Dialogul Interreligios Dintre Islamism și Creștinism. Istoric și Provocări Actuale
UNIVERSITATEA „AUREL VLAICU” ARAD FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ “ILARION V. FELEA” ARAD
TEOLOGIE ORTODOXĂ PASTORALĂ
LUCRARE DE LICENȚĂ
Coordonator științific:
Pr. conf. univ. dr. Caius Claudius Cuțaru
Absolvent:
Vițelar Gheorghe
ARAD
2016
UNIVERSITATEA AUREL VLAICU ARAD FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ “ILARION V. FELEA” ARAD
TEOLOGIE ORTODOXĂ PASTORALĂ
LUCRARE DE LICENȚĂ
Dialogul interreligios dintre islamism și creștinism. Istoric și provocări actuale.
Coordonator științific:
Pr. conf. univ. dr. Caius Claudius Cuțaru
Absolvent:
Vițelar Gheorghe
ARAD
2016
CUPRINS
INTRODUCERE…………………………………………………………………………………………………..4
CAPITOLUL I
ISLAMUL. ÎNCEPUTURI, SPECIFIC ȘI EVOLUȚIE………………………………………………7
I. 1 Religia arabilor, turcilor și a altor popoare. Islamul………………………………………………7
I.2. Credințele preislamice………………………………………………………………………………………9
I.3. Arabia preislamică………………………………………………………………………………………….10
I.3.1 Arabii la începutul secolului al VII-lea……………………………………………………………10
I.4. Mahomed. Perioada anterioară activitatii publice de reformator (570-610 d.Hr.)……12
I. 5. Activitatea profetică a lui Mohammed la Mecca (610-622 d.Hr.)………………………..13
I.6. Victoria profetului (622-632 d.Hr.)…………………………………………………………………..14
CAPITOLUL A II-LEA
INTERFERENȚE ISLAMICO-CREȘTINE- POLITICO-RELIGIOASE……………………21
II.1. Arabii și cuceririle lor……………………………………………………………………………………21
II.1.2 Cuceririle arabilor și cruciadele…………………………………………………………………….21
II.2 Raportul musulmanilor față de monoteism și cărțile sacre…………………………………..26
CAPITOLUL A III-LEA
CELE TREI ETAPE ALE DIALOGULUI CREȘTINO-ISLAMIC……………………………27
III.1 Conceptul de gihad in raport cu creștinismul……………………………………………………31
III. 2 Islamul din perspectivă creștină……………………………………………………………………..41
CAPITOLUL AL IV-LEA
DIALOGUL CREȘTINO-IUDAIC ÎN CONTEMPORANEITATE. SPECIFIC ȘI PROVOCĂRI ACTUALE…………………………………………………………………………………….49
IV. 1. Islamul în Europa secolului al XXI-lea………………………………………………………….49
CONCUZII…………………………………………………………………………………………………………61
BIBLIOGRAFIE………………………………………………………………………………………………….62
INTRODUCERE
Islamul este un cuvânt de origine arabă și pentru musulmani Coranul este cuvântul Lui Allah ceea ce pentru creștini este o erezie. Pentru evrei cărțile Legii Vechi sunt socotite cărțile sfinte. Sfânta Treime respinsă de evrei și de musulmani se află din primele versete ale Pentateuhului. În Vechiul Testament Sfânta Treime s-a descoperit treptat, progresiv, începând de la simple aluzii până la formulări concrete, precise, personale și până la revelația personală, directă. Astfel, în Vechiul Testament, la Facere, numele lui Dumnezeu este formulat la plural, sub forma ELOHIM, cuvânt ebraic la numărul plural. De exemplu: „Să facem om după Chipul și Asemănarea Noastră” (Facere 3, 25).
Creștinismul, o dată întemeiat, a urmat un drum greu în istorie. În primele trei secole creștine, religia noastră s-a luptat cu puternicul Imperiu Roman. Au căzut milioane de martiri în grandiosul imperiu. Creștinii combăteau idolatria, politeismul, magia, superstiția, relele moravuri. Evreii și romanii i-au persecutat pe creștini.
Scriptura creștinilor este formată din două testamente: Vechiul Testament ți Noul Testament. Vechiul Testament cuprinde descoperirea dumnezeiască până la Iisus Hristos, iar Noul Testament cuprinde descoperirea dumnezeiască făcută de Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Întreaga Sfântă Scriptură este inspirată de Duhul Sfânt. În Sfintele Scripturi a Vechiului și Noului Testament și în Sfânta Tradiție avem informații despre Sfânta Treime. Noi adorăm un Dumnezeu în Trei Persoane. Persoanele nu se confundă unele cu altele. Sfânta Treime este creatoarea și mântuitoarea lumii. Hristos, Dumnezeul nostru, s-a întrupat pentru a noastră mântuire. Iisus Hristos este Mesia cel promis de profeții Vechiului Testament. Cele 4 Evanghelii ale lui Matei, Marcu, Luca și Ioan49 descriu unele evenimente din viața și învățăturile Mântuitorului.
În Imperiul Bizantin s-a produs o cruntă persecuție împotriva sfintelor icoane, apărute de monahi. Iconoclasmul bizantin a fost biruit. Morala ți mistica ortodoxă se bazează pe revelația dumnezeiască cuprinsă în Sfintele Scripturi și în Sfânta Tradiție. Morala supremă ortodoxă este Hristos.
Evreii urăsc de moarte creștinismul, numindu-l „secta Noului Legământ”. Ei cinstesc cărțile Vechiului Testament. Moise și profeții Legii Vechi pentru ei sunt oameni sfinți. Dar problema cea mare și gravă a lor este că nu vor să-L primească pe Iisus Hristos ca Mesia. Strămoșii lor L-au condamnat la moarte acum 2000 de ani. Profețiile mesianice sunt împlinite în Noul Testament. Hristos este împlinirea legii și a profețiilor. Talmudul vorbește foarte diabolic despre Mântuitorul. L-a „ucis” pe Dumnezeu. La sfârșitul istoriei vor crede în Cel pe Care L-au ucis. Ei luptă împotriva Trinității, susținând că nu sunt argumente trinitare în cărțile legii vechi. Ei răstălmăcesc Scriptura după bunul lor plac. Închinarea la icoane este văzută ca și idolatrie, încălcând porunca a II-a din Decalog. A socoti icoanele idoli, chipuri cioplite este o mare nebunie. Iubirea iudaică este restrânsă. Ei nu acceptă conceptul de asceză. Evreii luptă împotriva lui Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, a Sfintei Treimi, a icoanelor și a ascezei.
Islamul este o religie târzie, confuză, barbară. Amestecă iudaismul cu creștinismul. Coranul este o falsă revelație. Coranul îi tolerează pe oamenii cărții: evreii și creștinii. Istorisirile biblice sunt stâlcite în Coran. Hristos este doar un profet, Mahomed este mai mare decât El. La fel ca și evreii, luptă împotriva Dumnezeului treimic, a sfintelor icoane și a practicii ascetice. Islamul este o religie a fricii și a violenței. Prin religia islamică Mahomed a reușit să unească triburile arabe dezmembrate. Mistica islamică este de-a dreptul nebunie pentru creștini. Musulmanii îi cinstesc pe toți oamenii mari ai Bibliei. Musulmanii respectă ambele Testamente. Coranul este „logosul” lui Allah.
Surele Coranului poartă denumiri diverse, potrivit unor teme ce se cuprind în ele. În text se pot recunoaște frânturi de texte din Vechiul Testament și din evangheliile apocrife. Proza rimată a textului arab este modelul de expresie poetică, ea devenind metruc clasic al poeziei arabe. Musulmanii țin cu foarte mare zel la Coran și religia lor, la fel ca și evreii la Tora și mozaism. Toate aceste trei religii monoteiste au punctul de plecare din Tora. Tora (Pentateuhul) lui Moise este rădăcina gândirii dogmatice și morale ale celor trei monoteisme: mozaismul, creștinismul și islamismul. Adevărata interpretare a Torei o dă religia creștină. Creștinismul a avut contacte foarte dese cu celelalte două religii. În țara noastră aceste culte necreștine sunt recunoscute de stat.
Cele trei monoteisme zic fiecare că dețin adevărul mântuitor. Dar adevărul mântuitor îl deține religia creștină. Nu există mântuire fără Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. El este moartea și învierea noastră. Numai în El lumea este vie. Religia creștină va dura până la sfârșitul lumii. Hristosul nostru S-a făcut Om asemenea nouă, ca să ne ducă la Dumnezeu.
Cuvântul lui Dumnezeu și Duhul lui Dumnezeu sunt înfățișate ca persoane distincte: „Prin Cuvântul lui Dumnezeu s-au întemeiat cerurile și prin Duhul gurii Lui toată podoaba lor” (Psalmul 32, 6). Mesia, trimisul lui Dumnezeu este prezentat ca o Persoană divină: „Fiul Meu ești Tu, Eu astăzi Te-am născut” (Psalmul 2, 7); și același sens: „Sfetnic minunat, Dumnezeu tare, biruitor, Domn al păcii, Părinte al veacului ce va să fie” (Isaia 9, 5). Cel mai deplin s-a revelat Sfânta Treime în Vechiul Testament în teofania de la stejarul Mamvri, când Avraam a primit pe Dumnezeu în chipul a trei persoane, trei îngeri. Cu toate acestea, trebuie spus că revelarea Sfintei Treimi în Vechiul Testament rămâne neclară și nedeplină, din cauză că nu li se putea descoperi deplin evreilor, care, înconjurați și asaltați permanent și pe toate planurile de păgânii politeiști, n-ar fi putut înțelege și primi dogma Sfintei Treimi, ci ar fi căzut cu siguranță în politeism. Dar evreii nu vor să creadă că în aceste versete se ascunde Sfânta Treime.
Religia musulmană a fost întemeiată în secolul al VII-lea în Arabia de Mahomed, considerat profetul unic al lui Dumnezeu unic. A devenit una din marile religii moderne. Islamul, structurat pe un monoteism riguros și-a format doctrina religioasă pe temeiul cărții „sfinte” Coran și pe tradiția sacră Sunnah. Teologia ortodoxă a islamului (Kalam) nu permite nici un fel de dispută, analogie sau judecată rațională și interzice credinciosului să pună întrebări cu caracter religios sau să facă orice confruntări și compareții. Aceasta a elaborat principalele dogme (unicitatea lui Allah, predestinația lumii, caracterul necreat al Coranului), constituind o religie fatalistă și integral dogmatică. În concepția islamică, Allah (Dumnezeu) este unica forță energetică și decizională a universului, pentru care toate creaturile (înger, om, animal, plantă, piatră) sunt unelte oarbe, fără autonomie și libertate și pe care le cârmuiește după dorință și capriciu, ca atare, omul este lipsit de liberul arbitru, fiind călăuzit de Allah spre bine sau spre rău.
CAPITOLUL I
ISLAMUL. ÎNCEPUTURI, SPECIFIC ȘI EVOLUȚIE
I. 1 Religia arabilor, turcilor și a altor popoare. Islamul
Istoria recunoaște islamul ca religia musulmanilor, iar dintre aceștia în special a arabilor. Islamul apare în lume ca o ideologie bazată pe etnic și confesional, așa cum subliniază Remus Rus.
Nadia Anghelescu scoate în evidenta fapul că limba arabă s-a aflat ca fundament, factor catalizator și pincipiu unificator pentru promovarea unitații etnice a lumii musulmane. Monoteismul si universalitatea învataturii islamice constituie temelia elementului confesional. Religia islamică este cunoscută, pe de-o parte, drept cea mai severă, dar, pe de alta, drept cea mai devoțională dintre religii. În consecintă, a dat mulți fanatici religioși, dar și mulți dintre cei mai fideli față de religie. Termenul islam are mai multe semnificații: pace, mântuire, stăpânire de sine, supunere, adorare și ascultare. Cuvântul islam are urmatoarele derivate în limba arabă: salam (mântuire), sallama (a mântui), salima (a fi mântuit), istaslama (a se preda), silm (pace), 'aslama (a venera) și muslim (adeptul păcii). Supunerea se referea la atitudinea omului față de poruncile lui Allah, iar ascultarea este punerea în practică a acestora.
Izvoarele au la baza textul din Corann, ce conține mesaje diversificate pe categoriile de cititori. Astfel, enunțul este pentru masele de fideli, aluzia pentru elite, sensul ascuns pentru sfinți și adevărul spiritual pentru profeți. Cartea sacră islamică poate fi interpretată și ca un ghid de viață pentru un om obișnuit. Al-Qur'an înseamna „lectură”, „recitare”. Coranul reprezintă pentru musulmani cuvântul lui Allah transmis profetului Mahomed de către arhanghelul Gabriel. Cartea sacră este împărțită în 114 diviziuni numite Surah, acestea fiind subîmpărțite în versete. Sunna reprezintă legea sfântă a islamului, care a completat Coranul cu norme sociale, juridice și morale. În afara textului sacru, religia islamică ia în considerare și tradiția extracoranică numită Hadith, văzută ca îndrumar al mesajului coranic, precum și gramatica arabă și dreptul canonic numit Fiqh.
Principiile de bază ale credinței islamice sunt: a) Dumnezeu (Allah); b) îngerii lui Allah (mala'ikah); c) cărțile lui Allah (kutubullah); d) mesagerii lui Allah (rusulullah); e) ziua judecății (yawmuddin); f) supremația puterii divine (Al-Qadar) și g) viața de după moarte (akhirah).
Doctrina religioasă predominantă este monoteismul. Se întâlnesc, însă, și monismul, panteismul, dualismul și politeismul (la începuturile islamului). Doctrina filiației este considerată un pacăt în islam, spre deosebire de creștinism. Credințele preislamice asimilate de islam aveau predominante destinul și frica de spiritele rele. Zeii erau divinități locale. Islamul este o religie universalistă. Idealul, însă, este înlocuit cu credințe practice, sacramentele mistice, asceza, dogma lasă locul unui mesaj adresat omului obișnuit. Islamul poate fi interpretat ca o religie practică, drept un mod de viață. Astfel, viața familială se afla la baza societatii islamice. Islamul presupune înțelegerea lui ca un întreg, ca un complex de elemente aflate în relație. El priveste viața ca unitate și nu mizează pe divizarea ei. Ca și alte religii, accentul îl pune pe libertate, nu pe îngrădiri: „Nu exista nici o stricăciune (constrângere) în credință (religie)!”.
Pantheonul zeilor se caracterizează prin credința într-un singur zeu, Allah. El este divinitatea supremă, dar nu numai a arabilor în particular sau a musulmanilor în general, ci a tuturor oamenilor. Allah este bun, milostiv, îndurător, atoatestăpânitor, unic, atotputernic, creator al cerului, pământului și al omului. Se insistă asupra atributelor lui Allah și apelativelor sale. Allah este înfățișat prin prisma a 99 de nume-atribute, ca: Ar-Rahim (milostivul), Al-Malik (stăpânul), As-Salam (tămăduitorul), Al-Muhaiman (stăpânitorul), Al-Haliqu (creatorul), Al-Gaffar (iertătorul), Al-'Adl (dreptul), Al-Habir (cunoscătorul), Al-Halim (blândul), Al-'Ali (înaltul), Al-Kabir (marele), Al-Hafiz (păzitorul), Al-Hasib (cumpătatul), Al-Karim (generosul), Al-Hakim (înțeleptul), Al-Hayi (viul), As-Samad (absolutul), Al-Qadir (puternicul), Al-'Ahad (unul) și Al-'Ahir
El este sursa învățăturii musulmane.
I.2. Credințele preislamice
În credintele preislamice se întâlnise adorarea luni și a soarelui, ca zeiță, precum și a numeroase divinități locale. Profetul religiei islamice este Mahomed. Muhammad (Mahomed), care în limba araba înseamnă „preaslăvitul”, este profetul propriu-zis sau nabiy, care veghează păstrarea credinței adevărate, dar și trimisul lui Allah sau râsul, cel ce anunță revelația și-i convertește pe necredincioși. El s-a născut la Mecca în anul 570 d. Hr. A rămas orfan din copilarie și a fost crescut de unchiul său Abu Talib. S-a căsătorit cu Kadija, o vaduvă bogată, mult mai în vârstă, care-l sprijinea în căutările sale spirituale.
Lupta spirituală și simbolică a credinței împotriva necredinței trece întrun plan concret și este ilustrată de războiul contra celor ce nu sunt musulmani, acesta adesea îmbrăcând forma terorismului. Islamul nu este o religie teroristă și nici intolerantă față de alte religii. Fanaticii musulmani au interpretat într-un sens greșit și dramatic mesajul islamului și al cărțiilor sfinte. Terorismul și fanatismul sunt prezente pretutindeni în lume și nu sunt caracteristicile specifice ale islamului și niciunei religii, ci doar scuzele unor criminali pentru a-și duce la îndeplinire faptele abominabile.
