Dialogul Interreligios

Cuprins :

Introducere

Cap. I. Dialogul interreligios între secolele XVși XX

II.I Dialogul interreligios în secolele XV și XVI

II.II Secolele XVII și XVIII. Iluminismul și prigoana împotriva bisericii

II.III. Secolele XIX și XX, Misiuni creștine și înființarea Consiliului Ecumenic al Bisericilor

Cap. II. Esența dialogului interreligios

III.I. Considerații generale cu privire la noțiunea de dialog, dialog

interreligios și dialog ecumenic

III.II. Tipuri de dialog interreligios

III.III. Zonele de dialog și timpul potrivit sau nepotrivit pentru dialog

III.IV. Critica dialogului interreligios și perspectivele dialogului

Cap. III. Provocările dialogului interreligios în era globalizării

IV.I. Globalizare și universalitate

IV.II New Age

IV.III. Consiliu Ecumenic al Bisericilor și importanța lui în era globalizării

IV.IV. Răspunsul religiilor la provocările globalizării

Concluzii

Curriculum vitae

Declarație

Bibliografie

Introducere

Dialogul interreligios a fost mereu, și va rămâne o provocare atât pentru creștinism cât și pentru celelalte religii. Importanța acestuia este de netăgăduit pentru creștini, mai ales în contextul actual. Am ales să tratez în prezenta lucrare tema dialogului interreligios deoarece necesitatea lui în misiunea actuală a teologului mai ales în provocările de azi ale lumii ne arată că fară deschidere și actualitate, creștinismul pierde teren în fața noilor mișcări ecologiste care îl consideră învechit. Trebuie să invităm la dialog și celelalte religii mai activ, pentru a arăta că entuziasmul creștin din sec. XVIII, XIX și XX nu a dispărut. În secolele XVII și XVIII creștinismul a fost capabil totuși să facă atât de multă activitate misionară în rândul popoarelor necreștine și să se adapteze odată cu noile invenții ale vremii dar și cu noile curente umanistice, iar astăzi când globalizarea este un pericol atât de mare pentru societate, ne mulțumim să vorbim despre ce ar trebui făcut, dar din păcate nimeni să nu facă nimic.

Am împărțit lucrarea de față în trei capitole:capitolul I- Dialogul interreligios în perioada secolului XV până în secolul XX, pentru a putea prezenta situația istorică a dialogului și relațiile creștinismului cu celalalte religii, dar și misiunile creștine și curentele filosofice ale vremii care au influențat anumite deschideri sau refuzuri spre dialog; capitolul II- Esența dialogului interreligios, unde am încercat să prezint dialogul interreligios ca și tipuri, etape, inima acestuia și criticile care îi sunt aduse acestuia; capitolul III- Provocările dialogului interreligios în era globalizări, unde am prezentat efectele globalizării, pericolele apariției sincretismului religios dar și provocarea secularismului.

Toate religiile mari ale lumii corelează adevărul credinței cu elemente specific ale învățăturii lor și conferă caracter mântuitor mărturisirii precum și cunoașterii acestui adevăr de către credincioși. Creștinismul leagă pe de o parte plinătatea adevărului credinței de întreg conținutul revelației lui Hristos, iar pe de altă parte puterea ei mântuitoare pentru om de întregul plan al iconomiei lui Dumnezeu pentru mântuirea lumii. Însă atât plinătatea adevărului credinței cât și învățătura despre mântuire se leagă indisolubil de persoana și lucrarea lui Iisus Hristos, care nu numai că a revelat în lume adevărul despre Dumnezeu, dar totodată S-a dovedit a fi acest adevăr prin toată lucrarea Lui, de la Întrupare până la Jertfa Sa de pe cruce și până la Înviere care este centrul istoriei întregului neam omenesc. Prin întruparea Lui, Hristos a recapitulat în umanitatea Sa întreg neamul omenesc și a readus natura umană la frumusețea stării ei de dinainte de cădere și la comuniunea permanentă cu Creatorul. Vedem că Hristos a recapitulat în umanitatea Sa întreaga umanitate, nu doar poporul ales și nici doar pe creștini. Vedem astfel că urmând modelul Mântuitorului trebuie să ne poziționăm corect în raport cu lumea ci nu să ne închidem și să afirmăm că la noi este adevărul.

Dialogul crștinismului cu celelalte religii din lume decurge din universalitatea lucrării mântuitoare a lui Hristos și se înțelege ca o latură esențială a învățăturii creștine despre relația Bisericii cu lumea. Apostolul neamurilor Pavel în Areopagul din Atena a apreciat în mod pozitiv nu numai sensibilitatea religioasă a atenienilor, dar și specificul credinței lor religioase într-un Dumnezeu necunoscut „ Cel pe Care voi, necunoscându-L, îl cinstiți, pe Acesta Îl vestesc eu vouă” (Fapte, 17, 22-23). Această indentificare a Dumnezeului necunoscut al atenienilor cu Dumnezeul creștinilor nu a fost numai o tactică necesară activității misionare,ci și o continuă raportare a diferitelor religii la Unul Dumnezeu, creator al omului și al lumii. În consecință toate neamurile lumii, indiferent de convingerile lor religioase, au fost după învățătura creștină „ împreună moștenitoare și mădulare ale aceluiași trup și împreună părtași ai făgăduinței (lui Dumnezeu) în Hristos Iisus prin Evanghelie” ( Efeseni, 3, 6.) și aveau legea lui Dumnezeu „ scrisă în inimile lor, prin mărturia conștiinței lor…” ( Romani, 2, 13-15.).

Exemplul apostolic a influențat și caracterul special al dialogului Bisericii creștine cu celelalte religii, după cum se arată și în documentele păstrate ale lucrării misionare a Bisericii Ortodoxe la popoarele Europei Răsăritene și ale Asiei până acum. „Întâlnirea religiilor pe tărâmul misiunii a avut ca centru întrebarea despre Dumnezeu și a alimentat confruntările teologice ale reprezentanților lor, care s-au păstrat în scrierea lor apologetică sau polemică, cum ar fi de exemplu Dialogul creștinului cu musulmanul din secolul VIII atribuită lui Sfântul Ioan Damaschin.”

Dialogurile interreligioase urmăresc și dizolvarea tensiunilor periculoase dintre religie și interesele naționale sau politice. Este de asemenea o observație comună a religiilor că nici în trecut nu au putut, și nici astăzi nu pot să provoace ele singure un război între popoare. În Europa Răsăriteană, luptătorii teoretici de ieri împotriva oricărei libertăți religioase cer astăzi să fie administratorii autochemați ai influenței sociale netăgăduite a religiilor pentru deservirea unor interese personale,politice, naționale și chiar străine, care nu corespund cu misiunea spirituală a religiilor.

Este lesene de înțeles că azi, poate mai mult decât oricând în trecut, dialogurile interreligioase constituie nu numai o nevoie internă a religiilor pentru arătarea autenticității lor, ci și o datorie supremă față de omul contemporan agasat, care trăiește realmente până în măduva oaselor contradicția tragică a crizei spirituale de astăzi.

„Religiile se află astăzi în pericol de a pierde, într-o perioadă de libertate religioasă, ceea ce au păstrat cu jertfe mari în perioada propagandei ateiste a regimurilor totalitare, sunt în pericol de a funcționa ca un element al problemei și nu ca garanția unică a coexistenței pașnice a popoarelor, care constituie conținutul esențial al misiunii lor.”

Dialogul interreligios nu este numai un schimb de idei, ci și unul de daruri, căci are la bază rugăciunea. El înseamnă maturitate de gândire și examen de conștiință, parteneriat, voință de reconciliere și unitate în adevăr. Este o reînnoire nu numai a felului de a-ți exprima credința, ci și al trăirii ei. Este un dialog al mântuirii. Când creștinii se roagă împreună, țelul unității este mai aproape. Hristos este prezent în această comuniune de rugăciune, El se roagă în noi, cu noi și pentru noi. Rugăciunea ecumenică este în serviciul misiunii creștine și a credibilității ei. Săptămâna de rugăciune pentru unitatea creștinilor este numai un exemplu de comuniune în rugăciune.

„Dialogul este mijlocul ideal în confruntarea diferitelor puncte de vedere, pentru examinarea divergențelor care-i separă pe creștini. În cadrul dialogului ecumenic sunt evidente gravitatea angajării și profunzimea problemelor ce se cer rezolvate. Forța pentru a duce la bun sfârșit acest lung și dificil pelerinaj se regăsește în această relație de convertire la voința Tatălui, pocăința și încrederea absolută în puterea reconciliatoare a adevărului care este Hristos."

În momentul actual necesitatea dialogului interrelgios crește odată cu diversificarea mijloacelor de comunicare dar și dezvoltarea capacităților omului de a comunica. Dialogul interreligios este alcătuit pe un schimb de cuvinte și o ascultare reciprocă pentru a pune pe picior de egalitate credincioșii diferitelor tradiții religioase. Dialogul interreligios nu este un studiu comparativ al religiilor ci poziția trebuie să fie exterioară și neutră, iar prin experiența dialogului interreligios trebuie să decurgă o apropiere dialogică a credinței credincioșilor.

Capitolul I

Dialogul interreligios între secolele XV și XX

II.I Dialogul interreligios în secolele XV-XVI

Unul dintre evenimentele de referință din secolul XV este căderea Constantinopolului din 1453. După ce în anul 1326 orașul Brusa de pe țărmul asiatic al Bosforului devenise, odată cu moartea sultanilor Osman și Urcan, panteonul suveranilor otomani,iar din 1365 capitala lor se va muta la Adrianopol, înaintarea turcilor era iminentă. „Cererile disperate după ajutor, întâi sârbilor și bulgarilor, apoi papei, împăratului german și regilor Franței și Angliei, s-au dovedit a fi fără vreun rezultat. Unii dintre împărați precum Ludovic I (1342-1382) va cere împăratului bizantin Ioan V Paleologul (1341-1376; 1379-1391) drept condiție pentru ajutor nu numai recunoașterea primatului papal, ci chiar și obligația de a se boteza din nou după modelul catolic. ” Deși la 21 octombrie 1369 Ioan al V-lea Paleologul a îmbrățișat împreună cu familia sa ritul latin, totul a fost în zadar. „În anul 1371, turcii obțin victoria de la Cirmen, pe râul Marița, iar împăratul a ajuns vasal turcesc cu obligația de a plăti tribut, tribut care ajunge în anul 1400 la suma de 30.000 de aspri. ”

În anul 1422, sultanul Murad al II-lea (1421-1451) asediază Constantinopolul, dar rezistența zidurilor și o frică în sânul armatei sale îl determină să renunțe la asediu. După această tentativă a sultanului otoman puterea Imperiului Bizantin scade și mai mult. Acest lucru se datorează faptului că numai la doi ani după primul asediu tributul ajunge la suma de 300.000 de aspri. Asediul asupra Constantinopolului ar fi revenit curând „dacă sultanul nu ar fi avut dificultăți cu Iancu de Hunedoara voievodul Transilvaniei,dar și cu guvernatorul general al regatului Ungariei și cu eroul național al albanezilor, Georg Skanderberg Castriotul (1443-1468).” Dar în 1444 laVarna și 1448 la Cossovopolie, armata creștină condusă de domnitorul Transilvaniei Iancu de Hunedoara, a fost învinsă.

„În data de 6 ianuarie 1449 a fost încoronat în catedrala din Mistra,ultimul împărat bizantin, Constantin XI Dragases (1448-1453) care părea că va instaura Imperiul Bizantin care avusese niște victorii răsunătoare la Moreea și în centrul Greciei”.

În data de 29 mai 1453 Constantinopolul cade iar sultanul Mohamed al- II-lea transformă Catedrala Sfânta Sofia în moschee. Sunt și istorici care afirmă că turcii au fost mai puțin duri cu creștinii decât cruciații. „Sultanul a dat ordin ca Biserica Sfinților Apostoli să rămână neatinsă. Tot la fel s-a întâmplat și în cazul bisericilor din cartierul mănăstirii Studion, precum și cu cele din Fanar, care au fost ferite de jafuri. Sultanul însuși s-a gândit să stabilească un statut juridic Bisericii creștine în cadrul statului turc.”

După liniștirea lucrurilor în Constantinopol, Mahomed al II-lea a cerut ortodocșilor șă-și aleagă un patriarh. La căderea Constantinopolului scaunul patriarhal era vacant. Este ales Ghenadie al II- lea Scholarios la data de 6 ianuarie 1454.

Fiind un învățat al timpului sultanul, a oferit titlul de etnarhpatriarhului ecumenic Ghenadie și dreptul de a interveni în divan chiar și în probleme civile sau juridice. Patriarhul totuși trebuia să garanteze loialitatea sa față de suld al- II-lea transformă Catedrala Sfânta Sofia în moschee. Sunt și istorici care afirmă că turcii au fost mai puțin duri cu creștinii decât cruciații. „Sultanul a dat ordin ca Biserica Sfinților Apostoli să rămână neatinsă. Tot la fel s-a întâmplat și în cazul bisericilor din cartierul mănăstirii Studion, precum și cu cele din Fanar, care au fost ferite de jafuri. Sultanul însuși s-a gândit să stabilească un statut juridic Bisericii creștine în cadrul statului turc.”

După liniștirea lucrurilor în Constantinopol, Mahomed al II-lea a cerut ortodocșilor șă-și aleagă un patriarh. La căderea Constantinopolului scaunul patriarhal era vacant. Este ales Ghenadie al II- lea Scholarios la data de 6 ianuarie 1454.

Fiind un învățat al timpului sultanul, a oferit titlul de etnarhpatriarhului ecumenic Ghenadie și dreptul de a interveni în divan chiar și în probleme civile sau juridice. Patriarhul totuși trebuia să garanteze loialitatea sa față de sultan, și răspundea pentru creștinii care greșeau. Mitropoliții și episcopii ortodocși puteau să își păstreze drepturile și venitul lor nestingheriți. În anul 1461 sultanul Mahomed al- II- lea oferea drepturi similare și catolicosului armean dar și rabinului suprem al iudeilor în cadrul așa numitelor capitulații interne ale Porții.

Poziția patriarhului în ceea ce privește scara ierarhică a Imperiului Otoman era foarte înaltă pentru un conducător religios în viziunea lor necreștin. Patriarhul era pus pe aceiași treaptă cu vizirii turci și avea o gardă personală din soldații turci. „Patriarhul putea pune taxe asupra clerului și a credincioșilor, și să îi judece pe creștini.Clericii erau judecați în sinodul patriarhal, după care se propuneau sultanului pentru numire.” Dar începând cu Simion din Trapezunt, s-a ajuns să i se ofere sultanului un dar de 1.000 de ducați din aur, care pe la mijlocul secolui XVI a ajuns la 4.000 de ducați pentru scaunul patriarhal, ajung să săracească aproape de tot Scaunul Ecumenic. Bisericii ortodoxe i s-a lăsat libertatea deplină a cultului și dreptul de a-și stabili dogmele în sinoade sau să-și modifice organizarea după necesitățile ei. I s-a recunoscut și păstrarea locașurilor de cult și i s-a dat asigurarea, care ulterior nu s-a respectat că din nici un motiv locașurile de cult creștine nu vor fi transformate în moschei. Creștinii aveau dreptul ca nunțile și înmormântările , ca și toate celelalte sărbători creștine să se facă în deplină libertate. În timpul sărbătorilor Sfintelor Paști porțile zidului Fanarului puteau rămâne deschise trei zile și trei nopți.

„Patriarhul de Constantinopol avea dreptul de a trimite Sfântul Mir și celorlalte Biserici ortodoxe, pe care mai inainte și-l pregătea fiecare Biserică autocefală.” Ca să arate că ține la respectarea statutului juridic al Bisericii Ortodoxe, sultanul Mahomed al II-lea a păstrat modul alegerii și ceremonia investirii patriarhului și pentru patriarhii următori, în perioada lui de domnie. „Ceremonia s-a întrerupt, în timpul sultanului Mahomed al IV-lea (1648-1687) care, în 1657, a spânzurat pe patriarhul ecumenic Partenie al III-lea, de la această dată instalarea patriarhului s-a facut numai în prezența marelui vizir.” „Deschiderea sultanului pentru dialogul cu patriarhul ecumenic Ghenadie al II-lea,a fost impresionantă după o a treia vizită la patriarh unde aceștia purtau discuții teologice, Mohamed al II-lea îi cere patriarhului o mărturisire sau expunere a credinței creștine care avea titlul: Despre calea mântuirii oamenilor, împărțită în 12 capitole, care este socotittă de unii teologi, în ordine cronologică, cea dintâi scriere simbolică a Bisericii Ortodoxe, după Simbolul neceo-constantinopolitan.” În calm, calitatea sa de etnarh patriarhul ecumenic, era ajutat de un sfat intim, care era compus din patru demnitari patriarhali.

În restul Imperiului Otoman, patriarhi de Alexandria, Antiohia și Ierusalim, care din secolul XVI intrară sub stăpânire otomană, nu aveau aceiași situație privilegiată ca patriarhul ecumenic, care era căpetenia politică a creștinilor și din patriarhatele lor, ei rămâneau cu titlul și demnitatea de patriarhi, dar numai cu drepturile religioase.Trebuie avut în vedere faptul că privilegiile acordate de sultani creștinilor erau scump plătite din cauza fanatismului musulman. „În schimbul toleranței acordate, creștinii nu aveau voie să facă propagandă, sau să combată credința musulmană, pedeapsa pentru aceste fapte era moartea, nici să înființeze comunități sau biserici noi, pe cele vechi le puteau repara numai cu aprobarea stăpânirii turcești lucru care se realiza foarte rar, crucile de pe biserici au fost ridicate, tragerea colopotelor interzisă cu excepția bisericilor din insulele grecești și de la Muntele Athos.” Multe biserici din Constantinopol au fost transformate în moschei deși sultanul promisese că nu le va transforma. Creștinii erau luați în derâdere și numiți ghiauri, nu aveau voie să depună jurământ sau să fie martori în procesul unui musulman, nu erau aceptați în funcții publice, nu puteau intra în administrație, armată sau funcții în stat decât dacă se converteau la islam. Acei creștini care au ajuns în slujba unor demnitari turci erau supuși fanatismului majorității celorlați musulmani din slujba demnitarului. Nici patriarhii ecumenici nu au fost scutiți de batjocură.

„Dintre toate birurile plătite de creștinii ortodocși: greci, bulgari, sârbi, albanezi, croați și români cel mai neuman, rușinos și umilitor a fost birul sau darea sângelui instituită în provinciile europene, la sugestia marelui muftiu, de sultanul Murad al II-lea, în 1438, pentru trupa ienicerilor dar și pentru serviciul sultanului.” Această dare a sângelui era de fapt ridicarea forțată a copiilor creștini, îndeosebi ai celor mai sănătoși din familiile mai bune și astfel cei de parte bărbătească ajungeau în armată turcă, iar fetele ajungeau în haremurile turcilor. Astfel creștinii au fost puși în situația tragică de a contribui la slăbirea și nimicirea lor cu proprii copii.

În aceste două secole dominația Imperiului Otoman nu a facilitat dialogul interreligios, expectând relația dintre Mohamed al II –lea și patriarhul ecumenic, sultanii ce vor urma nu vor mai respecta nici organizarea impusă de Mohamed al II-lea, iar situația creștinilor se va înrăutăți odată cu trecerea timpului. Fanatismul musulman și politica de oprimare a otomanilor din aceste două secole sunt descrise astăzi în cărțile de Istorie Bisericească ca două secole sângeroase și pline de durere în creștinătatea răsăriteană.

„ În secolul XVI în Apus încleștările dintre Biserică și Stat vor aduce Biserica Romano- Catolică în prag de reformă și contrareformă iar consecințele acestora se vor simți și în secolul XVIII, numit de istorici și veacul revoluției franceze.”

