 -528.

38
în unitatea Logosului. O oarecare apropiere de această învățătură o găsește Pr. Stăniloae la
Teillhard de Chardin, care admite o ascensiune unificatoare spre un centru comun superior. Deși
toți sunt chemați către acesta, nu toți ajung la desăvârșire, folosindu -se în mod greșit de
libertatea lor. Cu toate acestea, omenire a merge pe o linie ascendentă, urmărind trei tendințe:
spre cunoașterea universului, spre stăpânirea lui și spre perfecționarea relațiilor sociale. Ceea ce
poate salva creștinismul de astăzi și poate conduce omenirea spre împlinirea idealului unificării
este doctrina răsăriteană a energiilor necreate.95
Doctrina unei Biserici ce domină reprezintă o stagnare a dezvoltării Bisericii, văzând
Biserica precum un stat cu granițe închise, acest mod de a gandi lucrurile aparținând unui mod
de gândire vechi, în care lumea și Dumnezeu stau în loc, dar Biserica este un organism viu ce se
află în continuă mișcare și dezvoltare, astăzi fiind “destule co științe creștine care își dau seama
că această concepție trebuie să facă loc alteia despre o Biserică DESCHISĂ, fără fro ntiere rigide
și fără planuri de luptă împotriva lumii în mișcare, căci numai așa se va putea vedea o atitudine
deschisă față de Biserică și din partea lumii. Biserica nu a fost întemeiată ca un stat cu granițe
închise, cu vămi severe, cu planuri de domina re asupra celorlalți oameni, asupra celorlalte
formațiuni umane. Biserica trebuie să stea mereu deschisă lumii și mișcării ei, pentru a înțelege
lucrarea lui Dumnezeu în ea, pentru a da lumii mărturia despre asentimentul lui Dumnezeu la
mișscarea ei și pen tru a se angaja fără rezerve în sprijinirea ei. Hristos a trimis pe ucenicii Săi ca
pe niște miei încrezători în mijlocul lumii, nu ca să oprească lumea din dezvoltarea ei, ci ca să -i
dea mărturie despre dragostea lui Dumnezeu față de lume. Biserica e form ată din oameni care
mărturisesc în mijlocul lumii pe Hristos, susținător a tot ce se întâmplă în lume (Pantocratorul),
nu numai prin cuvânt ci și prin faptele lor de pilduitoare servire în toate problemele pe care le
pune viața ei în continuă mișcare ”.96
Legătura dintre creștini și întreaga omenire este “temeiul cel mai teologic și cel mai
creștin pentru unitatea dintre creștinism și lumea întreagă este legătura în care a intrat Fiul lui
Dumnezeu, nu numai ca Logos ci și ca om prin Întrupare, cu toți oameni i”.97 Logosul întrupat
fiind modelul universal după care umanitatea se ghidează, putându -se spune că Bisericile sunt
“legate cu lumea prin umanitatea comună în care își desfășoară viața, prin originea lor în actul
creator al lui Dumnezeu, prin sistemul uni tar de rațiuni divine care îi susține și cârmuiește în
mod solidar, prin unirea ontologică a lui Hristos ca om cu toți oamenii, prin călăuzirea întregii
omeniri spre țintele superioare ale desăvârșirii raționale și spirituale ale tuturor, în relații social e
superioare, chiar dacă unii din oameni rămân mai departe otrăviți de egoismul lor și închiși în

95 Pr. Conf. Univ. Dr. Adrian Boldișor , op. cit . p. 172 -173.
96 Pr. Prof. D. Stăniloae, “Coordonatele ecumenismului din punct de vedere ortodox ”, p 530 -531
97 Ibidem , p. 535.

39
lipsa lor de orizont ”.98 Ca și concluzie, “dac ă Biserica trebuie să cuprindă tot adevărul, să
înțeleagă toată realitatea lui Dumnezeu, ea nu se poate închide v alorilor pe care le dezvăluie
omenirea în efortul ei continuu, ajutată și ea prin lucrarea lui Dumnezeu ”.99
Prin Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție, se dă dovadă importanței dialogului interreligios
în creștinism, pentru toate epocile. De -a lungul evolu ției “lumii, care ne -a adus at ât de aproape
unul de altul, datoria desfășurării dialogului cuu oamenii de alte convingeri religioase este pentru
noi, creștinii, imperativă. Un dialog, pentru a fi sincer, presupune respect față de personalitatea și
libertatea interlocutorului, precum și o iubire sinceră, înțelegere și recunoaștere a inspirațiilor
care există în alte experiențe religioase. Dar o astfel de atitudine față de dialog nu înseamnă
suspendarea mărturisirii creștine, ci exact opusul. În timp ce ne află m în dialog, interpretăm și
clarificăm mărturia noastră într -un caz concret. Suntem datori să vorbim și să oferim prețiosul
nostru Tezaur pe care îl deținem. Nu este posibil să rămânem în tăcere când este vorba de iubirea
pe care Dumnezeu ne -a descoperit -o și ne -a dăruit -o, mai ales certitudinea că Dumnezeu este
iubire ; că toți oamenii sunt chemați să participe la comuniunea de iubire a Dumnezeului Celui
Treimic. Însă pentru a fi convingători, mărturia noastră trebuie să izvorască din viața și
experiența noastră personală ”.100

2. Perspectiv a islamic ă asupra dialogului interreligios
În vremurile acestea „importanța dialogului dintre oamenii credinței pentru stabilirea
eficientă a păcii”101 este fundamentală . Dialogul dintre religii , reprezintă o problemă din ce în ce
mai importantă, ce devine inevitabilă . Fr. Thomas Michel remarcă, în articolul său, faptul că
Fethullah Gülen a devenit „una dintre cele mai influente și convingătoare voci ale comunității
musulmane” invitând la dialog în virtutea păcii.102 Scriitor ul turc consideră că există o cale prin
care musulmanii pot trăi co nform valorilor islamice în cadrul s ocietăților complexe și modern e
ale vremurilor contemporane și că aceștia pot purta un dialog și să coopereze cu oamenii
diferitelor religii .103 Mișcarea s a religioasă promovează valori precum: „iertarea, pacea
interioară, armonia socială, onestitatea și încrederea în Dumnezeu” ca temelie a păcii dintre
comunitățile religioase și a dialogului interreligios .104 Fethullah Gülen , o persoană controversată

98 Ibidem , p. 536.
99 Ibidem , p. 540.
100 Anastasios Yannoulatos, Ortodoxia și problemele lumii contemporane, p. 183 -184.
101 Fr. Thomas Michel, S. J. 'Two Frontrunners for Peace: John Paul II and Fethullah Gülen ' („Doi apărători ai
păcii: Ioan Paul al II -lea și Fethullah Gülen ”), în Dialogue Asia -Pacific, nr 14, octombrie -decembrie 2007, pp. 6 -8.
102 Ibidem .
103 Ibidem .
104 Ibidem.

40
a lumii islamice, a avut și are în continuare o influență majoră în lumea ismalică turcă, dar și în
celelalte țări islamice. După spusele lui Paul Weller , Gülen „a căutat un mod de a încuraj a
generația mai tânără să aspire la o combinare a angajamentului intelec tual cu înțelepciunea
spirituală și să ofere o expresie acestei combinații prin angajamente concrete în serviciul
umanității.”105
O voce rezonantă a “definirii experienței islamice contemporane globale”, Fethullah
Gülen „ este unul dintre redefinitorii naturii discursului islamic în lumea contemporană”.106 „A
inspirat mulți oameni din Turcia pentru stabilirea unor instituții educaționale care combină
științele moderne cu etica și spiritualitatea” .107 Importanța dată educației a dus la susținerea
dialogului interreligios . Mai mult , Gülen insistă că sursele de bază ale islamului îi sfătuiesc pe
musulmani să se angajeze în dialog cu celelalte credințe.
Fethullah Gülen este o persoană ce s -a dedicat din ce în ce mai mult a firmării posibilității
și necesității d ialogului dintre civilizații și credințe ”108. Promovarea făcută dialogului dintre
credințe „este adânc înrădăcinată în viziunile sale asupra islamului și lumii contemporane” .109
Fiind un mare promotor al dialogului interreligios , Gülen în viziunea sa pune acce ntul pe „ceea
ce oamenii au în comun ” acest lucru fiind „mult mai măreț decât ceea ce îi desparte și separă” .
Un concept holisitc: armonia interioară și pacea umanității fiind obținute “doar atunci când
tărâmul material se împacă cu cel spiritual” .110 Acesta fiind fondul credinței : împăcarea și nu
dezbinarea, adunarea împreună și buna viețuire . „Religia reconciliază opusele: religia -știința,
această lume – lumea următoare, Cartea Divină – Cartea Naturii, material – spiritual și spirit –
trup” .111 Odată c u laicizarea din ce în ce mai pr egnantă a societății și creșterea credinței din ce
în ce mai mare sau a pierderii sensului religios, Gülen a ajuns la părerea că dialogul dintre
creștini și musulmani este absolut necesar.

105 Paul Weller, “Fethullah Gülen, Religioms, Globalization and Dialogue ” (“Fethullah Gülen, religii, globalizare
și dialog ”), în Robert A. Hunt & Yüksel A. Aslandogan, Muslim Citizens of the Globalized World: Contributions of
the Gülen Movement (Cetățeni musulmani ai unei lumi globalizate: contribuții ale mișcării lui Gülen ), Somerset,
NJ: The Light, Inc. & IID Press, 2006, p. 76.
106 John O. Voll, Fethullah Gülen: 'Transcending Modernity in the New Islam ic Discourse' (Transcederea
modernității în noul discurs islamic ), în M. Hakan Yavuz și John L. Esposito, eds., Turkish Islam and the Secular
State The Gülen Movement (Islamul turcesc și statul secular: mișcarea lui Gülen ), Syracuse, NY: Syracuse
Universit y Press, 2003, 238.
107 Ihsan Yilmaz, Muslim Laws, Politics and Society in Modern Nation States Dynamic Legal Pluralisms in
England, Turkey and Pakistan (Legile musulmane, politică și societate în statele naționale moderne. Dinamică,
pluralism legal în Angl ia, Turcia și Pakistan). Aldershot: Ashgate, 2005, 175
108 Paul Weller, op. cit. p. 86.
109 Ibidem , p. 87.
110 Fethullah Güllen, “ The Necessity of Interfaith Dialogue ” (Necesitatea dialogului interreligios ), The Fountain,
iulie-septembrie, 2000.
111 Idem.

41
În contextul interacțiunii intelect uale umane, cea mai comună formă de interschimb este
dezbaterea. Cu toate acerstea, contextul și scopul dezbaterii vor seta, cel mai probabil, tonul și
parametrii acestui interschimb. În arena politică, de exemplu, dezbaterea are adesea un caracter
puterni c contradictoriu, urmărindu -se murdărirea oponentului și scoaterea în evidență a
superiorității politicilor și acțiunilor proprii. Dezbaterile publice referitoare la chestiuni sociale
sau religioase pot fi la fel de intense și polemice, generând, de multe ori, scandal și nu lumină.
Cu toate acestea, dezbaterea unui aspect poate fi o ocazie de iluminare; acest lucru se petrece
atunci când sunt aduse dovezi politicoase – dar la fel de inenționate și concentrate – când sunt
probate perspective și sunt aduse ex aminări critice ale premiselor și argumentelor, toate
urmărind să extindă orizonturile înțelegerii și să adâncească fântânile cunoașterii.112 După cum
susține și Güllen, „dezbaterea nu ar trebuie să fie realizată de dragul propriului ego ci pentru a
permite adevărului să iasă la iveală”.113 Arta dezbaterii unindu -se cu aspirația dialogului
interconfesional . În perspectiva lui Gülen, dialogul reprezintă „adunarea laolaltă a doi sau mai
mulți oameni pentru discutarea unor anumite chestiuni, formându -se, în acest mod, o legătură
între acești oameni. În acest sens, putem spune că dialogul este o activitate care are drept axă
ființele umane.”114 Prin urmare, dialogul este o metod ă practică , poate chiar fi înțeles ca luptă ,
un jihad întru obținerea stării de pace , armonia și justiție . Gülen dorește conlucrarea
interreligioasă și dialogul cu scopul preveni rii posibilelor viitoare ciocniri și violențe dintre
partizanii diverselor religii . Este de părere că, co laborarea religiilor este o necesitate categorică
și necond iționată . Mai mult , el privește co nlucrarea dintre religii ca o obligativitate pentru
musulmani în vederea sprijinir ii păcii și armoniei.115

2.1 Fethullah Gülen despre dialogul și relațiile interreligioase ale musulmanilor
Fethullah Gülen spune că “dorința pentru înțelegerea mutuală, angajamentul luat pentru
apărarea dreptății și acordarea unei priorități respectului mutual sunt cerințe absolut necesare
pentru angajarea în dialogul interreligios ”.116 Gülen este de părere că, în zilele acestea , „sarcina
repreze ntării credinței cu valorile sale adevărate a câștigat o importanță mai mare ca

112 https://fgulen.com/ro/conferina -de-lucrri/contribuii -ale-micarii -gulen/35952 -perspective -islamice -asupra –
dialogului -interreligios -contribu -ia-lui-fethullah -gulen , accesat la data de 10/6/2018, ora 1:48 pm.
113 Fethullah Güllen, Dialogue with the People of the Book (Dialogul cu oamenii cărții ) , postată în Fethullah
Güllen’ s Speeches an d Interviews on Interfaith Dialogue (Discursurile și interviurile lui Fethullah Güllen despre
Dialogul Interreligios ) , link: https://fgulen.com/en/fethullah -gulens -life/1315 -fethullah -gulens -speeches -and-
interviews -on-interfaith -dialogue , accesat la data de 10/6/2018, ora 2 p.m.
114 F. Gülen, The Two Roses of the Emerald Hills: Tolerance and Dialogue (Cei doi trandafiri ai dealulu i de
smarald: toleranța și dialogul )
115 Zeki Saritoprak, 'An Islamic Approach to Peace and Nonviolence: A Turkish Experience' (O abordare islamică a
păcii și nonviolenței: experiența turcească ), The Muslim World, Vol 95, iulie 2005, 423.
116 F. Gülen, The Tw o Roses of the Emerald Hills Tolerance and Dialogue (Cei doi trandafiri ai dealului de
smarald: toleranța și dialogul )

42
niciodată”117 și că înțelegerea mutuală a confesiunilor are un rol important pentru „ creșter ea
interesului pe care îl avem în comun cu alți oameni”.118 Atât e l cât și mișcarea ce îi poartă
numele, ce se adresează lumii islamice și tuturor celorlalte confesiuni , sunt puternic consacrați
cauzei nobile a diplomației, angajamentului interconfesional și dialogului interreligios cu scopul
bunei conviețuiri în pace și armonie . Lester Kutz subliniază faptul că în viziunea lui Gülen,
„practica spirituală și moralitatea sunt mai importante decât ritualurile și dogmele” și că cei
patru piloni ai dialogului sunt dragostea, compasiunea, toleranța și iertarea , după cum sunt
descrise de către Fet hullah Güllen și î ntr-adevăr, aceasta este perspectiva ce „deschide calea
pentru dialog cu alte tradiții religioase” în lumea musulmană, ce caută pacea și armonia .119

117 F. Gülen, Dialogue in the Muhammadan Spirit and Meaning (Dialogul în spiritul și înțelesul muhammadian )
118 Idem.
119 Lester R. Kurtz, 'Gülen's Paradox: Combining Commitment and Toleranc e' (Paradoxul lui Gülen: combinarea
devotamentului cu toleranța ), The Muslim World, Vol 95, July 2005, p. 377 -378.