Pe de-o parte, lumea modernă continuă să ignore religia, să exacerbeze rolul materialismului și să se complacă, în mare parte, dar nu în totalitate, într-un ateism iluzoriu, pe de alta, teroriștii ajung să-și ponegrească propria religie, printr-o interpretare forțată și intolerantă. Hermeneutica religiei trebuie sa țină cont de spiritul, nu de litera textelor sacre. Acestea nu sunt texte de legi.
Hermeneutica religiei are o mare importanță în islam. Pe de-o parte se situează doctrina inimitabilității (i'jhaz), potrivit căreia interpretarea, dar și traducerea Coranului este o blasfemie. Pe de altă parte, s-a format o știință numită hermeneutica coranică (ilm al-tafsir) în relație cu gramatica și lexicografia, existând ulterior, pe lângă tafsir (comentariu, explicare), tawil (interpretare) și mai ales tafhim (înțelegere), ca variante ale hermeneuticii cărtii sacre Qur'an. Georges Anawati citeaza următorii hermeneuți islamici: al-Baidawi, Fakr al-Din al-Razi, al-Tabari și al-Zamakhshari Expresia insha'Allah (cu voia lui Dumnezeu) nu trebuie înțeleasă ca o scuză pentru fapte criminale, ci ca o atestare sublimă a atotputerniciei lui Dumnezeu în univers. Omul, încă de la naștere, este supus voinței lui Allah. Aceasta înseamnă că este musulman. Dar omul are libertatea de a alege să fie musulman sau nemusulman, adică necredincios în concepție islamică. Cele două formule esențiale în doctrina islamică sunt: Shahadah, a afirmării și Bismilah, a consacrării. Prima este o coborâre ontologică, a doua, o urcare soteriologica pentru om și umanitate. Formula Shahadah, numită și mărturisirea de credință, conține o negație în prima parte, care se referă la lume și o afirmație în a doua, ce trimite la Dumnezeu. În hermeneutică acestei formule sacre nu trebuie să urmăm litera, ci spiritul textului, nu un prim nivel care ar situa lumea aici și pe Allah dincolo, ar rupe unitatea și ar clădi o ruptură artificială și dăunătoare între om și Dumnezeu, ci să ajungem la sensul profund al omniprezenței lui Dumnezeu, al teofanismului: La ilaha ill'Allah (Nu exista divinitate în afara divinității).
Pe de altă parte, etica și nu sentimentul religios se găseste la baza religiei islamice. Căsătoria este bazată pe devotamentul religios, nu pe frumusețe sau avere. Ea nu este văzută nici ca relație sexuală, nici ca un contract, ci ca o instituție religioasă și socială. Totodată, ea nu trebuie să împiedice împlinirea scopului soteriologic al vieții. Bărbatul și femeia pentru că au trăsături fizice și biologice diferite, nu sunt egali în islam. Este recunoscută conducerea femeii de către bărbat, numai că aceasta nu înseamnă dominație dictatorială.
Ritul funerar se caracterizează prin credința în viața de după moarte și în judecata de apoi. Acestea reprezintă islamul, ca și creștinismul și alte religii. Faptele rele se pedepsesc, iar cele bune sunt răsplătite de Allah. Raiul și iadul sunt imagini ale lumii de dincolo. Credința în existența zilei judecății de apoi, prezența și în creștinism, influențează în bine comportamentul musulmanului. Faptele sale vor fi controlate și responsabile.
I.3. Arabia preislamică.
I.3.1 Arabii la începutul secolului al VII-lea
În secolul al VII-lea un popor aproape necunoscut de nomazi își face intrarea pe scena istoriei universale într-un mod spectaculos: în mai puțin de zece ani, impulsionați de noua lor religie, arabii cuceresc Iranul, Mesopotamia, Irakul, Siria, Palestina și Egiptul. Peste alte șapte decenii ajung să stăpânească Sicilia, Africa de Nord și Peninsula Iberică aproape în întregime; de aici, trec Munții Pirinei și înaintează până în valea Loirei, amenințând regatul francilor condus de dinastia merovingienilor, în timp ce în Răsărit ajung până la granițele Indiei și Chinei, iar în sud-vest, până la frontierele actuale ale Etiopiei și Sudanului. În mai puțin de un secol, triburile nomade de odinioară creează un imperiu mai întins decât fusese marele Imperiu Roman, în momentul său de apogeu.
Cadrul geografic în care au apărut arabii în istorie este reprezentat de arida Peninsulă Arabică, situa ta între Golful Persic, Oceanul Indian si Marea Rosie si prelungita la Nord-Est de Valea Iordanului. Ca suprafata, Peninsula Arabica este cea mai mare peninsula de pe planeta, având o întindere de 3.000.000 km2.
Triburile arabe care locuiau în Peninsula Arabiei se împarteau, după originea lor etnica, în triburi din sudul Arabiei sau yemenite și triburi din nordul Arabiei. Între populația arabă din sud și populația arabă din nord au existat dispute și conflicte necontenite, cei din sud fiind mândri de civilizația și de cultura lor, iar cei din nord având ca atu principal puritatea rasei semite.
Organizarea politică de tip tribal a arabilor nu era de natură să pună poporul arab la adapost de eventualele atacuri venite din partea puternicilor săi vecini: Imperiul Bizantin și Persia.
Locuitorii Arabiei își asigurau existența din practicarea agriculturii și a comerțului. În domeniul agricol, au creat un sistem de terase, de-a lungul pantelor muntoase, precum și un sistem de irigații bazat pe acumularea apei cu ajutorul barajelor. În domeniul comerțului, arabii erau neîntrecuți în desfacerea și vânzarea produselor exotice și scumpe provenite din China, din India și din Africa Orientală pe care le comercializau în zona bazinului mediteraneean. Negustorii arabi sunt aceia care au adus în Europa mătase din China, pe celebrul „drum al mătăsii” bătătorit de ei, și tot ei au creat sistemul numeric zecimal și notarea cifrelor „arabe”, folosite astăzi de întreaga lume.
În preajma aparției lui Mahomed, populațiile din Peninsula Arabiei se confruntau cu o criză economică majoră. Instaurarea stăpânirii iraniene în Yemen (572-628 d.Hr.), au avut drept consecință principală devierea prin Iran a rutelor comerciale care legau Bizantul de India și de China, fapt care a dus la o decădere economică fără precedent a arabilor.
I.4. Mahomed. Perioada anterioară activitatii publice de reformator (570-610 d.Hr.)
Mohammed, fiul postum al lui Abdullah s-a născut în ginta Bani Hashim, una din cele mai nobile și mai sărace din tribul koreisitilor, la o dată necunoscută între 570-580 d.Hr. La puțin timp după naștere, mama băiatului a murit și ea iar el a fost crecut ca un orfan, în condiții destul de aspre, de unchiul său, Abu Talib.
Există un numar de povestiri și legende despre copilăria lui Mohammed dar este greu să se dea crezare majorității informațiilor privind această parte a vieții lui. Totuși, o povestire despre tinerețea lui Mohammed poate fi confirmată și anume cea despre căsătoria lui cu o văduvă, Khadijah. Înainte de căsătorie, Mohammed a prosperat în serviciul acestei văduve care își menținea averea prin afaceri comerciale. Deși Khadijah era, se spune cu 20 de ani mai în vârstă decât Mohammed, căsătoria a fost fericită și a produs mai mulți copii. Spre mâhnirea lui Mohammed, nici unul dintre baieții săi nu a supraviețuit copilăriei. Câtă veme a trăit Khadijah, Mohammed nu și-a mai luat alte neveste, deși mai târziu avea să încheie și alte căsătorii.
De la o vârstă fragedă, Mohammed s-a dovedit un om cu înclinații religioase și se retrăgea adesea pe muntele Hira, lângă Mecca, pentru veghe și meditație religioasă nocturnă. La câtva timp după ce a împlinit vârsta de 40 de ani (prin 610 d.Hr.), a survenit experiența decisivă a vieții lui, chemarea să profețească. După relatarea tradițională, Mohammed era singur și medita, când o ființă îngerească i-a poruncit să rostească numele lui Dumnezeu. Când Mohammed nu a izbutit să răspundă, îngerul l-a apucat de gât și l-a scuturat, repetând porunca.
Din nou, Mohammed nu a reacționat iar îngerul a continuat să-l gâtuie până când, în cele din urmă, Mohammed a fost silit să facă așa cum i s-a spus. Astfel, a început seria de experiente revelatoare care au fost caracteristica de căpetenie a slujbei lui profetice și a caror relatare constituie lucrarea de căpetenie a scripturilor musulmane, Koranul.
Mohammed a fost adânc tulburat de viziunea sa și multă vreme nu a fost sigur de semnificatia ei. Nu a fost în stare să-și învingă usor îndoiala și s-a temut că putea să-și piardă mințile sau că era posedat de un spirit rău. De câteva ori, Coranul îl asigura pe Mohammed că îndoielile sunt neîntemeiate și că revelațiile provin cu adevărat dintr-o sursă divină. Criza de îndoială s-a agravat printr-o lungă pauză între revelații. Totuți, în cele din urma revelațiile au reînceput iar Mohammed și-a format o concepție clară a misiunii lui ca agent al mesajului divin pentru generația sa. După care, s-a lănsat în cariera sa publică de predicator, reformator și profet.
I. 5. Activitatea profetică a lui Mohammed la Mecca (610-622 d.Hr.)
Mohammed și-a desfășurat activitatea publică la Mecca timp de 10 ani sau mai mult. La început, puțini au fost cei care l-au susținut, în afara credinței sale profunde, pentru ca majoritatea meccanilor l-au ignorat. Însă, întrucât și-a câștigat câțiva ucenici, koreisitii au început întâi să se teamă de el iar apoi să i se opună.
Cu excepția membrilor propriei sale familii, primii convertiți erau mai ales din clasa de jos a societății, mulți dintre ei fiind sclavi. După câtva timp, Mohammed a atras și câțiva oameni de frunte ai cetății, cei mai importanți fiind Abu Bekr și Omar, care aveau să fie primii doi succesori ai săi la conducerea comunității religioase musulmane. Când opoziția față de Mohammed s-a înăsprit, meccanii au început să persecute pe mohammedanii din clasa de jos care nu aveau protecția nici unei ginte.
Mohammed însuși a fost ridiculizat și amenințat dar a fost cruțat de atacuri fizice din cauza sprijinului gintei sale. Acest sprijin a continuat chiar când restul koreisitilor a aplicat un boicot contra gintei Bani Hashim în speranța de a le fi predat profetul. Până la urmă, o parte a adepților lui Mohammed a emigrat în Etiopia, posibil ca urmare a persecuțiilor, cum sugerează tradiția musulmană. Totuși, după ce au stat în exil câtva timp, majoritatea emigranților s-au întors la Mecca.
Mohammed a ajuns într-o situație gravă când au murit mai întâi Khadijah, apoi unchiul său, Abu Talib, ca majoritatea celor din ginta Bani Hashim n-a devenit niciodată musulman dar fusese neabătut în sprijinul dat lui Mohammed. După moartea lui Abu Talib, alt unchi, Abu Lahab a devenit căpetenia gintei Beni Hashim și era printre cei mai înverșunați oponenți ai lui Mohammed. Mohammed a încercat să-și rezolve dificultățile, apropiindu-se de oamenii din al-Taif, un orășel de deal lângă Mecca și le-a cerut să-l primească pe el și să primească și comunitatea lui dar a fost refuzat. Acest incident l-a făcut să fie și mai urât la Mecca.
În 621 d.Hr., Mohammed a intrat în negocieri, pe vremea pelerinajului, cu niste cetateni din Yathrib și a încheiat un acord conform căruia el și adepții lui urmau să fie primiți la Yathrib și să li se acorde protecție. După care o parte din membrii comunității au plecat din Mecca și s-au mutat la Yathrib, fiind urmați în 622 d.Hr. de însuși Mohammed. După aceea, Yathrib a devenit cunoscut ca Medina, orasul profetului. Emigrarea lui Mohammed s-a numit hegira. Întrucât ea a marcat un punct de cotitură decisiv în destinul său și în cel al comunității lui, Hegira a fost adoptată ca punct de plecare al calendarului islamic.
I.6. Victoria profetului (622-632 d.Hr.)
Propovăduirea lui Mohammed la Mecca era centrată asupra unicei divinități suverane, Allah, care conducea destinul omenirii. În locul numeroaselor puteri supranaturale recunoscute de arabi, Mohammed proclama un Dumnezeu unic care a creat universul, a stabilit ordinea sa și a cuprins soarta acestuia în mâna sa. Tuturor oamenilor Allah le cere cunoașterea suveranității lui unice și supunere față de poruncile lui. La început, un accent mai puternic a fost pus pe grozaviile judecății care îi așteapta pe cei recalcitranți, nerecunoscători față de Domnul lor, care refuzau să se supună. Coranul zugravește un tablou impresionant al chinurilor iadului. Cu trecerea timpului, revelația s-a întors spre alte teme. Au fost revelate răspunsuri la criticile cu care s-a confruntat Mohammed iar povestiri despre profeții de altădată, împreună cu exemple din natură au sprijinit declarația despre suveranitatea lui Dumnezeu.
De la început, Mohammed a constatat că situația lui de la Medina se deosebea foarte mult de cea de la Mecca. Medina era o oază cu agricultură bine dezvoltată și o populatie sedentară numeroasă. Totuși, câtva timp viața orasului fusese tulburată de lupte dintre elementele tribale pentru stăpânirea pământului. De aceea, unii dintre cetățenii Medinei s-au grupat sub conducerea lui Mohammed, în speranta că vor putea restabili pacea. Triburi arabe și iudaice, ca și un numar considerabil dintre adepții lui Mohammed veniți de la Mecca, s-au asociat în această comunitate. Natura noii comunități sau Ummah a fost definită într-un vestit acord dintre Mohammed și medinezi, document cunoscut drept Constituția Medinei.
Cartea „sacră” a islamului este Coranul. După tradiția musulmană textul Coranului a fost dictat lui Mahomed fie de Allah, fie, din porunca acestuia, de îngerul Gabriel (Gavriil). Potrivit aceleiași tradiții, pe pământ nu ar exista decât copii ale Coranului, originalul aflându-se în cer. Nu există indicii că Mahomed ar fi fost știutor de carte, el nelăsând manuscrise, iar textele disparate, datând din mai multe epoci, au fost strânse la un loc abia după moartea „profetului”. Fixarea în scris a tradiției orale și redactarea definitivă a Coranului a durat 23 de ani. Coranul e de fapt un codex lipsit de vreo ordine interioară, care să trădeze o redactare cărturărească și înglobează texte timpurii din Mecca, precum și mai târzii din Medina. Divizată în 114 Sure, alcătuirea făcută sub Uthman este o compoziție electivă, înglobând porzie ritmică, fragmente retorice, refrene, narațiuni în proză, toate de un stil diferit, de la poezie autentiă la vulgaritate, cu numeroase imitații sau ecouri din Biblie, adesea după surse intermediare, împletite cu mituri arabe arhaice, reinterpretate.
Fondatorul religiei islamice este Mahomed(circa 570-632), propagator al textelor coranice, venerat de credincioșii musulmani drept profetul unic și împuternicit al divinității unice Allah. Mahomed, născut la Mecca (Arabia), după meditații solitare, într-o recluziune de un deceniu și jumătate, începe să predice ideile unei reforme politico-religioase a arabilor, urmat de numeroși prozeliți. Atacat de adversari, se refugiază la Medina (622), iar acest moment capătă numele Hegira (Fugă) și marchează începutul erei islamice.
În aceste împrejurări Mahomed provoacă un război civil, al cărui rezultat este răspândirea ordinii politice și religioase islamice asupra întregii Arabii. Potrivit tradiției, Coranul i-a fost revelat lui Mahomed de îngerul Gabriel – echivalent în mitologia islamică cu Sfântul Duh (sau, în altă variantă, chiar de Allah); Mahomed ar fi scris (deși istoria nu confirmă că ar fi știut carte) întregul Coran la dictarea lui Allah sau l-ar fi primit gata scris pentru el de îngerul Gabriel. Tradiția mitologică precizează că Mahomed a fost transportat în cer de animalul fabulos Burak sub aceluiași Djabrail, cu ajutorul pietrei sacre Kaaba; aceeași tradiție îi atribuie „profetului” săvârșirea câtorva mari minuni.
Doctrina instituită de Mahomed se bizuie pe dogma esențială: „Nu este dumnezeu în afară de Dumnezeu (Allah) și Muhammad este solul (profetul) dumnezeiesc”, precum și pe un sistem amănunțit juridico-religios. Carnea de porc este oprită a se consuma, ca și la evrei; musulmanii mănâncă carne de cămilă, iar evreii nu.