II.II. Secolele XVII-XVIII. Iluminismul și prigoana împotriva religiei

Evenimentele din apus din secolele XVI și XVII precum reforma protestantă, răspândirea

calvinismului, războaiele religioase și contrareforma papală, au produs un teren precoce în rândul oamenilor pentru apariția iluminismului. A existat o mișcare în Biserica Catolică după 1550 spre încercarea de acțiuni misionare accentuate, s-au înființat noi colegii care să pregătească misionari pentru două direcții: creștini necatolici și către păgâni, „astfel au fost înființate: Colegiile Germanicum 1552, Graecorum 1571, Maroniticum și Illyricum în 1585 și mai ales Congregația de propaganda fide din 1622 și seminarul ei 1627 pentru centralizarea și coordonarea întregii activității misionare.” Franciscanii, dominicanii, capucinii și mai ales iezuiții erau chemați: în Canada, în Mexic și în America latină, ca și India, China și Japonia.Dar această operă misionară nu a durat datorită stării înapoiate a popoarelor creștinate, a metodei misionare greșite dar și a certurilor dintre diferitele forțe misionare.

„În Japonia, unde pe la 1587 convertiții se numărau cu sutele de mii între ei și prinți ai Imperiului, misiunile catolice au fost distruse pe la 1650, încât acolo misionarii abia în secolul XIX au mai putut putut pune piciorul. La fel s-a destrămat opera iezuită în China și în India.”

„În 1559 regele Suediei Gustav Vasa, trimite misionari în Laponia, iar în 1714 exista la Copenhaga un colegiu de misionari. Danezii au avut misiuni în Groenlanda, unde în 1721, norvegianul Ioan Egede și fiul său Paul Egede au reluat vechile tradiții ale creștinismului din sec. XV și XVI dus în Islanda. Herenhutienii ca și frații moravi au dat între 1732-1760 peste 220 de misionari, care au mers în Labrador și America. Metodiștii și hermeutineii au convertit peste un milion de indigeni și șapte milioane de negri. În India, unde regimul olandez încercase o convertire sumară doar prin botezul funcționarilor păgâni aceștia după venirea englezilor din 1750, au revenit la păgânism. Cei mai distinși misionari au ieșit din școala misionară a pietiștilor din Halle, care au format și trimis peste 60 de misionari de succes.”

Renașterea și Umanismul occidental au determinat schimbări majore și în teologia apuseană. Ideea emancipării omului, care s-a afirmat puternic în umanismul Renașterii, a căpătat în secolul al XVIII-lea un conținut îmbogățit; ea viza nu numai cucerirea libertății de gândire, ci și lupta împotriva factorilor care au generat robia spirituală, lupta împotriva organizării sociale care a suprimat libertatea. Umanismul marilor gânditori ai acestui secol cuprindea și o atitudine de ostilitate față de vechea societate și dorința de a contribui la înlăturarea acesteia, pentru ca astfel să se creeze condițiile realizării libertății umane.

Cunoscut sub numele de iluminism, curentul literar și filosofic care a alimentat cu idei înnoitoare gândirea secolului al XVIII-lea a fost expresia cea mai elocventă a eforturilor spre progres de care a fost capabil acest secol. Gânditorii iluminiști erau reprezentanții cei mai de seamă ai burgheziei revoluționare; ei și-au pus întreaga lor capacitate de creație și luptă în slujba idealului emancipării omului. V. I. Lenin arată că prima caracteristică a „iluminismului” este o atitudine „plină de ostilitate față de iobăgie și față de tot ceea ce a generat ea în domeniul economic, social și juridic.”

Iluminismul nu a fost numai un simplu curent literar și filosofic, ci și expresia unei noi atitudini în viață, în trăirea istoriei, o nouă treaptă pe calea împlinirii umanismului. Iluminiștii credeau sincer în fericirea generală a societății. Ei nu apărau interesele unei minorități, ci ale întregii stări a treia, care lupta împotriva feudalismului, sub stindardul revoluționar al burgheziei. V. I. Lenin arată că „Nu trebuie să uităm că atunci când au scris iluminiștii din secolul al XVIII-lea… toate problemele sociale se rezumau la lupta împotriva iobăgiei și rămășițelor ei. Noile relații social-economice și contradicțiile acestora mai erau încă pe vremea aceea într-o stare embrionară. De aceea ideologii burgheziei nu dădeau dovadă atunci de nici un fel de egoism; dimpotrivă, atât în Occident cât și în Rusia, ei credeau în mod absolut sincer în fericirea generală și o doreau în mod sincer, și într-adevăr nu vedeau (în parte nici nu puteau să vadă) contradicțiile orânduirii care lua naștere din orânduirea iobagă”. Iluminismul, ca un curent de idei, a avut o largă circulației și a fost reprezentat de gânditori străluciți în diferite țări. El a constituit seva din care s-a alimentat o cultură de mare vigurozitate, extindere și profunzime. „Mai mult decât în oricare țară, iluminismul a îmbrăcat forma sa cea mai radicală în Franța. În această țară, iluminismul era suportul ideologic în lupta antifeudală a unei burghezii în etapa ei de puternic avânt revoluționar. Sub conducerea ei s-a înfăptuit la sfârșitul secolului al XVIII-lea cea mai mare revoluție burgheză cunoscută în istorie. În Franța, ideologia iluministă a premers și, în multe privințe, a pregătit această revoluție. De aceea iluminismul a constituit ceea ce am putea numi prologul revoluției.”

În secolul al XVIII-lea predominantă devine critica socială și, ca o parte componentă a acesteia, și critica religiei. Orânduirea feudală este supusă judecății rațiunii și, o dată cu ea, și teoriile social-politice, etice, juridice, care fuseseră elaborate în scopul de a o sprijini și justifica.

„Burghezia revoluționară, care a încurajat progresul științei noi, legată de cercetarea naturii și nevoile practicii, și o dată cu aceasta și ofensiva gândirii științifice împotriva celei obscurantist-dogmatice medievale, a trecut apoi la organizarea luptei social-politice, pregătind, din punct de vedere ideologic, asaltul împotriva feudalismului. Vechile teorii social-politice, juridice, etice și pedagogice au fost înlocuite cu altele noi, corespunzătoare spiritului și intereselor de clasă ale burgheziei.”

Una din teoriile social-politice vechi combătute cu vehemență, a fost cea cu privire la stat, considerat de origine divină, și monarh – reprezentant al lui Dumnezeu pe pământ. „Acestei concepții medievale, teologice i s-a opus teoria contractualistă sau a contractului social. Această teorie susținea că statul nu a exist din totdeauna și nici nu este un produs, o creație a lui Dumnezeu, ci rezultatul unei înțelegeri dintre oameni, care au convenit de bunăvoie să renunțe la o parte din drepturile și libertățile lor naturale, absolute, să se organizeze și să-și aleagă un conducător care să vegheze la păstrarea liniștii, păcii și securității tuturor indivizilor.”

Reprezentanții de seamă ai Iluminismului au fost: „în Anglia : David Hume, John Locke, Isaac Newton, Daniel Defoe, Jonathan Swift, în Germania Imanuel Kant, în Franța : Denis Diderot, D’Alembert, Montesquieu, Jean- Jeaques Rousseau, Voltaire iar în România : Ioan Budai Deleanu, Ienăchiță Văcărescu, Anton Pann, Samuil Micu, Gheorghe Șincai.”

Reprezentantul cel mai de seamă al acestei teorii, secolul al XVIII-lea, a fost J.J. Rousseau, care a criticat cu multă vehemență inegalitatea socială și politică. Susținând ideea egalității tuturor oamenilor și a suveranității poporului, J.J. Rousseau a dat ultima lovitură, și cea mai puternică, vechii concepții asupra statului, explicând proveniența acestuia ca rezultat al înțelegerii dintre oameni, al contactului social.

În domeniul dreptului, iluminiștii s-au ridicat împotriva sistemului de legi care consfințeau privilegiile feudale și ale absolutismului regal. Ei au condamnat inegalitatea în numele „dreptului natural”. Ideea dreptului natural s-a impus mai ales prin lucrarea Spiritul legilor a lui Montesquieu (1689-1755), care a încercat să-i dea un fundament teoretic și rațional. „Plecând de la liberalismul și constituționalismul de tip englez, Montesquieu susține teza posibilității instituirii unor astfel de legi care să asigure maximum de libertate posibilă.

În morală, în locul vechilor concepții ascetice se preconizau principii morale laice, după care fericirea oamenilor se întemeiază pe cunoașterea legilor naturii și aplicarea lor în viață.

În educație, s-au elaborat noi principii, menite să țină seama de dezvoltarea fizică, intelectuală și morală a copilului. Se remarcă și în acest domeniu J.J. Rousseau, care în lucrarea Emil susținea ideea că educația copilului trebuie făcută în conformitate cu natura și în cadrul naturii, departe de mediul social viciat care corupe. Rousseau afirma încrederea în om, condamnând societatea din vremea lui. Ideea sa că „omul se naște bun, dar societatea îl corupe” constituie o antiteză față de teza lui Hobbes, care susținea că omul, de la natură, este rău. Rousseau nu condamnă natura, ci societatea, prin felul ei de organizare ucide în om ceea ce natura i-a dat bun. Rechizitoriul este îndreptat împotriva vechii organizări sociale, a mediului social necorespunzător, care nu favorizează dezvoltarea calităților morale ale individului, ci, din potrivă, îl viciază.”

Bătălia împotriva ideologiei feudale, a teologiei și religiei s-a dus în numele rațiunii libere, pe care iluminiștii o proclamau ca fiind singura autoritate demnă de luat în considerație.

Cultul rațiunii presupunea respingerea a tot ceea ce era irațional, și îndeobște iraționale erau considerate orânduirea feudală și religia. Iluminiștii au luptat împotriva amândurora. „Marii bărbați care în Franța au luminat mințile pentru revoluția ce avea să vină – scrie Engels – au avut ei înșiși o atitudine cât se poate de revoluționară. Nici o autoritate exterioară, de orice fel ar fi fost, nu era recunoscută de ei.

Religia, concepția despre natură, societatea, ordinea de stat, toate au fost supuse celor mai necruțătoare critici; toate trebuie să-și justifice existența în fața scaunului de judecată al rațiunii sau să renunțe la existență.”

În numele rațiunii a fost dusă lupta împotriva obscurantismului, misticismului, dogmatismului, dar și împotriva societății feudale, care le cultiva pe acestea, creându-le un mediu și condiții prielnice pentru a se afirma în chip mai puternic. „Supunerea orânduirii feudale judecății rațiunii dezvăluie caracterul ei irațional și neconformitatea acesteia cu natura umană. Întrucât iraționalul constituie o piedică în dezvoltarea rațiunii, el trebuie înlăturat, suprimat. Deci orânduirea feudală fiind irațională trebuie înlocuită”– aceasta era concluzia.

Lucrările iluminiștilor francezi abundă în idei critice la adresa feudalismului. Critica lor este directă, ascuțită, pătrunzătoare, reflectând poziția radicală, revoluționară a burgheziei franceze din secolul al XVIII-lea față de feudalism. Denunțând lipsa de libertate, absolutismul regal, șarlatanismul și ignoranța preoților etc., iluminiștii francezi au dezvoltat o critică socială nemaiîntâlnită până atunci nici ca amploare și nici ca profunzime.

„Lupta antifeudală implica în mod necesar lupta împotriva ideologiei feudale, și teologia și religia constituiau partea cea mai însemnată a acestei ideologii, iluminiștii francezi au îndreptat atacul ideologic în primul rând asupra teoriilor susținute de teologi.”

La baza criticii pe care iluminiștii francezi au făcut-o religiei au stat, din punct de vedere teoretic, concepțiile lor filosofice despre natură, întemeiate pe datele de care dispuneau atunci științele naturii.

Critica feudalismului și a religiei și concepțiile filosofice ale iluminiștilor francezi constituie o unitate sistematică, organică.

Vizând în critica Bisericii și clerului tendințele de îmbogățire a acestuia și mijloacele folosite în acest scop, iluminiștii urmăreau să dezvăluie contrastul dintre ceea ce propovăduiau reprezentanții Bisericii și interesele materiale care se ascundeau în spatele teoriilor lor despre renunțarea la tot ceea ce este lumesc.

Iluminiștii francezi acuzau, de asemenea, preoțimea de faptul că ea a profitat de ignoranța oamenilor pentru a-i jefui. Voltaire, îi admonesta pe preoți astfel: „Ați profitat de vremurile de ignoranță, de superstiție, de nebunie și ne-ați jefuit de ceea ce moșteniserăm, ne-ați călcat în picioare și v-ați îngrășat din carnea celor nenorociți, temeți-vă de ziua în care rațiunea va fi stăpână.”

Criticând religia de pe pozițiile unei gândiri filosofice înaintate, progresiste, iluminiștii materialiști au atacat esența doctrinară a teologiei și religiei, lovind în primul rând în conceptul de divinitate pe care se întemeiază orice credință religioasă. „Are acest concept vreun corespondent în realitate? La această întrebare iluminiștii francezi au răspuns negativ; ideea de divinitate este o creație a imaginației.

Ca urmare, religia este nejustificată prin însuși obiectul ei, deoarece ea se întemeiază pe credința în existența unui spirit universal, care nu poate fi dovedită. Pentru demonstrarea acestor adevăruri, iluminiștii materialiști au întreprins o amplă incursiune în istoria socială a religiei.”

Conștiința mistică, au arătat ei în primul rând, nu este o însușire naturală a omului. Ea are o origine bine determinată de cauze naturale și sociale care pot fi explicate. Și acest fapt au încercat să-l demonstreze ei atunci când și-au propus să arate cum a apărut credința religioasă, care este originea acesteia.

„După opinia aproape unanimă a iluminiștilor francezi, religia a apărut în starea primitivă a omului din cauza ignoranței și fricii acestuia. Omul primitiv – explică ei – ignorant (necunoscător al cauzelor fenomenelor) și fricos (din cauza neputinței sale de a se sustrage influenței uneori nefaste a forțelor din natură) și-a imaginat că acele forțe din natură care se dovedesc a-i fi potrivnice ar putea fi înduplecate; în consecință, el a încercat să născocească tot felul de practici prin care credea că ar putea câștiga bunăvoința acestora.

Pe măsura îmbogățirii experienței și a dezvoltării gândirii sale, omul a început să „nu mai creadă în puterea, în inteligența și în virtuțile pe care le acordase unor obiecte insensibile, totuși el le presupune cel puțin puse în mișcare de o cauză tainică, de vreun agent invizibil, ale cărui instrumente sunt. Atunci el se adresează acestui agent ascuns, îi vorbește, caută să-l câștige, îi imploră ajutorul, vrea să-i domolească mânia, și, ca să izbutească, folosește aceleași mijloace de care s-ar fi folosit pentru a potoli sau câștiga ființele omenești”.

„Imaginația omului a inventat tot felul de mijloace și procedee pentru a câștiga bunăvoința forțelor „supranaturale”. Întrucât forța naturală respectivă era privită prin analogie cu sine, primitivul a căutat în primul rând să-i câștige bunăvoința prin acele procedee care îmblânzeau furia omului: rugăciune, umilire, daruri etc. Apoi a început să-i aducă jertfe din roadele pământului, animale și chiar copii.”

Pentru că bătrânii erau cei care în mod obișnuit interveneau pentru împăcarea celor care se mâniau, lor li se încredința și practica prin care se urmărea împăcarea divinității. Cultul religios a îmbrăcat forme tot mai complexe: ceremonii, ritualuri, predici etc.

Putem vedea astefel că mari reprezentanți ai iluminismului, au încercat în scrierile lor să îngroape religia, cultivând cultul rațiunii ei au încercat să demonteze aproape complet religia și să folosească lăcomia preoților pentru a ataca credința oamenilor. Aceste argumente împotriva bisericii le întâlnim și astăzi când trebuie să răspundem unei provocări similare celei din Iluminism.

II.III. Secolele XIX și XX, Misiuni creștine și înființarea Consiliului Ecumenic al Bisericilor

Sfârșitul secolului al XVIII- lea în Europa aduce în prim plan apariția a noi curente în

teologie, filosofie și politică, de exemplu janseismul, ateismul iluminiștilor, Revoluția Franceză care au afectat creștinismul și entuziasmul misiunilor din sec. XV și XVI. Ostilitatea dintre puterile catolice și protestante, au produs neînțelegeri între misiunile creștine, și a dus la suprimarea ordinului iezuit de către diverse țări : Portugalia, Franța, Spania și în cele din urmă și de către Roma, aceste evenimente s-au soldat cu întoarcerea a peste 3500 de misionari. „În Bisericile Ortodoxe,spre deosebire de Occident, confruntat cu ideile iluminismului și Revoluția Franceză, din 1789, paradoxal, istoria creștină înregistrează în Răsăritul european mișcarea neisihastă de revigorare ce definește și identitatea ortodoxiei.”

Secolul al XIX-lea este considerat și secolul misiunilor, datorită creșterii misionare facilitate de tehnica modernă și protestantismului care a avut și el un rol important, iar secolul al XX – lea este considerat secolul ecumenismului,dar și ca al martiriului, din cauza totalitarismelorde dreapta saude stânga,ce au bulversat lumea și au însângerat-o ca niciodată până atunci în istorie,cu început în Revoluția Franceză din 1789, trecând prin cea rusădin 1917 și încheierea ciclului în 1989.

III.I. Misiuni Ortodoxe

Deși misionarismul Bisericilor Ortodoxe în această perioadă nu se poate compara cu cel

Occidental deoarece partea Răsăriteană a trecut prin perioada totalitaristă care a adus Bisericii numeroși martiri și sfinți.

Biserica Rusă în această perioadă istorică se extinde și se consolidează structural în teritoriile Asiei. „Este de evidențiat misionarismul arhimandritului Macarie în regiunea Altai,cunoscut și pentru știința sa înfilologia biblică, unde a înființat cinci așezăminte ortodoxe, 19 biserici, trei scoli, un azil, cu sprijinul mitropolitului Filaret al Moscovei.” Unul dintre cei mai mari misionari din toate timpurile „Inochentie arhiepiscop de Alaska, Insulele Kurile, Kamceatka și Aleutine, canonizat în anul 1977 ca Apostol al Americii și Siberiei a făcut misionarism în aceste zone și a creat și un alfabet pentru locuitori. În anul 1870 s-a înființat Societatea Misionară Ortodoxă care avea multiple scopuri: asistența pentru misionari, fonduri bănești pentru misiune, înființarea de scoli și sprijinirea lor, întemeierea și întreținerea spitalelor, publicarea de cărți de cult și de teologie. Numărul membrilor era la începutul secolului XX de 15.000.”

Nicolae Ivanovici Ilminschi a fost professor la Academia Teologică din Kazan, a fost specialist în limbile tătară și arabă el a tradus Biblia în limba tătară pentru ai converti la creștinism și a evita trecerile acestora la mahomedanism. „A întemeiat școala pentru tătari la Kazan unde obiectele de studiu erau: Religia, Liturgica, Istoria Biblică și Catehismul. În timpul vieții sale la Kazan,au fost hirotoniți 48 de preoți și șase diaconi tătari, patrut preoți și doi diaconi ciuvași, trei preoți și trei diaconi cremiți.”

În Japonia,misiunea ortodoxă s-a desfășurat prin activitatea lui „Nicolae Kasatkin, episcop din 1882, în 1860 a fost trimis capelan la consulatul rus de la Nagasaki de unde și-a început misiunea. A reușit să realizeze până în anul 1900, 231 de comunități ortodoxe, cu 25,231 de creștini, cu 28 de preoți, cinci diaconi și 152 de la cateheți în slujirea misionară.”

În Africa creștinismul coexistă cu Islamul și cu religii animiste, acestea cu o puternică tentă de magie și vrăjitorie în mentalitatea tradițională rurală. „Misiunea ortodoxă s-a întins și rodește în Kenya, Uganda, Madagascar,iar astăzi un arhimandrit grec Nectarie Kellis,care a început o misiune în Zair, Camerun și alte regiuni de pe continent. Actual se presupune că sunt aproximativ 500.000 de ortodocși, peste 150 de preoți indigeni. Permanent numeroși localnici sunt botezați în credința ortodoxă.”

Misionarul ortodox Serafim Rose, spunea despre creștinismul ortodox din Africa,la începutul anilor 1960 „ că era mișcat de evlavia simplă și o dragoste caldă pentru Iisus Hristos și Biserica Sa, pe care le socotea vrednice de luat aminte de către prea mult complicații oameni din Occident.” El considera pe credincioșii africani mult mai evlavioși și mai câștigați decât oamenii sofisticați occidentali. Tinerii evrei din Uniunea Sovietică, cât și din lumea liberă, descoperă tot mai mult creștinismul în ziua de astăzi, avem exemplu în Rusia unde dacă cineva încearcă să revină la ce a fost înainte de regimul ateu, se va lovi inevitabil de Ortodoxie. Exemplul similar îl întâlnim în Grecia unde tinerii resping modernismul Occidental ce a influențat societatea grecească de mai bine de un secol. Africa este continentul unde creștinismul crește foarte rapid într-o perioadă foarte scurtă de timp. Unii autori consideră că, continentul African în viitor va reprezenta principalul continent creștin ca număr de credincioși.