43
Capitolul I V
Dialogul dintre Ortodoxie și Islam

1. Implicarea Bisericilor Ortodoxe în dialogul interreligios
În anii 1902 și 1904, cu scopul promovării dialogului intercreștin, două enciclice au fost
trimise de către Patriarhul ecumenic Joachim III (1834 -1912, Patriarh între 1878 -1884 și 1901 –
1912).120 În mandamentul Sinodal din 1902 “se recomanda Bisericilor Ortodoxe să colaboreze
cu Bisericile Orientale, protestante și cu cea romano -catolică în vederea găsirii unor puncte de
întâlnire comune, în timp ce în cea din anul 1904 se întărea ideea că ortodoc șii trebuie să se
roage pentru cei de alte confesiuni și religii în vederea descoperirii de către aceștia a
adevărului ”.121
Anul 1920 a reprezentat o nouă chemare la dialog din partea Patriarhiei ecumenice de
Constantinopol, printr -o scrisoare “Către Biseric ile lui Hristos de pretutindeni ”122,prin care
Patriarhia ecumenică, îndemna întreaga lume creștină (toate confesiunile) să se înâlnească în
scopul creării unei “Ligi a Bisericii”, dup ă cum se crease o “Ligă a Națiunilor” cu un an în urmă.
În legătură cu aces t eveniment, s -au ridicat și voci critice, printre care Christos Yannar: “Nu ne
permitem să face o critică teologică << în fugă >> a acestei Proclamații, fiindcă o asemenea
tentativă s -ar putea dovedi anevoioasă și riscantă. În orice caz, Proclamația a fost primită cu
entuziasm și recunoscută în unanimitate de către analiștii istorici ortodocși și protestanți ai
mișcării ecumenice. Ne încumetăm, totuși, să exprimăm din start o rezervă care ar trebui să dea
de gândit: dincolo de faptul că intră în contradicție – cel puțin aparentă – cu Circulara din 1902,
precum și cu poziția romano -catolică fermă în ceea ce privește eclesiologia, Proclamația
sinodală din 1920 pare că încearcă să substituie sau să suprime adevărul Bisericii celei Una,
Sfântă și Apostolească și taina existențială a mântuirii, în favoarea unei ideologii socialiste și a
unei concepții pietiste despre creștinism. Dacă ar fi să ne justificăm afirmația de mai sus, am
putea aminti doar două probleme esențiale ale Proclamației: subestimează și relativiz ează
diferențele dogmatice – ceea ce denotă o concepție confesional -academică despre dogme – și
promovează utilitarismul moral, cu scopul de a accentua necesitatea aproprierii dintre Biserici
[…] Proclamația sinodala din 1920 a fost consacrată ca fiind <<harta în vigoare a participării

120 The Orthodox Church in the Ecumenical Movement. Documents and Statements , 1902 -1975, Constantin G.
Patelos, World Council of Churces, Geneva, 1978, p 27 -47.
121 Pr. Conf. Univ. Dr. Adrian Boldișor , op. cit . p. 175 -176.
122 Anastasios Yannoulatos, Ortodoxia și problemele lumii contemporane, pp. 183 -184.

44
Ortodoxiei la mișcarea ecumenică >>. S -ar putea susține însă și contrariul. Și anume că spiritul și
mentalitatea Proclamației conturează și atitudinea protestanților față de ortodocși, influențând
întreaga constituție și struc tură a CMB. Cu alte cuvinte, ortodocșii vor fi << tratați >> de către
protestanți prin prisma concepțiilor eclesiologice și soteriologice ale acestei Proclamații”123
De la înființarea Consiliului Mondial al Bisericilor și până în prezent Bisericile ortodoxe
s-au implicat activ în programele CMB, printre care și la cele ce gravitau în jurul temei
dialogului interreligios. O personalitate majoră în cadrul promovării dialogului interconfesional
a fost Mitropolitul Georges Khodr al Muntelui Liban, care, în anul 1 971 la conferința de la
Addis Ababa, a reliefat rolul și importanța dialogului în contextul realităților în care lumea
secolului XX era pusă: “Cre șterea nevoii pentru unitate face dialogul imperativ dacă vrem să
evităm de facto sincretismul religiilor renă scute care revendică toate, universalitatea. În fața
acestei renașteri a religiilor și pluralității care nu prezintă semne ale renunțării la Evanghelie, se
pune întrebarea dacă creștinismul este atât de exclusivist față de alte religii așa cum a fost
prroc lamat în general până acum ”.124 “Aceasta nu este doar o problemă particulară, ci are
legătură cu întreaga viață creștină și trebuie să pornească de la însemnătatea teologică a
termenului <<oikonomia>>”.125 Iconomia este ceea ce face ca omenirea participantă la viața și
misterul lui Dumnezeu, și este “în strânsă legătură cu noțiunea de <<kenosis >> a Fiului lui
Dumnezeu începând cu Întruparea și, dacă privim Vechiul Testament, a lui Dumnezeu încă de la
crearea omului”.126 Legătura cu Dumnezeu a omului, referindu -se la întreaga omenire și nu doar
la poporul evreu. Dumnezeu nelăsându -se nemărturisit și în alte tradiții. “Hristos este ascuns
peste tot în misterul smereniei Sale. Orice lectură a religiilor este o lectură a lui Hrisots. Hristos
singur este primit ca lumi nă când harul vizitează un brahman, un budist sau un musulman
lecturând propriile scripturi. Orice martir al adevărului, orice om persecutat pentru ceea ce crede
că este bine, moare în comuniune cu Hristos. Misticii din țările islamice cu mărturia lor de a
suferi din dragoste au trăit autenticul agape ioaneic. Dacă copacul este cunoscut prin fructele
sale, nu există nicio umbră de îndoială că săracii și umiliții care trăiesc și tânjesc după
Dumnezeu în toate națiunile au primit deja pacea pe care Domnul a d at-o tuturor acelora ce Îl
iubesc (Luca 2, 14) ”.127 Aceste ade văruri se înfiripă din evenimentul unic al Învierii Domnului
nostru Iisus Hristos, care prinde toate marginile pământului și din Cincizecimea în care Duhul

123 Christos Yannaras, Adevărul și unitatea Bisericii , Traducere din limba greacă de Ierom. Ignatie (Ilie) Trif și
Uliniuc Ionuț Dumitru, Ed. Sophia, București, 2009, p. 181 -184.
124 Georges Khodr, “Christianity in a Pluralistic World – the Economy of the Holy Spirit ”, în: The Ecumenical
Movement. An Anthology of Key Texts and Voices, Edited by Michael Kinnamon and Brian E. Cope, WCC
Publications, Geneva, 1997, p. 402.
125 Pr. Conf. Univ. Dr. Adrian Boldișor , op. cit . p. 178.
126 Idem.
127 George Khodr, op. cit. p. 402.

45
Sfânt se dăruiește întregii umanități. “Astfel, religiile lumii sunt ca niște adevărate școli ale
milostivirii divine pe care trebuie să le privim cu răbdare și înțelegere. Există o comunitate
universală ce poate, în anumite condiții, să îmbogățească experiența religioasă, însă toate trebuie
privite în lumina învățăturii Mântuitorului Iisus Hristos”.128
Acestea fiind spuse, se poate afirma că există daruri individuale și în alte religii ce
trebuiesc observate dincolo de formele istorice și simboluri, în prisma apofatismului religios.
Este necesar să renunțăm la mândria și superioritatea confesională, având datoria de a comunica
cu cei de altă religie. Prin identificarea valorilor creștine, cuprinse în celelalte religii, putându -L
prezenta acestor oameni pe Hristos, Cel ce unește întreaga omenire. “Sarcina mărturisitorului
într-un context necreștin este să -L numească pe Cel pe Care alții L -au recunoscut deja ca pe Cel
iubit. Odată ce au devenit prietenii Mirelui va fi ușor să -l numească pe El. Întreaga activitate
misionară a Bisericii va fi direcțio nată spre trezirea lui Hristos Care doarme în noaptea altor
religii. Doar Domnul Însuși știe dacă oamenii vor fi capabili să celebreze împreună o masă
pascală glorioasă autentică înainte de venirea Ierusalimului ceresc. Dar noi deja știm că
frumusețea lui Hristos strălucește pe fețele noastre în promisiunea reconcilierii finale ”.129
Modul în care creștinismul trebuie să se raporteze la celelalte religii a fost trasat de -a
lungul multor întâlniri la care reprezentanți ai Bisericilor Ortodoxe au participat. Pri ma întâlnire,
din 1976, de la Chambesy (Elveția) scos în relief contribuția Bisericilor Ortodoxe la promovarea
și înțelegerea dialogului interreligios, mijlocind pentru combaterea fanatismului religios de orice
fel.130 Au fost purtate discuții legate de nece sitatea împăcării dintre persoanele apartenente
diferitelor religii. Scopul dialogului interconfesional a fost privit prin prisma dorinței de
instaurare a păcii pe pământ, a idealului libertății și întru ajutorarea tuturor oamenilor,
neținându -se seama de religia și rasa din care fac parte. “ Aceste propuneri și deziderate au fost
reluate și accentuate la cea de -a treia întâlnire presinodală ortodoxă ce a avut loc la Chambesy în
anul 1986. De altfel, cele mai multe întâlniri ce au abordat tema dialogului int erreligios în
general, precum și natura relațiilor dintre ortodocși, musulmani și evrei în particular, s -au
desfășurat la Chambesy, sub directa supraveghere a Mitropolitului Damaschinos Papandreou al
Elveției, și au întărit dorința Patriarhiei Ecumenice de a promova și întări relațiile cu vecinii ce
aparțin altor religii ”.131 După această întâlnire Bisericile Ortodoxe au adoptat documentul
denumit The Contribution of the Orthodox Local Churches to the Fulfilment of the Christian
Ideals of Peace, Liberty, Frat ernity, and Love among the Nations as well as to the Eradication

128 Pr. Conf. Univ. Dr. Adrian Boldișo r, op. cit . p. 178 -179.
129 George Khodr, op. cit . p. 406.
130 Pr. Conf. Univ. Dr. Adrian Boldișor , op. cit . p. 179.
131 Ibidem , p. 180.

46
of Racial Discrimination and Other Forms of Discriminatons (Contribuția Bisericilor ortodoxe
locale la îndeplinirea idealurilor creștine de pace, libertate, fraternitate și iubire între popoa re
precum și la eradicarea discriminărilor rasiale și a altor forme de discriminare ).
Și în anul 2000, în ziua de 7 ianuarie, la Bethleem, Întâistătătorii Bisericilor ortodoxe
scoteau în evidență necesitatea deschiderii către dialogul cu celelalte religii , în nădejdea
conviețuirii în pace, nefiind afectată libertatea de conștiință a fiecărei persoane în parte și
respectându -se naționalitatea fiecărui om în parte: “ Privim spre celelalte mari religii, în mod
deosebit față de cele monoteiste ale iudaismului ș i islamului, pregătiți să ducem mai departe
premisele dialogului cu acestea, pentru realizarea unei coexistențe în pace a tuturor oamenilor
[…] Biserica ortodox ă respinge intoleranța religioasă și condamnă fanatismul religios, în orice
fel aceste fenomene ar putea să apară ”.132
Incerc ările de a adapta teologia la contextul pluralismului religios, prin intermediul
dialogului interreligios, nu au fost bine primite de către unele confesiuni creștine. Aceasta fiind
una dintre problemele inevitabile ce trebuie cl arificate în cadrul CMB, între protestanți și
ortodocși, clarificându -se însemnătatea cuvântului “ecumenic”, edificându -se natura și scopul
CMB și implicarea consiliului în dialogul interconfesional.

1.1 Etape esențiale ale dialogului dintre Creștinism și Is lam
O abordare creștină, deși eminamente protestantă, a Islamului a avut loc încă din anul
1910, de la primă Conferință Misionară de la Edinburgh: „Islamul nu este ca celelalte religii de
care ne -am ocupat, deoarece a apărut mai târziu decât Creștinismul și Mohammed, cu onoare,
cere să ocupe un loc mai înalt decât Hristos. Deoarece această religie a împrumutat nu un pic de
la Iudaism și Creștinism, nu poate fi privită ca o totală formă coruptă de la una sau cealaltă. În
teritoriile Orientului Apropiat ea e ste parte suprapusă și parte redusă la a supune bisericile
creștine”.133 Islamul, ca și Budismul și Creștinismul, vrea să fie religie universală. El contestă
Înnomenirea Fiului lui Dumnezeu, jertfa, moartea pe cruce și divinitatea Sa. Există totuși câteva
puncte de contact între Creștinism și Islam: concepția despre Dumnezeu; poziția înaltă care i se
acordă lui Iisus Hristos în Islam; acceptarea profeților Vechiului Testament; acceptarea Cărților
Sacre; unele virtuți cardinale; sensul profund al păcatului. Su nt și alte puncte de legătură, dar și
numeroase puncte de separare. Totuși, „[…] peste tot Hristos Se poate dovedi ca Salvator al
omului din păcat, prin Dumnezeu. Se poate cere ca învățătura creștină, atât cât trezește sensul
păcatului și legătura prieteni ei cu Dumnezeu, să descopere sufletului musulmanilor necesitatea

132 Anastassie Yannoulatos, Misiune pe urmele lui Hristos. Studii teologice și omilii, p. 227.
133 Report of Commission IV , p. 124.

47
cea mai adâncă […]; dar poate doar să -i ajute pe oameni să realizeze adâncimea necesităților lor,
aceea că misionarii pot pregăti oamenii pentru o recunoaștere a măreției grației lui Hristos” .134
La a doua Adunare Generală a CMB, ce a avut loc la Evaston, SUA, în anul 1954,
Raportul final avea în vedere transformările rapide din societate, urmare a schimbărilor ce au
avut loc după terminarea celui de Al Doilea Război Mondial. Aceste transformări nu au loc
numai în lumea occidentală, ci și în alte teritorii, în special în Africa și Asia. Violența crescândă
din foarte multe teritorii, precum și impactul comunismului în anumite state, au dus la schimbări
impresionante în ceea ce privește deplasarea populațiilor dintr -un teritoriu în altul. Acest lucru a
condus la întâlnirea dintre Creștinism și diferite religii specifice altor regiuni. „Este o nouă
mărturisire printre cei ce aparțin religiilor îndepărtate ca Budismul, Hinduismul sau Islamul că
religi ile lor dețin soluțiile problemelor din lume”.135 În acest sens, Islamul declară că este
singura religie universală și că depășirea problemelor actuale este posibilă numai pentru cei ce se
convertesc la Islam. Participanții la Adunarea de la Evaston s -au opr it mai ales la lumea
musulmană și la specificul ei în Asia și Africa. Această religie este posterioară Creștinismului,
dar în același timp are multe elemente ce trimit la acesta, elemente care, de multe ori, sunt în
contradicție cu învățătura creștină. „Es te o învățătură predominantă care vorbește de ultimele
zile când un mântuitor, adevăratul mântuitor trimis de Dumnezeu, va veni să reformeze lumea,
în concordanță cu învățăturile musulmane. Va fi ziua triumfului religiei islamice”.136
Islamul a exprimat mere u înțelegerea vieții în acord cu Legea sfântă, care se crede a fi
revelată prin profetul suprem, Mahomed. În această Lege este descrisă adevărata societate așa
cum ar trebui să existe în realitate. Deși venirea unui mântuitor nu mai are impactul pe care îl
avea în trecut, o altă caracteristică a Islamului câștigă tot mai mult teren în lumea actuală: „[…]
naționalismul, ca expresia cea mai adecvată a propriei înțelegeri religioase a politicului, a
culturii și a vieții sociale, incluzând chiar credința că I slamul poate vindeca bolile omenirii”137.
Această părere stă în strânsă legătură cu ideea universalității Islamului, a dorinței de a stăpâni
întregul pământ. În acest sens, Biserica creștină trebuie să propovăduiască Evanghelia, având în
centru credința în d ragostea lui Dumnezeu care ne -a răscumpărat din păcat și ne vindecă pe
fiecare în parte, indiferent de timpul în care trăim. Creștinii trebuie să fie conștienți de datoria lor
de a răspunde încercărilor ridicate de societatea actuală. Valorile creștine sun t universale și pot
depăși problemele timpului. Mai ales în Asia și în Africa, Evanghelia trebuie propovăduită

134 Ibidem , p.155.
135 The Christian Hope and the Task of the Church . Six Ecumenical Surveys and the Report of the Assembly
prepared by the Advisory Commision on the Main Theme , 1954, Harper & Brothers, Publishers, New York, 1954,
p. 45.
136 Ibidem, p. 46.
137 Ibidem , p. 47.