Islamul a apărut în lumea arabă îngtr-un moment de criză economică, politică, socială și religioasă. Mahomed a avut marele merit de a fi sesizat imperativele vremii sale și de a fi realizat unitatea lumii arabe, statul arab, printr-o religie unică, monoteistă. În ceea ce privește persoana întemeietorului islamului, mult defăimată timp de o mie de ani, se înclină astăzi a se explica prin împrejurările speciale unei comportări ale lui Mahomed, mai alesîn prima perioadă a activității sale, iar ca om politic a făcut dovadă de calități strălucite.
În ceea ce privește doctrina islamică, dacă ne oprim numai la ideea de Dumnezeu – idee înaltă, desigur și superioară față de politeismul arab – această idee a luat în islam o înfățișare specială, potrivit concepției arabe despre divinitate, Dumnezeu devenind un stăpân absolut ale cărei hotărâri au caracter de fatalitate. De aici doctrina predestinației, căreia unii teologi musulmani nu-i găsesc temei în Coran și caută să apere islamismul de o astfel de acuzație.
Apoi dumnezeul islamului, care nu este decât vechiul Allah al arabilor, este atât de departe de lume, atât de neapropiat, încât nu are nici o asemănare cu Tatăl nostru, al creștinilor, care este în ceruri, dar este și în lumea suferințelor noastre prin Fiul Său și prin puterea de viață dătătoare a Sfântul Duh. Islamismul este străin de misterul trinitar și de alte mistere, dar se resimte adânc de această lipsă în dogmatica, morala și cultul său.
Desigur, islamismul are și multe părți bune, pe care ar fi incorect să nu i le recunoaștem. O religie care impune rugăciunea, postul, milostenia a putut avea o bună înrâurire asupra credincioșilor săi. Pe mulți i-a impresionat spectacolul minaretelor zvelte, din vârful cărora muezinul anunță de cinci ori pe zi orele rugăciunii, precum și punctualitatea cu care musulmanii se achită de obicei de această obligație religioasă. Dar nu trebuie să uităm că rânduiala islamică a rugăciunii de cinci ori pe zi este luată din tradiția vieții monahicești creștine și n-am putea spune că într-o viață trepidantă cum este cea a țărilor civilizate moderne, se mai poate respecta o rânduială valabilă pentru mănăstiri și pentru oamenii mai puțin ocupați. Islamismul a contribuit de asemenea la îmbunătățirea situației pe care femeile și sclavii o aveau în Arabia preislamică.
Islamismul este însă o religie a bărbaților, o religie care are în vedere pe bărbați, numai ei rugându-se în moschei și numai ei întrând în confreriile religioase, în vreme ce femeilor li se rezervă o viață de harem și de oarecare inferioritate sub toate raporturile. O altă caracteristică a islamismului este modul cum s-a răspândit această religie, potrivit comandamentului „profetului” de a face război „sfânt” „necredincioșilor”. Azi, însă, în multe țări islamismul a trebuit să renunțe la teocrația care forma odinioară principala caracteristică a statelor islamice, mulțumindu-se numai cu propaganda pe care o fac confreriile religioase. În orice caz, unele scăderi semnalate mai sus nu diminuează nicidecum meritele reale ale islamismului, care, înțelegând imperativele majore ale vremii noastre, vin întru întâmplinarea acțiunilor larg ecumeniste întreprinse de Consiliul Ecumenic al Bisericilor, iar parte la toate reuniunile interreligioase și duc o susținută luptă pentru pace, înțelegere și colaborare între toate popoarele.
Cuvântul islam înseamnă supunere, iar cuvântul musulmanînseamnă supus; desigur, supus lui Allah. Religia islamică este prin definiție religia supunerii necondiționate față de Allah. A devenit religia preponderentă a țărilor arabe, dar s-a răspândit și la alte popoare: turci, perși, indieni, ceylonezi etc. Islamismul a fost inițial o puternică reacție împotriva politeismului, pe de o parte, și împotriva dominației străine, pe de altă parte. El a însemnat o reformă religioasă radicală, dar și o trezire la viața istorică a unei populații relativ sărace și împilate.
De aceea, în islamism s-au întâlnit două elemente principale: elementul religios propriu-zis, considerat ca revelație și elementul uman caracterizat prin dorința de eliberare și de expansiune. Aceste două elemente s-au făcut vizibile, chiar de la început în viața profetului Mahomed, întemeietorul acestei religii. Islamismul este o religie târzie față de mozaism și creștinism; ea propovăduiește monoteismul absolut și supunerea necondiționată față de Allah și față de Mahomed, trimisul său. Iudaismul, creștinismul și islamismul sunt singurele religii monoteiste din lume. Toate trei se fundamentează pe Pentateuhul lui Moise; toate trei recunosc scrierile și persoanele sacre ale Vechiului Testament; toate trei luptă cu înverșunare împotriva idolatriei și a politeismului.
Islamul vede creștinismul, ca și mozaismul, o religie nedesăvârșită. Pasajele biblice sunt alterate în Coran; islamismul cinstește Tora și Evanghelia. Oricât se consideră islamul o religie perfectță, ea este de fapt o religie inferioară creștinismului și mozaismului. Este religia veșnicilor robi ai lui Allah, religia predestinașiei, unde este înlăturată total libertatea umană. Credinciosul musulman este o jucărie în mâinile divinității. Islamul este o religie cu percepte fixe, o religie a literei, nu a duhului, cum este creștinismul. Este o religie foarte aberantă, o religie a nponsensului.
În concepția islamică profeții sunt oameni aleși de Dumnezeu dintre cei mai buni credincioși și primind sarcini de mare importanță. Ei sunt de două feluri: profeți (nabi) și trimiși ai lui Dumnezeu către oameni (rasūl). Cei dintâi au misiunea să păstreze neatinsă adevărata credință sau să o reînnoiască; ceilalți au misiunea specială să convertească pe necredincioși și să transmită revelația.
Numărul lor este foarte mare. Coranul numește 25 de profeți și trimiși, dar după tradiție numărul lor trece de 100.000. toți aceștia au dat oamenilor cărți, care, însă, s-au pierdut. Dintre ei șase sunt considerați ca principali, și anume: Adam, Noe, Avraam, Moise, Iisus și Mahomed (cel mai mare profet, după ei). În Coran Mahomed este numit Khātam (pecete, sigiliu), el încheind șirul profețiilor.
Un lucru foarte anormal este războiul „sfânt” (djihād); acesta nu este o obligație individuală ca celelalte obligații islamice, ci o datorie a comunității musulmane, care trebuie să lupte cu necredincioșii și să răspândească islamismul. Cel ce moare într-un astfel de război merge de-a dreptul în rai, fără să mai aștepte judecata de apoi. Necredincioșii trebuie mai întâi instruiți și invitați la islamism.
Dacă refuză, se va porni cu război împotriva lor. Capitularea acestora fără convertire duce la un tratat în virtutea căruia învinșii își păstrează bunurile, religia și obiceiurile lor, dar plătesc o anumită taxă. Dacă rezistă, dar sunt apoi învinși, ei devin proprietatea învingătorilor cu toate bunurile lor. Musulmanii pot să-i omoare, să-i transforme în sclavi, să le răpească femeile și copiii etc. Obligația religioasă a războiului „sfânt” a încetat să mai existe ca atare pentru toate statele moderne islamice.
Mărturisirea religioasă islamică este scurtă: „nu există altă divinitate decât Allah, iar Mahomed este profetul său”. Allah este Creatorul absolut, Susținătorul, Stăpânul, Nimicitorul, Restauratorul, Țiitorul de minte absolut al oamenilor și al făpturii. Toată puterea se află într-însul. El este cel ce înalță, cel ce onorează, cel ce scoboară etc.
Față de lume El este milostiv și mult milosârd, iertător, mult iertător și iertătorul prin excelență, îndurat. El poartă nu mai puțin decât 99 de nume sublime, pe care musulmanul pios trebuie să le cunoască. Hotărârile Sale sunt drepte și poruncile Sale sunt lege pentru fiecare om în parte. A făcut cunoscută voia Sa oamenilor prin aleșii Săi: Adam, Avraam, Moise și Iisus. Dar, fiindcă oamenii nu au ascultat, Dumnezeu a trimis pe Mahomed să le aducă din nou aminte de voia Sa.
Mai mult, le-a dat prin el „Cartea Cărților” – Coranul, în care se află tot ceea ceea ce este necesar să știe pentru a nu se mai rătăci din calea cea dreaptă. Dumnezeu hotărăște fiecărui om soarta sa. El va judeca faptele oamenilor la sfârșitul lumii, dar celor credincioși Lui le-a hotărât o soartă cu totul fericită. Musulmanii cred în existența îngerilor. Îngerii au fost creați de Dumnezeu. Substanța lor este lumina. Au misiunea de a face cunoscută oamenilor voia hotărâtă de de Dumnezeu. Gabriel este căpetenia îngerilor. El a făcut cunoscut Coranul lui Mahomed. Îngerii buni au ca oponenți pe îngerii răi. Iblis este îngerul căzut, diavolul. Neascultarea diavolului a constat în faptul că el a refuzat să se închine lui Adam, la porunca lui Dumnezeu.
Pe lângă cele două categorii de îngeri amintite (buni și răi) mai există o categorie de duhuri libere (jinn), ființe create de Dumnezeu din foc și care umblă prin văzduh. Și aceste duhuri pot fi benefice sau malefice, dar mai mult malefice și supuse diavolului. Doctrina islamică este inspirată stâlcit din învățătura popoarelor cărții: evreii și creștinii. Pentru arabi, ca și pentru evrei, religia avea un caracter național. În afară de mozaism și creștinism, întemeietorul islamului va fi suferit și influența acelor interesante personaje religioase pe care tradiția musulmană le desemnează cu numele de hanifi. Este vorba de anumiți indivizi care întrupau în persoana lor năzuința de înnoire a vieții religioase și morale, năzuință ce se simțea din ce în ce mai puternic în lumea arabă.
Hanifii formau deci elita spirituală arabă, care, probabil sub influența gnosticismului iudeo-creștin, luptau împotriva idolatriei populare, propovăduind însă un monoteism, dar deosebit de cel iudeo-creștin. Văzuți rău înainte de Mohamed și considerați ca eretici, hanifii vor face concurență profetului și unii dintre ei vor îmbrățișa creștinismul, iar alții se vor opune și unei religii și celeilalte, continuând să caute adevărul și să ducă o viață ascetică. Mai târziu, cuvântul hanif va fi folosit de Mohamed pentru a indica pe cei care urmau adevărata învățătură islamică.
Dealtfel, însuși Mahomed, influențat de învățătura hanifilor, s-a considerat pe sine hanif și propovăduitor al adevăratei religii, aceea a lui Avraam, părintele arabilor, învățătură, zicea el, falsificată de evrei și de creștini. Mohamed se considera continuatorul cel drept al religiei avramice, singura religie descoperită de Dumnezeu omului. Mahomed se considera pecetea profeților, ultimul și cel mai mare profet; se credea superior lui Iisus. Islamul este religia fricii și a barbariei; Mahomed însuși avea trei însușiri rele: analfabet, desfrânat și demonizat. Locașurile de cult islamice se numesc moschei.
CAPITOLUL A II-LEA
INTERFERENȚE ISLAMICO-CREȘTINE- POLITICO-RELIGIOASE
II.1. Arabii și cuceririle lor
II.1.2 Cuceririle arabilor și cruciadele
Musulmanii se consideră descendenți ai patriarhului Avraam prin Ismael. În cărțile Vechiului Testament se află aleșii lui Dumnezeu prin care El a vărbit poporului. Musulmanii cred că profețiile Vechiului Testament s-au împlinit în cel Nou. Tora lui Moise este pentru musulmani cartea din care au aflat: cosmoantropogeneza, diviul, etnoglonogeneza etc.
Deși faptele Legii Vechi sunt falsificate în Coran, totuși Legea Veche pentru musulmani este o carte de căpătâi. În Coran sunt relatate pasaje întregi din Vechiul Testament. Musulmanii îl consideră musulman pe Avraam. Vechiul Testament are o mare valoare pentru islam. Deși evreii și musulmanii sunt monoteiști, diferă învățătura Vechiului Testament de a Coranului, dar au și multe puncte comune. Vechiul Testament este relevat, pe când Coranul nu. În decursul istoriei musulmanii i-au persecutat pe evrei și pe creștini. Vechiul Testament este premergător al Noului Testament, nu al Coranului. Islamul este o religie întemeiată pe frică, supunere oarbă și forțată. Profeții biblici au mustrat monarhii nedrepți și și-au pus viața pentru adevăr, dar Mahomed nu a știut cum să converteaqscă lumea la religia lui.
Religia lui este o religie minoră, o religie a nonmoralității. Iudaismul Vechiului Testament este iudaismul cel relevat, cel divin, nu acesta actual falsificat. Vechiul Testament rămâne pentru toată lumea o sursă de inspirație, o sursă de conduită, o sursă de bună purtare, o sursă de ghidare. Vechiul Testament rămâne totuși un testament revelat, un testament divin. Vechiul Testament este o carte care îl prezintă real pe Dumnezeu, dar Allah al Coranului este unul din zeii Arabiei preislamice. Mahomed este considerat de musulmani cel mai mare profet. Faptele biblice sunt prezentate stâlcit de Mahomed în Coran. Se pare că el nu cunoscuse limbile greacă sau ebraică. Mahomed este primul monarh și lider religios al Marelui Califat Arab.
Un pasaj din Coran spune29:
„Și când ați spus: „O, Moise, nu putem suferi tot același fel de bucate, roagă-te pentru noi la Domnul tău să ne dea nouă ceea ce scoate la iveală pământul, legume, castraveți, usturoi, linte, ceapă!” zise el: „Voi vă alegeți ce e mai rău în loc de ce e mai bun? Coborâți-vă în Egipt și acolo veți avea ceea ce ați cerut!” Și veni asupra lor înjosire și sărăcie și căzu asupra lor mânia lui Dumnezeu și-i omorâră pe profeți cu nedreptul și pentru că se sculaseră și se arătară dușmănoși.
Însă cei ce cred, fie iudei sau creștini sau sabei, dacă numai cred în Dumnezeu și în ziua de apoi și fac bine, vor primi răsplata lor de la Domnul lor și nu va veni frică peste ei și nu se vor întrista.”
II.2. Raportul musulmanilor față de monoteism și cărțile sacre
Islamul consideră că doar Coranul este cartea sfântă dar totuși, musulmanii cinstesc Noul Testament la fel ca Vechiul Testament. Întemeietorul creștinismului este socotit un mare profet, un ales al lui Dumnezeu. Învățăturile morale ale creștinismului sunt demne de luat în seamă de musulmani. Mahomed vorbește cu respect deosebit față de Hristos, numindu-L „Cuvântul lui Dumnezeu” și admite nașterea Sa supranaturală din Fecioara Maria. În alte capitole ale Coranului se vorbește și despre unele minuni ale Mântuitorului făcute încă din copilărie. În celebra „sursă a mesei” este povestit în chip fantezist episodul cinei celei de taină. În predica Sa, Mântuitorul ar fi anunțat venirea lui Mahomed.
În acest sens au interpretat teologii musulmani textele din Noul Testament privitoare la Paraclet. Toți musulmanii consideră Noul Testament inferior Coranului. Coranul este, după ei, împlinirea și desăvârșirea celor două testamente. În Coran se vorbește despre venirea lui antihrist la fel ca în cărțile sacre ale iudeilor și creștinilor.
Și faptele noutestamentare sunt redate stâlcit. Influențele iudeo-creștine asupra islamului sunt foarte mari, încât orice tâmpit neinițiat în tainele Sfintelor Scripturi își dă seama de la mare distanță. Deosebirea între Noul Testament și Coran, între Iisus Hristos și Mahomed este foarte mare. Față de iubirea Noului Testament, Coranul este foarte departe.
Nici o învățătură a Coranului nu se suie la înălțimea învățăturilor pauline. Distanța dintre creștinism și islam este ca între cer și pământ. Religia Noului Testament este o religie a păcii, a bucuriei, a adevărului, a binelui, a frumosului și a cinstei. Coranul a moștenit opreliștile vremelnice ale evreilor, în loc să moștenească învățăturile de credință și de morală creștine (pururea eterne).
Învățătura islamică este un sincretism. Pentru noi, creștinii, Iisus Hristos este Dumnezeu, iar pentru ei, Mohamed este doar un profet care le-a arătat calea lui Allah. Cea mai mare poruncă a Noului Testament este iubirea, descrisă frumos de Apostolul Neamurilor. Creștinismul este o religie cu caracter universalist, iar islamul este la origine o religie cu caracter naționalist.