III.II. Misiuni catolice

Între aceste două secole, misiunile romano-catolice sunt în apogeu. Entuziasmul papilor Grigorie al XVI- lea, Pius al IX-lea, Leon al XIII-lea și Pius al X-lea pentru misionarism dar și suportul financiar politic au făcut ca misiunea catolică să fie dinamică și prezentă pretutindeni în lume. După misiunea internă din secolele trecute când Biserica Romano-Catolică, s-a confruntat și cu spiritul modernismului, cu ateismul, când ei trebuiau să propovăduiască și să mărturisească credința în Hristos într-o lume secularizată. „Anne Marie Javouhey a întemeiat în 1807 ordinul Surorilor Sfăntul Iosif de Cluny,care a trimis numeroase monahii în misiune în Insulele Reunion din Oceanul Indian, în Indiile de Vest franceze, sau în Guineea Franceză și pe costa de Vest a Africii. În Africa ordinul s-a confruntat cu sclavia negrilor, au încercat dezvoltarea unui sistem agrar mai dezvoltat. La moartea ei, în anul 1851, peste 900 de călugărițe ale ordinului erau angajate în misiune în întreaga lume.”

În Africa un misionar catolic important a fost în secolul al XIX-lea Francois Marie Paul Libermann, „la origine evreu și care a convertit mai târziu mai mulți lideri ai comunității ebraice. Cu toate că manisfesta simptome epileptice, el a întemeiat ordinul Misionarilor Sfintei Inimi a Mariei în 1840 pentru evhanghelizarea Africii. Mai târziu s-au asociat cu Ordinul Părinților Sfântului Duh ordin înființat în 1703 care activează și astăzi în Africa fiind cunoscut și sub numele de cel al Spiritanilor.”

Un alt misionar important a fost Charles Lavigerie,care, efectiv, a revitalizat Biserica Africană din nordul continentului, fiind episcop de Alger și Cartagina, numit și cardinal, în 1882. În anul 1882 a întemeiat ordinul Misiunilor Sfintei Fecioare din Africa, cunoscut sub numele de Părinții Albi, datorită faptului că purtau îmbrăcaminte de culoare albă, scopul lor principal fiind evhanghelizarea la musulmani. Urmând modelul iezuiților, Lavigerie a făcut lucrarea misionară pe două planuri : în primul rând , formarea intelectuală ce se preda la nivel înalt și respectarea independenței culturale și etnice, o consecință a acestui fapt fiind și formarea preoților localnici,de culoare,admiși la seminarul din Alger.

În Cameroon s-a desfășurat o impresionantă operă misionară prin „catolicii germani conduși de episcopul Vieter care a insistat pentru formarea creștină a convertiților prin cateheză, liturghie, precesiuni, corale și prin traducerile în limba locală ewondo a Bibliei, cărților de cult și catehezelor.”

În Madagascar, una din cele mai mari insule de pe glob, cu o populție mai mult malaiezieni, polinezieni și melaniezieni începând cu 1896 au activat, mai ales, misionari francezi, având, în vedere că politic, Franța a anexat domeniul ei colonial în 1895, existând și tensiuni între misionari până în 1958 când s-a format Consiliul creștin din Madagascar. „În nordul Africii și Egipt unde creștinismul este reprezentat prin Biserica Coptă, catolicii, prin iezuiți și franciscani, nu au putut realiza prea multă misiune în anul 1904 fiind doar 2.200 de catolici.”

În Asia, Roma a manifestat o deosebită atenție creștinilor din India și au făcut eforturi misionare pentru creșterea ponderii romano-catolice în acest continent. „Misionarii catolici importanți au fost Monseniorul Bonnand, vicar apostolic la Pondicchery și Monseniorul Charbonneaux de Mysore, care s-au străduit să răspândescă Evanghelia la mulți dintre localnici. Desi în India erau șapte vicariate cu numele marilor așezări cunoscute: Hyderabad, Bombay, Calcutta, Dacca, Patna, Agra,Vizagapatam,totuși nu exista cler indigen, acest aspect explicând limitele misiunii.”

III.III. Misiuni protestante

Odată cu ridicarea marilor imperii moderne, expansiunea colonială și dezvoltarea

tehnologică mai ales Anglia, Olanda și Germania. Factorul de bază al dezvoltării misiunilor protestante sau neoprotestante este înființarea societăților misionare. „Prima a fost Societatea Baptistă Engleză, în 1792, urmată de Societatea Misionară din Londra, în 1795. Pentru misionarii protestanți traducerea Bibliei în limbile celor colonizați, sau acolo unde își desfășurau misiunea diverși misionari, era actul major de evanghelizare.”

Un misionar important a fost William Carey, considerat de protestanți părintele misiunii moderne, deoarece el a fost primul inițiator al misiunii moderne. El a camuflat lucrarea misionară cu rolul de stăpân de plantație. El traduce Biblia în limbile locale și scrie o gramatică în sanscrită de peste 1.000 de pagini. Un alt remarcabil misionar a fost Henry Martyn, cu studii la Cambridge, care a activat în Calcuta din anul 1806. A trăit ascetic și a predicat atât hindușilor cât și musulmanilor. În 1810 el avea terminată pentru tipar versiunea hindusă a Noului Testament. A dialogat cu teologii musulmani și cu conducătorii hinduși.

Un alt misionar de seamă a fost și Alexandru Duff, presbiterian din Biserica Scoției. El a mers în India în anul 1830 cu convingerea„ că a sosit momentul ca Evanghelia să pătrundă în mediile culte ale acestei societăți printr-o educație elevată în spiritul culturii și al Bisericii din Anglia, pentru a diminua și submina influența hinduismului,dar și a gnosticismului religios, determinat de spiritul științific modern o barieră în calea convertirii la Evanghelie. Convins că între teologia creștină și știință nu poate exista antagonism.” Metoda lui Duff s-a dovedit a fi de succes, el vizând o evanghelizare în rândul tinerilor.

Printre societățile misionare europene cu misiune în India s-au remarcat „Misiunea din Basel în anul 1816, apoi misiunile daneze, suedeze și germane din Leipzig, Dresda sau Halle. Înființarea Alianței Evanghelice în 1840 a dus la avânt misionar protestant.” În anul 1851 apare prima statistică în care în India activau „339 de păstori misionari, aparținând la 19 ordine misionare, iar într-o țară cu 150 de milioane de locuitori doar 91.092 creștini protestanți sau neoprotestanți, dintre care doar 14. 661 participau la cult.”

În China primul misionar a fost Robert Morrison. El a înființat Colegiul Anglo-Chinez de la Malaca, în anul 1818,cu limba de predare chineză, pe alocuri și engleză pentru cei capabili să își însusească limba și științele occidentale. După Morrison misionari protestanți importanți au fost William Milne și Karl Gutzlaff, Elijah Coleman Bridgman, Samule Williams, și episcopul George Smith. În anul 1914 existau pe teritoriul Chinei 1.500.000 de catolici și 250.000 de protestanți, un număr foarte redus pentru populația foarte numeroasă a Chinei.

III.IV. Consiliul Ecumenic al Bisericilor.

Mișcarea ecumenică este o acțiune comună a mai multor Biserici creștine naționale de a se cunoaște între ele, de a se apropia și a reface unitatea de credință. În Mișcarea ecumenică sunt Biserici Ortodoxe, Anglicane și Protestante.

La început Mișcarea ecumenică viza aspecte sociale, Bisericile erau chemate să se implice ca urmare a dezastrelor Primului Război Mondial, treptat însă, s-au ivit și elementele religioase ale dialogului dintre aceste Biserici. Dintre motivațiile apariției Mișcării ecumenice, amintim orientările spre unitate și cooperare promovate de Liga Națiunilor, luarea unor măsuri de comun acord pentru apărarea morală și condamnarea evenimentelor de natură violentă din societate, tendințele spre unitatea bisericească.

„Din inițiative anglicane și protestante, s-au înființat trei grupări ecumenice la începutul secolului XX, care fuzionează, la Londra, în anul 1937, formând Consiliul Ecumenic al Bisericilor. Prima Adunare Generală a acestui organism a avut loc la Amsterdam, în Olanda, în 1948, aici au participat 146 de Biserici, dintre care doar 4 Ortodoxe. Tema generală a fost „Dezordinea lumii și planul de mântuire al lui Dumnezeu”, iar o minimală bază doctrinară a fost aceea că, „Consiliul Ecumenic al Bisericilor este o asociație frățească a Bisericilor care acceptă pe Domnul nostru Iisus Hristos ca Dumnezeu și Mântuitor”. S-a remarcat că acest Consiliu nu este o supra-Biserică, ci, în rândurile sale „Bisericile vor trebui să-și recunoască solidaritatea reciprocă, acordându-și asistență mutuală în caz de necesitate și abținându-se de la orice acțiuni incompatibile cu relația lor fraternă”.”

De-a lungul timpului s-au desfășurat mai multe Adunări Generale ale CEB, a opta desfășurându-se în 1998 la Harrare în Zimbabwe, în prezența a 5.000 persoane, cu tema generală „Să ne întoarcem către Dumnezeu întru bucuria nădejdii.”

Totuși în aceste adunări generale, ortodocșii au remarcat unele tendințe în CEB de îndepărtare de la misiunea și rolul acestui organism, fiind unele abateri de la baza doctrinară, marginalizarea aspectelor teologice și chiar încercările de explicare evanghelică ale religiilor necreștine, neînțelegerea comuniunii euharistice și practicarea intercomuniunii. Bisericile Răsăritene au avut serioase rezerve, pentru că în CEB s-a practicat prozelitismul, cu toate că la Harrare s-a spus clar că „prozelitismul și ecumenismul nu pot coexista”.

„Consiliul Ecumenic al Bisericilor număra, la Canberra, Australia, 324 Biserici, din mai mult de 100 de țări. Comitetul Central are 145 membri, Comitetul Executiv, 14-16 membri, funcționează 12 departamente iar coordonarea Consiliului revine secretarului general. Pot fi primite membri CEB Bisericile care au cel puțin 25.000 de credincioși.”

Consiliul Ecumenic al Bisericilor nu este o supra-Biserică, fiecare Biserică din Consiliu își păstrează identitatea sa doctrinară și tradițională. În CEB este un cadru organizat în care Bisericile respective încearcă o clarificare a punctelor divergente și o identificare a celor convergente. Se recunoaște că refacerea unității văzute a Bisericii lui Hristos nu se poate face prin centralizarea biseicească și uniformitate, este păstrat pluralismul confesional și sunt de acord că unitatea de credință în momentul de față nu este realizabilă. Majoritatea covârșitoare a confesiunilor din CEB practică comuniunea euharistică, care duce, în viziunea Bisericilor Ortodoxe, la încununarea unității depline. Etica ecumenică acceptată unanim aici, exclude orice formă de prozelitism, uniatism și amestec în problemele interne ale Bisericilor. Cu toate acestea, Bisericile neoprotestante practică fără menajamente prozelitismul confesional.

„Momentele și actele oficiale inițiale, prin care s-a decis intrarea patriarhiei Române în Consiliul Ecumenic al Bisericilor sunt: hotărârea Sfântului Sinod adoptată în sesiunea din 31. august 1961; scrisoarea oficială din 15 septembrie 1961 (temeiul nr. 10.677) a Patriarhului Justinian către secretarul general al Consiliului Ecumenic, Dr. W. A. Visser’t Hooft,scrisoare prin care comunica hotărârea Sfântului Sinod ca Biserica Română să solicite admiterea în Consiliul Ecumenic al Bisericilor; răspunsul oficial secretarului Dr. W. A. Visser’t Hooft din 26 septembrie 1961; admiterea Patriarhiei Române ca membru deplin al Consiliului Ecumenic al Bisericilor, prin votul aproape unanim al participanților la Adunarea generală de la New Delhi.”

Patriarhul Justinian sintetiza în Scrisoarea lui către secretarul Consiliului Ecumenic că „Biserica Ortodoxă se află în Mișcarea ecumenică modernă de la începutul ei, odată cu chemarea Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol, formulată în enciclica acesteia către toate Bisericile creștine, argumentul teologic al acestei attitudini este însăși conștiința ecumenică a Bisericii apostolice care izvorăște din hristocentrismul Noului Testament.

Capitolul II

Esența dialogului interreligios

III.I. Considerații generale cu privire la noțiunea de dialog, dialog

interreligios și dialog ecumenic

Dialogul interreligios este foarte important pentru toate religiile în parte deaoarece prin el se deschid punțile comunicării între membrii lor. De obicei motivele religioase împiedică chiar și dialogul comunitar, politic, iar o privire mai atentă în istoria universală ne arată că situațiile de conflict au avut adeseori cauze religioase, iar pentru Țările Române conflictele cu Imperiul Otoman pentru păstrarea integrității teritoriale și apărarea credinței au fost pe cât de sângeroase pe atât de daunătoare dezvoltării acestora în multe rânduri vistieriile fiind golite de dările prea mari și pagubele de ordin material.

Dialogul este una din caracteristicile umane care ne definesc, putem spune că este interacțiunea reciproc benefică a diferitelor componente. Găsim dialog și în formula matematică a lui Einstein : E=mc2 – energia este egală cu masa ori viteza luminii, aceasta fiind interacțiunea fundamentală dintre materie și energie. Putem vedea astfel că dialogul se află chiar în centrul Universului. Esența umanitații noastre este așadar una de natură dialogică. Deși avem o esență dialogică de multe ori omul a încercat să îl transforme pe cel de lângă el după asemănarea lui, prin violență. Dar această violență este tocmai opusul dialogului.

Ascensiunea dialogului se datorează: dezvoltării educației de masă, a comunicațiilor și a transportului, a economiei lumii și a amenințării distrugerii globale. Acești factori nu au făcut dialogul doar posibil dar și absolut necesar.

Când vorbim de dialog înterreligios în sens larg teologul catolic Leonard Swidler

spunea: “…dialogul interreligios în cel mai larg sens , este dialogul pe marginea unui subiect religios purtat între persoane ce se înteleg pe ele însele ca aparținând unor tradiții și comunități religioase diferite. Dacă prin religie înțelegem explicația sensului ultim al vieții și cum să trăim în acord cu aceasta, aceasta ar înclude toate sistemele de acest fel,…”

La dialogul interreligios pot participa doar membri care aparțin unei anumite comunități religioase sau ideologice. În cadrul unui dialog oficial, atunci când se pune problema reprezentării oficiale în cadrul unui dialog reprezentanții sunt numiți de către forul reprezentativ al acelei comunități. În cazul unui dialog neoficial criteriul pentru reprezentarea unei comunități este reputația.

“Pentru că religia nu e doar o chestiune de a gândi și a face, ci și de a simți – care privește natura umană ca întreg – întâlnirea cu partenerul nostru trebuie să includă în cele din urmă dimensiunea profundă și spirituală. Aceasta ne implică sentimentele, imaginația, conștiința intuitivă. Dacă nu ajungem să ne cunoaștem unul pe celălalt în această dimensiune profundă a noastră, dialogul nostru va rămâne relativ superficial. Interacțiunea cu partenerul la doar unul sau două niveluri va fi cu adevărat dialog autentic, dar, dată fiind natura integrativă și cuprinzătoare a religiei și ideologiei, este normal să fim conduși de la un alt nivel al dialogului la altul. Doar prin dialog în această manieră la toate nivelurile va fi dialogul nostru interreligios și interideologic complet.”

Pluralismul religios contemporan este o realitate evidentă și incontestabilă. În anul 1970, pentru prima oară Consiliul Ecumenic al Bisericilor a sponsorizat câteva întâlniri bilaterale și multilaterale majore între creștini și reprezentanți ai altor religii actuale : mozaism, islam, hinduism și budhism și s-a căutat o cale eficace de apropiere, cunoștere și înțelegere între marile religii, o cale cât mai apropiată de un dialog sincer. Prin urmare, în cazul unui pluralism religios, dialogul este inevitabil. El nu poate și nu trebuie să reprezinte o activitate opțională.

Părintele profesor Nicolae Achimescu spune despre dialogul interreligios: „Dialogul reprezintă în fapt, o parte integrantă a relației dintre oameni de diferite credințe și ideologii care participă la viața comunitații. Creștinii din diferitele țări ale lumii sunt deja angajați în dialog cu oamenii de alte credințe și ideologii. Situația istorică actuală, ca și imperativele credinței creștine în sine însăși, de astfel, fac necesară preocuparea creștinismului pentru cultivarea și continuarea acestui dialog”.

Adeseori conceptul de dialog și cel de misiune au tendința de a fi confundate iar părintele Mihai Himcinschi când vorbește despre cele două concepte spune: “Misiune și dialog sunt două concepte teologice atât de complementare că este foarte dificil să le articulezi, cu toate acestea cuvântul misiune aparține literei din Sfânta Scriptură, în schimb cuvântul dialog nu-și găsește trimiterea în textul biblic.” .

Pentru a putea vedea care este inima dialogului interreligios trebuie să îl diferențiem de

dialogul ecumenic. “Dialogul ecumenic este acel dialog care se instaurează între creștinii diverselor Biserici sau comunități, și care trebuie să urmeze legile dialogului de tip constructiv.El trebuie să fie bazat pe reciprocitate, fiecare ascultă și răspunde, caută să înteleagă și caută să se facă înțeles în același timp”. Deci dacă cel care este angajat caută să înteleagă dar și să se facă înțeles el trebuie să întrebe și să permită să fie întrebat, el trebuind să primească și pe interlocutor la cuvântul unei situații sau cercetări pentru atingerea scopului final, “o mare comunitate vie.”

Dialogul ecumenic trebuie să promoveze angajamentul comun, iar pentru concertizarea acestui fapt fiecare dintre interlocutori trebuie să fie disponibil spre a-și corecta ideile sale, tipologia de gândire și “modul de a fi dacă se dovedește că este condus spre adevăr.” În dialogul ecumenic, creștinii trebuie să facă dovada credinței lor în mod vizibil, să se pregătească prin rugăciune, mărturia credinței înaintea tuturor este absolut necesară , pentru a încredința și pe ceilalți de trăirea proprie.

III.II. Tipuri de dialog interreligios

Auzim deseori că lumea angajată în dialog pune aceleași probleme în discuție, dar consider că repetitivitatea acestor teme stă tocmai în nerezolvarea deficiențelor și neînțelegerilor care apar în timpul discutării lor. „Prin sine dialogul ecumenic nu este suficient ca să se realizeze plenitudinea uniății voite de Hristos, dar această unitate stă în gândurile și aspirațiile interlocutorilor . Dorința lor constituie darul suprem al lui Dumnezeu , dar care Îl va acorda în maniera și la vremea socotită de El”.

Când vorbim despre dialogul interreligios teologul francez Jean-Claude Basset spune: ” În dialogul interreligios nu e nevoie de tensiune între apartenența comunitară și libertatea individuală, deși unii atașează la aceasta din urmă o tradiție în plus prin zelul lor personal, or această noutate rezidă imediat în experiența personală a participanților, înainte de a se respercuta în comunitatea religioasă.”

Viața religioasă dezvoltă în interiorul fiecarui ins, o ambiție de a intra în contact direct cu realitatea absolută, din punctul de vedere al filosofiei aceasta oferă teorii și oferă o viziune speculativă, în schimb religia este strâns legată de trăirea acesteia și tocmai de aici cred eu că vedem și necesitatea dialogului dar și dificultățile întâlnite în realizarea acestuia. Vedem în istorie că acolo unde nu este întelegere, cooperare, mărturie și adevăr acolo au fost mereu conflicte.

“Cele patru realități enumerate mai sus sunt tocmai cele patru mize ale dialogului interreligios. Aceste patru mize ale dialogului corespund de fapt și reprezintă în același timp și fondul a patru dimensiuni sau aspecte esențiale a vieții religioase: întelegerea ( priceperea) ideeilor și a doctrinelor, cooperarea în angajamentul etic și social, mărturisirea credinței și a vieții comunitare, căutarea adevărului în experiența religioasă.”