48
punându -se accent pe universalitatea mântuirii în Hristos. „Hristos este Domn al istoriei. El este
Domn în istorie. El este Domn dincolo de istor ie”.138
O întâlnire importantă între creștini și musulmani a avut loc la Broumana (Liban) în anul
1972, având ca principală temă protejarea libertăților religioase ale minorităților (In Search of
Understanding and Cooperation).139 Ideea a fost preluată de a șa sea Adunare Generală a CMB ce
a avut loc la Vancouver, Canada, în 1983. Un important demers s -a realizat prin invitarea a peste
50 de membri aparținând altor religii și ideologii. Ca o pregătire pentru această Adunare a fost
întâlnirea ce a avut loc la Mau ritius, Africa, în ianuarie 1983, acolo unde au participat creștini,
evrei și musulmani. Invitarea a 50 de reprezentanți ai altor religii a fost pusă în practică și la
Adunările de la Canberra (1991) și Harare (1998).
Un loc important în cadrul relațiilor dintre creștini și musulmani îl reprezintă întâlnirile
bilaterale, în care s -au discutat teme de interes major. Până în anul 2000, printre cele mai
importante întâlniri, se remarcă cele de la Cartigny (Elveția, 1969), Ajaltoun (Liban, 1970),
Broumana (Liba n, 1972), Colombo (Sri Lanka, 1974), Legon (Ghana, 1974), Hong Kong
(1975), Chambésy (Elveția, 1976), Cartigny (Elveția, 1976), Beirut (Liban, 1977), Chambésy
(Elveția, 1979), Bossey (Elveția, 1980), Colombo (Sri Lanka, 1982), Porto Novo (Benin, 1986),
Bali (Indonesia, 1986), Kolymbari (Grecia, 1987), New Windsor (USA, 1988).
Dialogul dintre creștini și musulmani a cunoscut un moment de criză după atacul din 11
septembrie 2001 de la World Trade Center, New York, SUA. Comitetul Executiv al CMB a
elaborat ime diat un text intitulat: Striving Together for Dialogue: A Christian -Muslim Call to
Reflection and Action. În anul 2001 au avut loc mai multe întâlniri între membrii CMB,
Consiliului Pontifical al Vaticanului și lideri musulmani, care au discutat despre sit uația
tensionată dintre creștini și musulmani în urma ultimelor evenimente.140 Consultările au
continuat la Cairo, în Egipt, în octombrie și decembrie 2001. În anul 2002, în octombrie, a avut
loc întâlnirea organizată de CMB, purtând titlul: Christians and M uslims in Dialogue and
Beyond. În octombrie 2003, întâlnirea dintre creștini și musulmani a avut loc în Londra, acolo
unde s -au discutat problemele arzătoare ale relațiilor dintre creștini și musulmani, ca urmare a
evenimentelor din 11 septembrie 2001. „Vi zita președintelui iranian Muhammad Khatami la
CMB în decembrie 2003 a fost încă un semn puternic că dialogul creștin -musulman, la oricare

138 Ibidem , p. 49.
139 Meeting in Faith , Twenty Years of Christian -Muslim Conversations Sponsored by the World Council of
Churches, Compiled by Stuart E. Brown, WCC Publications, Geneva, 1989, p. 21 -29.
140 The Christian Hope and the Task of the Church. Six Ecumenical Surveys and the Report of the Assembly
prepared by the Advisory Commision on the Main Theme , 1954 , p. 84.

49
nivel, este urgent și trebuie să fie perceput în ambele direcții ale parteneriatelor și problemelor
dificile”141.

1.2 Contribuția Ortodoxă în dialogul cu Islamul
Preasfințitul Anastasios Yannoulatos vorbește de existența a trei mari perioade ale
dialogului dintre ortodocși și musulmani în perioada bizantină, de la apariția mahomedanismului
și până la căderea Constantinopo lului în anul 1453. Prima fază se întinde de la mijlocul sec. al
VIII-lea până la mijlocul sec. al IX -lea d.Hr., atitudinea Bizanțului fiind „mai curând persiflantă
și subestimativă”142. Printre primii scriitori creștini care s -au ocupat de această problemă se
numără Sfântul Ioan Damaschin, cu lucrarea Izvorul cunoașterii (în capitolul Împotriva
ereziilor). Pentru el, Islamul nu este o religie serioasă care trebuie luată în considerare, fiind
apreciată a fi mai mult o erezie creștină. Alt scriitor care se ocu pă de Islam este episcopul
Theodor al Haranului sau al Karonului Mesopotamiei, în lucrarea Împo triva ereziilor iudeilor și
saracinilor. Este considerată a fi prima lucrare serioasă în legătură cu studiul învățăturii islamice.
Această perioadă „[…] de conf runtare în scris a creștinilor Răsăritului cu religia islamică și -a
avut centrul în Siria, unde se afla și reședința califatului. Operele celor doi teologi la care ne -am
referit poartă pecetea unei experiențe trăite, care s -a bazat pe dialogul personal, di rect, cu
musulmanii. Amândoi au trăit în mijlocul unei populații musulmane și cunoșteau Coranul în
original”.143
A doua fază a dialogului dintre creștinii ortodocși și musulmani este cea cuprinsă între
mijlocul sec. al IX -lea și mijlocul sec. al XIV -lea, centrul preocupărilor răsăritene fiind capitala
Imperiului Bizantin, Constantinopolul. Printre cei angajați în discuții se numără Samona de
Gaza, cu lucrarea Dialog cu saracinul Ahmed, Eftimie Zigaben, cu lucrarea Panoplia dogmatică,
Nichita Choniate, cu l ucrarea Tezaurul Ortodoxiei, Bartholomeu al Edesei, cu lucrarea Împotriva
Agarinului, și Nichita Bizantinul, cu lucrarea Respingerea Bibliei falsificate de către arabul
Mohamed. „Impresionantele reușite și extinderea Islamului au început să fie un coșmar p entru
bizantini. Ei vedeau că această religie, în ciuda particularităților ei logice și morale – poate
tocmai datorită acestora -, devenise o mare amenințare pentru imperiu. Ca urmare, este adoptată
o tactică mai ofensivă”144.

141 Ibidem, p. 86.
142 Anastasios Yannoulatos, Ortodoxia și problemele lumii contemporane , p. 127..
143 Ibidem , p. 128.
144 Idem.

50
A treia fază a relațiilor cu Is lamul se desfășoară între mijlocul sec. al XIV -lea și mijlocul
sec. al XV -lea, perioadă ce „[…] se distinge prin calm și obiectivitate”145. Se remarcă
personalități ca Sfântul Grigorie Palama, autor al mai multor lucrări: Către ateii din Hiones,
Discuții con semnate în scris de către doctorul Taronitos, prezent și auditor al faptului, Scrisoare
trimisă din Asia, prizonier fiind, către propria biserică, Scrisoare către monahul David
Disypatos. Alți scriitori bizantini cu preocupări similare sunt: monahul Iosif Bryennios, cu
lucrarea Discuție cu un oarecare ismaelit; împăratul Ioan al VI -lea Cantacuzino, cu lucrările
Împotriva mahomedanilor și Împotriva lui Mahomed; împăratul Manuil II Paleologul, cu
lucrarea Dialog cu un oarecare pers cu rang de mouterizi, în An cyra Galatiei. „Bizantinii pot fi
considerați inițiatori și precursori ai dialogului creștino -islamic, promovat în zilele noastre pe
scară internațională” .146
După această perioadă, de relativă pace, în cadrul dialogului dintre creștinii ortodocși și
musulma ni, lucrurile s -au schimbat odată cu perioada de dominație a Islamului în fostul Imperiu
Bizantin. Unul dintre cei care au continuat să scrie despre Islam, dar într -o altă țară, Rusia, a fost
Maxim Grecul, care a redactat trei cărți despre această religie. „În această a patra fază, Biserica
Răsăritului a avut parte de experiențe dure. În afara unei perioade de toleranță a câtorva
conducători luminați ai puterii otomane, fanatismul musulman izbucnea foarte adesea și diferite
presiuni socio -politice au dat na ștere unor valuri de islamizare în Asia Mică, în Balcani și în
Creta”147.
În ceea ce privește epoca contemporană, situația relației dintre creștinii ortodocși și
musulmani s -a schimbat radical, astfel că și dialogul inter -religios a căpătat o nouă față. În
interiorul Bisericii Romano -Catolice, la Conciliul al II -lea Vatican, s -a prezentat poziția acestei
biserici față de celelalte religii și implicit față de Islam, în declarația referitoare la atitudinea față
de comunitățile necreștine. În paralel cu acest ev eniment s -a constituit, în cadrul CMB, un
Departament pentru dialogul inter -religios, la care ortodocșii și -au adus contribuția lor
permanentă. Interesul pentru dialogul dintre creștini și musulmani s -a manifestat și în cadrul
Bisericilor Europene. Până la începutul anilor ‘90 acest organism desfășurase trei întâlniri
creștino -islamice: Salzburg, Austria, 1978; St. Polten, Austria, 1984; Leningrad, Rusia, 1990.
Interesul ortodocșilor pentru dialogul cu Islamul s -a manifestat și mai puternic începând cu anul
1986, în urma colaborării Centrului Ortodox al Patriarhiei Ecumenice (Chambésy, Geneva) și al
Academiei Regale de Studii a Culturii Islamice (Al Albait Foundation, Amman, Iordania).

145 Ibidem , p. 129.
146 Ibidem , p. 131.
147 Ibidem , p. 137 -138.

51
În perioada anilor 198 0-2008 au avut loc “11 întâlniri de acest nivel între reprezentanții
ortodoxiei și islamului în care s -au tratat teme diferite: autoritate și religie în tradițiile celor două
religii; modele de coexistență istorică între creștini și musulmani; pacea în cele două tradiții
monoteiste; problema pluralismul ui religios; implicarea tinerilor în viața religioasă; rolul
educației în discuțiile interreligioase creștino -musulmane; educația în creștinism și islam;
cooperarea între reprezentanții celor două religii; problema egalității în fața legii; rolul religiei în
instaurarea păcii în lumea modernă; abilitatea de a construi dialogul interreligios și importanța
tinerilor preoți, imami, studenți, teologi și lideri în respectarea celor două comunități
religioase ”.148 Astfel de inițiative fiind încurajatoare pentru “pa rticiparea intelectualilor și
tinerilor lideri religioși în dialoguri și, în același timp, în procesul înțelegerii și apropierii
interreligioase mutuale între comunitățile religioase și culturale, facilitând dialogul și
parteneriatul interreligios și permi țând participanților să acționeze atât local, cât și ecumenic,
contribuind astfel la înțelegerea mutuală și la promovarea reconcilierii ”.149
În anul 1980 s -a înființat Societatea pentru studii greco -arabe (Society for Greek -Arabic
Studies ), întemeietoarea rev istei Greaeco -Arabica și care a organizat multe întâlniri religioase
între creștinii ortodocși și musulmani. Anul 1990 a adus mișcarea Ortodoxie și Islam
(Orthodoxy and Islam ) a căror partizani fiind ortocși și musulmanii șiiți din Iran. Această
mișcare o rganizând mai multe întâlniri interconfesionale valoroase la Atena și la Teheran.
În septembrie 1993 a fost organizată o întâlnire de către Departamentul de Teologie al
Facultății de Teologie din Tesalonic, având ca temă Studiile islamice în Grecia și lo cul Islamului
în manualele din școlile publice grecești (Islamic Studies in Greece and Islam’ s Place in Greek
Public School Textbooks ). La Tesalonic a avut loc, la data de 15 mai 1995, întâlnirea Islam în
Grecia: Întâlnire cu reprezentanții pentru Islam din cadrul Bisericii evanghelice a Germaniei ,
unde au luat parte mulți profesori ce țineau de diferite tradiții religioase. “În noiembrie 2009,
Secția de literatură biblică și studii religioase de la Departamentul de Teologie din Tesalonic a
organizat o C onferință internațională cu titlul Ibadism, studii ibadice și Sultanatul Omanului , în
care s -a pus un accent deosebit pe interdisciplinaritate, punând bazele unei relații între
reprezentanții celor două religii. La 29 martie 2012, liderul academic al Sulta natului din Oman,
Dr. Abdulrahman al -Salimi, a prezentat la Tesalonic referatul cu tema Creștini, musulmani și
problema Orientului Mijlociu ”.150

148 Pr. Conf. Univ. Dr. Adrian Boldișor , op. cit . p. 200
149 Angeliki Ziaka, “Orthodoxy and Islam – Major Concerns for Orthodox Engagement ”, în: Orthodox Handbook
on Ecumenism. Resources for Theo logical Education , Pantelis Kalaitzidism Thomas Fitzgerald, Cyril Hovorun,
Aikaterini Pekridou, Nikolaos Asproulis, Guy Liagre, Dietrich Werner (Editori), Regnum Books International,
Oxford, 2013, p. 682
150 Pr. Conf. Univ. Dr. Adrian Boldișor , op. cit . p. 201.

52
La Atena, dialogul dintre ortodocși si musulmani a fost promovat și întreținut de
Presfințitul Anastasios Yannoul atos, care prin întreaga sa activitate, a devenit un lider în
promovarea și susținerea dialogului dintre cele două religii.151 În majoritatea problemelor actuale
din diferite teritorii în care trăiesc credincioși aparținând ortodoxiei și islamului, „liderii religioși
au subliniat ideea că orice război este de fapt o victorie a celui rău și o luptă împotriva lui
Dumnezeu. În Europa, acesta a fost mesajul transmis de marele muftiu al Ceceniei și de
Patriarhul Aleksei II al Moscovei, precum și de Patriar hul Ecumenic Bartolomeu I, împreună cu
semnatarii Declarației de la Bosfor. La fel s -a întâmplat și în Orientul Mijlociu, unde
personalități ca Patriarhul Ignatie IV și Mitropolitul Muntelui Liban, Georges Khodr au susținut
ideea unei strânse colaborări în tre ortodocși și musulmani în vederea menținerii păcii în
teritorii le măcinate de războaie ”.152
În data de 9 februarie 1994, a fost semnată la Instanbul Declarația de la Bosfor , de către
“Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I, de Rabinul Arthur Schneier ( Fundația Recurs la conștiință ),
de Mehmet Nuri Yilmaz (președintele Biroului pentru Culte al Republicii Turcia ) și de
Cardinalul Roger Etchegaray (președintele Consiliului pontifical privind pacea și justiția ).
Declarația de la Bosfor a fost adoptată în urma Confe rinței privind pacea și toleranța: Asia
Centrală, Caucaz și Balcani ”.153 Declarația face referire la Declarația de la Berna din 26
noiembrie 1992, “semnat ă de Patriarhul Pavel al Bisericii Ortodoxe Sârbe, de al -Hajj Jakub
Efendi Selimoski din Sarajevo, de Arhiepiscopul și Mitropolitul de Sarajevo Vinko Puljic și de
Rabinul Arthur Schneie din partea Fundației Recurs la conștiință. În Declarația de la Berna,
care a fost adoptată în contextul războiului din fosta Iugoslavie, se afirma că <<orice crimă
comisă în numele religiei este o crimă împotriva religiei >>””.154
Pornind de la această afirmație și ținându -se cont de faptul că violențele s -au răspândit și
în al te teritorii din lume (Bosnia, Armenia Azerbaijan, Georgia și Tajikistan) semnatarii
Declarației de la Bosfor au reluat îndemnul la pace și înțelegere între reprezentanții diferitelor
religii, pornind de la adevărul că viața umană este sacră. “ Nu există n ici o bază doctrinară care
să facă posibilă violența în numele lui Dumnezeu. Niciun război nu este religios, iar victimele
înregistrate în urma actelor de violență, intoleranță și abuz sunt din rândul copiilor și femeilor,
acest lucru având efecte consider abile în ceea ce privește fenomenul emigrației. Participanții la
Conferință îndemnau la pace și înțelegere reciprocă, la dialog constructiv și la promovarea
libertății religioase peste tot în lume. Conflictele de orice fel trebuie să înceteze și, în acest sens,

151 Angeliki Ziaka, op. cit. p. 682.
152 Olivier Clement, Adev ăr și libertate. Ortodoxia în contemporaneitate. Comvorbiri cu Patriarhul Ecumenic
Bartolomeu I, Traducere de Mihai Maci, Ed. Deisis, Sibiu, 1997, p. 174 -175.
153 Pr. Conf. Univ. Dr. Adrian Boldi șor, op. cit . p. 202.
154 Ibidem, p. 203.