Noul Testament este garanția vieții noastre celei veșnice, este o scară pe care urcăm în cer. Morala islamică este o morală forțată, rigidă. Cine moare martir pentru islam este socotit un om deosebit de mare în raiul lui Allah. Raiul și iadul islamic au puncte comune cu dogmatica creștină. Raiul este un loc veșnic de fericire, unde se fericesc cei ce au făcut fapte bune în viața aceasta, iar iadul este un loc de chinuri unde suferă amare chinuri cei ce nu au săvârșit binele în viața aceasta.
Caracterele divinității islamice au legătură cu cele ale divinității Noului Testament. Locurile sfinte legate de Iisus Hristos și de sfinții creștini sunt cinstite de musulmani30. Pentru ei, Ierusalimul este un oraș sfânt. Coranul îi socotește pe evrei și pe creștini oameni tolerați (dhimi). Mohamed a propovăduit frica și violenșa, iar Iisus Hristos îndrăzneala și pacea. Hristosul Coranului este o personalitate foarte înaltă din punct de vedere dogmatic și moral. Musulmanii participă la dialogul interreligios cu creștinii.
Religia islamică îl cinstește pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos. El este socotit printre profeți (face parte din cei 6 profeți importanți). Islamul recunoaște nașterea lui Iisus din fecioară și este recunoscut ca cuvântul adevărului. Dar Hristosul islamic este departe de Hrisrosul creștin. Pentru noi Hristos este Dumnezeul nostru scump și drag care a murit pentru noi. E adevăratul Dumnezeu. Musulmanii îl consideră pe Mahomed superior lui Hristos. Iisus Hristos a venit în lume ca să mântuiască lumea. El nu este numai un om (ca în islam) ci și Dumnezeu.
Redăm un pasaj din Coran privind zămislirea lui Iisus: „Adu-ți aminte de Maria când se retrase de la gloata ei într-un loc spre răsărit. Și a luat înaintea lor văl; deci trimiseră la ea duhul nostru (îngerul Gabriel) și el îi apăru ei ca un om deplin.
Ea zise: „Caut scăparea la Cel îndurat înaintea ta, dacă ești temător de Dumnezeu.”
El zise: „Eu sunt un trimis al Domnului, ca să-ți dau un fecior curat.”
Ea zise: „De unde să-mi fie mie fecior, dacă nu m-a atins bărbat și sunt curată?”
El zise: „Așa e! A zis Domnul tău: Aceasta Îmi este ușor! Și Noi voim să-l facem un semn pentru oameni și o îndurare pentru Noi. Și aceasta este un lucru hotărât!”
Și ea îl zămisli și se retrase cu El într-un loc ascuns. Și o apucară durerile la trunchiul unui finic. Ea zise: „O, aș fi murit înainte de aceasta și aș fi fost cu totul uitată.”” (Coranul, traducere de Dr. Silvestru Octavian Isopescul, Cernăuți, 1912, p. 285)
Aici vedem descrisă Bunsvestire din punct de vedere al Coranului. Maria (care aici este sora lui Aaron și Moise) îl naște pe Iisus fără de bărbat. Fecioria Mariei cea pururea este recunoscută de Coran și de teologii islamici. Hristos este un om mare, virtuos, moral. Sfântul Mormânt al Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos (care ne-a scos din robia morții, a păcatului, iadului și diavolului) din Orașul Sfânt (Ierusalim) este cinstit de supușii lui Allah. Mahomed a avut multe tangențe cu creștinii în decursul vieții sale. El a cunoscut Abisinia (Etiopia) creștină42. În Peninsula Arabiei erau creștini cu mult înainte de Mahomed.
După cucerirea Palestinei de către romani, foarte mulți evrei au emigrat în Arabia, formând colonii puternice în Hedjaz, îndeosebi la Khaibar și la Iathreb (Medina). Și creștinismul a pătruns în Arabia. El venea cu o concepție universală despre religie și cu spiritul prozelitist al primelor secole creștine. Creștinismul se răspândise dealtfel masiv în sudul Arabiei, în Yemen, mai ales după cucerirea regiunii în anul 525 de către abisinienii convertiți la creștinism. Dar și înainte au fost creștini în această regiune, ca de exemplu cei din Nogran, martirizați (340 la număr) de regele iudeu de origine Dhu Nuwās, în prima jumătate a secolului VI.
În Arabia de nord înflorea, de asemenea, creștinismul. În partea care sta sub înrâurirea bizantină se răspândise îndeosebi monofizismul, iar în partea care sta sub influența persană se răspândise nestorianismul. Chiar și în centrul deșertos al Arabiei pătrunsese Evanghelia, numeroși pustnici creștini găsindu-și aici loc de retragere. La Mecca noua doctrină va fi pătruns prin oameni simpli, sclavi sau soldați, veniți îndeosebi din Abisinia. E sigur că Mahomed a avut informații asupra creștinismului, fie și numai de la astfel de oameni sau de la soțiile sale creștine. Coranul însuși are părți în care se resimte limpede influența creștină, mai ales în capitolele privitoare la așteptarea plină de teamă a judecății viitoare.
Creștinii au existat în Arabia înainte de apariția islamismului. Islamismul este văzut de teologii musulmani ca o restabilire a credinței celei adevărate (a lui Avraam, părintele trupesc al evreilor și arabilor), falsifică de evrei și creștini („Oamenii cărții”). Și la ora actuală sunt creștini arabi. Toate statele arabe (de pe cele două continente: Africa și Asia) au oameni care se închină Celui născut din David, regele evreilor și care a pătimit pentru mântuirea noastră. Hristos îi așteaptă și pe înșelații la pocăință. Mântuitorul nostru Iisus Hristos este semit ca și arabii (semiții sunt un grup de popoare care descind din unul din cei trei fii ai lui Noe – Sem).
Religia islamică vede creștinismul ca pe o religie nedesăvârșită, cu fragmente din descoperirea divină. Musulmanii susțin că Iisus Hristos, Fiul Mariei, datorită crucificării nu a putut să-și ducă opera începută până la sfârșit și a fost continuată de Mahomed (pecetea profeților). Creștinii au falsificat religia avraamică ca și evreii, susțin musulmanii. Evreii și creștinii sunt tolerați de Coran, dar în practică au fost persecutați. După căderea Imperiului Bizantin sub turcii otomani (1453) a început un iad pentru neamurile ortodoxe din imperiul islamic al turcilor.
Rusia pravoslavnică a denunțat islamizarea forțată a creștinilor și masacrarea populației creștine, care nu mai putea suporta enormele impozite puse asupra ei de administrația otomană coruptă și decadentă. Statul rus a intervenit continuu pentru a opri asupririle religioase, naționale și sociale din partea turcilor împortiva popoarelor ortodoxe din Balcani.
Din secolul al XVIII-lea Rusia pravoslavnică și-a impus turcilor prin tratatele de pace de la Cuciuc-Cainargi din 1774 și Iași din 1791, din timpul țarinei Ecaterina a II-a (1762-1796) dreptul de protecție a creștinilor din Imperiul Otoman. Cu toate acestea, asuprirea creștim’nilor n-a încetat. Cu timpul, popoarele creștine asuprite din Imperiul Otoman, văzând că nu pot aștepta nimic de la asupritorii lor, au început să-și creeze situații în cadrul statului islamic, pentru a putea sprijini ridicarea lor culturală, națională și politică. Pentru susținerea Bisericii și a școlilor la Constantinopol și în insulele grecești, în Grecia, Bulgaria, Serbia, Ungaria și Transilvania, ajutoarele negustorilor macedonieni și fanarioți au fost de cel mai mare folos.
La acestea s-au adăugat ajutoarele generoase venite din Țările Române și Rusia pravoslavnică. Islamul, cât s-a luptat împotriva religiei creștine, divine, nu a reușit să o distrugă. Religia creștină este susținută de Domnul și Dumnezeul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, care pentru mântuirea noastră a luat chipul materiei umane. Mult au suferit creștinii din partea păgânilor musulmani. Mulți creștini ortodocși au martirizat turcii otomani. Din Europa, Albania este singurul stat cu o populație majoritar musulmană.
CAPITOLUL A III-LEA
CELE TREI ETAPE ALE DIALOGULUI CREȘTINO-ISLAMIC
În aprilie 2005, Na iunile Unite au dat publicității Raportul pe 2004 asupra dezvoltării umane în lumea arabă, raport întocmit de Programul Na iunilor Unite pentru Dezvoltare. Scopul raportului este enunțat în preambul astfel: raportul are în vedere să lanseze un proiect de renaștere în spa iul arab, prin incitarea la o dezbatere serioasă în jurul lipsei libertă ilor și a bunei guvernări în această zonă. Raportul insistă asupra necesității unei reforme la toate nivelurile societății care, se specifică, nu se poate realiza în absența un mediu social favorabil. În calea realizării acestei reforme, conchide raportul, se ridică obstacolele politice, sau altfel spus, guvernările dințările arabe.
În anii ‘80 ai secolului XX, ările arabe cunosc o perioadă de destindere, care a putut să pară chiar un început timid de democratizare (schimbarea de regim în Tunisia, venirea lui Muhammad Husnī Mubārak în Egipt, deschiderea Marocului către o colaborare cu europenii, etc.), dar și o mobilizare aelementelor islamiste, mai ales în Egipt, Nordul Africii ẟi Regatul Hașemit al Iordaniei.
Revigorarea mișcărilor islamiste, pe fondul acestei relaxări a mediului politic, a readus în discu ie tema incompatibilită ii dintre islam (în eles, în această dimensiune, ca sistem de norme care reglementează, par ial sau total, structura și func ionarea socialului în ările musulmane) și democra ie. De această evoluție a mișcărilor islamiste care câștigă teren și sus inere populară în fa a unor regimuri din ce în ce mai în criză de legitimitate, profită guvernările însele care își vor motiva, astfel, decizia de restrângere și îngrădire a libertăților.
Desigur, nu lipsește din această ecua ie nici sprijinul, direct exprimat sau subînțeles, al marilor democra ii occidentale care au ca prioritate de politică externă păstrarea în zonă a unor regimuri stabile și excluderea de pe scena politică a mișcărilor religioase islamice. Teama de un succes electoral iminent al islamiștilor, în cazul organizării de alegeri libere după model occidental, explică atitudinea pasivă, de încuviin are, pe care o adoptă democrațiile lumii în fa a abuzurilor recurente ale guvernărilor autoritare din ările arabe.
Înainte de a porni o analiză credem că ar fi necesară clarificarea unui alt aspect: cazurile care vor fi luate în discu ie reprezintă niẟte procese elective întâmplate în sisteme cu un nivel scăzut de democratizare (Egiptul este o ară care trăiește din 1981, sub regimul stării de urgență, instituită în urma asasinării precedontelui Anwar Sadat de către un membru al grupării Fraților Musulmani; cât privește atât Irakul, dar și Teritoriile Palestiniene, ele sunt considerate, cel mai adesea, teritorii aflate sub ocupație străină, de unde decurge o situație cu totul particulară).
Analizând cele trei cazuri – Egipt, Irak, Teritoriile Palestiniene – este necesară o primă observație: ascensiunea elementelor religioase în cercurile superioare ale puterii, aflată de decenii în mâna laicilor (Partidul Na ional Democrat al lui Husnī Mubārak în Egipt, gruparea Fatah în Teritorii, partidul Ba‘th al lui Saddam Hussein, în Irak), este o trăsătură comună celor trei situații. Fenomenul de revenire a elementelor religioase în prim planul vieții politice din lumea arabă și musulmană, pe fondul desfășurării unor procese cu tentă democratică, ridică semne de întrebare asupra finalității demersului democratic însuși, în forma concepută în cancelariile occidentale. Va ajuta acest rezultat la implementarea democrației de tip occidental în zonele respective, așa cum prevede planul.
După ce am explicat termenul de islamism, să încercăm să dăm o explicație concisă a termenului de fundamentalism.
Idealul organizației „Fraților musulmani” a părut a fi utopic în perioada ’60 – ’70 însă după aceasta devine încet-încet o speranță pentru numeroși tineri musulmani. În Iran, de exemplu tinerii musulmani șiiți au reușit să dea un exemplu de integrism musulman reușit. Frații musulmani contestă modelul lui Nasser și Sadat și pe 1 aprilie 1979 aiatolahul Khomeyni instaurează o republică islamică dură.
Triumful khomeynismului șiit în Iran și extremismul Fraților musulmani suniți reprezintă pentru occidentali una și aceeași problemă, ceea ce este o eroare. Islamismul este un termen specializat și nu trebuie confundat cu fundamentalismul, doctrină care propovăduiește reîntoarcerea la Coran.
Într-un sens larg, toți islamiștii sunt fundamentaliști pentru că cer o reîntoarcere la rădăcinile Coranului și ale Sunnei. Această „reîntoarcere” este destinată însă integrării tehnicii moderne și raporturile cu lumea nemusulmană. Fundamentaliștii clasici se referă doar la înscrierea societății musulmane într-un cadru strict moral.
„Istoria universală e manifestarea neîntreruptă a lui Dumnezeu; chiar izbânzile necredincioșilor sunt voia lui Dumnezeu. Războiul total este permanent, și, deci, indispensabil ca toată lumea să se convertească la monoteism. În rice caz războiul este preferat apostaziei și anarhiei.”
S-a produs un regres vizibil al regimurilor dictatoriale (Irak, Siria, Iran). S-au a entuat tendințele de modernizare a societății, concomitent cu apr nderea și n ensificarea unor conflicte regionale „tradiționale” (arabo-israeian, arabo- ranian, turcico-iranian, șiito-sunit etc.); există în continuare problemă nerezova ă kurdă și una cecenă. S-a intensificat influența politico-militară a S.U.A. în spec al în cursul celor două acțiuni militare din Golf din anii 1991 și 2003, nc mitent cu extinderea acțiunii economico-politice și militare a Occidentului
Totdeauna a existat un respect reciproc și o admirație pentru zonele culturale pe care le reprezentăm. Ne-am învățat reciproc formulele de salut și regulile de comportament, respectându-ne tradițiile și cutumele unice, care aveau caracter de noutate pentru fiecare dintre noi. Am apreciat modul în care au dezvoltat turismul și comerțul turistic (preluat în cea mai mare măsură din marketingul occidental actual). Am considerat că avem nevoie unii de alții. Deși negustorii nu ne-au cunoscut vreodată, au acceptat cu ușurință convenția unei vechi amiciții, care stă la baza unei legături necesare pentru a trece la o discuție de afaceri, anticipată de familiarisme, sclifoseli și mici schimburi de amabilități, la simb lică ceașcă cu ceai.
Într-adevăr, când vorbim de lumea islamică, putem afirma pe bună dreptate că mediul natural și cel realizat de om nu coincid ca obiective, chiar dacă civilizațiile fluviale au evoluat în văile generoase ale fluviilor din diferite areale geog afice (civilizația chineză, civilizația preindiană sau civilizația egipteană).
Realitățile unei civilizații care se impun a fi studiate sunt date de constrâgerile geografice, etnopsihologia colectivă, manifestarea ierarhiilor sociale, arealele lingvistice și religioase, impactul cultural asupra spațiilor vecine civilizației analizate, oportunitățile colective și particularitățile specifice fiecărei civilizații. Oare suntem capabili să înțelegem secolele de evoluție care și-au pus amprenta asupra statutului femeii în lumea islamică și rezistența acesteia în fața provocărilor occidentale? Putem să reducem „șocurile” globalizării asupra spațiului dominat de o religie unică constituită în Umma Islāmiya? Un astfel de răspuns este dat de Braudel, care consideră că „Unei civilizații îi repugnă în general să adopte un bun cultural care pune în discuție structurile ei profunde. Aceste refuzuri de a împrumuta, aceste ostilități secrete sunt relativ rare, dar duc conduc întotdeauna în inima unei civilizații.”
Islāmul se lovește de modernitatea occidentală, aflată în expansiune, o dată cu intrarea pe făgașul declinului (din secolul al XVII-lea). Modernitatea este privită ca o posibilă soluție, prin care Islāmul să revină la „veacul de aur”.
Venind pe filieră occidentală, ideea de modernitate a pătruns în lumea islamică având, însă, următoarele caracteristici greu de acceptat de teologii lumii islamice: separarea autorităților spirituale și temporale, promovarea individualismului și pluralismul social și politic.
Separarea temporalului de spiritual se află în centrul dezbaterilor și în lumea musulmană de astăzi. Funcția de calif nu avea, inițial, nimic sacru, dar a f st sacralizată ulterior, grație contribuției savanților în teologie (Ulema). Aceștia constituie, în primul rând, aparatul reprezentativ al puterii religioase.
Cea de-a treia abordare, acceptă pe deplin asocierea modernizării cu occidentalizarea, promovând excluderea factorului religios din viața politică. Primul demers în acest sens l-a făcut Kemal Atatürk în Turcia. Se mai pot da ca exemple Iranul – în timpul șahului, Tunisia – pe timpul conducerii lui Habib Bourguiba, sau regimurile ba'athiste din Irak și Siria, bazate pe o ideologie naționalistă nereligioasă. Totuși ultimele două nu au mers niciodată până la declararea fățișă a laicismului.