Pentru a putea vorbi despre inima dialogului interreligios, consider că această inimă este bazată pe trei principii de funcționare pentru a putea susține dialogul interreligios viu, așa cum este și inima ca organ component al omului care îl ține pe acesta în viață. Așa cum sănătatea inimii poate determina durata de viață a unui om așa și cele trei principii:

1.întelegerea,

2.cooperarea ,

3.mărturia

pot determina și durata și stabilitatea dialogului interreligios.

Încă din Antichitate și până în zilele noastre vedem că, cheia pentru toate formele de dialog este înțelegerea fie el religios sau nu.

Dialogul interreligios este imposibil dacă nu există o voință declarată de a întelege pe cel cu care ești angrenat în dialog. “Cooperarea se înscrie pe un fond de coexintență armonioasă, ea poate fi un rezultat al dialogului sau un opus – în prealabil – al lui. Cooperarea interrelgioasă cunoaște două aspecte principale : colaborarea între comunitățile religioase care pot lua forme diverse, pe baza cărora vor putea să intre în viața socială, și, apărarea libertății religioase împreună cu realizarea proiectelor comune și armonizarea coexistenței ( problemele căsătoriilor mixte sau a convertirilor) sau invitația reciprocă la slujbele religioase. Mărturia este miză fundamentală a dialogului interreligios, având în vedere faptul că toate tradițiile religioase sunt animate de un imperativ misionar și de ideea de convertire.”

Pentru creștini dialogul interreligios înseamnă evanghelizare, aceasta bazându-se pe unitatea radical a tuturor oamenilor ce provin în urma actului creator: “Cuvântul era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume( In.1, 9). “ Diferențele (dintre religii)

sunt un element mai puțin important în raport cu unitatea care contrar, este radicală, fundamentală și determinată.”

În cadrul noțiunii de dialog este absolut necesară distincția între dialog ca atitudine și spirit, și dialogul ca element distinct al misiunii evanghelizatoare a Bisericii. Spiritul dialogului face referire la o atitudine în primul rând de respect și în al doilea rând de prietenie.

Evanghelizarea și dialogul interreligios slujesc împreună în mod pozitiv și constructiv, în același timp în raport cu persoanele și comunitățile credincioșilor. Conlucrarea celor două are ca scop cunoașterea credincioșilor și îmbogățirea lor spre cunoașterea adevărului dar totuși respectând și libertatea fiecăruia.

Dialogul interreligios implică mărturisirea credinței și aprofundarea convingerilor religioase. Mergeți în toată lumea și propovăduiți Evanghelia la toată făptura(Mc. 16, 15).

“Unitatea fundamentală a tuturor oamenilor este bazată pe misterul mântuirii universale în Hristos, astfel în dialogul interreligios se introduc toate forțele teologico – spirituale: evanghelizarea, rugăciunea, și relația dialogică. Această formă de dialog face parte integrantă din misiunea de evanghelizare a Bisericii.”

În acest sens în anul 1987 s-a eliberat un document catolic de către Secretariatul pentru necreștini, intitulat “Dialog și misiune” în care este prezentată mai pe larg problema evanghelizării în care dialogul interreligios este numit normativ pentru cautarea adevărului, dar și noțiuni explicative în problema colaborării credincioșilor în lucrările de interes public, dar și comun.

În cadrul dialogului interreligios elementele misionare sunt următoarele: prezența părților de dialog, implicarea sinceră, kerigma (propovăduirea) și partea sacramentală.

„Dialogul interreligios este o sarcină specifică evanghelizării și este inserat în dinamismul global al misiunii Bisericii.

Dialogul interreligios poate lua următoarele forme:

1. dialogul vieții, pentru că deschide toate posibilitățile și le face accesibile,

2. dialogul ca angajament comun al operelor de justiție și libertate umană,

3. dialogul intelectual sau al specialiștilor care se angajează în schimbarea patrimoniului religios respectiv ,și are în vedere promovarea comuniunii și fraternității,

4. dialogul despre partajul experiențelor religiose ce cuprinde rugăciunea și contemplarea

Absolutului comun.”

Putem vedea astfel o unitate în diversitate în ceea ce privește dialogul interreligios

deși are diferite forme el contribuie la constituirea Împărației lui Dumnezeu.

Din complexitatea de atuuri convergente dar și divergente dintre dialogul ecumenic și dialogul interreligios putem distinge trei puncte fundamentale ale dialogului interreligios, care sunt :

1. dialog și evanghelizare

2. dialog și proclamare

3. dialogul ca metodă și scop.

“Metoda folosită în dialogul interreligios este cea comparativă, prin care se va vedea ce au în comun religiile implicate în dialog, apoi se va promova unitatea lor de relație care va duce la o convergență istorică și eshatologică. Dialogul interreligios contribuie la constituirea Împărăției lui Dumnezeu în istorie care rămâne orientată către plenitudinea eshatologică la sfârșitul veacurilor (Apoc. 1, 8).”

În ceea ce privește natura dialogului opinia unanimă a teologilor creștini este iubirea care întotdeauna va cere comincare. Din experiența comunicării lui Dumnezeu cu noi, putem subînțelege și obligativitatea la comuniune cu semenii noștri de alte credințe. În acest fel creștinul poate trăi mărturia întrupării lui Hristos. Trebuind să respecte diferențele dintre el și ceilalți și deoarece el dorește să iși asculte semenul ca și cum ar vorbii el însuși, relația sa cu celălalt ia forma dialogului. Preocuparea celor implicați în dialog nu va fi aceea de a găsi argumente, ci un dialog real se va realiza doar atunci când un partener vorbește intr-o manieră în care celălalt va consimți să-l asculte. Logica acțiunii care trebuie să aibă automat consecințe ne arată încă o dată cu degetul. Mereu creștinii aruncă vina de exemplu spre islamiști că nu au fost deschiși in mare parte din istorie la dialog ci mereu au căutat expansiunea teritorială și conservarea religiei proprii, dar mă întreb oare am vorbit vreodată în așa manieră încât ei să ne asculte? Din moment ce dialogul chiar și în momentul actual se realizează cu stângăcie consider că jumate din vină se află la noi. Într-un anume fel dialogul intrreligios există de dragul omului, pentru a-l ajuta să își regăsească sensul său religios într-o lume mult prea modernizată.

În a șaptea adunare din conferința creștinilor din Asia din 18-28 May 1981 de la Banglore din India referitor la reticența față de dialogul interreligios se concluziona: „ Cu toate acestea, există oameni de diferite credințe care, din anumite motive, refuză în mod deliberat noile relații ce trebuie să existe și preferă să rămână izolați. Acest lucru duce la izolare în propriile particularități si, cu timpul, îngreuiază viața comunitații. Dialogul este o stare sufletească, un spirit, o atitudine de iubire și respect față de semenii de alte credințe. El privește partenerii ca persoane, și nu ca simple statistici.” Putem distinge astfel că cei care vor să participle la un dialog interreligios nu trebuie să ignore controversele și nici să accentueze doar punctele de concordie generale ci el trebuie să recunoască deschis dificultățile în relație cu oamenii.

Dialogul nu este o întrunire a unor oameni care au atitudini reticente unii față de alții ci dimpotrivă înțeles în mod sensibil, el ajută oamenii să nu denatureze imaginea semenilor lor de alte credințe. Într-o societate realmente multireligioasă consider că dialogul nu ar trebui să fie doar activitatea câtorva indivizi ci ar trebui să preocupe majoritatea populației. Trebuie să existe dialoguri în interiorul unor comunități de credință, și, de asemenea, între diferitele comunitați.

Părintele Nicolae Achimescu spunea: „dialogul trebuie acceptat ca un mod de relație între oameni de credințe diferite care-și au integritatea lor proprie. El are valori intrinseci, și nu doar o uzanță instrumentală. Mărturia creștină cu privire la Împărăția lui Dumnezeu nu trebuie să reprezinte un pericol în cadrul dialogului. Însuși suspiciunea poate fi un simptom al trufiei și aroganței sau al nesiguraței și a temerii.” Așa cum articulează și părintele profesor mărturia creștină cu privire la Împărăția lui Dumnezeu, nu trebuie să producă prăpastii în dialogul cu celelalte religii care au fiecare alte concepții în ceea ce privește viața de dincolo. „Dar, actualmente, nu aveam nevoie de o teologie a dialogului, ci de curaj pentru acest dialog. Dialogul ar trebui să reprezinte o încercare de a întelege și a exprima particularitațile noastre nu numai în termenii propriei noastre moșteniri spirituale , ci și corelat cu moștenirea spirituală a semenilor noștri aparținători altor religii”.

Dialogul creștinului cu necreștinii nu implică, desigur, nici o negare a unicității Lui Hristos, nici afectarea în vreun fel și nici o depărtare de Dumnezeu. Dialogul trebuie să reflecte apropierea reală a creștinului față de ceilalți oameni trebuie să fie întodeuna una umană, personală, relevantă și smerită. Dialogul deschide posibilitatea unității noastre în aceleași preocupări și aspirații. Dialogul poate fi și el deschis abuzului și ineficienței. El se poate transforma într-un intelectualism de tip sofist sau poate dilua anumite convingeri ale participanților de dragul unei false armonii. Dialogul poate avea ca rezultat îmbogățirea reciprocă, descoperirea de noi dimensiuni a adevărului, sau, dimpotrivă poate conduce la confuzii greșite și conflicte ireconciliabile. “Adevăratul dialog este un proces progresiv și cumulativ, în care comunitățile se detașează de teama și neincrederea lor reciprocă, intrând într-un dialog viu. El este, deci, un contact dinamic de viață, de transformare și de creștere reciprocă.”

Există creștini care susțin că dialogul cu religiile necreștine ar reprezenta o trădare a misiunii creștine deoarece în dialog se alege metoda dragostei, a înțelegerii reciproce fără a avea pretenția ca unul din intrelocutori la finalul unei discuții să își însușească vreo învățătură din tradiția celuilalt sau existența riscului de a se altera convingerile creștine în dialogul cu religiile necreștine. Dar tot la fel de bine, există și foarte mulți necreștini care susțin că dialogul ar reprezenta, pur și simplu un nou instrument al misiunii creștine, un mijloc de prozelitism. Acest lucru se datorează neînțelegerii corespunzătoare a misiunii în care nu se abuzează nici îndatoririle creștinului dar nici să se exploateze încrederea necreștinilor.

“Indiferent de forma și modalitățile pe care le implică, orice dialog cu necreștinii trebuie să se țină seama de îndatoririle pe care le avem față de propria noastră credință. Asumarea propriilor îndatoriri spiritual, ca și deschiderea spre ceilalți constituie premisele oricărui dialog veritabil.”

Dialogul cu necrștinii are ca scop descoperirea de puncte comune, dar și difențele dintre două religii. O tehnică simplă de a afla punctele comune și deiferențele dintre două religii sau ideologii este aceea de a încerca să fim de acord pe cât posibil cu partenerul de dialog pe un anumit subiect, fără a încălca integritatea proprie, iar momentul în care nu se mai poate înainta în dialog este de fapt diferența autentică, iar ce s-a împărtășit până atunci reprezintă punctele comune. Cei implicați în dialog interreligios, sau au fost implicați la un moment dat indiferent că a fost vorba de un islamist, budhist sau altă religie necreștină mărturisesc că adevăratele diferențe au fost diferite după dialog decât cele care le credeau înainte de dialog.

“Este important să descoperim pe cât de mult posibil lucrurile pe care le avem în comun cu partenerii de dialog și care sunt adesea mai multe decât am putut anticipa; vom avea astfel parte de mai multă armonie. Este la fel de important să aflăm mai mult despre diferențele dintre noi. Aceste diferențe pot fi:

1.complementare, de exemplu, un mai mare accent pus pe profetic decât pe mistic

2. analogice, precum noțiunea de divinitatate în religiile semitice și Sunya… în budismul mahayana,

3. contradictorii, când acceptarea uneia presupune respingerea celeilalte, de exemplu notiunea iudeo-creștină a demnitații inviolabile a individului și obiceiul hindus deja pe cale de dispariție al sutee, arderea văduvei.

O mare varietate de modalități și tehnici de dialog au fost folosite cu succes și, fără

îndoială, altele rămân de dezvoltat. Principalul principiu călăuzitor ar trebui să fie folosirea imaginației creative și a sensibilității a fiecărui participant la dialog. „Tehnicile deja folosite variază de la prelegeri comune și dialoguri între experți din diferite tradiții care sunt audiați de un public numeros, la conversații private între membrii de rând ai diverselor tradiții la cealaltă extremă. Atunci când este plănuit ceva mai formal decât o conversație privată, toate confesiunile implicate ar trebui să ia parte la planificarea inițială. Acest lucru este mai cu seamă adevărat când diversele comunități se întâlnesc pentru prima dată. Apoi, discuția despre un posibil dialog devine ea însăși o parte esențială a acestei întâlniri dialogice.”

Autorii care au scris despre dialogul intrerreligios spun că în primele întălniri nu ar trebui abordate cele mai mari diferențe. În genere primele întâlniri ar trebui să se axeze pe chestiunile care pot evidenția lucrurile comune, astfel încât să se dezvolte un sentiment de incredere.

„Studii recente fac dovada existenței tensiunilor prozelitiste din întreaga Europă pe fondul intersectării a trei mari religii, culturi, spiritualitați: creștinii, musulmanii și evreii.”

Vedem astfel că în context actual o înțelege cât mai corectă a metodei poate ajuta ambele părți în angajarea mai activă a comunităților la acest dialog, deoarece tensiunile la nivel mondial cresc între cele trei culturi și tradiții care împart spațiile publice mai ales că în lumea occidentală

în fabrici muncitorii aparțin deferitelor religii, uneori mai există și unele divergențe la nivel local.

Acesta poate constitui unul dintre motivele principale pentru dialog mai ales în lumea occidentală, dialogul interreligios este absolut necesar. Dialogul interreligios ajută la dezvoltarea unui sentiment de încredere reciprocă, sentiment care survine doar în momentul în care partenerii unui dialog sunt aganjați cu onestitate și sinceritate deplină.

„ O modalitate majoră indispensabilă de dialog este atitudinea autocritică față de sine și față de tradiția proprie. Dacă nu suntem dispuși să adoptăm o astfel de atitudine, implicit credem că nu sunt interesați de dialog – scopul său principal fiind acela de a învăța de la partenerul nostru. Autocritica nu implică lipsa sinceritații , a onestității și a integrității. De fapt, lipsa autocriticii înseamnă lipsa sincerității, onestității și integrității reale.” Așa cum spune și teologul catolic Leonard Swindler că autocritica poate fi un punct forte în sânul dialogului interreligios ajutată de implicarea reală și onestă poate duce dialogul pe total alte trepte de trăire decât o poate face un dialog pur intelectual.

„În sfârșit, modalitatea fundamentală a dialogului ca și comunicare, astfel încât partenerii să învețe unul de la celălalt și să se schimbe în consecință. Dacă are ca scop menținut în atenție și este aplicat cu imaginație, consecința va fi atât un dialog creativ și fructuos – cât și o transformare progresivă a vieții fiecărui participant și a comunitații lui.”

Nu putem avea o anumită deschidere când vorbim de dialog interreligios de exemplu spre iudaism sau budism, iar pentru mahomedanism sau hinduism să avem o reticență. Când te angajezi în dialog trebuie să fi deschis pentru oricare dintre religii, și cred că este absolut necesar că cel care îsi dorește un dialog să aibă cel puțin cunoștite de bază ale religiei și tradiției partenerului de dialog. Chiar dacă „ în hinduism nu este o unitate nici doctrinară, nici practico-cultică, ci doar o apropiere de cadrele etnice și culturale. Brahman este realitatea supremă, este permanența sinelui, samsara este ciclul de reîncarnări tributar legii meritelor și ne-meritelor acumulate (karma) și mukti este scopul final al eliberării. Hinduismul este deci o mare absorție de mituri și rituri. Într-o epocă mai recentă, renașterea hindusă este atașată de a reînterpreta persoana și mesajul lui Iisus Hristos.” „Creștinul nu se face hindus ori budhist, și nici invers, dar se caută integrare sub spiritul credinței proprii. Și pentru hindus Dumnezeu este adevărul fundamental, și iubire, izvor de lumină și de viață.”

III.III. Zonele de dialog și timpul potrivit sau nepotrivit pentru dialog

Pentru a înțele mai bine dialogul în esența sa dar și modalitățile și tipurile de dialog este absolut necesar să vedem care sunt zonele dialogului care determină desigur și subiectele discutate în cadrul acestuia. Deși am arătat că pentru a oferi un teren comun pentru stabilirea și dezvoltarea încrederii reciproce la începutul dialogului se abordează subiectele relativ reciproce din tradițiile celor angajați în dialog totuși când acesta va avansa va ajunge să atingă anumite zone de dialog.

Teologul și profesorul de teologie catolică Leonard Swidler vorbește despre existența a trei zone de dialog:

„zona cognitivă,

zona activă

zona spirituală.”

Din anumite puncte de vedere, zona spirituală pare cea mai atractivă deoarece majoritar

oamenii au o aplecare spre introspecție mistică, psihologie. În plus această zonă oferă mai multe elemente comune. „ Misticii par a se întâlni cu toții la un nivel înalt al unității cu Realitatea ultimă, oricum ar fi descrisă aceasta inclusiv în sisteme predominant filosofice precum neoplatonismul. Cei mai de seamă sofiști musulmani, cabaliști evrei, bhakti hinduși, mistici creștini, bodhisattvasi budiști și filosofi platonicieni par a fi la unison în efortul lor de a căuta și trăi unitatea cu Dumnezeu cel Unu, Cel numit în Occident Dumnezeu,Theos.Uneori este proiectată imaginea Domnului ca vârful muntelui pe care toși urcă pe diverse căi. Fiecare are o Cale propie( hodos în greaca creștinilor; halakhah în ebraica evreilor; shar’ia în araba musulmanilor; marga în sanscrita hindușilor, magga în limba pali a budhiștilor, tao în chineza taoiștilor) de a ajunge la Theos, dar toți au un scop unic.”

O astfel de interpretare a religiei sau a ideologiei este numită teocentrică. Pe cât ar fi de atractiv teocentrismul, trebuie să fim atenți să nu excludem diversele moduri de a-L întelege pe Dumnezeu ca și cum ar fi lipsite de importanță. Acestea contează mult pentru felul în care noi oamenii ne autoîntelegem, și prin urmare, și pentru comportamentul nostru față de noi înșine, unul față de altul, față de lumea înconjurătoare. Această abordare teocentrică are și dezavantajul excluderii non-teiștilor de la dialog. „Acest lucru i-ar exclude nu doar pe ateii umaniști și marxiști,ci și pe ateii umaniști și marxiști,ci si pe non-teiști budiști Theravada care nu neagă existența lui Dumnezeu, ci mai degrabă înteleg realitatea ultimă într-o manieră non-teistă , impersonală.”

Pentru a-i include și pe acești parteneri în dialog există o cale alternativă, care ține tot de domeniul spiritualului, putem aborda în dialog subiectul legat de căutarea sensului ultim al vieții ca fiind ceea ce toți oamenii au în comun în domeniul spiritual teiști sau non-teiști deopotrivă. Drept urmare, putem vorbi despre soteriocentrism.

În zona activă, dialogul trebuie să se desfășoare pe tema principiilor fundamentale de acțiune care motivează fiecare tradiție. Chiar și în această zonă ca și în cea spirituală putem găsi multe similitudini, dar și diferențe ce se vor dovedi semnificative în determinarea diferitelor poziții ale comunităților față deiversele probleme de etică personală și socială. „ Doar printr-o identificare atentă și sensibilă a acelor principii directive pentru luarea unor decizii etnice se pot evita neînțelegeri sau fustrări ulterioare nejustificate în anumite chestiuni etnice. Apoi chestiuni etnice specifice, precum etica sexuală, socială, ecologică, medicală, pot deveni focusul dialogului interreligios și interideologic – și în final, acțiune comună acolo unde este congruentă cu principiile fiecărei tradiții și justificată în cazuri concrete.”