53
trebuie să se găsească cele mai bune mijloace împotriva flagelului provocat de naționalismul
extremist și de divergențele de natură etnică ”155
Scrisoarea din anul 2007, semnată de 138 de lideri musulmani, a făcut ca Patriarhul
Moscovei, Alexei II, și a l întregii Rusii să dea un răspuns la data de 14 aprilie 2008, pornind de
la ideea că creștinii și musulmanii au țeluri comune , și astfel ar trebui să -și unească eforturile
pentru a le putea îndeplini. Acest ideal nu se poate însă pune în aplicare până cân d cele două
părți nu -și clarifică modul în care fiecare dintre cele două își văd valorile. “Creștinii și
musulmanii au datoria de a aminti întregii umanități de existența lui Dumnezeu și de
dimensiunea spirituală a omului, așa cum sunt prezente în fiecare tradiție religioasă. De
asemenea, ele amintesc lumii de virtuțile esențiale ale omului: pacea și dreptatea, moralitatea și
legea, adevărul și iubirea.”156 Cele două religii find unite prin respectarea poruncii de a -L iubi pe
Dumnezeu și pe aproapele.
Este necesar să fie subliniate acele învățături de credință care sunt comune celor două
credințe și să se analizeze cu de -amănuntul toate învățăturile de credință ale fiecărei religi, ca
mai apoi să fie comparate între ele. Creștinismul nu poate exclude Taina S fintei Treimi din
porunca iubirii lui Dumnezeu și aproapelui. “Pentru creștini, Dumnezeu este iubire (I Ioan 4,
16), dar Dumnezeu, pentru creștini, este Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul și Dumnezeu Duhul
Sfânt, adică Sfânta Treime, o Ființă și Trei Persoane. Dumnezeu este iubire deoarece este
unitatea celor trei Persoane. Din dragostea divină derivă atât dragostea dintre oameni, cât și
dragostea acestora față de Dumnezeu, deoarece omul este creat după chipul lui Dumnezeu. El
simte că este fiul lui Dumnezeu pri n har, iar nu un sclav, deoarece Dumnezeu S -a făcut Om
pentru ca omul să devină dumnezeu ”.157 Întruparea Fiului lui Dumnezeu săvârșindu -se din
iubirea de oameni, a fiecărui om în parte. Dragostea omului pentru Dumnezeu este strâns legată
de libertatea omului , acesta alegând de bună voie să -L iubească pe Dumnezeu, iar nu din frică.
Prin aceste învățături se poate începe și trebuie să se ghideze calea către dialogul dintre creștini
și musulmani în vederea cooperării dintre cele două comunități. “Dialogul doctri nar este mult
mai productiv dec ât prezentarea laconică și exclusivistă a anumitor învățături din cele două
tradiții religioase ”.158 Cele două comunități religioase trebuie să lucreze împreună pentru a da
răspuns provocărilor actuale ce se împotrivesc credinț ei: antireligiozitatea, “noua moralitate care
contrazice învățăturile religioase ale religiilor tradiționale ”159 și alte multe provocări aduse de

155 “Bosphorus Declaration”, http://www.appealofconscience.org/d -577/declarations/Bosphorus%20Declaration ,
accesat ă la data de 15/6/2018, ora 11:03 pm.
156 Pr. Conf. Univ. Dr. Adrian Boldișor , op. cit . p. 204.
157 Idem.
158 Idem.
159 Ibidem, p. 205.

54
vremurile acestea. “ Creștinii și musulmanii trebuie să lucreze împreună pentrur a înlătura
pericolul sincretismului religios care apare adesea în cadrul dialogului interreligios. De
asemenea, există și pericolul provocat de cei ce vor să vadă creștinismul și islamul în conflict
sau să le vadă unite fals printr -un indiferentism moral, dând prioritate prece ptelor
secularizării ”.160
În țările est europene, după căderea comunismului, s -au format organisme de colaborare
între cele două religii, lucrând împreună în lumina unei mai bune înțelegeri dintre credincioși.
Trebuie luat în considerare faptul că în unele ț ări musulmane, în care creștinii sunt minoritari,
există cazuri în care aceștia nu -și pot manifesta liber credința.
Îndemnurile prezente în scrisoarea celor 138 de lider religioși musulmani “pot s ă
intensifice acțiunile comune și să contribuie la îmbunătăț irea situațiilor creștinilor în țările în
care majoritari sunt credincioșii musulmani ”161 Cooperarea creștino -musulmană putându -se
întări “at ât pe tărâm doctrinar, cât și practic, prin combaterea intoleranței și xenofobiei, în
vederea promovării păcii, drept ății, dar și pentru protejarea locurilor sfinte. ” Dialogul
interreligios trebuie dezvoltat atât la nivel local, cât și global, în timp ce organismele
internaționale trebuie să fie mai atente și mai sensibile la tradițiile spirituale și culturale ale
diferi ților oameni, indiferent de religia căreia îi aparțin .162

2. Împlicarea Sfinților Părinți în dialogul interreligios
2.1 Sfântul Ioan Damaschin și Islamul
Se știu mult mai multe despre epoca în care a trăit s fântul Ioan Damaschin decât despre
propria viață “iar scrutarea mai atentă a izvoarelor de către cercetarea științifică recentă a erodat
până și puținele puncte fixe care s -a crezut că există, fără să fi oferit altele în schimb. Viețile
hagiografice ale lui Ioan care au ajuns până la noi sunt târzii și nu ne putem baza pe ele(deși nu
sunt lipsite de interes); scrierile sale abia dacă indică indicii personale, iar referirile la el în
celelalte surse istorice sunt rare”.163 Născut într -o familia bogată de arabi creștini cu funcții
administrative importante, nu se știe data exactă a nașterii sale, decât faptul că s -a născut în a
doua jumătate a secolului VII , “și-a trăit întreaga viață în Orientul Mijlociu, în anii califatului
Umayyad (651 -750), mai întâi în Damasc, unde s -a născut, iar mai târziu în Palestina, unde a

160 Idem.
161 Idem.
162 His Holiness Patriar ch Alexei II, “Response to the Open Letter of 138 Muslim Theologians ” (Răspuns la
scrisoarea deschis ă a celor 138 de teologi musulmani ), în: A common Word Between Us and You, The Royal Aal
al-Bayt Institute for Islamic Thought, Jordan, 2009, p. 113-122.
163 Pr. Andrew Louth, Ioan Damaschinul, Tradiție și originalitate în teologia bizantină, Traducere de pr. Prof Ioan
Ică Sn. Și diac. Ioan I. Ică Jr. Ed. Deisis, Sibiu, 2010, p. 19.

55
devnit monah ”.164 Unul dintre cei mai importanți gânditor ai Bizanțului, a încercat să realizeze o
sinteză vastă a întregii învățături cunoscute până în epoca sa. Lucrările sale cele mai însemnate
fiind: Dogmatica , Despre erezii și Dialectica în Izvorul Cunoștinței . Dogmatica rămânând până
astăzi textul de referință al înțelegerii dogmelor creștine. Fiind un mare iubitor al muzicii
liturgice, aducând o contribuție însemnată muzicii liturgice ortodoxe, a fost cunoscut și ca
“Maestrul muzicii ” (Μαΐστωρ της μουσικής ).
După pierderea dregătoriei tatălui său (Administrator fiscal al Siriei și consilier al
califilor Mo-awia <<660 -680>> și Abd-el Melik ), anul se presupune a fi 718, își împarte averea
săracilor, eliberează sclavii, retrăgându -se la Mănăstirea Sfântul Sava din Palestina, împreună cu
fratele său adoptiv Cosma, rămânând acolo până la sfârșitul vieții. A participat la Sinodul
antiiconoclast, în vremea împăratului Leon Isaurul (714 -740), devenind un atacant al ereziei,
scriind trei tratate impotriva acesteia. A trecut la Domnul în anul 749 la 4 decembrie, în
mănăstirea Sfântul Sava, unde și astăzi se află mormântul și chilia sa.
Despre islam, sfântul Ioan Damaschin, are două lucrări fundamentale însă autenticitatea
acestora a dat foarte mult de gând it învățaților zilelor noastre. Cele două lucrări sunt: capitolul
final al lucrării De haere sibus (Despre erezii ) și Disputatio Saraceni et Christiani (Disput a
dintre un saracin și un creștin ). Sfântul Ioan Damaschin vede islamul ca pe o erezie creștină, iar
dintre toate ereziile discutate în lucrarea De haere sibus , problema islamului este cea mai
dezbătută, capitolul dedicat islamului fiind numărul 100165. “Capitolul din tratatul Despre erezii
pornește definind islamul, situându -l istoricește pe Muhammad și rezumând învățătura lui
îndeosebi întrucât are contingență cu creștinismul, după care se ocupă de obiecțiile musulmane
față de creștinism și continuă discutând diverse sure din Coran , ultima din acestea fiind doar
menționată după care oferă o listă scurtă, mai degrabă inconsecventă, a practicilor
musulmane ”166, dând impresia unei încheieri subite, după un început destul de coerent. “ Disputa
este și ea ciudată, întrucât începutul și sfârșitul constituie o dispută propriu -zisă ( Sarac. 1 -4, 11 ),
în timp ce secțiunea centrală ( Sarac. 5 -10) privește diverse obiecții pe care sarazinul le -ar putea
face creștinului ( <<dac ă sarazinul are să te întrebe, zicând… >>), ceea ce sprijină punctul de
vedere p otrivit căruia avem aici note luate după lecțiile lui Ioan ”.167 Ambele lucr ări prezintă
islamul ca dominant politic. De haere sibus cataloghează islamul ca fiind “religia care înșală
poporul și stăpânește până astăzi ” ambele lucrări arată faptul că creștinii sunt constrânși de
agareni/sarazini/ismaeliți să își apere credința. Despre erezii, capitolul 100 , încearcă să dea o

164 Pr.Andrew Louth, op. cit. p. 20.
165 În unele ediții se vorbește de 103 capitole, capitolul despre islam fiind 101, în Patrologia Greată a lui Migne.
166 Ibidem, p. 119 -120.
167 Ibidem, p. 120.

56
expunere a islamului, pe când Disputa trece pur și simplu printr -o serie de dezacorduri dintre
musulmani și creștini și teme de dezbatere prin care un musulman încearcă să prindă pe creștini
în cuvânt și astfel să demonstreze superioritatea islamului și absurditatea teologiei creștine.

2.1.1 Sfântul Ioan Damaschin, Despre Erezii
Capitolul final al tratat ului De Haere sibus începe prin a defini islamul ca “<< religia
ismaeliților care înșală poporul și stăpânește până astăzi >> și afirmă că este <<premergătoarea
lui antihrist>> . Ismaeliții sunt numiți și agareni și sarazini și Ioan dă o explicație pentru toate
aceste nume: <<ismaelit >> derivă de la Ismael, fiul mai vârstnic al lui Avraam de la sclava soției
sale, Agar, de la care derivă numele de <<agareni>>”.168 Pentru originea n umelui de “sarazini” ,
“Capitolul 101169 se referă la incidentul din Facerea 16, 8, și în special la dialogul lui Agar cu
îngerul: << Fug de la fața Sarrei, stăpâna mea >>, care, într -o reformulare, poate fi citit: << Sarra
m-a alungat goală >>.170 Ioan Damaschinul , fiind probabil conștient de caracterul arbitrar al
acestei explicații, spune că acest nume nu este o născocire de -a sa, ci că << astfel sunt numiți >>
musulmanii” .171 Etimologiile sfântului Ioan identifică islamul ca religie a arabilor “ ceea ce este
întemeiat istoricește pentru perioada umayyadă, deși e contrar imaginii islamului din Coran ca o
religie universală ”.172 Sfântul vorbește despre o cădere a religiei islamice, de la religia lui
Ismael, la idolatrie, care este conform cu ce spune Coranul și scribi musulmani. “Religia pură a
lui Avraam și Ismael s -a corupt odată cu introducerea în cult a imaginilor și a practicilor străine.
Cei care <<s-au îndepărtat de religia lui Ismael >> au făcut idoli, la care se la care se închinau în
diferite ocazii. Ibn al -Kalbi spune emfatic că << arabii erau cu patimă devotați închinării la
idoli>>. Venerarea stelei și a Afroditei despre care vorbește Ioan Damaschinul se referă la un
aspect din această perioadă de idolatrie. În afirmația: << Ei se închină la s teaua dimineții și la
Afrodita >>, ar trebui probabil să vedem o aluzie la venerarea lui ‘ Athar, principala divinitate
astrală din Sudul Arabiei în perioada preislamică, în timpul dimineții și seara ”.173 Fiindcă sfântul
Ioan Damaschinul avea cunoștințe despre perioada idolatrică a religiei preislamice în Arabia , “îl
călăuzește spre o recunoaștere pozitivă a lui Mohamed drept cel care și -a adus poporul înapoi la
monoteism. Un alt codice oferă o relatare mai completă despre izvoarele care l -au influențat pe
Mohamed: evrei, creștini, arieni și nestorieni. De la fiecar e din aceștia Mohamed a preluat o

168 Idem.
169 Vezi Edi ția Migne.
170 Numele musulman nu apare deloc în Capitolul 101/100; poate că celelalte nume au fost preferate nu doar fiindcă
erau folosite de obicei în rândul creștinilor, ci și fiindcă scot în evidență legăturile aceste “erezii” cu tradiția iudeo –
creștină. Conform Daniel J. Sahas, Sfântul Ioan Damaschinul, despre Islam, Ed. Doxologia, Iași, 2015, p. 111.
171 Daniel J. Sahas, op. cit. Ed. Doxologia, Iași, 2015, p. 111.
172 Pr. Andrew Louth op. cit. p.121.
173 Daniel J. Sahas, op. ci t. p. 112.