Analiștii politici abordează problematicile puterii culturale ale unei societăți, prin ansamblul activităților ce vizează cunoașterea și comunicarea, creația valorilor, educația și învățarea codurilor vieții spirituale, procesarea informațiilor și formarea deprinderilor de a le utiliza, în strânsă legătură cu o nouă componentă, esențială, a dezvoltării sociale și a puterii – alături de puterea economică – prin abordări culturale care au devenit o realitate, pentru orice studiu dedicat elementului uman.
Trăim o perioadă în care, fără a-și pierde însemnătatea, puterea militară scade în semnificație, în favoarea puterii economice și culturale, supuse fenomenelor globale ale managementului informațional, a efectelor puterii mediatice și a reconsiderării puterii simbolice, exprimate prin dimensiuni și implicații specifice puterii culturale. Redescoperim, zi de zi cultura – cea care este văzută ca o forță de propulsie a dezvoltării socio-umane.
În concepția doctrinelor islamice există o categorie de oameni care sacrifică totul pentru binele și prosperitatea omului. Shari’a-tul, în schimb, interzice categoric orice activitate sau lucru care poate prejudicia grav existența fizică, intelectuală și morală a omului. În categoria haram (spurcate, nepermise) pot fi consumarea sângelui, băuturilor alcoolice, cărnii de porc, cărnii animalelor de pradă, otrăvitoare și murdare și de asemenea consumarea stârvurilor, deoarece acestea produc efecte nocive asupra stării intelectuale, fizice, morale și spirituale ale unui credincios musulman.
III.1 Conceptul de gihad in raport cu creștinismul
Primul înțeles al Jihadului se referă la a te strădui din toate puterile, a folosi toate energiile și resursele pentru respectarea sistemului islamic de viață, pentru a obține favoarea lui Allah. Jihadul presupune un proces continuu, o luptă interioară a individului cu el însuși, adică stabilirea „Maruf-ului“ (ceea ce este drept și adevărat) și înlăturarea „Munkar-ului“ (ceea ce este rău și fals) din viața personală a fiecăruia și implicit, din societate. Acest înțeles al Jihadului ar putea fi definit ca lupta spirituală a fiecăruia împotriva viciului, a pasiunii și ignoranței. Această manieră de înțelegere a fost definită în timpurile moderne, dar i se acordă mai puțină atenție decât celei de-a doua interpretări, care pune accent pe latura militară.
Al doilea înțeles al Jihadului reprezintă „Războiul Sfânt“ împotriva necredincioșilor și această interpretare este nescrisă în Coran. Potrivit jurisprudenței islamice (interpretării Legii Sharia), acest cuvânt se folosește pentru a exprima lupta dusă în numele lui Allah, împotriva dușmanilor Islamului care recurg la forță. Potrivit acestui înțeles al cuvântului, credința islamică permite lupta pentru autoapărare, pentru protejarea religiei și pentru cei care au fost expulzați cu forța din case.
Potrivit musulmanilor, războiul este o necesitate a existenței, un fapt care aparține vieții, atâta timp cât în lume există nedreptăți, opresiuni, ambiții deșarte și cereri neîntemeiate. Omenirea trăiește constant sub teroare ș i acțiuni specifice războiului, provenite din nenumărate focare de pe glob. Acesta este motivul pentru care Islamul a recunoscut și promovat „Războiul Sfânt“, o alegere justificabilă și corectă (susțin musulmanii) pentru autoapărare, reinstaurarea dreptății, libertății și păcii.
Fiecare musulman are datoria de a accepta sacrificiul suprem pentru apărarea Islamului. O comunitate se consideră eliberată de această îndatorire doar prin participarea la Jihad a unei părți din comunitatea respectivă. În caz contrar (dacă nimeni din aceasta nu participă la Jihad), vina aparține întregii comunități. Cel care moare în acest „Război Sfânt“ devine martir (shahid), fiindu-i garantat locul în „Rai“. În timp ce musulmanul de rând trebuie să aștepte judecata finală (după moarte, în fața îngerilor Minkar și Nakir), ră zboinicul decedat în urma Jihadului ajunge direct în „Paradis“, dobândind fericirea eternă.
În timp ce Jihadul ofensiv este acceptat de ramura sunnită a Islamului (aproximativ 90% din popula ția musulmană ), acesta este interzis în ramura șiită (aproximativ 9%) care consideră că numai Imamul (conducătorul spiritual și temporal al noii comunități) este singurul în măsură să decidă „Războiul Sfânt“. Ramura kharijită și mai mulți lideri religioși islamici fundamentaliști consideră că, alături de cele cinci îndatoriri individuale obligatorii pentru fiecare musulman (potrivit celor două izvoare ale Islamului, Coranul și Hadith-ul, există cinci obligații rituale individuale, stâlpii credinței: mărturisirea credinței, milostenia, rugăciunea, postul Ramadhan și pelerinajul la Mecca), exista și un al șaselea stâlp, Jihadul, care este o îndatorire colectivă.
Posibile condiții care trebuie îndeplinite pentru declararea Jihadului ar fi următoarele:– lupta să fie inițiată de necredincioși, conform versetelor: „asupra acelora care au făcut războiul“; – musulmanii să fie persecutați: „pentru că ei au greșit“; – obiectivul necredincioșilor să fie distrugerea credinței musulmane: „astfel am fi doborâți la pământ“; – apărarea și protecția religiei islamice: „astfel Allah nu permite unui popor să-l nimicească pe celălalt“.
Există patru modalități de a realiza Jihadul: cu inima, prin cuvânt, cu mâna și cu sabia. Prima se referă la lupta spirituală împotriva viciului, a pasiunii și a ignoranței; prin cuvânt – răspândirea cuvântului (a tradiției, care are la bază preceptele Coranului și Legea sacră a Islamului – Sharia); cu mâna să alegi să faci bine, iar cu sabia – să duci război împotriva necredincioșilor.
O dată convertit la Islam, renunțarea la această religie este considerată o ofensă majoră. Jihadul este la fel de firesc pentru musulmani precum săvârșirea rugăciunii și ținerea postului. Eschivarea de la Jihad reprezintă un păcat de neiertat (dezicerea de preceptele Coranului).
La începutul misiunii sale, Mahomed a cerut adepților săi să întâmpine opoziția cu răbdare și persuasiune. Cercetătorii Islamului denumesc textele care reflectă acest lucru ca fiind „versete ale iertării și îndurării“: „Invită-i pe toți pe calea Domnului cu în țelepciune, ceartă-te cu ei în modul cel mai bun și mai frumos; pentru că Domnul știe cel mai bine cine s-a abătut de la căile Lui“ (16:126) sau „Niciodată binele și răul nu vor fi deopotrivă. Îndepărtați răul cu ce este bine“ (41:34).
După ce și -a consolidat puterea, Mahomed a ordonat întrebuințarea forței împotriva necredincioșilor.
Cercetătorii Islamului denumesc textele respective ca fiind „versete ale Sabiei“: „De când lunile sfinte au trecut, atunci luptați și omorâți păgânii oriunde îi ve ți întâlni, împresurați-i și pândiți-i în toate modurile; dacă se pocăiesc, se vor ruga în mod regulat și vor face acte de caritate regulate, atunci deschideți drumul pentru ei; căci Dumnezeu este iertător și milostiv“ (9:5).
Preceptele Coranului cu privire la utilizarea forței sunt în concordanță cu tradiția Hadith (culegere de texte care conține spusele și comportamentul Profetului). Mahomed a spus: „singura încercare (de luptă) pentru cauza lui Allah, dimineața sau seara, este mai bună decât lumea și tot ce este în ea“ (4:50) sau „Paradisul se află sub umbrele săbiilor“ (4:73).
Pentru Mahomed, lupta în numele lui Allah a fost un mod de viață. El a spus: „Mi s-a ordonat să lupt până când oamenii vor spune, nimeni nu are dreptul la închinare decât la Allah“ și „averea ș i viața vor fi salvate de către El“ (4:196) sau „via ța mea se află în umbra sabiei mele, iar cine nu va asculta ordinele mele va fi umilit și obligat să plătească Jizya“
(4:126 b). „Jizya“ este tributul plătit de cei subjugați, în schimbul supraviețuirii. Potrivit lui Mahomed, ordinul este clar – musulmanii trebuie să lupte cu necredincioșii până când aceștia vor deveni musulmani.
Inamicii Islamului sunt împărțiți în două grupuri: cei care au la bază credința în Biblie și păgânii. Din prima grupare fac parte evreii și creștinii care nu trebuie decât să se supună regulilor islamice. Pentru păgâni există un principiu similar, dar au mai puține drepturi sub legile musulmane decât ceilalți. În timp ce primul grup poate trăi în siguranță în societatea musulmană, păgânii trebuie să se convertească la Islamism sau să înfrunte moartea.
„Războiul Sfânt“ al musulmanilor este purtat în numele lui Allah, care spune „luptați până nu vor mai fi necredincioși (fitnah) iar religia va fi numai pentru Allah“ ajutorarea celor oropsiți. Allah spune: „Ce este cu voi de nu luptați pentru cauza lui Allah și a celor slabi, bolnavi și asupriți, pentru toți cei care strigă: Oh, Allah, salvează-ne de cei care ne asupresc“ (Soorah an Nisaa – 75); respingerea agresiunii și protejarea valorilor morale și spirituale ale Islamului. Din cuvintele lui Allah reținem că: „Luptă în numele lui Allah numai împotriva celor care te atacă, dar ai grijă să menții limitele (nu începeți voi ostilitățile)… dar dacă ei încetează, să nu mai existe ostilități decât pentru cei care practică opresiunea“ (2:190-193).
Potrivit Islamului, obiectivul războaielor purtate împotriva necre-dincioșilor nu a fost de natură materială (dorință de cucerire sau tendințe imperialiste), ci acestea au avut la bază motive ideologice (promovarea Islamului). Prin revelația primită de la Dumnezeu, de a face cunoscut Islamismul și în afara Arabiei, arabii au avut o singură posibilitate, aceea de a stabili contacte directe, ceea ce presupunea ca aceștia să treacă granițele.
Necesitatea de a-și apăra credincioșii și religia (și promovarea acesteia) l-a forțat pe Mahomed și pe descendenții acestuia aflați la conducerea Islamului, să elaboreze conceptul de „războiul drept“. Acest concept a reprezentat baza Jihadului: „Luptă în numele lui Allah numai împotriva celor care te atacă, dar ai grijă să menții limitele“. Cercetătorii consideră că prin aceste limite se înțelege folosirea minimului de forțe necesare pentru oprirea atacurilor.
Numeroși cercetători consideră că dezvoltarea învățăturilor despre evoluția „Războiului Sfânt“ corespunde etapelor sedimentării concepțiilor lui Mahomed și derulării evenimentelor din acea perioadă.
Unul dintre cei care susțin această idee este dr. Muhammad Mushin Khan, cel care a tradus în engleză cele nouă volume Hadith (Tradiția – Comportamentul și spusele lui Mahomed) ale lui Sahih Al-Bu-Khan. Potrivit acestuia „la început lupta a fost interzisă, apoi a fost permisă și după aceea a devenit obligatorie“. Această luptă a fost îndreptată împotriva „celor care pornesc lupta împotriva noastră“ (a musulmanilor) și „tuturor celor care se închină altcuiva decât lui Allah“.
Ideea existenței celor patru etape este susținută și de I. J. Brill, autorul primei enciclopedii a Islamului (1913 – enciclopedie considerată una din principalele surse în studiul Islamului).
După Brill, textele referitoare la Jihad sunt clasificate în patru categorii: – cele care poruncesc iertare pentru ofensele aduse și încurajează aderarea la Islamism, prin convingere, pașnic; – cele care ordonă lupta pentru apărare împotriva agresiunii; – cele care ordonă intrarea în luptă, dar nu permit lupta în timpul celor patru luni sfinte; – cele care ordonă intrarea în luptă, în orice timp și orice loc.
Potrivit lui Brill, aceste diferențe corespund etapelor de dezvoltare a concepțiilor lui Mahomed și modificărilor de acțiune rezultate din circumstanțe particulare, astfel:
Perioada Mecca – în timpul căreia Mahomed s-a supus unor învățături morale și religioase.
Perioada Medina – devenit liderul unei comunități politico-religioase, Mahomed este capabil să își asume lupta împotriva celor care nu doresc să se alăture comunității și să se supună autorității lui.
Referitor la perioada de 13 ani în care Mahomed a trăit la Mecca, Coranul nu oferă informații cu privire la luptă (în ciuda persecuțiilor suferite de acesta); potrivit cercetătorilor, Mahomed și discipolii săi nu aveau nici o șansă să învingă într-un război. Așadar era mai înțelept să evite confruntarea violentă.
Mahomed cere discipolilor săi s ă fie răbdători față de cei care neagă adevărul: „Ai răbdare față de ceea ce spun și lasă-i cu demnitate“ sau „lasă-mă pe mine, cei care au lucrurile bune ale vieții și care totuși leapăd adevărul, să întârzii puțin cu ei“ (Sura 73:10-11).
După ce a primit revelația (de la Dumnezeu prin îngerul Gabriel), Mahomed a convocat o adunare publică și a declarat în fața tuturor ceea ce primise, făcând apel la credința într-un singur Dumnezeu. Această rugăminte a fost întâmpinată cu rezistență din partea populației.
Datorită faptului că nu putea propovă dui liber Islamismul, a fost nevoit să recurgă timp de mai mulți ani, la o propovăduire restrânsă, pe ascuns, pentru a salva viața discipolilor săi. Atunci când Dumnezeu i-a ordonat Profetului ca propovăduirea să fie publică, torturile și persecuțiile s-au abătut asupra adepților lui Mahomed.
Opoziția crescută l-a forțat pe Mahomed și pe discipolii săi să se refugieze de la Mecca la Medina (15 iulie 622). Acest eveniment reprezintă începutul istoriei Islamului (cunoscut în istoria Islamului sub numele de „Hegira“) după care a fost conceput și calendarul musulman.
O dată cu părăsirea orașului Mecca, musulmanii au trebuit să-și părăsească casele și temeliile. La Medina, Mahomed și-a reluat predicile (invitația la convertire la Islamism) încheind o serie de tratate cu cei de altă credință decât cea musulmană , asigurându-le securitatea și libertatea, creând astfel pentru prima dată o conștiință sociomaterială în locul supunerii tribale. În Medina, Mahomed a fost recunoscut ca profet.
În timp ce Mahomed era preocupat să pună bazele unei societăți stabile, în care musulmanii să poată convie țui, dușmanii de la Mecca organizau sistematic jafuri și atacuri asupra Medinei. Musulmanii erau amenințați atât din interior, de către localnici (non-musulmanii erau invidioși pe popularitatea Islamismului și pe noul spirit de fraternitate manifestat de musulmani, sentiment pe care aceștia nu-l simțiseră niciodată), cât și din exterior, de către atacurile venite la Mecca.
În aceste condiții, musulmanii aveau două posibilități: să-și accepte anihilarea sau să se apere de represalii. În acea perioadă, Mahomed a primit acceptul de a întreprinde acțiuni militare (permisiune revelată de Dumnezeu), în scopul apără rii: „Dumnezeu îi ap ără pe cei care cred, Dumnezeu nu-i iubește pe cei care sunt trădători ai credin ței … față de cei împotriva cărora se declanșează războiul, li se dă voie (să lupte) pentru că dușmanii sunt stăpâniți de rău“ (22:38-41).
La început inamicii lui Mahomed au fost triburile „koreish“ din Mecca, iar mai târziu, evreii și creștinii, care nu l-au acceptat pe acesta ca profet.
Mahomed predică lupta până când persecuția va înceta și Islamul va fi întărit: „Luptați pentru cauza lui Dumnezeu cu cei care vor să lupte cu noi, dar nu călcați limitele. Omorâți-i oriunde îi veți prinde și goniți-i de acolo; pentru că oprimarea este mai grea decât lupta“.
Musulmanilor li se ordonă să lupte pentru cauza lui Allah, chiar dacă aceștia nu sunt de acord, deoarece Allah știe ce este mai bine pentru ei:
„Ră zboiul vă este orânduit, și vouă nu vă place. Dar poate că urâ ți ceva bun pentru voi și iubiți ceva ce este rău pentru voi. Doar Dumnezeu știe, și nu noi“ (2:213).