Ultima zonă, cea cognitivă este zona cu cea mai largă gamă de subiecte. Este aproape nelimitată, insă și în acest caz precauția alegerii cu prioritate a subiectelor mai puțin dificile și, mai târziu, a celor mai dificile. Fiecare grup de dialog ar trebui încurajat să-și urmeze în mod creativ instinctele și preocupările proprii. În orice caz,dacă există pregătire și sensibilitate adecvată, nici un subiect nu ar trebui declarat incă de la început inabordabil. Secretariatul Bisericii Catolice pentru dialogul cu necredincioșii nota că și „dialogul doctrinar ar trebui inițiat cu sensibilitate și curaj cu cea mai mare libertate și respect.”

Vedem astfel că și asupra zonelor de dialog se păstreză principiile de bază ale dialogului interreligious și interideologic, vedem necesitatea de pregătire a celor ce vor să se implice în dialog, vedem că respectul pentru interlocutor și dăruirea ta ca ins și capacitatea de a asculta și de a fi ascultat este și ea foarte importantă. Putem distinge și din cele trei zone cât de cuprinzător poate fi dialogul interreligios dar și cât de tare poate apropia membri diferitelor tradiții din punct de vedere social, și în cele mai multe cazuri și ideologic. Disecând mai îndeaproape zonele putem vedea că dialogul nu poate fii purtat doar cu monoteiști sau teiști ci și că putem găsi apropiere și subiecte de discuție dintre cele mai diverse și cu politeiști sau non-teiști.

Așadar dialogul interreligios nu este doar foarte necesar,dar putem vedea și câtă frumusețe și bogăție poate aduce în viața noastră.

„În principiu, bineînteles, ar trebui să fim deschiși la dialogul cu orice posibil partener și pe orice subiect. În mod normal acest principiu ar trebui urmat în prezent și fără îndoială și în viitor pentru că religiile lumii au adunat atât de multă informație eronată și ostilitate unele față de altele încât ne este aproape imposibil să știm dinainte cum este în realitate partenerul de dialog.” În primul rând trebuie să ne angajăm într-un dialog sincer până descoperim adevăratele diferențe. Deschiderea noastră spre dialog nu ar trebui să fie influențată de diferențe fixate a priorității și nici de motivații sociale sau morale, momentul de start în dialog este momentul în care aceste preocupări și prejudecăți sunt inlăturate. Uneori este bine ca atitudinea să fie relativ contradictorie, de exemplu în legătura cu suttee, la hinduși cea mai bună cale nu a fost dialogul ci opoziția. „În momentul actual , numeroase religii și ideologii se regăsesc în prezent în mare dilemă în privința discriminării de ordin sexual, unele refuzând chiar să recunoască această problemă.”

Este evident că și în moment actual există diferențe contradictorii importante între religii și ideologii și uneori se impune nu dialogul, ci opoziția. La nivel personal putem să emitem judecăți critice legate de caracterul atitudinilor în cadrul tradiției noastre, uneori exersăm involuntar acest lucru și în viețile noastre personale. Prin această atitudine critică putem considera o diferență de ordin religios sau ideologic contradictorie, și apoi, în acest caz,dacă argumentele au temei și sunt îndeajuns de importante să justifice o opoziție activă. Deși manifestăm o opoziție vehementă pe un anumit subiect totuși trebuie să avem în vedere că unele dintre ele sunt justificate prin autoritatea Scripturii lor. De exemplu dialogul cu evreii se realizează peo bază a teologiei, iar în ceea ce îi priveste pe musulmani dialogul se axează mai mult pe discutarea problemelor și diferențelor.

III.IV. Critica dialogului interreligios și perspectivele dialogului

Atunci când vorbim de dialog interreligios trebuie să avem la cunoștință că există și critici aduse la adresa lui. Prima dintre critici este aceea că angajează un număr mic de credincioși deoarece întrunirile organizate oficial și cu un număr mare de oameni se încadrează în alte categorii, au tendința să fie mai mult un dialog ecumenic sau conferințe. A doua critică este aceea a duratei dialogului interreligios care este medie sau mică. O a treia critică este aceea că „ va deschide poarta relativismului religios,incompatibil cu adevărul necondiționat al credinței căreia se consacră toată viața bărbați și femei, și pentru care nu ezită să moară”. A patra critică a dialogului este aceea că duce la sincretism, sub o formă sau alta are pretenția purității și unicității credinței și doctrinei religiose. O a cincea critică afirmă că: „ pentru un anumit număr de credincioși, dialogul interreligios trădează angajamentul evanghelizării care face parte din dinamica Bisericii și poartă amprenta convertirii prin predica misionară.” Unii autori occidentali afirmă că pentru credincioșii necreștini dialogul interreligios este considerat o superstiție a creștinilor.

„Se poate opri la bariera inconmunicabilității unor credințe în viziunea cărora a crede e ceva de domeniul inefabilului divin.” Mai există păreri care susțin că dialogul poate crea un impas asupra convertirii și a activității misionare. Din punctul de vedere „ a hindușilor dialogul interreligios ține de aspectul doctrinal și instituționalizat al vieții religioase”, acest fapt iarăși fiind o piedică în dialog. „Datorită faptului că pune accentul pe cuvânt și pe cuvântul inteligibil, pentru budihiști este insuficient, ei au în plus și meditația.” În ceea ce privește dialogul interreligios cu evrei el se poate desfășura mai ușor datorită existenței mai multor aspecte de ordin comun. Ultima critică adusă în momentul actual, „este dificil în a-i aborda pe mahomedani chiar și pe cei fundamentaliști”, iar pentru cei extremiști dialogul interreligios nu a fost și nici nu cred că va fi posibil.

Analizând criticile putem vedea totuși că pentru o acțiune atât de complexă așa cum este dialogul interreligios totuși criticile aduse sunt doar în număr de nouă, iar trei dintre ele nu cuprind întreg dialogul ci doar vizează trei dintre religiile cu care interacționăm. În viziunea mea dialogul nu cred că trădează angajamentul evanghelizării, ci din contrapartenerul de dialog poate să cunoască religia ta la care îi adaugi și exemplul tău de trăire ca și creștin practicant. Spiritul dialogului se referă la atitudinea de respect și prietenie.„ În cadrul dialogului interreligios, evanghelizarea și dialogul slujesc împreună ca puncte pozitive și constructive, în același timp, în raport cu comunitățile diverșilor credincioși, pentru a se cunoaște și îmbogăți unul pe altul, totul în ascultarea adevărului și respectându-se libertatea fiecăruia.”

În dialogul cu un musulman am descoperit și unul din motivele care îi fac pe ei să nu fie deschiși spre dialogul interreligios. A spus că respectă creștinismul doar că noi nu avem practicanți, și că, colegii săi medici deși sunt creștini nu demostrează cu nimic acest lucru și tocmai de aceea el are impresia că o credință netrăită este o credință moartă. Și pe bună dreptate afirmă acest lucru și resping de cele mai multe ori dialogul cu creștinii, deoarece un creștin care nu iși trăiește cu adevărat credința nu poate oferi un exemplu concludent, poate doar să vorbească la modul ideologic. Dialogul interreligios implică mărturisirea credinței și aprofundarea convingerilor religioase respective.

În ceea ce privește perspectivele dialogului interreligios acestea sunt următoarele: să invite la masa discuțiilor orice tradiție în parte, și să se situeze la nivel de egalitate cu celelalte religii, să se bazeze pe principiul egalității și reciprocității, „să dea posibilitatea discutării despre Revelație”, „să redefinească noțiunile de unic și universal”, să ofere cadre confesionale și un nou orizont spiritual pentru lumea de azi, „să incite teologi, „tradiții care vor vorbi despre Dumnezeu ca realitate ultimă și insondabilă”, să dea două posibilități credincioșilor, au de ales între a fi solidari și solitari, să combată prozelitismul și sincretismul religios, lărgirea cunoștințelor și a culturii celor implicați în dialog.

Deși și celelalte perspective ale dialogul sunt și astăzi foarte actuale, eu cred că cea mai importantă perspectivă care este și o provocare actuală a dialogului interreligios în zilele noastre așa cum spune și părintele Mihai Himcinschi este un dialog interreligios ce poate „să transforme pe omul secularizat în partizanul lui Dumnezeu, să tină o doctrină morală, o practică religiosă iar sub raportul cu alți credincioși să caute Absolutul, să recunoască lumea și finalitatea ei.”

În prezent, dialogul nu înseamnă demostrarea unei idei sau câștigarea unei dispute.Scopul dialogului în contextul actual nu este de a transforma partenerii de dialog în credincioși, ci mai degrabă de a proteja și a reuși o maibună înțelegere cu aceștia. Dialogul azi înseamnă a asculta și a învăța. Este o modalitate de a stabili o relație cu alte religii pe baza sentimentelor și a credinței lor. Nu ar trebui să existe dispute între participanții la dialog deoarece dialogul nu implică renunțarea la credința proprie. Cercetătorul Reuven Firestone spune: „ O lume ce pare a deveni mereu tot mai mică cere o mai mare înțelegere dincolo de granițele religioase și culturale. Prea multe neînțelegeri se află în spatele disponibilității de a acționa prin violență. Prin dialog interreligios și respect chiar și fără o pofundă înțelegere, putem învăța să trăim mai bine și mai demn, atât cu noi înșine, cât și cu ceilalți.”

Compasiunea și aprecierea descoperite și realizate prin dialogul interreligios se extind asuprea tuturor sferelor interacțiunii umane,făcând astfel această lume mai umană și mai usor de trăit în ea.

Experiența Ortodoxiei în urma dialogurilor interreligioase cu Iudaismul și cu Islamul a fost în permanentă dezvoltare și în multe cazuri revelatoare pentru perspective pozitive ale unui dialog sincer și ale unei intenții conștiente pentru colaborare interreligioasă atât în ce privește valorile spirituale în legătură cu Dumnezeu, cu omul și cu lumea, cât și în domenii mai largi ale dorințelor contemporane ale omului pentru protrejarea păcii, a dreptății sociale precum și a drepturilor omului. „Desigur, toate dialogurile interreligioase prezintă probleme asemănătoare, din moment ce reprezentanții fiecarei religii prezintă pe de o parte soluțiile învățăturii lor pentru toate greutățile epocii actuale, și pe de altă parte folosesc argumentații alese și de multe ori unilaterale pentru a pune răspunderile principale pe seama altor religii și în special să interpreteze pe seama creștinismului evenimente tragice precum : cruciadele, colonizările, discriminările religioase și antisemitism etc.” În acest sens sunt lesne de înțeles atât confruntările teoretice puternice ale reprezentanților religiilor participanți la dialogurile interreligioase, precum și încercările de depășire a trecutului istoric în relațiile acestora.

Dacă o religie prezintă ca element esențial al misiunii ei în lume impunerea dinamică sau violentă a adevărului învățăturii ei către credincioșii altei religii acest lucru poate duce la discriminare religioasă. „O religie trebuie să prezinte în învățătura ei neliniștea spirituală sau căutarea fiecărui om pentru cucerirea adevărului mântuitor al credinței, cu trepte spirituale propuse de acesta, atunci poate să interpreteze căutarea spirituală a credincioșilor altei religii făcându-se cadrul îndreptățit al unei cugertări spirituale chiar dacă este diferită.” În prima familie se includ, în mod diferit de obicei religiile monoteiste: creștinismul, iudaismul și islamul, în timp ce în a doua familie religiile Orientului Îndepărtat: budhism, confucianism, hinduism etc..

În istoria religiilor s-au realizat două forme diferite de independență religioasă și încă doua forme de negare a ei, „adică independeța religioasă formală și de esență și intoleranța religioasă formală și de esență.”

Ortodoxia corelează în tradiția ei atât mărturia credinței, cât și idependența religioasă cu dialogul pașnic despre adevăr. Moștenirea spirituală a popoarelor europene caută de asemenea prin dialogul constructiv depășirea contradicțiilor spirituale sau a conflictelor religioase ale trecutului istoric. „Insistența ortodoxiei asupra acordării de credibilitate dialogului pentru desființarea conflictelor religioase izvorăște din respingerea iraționalului, la care se supune de obicei antagonismul confesional sau religios.”

Religiile, deși nu constituie nicidecum motive pentru războaie, pot să contribuie pozitiv la slăbirea tensiunilor etnice sau de altă natură existente, cât și la întărirea premizelor pozitive pentru conviețuirea pașnică a popoarelor. Lumea nu mai dorește războaie și nici nu cred că în contextul actual ar mai putea suporta noi războaie religioase, iar astăzi religiile nu mai au singure puterea ca să le provoace. Religiile nu pot să impună pacea într-o lume divizată și caracterizată prin contradicții, în care diversele interese politice și economice se combină cu recurgerea la forță din partea popoarelor. Religii însă pot să evite pot să evite orice susținere acestor acțiuni de violență.

În criza actuală este necesar adevărul și independența religioasă, doar aceste două caracteristici pot oferi un cadru stabil dialogului sincer. În acest dialog Ortodoxia are și poate juca un rol important. „Adevărul și dialogul sunt inseparabile și exclud orice interiorizare religioasă sau confesională bolnăvicioasă, deoarece adevărul se trăiește ca experiență și mărturie.” „Dialogul nu este o acțiune nu numai de recunoaștere a izvoarelor spirituale ale altor religii sau confesiuni creștine, dar și de control permanent al conștiinței noastre de sine pentru confirmarea ei obiectivă prin faptă și nu se mărginește la autosuficiență fenomenologică pentru adevărul credinței acceptat sau deținut.”

În teologia catolică se vorbește despre existența a șapte pași în dialogul interreligios profund care să fie caracterizat de o gândire critică. Structura acestor etape a fost realizată de Ashok Gangadean și Leonard Swidler. În etapa întâi dintr-un dialog interreligios se realizează întâlnirea radicală a diferenței. Spun cei doi autori că „această întâlnire poate produce un anumit șoc, prin constientizarea celuilalt, a unui mod diferit de viață, a unei perspective diferite asupra lumii, o existență necunoscută care rezistă, sau perturbă modele satabilite de interpretare.” „Etapa a doua ar fi constituită din traversarea, renunțarea și intrarea în lumea celuilalt, etapa a treia ar fi apariția unei empatii profunde locuirea și experierea lumii celuilalt. În etapa a patra s-ar realiza o întoarcere inapoi la sinele propriu, o traversare înapoi cu o viziune extinsă, aducând noi cunoștințe despre cum gândesc și cum acționează o primă caracteristică din gândirea critică. Etapa a cincea și etapa a șasea ar putea duce la o schimbare radicală de paradigmă, o trezire dialogică până la o trezire universală, o maturizare a schimbării de paradigmă. Iar ultima etapă s-ar transpune într-o transformare personală și globală a vieții și comportamentului.”

Vedem așadar cum o gândire sociologică asupra dialogului interreligios pune în lumină altă dimensiune a lui, o dimensiune atât de profundă încât poate ajunge până la transformarea personală și globală a vieții și comportamentului. Un sine care trăiește și acționează într-o nouă conștiință globală dialogică, ar putea constitui modelul de finalitate în dialogul interreligios, un model în viziunea mea foarte greu de atins dar nu imposibil. Pe măsură ce schimbarea de paradigmă în viața participantului la dialog se maturizează, atunci poate surveni această schimbare în aspectele vieții acestuia. „Acest lucru crește o conștiință mai profundă a apartenenței practicantului de dialog interreligios la comunitatea lui, și un simț crescut al responsabilității lui ca practicant.”

Vedem în dialogul interreligios o îmbinare între simplitate și diversitate. Putem distinge cum valori globale precum bunătatea și un dialog elementar care ar putea să ducă în primă fază doar la conștientizări de diferențe și găsirea de puncte comune, care să faciliteze doar relația cu interlocutorul nostru de altă religie, poate duce la total alte nivele de conștiință și poate aduce o schimbare radicală în comportament și în gândire. Mărturisește sociologul Khalid Duran care era starea după ce participase la un dialog interreligios care a atins profunzimile că „ Simt o nouă comuniune cu mine însumi cu ceilalți cu lumea ce mă înconjoară. Realizez în fond că cea mai mare grijă pentru mine însumi înseamnă în fond grijă față de ceilalți și față de mediu. Am o conștiință mai profundă a apartenenței mele la lumea mea, comunitatea mea, și odată cu aceasta un simț nelimitat al responsabilității în conduita mea. Acum realizez că mi-am schimbat cele mai profunde obiceiuri de gândire si de comportament. Găsesc un mai profund sentiment al realizării, al împlirii, un mai profund sens al vieții și al relațiilor mele cu celilalți și cu lumea din jurul meu.”

Este ușor astfel de descoperit care este esența dialogului interreligios. În dialogul interreligios cu cât te implici mai profund și mai onest cu atât mai adânc pătrunzi în esența dialogului interreligios. Esența dialogului stă în capacitatea omului de a se schimba, cu cât va exista implicare cu atât mai mult vor exista și roade în urma dialogului interreligios.

Capitolul III

Provocările dialogului interreligios în era globalizării

IV.I. Globalizare și universalitate.

Termenul de globalizare nu ar fi putut fi cuprins în cadrul unei definiții suficiente, care să poată cuprinde întregul înteles al acestui termen. În general termenul de globalizare înseamnă

dezvoltarea universală a legăturii, integrării și interdependenței sferelor economice, sociale, tehnologice, culturale, politice și ecologice.

Globalizarea este un fenomen complex, ce se manifestă la diverse niveluri. Mulți îl leagă de economie. Este și adevărată această conexiune deoarece la nivelul economiei, în genere la nivelul economiei financiare, globalizarea a prezentat o evoluție impetuoasă. Ba, mai mult, „economia are importanță strategică pentru cei puternici ai pământului, deoarece poate să ofere și să susțină hegemonia mondială, care este astăzi asociată cu ideea de super putere a lumii.” Dincolo de aceasta, globalizarea nu este un mod exclusiv, nici primordial, un simplu fenomen economic, ci se extinde la toate nivelurile vieții omenesti: „la cel politic, la cel religios, la cel duhovnicesc”

În ciuda realizărilor sale extraordinare din ultimele decenii, în special în domeniiile tehnologic, economic, medical, informațional, lumea noastră globalizată se confruntă cu crize majore de ordin economic, politic, social, cultural și ecologic.

Este ușor de constatat că în plan economic globalizarea este de obicei un proces pregătit printr-un proces cultural, care rămâne în continuare legat de aceasta. Mijlocul prin care se promovează în vremea noastră globalizarea este tehnologia. În zilele noastre, informatica și internetul mai ales au adus în scenă un nou mod de viață. „ Au făcut posibilă existența unei societăți instabile care poate să se constistituie în afara spațiului și care să aibă în vedere numai dinamica timpului;o societate care să nu fie unidimensională, ci adimensională.” Astefel, orice manifestare economică, politică sau de alt ordin poate să se realizeze întru-n anumit timp, fără să se găsească într-un spațiu concret. Poate fi realizată de către oameni care comunică între ei, fără să aibă vreo legătură unii cu alții.

„Această societatate adimensională, care se extinde autoritar în întreaga lume, fără să aibă vreun loc determinat, poate fi socotită utopică.” Dar, această societate utopică este atât de reală în planurile și în rezultatele sale , încât nu numai că influențează dar și aduce obligații și implicații în societatea reală. De astfel, economia acestei societăți universale poate să aibă și influențe negative asupra țărilor mai mici, în care bogățiile mediului sunt considerate un mediu de extracție și profit, dar nu sunt interesate de greutațile și dezordinea pe care le provoacă. Din această perspectivă putem să discernem și repercursiunile negative ale globalizării în ecologie.

Rețeaua de întrebuințare a mediului înconjurător se face abuziv iar pentru cei puternici contează doar profitul, din această cauză s-au organizat trei conferințe pentru protecția mediului înconjurător „care s-au întrunit succesiv la Rio în anul 1992,la Kyoto în anul 1997 și la Haga în anul 2000 din cauza nepăsării Statelor Unite,Canadei și Japoniei privind limitarea deșeurilor.”

„Globalizarea are consecințe corespunzătoare și în alte domenii ale vieții sociale, cum ar fi internaționalizarea violeței,lărgirea prăpastiei dintre bogați și săraci, exploatarea celor slabi, extrerminarea celor nedoriți, ceea ce duce la situații imprevizibile. Pierderea sensibilității oamenilor societății contemporane nu este străină de fenomenul globalizării.”