57
anumită învățătură și astfel și -a meșteșugit propria erezie: de la evrei monoteismul absolut
(<<monarhia>> ), de la arieni afirmația că Duhul și Cuvântul sunt făpturi, iar de la nestorieni
antropolatria, evidentă din învăță tura lor că Hristos nu a fost decât un simplu om ”.174 Acesta
dând întâmplător peste Noul și Vechiul Testament și din convorbirile sale cu un călugăr arian și –
a întemeiat propria erezie, pretinzând că i s -a revelat o “scriptur ă din cer” și din aceste
descoper iri el și -a învățat adepții să se închine lui Dumnezeu (Allah). “Esen ța învățăturii lui
Muhammad este că există un singur Dumnezeu, Creatorul a toate, care nici nu naște, nici nu e
născut. Hristos este un cuvânt al lui Dumnezeu și duhul Lui, este creat și rob, născut din
Fecioara Maria. Hristos n -a fost răstignit, nici n -a murit, ci a fost luat în cer de Dumnezeu,
<<pentru că L -a iubit>>. După această scurtă prezentare a învățăturii lui Muhammad, Ioan vine
la partea critică. El critică descoperirea făcută l ui Muhammad, pentru că n -au existat martori –
face aici o comparașie nefavorabilă cu Moise – și într -adevăr descoperirea i s -a făcut lui
Muhammad în somn. După care vine la atacurile musulmanilor la adresa creștinilor: mai întâi,
învinuirea că sunt <<asoci atori>>(Hetairiastai) – cei care asociază pe cineva, în acest caz
Hristos, cu Dumnezeu, făcând astfel o derogare de la suveranitatea unică a lui Dumnezeu
(această acuzație este numită în arabă shirk ); iar, în al doilea rând, învinuirea că sunt idolatri car e
se închină crucii ”175 Sfântul Ioan , împotriva acestei învinuiri, aduce o apologie creștinilor. În
primul caz, apelând la Sfânta Scriptură , în special la profeți, care învață că Hristos este “Fiul lui
Dumnezeu și Dumnezeu”, după care argumentează că, dacă Hristos este cuvântul și duhul lui
Dumnezeu, atunci a nega că Hristos este Dumnezeu înseamnă a nega dumnezeirea cuvântului și
duhului lui Dumnezeu. Astfel că sfântul Ioan îi numește pe ismaeliți “ mutilatori ” (ai lui
Dumnezeu). În al doilea caz, sfântul îi acuză pe musulmani de venerarea Ka’bei la Mecca, luând
în derâdere tradițiile pe care la pretinde asociate Ka’bei. “Merită să reflectăm asupra naturii
acestor acuze împotriva creștinilor cu care e familiarrizat Ioan. Acuza de shirk este o învinuire
standar d în Coran împotriva celor mai mulți nemusulmani, inclusiv creștini, dar acuza de
idolatrie, din cauza venerării creștine a crucii, nu există aici(în Coran ). Există însă în așa –
numitele hadīth (tradiții despre Muhammad), o istorie despre o discuție între Mu hammad și
câțiva creștini, în care acesta e prezentat ca spunând: <<Ce vă împiedică să vă faceți musulmani
e pretenția voastră că Dumnezeu(Allah) are un Fiu, cultul pe care -l dați crucii și mâncarea cărnii
de porc >>. O astfel de acuză nu este deloc surprin zătoare când există multe dovezi că în secolul

174 Ibidem, p. 113 -114.
175 Pr, Andrew Louth, op. cit. p. 121.

58
VII iudeii reproșau creștinilor idolatria pentru venerarea crucii (ca și a relicvelor și a icoanelor).
E foarte posibil că musulmanii să fi adăugat această învinuire acuzației coranice de shirk ”.176
Sfântul Ioan Damaschinul discută mai apoi despre Scriptura ismaeliților177 ,vorbește
despre patru sure, intitulate: “femeia”, “c ămila lui Dumnezeu ”, “masa” și “vaca”. Trei dintre
cele patru pot fi identificate în Coran : “Vaca” fiind sura 2 ; “Femeia/Femeile ” fiind sura 4 ;
“Masa ” fiind sura 5. Toate fiind scrieri vaste, “datate de învățați în ultima perioadă medineză a
vieții lui Muhammad. Sura numită <<Cămila lui Dumnezeu >> nu apare în Coran. În discuțiile
despre sura << Femei >> Ioan critică legea musulmană a căsătoriei și poligamia și divorțul permis
de ea; îl acuză pe Muhammad și de adulter cu Zayd. Deși nu există nici o sură numită << Cămila
lui Dumnezeu >>, elemente ale istorisirii pe care Ioan le spune despre cămilă se întâlnesc în
Coran (în surele 7, 11, 17, 26, 54, 91) ”178 Neexistând în Coran o sură cu acest nume, totuși
expresia “c ămila lui Dumnezeu ” este cunoscută însă din “ frecvent menționata poveste a lui
Șālih, profetul poporului Thamūd179. Cămila a devenit semnul adevărului mesajului propovăduit
de Șālih și un avertisment de rău augur pentru poporul lui Thamūd. Mai -marii tribului au ucis
sau au mutilat cămila (XCI, 14; VII, 77) pentru a testa validitatea avertismentului lui Șālih.
Dumnezeu i -a omorât, îngropându -i sub zidurile caselor lor, evident după un c utremur180.
Probabil că din acest motiv Qur ’ān-ul îi numește locuitori ai pietrei181. Versiunea lui Ioan
Damaschinul conține multe din aceleași aspecte, la care au fost adăugate câteva variații
tradiționale. Se apropie de povestea menționată în S. XXVI, 141-159, unde se spune că acel
popor și cămila obișnuiau să bea apă din râu pe rând. Numele lui Șālih nu este menționat, deși
sunt indicii clare despre implicarea sa în această relatare ”.182 De această relatare este legată o
discuție despre Paradis. “ Autorul cunoaște învățătura coranică despre Paradis ca o grădină în
care curg râuri și unde desfătarea și plăcerile stăpânesc. Descrierea Paradisului însă nu pare să fi
fost scopul acestui paragraf. Este mai degrabă folosit ca un indiciu al inconsecvențelor pe ca re le

176 Ibidem , p. 122.
177 Nu menționează denumirea Cărții de Coran, folosind și pentru Coran și pentru surele individuale ( Haeres. 100.
96. 114. 149. 152) cuvântul grecesc graphe , “scriptură”( Haeres . 100, 14; a se observa însă biblos în Haeres 100,
16). În: Pr. Andrew Louth, Ioan Damaschinul, tradiție și originalitate în teologia bizantină, ed. Deisis, Sibiu, 2010,
p. 122.
178 Ibidem, p. 123.
179 Șālih a propovăduit unitatea lui Dumnezeu tribului Thamūd și i -a îndemnat pe acei oameni să i se închine doar
lui Allah. Poporul Thamūd a respins mesajul lui Șālih, care i -a îndemnat să abandoneze cultul părinților lor (XI 61 –
62). Șālih “este de obicei zug răvit ca un semn și o avertizare [de la Dumnezeu] în stilul lui Mohamed”. F. Buhl,
“Șālih ”, SEIs, p. 499 ; în Daniel J. Sahas, Sfântul Ioan Damaschinul, despre Islam , Ed.Doxologia, Iași, 2015, p. 139.
180 Povestea pare să beneficieze de o fundamentare istoric ă, dacă ținem cont de faptul că numele Thamūd a fost
identificat ca aparținând unui trib arab străvechi. Ibidem, p. 500. În Daniel J. Sahas, op. cit. p. 139.
181 S. XV, 80.
182 Daniel J. Sahas, op. cit. p. 139.

59
conține relatarea despre <<cămila lui Dumnezeu>>, devenind o critică la adresa profetului și o
condamnare a celor care cred în el”.183
Expunerea surei “Masa” este foarte scurtă rezumând foarte clar pasajul în care Hristos a
cerut lui Dumnezeu (Allah) o masă spre sărbătoare, și Allah i -a pogorât o masă nestricăcioasă
servită din cer. Versetele corespunzătoare din Coran fiind următoarele:
114. Atunci a zis Isus, fiul Mariei: “O, Allah, Stăpân al nostru! Coboară -ne nouă o masă servită
din cer ca să ne fie nouă sărbătoare… și seemn de la Tine! Și blagoslovește -ne pe noi cu cele de
ospăț, căci Tu ești Cel mai bun dintre cei care hrănesc!”.184
115.Și i -a răspuns Allah: “O voi coborî vouă, dar pe acela care nu va crede nici după aceasta îl
voi osândi cu un ch in cu care nu voi mai pedepsi pe nimeni din toate lumile! ”185
Mulți cercetători “au văzut în versetele 114 -115 o aluzie la Cina cea de Taină186. Poate că
acesta este motivul pentru care Ioan Damaschinul a menționat Sura, pentru a arăta aspectul
<<eretic >> al Islamului în contrast cu concepția creștină despre Sfânta Taină ”187. Afară de Sura
IV, “cămila” și Sura V, mai există o referință la Coran și anume la Sura II , “Heifer ”(al-Baqarah)
numit ă și “Vaca ”, căreia sfântul nu -i menționează decât numele Surei fiind de părere că ea
conține unele ziceri “ridicole” peste care trece . “La sfârșitul discuției despre aceste patru Sure, el
conchide: <<Din nou, scrierea lui Heifer și alte lucruri absurde, vrednice de ridicol, pe care din
cauza numărului lor mare am socotit să le trec cu vederea (772D -773A) >>”.188
Capitolul 100/101 al tratatului De Haeresibus se încheie menționând unele aspecte ale
practicilor musulmane : practica circumciziei bărbaților și femeilor, refuzul sabatului și a
botezului, legile mâncărurilor ce interzic unele m âncări permise de Vechiul Testament și permit
altele care sunt interzise și în final, interzicerea consumării de vin, toate menționate fără nici un
comentariu.
Capitolul 100/101 din De Hae resibus reprezintă o introducere sistematică timpurie în
religia Islamului scrisă de un scriitor creștin. Scopul acesteia a fost să -i informeze pe creștini
despre “erezia” nou -apărută și să ofere câteva răspunsuri preliminare la elementele sale
“eretice”. “ Capito lul 100/101 nu poate fi considerat altfel decât parte din De Haeresibus , și nu o
mostră de literatură polemică independentă. Autorul nu apără Ortodoxia creștină în acest eseu

183 Ibidem, p. 140.
184 Traducerea sensurilor Coranul ui cel sfânt în limba română, p. 186 în:
https://ar.islamway.net/SF/quran/data/The_Holy_Quran_Romanian.pdf accesat și descărcat la data de: 1/5/2018.
185 Ibidem, p. 187
186 Conform lui Tor Andrae, Mohamed credea că Cina Domnului (Sfânta Taină a Euharistiei) așa cum este ea
săvârșită în Biserică este chiar consumarea de alimente în cadrul unei mese. Mohammed, pp. 38ff . în Daniel J.
Sahas, op. cit. p.141.
187 Daniel J. Sahas. op. cit. p. 141.
188 Idem.

60
despre Islam, nici nu consideră această discuție scopul final al scrierii sale. A cesta nu este
ultimul cuvânt pe care -l rezervă pentru fiecare dintre erezii și pentru Islam și probabil, de aceea
nu este preocupat totodată să elaboreze un răspuns <<fatal>> ”189. Sfântul Ioan Damaschinul
prezintă realitățile specifice epocii sale și realită țile despre Islam într -o manieră “ordonată și
sistematică, deși deloc laudativă; demonstrează o cunoaștere exactă a acestei religii, probabil
mai completă decât cea pe care o are un musulman obișnuit; cunoaște bine doctrinele și
conceptele cardinale ale Is lamului, în special cele care reprezintă un interes direct pentru un
creștin; își cunoaște izvoarele și este familiar cu mentalitatea musulmană. Capitolul 100/ 101 nu
incită la ură, nici nu este plin de emfază și autolaudativ; este un eseu despre Islam, înt r-o carte
despre ereziile creștine. În acest simplu fapt se află importanța și slăbiciunea sa! ”.190

2.1.2 Disputa dintre un sarazin și un creștin
Dacă ultimul capitol al lucrării De Haeresibus face o scurt ă prezentare a Islamului și dă
câteva răspunsuri creștine acuzelor aduse de către ismaeliți, în Disputa găsim ceva destul de
diferit, o confruntare creștină în chestiunile teologice disputate în teologia musulmană timpurie.
“Dialogul abordează două teme principale: o discuție despre izvorul binelui și ră ului, care duce
la o dezbatere despre predestinație . O a treia tem ă, care apare la sfârșitul ambelor texte și este
abordată pe scurt, ar putea fi răspunsul autorului la to tentativă a musulmanului de a demonstra
că Mohamed este pecetea revelației profetice dăruite de Dumnezeu ”.191
Dialogul sfântului Ioan din Disputa reflectă “o cunoa ștere a argumentelor jabriyyahilor,
pe care îi prezintă ca susținând că Dumnezeu este cauza oricărui lucru, și bun și rău (Sarac. 1,
29-30). Răspunsul lui Ioan urmează o cale de mijloc între qadariți și jabriyyahi, susținând că
Dumnezeu are preștiință, dar lucrează împreună și prin ordinea creată de El, care are o relativă
libertate, nu în ultimul rând în cazul ființelor cu voință liberă, ca oamenii, așa că există o
distincție între ceea ce este în mod expres voința lui Dumnezeu și ceea ce are loc prin
consimțământul, tolerarea sau îndelungă -suferința (răbdarea) Lui (Sarac . 3, 19-20)”.192 Un mod
de a exprima aceasta este de a spune despre creație că este completă și ceea ce are loc acum în
univers e în acord cu voința lui Dumnezeu, dar nu e dovadă pentru o activitate creatoare
continuă (Sarac. 10). “Poziția lui Ioan aici este apropiată de doctrina mu ’tazilită ulterioară despre

189 Ibidem, p. 143 -144.
190 Ibidem, p. 144.
191 Ibidem, p. 147.
192 Pr. Andrew Louth, op. cit. p. 126.

61
voința liberă, bazată pe o interpretare a unui verset cor anic (6, 81) care spune că binele vine de la
Dumnezeu și răul de la umanitate (Sarac. 1, 1 -5)”.193
În capitolul 5 al acestei lucrări sfântul apără divinitatea lui Hristos, susținând veșnicia
atributelor lui Dumnezeu de cuvânt și duh, “care, pretinde el, sun t atribuite lui Hristos de
Coranul însuși: musulmanii trebuie să accepte eternitatea acestor atribute, pentru că alternativa
ar fi atunci că înainte de crearea lor, Dumnezeu era fără cuvântul și duhul Său . Ioan remarca de
asemenea că a nega caracterul necreat al cuvântului și duhului lui Dumnezeu e o erezie cumplită
printre musulmani și cei care fac un astfel de refuz se pot teme pentru viețile lor (Sarac. 5, 19 –
22): o remarcă pe care, susține plauzibil Le Coz, sugerează drept dată ultimul deceniu al
Imperiului Umayyazilor (probabil și ultimul deceniu al vieții pământești a Damaschinului) ”194
În capitolul 6 musulmanul continuă argumentul urmărind caracterul necreat sau nu al
“cuvintelor” lui Allah (Dumnezeu), “ forțându -l pe Ioan să facă o distincție între cuvântul
<<personal>>( enypostatos ) al Cuvântului lui Dumnezeu, care este necreat, și <<vorbirile lui
Dumnezeu>>( rhemata Theou ), care sunt create: înțelegerea statutului creat al Scripturilor scrise
pare să -l apropie pe Ioan de doctrina mu’ tazilită atacată un secol după moartea sa ”.195
Lucrarea Disputatio poate fi considerat ă drept un manual pentru o confruntare teologică
a creștinului cu un oponent musulman. Acest scurt tratat fiind un valoros izvor de informații
despre cea mai timpurie etapă a dialogului musulman -creștin, “a dezvolt ării teologiei
musulmane și despre problematizările, nedumeririle și diviziunile de ordin teologic din rândul
comunității musulmane. Deși este posibil ca acest text să nu poată răspunde deplin la întrebarea
dacă și în ce măsură teologia creștină i -a influențat pe teologii musulmani în făurirea unei
teologii proprii, el totuși musulmani în făurirea unei teologii proprii, el totuși reflectă
neîndoielnic dorința sinceră a ambelor părți de a discuta și de a reflecta împreună asupra
convingerilor teologice, așa cum reflectă totodată și o pre ocupare sinceră a felurilor facțiuni de
musulmani devotați de a -și face credința mai inteligibilă și relevantă ”.196
Disputatio rezumă cele mai importante întrebări ale teologiei musulmane primare, d ar și
al celor mai comune răspunsuri pe care creștinul din vremurile acelea le va fi având în minte
atunci când era confruntat de un musulman.