Musulmanii sunt sfătuiți să taie degete și gâtul acelora care se opun lui Dumnezeu și nu încearcă niciodată spatele necredincioșilor (să accepte lupta în orice împrejurare): „Eu sunt cu voi! Eu voi arunca teroarea în inimile necredincioșilor; tăiați-le gâturile și toate vârfurile degetelor! Aceasta pentru că s-au luptat cu Dumnezeu și cu trimisul său“ și „Voi, care credeți! Dacă întâlniți necredincioși gata de luptă, nu le întoarceți spatele niciodată. Dacă cineva le întoarce spatele într-o astfel de zi, atrage mânia lui Dumnezeu și locuința sa va fi Iadul. Nu voi i-ați ucis, ci Dumnezeu“ (8:12-13).
Scopul acestor amputări este acela de a face victimele incapabile să mai lupte. Potrivit unui asemenea gen de precepte, pentru un musulman care urmează învăță turile Coranului, lupta pentru cauza Islamului este o obligație divină care cu greu poate fi ignorată.
Conform Coranului, cei care mor luptând în numele lui Allah, vor avea păcatele iertate și vor fi primiți în plăcerile „Paradisului“. Pentru aceasta „moartea de martir“ este cel mai sigur și rapid mod de a ajunge la o viață mai bună, de prosperitate, confort ș i plăceri ale „Paradisului“. „Bombele sinucigașe“ se consideră purtători ai învățăturilor Coranului, care servesc societatea musulmană. Coranul descrie „Paradisul“ ca pe un loc unde „vor fi fructe de tot soiul … Ei vor sta culcați pe covorașe căptușite cu brocart. Fructele grădinii se vor afla lângă ei … Sunt copile cu ochi neprihăniți pe care înainte nu le-a atins nici un om, nici Jinn (duh)“ (55:52-58).
Promisiunea „Paradisului“ pentru cei care mor luptând pentru Allah a inspirat de-a lungul secolelor nenumărați musulmani să devină martiri pentru credința lor. Aceasta este promisiunea care-i inspiră astăzi pe tinerii și femeile musulmane să devină „bombe sinucigașe“ în numele lui Allah.
Este ordonat împotriva păgânilor, iudeilor și credincioșilor.
Etapa finală a învățăturilor lui Mahomed (privind întrebuințarea luptei armate) s-a dezvoltat după ce acesta a cucerit Mecca (anul 630). Urmare a acestui fapt, cea mai mare parte a locuitorilor din Mecca au devenit musulmani.
Potrivit cercetătorilor, acesta a fost momentul când Mahomed a realizat că iudeii și creștinii nu îl vor accepta ca profet, drept urmare aceștia au devenit principala țintă. Precepte din Coran care vin în sprijinul acestei idei:
„Dar, când lumile sfinte au trecut, atunci luptați și omorâți păgânii, indiferent unde-i veți întâlni, apucați-i, împresurați-i și pândiți-i în toate modurile; dacă se pocăiesc, dacă se vor ruga în mod regulat și vor face acte de caritate regulate, atunci deschideți drumul pentru ei: căci Dumnezeu este iertător și milostiv“ (9:5).
Musulmanilor li se poruncește să lupte împotriva iudeilor și creștinilor până când aceștia se vor supune. O posibilitate a acestora de a-și salva viața a fost să renunțe la propria religie adoptând religia Islamului și să plătească tribut.
„Lupta cu aceia care nu cred în Dumnezeu și nici în ziua de apoi, …
cei care nu recunosc religia adevărată, oameni ai Cărții (creștini și evrei), până când vor plăti Jizya (tributul) și se vor supune de bună voie. Iudeii îl numesc pe Uzair (Ezra) fiu al lui Dumnezeu, iar creștinii îl numesc Mesia, fiu a lui Dumnezeu … Blestemul lui să cadă asupra lor“ (9:29-31).
Cei care refuzau plata taxelor își îngreunau propria existență, creând un climat neprielnic (un precedent), în special pentru musulmanii proaspăt convertiți. Din punct de vedere național, această atitudine reprezenta un act perfid; din punct de vedere uman, una malițioasă; din punct de vedere social, una ignorantă, iar din punct de vedere militar, una provocatoare. În marea majoritate a cazurilor, această atitudine împiedica anihilarea.
Potrivit musulmanilor, acesta a fost singurul moment în care s-a recurs la forță (trezirea la realitate a necredincioșilor, determinându-i să realizeze care le sunt responsabilitățile; fie calitatea de musulmani care au acceptat Islamismul de bună voie, fie calitatea de cetățeni onești, care deveneau totodată și contribuabili, capabili să conviețuiască cu compatrioții lor musulmani, împărțind aceleași drepturi și îndatoriri.
Coranul prezintă patru tipuri de pedepse pentru cei care se opun lui Allah și profetului său: „pedeapsa pentru cei care au pornit război împotriva lui Dumnezeu și a profetului său și luptă cu putere pentru nelegiuire este execuția, crucificarea, tăierea mâinii și a piciorului din părțile opuse sau exilarea. Aceasta este rușinea lor în această lume și o grea pedeapsă în cea viitoare, exceptând pe aceia care se pocăiesc înainte de a intra sub puterea voastră. În acest caz, știm că Dumnezeu este iertător și plin de îndurare“ (5:36-38).
Cele patru tipuri de pedepse (tăierea capului, crucificarea, mutilarea sau exilul) potrivit circumstanțelor, alături de plata tributului, arată metodele folosite de musulmani pentru a-și impune religia.
Așadar războiul nu a fost pentru multă vreme unul de apărare, ci un Jihad agresiv împotriva tuturor necredincioșilor.
În prezent, părintele „Războiului Sfânt“ este considerată gruparea Hamas care însă de la înființare (1978) a adoptat Jihadul ca formă de luptă împotriva Israelului. Această luptă a cunoscut o radicalizare accentuată în perioada 93-94 când a fost adoptat conceptul „istishhad“ (sacrificiul voluntar – sinuciderea).
Potrivit structurilor specializate în Orientul Mijlociu, în special din Israel, această radicalizare a luptei trebuie percepută nu ca o amplificare a acțiunilor sau extindere a oricăror restric ții religioase sau morale. Lumea islamică nu are o autoritate religioasă, de genul papalității, care să asigure o unitate de vederi și comportament.
Universitatea Al Azhar din Cairo, considerată cea mai prestigioasă instituție de studii religioase islamice, nu a reușit până în prezent să impună o conduită general acceptată, privind sinuciderea sau să argumenteze integrarea acesteia în concepția pacifistă a Coranului.
Deși Coranul interzice sinuciderea ca formă de subordonare a unor probleme personale, nu precizează nimic în legătură cu săvârșirea acestui act, pentru o cauză comună, dacă acesta se petrece cu binecuvântarea unui iman sau a altui lider musulman autorizat. Pentru a legaliza aceste acțiuni, o serie de lideri religioși au adoptat poziții comune, interpretând prevederile Coranului în așa fel încât actele teroriste sunt considerate acte de război în numele lui Allah, iar autorii sunt considerați martiri.
Terorismul sinucigaș este un termen relativ nou, apărut pe plan internațional, care nu are acoperire în dreptul interna țional. Definițiile terorismului sinucigaș nu au constituit subiect de studiu decât în anumite cercuri universitare din Orientul Mijlociu și SUA, iar subiectul în sine, ca formă de exprimare și de comportament social al individului (grupului) este într-o formă incipientă de studiu. Faptul că sinuciderea, ca act împotriva umanității, nu este judecată de către tribunalele internaționale, se datorează apariției sale recente și evoluției birocratice a structurilor legislative internaționale.
Terorismul sinucigaș este definit ca o ac țiune violentă, motivată politic, executată în mod conștient, determinat și cu intenție de suicid împreună cu țintele alese în cursul unei acțiuni. Moartea planificată prin voința proprie a sinucigașului este considerată ca factor necesar al succesului operațiunii. De asemenea terorismul sinucigaș este apreciat ca fiind un mod de acțiune a cărei finalitate depinde de moartea teroristului care știe că, dacă nu se sinucide, operațiunea nu poate fi încununată de succes.
În ambele definiții, elementul central îl reprezintă certitudinea atacatorului că moartea sa este necesară pentru reușita atacului. Terorismul sinucigaș se constituie într-un mod de acțiune unic față de celelalte forme și metode de atac terorist, succesul operațiunii fiind asigurat nu atât de efectul pe care îl produce, ci de moartea atacatorului. În studiile de specialitate se acordă o mare importanță sublinierii acestui lucru, apreciindu-se că prin aceasta impactul psihologic asupra mulțimii este mult mai mare.
Se apreciază că terorismul sinucigaș a devenit un fenomen social, cu bază religioasă (promovat de liderii fundamentaliști ca formă actuală a Jihadului) susținut prin cutume sociale, dar mai ales prin finanțare.
Se consideră că terorismul sinucigaș nu va dispărea, transformându-se probabil, într-o formă de manifestare a comportamentului individual deviant, argumentată de nerealizări și decepții personale alimentate de un climat social potrivnic sau indiferent.
III. 2 Islamul din perspectivă creștină
Mahomed influențat de iudaism si creștinism, Mahomed instituie la musulmani ideea unui Dumnezeu unic :” Nu există alt Dumnezeu decât Dumnezeu”(IX:130)
”Și nu puneți lângă Dumnezeu alt Dumnezeu ; eu vă sunt de la El un îndrumător răsvedit”( L I :51)Allah este creatorul cerului și al pământului și chezaș al fertilității : ”Și dacă-L întreb cine a făcut cerul și pământul și a luat în stăpânire soarele și luna zic ei: „Dumnezeu! ”
Dumnezeu îngrijește pe cine voiește cu prisosință și cu măsură. Dumnezeu doară știe toate lucrurile. Și dacă-i întrebi cine trimite apa din cer și învie cu ea pământul după moartea sa, zic ei : „Dumnezeu!” Spune: Mărire lui Dumnezeu!Însa cei mai mulți nu pricep. Pe Allah iî invocau în vremurile grele :Și când umba ei pe corăbii îl cheamă pe Dumnezeu. Și dacă-i acoperă umbra cu umbrele, îl cheamă pe Dumnezeu și jurau pe Dumnezeu în jurămintele lor solemne: ”Și ei jurau pe Dumnezeu, jurământul cel mai greu” (XVI 40)
Allah era stăpânul vestitei pietre Ka’ba. Mahomed le cere celor din tribul său (quraysitilor): ”să servească Domnului acelei case, care-i hrănește împotriva foametei”(CVI 93). Mahomed preia atributele divine din creștinism și i le atribuie lui Allah în trei categorii. Sunt 99 de atribute pe care drept-credincioșii trebuie să le rosteasca zilnic (se înfațișează sub forma a 99 de mărgele înșirate pe ață).
Atributele lui Dumnezeu nu se află grupate la un loc în Coran ci se răspândesc în cuprinsul multor sure . La începutul fiecărei sure Allah este „Cel milostiv” și „Cel îndurat”
„Și Dumnezeul vostru e numai un unic Dumnezeu; nu este Dumnezeu înafară de El, cel milostiv, îndurat” (II;158); „Dumnezeu doar este milostiv ,iertător”(II;178); „. . . Dumnezeu este cuprinzător, înțelept” (II;236);”. . . . Dumnezeu este blând, înțelept” (II:271);. . . ”atotștiutoru’” (III:36);‚” martor la toate trebile”(III:37), „înalt,măreț ”(III:38), ”înțelept, știutor” (III:39)etc.
Allah este creatorul cerului și pământului și a tot ce există. ”Mărire lui Dumnezeu, făcătorul cerurilor și al pământului care pe îngeri i-a făcut trimiși cu aripi păreche și cu câte trei și cu câte patru. El adaugă făpturii ce voiește. Dumnezeu este atotputernic” (Coran XXXV:I) „Dumnezeu ține cerurile și pământul să nu piară. Dacă ar pieri, nici unul după el nu le-ar putea ține” (Coran XXXV:39)
Allah nu este asociat intr-o Sfânta Treime și nici n-a avut vreun fiu.
Mahomed neagă trinitatea pe care-o înțelege în sens strict, drept o divinitate împărțită în trei: ”Credeți în Dumnezeu și în trimisul său și nu spuneți nimic despre treime, opriți-vă de la asta și va fi mai bine pentru noi”. ”Dumnezeu nu iartă celuia ce pune în rând cu El o ființă afară de acesta, însă iartă cui voiește”(Coran IV:51)
La curtea lui Allah se află îngerii, ființe muritoare (Coran XXXV:1), fără de păcat, cu aripi perechi (câte trei, câte patru),fără pofte trupești și sufletești, nediferențiați pe sexe, creați din lumină. Cetele îngerești au arhangheli (patru- Gabriel- cel ce-i relevă fragmente din Coran, Michael- îngerul păzitor al evreilor, Raphael-care va suna cu trâmbița la judecata de apoi,Asrael-îngerul morții) dar și îngeri răi : Seitân sau Iblâs-alungat din rai în timpul lui Adam fiindcă nu i s-a închinat; Mâlik- cel ce domnește în iad, Munkar și Nakâr – cei care judecă pe cei morți. Fiecare om are doi îngeri – unul bun și unul rău – care stau lângă el la judecată și notează. Duhurile se află în subordinea lui Seitân : sunt spirite rele create din foc, au puteri mari,pot lua orice înfațișare, au pofte trupești,sunt muritori,deseori încearca să se furiseze în rai pentru a afla planurile lui
Allah(dar sunt surprinși de îngerii buni, care aruncă dupa ei cu stele și îi transformă în cenușă – posibila explicație a căderii cometelor). Oamenii se apară de aceste forțe prin purtarea amuletelor, prin descântece – mai ales în momentul nașterii, când se considerau a fi periculoase și pentru femeie și pentru copil.
Revelația e o alta dogmă importantă în doctrina islamică. Este considerată un ajutor pe care îl dă Dumnezeu oamenilor prin profeți. La început profeții nu sunt considerați sfinți, lucrul acesta începând abia prin secolul al XI-lea, când se instituie un cult al sfinților cu pelerinaj la mormintele lor. Cei mai importanți dintre profeți sunt : Adam, Noe, Moise, Iisus si
Mahomed, însă numărul total al profeților menționați de Coran este de 29 (incluzând pe Avraam, Ismael, Iacob, Iozef,Iona, Eliseu, Salih, Hud, David, Solomon, Zul –Kifl, Zul-Karneln, El- Chidr, Esdra, Ibras, Elia, Ioan, Zaharia,Aaron,Lokman)Mahomed se simte atras de Moise – cel care dă evreilor Thora . Prin similitudine el dă lumii Coranul – cartea sfântă care face legătura între popor și Allah. Evanghelia data de Iisus a fost falsificata de către oameni si acum se corectează de catre Mahomed prin Coran.
Profeții au și harul de a face minuni (Mahomed face o singură minune – aducerea Coranului), ei îi îndeamnă pe oameni să facă fapte bune (rugăciuni,milostenie)”Și impliniți rugăciunea și dați milostenie și ceea ce faceți înainte bine pentru sufletele voastre, aceea veți afla la Dumnezeu căci Dumnezeu știe ce faceți” (Coran II:104), au obligația de a propovădui monoteismul, așa cum face Mahomed (Coran IX:3-6): ”Dumnezeu e slobod la idolatri împreuna cu trimisul Său. Și dacă va căiti este mai bine pentru voi,însa dacă nu va întoarceți, să știți că nu-L puteți slăvi pe Dumnezeu .
Și să vestiți necredincioșilor pedeapsa dureroasă. . . Dumnezeu doar și iubește pe cei care se tem de El. Dacă însa au trecut lunile cele sfinte, atunci omorâți-i pe idolatri iar dacă se căiesc și împlinesc rugăciunea și dau milostenii, dați-le drumul-Dumnezeu doar este iertător, îndurat”. Abraam este „prietenul lui Dumnezeu”(II:24,III:124).
Iisus (Isa al-Masih”Iisus Trimisul”) ”fiul Mariei” e un profet superior tuturor profeților de dinaintea lui, pe care „Dumnezeu I-a ridicat la Sine” (IV:156).
Neagă însa crucificarea și învierea lui Hristos precum și esența divină e celor doi „necredincioșii sunt aceia care zic: Dumnezeu este Mesia, fiul Mariei!”(Coran: V:19).
Arhanghelul Gabriel îi vestește fecioarei nașterea fiului „Eu sunt un trimis de la Dumnezeu, ca să-ți dau un fecior curat’ (Coran XIX:19). Cu respect se vorbește și despre familia Mariei – familia Imran – acesta fiind numele pe care-l dă Coranul tatălui Mariei (Coran III:30-52;19:16-36)
Iisus este „fiul Mariei„, binecuvântat de Dumnezeu „Cuvântul lui Dumnezeu”, ”Spiritul emanând al lui Dumnezeu”, construit după imaginea lui Adam. Oamenii au crezut doar că l-au omorât (IV:156) însă se va întoarce în lume să-și împlinească misiunea după care va muri și va fi înmormântat la Medina.