Subminarea economiei țărilor mai sărace, exploatarea forței de muncă, dar și deschiderea pentru exporturi și importuri fac și ele parte din fenomenul globalizării. Se poate observa că în momentul actual acest proces este în plină desfășurare, și chiar și România a devenit o piață de desfacere, dar și un mare furnizor de forță de muncă pentru țările occidendale, unde sunt ademeniți cu salarii mari și programe mai lejere de muncă. Părinți Bisericii înfierau mereu acest punct de vedere cu toată asprimea împotriva cămătăriei, și o caracterizau ca nefirească și inumană. Mai ales Sfântul Vasile cel Mare, semnalând caracterul nefiresc , semnalând caracterul nefiresc al dobânzii, spune că „toate cele ce se dezvoltă încetează să se mai dezvolte atunci când ajung la măsura lor normală, în timp ce banii celor lacomi continuă să crească în timp,fără limită.” Afirmația Sfântului Vasile este de o deosebită actualitate în vremea noastră odată cu desființarea limitelor dezvoltării producției economice.

Globalizarea însă nu se extinde numai la nivel macroeconomic, ci pătrunde și în toate structurile microsociale, până în a afecta și persoana umană, mărind în el spiritul distructiv, spiritul banului. Deși acest spirit a existat și în trecut acuma, în zilele noastre acesta a căpătat o autoritate mondială. Totul poate fi cumpărat cu bani în momentul actual: patria,religia, constiința, chiar și omul poate fi apreciat și cumpărat cu bani. „ Spiritul financiar paralizează omul din punct de vedere moral și-l transformă în primitor pasiv al evoluțiilor exterioare.” În acest fel omul este târât la periferia moralității.

„Probleme precum sărăcia, inegalitatea, anxietatea, xenofobia, terorismul, corupția, intoleranța, injustiția, s-au globalizat, afectând marea majoritate a societăților lumii. În plan economic ea poate produce bogăție,creștere economică dar în același timp produce inegalitate, marginalizare, polarizare.” Se vorbește tot mai des despre riscul ca societățile să piardă capacitatea de a se guverna în mod democratic,pe măsură ce autoritatea statului este depășită de către influența capitalului mondial. Observăm reacții tot mai puternice deoarece în globalizare se distrug culturile specifice, și se favorizează cultura occidentală. Alte efecte dezastruoase ale globalizării la nivel modial sunt: „despădurirea, propagarea bolilor infecțioase,omogenizarea culturilor,distrugerea industriilor naționale de film,dispariția limbilor locale, turismul sexual, exilul și migrația etc.”, sunt adesea criticate de către autorii străini.

Omul are tendința de a rupe relația cu Dumnezeu și acceptă sa fie slujitor al banului. „În acest fel banul primește dimensiuni metafizice. Acest fenomen nu s-a creat pe neașteptate, ci a fost pregătit intens prin procese îndelungate,care au fost sistematizate imediat dupăal doilea război mondial prin ideologia dezvoltării economice. Această ideologie a fost pusă în circulație în 1948 de președintele Statelor Unite ale Americii, Harry Truman, și a devenit idealul întregii lumi așa-zise libere.” Acesta a fost începutul transformării oamenilor în mașini de consum,când și-au pierdut universul lor interior, au început să uite neliniștile lor duhovnicești și să indentifice libertatea cu anularea limitelor consumului și a circulației. Poate acest fapt se datorează și prăbușirii regimurilor comuniste totalitare, când s-a creat un gol ideologic , care firesc trebuia acoperit. Prin ideologia globalizării„omul era chemat să adere la o societate nouă, internațională și nemărginită, care duce la alienarea persoanei și a vieții comunitare.”

Tradițiile religioase nu interpretează în același mod fenomenul globalizării, iar poziția acestora vizavi de globalizare nu este unitară. „Astfel unele se opun globalizării, inspirând idei de rebeliune împotriva acesteia, accentuând necesitatea revenirii la valori și loialități naționale.”

În ceea ce privește rolul religiei în era globalizării, „considerarea acesteia ca sursă a ciocnirilor civilizaționale trebuie completată cu considerarea aspectelor pozitive ale acesteia:

Religia poate să faciliteze înțelegerea și toleranța;

Are elemente vitale în contextul societăților multiculturale;

Poate asigura valori globale;

Poate asigura elemente ale unei etici împărtășite de toți oamenii;

Poate să ofere o bază culturală pentru legile și reglementările transnaționale;

Poate contribui la crearea unui climat armonios;

Ajută oamenii de diferite culturi să trăiască în pace unii cu alții;

Poate să avertizeze împotriva unor aspecte superficiale ale unei culturi globale omogene.”

Liderii religioși pot pot critica ferm excesele globalizării într-o formă nonviolentă, așa cum au demonstrat-o Papa Ioan Paul al II- lea ca reprezentant al religiei catolice dar și Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I.

Recunoscând importanța crucială a religiei în contextul lumii noastre globalizate, care a fost și este încă prea ușor trecută cu vederea profesorul Andrei Marga susține că „în contextul lumii globalizate sau aflate în procesul de a se globaliza, devine crucială reconstruirea unor fundamente etice globale, a unui etos global, a cărei sursă nu poate fi decât religia.”

În ceea ce privește religia, ultima perioadă pare să cearnă acest raspuns dar încă nu putem afirma dacă se vrea ca și religia să intre în acest proces de integrare și interdependență. Prin globalizare s-a reușit afectarea omenirii sub mai multe aspecte:

Industrial – dezvoltarea unei piețe mondiale de producție dar și importul/exportul produselor pentru companii și populație;

Financiar – dezvoltarea unei piețe financiare în toată lumea și permiterea finanțărilor externe către corporații naționale și multinaționale;

Economic – realizarea unei piețe mondiale comune, care are la bază schimburi de bunuri și capital;

Politic – crearea unui guvern mondial care reglează relațiile dintre națiuni și garantează drepturile de natură social-economică; “de exemplu, putem vorbi despre imperiile în oglindă, american și rusesc, ce dirijează viața unei bune părți a oamenilor planetei noastre”;

Informațional – dezvoltarea mijloacelor de comunicare și a mass-mediei și a internetului;

Culturale – dezvoltarea comunicării culturale pe tot cuprinsul planetei și adoptarea de noi tehnologii și practici și participarea la o cultură a lumilor;

Ecologic – protejarea mediului încojurător global; de exemplu schimbarea climatului, poluarea, creșterea nivelului apelor, interzicerea pescuitului în oceane;

Social – libera circulație a oamenilor pe teritoriile altor națiuni.

Din punct de vedere istoric, mai mulți istorici din Occident afirmă că germenele globalizării ar fi început în secolul al XV– lea, în timpul Imperiului Mongol când a avut loc marea integrare de-a lungul Drumului Mătasii. Procesul ar fi continuat în fază incipientă până în anul 1870 iar după finele acestui an globalizarea ia amploare.

Situația globalizării nu este complet nouă ci așa cum spunea și marele istoric Nicolae Iorga “Istoria se repetă” a mai existat în istorie o situație similară celei actuale, și anume perioada Imperiului Roman în care Roma era văzută ca o metropolă a lumii globalizate. Și atunci ca și în societatea globalizată din lumea post-modernă, totul poate deveni obiect de comerț , și trupuri și suflete de oameni.(Apocalipsa 18, 13). Din cauza acestei stări Sfântul Ioan Teologul numește Roma Imperială “Babilonul cel mare”, sau”desfrânata cea mare”. “Nu înseamnă că nu existau , din punct de vedere cultural și economic , valori deosebite. Ele însă, din păcate, deveniseră, din mijloace chemate să-l înnobileze sufletește pe om, scopuri în sine care îl îndobitoceau”.

Cu un pas înaintea globalizării, dându-și seama încotro merg lucrurile Ernest Bernea spunea că “omul <civilizat> este în genere înclinat să trăiască mai mult prezentul…prin toate simțurile trupului, atât de rafinate de civilizația aceasta de care suntem atât de mândri. A mânca bine, a îndrăgi femei frumoase, a fura și a exploata pe cei slabi, a dormi în lenea unui trup obosit de senzații tari, a te închina icoanelor rotundeale banului devenit în acest fel un adevărat Dumnezeu făcător de minuni, iată expresia unei vieți pentru care a trudit o lume întreagă de milenii”.

În condițiile actuale, din cauza sărăciei și a lipsei de perspectivă, mulți tineri capabili își părăsesc țările lor sărace, și aleg să meargă în țările care sunt mai dezvoltate în plan cultural, social și economic. Într-o astfel de situație se află și România care de la Revoluția de la 1989 când a fost înlăturat regimul comunist, foarte mulți tineri au părăsit țara din cauza sărăciei și a lipsei locurilor de muncă. Poetul Mihai Eminescu a prevăzut acest lucru când spunea: “Ei își urăsc țara lor mai rău și mai cumplit decât străinii. O privesc ca un exil, ca o supărătoare condițiune a existenței lor…ei sunt… cum o spun înșiși românii de naștere francezi în inimă… ”

În perioada actuală , Europa încearcă să devină o singură comunitate. Chiar dacă pe plan spiritual se observă o secularizare, pe plan social o puternică stratificare, eu cred că Europa nu are nevoie de niste ortodocși deveniți peste noapte budhiști sau islamiști, are nevoie de niște creștini autentici mărturisitori.

Globalizarea este considerată un progres evident, alții însă o văd ca pe o amenințare. Un lucru este cert, globalizarea este un proces în plină desfășurare. Dezvoltarea atât de accelerată a legăturilor economice, politice, stiințifice și culturale între populația globului a transformat planeta într-un “megalopolis” , lumea fiind pregătită mereu să primescă cei nou. “De asemenea este de necontestat faptul că, în condițiile actuale, atât realizările cât și problemele epocii noastre privesc întreaga umanitate”.

“Trebuie știut că fenomenul globalizării nu se limitează doar la ceea ce noi aflăm despre ea de la știrile de la ora 19:00, nici nu se manifestă la granițele unei țări, ea prinzând contur chiar în viețile noastre fapt lesne de constatat la o privire mai atentă a lucrurilor ce ne înconjoară și a obiceiurilor noastre de zi cu zi.”

Una dintr-e cele mai vizibile provocări în globalizare este robotizarea vieții. Deși privită în asamblu din punct de vedere social această robotizare a vieții pare necesară deoarece oamenii au tendința de a urma modele de program care consideră ei că le vor eficientiza timpul, dar și că mai multe locuri de muncă le-ar putea aduce o situație materială mai bună. Dar în acest fel timpul petrecut la locul de muncă scade timpul dedicat familiei, scade timpul de rugăciune, dar și de odihnă. Observăm cum omul este înscris de globalizare într-un tipar al muncii în detrimentul familiei. Chiar și sistemul educațional mondial deși aparent pare că își dorește o culturalizare a tinerilor totuși se lasă deoparte cultura proprie a popoarelor și se introduc noi materii școlare pentru a facilita pregătirea tinerilor pentru locuri de muncă. Așadar vedem cum în loc să învățăm mai multe despre noi ca popor, învățăm și suntem oarecum obligați de stat încă de la finele ciclului gimnazial să ne alegem domeniul în care vrem să lucrăm în viitor. Deși avem libertatea de a alege domeniul totuși suntem oarecum constânși, auzim mereu în jurul nostru îndemnuri care susțin că decât să faci ceva ce îți place dar totuși salariile din domeniu sunt mici mai bine te axezi pe alt domeniu unde sunt plătite mai bine locurile de muncă. Vedem astfel cum viitorul în era globalizării ne este mereu centrat pe situația financiară.

Populația globului vedem astăzi că acceptă anumite compromisuri doar din motive materiale, sau cum în țările arabe unde există rezerve foarte mari de petrol înfluența marilor puteri duce la războaie și pierderi imense de vieți omenești. Sub motivele ascunse și voalate care doresc instaurarea democrației în pofida regimurilor totalitariste, avem și astăzi războaie în plină desfăsurare în Orientul Mijlociu. Deși în era globalizări ar fi trebuit ca pacea și cooperarea să primeze la nivel mondial, toate domeniile sunt privite doar prin prizma financiară.

Globalizarea și universalitatea sunt două noțiuni aparent înrudite din punct de vedere, formal, dar esențial și opuse una alteia. Când vorbim despre globalizare asa cum am prezentat anterior ea exprimă unirea autoritară și omogenizarea, iar când vorbim despre universalitate ea exprimă unitatea spirituală și diversitatea persoanelor. „ Globalizarea îndepărtează particularitățile și schimbă și persoanele și societățile într-o masă amorfă, în timp ce universalitatea respectă particularitățile persoanelor și ale societăților și cultivă armonia și împlinirea acestora.” Putem distinge așadar că „globalizarea se prezintă ca fiind dinamică pentru că se preocupă exclusiv de activitatea exterioară, pe când universalitatea pare statică deaorece întoarce dinamismul său înainte de toate spre omul interior.” O privire înapoi în istorie, ne oferă o imagine de asamblu asupra globalizării, și putem vedea încă de la Pax Romana la Pax Americana există o mulțime de tendințe și încercări de globalizare. Aceste tendințe pot fi văzute și în intențiile de a domina, prin diferitele forme de dominare și oprimare a oamenilor.

Astăzi, efortul în vederea globalizării a devenit mai metodic, mai sistematic, mai impersonal, mai nedeslușit, se încearcă impunerea unei autoriăți mondiale unde interesul nu sunt statele ci măsura în care ele servesc obiectivele marilor puteri. „ Măsura evaluarii religiilor, a culturii popoarelor, a valorii persoanei umane, o cosntituie în ultimă instanță interesul celor puternici. De accea o eventuală predominare a globalizării ar putea să ducă la distrugerea omului ca persoană și la sfârșitul istoriei, și al diverselor forme de cultură și civilizație.”

La antipolul globalizării, se găsește universalitatea creștină. Aceasta nu se obține prin distrugerea și contopirea celuilalt, sau prin distrugerea și cucerirea lumii, ci prin lupta împotriva patimilor și ieșirea din egocentrism. Este absolut necesar un dialog modial la acest nivel, între religii și tradiții pentru înfrățirea întregii lumi nu la nivel economic, ci la nivel spiritual. „Universalitatea nu se edifică prin negarea particularităților celorlalți, ci prin întâlnirea tututror la un anumit nivel duhovnicesc superior.”

Din teologia ortosoxă cunoaștem că drumul spre căderea în păcat și drumul spre desăvârșirea omului sunt omonime: amândouă sunt căi ce privesc îndumnezeirea. În practică ele sunt totuși diametral opuse, deoarece prima se sprijină pe puterile omenești și a a doua pe darul lui Dumnezeu și este calea îndumnezeirii prin har. „De aceea și omul se mântuiește realmente atunci când bizuie consecințele păcatului, când se indepărtează de confuzia și dezbinarea mondială.”

Universalitatea creștină are caracter eshatologic, deoarece se implinește dincolo de ceea ce este istoric și trecător în împărăția lui Dumnezeu. Așadar universalitatea creștinănu se realizează în spații supranaturale sau extraistorice, ci înlăuntrul omului și istoriei, prin strădanie și jertfă de sine. „Persoana umană devine universală, și trăieste universalitatea nu numai local, ci și temporal, interesată fiind și rugându-se pentru întreaga lume și întreaga creație în perspectiva existenței lor diacronică.”

IV.II New Age

Mulți contemporani sunt dezorientați și dezamăgiți în ceea ce privește propria lor viață.

Ei se tem de creșterea atât de masivă a populației planetei; mediul înconjurător este viviat de ploile acide, producția industrială modernă uneori are efecte netăinuit de negative asupra lumii înconjurătoare, dincolo de avantajele inerente, așa încât încrederea în progres traversează o perioadă de criză. Mai ales generația tânără are o repulsie vizavi de bunăstare de supremația tehnologiei și a viitorului tot mai sumbru ce se preconizează.

Într-o astfel de lume, care pare să aibă atât de multe probleme apar anumite întrebări iar atât creștinii cât și necreștinii caută răspunsuri. Când vorbește despre New Age părintele profesor Nicolae Achimescu spune: „Un lucru este însă cert nu există încă soluții definitive, situația în această privință este prea serioasă și prea complicată. Omul de astăzi secularizat și fără Dumnezeu, își caută proprii săi profeți, care să-i arate calea de ieșire din criză. Firește, nu este vorba de profeții biblici, pentru că secularismul modern a închis poarta spre cer, spre Dumnezeu: cel secularizat socotește că nu mai are nevoie de Dumnezeu.” Asemenea profeți cu un mesaj specific, revendică și mișcarea New Age, în traducere Noua Eră, pornind de la premisa că lumea de astăzi nu mai funcționează așa cum ar trebui și că ar trebui schimbată.

„Reprezentanții NewAge sunt adepții ideilor și principiilor miscării holiste.” „Inspirată de această miscare, New Age are un caracter absolut sincretist,tinzând spre uniformizarea și unitatea tuturor religiilor și filosofiilor.”

„Holismul susține că în ultimii 2000 de ani Pământul s-ar fii aflat sub semnul constelației Peștilor, adică dominat de creștinism, corelând cu traducerea cuvântului ichtys (pește) din creștinism cu numele Mântuitorului Iisus Hristos. M.Ferguson susține că ceea ce creștinismul și-a propus să aducă nou astăzi nu mai este relevant, pentru că toate făgăduințele lui Hristos nu s-ar fi împlinit.” Holisti susțin că odată cu intrarea în era vărsătorului va începe New Age. Această eră în viziunea lor va face în sfârșit legătura între om și univers: o experiență cosmică.

Noua Eră va constitui, totodată, înființarea unei noi societăți umane. „În concepția new-age-istă, o teologie și o antropologie specială nu pot exista, fiindcă Dumnezeu și omul sunt percepuți ca parte integrantă a cosmosului. Din acest motiv, teologia și antropologia sunt parte componentă a cosmologiei. Nu există Dumnezeu în sensul de Creator, nici Dumnezeu ca persoană. Așadar Dumnezeu face parte din dinamica organizatorică a cosmosului ca și spirit cosmic.”

New Age se bazează pe o țesătură de relații între microcosmos și macrocosmos, iar întreaga existență este determinată de două forțe fundamentale,yin și yang, respectiv yin ca un principiu feminin și yang ca un pricipiu masculin. Acestea principii sunt preluate din taoism.

„Reprezentanții New Age susțin că, în prezent, omenirea este încă dominată de o gândire falsă. Această gândire se articulează într-o viziune a lucrurilor ce nu corespunde în realitate viziunii acestora. În opinia acestora de acest lucru s-ar face vinovată, în primul rând gândirea iudeo-creștină imprimată de Biblie.” Soluția propusă de ei pentru a depăși această gândire falsă, ar înseamna ajungerea la o altă conștiință și descoperirea unei noi realități ar consta în metanoia. În acest fel adepții New Age propun o fuziune a științei și filosofiei occidentale cu întelepciunea orientală,cu mitologia antică. Astfel putem afirma că New Age este una din mișcările care promovează globalizarea, „concepțiile lor ecologice extreme merg până la solidarizarea cu tot ce este viu, deci și cu animale, acest tip de idei provenind clar din mistica hindusă, budistă și jainistă.” Putem vedea în această mișcare că elementele de sincretism religios sunt foarte des întâlnite, iar problema lor pare să fie în genere înlocuirea ideilor iudeo-creștine cu idei transformate din orient.

Dacă privim din punct de vedere ortodox intrarea în presupusa nouă eră nu ar însemna decât reîntoarcerea la păgânism sau la o spiritualitate neo-păgână. Acest lucru pare să prindă oarecum radăcini deoarece este alimentat de secularism și de vidul spiritual creat de globalizare.

Această mișcare, susține că familia monogamă ar trebui să dispară, „deoarece pentru ei contează doar procesul de nivelare al persoanelor și grupurilor, care trebuiesc eliminate prin identificarea cu aceea ce se numește cosmos, alias Nirvana.”