193 Ibidem, p. 126 -127.
194 Ibidem, p. 127.
195 Ibidem, p. 128.
196 Daniel J. Sahas, op. cit. p.178.

62
Atunci când comparăm Capitolul 101/100 din De Haeresibus cu Disputatio, realizăm că
“nu putem trece cu vederea interdependen ța unuia de celălalt și cuprinzătoarea cunoaștere,
experiență și înțelegere a religiei musulmanilor de către Ioan Damaschinul ”.197

2.2 Sfântul Grigorie Palama și Islamul
Sfântul Grigorie Palama a trăit în secolul XIII, timp în care Imperiul Otoman ajunsese să
bată la porțile Constantinopolului, religia islamică dominând mare parte a răsăritului creștin. În
acea perioadă, Imperiul Bizantin era slăbit de efectele nefaste ale catastroficei Cruciade din 1204
(Cruciada a IV -a), ce a adâncit și mai mult p răpastia ce se crease între răsărit și apus prin Marea
Schismă din 1054, resentimentul creștinismului răsăritean față de cel apusean crescând, așa încât
peste 100 de ani, mulți bizantini strigau: “mai bine turbanul sultanului dec ât mitra papală ”.
“Acest lu cru, deși a condus la o rena ștere culturală în Bizanț, și mai ales la dezvoltarea
isihasmului, a fost și un motiv de slăbire a luptei creștinătății unite împotriva invaziei
musulmane ”.198
Expansiunea otomană cuprinzând o mare parte din Peninsula Asiei Mici, amenința cu
islamizarea o mare parte a vechilor provincii creștine. La 10 mai 1354, Sfântul Grigorie Palama
era capturat “de către trupele otomane ale lui Suleiman”199, evenimentul petrecându -se lângă
Kallipolis, când Sfânt se afla într -o călătorie pe mare d inspre Tenedos spre Constantinopol.
Sfântul a fost stat în captivitate timp de un an , în tot acest timp redactând mai multe lucrări
pentru întărirea creștinilor. “Captivitatea otoman ă e astfel înțeleasă ca o experiență ascetică și
apostolică în același tim p, ca o șansă de desăvârșire duhovnicească personală și o ocazie
misionară unică: de a purta pastoral de grijă de creștinii aflați sub ocupația musulmană și de a -i
evangheliza pe ocupanții islamici ”.200 În această perioadă de decădere a Imperiului Bizantin,
Ioan Cantacuzino și Ioan Paleologul, succedându -se la conducerea tronului, politica tindea să fie
uneori pro -turcă și alteori pro -occidentală. Primăvara anului 1355, a reprezentat momentul
eliberării din captivitate a Sfântului Grigorie Palama, când un gru p de sârbi a plătit o sumă mare
de bani pentru răscumpărarea sa. “ Întrucât însă treburile comune ale reomeilor se schimbaseră
iarăși ca în schimbările aruncărilor cu zarul și se produseră schimbări atât în împărăție, cât și în
Biserica comună, iar cei care se sârguiau intens pentru eliberarea lui fuseseră îndepărtați de la
stăpânire și de la purtarea de grijă de treburile publice, captivitatea a luat sfârșit împotriva

197 Idem.
198 Pr. Conf. Univ. Dr. Adrian Boldișor , op. cit . p. 207.
199 Diac. Ioan I. Ic ă Jr. Sfântul Grigorie Palama: dosarele canonizării – texte și contexte, în: Sfântul Grigorie
Palama , Tomosuri Dogmatice – Viața – Slujba, Scrieri I, studiu introductiv și traducere de Diac. Ioan I. Ică Jr. Ed.
Deisis, Sibiu, 2009, p. 104.
200 Diac. Ioan I. Ică Jr. op. cit. p. 105.

63
oricăror speranțe atunci când toate speranțele păreau pierdute: Dumnezeu a pus în mișcare din
ținuturile de dincolo de granița de apus pe niște tribali (sârbi) sau dalmați, bărbați frumoși și
buni, peste neamul lor, care, deși erau departe, au dat barbarilor din belșug banii lor și l -au salvat
pe sfântul; ca și acest lucru să facă parte în chip limpede din minunile făcute cu el de Dumnezeu
Care, cum am spus, face și preface toate numai cu voința Lui (Amos 5, 8) ”.201
Evenimentele acestea au influențat lucrarea din acea perioadă a sfântului, în așa măsură
că “episodul captivit ății otomane a Sfântul ui Grigorie Palama a făcut obiectul unei lecturi
<<revizioniste >> în cadrul unei investigații critice de ansamblu asupra atitudinii elitei bizantine
în fața înaintării turcilor în anii războiului civil bizantin. Demersul este justificat prin faptul că
atât la istoricii turci, cât și la cei occidentali, cucerirea Asiei Mici și a Peninsulei Balcanice de
către otomani e o expunere mai degrabă mitologică decât istorică în sens științific, critic. Turcii
ar fi dat dovadă de cavalerism și toleranță față de popula ția creștină care, exasperată de
dezordinile interne și excesele administrației bizantine, a preferat securitatea și justiția sultanilor.
Legenda cavalerismului musulman ascunde însă prost cruzimea înfiorătoare și barbaria feroce a
ghazi -ilor turci. Dar și victimizarea creștinilor supuși uunei agresiuni totale maschează la fel de
prost realitatea dramatică a faptului că Imperiul Otoman a fost de fapt creat în mod activ de
bizantini într -o tristă dramă, în care bizantinii au fost protagoniști direcți chemân du-I pe turci ca
<<aliați >> în conflictele lor interne în condițiile fatalei lipse de coeziune a corpului social
bizantin”.202
Scrierile Sfântului Grigorie Palama, ce fac referire la islam, sunt în număr de trei:
Scrisoarea din captivitate către Biserica d in Asia, O scrisoare din 1354 către un anonim și
Discuțiile sale cu Chionii.

2.2.1 Scrisoarea pe care a trimis -o Biseric ii sale din Asia pe când era captiv
Aceasta a fost scrisă în mai multe părți, redactate în diferite momente ale captivității.
Prima este o introducere , în care Sfântul iși exprimă grija ce -o poartă Bisericii din Tesalonic, și
un Epilog , ce are mai multe fragmente în care vorbește despre primele luni ale captivității:
convorbirea cu Suleiman, o prezentare antiislamică, convorbirea cu Ismael (n epotul lui Orhan) și
o discușie cu un tasiman din Niceea.
Introducerea accentuează faptul că Providența lui Dumnezeu l -a adus în captivitate pe
Sfânt, pentru păcatele sale, dar si din grija lui Dumnezeu pentru ca musulmanii să cunoască
învățătura Domnului nostru Iisus Hristos. “Voi spune, așadar, iubirii voastre ceea ce am înțeles

201 Patriarhul Filotei II Kokkinos, Cuvânt la cel întru sfinți Părintele nostru Grigorie, arhiepiscopul Tesalonicului,
în: Sfântul Grigorie Palama, Tomosuri dogmatice – Viața – Slujba, p. 599 -600.
202 Diac. Ioan I. Ică Jr. op. cit. p. 115 -116.u

64
din pronia lui Dumnezeu atunci când am fost dus în captivitate în Asia văzându -i pe creștini și
pe turci locuind și umblând împreună, cei din urmă mânându -i din spate pe cei dintâi. Căci mi se
pare că prin această economie Dumnezeu Cel peste toate ( Romani 9, 5) a vrut ca cele ale
Domnului nostru Iisus Hristos să fie arătate și celor m ai barbari dintre toți barbarii, pentru ca ei
să fie fără cuvânt de apărare (Romani 1, 20) la preaînfricoșătorul Său tribunal care acum e
aproape. Cum se va putea vedea din deznodămintele lucrurilor, pentru această economie am fost
și noi predați mâinilor acestora, totodată și pentru o mică ispășire a multelor noastre păcate față
de Dumnezeu, întrucât cei încercați acum sunt ca predați unui foc care se stinge, dar cei care
aduc asupra lor calomnii sunt păstrați, dacă nu vor avea părere de rău pentru necredi nța și
sălbăticia lor, pentru acel foc nestins ”.203
Vrând a -i înștiința pe păstoriții săi despre momentele principale ale captivității sale,
Sfântul relatează ceea ce s -a întâmplat din momentul capturării sale. Din cauza unui cutremur ce
avusese loc în acea perioadă, Sfântul Grigorie s -a îmbarcat pe o navă la Tenedos, în timpul
călătoriei pe mare spre Constantinopol, aproape de Kallipolis, a fost luat ostatic de ahemenizi
(turci) sub conducerea lui Suleiman, fiul emirului otoman Orhan fiind dus la Lampsakos, unde
chinurile captivității au început. După aceea, prizonierii au fost mutați la Pegai, unde l -au întâlnit
pe eteriarhul bizantin Mavrozumis, cel care i -a ajutat să scape de neajunsuri. După alte trei luni,
captivii au ajuns la Brusa, apoi într -un sat mun tos (Maleghina) în care emirul Orhan se retrăgea
adesea . În acest loc, Sfântul a purtat o importantă discuție cu nepotul emirului Orhan, Ismael.
Dialogul a început de la un punct comun al creștinismului și al islamului, virtutea milosteniei.
Sfântul Grigor ie pune milostenia în legătură cu dragostea față de Dumnezeu. Fiind întrebat dacă
creștinii îl iubesc pe Mahomed, sfântul răspunde că singura dragoste o avem față de Domnul
Iisus Hristos Cel răstignit și înviat pentru mântuirea noastră. Sfânta Fecioară Mar ia este
respectată și de musulmani, dar ei văd altfel legătura dintre Maica Domnului și Iisus Hristos .
Mai apoi, dezlănțuindu -se o ploaie torențială, m ărturisește sfântul, “ridic ându -se acela a plecat
alergând, iar eu m -am întors la captivi suportând ploaia sub cerul liber împreună cu ei. Iar când
ploaia a încetat și ziua se sfârșea, spre seară cei ce ne conduceau ne -au dus pe toți împreună în
fața tiranului. Și la ordinul său am fost duși într -un ținut vecin locuit în mare parte de romei
creștini, unde era și reședința pentru ambasadorii imperiali. Eram, așadar, împreună cu ei în
fiecare zi, dobândind dee la el nu mică atenție și mângâiere, chiar dacă asprimea și răcoarea

203 Sfântul Grigorie Palama, Scrisoare pe care a trimis -o Bisericii sale din Asia pe când era captiv, în: Sfântul
Grigorie Palama, Tomosuri dogmatice -Viața -Slujba , p. 688.

65
locului și lipsa celor de trebuință pentru bolile mele n -au fost de natură să fie biruite de
înflăcărarea voinței lor ”.204
Ajuns la Niceea și stabilindu -se acolo, primind permisiunea a scris încă o scrisoare. “Ca
să stiți câteva din cele petrecute între timp, aflați că cbarbarii ne pun străjeri numai atunci când
ne duc dintr -o cetate în altă cetate sau sat. Întrebările adresate de aceștia nouă și răspunsurile
date de noi acelora, consimțămintele acelora la acestea și, simplu spus, toate convorbirile pe care
le-am avu pe drumuri, ar fi fost plăcute urechilor creștinilor, dacă cineva și -ar fi făcut răgaz să le
scrie. Dar odată ce ne aduc în orașul sau satul care le -a fost rânduit, întorcându -se fiecare în ale
sale, străjerii ne lasă să locuim și să mergem unde am voi și să ne întâlnim cu cine am dori; iar
acest lucru, socot, că s -a făcut nu fără o pronie superioară ”.205 În Niceea, Sfântul s -a dus la
Mănăstirea Cuviosului Iachint, locul unde trăiau și se întâlneau cei mai mulți creștini din această
regiune.
Urmează, în istorisirea Sfântului Grigorie Palama, o discuție ce a purtat -o cu un tasiman
la porțile cetății. Dialogul a avut loc pornind de la o rugăciune pe care musulmanii au rostit -o la
o înmormântare la care a participat și Sfântul. Deși musulmanii îl recunosc pe Iisus Hristos ca
fiind profet, locul pe care El îl ocupă în credința lor este inferior celui ocupat de Mahomed.
Sfântul Grigorie argumentează faptul că judecata finală o va face Iisus Hristos: “ Dar trebuie să
observi, preabunule, și că, așa cum spuneți și voi, El judecă viii și morții (2 Timotei 4, 1) înviați
și care stau în jurul Lui, Care la venirea Sa va prezida tribunalul cel înfricoșător și incoruptibil.
Așa cum aveți și voi scris, căci susțineți că îndrăgiți cele mozaice, și cum se poate vedea că se
păzește la evrei, Avraam Îi spune lui Dumnezeu: <<Tu, Care judeci tot pământul, nu vei face
judecată? >> (Facere 18, 25). Astfel încât Cel ce va judeca tot pământul este Însuși Dumnezeu.
După profetul Daniel, El este Împărat a toate și pentru totdeauna ( Daniel 7, 26 ), nefiind potrivit
dumnezeirii altceva decât Tatăl, așa cum nici strălucirea soarelui nu este ca lumină altceva decât
soarele ”.206 Acestea fiind spuse, tasimanul a fost pus pe gânduri și după un moment de tăcere i -a
răspuns că și musulmanii îl c instesc pe Iisus, deși creștinii nu -i aduc cinste lui Mahomed. Pentru
creștini nu poate fi cinstit cineva în afară de Dumnezeu, iar profetul turcilor nu este Dumnezeu,
cum de altfel nici ei nu susțin. Mai mult decât atât, creștinii nu au tăiat nimic ce ar fi mărturisit
despre Mahomed din Sfânta Scriptură, după cum susținuse tasimanul. “La acestea însă creștinii
ce se întâmplau să fie acolo, văzându -i pe turci porniți spre mânie, mi -au făcut semn să încetez
cuvântul. Eu însă, încercând să aduc puțină voioși e, le-am spus surâzând iarăși. <<Dacă ne -am
pune de acord în cuvintele noastre, atunci am avea și o singură învățătură. Dar cine înțelege să

204 Ibidem, p. 696 -697.
205 Ibidem, p. 697 -698.
206 Ibidem, p. 700.

66
înțeleagă sensul celor spuse (Matei 19, 12) >>. Iar unul dintre aceia a zis: << Va veni vreme când
ne vom pune de aco rd unii cu alții >>. Lucru la care am consimțit și eu și am urat ca vremea
aceea să vină mai repede. De ce am spus însă acestea celor care trăiesc acum după o altă credință
decât o vor face atunci? Am consimțit fiindcă mi -am adus aminte de cuvântul Apostolu lui Pavel,
că în numele lui Iisus Hristos se va pleca tot genunchiul și toată limba va mărturisi că Domn este
Iisus Hristos întru slava lui Dumnezeu Tatăl (Filipeni 2, 10 -11); iar acest lucru va fi negreșit la a
Doua venire a Domnului nostru Iisus Hristos ”.207
În încheiere, sfântul aduce o concluzie ce reia toate cele relatate, îndemnând pe creștinii
din Tesalonic să păstreze învățătura cea dreaptă ce ei o primiseră pe când Sfântul era în mijlocul
lor. “Vedeți să nu pățiți ceva asemănător cu rău -cugetătorii aceștia (musulmanii); pățind adică nu
în religie, ci în conduită, ceea ce au pățit aceștia în dogme. Băgați de seamă ca nu cumva, așa
cum aceștia spun că Cel născut din Fecioară e Cuvânt și Suflare a lui Dumnezeu și Hristos
(Mesia), adică Dumnezeu -Om, dar apoi fug de El în chip nebunesc și -L nesocotesc ca și cum n –
ar fi Dumnezeu, tot așa și voi să vă găsiți spunând că virtuțile și poruncile evanghelice sunt
drepte și bune, dar să le nesocotiți prin fapte ca și cum n -ar fi așa ceva și arătând astfel că ceea ce
este cu adevărat bine nu este bine și pentru voi, iar ceea ce e de dorit cu adevărat trebuie
evitat ”.208