Fecioara Maria este numită „aleasa între femei” și i se dedică o întreagă sură (XIX). Se povestește aici cu mici diferențe față de Biblie anunțarea nașterii lui Ioan Botezătorul, Bunavestire, nașterea lui Hristos – căruia Dumnezeu îi dă hrană miraculoasă, retragerea Mariei cu pruncul într-un loc ascuns. Dumnezeu însă nu ar putea avea un fiu; fiul nu ar putea participa la condiția umană prin experiența morții – chiar dacă acest lucru ar fi spre binele oamenilor. Dumnezeu este Absolutul iar omul este relativul. Din aceasta cauză islamul nu acceptă ideea căderii lui Dumnezeu la condiția umană păcătoasă. În viziunea islamică doar Allah este absolut liber pentru că este infinit. El dă oamenilor parte din atributele divine (Logos, inteligență, voință) și care se vor reîntoarce la El.
El e liber să creeze – la musulmani există credința că Dumnezeu creează în permanență nu doar în 6 zile ca la creștini-sau să distrugă. Dacă în creștinism se vorbește de liberul arbitru Mahomed spune că omul nu e liber ci Allah hotărăște totul.
De aici o concepție fatalistă asupra lumii. În cartea termenelor este scris pentru fiecare cât va trăi și când va muri ,aceste date neputând fi schimbate. ”Nimenea nu poate muri fără voia lui Dumnezeu. Nicicând nu ne întampină altceva decât ceea ce a scris Dumnezeu pentru noi”(Coran IX:51). ”El este cel care hotărăște și cârmuiește”(Coran LXXXIV:3). Sinuciderea este deci înfierată prin aceste versete. Alte versete însă vorbesc despre liberul arbitru :”fiecare om lucră în felul său ”(XVII:86) ”Adevărul este de la Dumnezeu și cine vrea să-l creadă; cine nu voiește să nu creadă” (XVIII:28) ”Nu urma poftei tale, căci ea te abate”(VII:110). Coranul recomandă norme de viață pentru omul obișnuit,disprețul pentru bogăție,umilința,generozitatea, moderația : „O, fii ai lui Adam! Puteți să purtați podoabe în toate locurile de rugăciuni.
Mâncați și beți dar nu faceți excese !(VII:31)”. Islamul acceptă lumea și viața omenească așa cum sunt, privindu-le ca o operă ce nu poate fi criticată și ca o manifestare a voinței inderogabile a lui Allah, deloc denaturată și coruptă de urmările unui păcat originar de neiertat. De aceea, potrivit gândirii musulmane ascetismul și renunțarea la bunurile lumești, proprii doctrinei creștine și care se rezolvă printr-o abținere de la bucuria dărniciei divine nu pot fi admise. ”(A. Malvezzi „L’islamo e la cultura europea”, la Ovidiu Drâmba,”Istoria culturii
și civilizației”,Ed. Stiințifică și Enciclopedică”, București,1987, vol. II, pag. 285). În locul ascetismului Coranul recomandă activitatea de ajutorare a săracilor, orfanilor, văduvelor.
Este în Islam o problemă foarte discutată. Se pare că Mohamed se inspiră și în ceea ce privește eshatologia tot din surse creștine. Coranul prezice că într-o viață viitoare musulmanii se vor bucura de mari favoruri. Cele mai vechi sure abundă în viziuni despre soarta omului după moarte. După moatrea trupului sufletele sunt într-o stare de inconștiență. Sfârșitul lumii este anunțat prin semne: va fi uitat Coranul,va disparea templul din Mecca .“Și când vine termenul lor, atunci Dumnezeu privește la servii săi”. (Coran XXXV:45)
În privința judecății – se vorbește despre o judecată particulară a sufletului după care se dă verdictul. Judecata depinde de faptele de pe pământ:”…. . și ceea ce faceți pentru sufletele voastre, aceea veți afla la Dumnezeu, căci Dumnezeu știe ce faceți”(Coran II:104) Judecata depinde și de modul cum reușesc să treacă bariera dintre rai și iad (o sabie peste care cei drepți trec dar păcătoșii cad și merg la locul de chin)
Raiul se desparte de iad prin niște ziduri pe care stau cei ce au săvârșit în mod egal fapte bune și fapte rele și privesc în ambele părți fără a putea coborî) ”Și între ei este un val și asupra zidurilor sunt oameni care îi cunosc pe toți dupa semnele lor și ei strigă către tovarășii raiului : “Pace asupra voastră!”Ei nu pot să ajungă acolo, deși o doresc. Iar dacă se îndreaptă ochiul lor spre tovarășii focului, zic ei :Doamne nu ne pune la un loc cu poporul nelegiuiților”(CoranVII:44-45).
Locuitorii raiului au culoarea albă iar cei ai iadului sunt negri. Se observă crearea unui loc pentru cei care pe pământ au fost în cumpănă și unde-și ispășesc pedeapsa. Cei din iad mănâncă din pomul blestemat Zakkum “un pom care iese din fundul iadului (XXXVII – 62).
Ei “gustă apă clocotită și puroi”XXXVIII:57)”îmbla în apă clocotită”(LV:44). Plata celor buni este deasemeni prezentată în Coran :”Însa servii lui Dumnezeu cei curați, aceia vor primi o îngrijire hotărâtă : roduri; și vor fi cinstiți în grădinile plăcerii pe tronuri fată în fată. Va îmbla în cerc la ei un pahar dintr-un izvor, alb,dulce pentru cei ce beau nu va fi în el amețeală,nu se vor îmbăta din el.
Și la el vor fi fete curate,oacheșe, ca și un ou ascuns Ei sunt cei aduși în apropiere (de Dumnezeu) în grădinile plăcerii…Și roduri din care își aleg, și carne de pasăre, care numai o poftesc și (copile)oacheșe ca mărgăritarele ascunse: drept răsplată pentru faptele lor nu aud acolo vorbă deșartă și nici învinuire de păcat numai cuvântul :”Pace!Pace!”(Coran VI:11-25)”Acesta este adevărul sigur.
Deci laudă numele Domnului tău, Cel mare “(Coran LXVI:95-96). Apare imaginea lui Antihrist – un monstru cu un ochi, călare pe un asin, în încercarea lui de a câstiga lumea. Proorocul Iisus va veni la moscheea din Damasc, va lupta cu Antihrist și după ce îl va învinge va trăi pe pământ încă 40 de ani alături de cei drepți. Morții vor învia, va urma judecata lui Dumnezeu în urma căreia vor fi trimiși fiecare în rai sau iad.
Oamenii sunt clasa cea mai înalta de ființe (peste îngeri și duhuri), aplecați spre păcat, lipsiți însa de un păcat strămoșesc- pentru că Adam s-ar fi căit pentru păcatul său și a fost iertat. Scopul pentru care Dumnezeu a făcut lumea va fi dezvăluit. Până atunci totul este pentru ființele umane o punere la încercare nu o damnare pentru păcatul original. Fiecare încercare dată omului este în funcție de vârsta și sexul credinciosului (pentru bărbat încercările sunt mai grele)
Este interzisă pierderea speranței în iertarea divina – păcatul disperării fiind cel mai mare dintre toate păcatele “ cei ce cred în deșertăciune și nu cred în Dumnezeu, aceia sunt pierduți”(Coran:XXIX:52)”Și dacă se va sufla în trambiță va fi în ziua aceea o zi grea pentru cei necredincioși, nu ușoară”(LXXIV :8-10). Când cerul se va despica, când pământul va “scoate afară sarcinile sale”(XCIX:2)”Când cerul se sfâșie Când pământul se întinde, Și aruncă afară ce este în el și se deșartă…. Omule, tu te silești spre Domnul tău, și-l vei întâmpina”(LXXXIV:1-6) În Coran LV sunt numeroase viziuni apocaliptice :”Se va trimite asupra voastră o flacără de foc și aramă și nu vi se va ajuta”(LV:35), “Se va despica cerul și va fi roș ca pielea cea roșie”(LV:37)
La al doilea glas al trâmbiței, morții vor învia și vor ieși din morminte . Dincolo de bolta cerească spartă se va vedea chipul lui Dumnezeu susținut de opt îngeri, înconjurat de cete cerești.
Va începe judecata după cartea faptelor omenești. Profeții vor veni să depună mărturie că au proclamat monoteismul și i-au avertizat pe oameni. Cei drepți primesc răsplată de ordin material (izvoare proaspete,pomi plini de rod, tineri “frumoși ca mărgăritarul, cărnuri și băuturi diverse “(LVI:23-25).
Nu se vorbește despre învierea sufletelor ci despre o nouă geneză-înviere în trup. Intervalul între moarte și judecată este foarte scurt, timp în care omul este inconștient și se va trezi convins că totul a durat o zi sau o oră:”Și în ziua când îi va aduna, le va fi ca și când ar fi întârziat numai cu o oră din zi “(X:46)”…va fi pentru ei ziua când vor vedea ce li s-a amenințat ca și când ar fi petrecut numai o oră din zi”(XLVI:34-35)
Atributul ”sfânt” se folosește des cu privire la Allah, însă nu cu prioritate. La începutul ei, religia islamică nu vorbea de sfinți. Mai târziu termenul începe să fie folosit pentru a numi “locurile sfinte “ de pelerinaj (mai ales sub influența sufismului).
Îndatoririle morale pe care le au musulmanii nu au în vedere sfințenia ci ideea de răsplată sau pedeapsă, funcție de conduita musulmanului.
Mahomed nu se considera sfânt ci spunea: ”Eu sunt om ca și voi” (XVIII:110). Teoretic, teologia musulmana a dezaprobat cultul sfinților – care este contrar învățăturii Coranului. Practic însa acest cult are o mare dezvoltare în islam.
Exista o serie de sfinți cunoscuți doar în anumite regiuni. Indiferent de gradul de popularizare se presupune că sfinții au privilegii numeroase din partea lui Allah: săvârșesc minuni, se pot metamorfoza și transporta la mari distanțe, pot vorbi diferite limbi, pot interveni în fenomenele naturii sau în cele sufletești.
Gradul de sfințenie cel mai înalt îl are Coranul dar și Mahomed – cel care transmite pe linie directă sfințenia descendenților săi (prin salivă – cum cred musulmanii –la ultimul prânz al sfântului ucenicul este sfințit astfel de către sfântul musulman, care în cursul vieții păstrează sfințenia cu mare grijă să nu-I fie furată).
Coranul nu se adreseaza însă doar sfinților sau celor desăvârșiți ci tuturor oamenilor.
CAPITOLUL AL IV-LEA
DIALOGUL CREȘTINO-IUDAIC ÎN CONTEMPORANEITATE. SPECIFIC ȘI PROVOCĂRI ACTUALE
IV. 1. Islamul în Europa secolului al XXI-lea
Astăzi, mai mult ca oricând, oamenii interacționează cu o viteză din ce în ce mai mare și nu există zi în care să nu se vorbească, în presa internațională, despre situația musulmanilor din lume, despre drepturile, libertățile, tradițiile și credința lor. În virtutea acestor principii, se ajunge de multe ori la conflicte, fie sociale, politice, religioase și chiar militare, iar noi, ca teologi, avem datoria de a propovădui pacea și dialogul în lume, mai ales în secolul al XXI-lea, când, pe bătrânul continent european, prezența musulmanilor este tot mai mare, aproximativ 53 de milioane de musulmani, adică 7,2% din populația Europei.
Din această cauză, doresc să vorbesc despre răspândirea Islamului în Europa, prezentând date statistice cu privire la populația musulmană trăitoare în continentul nostru și la dialogul interreligios dintre creștinism și islam.
Răspândirea Islamului în Europa a avut loc în trei etape independente, fiecare în diferite regiuni ale continentului. În timpul primelor două etape, islamul s-a răspândit prin cucerire, dar nu a putut să se stabilească definitiv și s-a retras. În schimb, cea de-a treia fază are loc în formă de imigrare și continuă până astăzi.
În secolul al VII-lea, Islamul a încercat să cucerească pentru prima dată Europa. Pătrunderea musulmanilor pe continentul european, prin strâmtorile de est ale Peninsulei Balcanice, a fost imposibilă, datorită puternicului Imperiu Roman de Răsărit (674 și 717). Cu toate acestea, arabii au reușit să cucerească aproape întreg teritoriul actual al Spaniei și al Portugaliei. În urma bătăliei de la Tours și Poitiers, din octombrie 732, arabii au fost opriți din cucerirea unor noi teritorii, iar ulterior au fost obligați să se retragă în partea de sud a Spaniei de azi, unde au rămas până în anul 1492, când Regina Isabella I de Castilia a început inchiziția spaniolă.
În anul 1354, turcii au trecut strâmtoarea Dardanele, intrând în Europa, și au cucerit, în următoarele decenii, o mare parte din Balcani, iar, în 1453, cel mai mare oraș creștin, Constantinopolul. Extinderea cuceririi otomane a ajuns până la capitala Sfântului Imperiu Roman, Viena (1529 și 1683). Al doilea asediu al Vienei este considerat sfârșitul celui de-al doilea val de extindere islamică în Europa. Astfel, otomanii, până în anul 1913, în urma războaielor pierdute, au fost obligați să se retragă până la granițele Turciei de astăzi. Spre deosebire de primele secole ale cucerii islamice în sud-vestul Europei, a doua etapă din sud-est a avut consecințe de durată, precum au fost în cazul albanezilor și al bosniacilor, care au rămas, după recucerire, în marea majoritate, musulmani. De asemenea, în țări precum Grecia și Bulgaria au rămas minorități de etnie turcă.
Al treilea val de expansiune a musulmanilor în Europa are loc în formă de imigrație, care a început în anii 1950 în special în țările bogat industrializate. Țările țintă au fost statele din Nordul și Vestul Europei, în special Franța, Marea Britanie, Scandinavia, Benelux. Mai recent, Spania și Italia sunt, de asemenea, ținta imigranților musulmani. Aceștia provin, în principal, din Africa de Nord, Turcia și Pakistan. În multe țări europene, musulmanii au devenit minorități puternice și influente.
În prezent, trăiesc în Europa 53 milioane de musulmani (7,2%), cu excepția Turciei, potrivit datelor din 2007, iar numărul total al musulmanilor în Uniunea Europeană în 2007 era de aproximativ 16 milioane (3,2%).
Potrivit unui studiu realizat de către profesorul Houssain Kettani, de la Universitatea Politehnică din Puerto Rico, SUA, cu privire la situația demografică a lumii islamice, musulmanii reprezintă 24% din populația lumii, aproximativ 1,65 miliarde de oameni. Datele arată că, în Asia, sunt cei mai numeroși musulmani, 69,4% (adică un miliard și 148 milioane) din populația lumii musulmane, în timp ce Africa se clasează pe locul doi, cu 27,5% (447 de milioane).
Islamul are o istorie veche, de aproximativ XIV secole, în Europa, iar musulmanii din acest continent reprezintă mai puțin de 7% din numărul total. Populația totală a Europei este de 735 milioane de oameni, din care 53 milioane sunt musulmani. În acest scop, am împărțit Europa în patru regiuni: Europa de sud-est, Europa de sud-vest, nord-estul Europei și nord-vestul Europei.
I. Regiunea Europa de sud-est este compusă din 16 țări (Albania, Austria, Bosnia și Herzegovina, Bulgaria, Croația, Cehia, Grecia, Ungaria, Kosovo, Macedonia, Moldova, Muntenegru, România, Serbia, Slovacia și Slovenia). Pe teritoriul acestor țări se află 8 milioane de musulmani (8.1%), dintr-o populație totală de 105 milioane.
II. Regiunea Europa de sud-vest este compusă din 11 țări (Andora, Franța, Gibraltar, Italia, Liechtenstein, Malta, Monaco, Portugalia, San Marino, Spania și Elveția), pe teritoriul cărora se află 9 milioane de musulmani (4.7%), dintr-o populație totală de 187 milioane.
III. Regiunea Europa de nord-est este compusă din 7 țări (Belarus, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Rusia și Ucraina), pe teritoriul cărora se află 23 milioane de musulmani (9.5%), dintr-o populație totală de 240 milioane.
IV. Regiunea Europa de nord-vest este compusă din 11 țări (Belgia, Danemarca, Finlanda, Germania, Irlanda, Islanda, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Suedia și Marea Britanie), pe teritoriul cărora se află 8 milioane de musulmani (4.2%), dintr-o populație totală de 202 milioane.
Uniunea Europeană ignoră încă problemele demografice care, în curând, vor schimba fundamental cultura și societatea europeană. În Europa, întâlnim două astfel de probleme: majore scăderea natalității în rândul albilor (creștinilor) și creșterea accelerată a populației musulmane care, în ultimii 30 de ani, s-a dublat și se va dubla din nou, până în 2015. Conform unor estimări ale sociologilor americani, în anul 2050, unul din cinci oameni din UE va crede in Allah.