În cele din urmă scopul final al mișcărilor holiste ar fi creearea unei religii,societăți și ordini economice unitare la scară planetară a creației. Aici cred eu cât aceste mișcări sunt încă în fază incipientă cred eu că dialogul interreligios ar trebui inițiat de către creștini pentru religiile orientale din care aceste mișcări folosesc anumite principii. Cred că într-un dialog cu celelalte religii creștininismul ar putea demonstra încă actualitatea sa, iar dialogul interreligios ar întări stabilitatea fiecărei religii și ar revigora oarecum legăturile dintre marile tradiții religioase. Deși aparent aceste mișcări par să acuze învățătura iudeo-creștină de învechire, totuși pericolul sincretismului religios și poate chiar reîntoarcerea la păgânism ar putea aduce o poate provocări prea mari pentru creștinism, de aceea prevenirea lor prin dialog. Omenirea de astăzi ar trebui să își cunoască drumul acela de a-L urma pe Hristos „Eu sunt lumina lumii; cel ce îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric,ci va avea lumina vieții ” (Ioan,8,12). Probabil în acest verset găsim și răspunsul la criza spirituală a oamenilor, provocată de secularizare. Religiile trebuie să se unească în cadrul unui dialog în care să găsească modalități de prevenire a acestei crize spirituale. Sociologul Roland Roberstson vorbește despre „importanța religiei în respingerea noii oridini mondiale, respingerea fundamentalismelor care sunt o amenințare la adresa identității proprii. O altă opțiune implică sprijinirea unei ordini globale pluraliste, în care coexiste diferitele tradiții, care încearcă să infuzeze valori etice și morale în cadrul culturii globale.”

IV.III. Consiliu Ecumenic al Bisericilor și importanța lui în era globalizării

În Constituția Consiliului Ecumenic al Bisericilor este exprimat și angajamentul acestuia față de „diakonia în deservirea nevoilor umane, prin îndepărtarea barierelor dintre popoare, promovarea unei unice familii în justiție și pace și sprijinirea integrității creației, astfel încât toți să poată experimenta plenitudinea vieții.” Rolul pe care îl pot juca în relațiile internaționale a constituit o parte importantă a agendei mișcării ecumenice. Pe lângă obiectivele de promovare a acțiunii creștine, de ordinea mondială și de dezarmare sau ajutarea bisericilor din teritoriile aflate în război. Nu voi dezvolta relația Consiliului Ecumeni al Bisericilor cu Organizația Națiunilor Unite sau cu alte organizații de tip economic social sau ecologic care au rolul lor astăzi în susținerea integrității și libertății omului. Din sfera programelor care vizează pe relațiile interreligios,unul din programele inițiate cu succes de CEB a fost Dialog cu semenii de alte religii. „Prin acest program care încă este în derulare Consiliul Ecumeni al Bisericilor asită bisericile în stabilirea și îmbunătățirea relațiilor acestora cu cu membri altor religii, prin stabilirea unui climat de încredere și de cooperare între acestea.” În ajutorul programului de dialog interreligios CEB a mai demarat și programul Etica vieții și alternative la globalizare – Justiție, Pace și Creație, în care se coordonează eforturile bisericilor și ale partenerilor ecumenici învederea promovării „păcii, justiției și integrității creației, și a găsirii unor alternative posibile la globalizarea care afectează nu numai economiile regionale și naționale, cauzând nedreptăți majore, ci distruge și relațiile dintr-e indivizi, grupuri, comunități și națiuni, cauzând conflicte, războaie și violență și distrugând mediul.” Una din posibilitățile pe care le poate folosi Consiliul Ecumenic al Bisericilor este posibilitatea de a mobiliza opinia publică, în ceea ce privește anumite probleme esențiale.

În contextul actual al lumii, când globalizarea devine o realitate care afectează fiecare aspect al vieții, „CEB și-a reînoit angajamentul de a continua,chiar mai energic, să asiste bisericile mebre în articularea poziției lor în minimalizarea aspectelor negative și distructive ale globalizării, contribuind la un răspuns global la provocările acesteia și căutând alternative, pe baza valorilor creștine, în următoarele trei domenii: transformarea economiei actuale de piață actuală, pentru a include echitatea și valorile care reflectă învățăturile și exeplul lui Iisus Hristos, dezvoltarea unui comerț just și dialogul la scară mondială între religii.”

Putem observa așadar, că în era globalizării acțiunile Consiliului Ecumenic al Bisericilor are un impact mare asupra societății, „vedem cum organizații importante precum ONU, FAO, ILO, UNEP, UNESCO și UNICEF au proiecte în parteneriat, mențin legături strânse, monitorizează situații și au ca front comun de lucru domenii precum: educația, cultura, migrația, ecologia, politica socială, dezarmarea.”

IV.IV. Răspunsul religiilor la provocările globalizării

Ecumenismul este strâns legat de contextul de schimbare, al istoriei umane, de care

este condiționat. Toate evenimentele majore din ultimele decenii au influențat viziunea ecumenică: cele două războaie mondiale, Holocaustul, războiul din Vietnam, conflictul din Israel etc, iar provocarea majoră, la care ecumenismul este silit să răspundă astăzi este globalizarea. Asemenea ecumenismului, globalizarea vorbește despre unitatea lumii. Este vorba, însă, despre un alt fel de unitate decât cea propusă de ecumenism. În măsura în care ecumenismul urmărește unitatea biseriicii creștine ca anticipare a unității finale a omenirii, globalizarea ridică o provocare directă la adresa acestui deziderat. „Globalizarea aduce provocări la adresa inclusivismului mișcării ecumenice, prin sporirea inegalităților între bărbați și femei, la nivel global și reprezintă o amenințare la adresa dialogului universal între culturi, promovat prin ecumenism, dat fiind faptul că globalizarea culturată este percepută ca o omogenizare.”

„Recunoscând provocarea majoră pe care globalizarea o reprezintă prin Adunarea de la Harare, din 1998, Consiliul Ecumenic al Bisericilor a fost mandatat să facă din problema globalizării o parte importantă a agendei sale ecumenice.”

Într-un raport asupra globalizării Consiliul Ecumenic al Bisericilor afirma că „ logica globalizării este opusă viziunii ecumenice, asupra unității familiei umane și a creației lui Dumnezeu. Din perspectivă ecumenică, globalizarea, în forma sa actuală, a pierdut înțelegerea primatului demnității persoanei umane, făcute după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, care își găsește semnificația în cadrul comunității. Antropologia care stă la baza globalizării economice actuale consideră oamenii în dimensiunea lor individuală, mai degrabă decât în cea comunitară, punând accentul pe latura competițională decât în detrimentul celei cooperante și pe latura materialistă a acestora, prin excluderea elementului spiritual.”

Dezbaterile și problemele ridicate de CEB au culminat cu cele Zece Enunțuri de la Seul, din martie 1990:

„Ne opunem exercitării autorității care monopolizează și oprește transformarea;

Ne opunem forțelor care creează și perpetuează sărăcia sau o aceeptă ca fiind inevitabilă sau ineradicabilă;

Ne opunem refuzării drepturilor oricăror grupuri rasiale, etnice, caste sau grupuri indigene și exploatării femeilor și copiilor;

Ne opunem structurilor patriarhale, care perpetuează violența împotriva femeilor, care exclud participarea acestora în biserică și în societate;

Ne opunem politicienilor, care neagă libertatea de exprimare,care concentrează puterea comunicațională în mâna unei minorități;

Ne opunem doctrinelor securității naționale, care se bazează pe folosirea armelor de distrugere în masă, pe intervențiile militare și pe ocupație;

Ne opunem atitudinii, care tratează creația doar ca pe o resursă pentru exploatarea umană;

Ne opunem lăcomiei umane, care consideră pământul un obiect de uz, care neagă legăturile dintre pământ și popor, care devastează pământul pentru profit;

Ne opunem autorității care abuzează, încalcă drepturile sau exploatează copii și tinerii;

Ne opunem tuturor sistemelor și structurilor, care violează drepturile omului, care tolerează tortura, disparițiile, execuțiile extrajudiciare și pedeapsa capitală.”

Astfel putem vedea doar 10 puncte pe care dialogul ecumenic dar și cel interreligios fac

un front comun pentru eliminarea lor din lumea actuală. Cred că o unitate în dialog, ar simplifica combaterea acestor puncte negative din globalizare, o unitate între marile religii care să lucreze pe un front comun împotriva acestor inconveniente ar acoperii marea majoritate a globului.

Aceasta poate fi soluția împotriva aspectelor negative ale globalizării, un dialog din care să se găsească soluții din punct de vedere religios și moral nu doar economic și social. Dialogul interreligios nu mai pare necesar din cauze tradiționale, ci pare mai degrabă un semn de slăbiciune al religiilor așa cum afirmă sociologul Peter Berger. „El afirmă că deși budhiștii și hinduiștii se mândresc cu mare toleranță din religia lor, chiar dacă islamiștii și creștinii au o istorie mai pătată de sânge și confruntări, totuși la nivel intelectual dialogul interreligios se realizează în condiții cât decât cu tradiția budhistă sau hindusă. ” Astfel vedem că deși în era globalizării unde pericolele pentru marile tradiții cresc, totuși mândria apare ca și în alte momente din istorie ca o piedică pentru dialogul interreligios.

Astăzi există dialog interreligios și între persoanele care nu sunt pe deplin ancorate în religia lor, și caută astăzi raspunsuri în alte religii. Aici apare încă o provocare la care dialogul interreligios trebuie să facă față în era globalizării, pericolului sincretismului religios și a secularizării. Dacă analizăm legătura care ar trebui să existe, în mod normal, între credințele și practicile religioase astăzi pe de o parte, dar și între autoritățile și instituțiile religioase care le tutelează, pe de altă parte, sociologii remarcă ruperea și fragmentarea acesteia. Făcând referire la spațiul britanic, George Davie, „ vorbește despre ceea ce el numește beliving without belonging, subliniind în acest fel nivelul ridicat de credință în rândul englezilor, în comparație cu diminuarea apartenenței la o biserică anume.” Deși în societatea occidentală se vede o înflorire a multiplelor forme de religiozitate sau sincretisme religioase, totuși se simte slăbirea structurilor instituționale religioase sau bisericești.

În prezent, autoritatea Bisericii se diminuează, determinând multă lume să abandoneze creștinismul, pe motiv că ar avea o viziune retrogradată a vieții. Unii găsesc refugiul în alte forme de religie sau nu mai manifestă nici un interes pentru nici o religie. În legătură cu acest fenomen părintele Nicolae Achimescu spunea „ că ceea ce nu a reușit comunismul prin forță, se realizează prin secularizare, secondată de situația economică prosperă din Occident.”

În prezent societatea occidentală reprezintă un labirint religios în care oferta de alternative religioase este extrem de bogată. Un exemplu concludent ne este oferit de vechi catolic de Utrecht. În Olanda de pildă trăiesc 800.000 de musulmani (marea majoritate fiind de origine turcă și arabă, asimilați ca olandezi), 200.000 de hinduși și 170.000 de budhiști, toți aceștia din urmă fiind olandezi care au părăsit creștinismul, aderând la religii și filosofii orientale. Pe de altă parte, mai mult de jumătate din populația Olandei,care se ridică la 15.000.000 de locuitori, nu mai aparține nici unei Biserici sau vreunei forme de asociație religioasă.

Avem ca exemplu mișcarea New Age, cese prezintă ca un „supermagazin uriaș al societății noastre de consum, unde fiecare poate veni să caute un pic de Orient, un pic de Occident, pentru a redobândi, ieftin, pacea propriei conștiințe. Consumul spiritual este imaginea în oglindă a consumului de bunuri materiale.” Răspândirea acestor oferte religioase de tip ocultist nu sunt altceva decât „efectul de bumerang al încercărilor promotorilor iluminismului de a discredita valorile creștinismului. Negând instituția Bisericii creștine și valorile promovate de aceasta,catalogându-le drept deșuete, iluminismul, a reușit într-adevăr, să le marginalizeze, ba chiar să le elimine din mentalul și comportamentul multora.” Observăm astfel că dialogul interreligios este astfel pus la încercare și de contextul apariției acestui sincretism religios.

Riscurile denaturării cunoștiințelor despre anumite tradiții sunt iminente, atât timp cât noile miscări împrumută cum le este mai comod și mai usor de atașat anumite practici religioase din Orient, le transpun în contextul Occidental și astfel de ce să mai cautăm puncte comune între religia mea și religia musulmanului, budhistului, hindusului sau evreului care interacționează zilnic cu mine, pentru a mă îmbogăți și a dezvolta un dialog și o apropiere cu el, când pot foarte ușor să ader la un sincretism care include câteva cararcteristici și din religia mea și din a lui, și astfel se rezolvă relativ problema. Acesta devine pe zi ce trece modul de gândire al occidentalilor, dar care pătrunde cu vigoare și în România. Dezimformarea din mass -media, scandalurile în care sunt implicați anumiți reprezentanți ai Bisericii ușurează pătrunderea acestui mod de gândire și în rândul generației tinere din țara noastră. În curând dintr-o țară majoritar ortodoxă vom ajunge în aceiași situație ca Olanda.

Ortodoxia contemporană trebuie să își reînoiască discursul ca să întărească credibilitatea ei într-o lume care dorește să se reîntoarcă la rădăcinile ei spirituale, dar nu este dispusă să renunțe la cuceririle științei și civilizației cpntemporane în general. Ortodoxia poate avea într-adevăr capacitatea de a valorifica creativ relația specială cu aceste moșteniri spirituale pentru acceptarea treptată și asimilarea eficientă a noilor descoperiri ale spiritului contemporan. „Aceste noi cuceriri se constituie deja în elementul organic și de neschimbat în devenirea continuă a civilizației europene, care poate pe de o parte, să se asimileze în dinamismul tradiției creștine, iar pe de altă parte să largească misiunea socială a Bisericii în lumea contemporană. Sinergia egală a credinței și a cunoașterii izvorăște din aceiași identitate a omului care trăiește empiric conjugarea indisolubilă dintre creat și necreat în viața lui spirituală personală.”

Pe de altă parte dincolo de efectele ei negative secularizarea poate fi considerată, de asemenea, o șansă pentru o revigorare a credinței după o perioadă de grele încercări, perioada comunistă. Actul secularizării obligă Biserica să-și reînoiască viața spirituală și sacramentală, să devină mai responsabilă de destinul păstoriților în societatea contemporană.

„Iar dacă Biserica se simte și este desconsiderată și marginalizată, în această situație ea are o șansă în plus de a-i întelege mai bine pe toți cei abandonați, marginalizați sau uitați la periferiile societăților contaminate de maladia secularismului. Într-o asemenea situație, Biserica este chemată la și mai multă sfințenie a vieții, la o și mai profundă spiritualitate, întelepciune și spirit de jertfă.” Iar dacă vom arăta trăire atunci vom reuși cu adevărat să ne deschidem și către dialog, nu din frică ci din dorința de descoperi puncte comune cu oamenii de alte religii din societățile în care trăim. Deși au opus rezistență în trecut și prea des în prezent, marile comunități religioase ale lumii au exprimat frecvent și în moduri diferite o conștiință tot mai dezvoltată și un angajament față de noțiuni similare asupra a ceea ce înseamnă să fi cu adevărat om. Prin dialog, umanitatea alunecă dureros spre un consens asupra a ceea ce înseamnă într-adevăr o viață a unui om împlinită. „Declarația Universală a Drepturilor Omului din 1948 a reprezentat un pas important în această direcție. Desigur, e nevoie de un mare consens pentru ca dialogul interreligios să-și dezvolte potențialul în întregime. În acest scop a fost lansată Mișcarea Etică Globală.”

Concluzii

În prezenta lucrare mi-am dorit să prezint atât perspectiva istorică incluzând factori și diferențe create de-a lungul ei, am încercat să prezint succint și să ating pe cât posibil factorii care fac posibil dialogul interreligios în zilele noastre. În cadrul studiului de cercetare pentru realizarea lucrării am observat că în România tema dialogului interreligios nu a fost foarte abordată și nici cărțile de specialitate nu sunt în număr mare. Spre deosebire de țara noastră, în țările Occidentale studiile, cățile sau așa numitele îndrumare pentru dialog, nu contenesc să apară chiar și în context actual. Autorii în Occident sunt deopotrivă și teologi dar am întâlnit și multe articole care îndemnau la dialog sau care tratau mai profund tema dialogului interreligios și la sociologi, filosofi, economiști sau ecologiști. Odată cu apariția Consiliului Ecumenic al Bisericilor vedem cum în Apus pe baza Conciliului II Vatican în care se hotărâse deschiderea creștinismului romano-catolic spre lume și spre dialog cu religiile necreștine a avut loc o explozie a cărților și a studiilor de specialitate care să contureze dialogul interreligios, să îi dea formă și finalități dintre cele mai profunde. Sunt din ce în ce mai dese articolele în care participanții la dialog își expun experiențele trăite în cadrul acestuia. Vedem cum omul secularizat își dă silința să iasă din robotizare, să părăsească programul lui zilnic de muncă și în timpul vacanțelor din străinătate, îmbină odihna cu activități dedicate sufletului și dacă are posibilitatea să stea la masă pentru dialog și îmbunătățirea cunoștințelor despre alte tradiții. Putem observa cum mijloacele de transport ultrarapide, mass-media, posibilitatea comunicării cu atâta ușurință dintr-un capât în altul al globului, în loc să ușureze dialogul dintre religii, parcă le fac pe acestea să se închidă mai mult în interiorul comunităților lor. Acest lucru se întămplă tocmai din cauza globalizării și a secularismului pe care acesta îl presupune. Dialogurile interreligioase actuale constituie nu numai o necesitate a religiilor pentru apărarea volorilor religioase de antropocentrismul nivelator al civilizației contemporane, dar și o obligație comună a religiilor față de omul contemporan. Biserica Ortodoxă a fost de foarte devreme un receptor sensibil al mesajelor timpului. Întrunirile Panortodoxe Presinodale a- I-a și a- III-a de la Chambesy din anul 1976 și respectiv 1986 au accentuat contribuția Bisericii Orodoxe la înțelegerea și colaborarea interreligiosă, la desființarea fanatismului religios, la prietenia dintre popoare și menținerea idealurilor libertății și păcii în lume, pentru omul contemporan indiferent de rasă și religie. Inițiativele Centrului Ortodox al Patriarhiei Ecumenice pentru organizarea întâlnirilor academice atât cu iudaismul, cât și cu islamul exprimă deschiderea largă a Patriarhiei Ecumenice pentru o contribuție mai consinstentă și pozitivă a ortodoxiei în direcția coexistenței pașnice a credincioșilor celor trei religii, care conviețuiesc în același spațiu geografic și se confruntă cu aceleași probleme.

Creștinii au avut intotdeauna conștiința responsabilității lor față de nefirescul stării de dezbinare. De aceea, în decursul istoriei nu au încetat incercările de unire. Secolul nostru a marcat, însă, o intensificare fără precedent a eforturilor creștinilor pentru restabilirea unității. S-a creat un spirit ecumenic, apoi o mișcare ecumenică. Foarte repede, aceste eforturi s-au materializat în crearea de organisme creștine internaționale, regionale și locale sau în instituționalizarea dialogurilor bi s-au multilaterale. Toată lumea știe de existența Consiliului Ecumenic al Bisericilor, inființat în 1948, de Conferința Bisericilor Europene, inființată în 1959, de existența Consiliilor Ecumenice naționale sau a Conferințelor Interconfesionale. Lucrurile aveau să avanseze și in spațiul relațiilor dintre ortodocși și catolici. În 1965, Patriarhul Atenagoras al Constantinopolului și Papa Paul al VI-lea ridicau concomitent anatemele aruncate reciproc în 1054, pentru ca in 1980 să debuteze dialogul teologic oficial între cele două Biserici.

Frecvența dialogurilor, a întâlnirilor intercreștine din ultimii cincizeci de ani și mai bine a fost și continuă să fie atât de mare, încât pe drept cuvânt secolul al XX-lea a fost numit „secolul ecumenismului”. Unitatea tuturor creștinilor este un deziderat declarat al tuturor Bisericilor și confesiunilor creștine, conștiente de imperativul și adevărul poruncii dumnezeiesti „ca toți să fie una”. Cu toate acestea, nu s-ar putea spune că s-au inregistrat progrese evidente in direcția realizării unității. Părerile sunt, desigur, împărtite: unii susțin că rezultatele sunt dătătoare de speranță, altii consideră că ecumenismul, în forma în care s-a desfașurat până acum, este nu numai un eșec, dar mai mult decât atât, o nouă mare rătăcire a lumii creștine. Creștinii secolului XXI trebuie să fie conștienți de faptul că ecumenismul și dialogul interreligios nu sunt sinonime.