2.2.2 Scrisoare a [mitropolitului] Tesalonicului c ând a fost prins [către un anonim , 1354]
Această scriere este o sinteză a Scrisorii către Biserica din Tesalonic, în care sunt reluate
câteva idei discutate mai sus, subiectul fiind discuția cu tasimanul, în care pornindu -se de la
câteva puncte comune ale celor două religii, Sfântul Grigorie Pala ma sublinia totuși diferențele
esențiale și în urma unei discuției cu suișuri și coborâșuri, “văzându -i pe turci porniți spre
mânie ”209 a încercat să calmeze mulțimea, aducând puțină voioșie prin cuvintele: “Dacă ne -am
putea pune de acord în cuvintele noastr e, atunci am putea avea și o singură învățătură. Cine
înțelege să înțeleagă (Matei 19, 12) sensul celor spuse”.210 Unul dintre musulmanii din mulțime
răspunzându -i: “Va veni un timp când ne vom pune de acorrd unii cu alții ”. Sfântul consimțind,
gandindu -se la cuvântul sfântului Apostol Pavel: “ În numele lui Iisus Hristos tot genunchiul să
se plece ”(Filipeni 2, 10) aceasta petrecându -se la a Doua Venire a lui Hristos.211

207 Ibidem, p. 704.
208 Ibidem, p. 706.
209 Ibidem, p. 714.
210 Idem.
211 Idem.

67
2.2.3 Discuțiile cu ateii Chioni
Fiind în captivitate, Sfântul Grigorie Palama a fost trimis de emirul Orhan pentru a purta
o discuție cu chionii212, în fața delegatului emirului Balaban, convorbirea fiind păstrată în scris
de către medicul Taronites. Discuția pornește de la ideea Decalogului ca punct comun al celor
trei religii: iudaică, creștină și islamică. În acest fel, chionii au acceptat să devin ă turci,
rămânând totuși și ceea ce erau înainte. Sfântul Grigorie afirmă în fața acestora că există un
singur Dumnezeu adevărat, fără început și fără sfârșit, neschimbat și nemărginit, în opoziție cu
întreaga creatură, care este schimbătoare. Dar Dumnezeu este o Ființă în Trei Persoane: Tatăl,
Fiul și Duhul Sfânt. Acest lucru putând fi observat atât în Noul Testament, cât și în Vechiul
Testament, în Decalogul pe care îl aduc ca sprijin în susținerea învățăturilor lor. La toate
argumentele aduse de Sfântul Grigorie Palama în adeverirea învățăturii despre Sfânta Treime,
chionii par să adere “fie mișcați spre acestea de o putere dumnezeiască, fie neputând să replice
nimic ”.213
Chionii fiind interesați de Iisus Hristos, Cel născut din Fecioară, l -au întrebat p e sfântul
Grigorie despre dumnezeirea Sa, la care întrebare sfântul aduce argumente în susținerea faptului
că: Dumnezeu este și iubire și din iubire pentru oameni Se face om, luând asupra Sa moartea
pentru noi și pentru a noastră mântuire. Mântuitorul Hris tos a pătimit și a fost răstignit, dar a
treia zi a înviat din morți. Aceste afirmații au produs însă nemulțumirrea turcilor, care nu puteau
înțelege taina cea mare a creștinismul, Moartea și Învierea. Sfântul le -a mai mărturisit că Hristos
este Dumnezeu a devărat , iar nu o creatură ca oricare dintre noi. Hristos este Cuvântul cel veșnic
al Tatălui ceresc, prin care Dumnezeu a făcut veacurile, și s -a întrupat din pântecele
Fecioarei(afirmație ce nu au putut -o înțelege de asemenea, neputând accepta că Dumneze u a fost
cuprins de pântecele unei femei) . Aducându -se argumente pentru a susține dumnezeirea lui

212 “S-a discutat mult între istorici cu privire la originea misterioasă a Chionilor iudaizanți, emițându -se tot felul de
ipoteze. Chionii ar fi fost astfel evrei pe cale de a se converti sau deja trecuți la islam, evrei karaiții, ba chiar teologi
turci. J. M eyendorff, urmat de A. Phillippidis -Braat, a evidențiat însă faptul incontestabil că misterioșii Chioni erau
cazul unic al unui grup cu poziție interreligioasă mișcându -se între creștinism, iudaism și islam: foști creștini
renegați (<<apostați>> , pentru pa triarhul Filotei, el însuși evreu după mamă ) care au adoptat o serie de practici și
norme de comportament iudaizant (<< o nouă erezie și impietate >> după același Filotei). În 1979 A. Philippidis –
Braat considera că problema Chionilor ar fi una fără soluție î n situația precară a informațiilor actuale: singura
certitudine ar fi caracterul iudaizant al mișcării; originea și etimologia ar fi probleme deschise. Un răspuns a
încercat să dea în 1988 Panayotis Christou, potrivit căruia, a căuta numelui Chionilor o et imologie musulmană este
o eroare, numele fiind unul grec, iar Chionii erau elenofoni. Ar fi vorba de membrii unei mari familii grecești din
Brusa care ar fi încercat să supraviețuiască în mediul islamic ca un grup iudaizant fără a se converti la islam, dar
beneficiind de privilegiile evreilor. Pentru cultura lor greacă superioară trăiau pe lângă reședința lui Orhan fiind
folosiți la diverse misiuni. Pe de altă parte, nu trebuie uitat că existența în epocă a unor grupuri de iudaizanți e
semnalată în Balcani de Sinodul de la Târnovo din 1360, care condamnă tocmai o sectă de acest fel, iudaizanții
reapărând în secolul XV și în Rusia” (Diac. Ion I. Ică Jr. Sfântul Grigorie Palama: dosarele canonizării – texte și
contexte , p. 112 -113).
213 Sfântul Grigorie Palama, Discuție cu ateii Chioni, scrisă de medicul Taronites care a fost de față și a auzit -o cu
urechile lui , în: Sfântul Grigorie Palama, Tomosuri dogmatice – Viața – Slujba, p. 719.

68
Hristos, Balaban, delegatul emirului, a intervenit cu obișnuita întrebare ce este adresată
creștinilor de către musulmani… De ce creștini nu -l primesc pe Maho med? Cu toate că
musulmanii îl acceptă pe Hristos și o cinstesc pe Maica Sa. Mitropolitul Tesalonicului (Sf
Grigorie) răspunzându -I că “ cine nu crede cuvintele învățătorului nu poate să -l primească nici pe
învățător. De aceea nu -l iubim noi pe Mehumet. Dar Domnul și Dumnezeul nostru Iisus Hristos
ne-a spus că va veni iarăși să judece lumea toată și ne -a poruncit să nu primim pe nimeni altul
până ce El va veni la noi. Dar El a spus și celor ce nu cred în El: <<Eu am venit în numele
Tatălui Meu și nu M -ați pr imit; dacă un altul ar veni în numele său, pe acela îl veți primi >>(Ioan
5, 43). Drept pentru care și ucenicul lui Hristos ne scrie că: << Și un înger dacă v -ar aduce altă
evanghelie decât cea pe care ați primit -o, să fie anatema! >>(Galateni 1, 8)”.214
O altă problemă ridicată de chioni a fost aceea a Circumciderii, spunând că creștini nu
respectă această poruncă iar evreii si musulmanii o respectă. Problemă căreia sfântul Grigorie
Palama îi răspunde că, deși aceștia (chionii) spun că respectă Decalogul, e i nu respectă tot
Vechiul Testament, care întreg a fost dat de Dumnezeu, fie că e vorba de Paște, de sabat sau de
jerftele de la templu. Ba mai mult decât atât, mulți profeți ai Vechiului Legământ au prezis
venirea unei noi Legii, aceasta fiind adusă de Ii sus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.
În final, la ultima acuză adusă de chioni creștinilor, sfântul le răspunde că și în Vechiul
Testament, Moise a dat poruncă evreilor ca înlăuntrul catapetesmei, în Sfînta Sfintelor să așeze
cele asemănătoare celor din ceruri . “La aceasta demnitarii turci s -au ridicat, și -au luat bun -rămas
cu respect de la mitropolitul Tesalonicului și au plecat. Dar unul din Chioni, rămânând în urmă,
l-a insultat rușinos pe marele arhiereu al lui Dumnezeu și năpustindu -se asupra lui îi dădea
lovituri peste cap. Văzându -l, ceilalți turci l -au reținut, l -au învinuit mult și l -au dus la emir.
Ducându -se la el, turcii i -au spus câte au vrut. Ce anume au spus exact aceia noi n -am auzit, dar
pe cele pe care le -an scris , le-am auzit cu urechile noast re și am scris de cele ce am văzut și am
auzit ca și cum ne -ar vedea Dumnezeu ”.215

2.2.4 Importanța gândirii Sfântului Grigorie Palama pentru dialogul cu Islamul
“Teologul energiilor necreate”, Sf ântul Grigorie Palama, a adus o contribuție majoră în
cunoașterea realităților interreligioase ale veacului al XIV. Scrisorile acestea mărturia implicării
active a Sfântului în dialogul dintre creștinism și islam, purtând discuții cu reprezentanți de
seamă ai lumii musulmane, tot odată întărindu -i pe păstoriții săi din Tesalonic, cu sfaturi
folositoare, născute din această experiență interreligioasă a Sfântului.

214 Ibidem, p. 721 -722.
215 Ibidem, p. 723.

69
“Dosarul captivit ății otomane a Sfântului Grigorie Palama a fost intens studiat de istorici
dat fiind că el oferă savanț ilor șansa nesperată de a arunca o privire asupra societății creștine din
Bithynia la o generație după ocuparea regiunii de otomani. Sfântul Grigorie Palama nu face
aluzie la niciun fel de persecuții sau presiuni din partea musulmană, creștinii, reduși num eric și
săraci, grupați în jurul unor biserici și mănăstiri, părând să se bucure de o relativă libertate
religioasă și au un fel de organizare proprie (…). Minoritari, creștinii dau dovadă de supunere și
resemnare, musulmanii majoritari manifestând o rem arcabilă toleranță și moderație (în contrast
cu prozelitismul și persecuțiile latinilor din regiunile grecești ocupate de aceștia). Toleranța
musulmană nu înseamnă indiferență, turcii provocând și încurajând disputele teologice într -un
spirit uimitor de co nciliant, și părând mult mai puțin intransigenți decât Grigorie Palama însuși.
Fără a face nici cel mai mic compromis dogmatic sau concesie strategică, când e vorba de
evaluarea teologică a islamului în lumina Ortodoxiei, arhiepiscopul Tesalonicului pare s ă
aprecieze toleranța de care dau dovadă turcii și să conteze chiar pe posibilitatea unei convertiri
prin convingere a musulmanilor la creștinism ca o posibilă consecință providențială a cuceririi
otomane a Asiei Mici. Aceasta pare, în orice caz, să fi fos t sensul atitudinii filoturce de care îl
acuză pe Palama un Akindynos sau Gregoras ”.216
John Meyendorff afirmă faptul că perioada captivității otomane a sfântului Grigorie
Palama are o însemnătate foarte mare în cercetarea istoriei Bisericii și a relațiilor creștin –
musulmane de -a lungul timpului: “ Scrisorile lui Palama s și documentele referitoare la
captivitatea sa, sunt revelatoare în mai multe privințe. Pe de o parte, se constată atitudinea
extrem de tolerantă a turcilor față de creștini -ocupați și captiv i- și, pe de altă parte, interseul
deosebit pe care arhiepiscopul prizonier îl arată față de islam, discutând amical cu fiul emirului
Orkhan, și dorind chiar <<să vină mai repede ziua în care să ne înțelegem între noi… >>. În
aceste texte, se simte deja că eminentul reprezentant al Bisericii Bizantine, cu toată fidelitatea
arătată față de Imperiul Bizantin, distinge cu precizie interesele politice și misiunea proprie
Bisericii… Isihasmul bizantin, cu hristocentrismul său, cu absolutismul său religios, pre gătea
astfel providențiala supraviețuire a creștinismului răsăritean sub o dominație musulmană de
aproape patru sute de ani…” .217

216 Diac. Ion. I. Ică Jr. Sfântul Grigo rie Palama: dosarele canonizării – texte și contexte, p.109 -110.
217 John Meyendorff, Sfântul Grigorie Palamas și mistica ortodoxă, Traducere de Angela Pagu, ed. Enciclopedică,
București, 1995, p. 82 -83.

70
Concluzii

Într-o lume ce se schimbă și se transformă neîncetat, în care oamenii încep tot mai mult
a-și uita valorile ce i -au ghidat de -a lungul veacurilor, problemele economice, sociale și politice
sunt doar consecințe ale unei crize mult mai gravă: o criză a credi nței. În aceste împrejurări,
oamenii adepți ai diferitelor religii și ideologii sunt chemați să dea răspuns provocărilor actuale
ce erodează civilizația modernă.
Fundamentul dialogului interreligios este răspunsul ce se cere a fi dat întrebării ce
macină lumea de astăzi: Cum trebuie să relaționeze între ei adepții diferitor religii? De la
începutul secolului XX, trecând prin cele două Războaie Mondiale și acapararea Europei de Est
de către Sfera Comunistă în urma Conferinței de la Yalta din 1945, nevoiți s ă trăiască într -o
lume secularizată și atee, creștinii au încercat să dea răspunsuri diferite și, nu de puține ori,
contradictorii tuturor acestor neliniști.
Dialogul inter -religios constituie o parte importantă a preocupărilor din timpurile noastre.
Schim bările economice, sociale și politice au dus la deplasări masive de populații, încât nu se
mai poate vorbi de teritorii în care să nu se găsească credincioși ce aparțin mai multor religii.
Bisericile Ortodoxe s -au angajat mereu în întâlnirile inter -religio ase, iar vocile
reprezentanților lor s -au făcut totdeauna auzite, de multe ori schimbând cursul discuțiilor ce
păreau să se îndepărteze de la problemele esențiale. În cadrul acestora, dialogul cu Islamul
ocupă, alături de cel cu evreii, un loc esențial, Bi sericile Ortodoxe venind cu experiențele
căpătate de -a lungul timpului. De multe ori tragice, acestea aduc suflul necesar regândirii
dialogului, accentuând necesitatea discutării celor mai importante puncte ce trebuie să
însuflețească orice întâlnire.
Lume a pluralistă nu reprezintă un obstacol pentru Ortodoxie, dimpotrivă, o oportunitate,
fiindcă Biserica este chemată să -și mărturisească credința proprie ce a păstratot de peste 2000 de
ani. Societatea în care Mântuitorul a trăit și Apostoli i au propovăduit Evanghelia a fost una
pluralistă, cu diferite neamuri , cu diferite limbi vorbite, cu libertate de mișcare și cu dreptul de a
căuta dreptatea pentru toți. “Ecumenicitatea este în sângele ortodocșilor, care este purificat
neîncetat de sângele lui Hristos, Iz băvitorul lumii. În locul unei mondializări care transformă
popoare și oameni într -o masă utilă doar scopurilor economice ale unor oligarhii anonime,
trăirea și viziunea ortodoxă propun și cheamă la efortul pentru o comuniune de iubire. A fi
creștin autent ic înseamnă a crede acolo unde totul pare fără speranță. Deoarece se sprijină pe
certitudinea că, în cele din urmă, altcineva reglează evoluția universului, <<Cel ce este și Cel ce
a fost și Cel ce vine, Cel Atotputernic>> ( Apocalipsa 1, 8). A fi creștin a utentic înseamnă a trăi

71
cu certitudi nea că o comunitate mondială de iubire a persoanelor libere este idealul pentru care
merită să te lupți, înseamnă a acționa creator în spațiul propriu într -o perspectivă mondială și a
răspunde responsabil datoriei concre te, având ca orientare și scop al vieții Infinitul – pe
Dumnezeul Iubirii ”.218
Departe de a se găsi soluții definitive, dialogul inter -religios rămâne deschis în vederea
realizării de bune condiții pentru viețuirea laolaltă a adepților diferitelor religii.