Potrivit unui alt studiu, realizat de Migration Policy Institute, rezidenții de credință islamică vor constitui mai bine de 20 de procente din populația Uniunii Europene până în anul 2050, deși în unele orașe s-a atins deja acest procent. Un economist maghiar a scris un tratat pentru Parlamentul European, calculând că populația musulmană este deja la 25 la sută în Marsilia și Rotterdam, 20 la sută în Malmo, 15 la sută în Bruxelles și Birmingham și de 10 la sută în Londra, Paris și Copenhaga. Albii vor fi minoritari în Birmingham până în anul 2026, spune Christopher Caldwell, un jurnalist american, și chiar mai repede în Leicester.
O altă predicție susține că musulmanii vor depăși în număr non-musulmanii în Franța și, posibil, în tot vestul Europei până la mijlocul secolului. Austria era catolică în procent de 90% în secolul al 20-lea, dar islamul ar putea deveni religia majoritară printre austriecii sub 15 ani până în anul 2050.
CONCUZII
Religia islamică nu conține ideea de dragoste față de divinitate, ci numai ideea de frică, subliniată frecvent în Coran, care amintește că până și supunerea îngerilor față de Allah este dictată de frică. Pe lângă dogme, islamul se bizuie pe mai multe reguli religioase obligatorii: războiul „sfânt”, cu scop misionar pentru răspândirea islamului în lume, care se poate efectua și prin violență, căci toți oamenii de alte credințe sunt dușmani, urâți de Allah, necredincioși care trebuie convertiți; rugăciunea obștească, de 5 ori pe zi, cu fața spre Mecca, după ce credinciosul s-a spălat ori s-a frecat cu nisip; pomana dată musulmanilor săraci, rudelor, orfanilor, călătorilor; cea mai mare sărbătoare islamică este Kurban-Bairam (Sărbătoarea sacrificiilor); postul din luna Ramazan; pelerinaj în orașul „sfânt”, al „profetului” Mahomed, Mecca, pentru închinare în moscheea Kaaba. Pe baza înterpretării Coranului și a Sunnei a fost eliberat și codificat dreptul islamic, într-un tipar juridic în care rațiunea e foarte limitată, iar ritualurile religioase sunt analizate până în cele mai banale detalii, cu prevederea celor mai surprinzătoare situații sociale sau particulare. În codul juridic general al islamului (Sharioth), dreptul penal, dreptul civil, codul familial, dreptul comercial etc. sunt elaborate cu strictețe după normele religiei.
Duritatea dogmatică și scolasticismul ortodox al teologiei Kalam a dus chiar din primul an al erei musulmane la o mare schismă, grupul majoritar s-a constituit din păstrătorii ortodocși ai tradiției – sunniții – iar majoritatea înclinată spre oarecari modernizări a format secta de partizani ali lui Ali18, devenit primul imam șiitîn secolul al VII-lea. Ulterior s-au desprins într-o sectă antiscolastică sufiștii, urmați de alte numeroase secte care au luat ființă în secolele IX-XII. Această opoziție a continuat și în epoca modernă, mai ales prin scrierile unor filosofi ca Muhammad Abdo și Muhammad Ikbal. Totuși, primii teologi musulmani au fostmutaziliții, care, apoi, s-au constituit în sectă adversară islamului ortodox.
Țările Uniunii Europene au o lungă istorie în ceea ce privește acceptarea imigranților, dar populația musulmană merită o atenție sporită, deoarece aceștia reprezintă un conglomerat aparte de probleme, chiar și neluând în considerare atrocitățile comise în occident în numele islamului. Forumul din America Pew pentru Religie și Viața Publică, parte a Pew Research Center, a spus într-un raport:
Țările din UE au lungi tradiții istorice, culturale, religioase și lingvistice. Injectarea a sute de mii, iar în unele cazuri a milioane de oameni care arată, vorbesc și se comportă diferit în aceste locații va crea probleme sociale.
BIBLIOGRAFIE
I. Izvoare
Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1995.
Coran, traducere din limba arabă de George Grigore,
Dialogue with People of Other Faiths: Towards Better Understanding of Our Neighbours. Introduction, în: The Ecumenical Movement. An Anthology of Key Text and Voices.
Enciclopedia religiilor, Cuvânt înainte de Jacques Bersani, Editura PRO Editură și Tipografie, București, 2005.
Lumea Bizanțului, Colecția bibliotecii de Istorie, București, 1972.
Oxford, Dicționar al Sfinților, traducere Mihai C. Udma și Elena Burlacu, Ed. Univers Enciclopedic, București, 1999.
Religiile Lumii, Editura Aquila, București, 2008.
II. Lucrări de specialitate
Alphandery, Paul, Alphonse Dupont, La chretiente et l’idee de Croisade, volumul II, Ed. Goncourt, Paris, 1958-1959.
Anastasios, Yannoulatos, Arhiepiscop al Tiranei și a toată Albania, Ortodoxia și problemele lumiicontemporane, Traducere de Drd. Gabriel Mândrilă, Pr. prof. dr. Constantin Coman, Ed. Bizantină, București.
Anawati, Georges, Études de philosophie musulmane, Librarie philosophique J. Vrin, Paris, 1974.
Anghelescu, Nadia, Limbaj și cultură în civilizația arabă, București, Editura științifică și Enciclopedică, 1986.
Băbuș, Pr. Dr. Emanoil, Bizanțul între Occidentul creștin și Orientul islamic (secolele VII-XV), Ed. Sofia, București, 2005.
Bent, Ans J. van der, Samartha, Stanley Jedidiah, în: Dictionary of the Ecumenical Movement.
Bent, Ans J. van der, Six Hundred Ecumenical Consultations.
Bosse, Jacques, Histoire de la chretiente d’Orient et d’Occident, Ed. Albin Michel, Paris, 1995.
Braunstein, Florence, Istoria civilizațiilor, traducere Margareta Chiva, Ed. Lider, București, 1995.
Brehier, Louis, Vie et mort de Byzance, Ed. Albin Michel, Paris, 1992.
Brusanowski, Paul, Religie și stat în islam, Ed. Herald, București, 2009.
Cardini, Franco Europa și Islamul, trad. de Dragoș Cojocaru, Editura Polirom, Iași, 2002.
Cazan, Florentina, Cruciadele. Momente de confluențe între două civilizații și culturi, Ed. Academiei Române, București, 1990.
Chebel, Malek, Dicționar de simboluri musulmane. Rituri, mistică și civilizație, Traducere deCatrinel Auneanu, Editura Paralela 45, Pitești, 2005.
Columbeanu, E., R. Valentin, Cruciadele, Consiliul pentru difuzarea culturii și științei, București, 1971.
Contamine, Ph., La Guerre au Moyen Age, Ed. Presses Universitaires de France, Paris, 1986.
Coworey, H.E.J., Pope Urban’s Preaching of the First Crucade, Ed. Princeton University Press, History 55, 1983.
Delort, Robert, Cruciadele, traducere George Miciacio, Ed. Artemis, București, 1988.
Delumeau, Jean, Păcatul și Frica. Culpabilitatea în Occident, secolele XIII-XVIII, traducere Mihai Ungureanu și Liviu Papuc, Ed. Polirom, Iași, 1998.
Drâmba, Ovidiu, Istoria culturii și civilizației,vol II, Editura Saeculum, 1997.
Duby, Georges, Anul 1000, traducere Mihai Răzvan Ungureanu, Ed. Polirom, Iași, 1996.
Ducellier, Alain, Francoise Micheau, Les pays d’Islam (VII-XV siecle), Ed. Hachette, Paris, 2000.
Eliade Mircea, Istoria religiilor. IV. Religiile Indiei și ale Orientului Îndepărtat, Editura Polirom, Iași, 2010.
Erdmann, Carl, Die Entstehung des Kreuzzugsgedanks, W. Kolhmmer Verlag, Stuttgart, 1935.
Filoramo Giovanni, (coordonator), Istoria religiilor. II. Iudaismul și creștinismul, Traducere de Cornelia Dumitru, Editura Polirom, Iași, 2008.
Gaillard, Jean Michel și Anthony Rowley, Istoria Continentului European, trad. de Emil Galaicu-Paun, Cartier, Chișinău 2000.
Goff, Le Jacques, Evul Mediu și nașterea Europei, traducere Giuliano Sfichi și Marius Roman, Ed. Polirom, Iași, 2005.
Hocine, Soheib Bencheikh el, Prezentarea islamului, în Philippe Gaudin (coordonator), Marile religii. Iudaismul, creștinismul, islamismul, hinduismul și buddhismul, traducere de Sanda Aronescu, București, Editura Orizonturi, 1995.
Horia, Vintilă, Dicționarul Papilor, traducere Ana Vădeanu, Ed. Saeculum I.O., București, 1999.
Huntington, Samuel P., Ciocnirea civilizaților, traducere Radu Carp, Ed. Antet XX Press, Filipeștii de Târg, Prahova, 1997.
Idem, Europa și Islamul. Istoria unei neînțelegeri, traducere Marius Roman, Ed. Polirom, Iași, 2005.
Idem, Istoria credințelor și ideilor religioase, I. -de la epoca de piatră la misterele din Eleusis, Traducere de Cezar Baltag, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1981.
Idem, Istoria credințelor și ideilor religioase, II. – De la Gauthama Buddha până la triumful creștinismului, Traducere de Cezar Baltag, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986.
Idem, Istoria credințelor și ideilor religioase, III. – De la Mahomed la epoca Reformelor, Traducere de Cezar Baltag, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1988.
Idem, Istoria credințelor și ideilor religioase, volumul III, Ed. Universității, București, 1988.
Idem, Istoria culturii și civilizației, volumul V, Ed. Saeculum I.O., București, 2001.
Idem, Istoria religiilor, București, edit. Didactică și pedagogică, 1998.
Idem, Istoria religiilor. I. Religiile antice, Traducere de Smaranda Scriitoru și Cornelia Dumitru, Editura Polirom, Iași, 2008.
Idem, Istoria religiilor. III. Religiile dualiste. Islamul, Traducere de Smaranda Scriitoru și Cornelia Dumitru, Editura Polirom, Iași, 2009.
Idem, Istoria religiilor. IV. Religiile Indiei și ale Orientului Îndepărtat, Editura Polirom, Iași, 2010.
Idem, Istoria religiilor. V. Religiile Americii precolumbiene și ale populațiilor indigene, Editura Polirom, Iași, 2010.
Idem, Marcello Massenzio, Massimo Raveri, Paolo Scarpi, Manual de istorie a religiilor.
Idem, Omul medieval, traducere Ingrid Ilinca și Dragoș Cojocaru, Ed. Polirom, Iași, 1999.
Idem, Sensul și semnificația termenului religie în marile tradiții religioase, Glasul Bisericii, anul XLIV-1986, nr. 10-12, p. 684-697.
Iorga, Nicolae, Istoria vieții bizantine, Ed. Enciclopedică Română, București, 1974.
Matsoukas, N., Istoria filosofiei bizantine, Cu o anexă despre scolasticismul Evului Mediu, trad. de Pr. prof. dr. Constantin Coman și Nicușor Deciu, Editura Bizantină, București, 2003.
Moussali, Antoine, Judaisme, christianisme et Islam. Etude compare, Ed. Presses Universtaires, Paris, 2004.
Nasr, Seyyed Hossein, Islam. Perspectives et réalités, traducere de H. Crès, Paris, Éditions Buchet/Chastel, 1975.
Obolensky, D., Un commonwealth medieval: Bizanțul. Europa de răsărit: 500-1453,traducere Claudiu Dumitru, Ed. Corint, București, 2002.
Patelos, Constantin G. (Editor), The Orthodox Church in the Ecumenical Movement. Documents and Statements.1902-1975, World Council of Churches, Geneva, 1978.
Ries, Julien, Sacrul în istoria religiilor, Ed. Polirom, 2000.
Roux, Jean Paul, Istoria războiului dintre islam și creștinătate 622- 2007, trad. de Lucia Postelnicu, Editura Artemis, București, 2007.
Runciman, Steven, History of the Crucades, volumul I, Ed. University of Cambridge, London, 1951.
Rus, Remus, Istoria filosofiei islamice, București, Editura Enciclopedică, 1994.
Schuon, Frithjof, Să înțelegem Islamul, Introducere în Spiritualitatea lumii musulmane, traducerea Anca Manolescu, Ed. Humanitas, București, 1994.
The Christian Hope and the Task of the Church. Six Ecumenical Surveys and the Report of the Assembly prepared by the Advisory Commision on the Main Theme, 1954, Harper & Brothers, Publishers, New York, 1954.
Toynbee, A., The crusade in the Later Middle Ages, Ed. University of Oxford, London, 1938.
Treadgold, Warren, O istorie a statului și societății bizantine, Volumul II: (1025-1461), traducere Mihai-Eugen Avădănei, Ed. Institutului European, Iași, 2004.
Vasilescu Emilian, Istoria religiilor, București, edit. Didactică și pedagogică, 1998.
Vasiliev, A. A., Histoire de L’Empire Byzantin, Ed. Picard, Paris, 1932.
Vulcănescu, Romulus, Mitologie română, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București.
Yannaras, Christos, Adevărul și unitatea Bisericii, traducere din limba greacă de Ierom. Ignatie (Ilie) Trif și Ionuț Dumitru Uliniuc, Ed. Sophia, București, 2009.
III. Studii și Articole
Daly, W.M., Christian Fraternity, the Crusaders and the Security of Constantinople 1097-1204, în „Medieval Studies”, XXII, Toronto, 1960.
Dăian, Ioan Alexandru, în „Studia Doctoralia Andreiana”, nr. I/2012, Sibiu, pp. 151-154.
Grabler, F., Kaisertaten und Menschenschicksale in Spiegel der schoner Rede, în„ Byzantische Geschichtsschreiber”, Band II, Wien-Koln, 1973, p. 176-188
Hooft, W. A. Visser’t, The Genesis and Formation of the World Council of Churches, World Council of Churches, Geneva, 1982.
Panaite, V., Din istoria dreptului islamic al popoarelor: doctrina djihadu-lui, capitolul XXII, în „Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie „A.D. Xenopol”, Iași, 1985, p. 2-13
Ribard, A., Minunata istorie a omenirii, apud Milan Șesan, Cruciadele, Biserica Ortodoxă și actualitatea, în „Mitropolia Ardealului”, nr. 46, 1961, p.216-241
CUPRINS
INTRODUCERE…………………………………………………………………………………………………..1
CAPITOLUL I ISLAMUL. ÎNCEPUTURI, SPECIFIC ȘI EVOLUȚIE……………………….5
I. 1 Religia arabilor, turcilor și a altor popoare. Islamul………………………………………………5
I.2. Credințele preislamice………………………………………………………………………………………7
I.3. Arabia preislamică……………………………………………………………………………………………8
I.3.1 Arabii la începutul secolului al VII-lea……………………………………………………………..8
I.4. Mahomed. Perioada anterioară activitatii publice de reformator (570-610 d.Hr.)……11
I. 5. Activitatea profetică a lui Mohammed la Mecca (610-622 d.Hr.)………………………..13
I.6. Victoria profetului (622-632 d.Hr.)…………………………………………………………………..14
I. 7. Doctrina profeției…………………………………………………………………………………………..16
I.8. Minunile lui Mohammed…………………………………………………………………………………17
CAPITOLUL A II-LEA INTERFERENȚE ISLAMICO-CREȘTINE- POLITICO-RELIGIOASE……………………………………………………………………………………………………..19
II.1. Arabii și cuceririle lor……………………………………………………………………………………19
II.1.2 Cuceririle arabilor și cruciadele…………………………………………………………………….19
CAPITOLUL A III-LEA CELE TREI ETAPE ALE DIALOGULUI CREȘTINO-ISLAMIC……………………………………………………………………………………………………………40
III.1. Scurtă istorie a dialogului inter-religios. Contribuția ortodoxă…………………………..42
III 2. Fundamente teologice ale dialogului inter-religios din perspectivă ortodoxă……….48
III. 3. Etape esențiale ale dialogului dintre Creștinism și Islam………………………………….50
III. 4. Dialogul cu Islamul din perspectivă ortodoxă…………………………………………………53
CAPITOLUL AL IV-LEA DIALOGUL CREȘTINO-IUDAIC ÎN CONTEMPORANEITATE. SPECIFIC ȘI PROVOCĂRI ACTUALE………………………56
IV. 1. Islamul în Europa secolului al XXI-lea………………………………………………………….56
CONCUZII…………………………………………………………………………………………………………60
BIBLIOGRAFIE………………………………………………………………………………………………….62
CUPRINS……………………………………………………………………………………………………………68
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Dialogul Interreligios Dintre Islamism și Creștinism. Istoric și Provocări Actuale (ID: 114115)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.