218 Anastasios, Yannoulatos, Ortodoxia și problemele lum ii contemporane , p. 237.

72

Bibliografie
1. Biblia sau Sfânta Scriptură , Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București, 2015.
2. Coranul cel sfânt , traducerea sensurilor și comentarii realizată de Asociația Studenților
Musulmani din România, Ediția I, Timișoara, Editura Islam, 1998.
I. Izvoare
1. CLEMENT ALEXANDRINUL, Cuvânt de îndemn către eleni (Protrepticul), în:
CLEMENT ALEXANDRINUL, Scrieri, partea întâi, PSB vol. 4, Traducere, introducere,
note și indici de Pr. D. Fecioru, Ed. IBMBOR, București, 1982.
2. CLEMENT ALEXANDRINUL, Stromatele, V. în: CLEMENT ALEXANDRINUL,
Scrieri , partea a doua, PSB vol. 5, Traducere, cuvânt înainte, note și indici de Pr. D.
Fecioru, Ed. IBMBOR, București, 1982.
3. ORIGEN, Contra lui Celsus, în: ORIGEN, Scrieri alese, partea a patra, PSB vol. 9,
Studiu introductiv, traducere și note de Pr. Prof. T. Bodogae, Ed. IBMBOR, București
1984.
4. Sfântul Grigorie Palama, Tomosuri Dogmatice –Viața – Slujba , Scrieri I, studiu
introductiv și traducere de D iac. Ioan I. Ică Jr. Ed. Deisis, Sibiu, 2009
5. Sfântul IUSTIN MARTIRUL ȘI FILOSOFUL, Apologia a doua în favoarea creștinilor,
X, în: Apologeți de limbă greacă, Traducere, introducere, note și indici de Pr. Prof. Dr.
T. Bodogae, Pr. Prof. Dr. Olimp Căciulă, Pr. Prof. Dr. D. Fecioru, Ed. IBMBOR,
București, 1997.
6. TERTULIAN, Despre prescripția contra ereticilor (De Praescriptione Haereticorum) ,
VII, în: Apologeți de limbă latină, Traducere de Prof. Nicolae Chițescu, Eliodor
Constantinescu, Paul Papadopol și Prof. David Popescu, Introducere, note și indici de
prof. Nicolae Chițescu, Ed. IBMBOR, București, 1981.
II. Cărți
1. ACHIMESCU, Pr. Nicolae, Religii în dialog, Ed. Trinitas, Iași, 2 006.
2. BEVANS, B. Stephen, SCHOERDER, P. Roger, Constants in Context. A theology of
Mission for Today, Orbis Books, Maryknoll, New York, 2005.

73
3. BOLDI ȘOR, Pr. Conf. Univ. Dr. Adrian , Importanța și actualitatea dialogului
interreligios pentru lumea contemporană: istorie, perspective, soluții, Editura Mitropolia
Olteniei, Craiova, 2015.
4. CLEMENT, Olivier, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I, Adev ăr și libertate. Ortodoxia
în contemporaneitate. Comvorbiri cu Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I, Traducere de
Mihai Maci, Ed. Deisis, Sibiu, 1997.
5. DAVID, I. Petru, Ecumenismul, un factor de stabilitate în lumea de astăzi , Ed. Gnosis,
București, 1998.
6. ELIADE, Mircea, Istoria credințelor și ideilor religioase, vol. III, Ed.Universitas,
Chișinău , 1992.
7. ELIADE, Mircea , Istoria credin țelor și ideilor religioase , Ed. Științifică, București,
1999.
8. FLORI, Jean, Război Sfânt, Jihad, Cruciadă, Violență și religie în creștinism și islam ,
traducere din limba franceză de Felicia Andreca, Ed. Cartier, București, 2003.
9. GAIDOM, Philippe, Marile Religii , traducere de Sanda Aronescu, Ed. Orizonturi,
București , 1995 .
10. HOSSEINI, Ayatollah Seyyed Muhammad, Aspectele fundamentale ale Islamului , Ed.
Kriterion, 2006.
11. LOUTH, Pr. Andrew, Ioan Damaschinul, Tradiție și originalitate în teologia bizantină,
Traducere de pr. Prof Ioan Ică Sn. Și diac. Ioan I. Ică Jr. Ed. Deisis, Sibiu, 2010.
12. Meeting in Faith , Twenty Years of Christian -Muslim Conversations Sponsored by the
World Council of Churches, Compiled by Stuart E. Brown, WCC Publications, Geneva,
1989.
13. MEYENDORFF, John, Sfântul Grigorie Palamas și mistica ortodoxă, Traducere de
Angela Pagu, ed. Enciclopedică, București, 1995.
14. NASR, Seyyed Hossein, Ideals and Realities of Islam , New revised edition, ABC
International Group inc, Chicago IL, 2000.
15. PETERS, Francis Edward, Mahomed și originile islamului , traducere de Genoveva
Bolea, București, Ed. Arc, 2003.
16. RUS, Prof. Univ. Dr. Doc Remus , Istoria filosofiei islamice , Ed. Enciclopedica,
Bucuresti, 1994.
17. SAHAS, J. Daniel, Sfântul Ioan Damaschinul, despre Islam, Ed. Doxologia, Iași, 2015.
18. SAMARTHA, J. Stanley, Courage for Dialogue, Ecumenical issues in interreligious
relationship, WCC, Geneva, 1981.

74
19. SARVAR, Ghulam, Islam. Credinta si invataturi , Ed. Helicon, Timisoara, 1993.
20. SOKHDEO, Patrick, Ghidul creștinului în religia islamică , Ed. Făclia, 2003.
21. SIMILEANU, Vasile, Asimetria fenomenului terorist , București, Ed. Top Form, 2003.
22. STAN, Pr. Conf. Dr. Alexandru, RUS, Prof. Univ. Dr. Doc Remus, Istoria Religiilor ,
Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991.
23. The Christian Hope and the Task of the Church . Six Ecumenical Surveys and the Report
of the Assembly prepared by the Advisory Commision on the Main Theme , 1954, Harper
& Brothers, Publishers, New York, 1954.
24. The Orthodox Church in the Ecumenical Movement. Documents and Statements , 1902 –
1975 , Constantin G. Patelos, World Council of Churces, Geneva, 1978.
25. VASILESCU, Diac. Prof. Univ. Dr. Emilian, Istoria religiilor , ediția a III –a, Editura
Didactică și Pedagogică, R.A., București, 1998.
26. VASILESCU, Diac . Prof. Emilian , Istoria Religiilor , Ed. Institutului Biblic si de
Misiune Ortodoxa, București,1975.
27. WALKER, Andrew , CARRAS, Costa, Living Orthodoxy in the Modern World.
Orthodox Christianity & Society, traducere în limba română de Doina Rogoti, Cum să
trăim Ortodoxia astăzi , editura Sophia, București, 2010.
28. YANNARAS, Christos, Adevărul și unitatea Bisericii , Traducer e din limba greacă de
Ierom. Ignatie (Ilie) Trif și Uliniuc Ionuț Dumitru, Ed. Sophia, București, 2009.
29. YANNOULATOS, Anastasie, Misiune pe urmele lui Hristos. Studii teologice și omilii,
Traducere din greacă de Diac. Dr. Ștefan L. Toma, Ed. Andreiana, Sibiu, 2013.
30. YANNOULATOS, Anastasios, Ortodoxia și problemele lumii contemporane, Traducere
de Drd. Gabriel Mândrilă, Pr. Prof. dr. Constantin Coman, Ed. Bizantină, București,
2003.
31. YILMAZ, Ihsan, Muslim Laws, Politics and Society in Modern Nation States Dynamic
Legal Pluralisms in England, Turkey and Pakistan (Legile musulmane, politică și
societate în statele naționale moderne. Dinamică, pluralism legal în Anglia, Turcia și
Pakistan ). Aldershot: Ashgate, 2005 .
III. Studii și articole
1. CLAPSIS, Emmanuel, “ The Holy Spirit in the World: The Tension of the Particular with
the Universal ”, în: Current Dialogue , 552 (Special Issue), July 2012, p. 29 -41.
2. CLAPSIS, Fr. Emmanuel, “Theology of Religions as Concern for Ecumenical Dialogue
of Orthodox Theologians ”, Panteli s Kalaitzidis , Thomas F itzgerald , Cyril H ovorun ,

75
Aikaterini P ekridou , Nikolaos A sproulis , Guy L iagre , Dietrich W erner (Editors),
Regnum Books International, Oxford, 2013, p. 670 -672.
3. ELLWOOD, S. Robert, “ World ’s Parliament of Religions ”, în Encyclopedia of Religion,
Volume 14, p. 9804.
4. Fethullah Güllen, “ The Necessity of Interfaith Dialogue ” (Necesitatea dialogului
interreligios ), The Fountain, iulie -septembrie, 2000.
5. His Holiness Patriarch Alexei II, “Response to the Open Letter of 138 Musl im
Theologians ” (Răspuns la scrisoarea deschisă a celor 138 de teologi musulmani ), în: A
common Word Between Us and You, The Royal Aal al -Bayt Institute for Islamic
Thought, Jordan, 2009, p. 113 -122.
6. KHODR , Georges, “Christianity in a Pluralistic World – the Economy of the Holy
Spirit ”, în: The Ecumenical Movement. An Anthology of Key Texts and Voices, Edited by
Michael Kinnamon and Brian E. Cope, WCC Publications, Geneva, 1997, p. 40 2-406.
7. Kurtz, R. Lester, “Gülen's Paradox: Combining Commitment and Tolerance ”
(Paradoxul lui Gülen: combinarea devotamentului cu toleranța ), The Muslim World,
Vol 95, July 2005, p. 377 -378.
8. MICHEL, Fr. Thomas, S. J. 'Two Frontrunners for Peace: John Paul II and Fethullah
Gülen ' („Doi apărători ai păcii: Ioan Paul al II -lea și Fethullah Gülen ”), în Dialogue
Asia-Pacific, nr 14, octombrie -decembrie 2007, p. 6 -8.
9. Report of Commission IV. The Missionary Message in Relation to Non -Christian
Religions, with Supplement: Presentation and Discussion of the Report in the Conference
on 18th June 1910. Published for the World Missionary Conference by Oliphant,
Anderson&Ferrier, Edinburgh and London, and the Fleming H. Revell Company, New
York, Chicago and Toronto, 1910 .
10. SARITOPRAK, Zeki, “An Islamic Approach to Peace and Nonviolence: A Turkish
Experience ” (O abordare islamică a păcii și nonviolenței: experiența turcească ), The
Muslim World, Vol 95, iulie 2005, p. 423.
11. SELVANAYAGAM, Israel, “ Interfaith Dialogue ”, în: A History of the Ecumenical
Movement, Volume 3, 1968 -2000, Edited by John Briggs, Mercy Amba Oduyoye and
George Tsetsis, World Council of Churches, Geneva, 2004, p. 150.
12. SHARPE , J. Eric, “ Dialogue of Religions ”, în: Encyclopedia of Religion , Second
edition, Lindsay JONES (Editor in chief), Volume 4, Macmillan Reference USA,
Thomson Gale, New York, 2005 , p. 2342 -2345.

76
13. SÖDERBLOM, Nathan, “ Sermon at the Closing Service ”, în: The Ecumenical
Movement. An Anthology of Key Texts and Voices, editată de Michael Kinnamon și Brian
E. Cope, WCC Piublications, Geneva, 1997, p. 15 -17.
14. STĂNILOAE , Pr. Prof. Dumitru, “Coordonatele ecumenismului din punct de vedere
ortodox ”, în: Ortodoxia, nr. 4/1967, p. 494 -540.
15. VOLL, O. John, Fethullah Gülen: 'Transcending Modernity in the New Islamic
Discourse' (Transcederea modernității în noul discurs islamic ), în M. Hakan Yavuz și
John L. Esposito, eds., Turkish Islam and the Secular State The Gülen Movement
(Islamul turcesc și statul secular: mișcarea lui Gülen ), Syracuse, NY: Syracuse
University Press, 2003, 238.
16. WELLER, Paul, “ Fethullah Gülen, Religioms, Globalization and Dialogue ” (“Fethullah
Gülen, r eligii, globalizare și dialog ”), în Robert A. Hunt & Yüksel A. Aslandogan,
Muslim Citizens of the Globalized World: Contributions of the Gülen Movement
(Cetățeni musulmani ai unei lumi globalizate: contribuții ale mișcării lui Gülen ),
Somerset, NJ: The Lig ht, Inc. & IID Press, 2006, p. 76.
17. ZIAKA, Angeliki, “Orthodoxy and Islam – Major Concerns for Orthodox Engagement ”,
în: Orthodox Handbook on Ecumenism. Resources for Theological Education , Pantelis
Kalaitzidism Thomas Fitzgerald, Cyril Hovorun, Aikaterini Pekridou, Nikolaos
Asproulis, Guy Liagre, Dietrich Werner (Editori), Regnum Books International, Oxford,
2013, p. 682.
IV. Surse Internet
1. “Bosphorus .Declaration ”
http://www.appealofconscience.org/d -577/declarations/Bosphorus%20Declaration ,
accesat ă la data de 15/6/2018.
2. GÜLEN, Fethullah, Dialogue in the Muhammadan Spirit and Meaning (Dialogul în
spiritul și înțelesul muhammadian ), https://fgulen.com/en/fethullah -gulens –
work s/toward -a-global -civilization -of-love-and-tolerance/forgiveness -tolerance -and-
dialogue/25228 -dialogue -in-the-muhammadan -spirit -and-meaning .
3. GÜLLEN, Fethullah, Dialogue with the People of the Book (Dialogul cu oamenii cărții )
, postată în Fethullah Güllen’ s Speeches and Interviews on Interfaith Dialogue
(Discursurile și interviurile lui Fethullah Güllen despre Dialogul Interreligios ) ,
https://fgulen.com/en/fethullah -gulens -life/1315 -fethullah -gulens -speeches -and-
interviews -on-interfaith -dialogue , accesat la data de 10/6/2018.

77
4. GÜLEN, Fethullah, The Two Roses of the Emerald Hills: Tolerance and Dialogue (Cei
doi trandafiri ai dealului de smarald: toleranța și dialogul ),
https://fgulen.com/en/fethullah -gulens -works/toward -a-global -civilization -of-love-and-
tolerance/forgiveness -tolerance -and-dialogue/25223 -the-two-roses -of-the-emerald -hills-
tolerance -and-dialogue .
5. Traducerea sensurilor Coranului cel sfânt în limba rom ână,
https://ar.islamway.net/SF/quran/data/The_Holy_Quran_Romanian.pdf accesat și descărcat la data
de: 1/5/2018.
6. https://fgulen.com/ro/conferina -de-lucrri/contribuii -ale-micarii -gulen/35952 –
perspective -islamice -asupra -dialogului -interreligios -contribu -ia-lui-fethullah -gulen ,
accesat la data de 10/6/2018.
7. https://parliamentofreligions.org/ , 14 aprili e 2018.