Ecumenism înseamnă mișcarea de unire a bisericilor care s-au separat în 1024 la Marea Schismă și confesiunile apărute de-a lungul timpului din această tradiție. Iar dialogul interreligios este diametral opus, deoarece el vizează un dialog între creștinism și alte religii, scopul lui nu constă nici în prozelitism și nici în vreo încercare de unire. Trebuie să privim dialogul în dimensiunea lui reală, fără a-l amesteca sau în a-l transforma într-o unealtă a misiuni creștine.

Bibliografie

***, Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Instutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române., București, 2005.

***, Tinerii creștini și provocările globalizării, ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galați, 2005.

Achimescu , Pr. Nicolae, Religii în dialog, Ed. Trinitas, 2006

Arraj, James, Chistianity on the Crucible of East – West dialogue, A Critical Look at Catholic Participation and God, Zen and the Institution of Being, ed. Inner Growth Books, United States of America, 1988.

Atiya, Azis S., A History of Eastern Christianity, ed.Methuet, Londra, 1968.

Barkai Ron, Chretiens, musulmans et juifs, Ed. CERF, Paris, 1994

Berger , Peter, Budhist-Christian Studies, Vol. I.,ed. University of Haway Press, Haway, 1994.

Bernea ,Ernest, Îndemn la simplitate, Ed. Anastasia, 1995.

Bodogae ,Pr. Prof. Ioan Rămureanu, Pr. Prof. Milan Șesan,Pr. Prof. Teodor , Istorie Bisericească Universală, Vol.II, ed. EIBMBOR, București, 1993.

Bria, Pr. Prof. Dr. Ion, Patriarhia Română și Consiliul Ecumenic al Bisericilor, Geneva, 1986.

Burell, David, Faith and Freedom an Interfaith Perspective, ed. Blackwell Publishing, United Kingdom, 2004.

Bynes, Norman S., The Byzantine Empire, ed.London,New York, 1958.

Cameroon, Averil, The Byzantines,ed.Library of Congres Catalonging, Singapore.

Chaudet,Didier, Imperiul în oglindă, Ed. Cartier , Chișinău, 2008.

Damaschin, Ieromonah, Viața și lucrările Părintelui Serafim Rose, ed.Sofia, București, 2005.

Davie, George, Religion in Britain since 1945, Ed.Oxford, Blackwell,1994

Depuis Jacquels, Vers une theologie chretienne du pluralism religeux, editiile CERF, Paris 1997.

Desseaux Jacques-Elisee, Nouveau vocabulaire ecumenique , edițiile CERF, Paris, 1980

Dewick, E. C., The Christian attitude to other religions, ed. Cambrige University Press, 1953.

Dobrescu, Prof., Nicolae, Istoria Bisericească. De la 1054 până astăzi, Ed. Tipografia Ion C. Văcărescu,București, 1914.

Eminescu, Mihai, Scrieri esențiale ,Ed. Fortuna, 2002.

Engels Fr., Anti-Düring, ediția a II-a,ed. E.S.P.L.P., București, 1955.

Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universitații “1 Decembrie 1918”, Biserica în era globalizării, Ed. Reîntregirea , Alba Iulia 2003

Firestone , Leonard Swidler, Khalid Duran, Reuvene, Trialog evrei , creștini și musulmani în dialog, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj, 2013

Himcinschi, Pr. Mihai, Misiune și dialog , ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2003.

Hogan, George, F., McLean, John, Ecumenism and Nostra Aetate in the 21st Century, ed. The Council for Research in Values and Philosofy, Washington D.C., 2005.

Holbach, Paul, Penry, Thiry, Sistemul naturii, Editura Științifică, București, 1957.

Hopkins Dwight N., Religions/Globalizațions,ed. Duke University Press, Durham and London,2001.

Ică , Arhid.lect.dr. Ioan jr., Misiune și mărturie creștină, ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2004.

Jakson Jane, The Routledge Handbook of Language and Itercultural Communication, ed. Routledge, Londra, 2012.

Juergensmeyer, Mark, Religion in Global Civil Society, ed. Oxford University Press, 2005.

Kim C. H. Sebastian, Chiestian Theology in Asia, ed. Cambrige University Press, Cambrige, 2008.

Lamin, Sanneh, Translating the Message. The Missionary Impact on Culture, ed. Orbis Books, New York, 1997.

Lenin , V. I., La ce moștenire renunțăm,ed. E.P.L.P., București, 1953.

Manimala, Varghese, Faith and Reason Today in a Post- modern Era, ed. The Council for Research in Values and Philosophy, Washington D.C., 2008.

Mantzarididis , Georgios I ., Globalizare și universalitate, Himeră și adevăr, Ed. Bizantină, București, 2002.

Idem., Teologia ortodoxă și viața comunitară, ed. a II-a Tesalonic, Tesalonic, 1996.

Marga , Andrei, Religia în era globalizării,ed. Fundației pentru Studii Europene, Cluj-Napoca, 2003.

Melas, Khristos, Globalizare. O nouă fază de internaționalizare a economiei. Mituri și realitate, ed. Omonia, Atena, 1999.

Merdjanova, Patrice, Brodeur, Ina, Religion as a Conversation Starter. Interreligious Dialogue for Peacebuilding in the Balkans, ed. Continuum Publishing, London, 2009.

Neil, Stephen, A History of the Christian Curch in India and Pakistan, ed. Grand Rapids, 1970.

Idem., A Hystory of Christian Missions, Londra, 1964.

Neuhaus ,Richard, Pannenberg Jousts with the World Council of Church, publicat în Cristian Century, 17 februarie 1982.

Nicolescu. B., Transdisciplinaritatea, Ed. Polirom, Iași, 1999.

Ogodescu, S. D., ,Persoană și lume, București, 1981.

Papandreou , I.P.S. Dr., Damaskinos, Biserică, Societate, Lume, Ed. Trinitas, Iași, 1998.

Petraru , Pr., Dr., Gheorghe, „Mergeți în toată lumea și propovăduiți Evanghelia la toată fătura…” O istorie a misiunilor creștine, ed. Sf. Mina, Iași, 2013.

Preston, Paul, Evangelicsand Politics in Asia, Africa and Latin America,ed. Cambridge University Press, 2001.

Pușcaș, Gheorghe,„ Secolul Luminilor” și Religia, ed. Stiințifică, București, 1966

Robertson, Roland, Globalizațion. Social Theory and Global Culture, ed.Sage Publications, Londra, 1992

Roux, Jean – Paul, Istoria războiului dintre islam și creștinătate. 602-2007, traducere din limba franceză de Lucia Postelnicu Pop, Ed. Artemis, București, 2007.

Samartha ,S.J., Living Faith and the Ecumenical Movement, Ed. WCC, Geneva, 1971.

Idem., Christian Conference of Asia, Seventh Assembly of Banglore, Ed. CCA, Singapore,1981.

Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, 14,3, P.G. 29, 276A

Sherbok-Cohn, Dan, Interfaith Theology. A. Reader, ed. One World, Oxford,2001.

Smith, Idleman, Jane, Muslims, Christians, and the Challenge of Interfaith Dialogue, ed. Oxford University Press, 2007.

Smock R. David, Interfaith Dialogue and Peacebuilding, ed. Peaceworks, Washington, 2002.

Idem., Perspective on Pacifism : Christian, Jewis, and Muslim views, ed. Peaceworks, Washington, 2004.

Idem., Religious Perspectives on War : Christian, Muslim, and Jewish Attitudes toward Force, ed. Peaceworks, Washington, 2000.

Stark, Rodney, The Triumph of Christianity. How Jesus Movement became the World’s the largest Religion, ed. Harper One, New York, 2011.

Stiton, Diane B., Jesus of Africa. Voices of Contemporary African Christology, ed. Orbis Books, Maryknool, New York, 2004.

Sundkler, Bengt ,Christopher Steed, A History of the Curch in Africa, ed. Cambrige UniversityPress, 2000.

Swidler, Ashok Gangadean Leonard, The Theology of Deep-Dialogue/Critical Thinking, ed. Global Dialogue Institute, Philadelphia, 2000.

Swidler, Seiichi, Yagi, Leonard, A bridge to Budhist – Christian Dialogue, ed. Paulist Press, New York,1990.

Udeani, Chibueze, Inculturation as Dialogue, Igbo Culture and the Message of Christ, ed. Rodopi, New York, 2007.

Vlas Natalia, Globalizarea și religia la începutul secolului XXI, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj, 2008.

Voltaire, Dicționarul filosofic,ed. E.S.L.A., București, 1958.

Waardenburg, Jacques, Muslim Perceptions of Other Religions, ed. Oxford University Press, Oxford, 1999.

Yannoulatos, Anastasios, Ortodoxia și problemele lumii contemporane, Ed. Bizantină, București, 2001.

Yates, Timothy, Christian Missionin the twentieh Century, ed. Cambrige University Press, 1994.

Zub, Al., La sfârșit de ciclu.Despre impactul Revoluției Franceze,ed.Institutul European, Iași, 1994.

Articole:

Ailioaei, Pr., Vasile, Simpozion consacrat aniversării a 25 de ani de la înființarea Institutului pentru Bisericile Răsăritene din Regensburgh, Revista B.O.R., 1992, 4-6, aprilie- iunie.

Alexe, Gheorghe., Sesiunea comitetului Central al C.E.B. Revista B.O.R., 1966, 3-4, martie-aprilie.

Arinze, Card. Francais, Dialogul interreligios o necesitate a timpului nostru., Revista B.O.R, 1999, 7-12, iulie – decembrie.

Bria, Diac., Ion, Sesiunea Anuală a Comitetului Centralal Consiliului Ecumenic al Bisericilor, Revista B.O.R., 1967, 9-10, septembrie- octombrie.

Caraba, Vasile-Adrian, Motoc, Nicolae-Dorel, Săptămâna de rugăciune pentru unitatea creștinilor, Revista B.O.R., 2000, 1-3, ianuarie- martie.

Căciulă, Pr., Ol., În legătură cu Mișcarea Ecumenică, Revista B.O.R., 1957, 1-2, ianuarie- februarie.

Idem, Sesiunea anuală a Comitetului Central al Consiliului Ecumenic al Bisericilor, Revista B.O.R. 7-8, iulie-august.

Idem, Prezența și contribuția Prea Fericitului Patriarh Justin în dialogul general, 1983, 9-10, septembrie- octombrie.

Oancea, Diac., Conf., Dr., Pluralism religios și misiune creștină,Revista B.O.R., 2002, 7-9, iulie- septembrie.

Pannenberg, Richard, Neuhaus, Jousts with the World Council of Church, Revista Cristian Century, 17 februarie 1982.

Surse Internet:

Popescu, Dan, Ce este Consiuliul Ecumenic al Bisericilor, în Revista Răsunetul, http://www.rasunetul.ro/ce-este-consiliul-ecumenic-mondial-al-bisericilor.

Iluminism, http://ro.wikipedia.org/wiki/Iluminism.

World Council of Churches- Justice, Peace and Creation, prezentarea programului, preluată de pe website-ul CEB, http: / /www.wcc-coe.org/wcc/what/jpc/index-e.html.

Economic Globalization: A critical view and an Alternative Vision, WCC. art.12. preluat de pe internet http: // www.oikoumene.org/index.php?id=2649#glob.

Bibliografie

***, Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Instutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române., București, 2005.

***, Tinerii creștini și provocările globalizării, ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galați, 2005.

Achimescu , Pr. Nicolae, Religii în dialog, Ed. Trinitas, 2006

Arraj, James, Chistianity on the Crucible of East – West dialogue, A Critical Look at Catholic Participation and God, Zen and the Institution of Being, ed. Inner Growth Books, United States of America, 1988.

Atiya, Azis S., A History of Eastern Christianity, ed.Methuet, Londra, 1968.

Barkai Ron, Chretiens, musulmans et juifs, Ed. CERF, Paris, 1994

Berger , Peter, Budhist-Christian Studies, Vol. I.,ed. University of Haway Press, Haway, 1994.

Bernea ,Ernest, Îndemn la simplitate, Ed. Anastasia, 1995.

Bodogae ,Pr. Prof. Ioan Rămureanu, Pr. Prof. Milan Șesan,Pr. Prof. Teodor , Istorie Bisericească Universală, Vol.II, ed. EIBMBOR, București, 1993.

Bria, Pr. Prof. Dr. Ion, Patriarhia Română și Consiliul Ecumenic al Bisericilor, Geneva, 1986.

Burell, David, Faith and Freedom an Interfaith Perspective, ed. Blackwell Publishing, United Kingdom, 2004.

Bynes, Norman S., The Byzantine Empire, ed.London,New York, 1958.

Cameroon, Averil, The Byzantines,ed.Library of Congres Catalonging, Singapore.

Chaudet,Didier, Imperiul în oglindă, Ed. Cartier , Chișinău, 2008.

Damaschin, Ieromonah, Viața și lucrările Părintelui Serafim Rose, ed.Sofia, București, 2005.

Davie, George, Religion in Britain since 1945, Ed.Oxford, Blackwell,1994

Depuis Jacquels, Vers une theologie chretienne du pluralism religeux, editiile CERF, Paris 1997.

Desseaux Jacques-Elisee, Nouveau vocabulaire ecumenique , edițiile CERF, Paris, 1980

Dewick, E. C., The Christian attitude to other religions, ed. Cambrige University Press, 1953.

Dobrescu, Prof., Nicolae, Istoria Bisericească. De la 1054 până astăzi, Ed. Tipografia Ion C. Văcărescu,București, 1914.

Eminescu, Mihai, Scrieri esențiale ,Ed. Fortuna, 2002.

Engels Fr., Anti-Düring, ediția a II-a,ed. E.S.P.L.P., București, 1955.

Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universitații “1 Decembrie 1918”, Biserica în era globalizării, Ed. Reîntregirea , Alba Iulia 2003

Firestone , Leonard Swidler, Khalid Duran, Reuvene, Trialog evrei , creștini și musulmani în dialog, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj, 2013

Himcinschi, Pr. Mihai, Misiune și dialog , ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2003.

Hogan, George, F., McLean, John, Ecumenism and Nostra Aetate in the 21st Century, ed. The Council for Research in Values and Philosofy, Washington D.C., 2005.

Holbach, Paul, Penry, Thiry, Sistemul naturii, Editura Științifică, București, 1957.

Hopkins Dwight N., Religions/Globalizațions,ed. Duke University Press, Durham and London,2001.

Ică , Arhid.lect.dr. Ioan jr., Misiune și mărturie creștină, ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2004.

Jakson Jane, The Routledge Handbook of Language and Itercultural Communication, ed. Routledge, Londra, 2012.

Juergensmeyer, Mark, Religion in Global Civil Society, ed. Oxford University Press, 2005.

Kim C. H. Sebastian, Chiestian Theology in Asia, ed. Cambrige University Press, Cambrige, 2008.

Lamin, Sanneh, Translating the Message. The Missionary Impact on Culture, ed. Orbis Books, New York, 1997.

Lenin , V. I., La ce moștenire renunțăm,ed. E.P.L.P., București, 1953.

Manimala, Varghese, Faith and Reason Today in a Post- modern Era, ed. The Council for Research in Values and Philosophy, Washington D.C., 2008.

Mantzarididis , Georgios I ., Globalizare și universalitate, Himeră și adevăr, Ed. Bizantină, București, 2002.

Idem., Teologia ortodoxă și viața comunitară, ed. a II-a Tesalonic, Tesalonic, 1996.

Marga , Andrei, Religia în era globalizării,ed. Fundației pentru Studii Europene, Cluj-Napoca, 2003.

Melas, Khristos, Globalizare. O nouă fază de internaționalizare a economiei. Mituri și realitate, ed. Omonia, Atena, 1999.

Merdjanova, Patrice, Brodeur, Ina, Religion as a Conversation Starter. Interreligious Dialogue for Peacebuilding in the Balkans, ed. Continuum Publishing, London, 2009.

Neil, Stephen, A History of the Christian Curch in India and Pakistan, ed. Grand Rapids, 1970.

Idem., A Hystory of Christian Missions, Londra, 1964.

Neuhaus ,Richard, Pannenberg Jousts with the World Council of Church, publicat în Cristian Century, 17 februarie 1982.

Nicolescu. B., Transdisciplinaritatea, Ed. Polirom, Iași, 1999.

Ogodescu, S. D., ,Persoană și lume, București, 1981.

Papandreou , I.P.S. Dr., Damaskinos, Biserică, Societate, Lume, Ed. Trinitas, Iași, 1998.

Petraru , Pr., Dr., Gheorghe, „Mergeți în toată lumea și propovăduiți Evanghelia la toată fătura…” O istorie a misiunilor creștine, ed. Sf. Mina, Iași, 2013.

Preston, Paul, Evangelicsand Politics in Asia, Africa and Latin America,ed. Cambridge University Press, 2001.

Pușcaș, Gheorghe,„ Secolul Luminilor” și Religia, ed. Stiințifică, București, 1966

Robertson, Roland, Globalizațion. Social Theory and Global Culture, ed.Sage Publications, Londra, 1992

Roux, Jean – Paul, Istoria războiului dintre islam și creștinătate. 602-2007, traducere din limba franceză de Lucia Postelnicu Pop, Ed. Artemis, București, 2007.

Samartha ,S.J., Living Faith and the Ecumenical Movement, Ed. WCC, Geneva, 1971.

Idem., Christian Conference of Asia, Seventh Assembly of Banglore, Ed. CCA, Singapore,1981.

Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, 14,3, P.G. 29, 276A

Sherbok-Cohn, Dan, Interfaith Theology. A. Reader, ed. One World, Oxford,2001.

Smith, Idleman, Jane, Muslims, Christians, and the Challenge of Interfaith Dialogue, ed. Oxford University Press, 2007.

Smock R. David, Interfaith Dialogue and Peacebuilding, ed. Peaceworks, Washington, 2002.

Idem., Perspective on Pacifism : Christian, Jewis, and Muslim views, ed. Peaceworks, Washington, 2004.

Idem., Religious Perspectives on War : Christian, Muslim, and Jewish Attitudes toward Force, ed. Peaceworks, Washington, 2000.

Stark, Rodney, The Triumph of Christianity. How Jesus Movement became the World’s the largest Religion, ed. Harper One, New York, 2011.

Stiton, Diane B., Jesus of Africa. Voices of Contemporary African Christology, ed. Orbis Books, Maryknool, New York, 2004.

Sundkler, Bengt ,Christopher Steed, A History of the Curch in Africa, ed. Cambrige UniversityPress, 2000.

Swidler, Ashok Gangadean Leonard, The Theology of Deep-Dialogue/Critical Thinking, ed. Global Dialogue Institute, Philadelphia, 2000.

Swidler, Seiichi, Yagi, Leonard, A bridge to Budhist – Christian Dialogue, ed. Paulist Press, New York,1990.

Udeani, Chibueze, Inculturation as Dialogue, Igbo Culture and the Message of Christ, ed. Rodopi, New York, 2007.

Vlas Natalia, Globalizarea și religia la începutul secolului XXI, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj, 2008.

Voltaire, Dicționarul filosofic,ed. E.S.L.A., București, 1958.

Waardenburg, Jacques, Muslim Perceptions of Other Religions, ed. Oxford University Press, Oxford, 1999.

Yannoulatos, Anastasios, Ortodoxia și problemele lumii contemporane, Ed. Bizantină, București, 2001.

Yates, Timothy, Christian Missionin the twentieh Century, ed. Cambrige University Press, 1994.

Zub, Al., La sfârșit de ciclu.Despre impactul Revoluției Franceze,ed.Institutul European, Iași, 1994.

Articole:

Ailioaei, Pr., Vasile, Simpozion consacrat aniversării a 25 de ani de la înființarea Institutului pentru Bisericile Răsăritene din Regensburgh, Revista B.O.R., 1992, 4-6, aprilie- iunie.

Alexe, Gheorghe., Sesiunea comitetului Central al C.E.B. Revista B.O.R., 1966, 3-4, martie-aprilie.

Arinze, Card. Francais, Dialogul interreligios o necesitate a timpului nostru., Revista B.O.R, 1999, 7-12, iulie – decembrie.

Bria, Diac., Ion, Sesiunea Anuală a Comitetului Centralal Consiliului Ecumenic al Bisericilor, Revista B.O.R., 1967, 9-10, septembrie- octombrie.

Caraba, Vasile-Adrian, Motoc, Nicolae-Dorel, Săptămâna de rugăciune pentru unitatea creștinilor, Revista B.O.R., 2000, 1-3, ianuarie- martie.

Căciulă, Pr., Ol., În legătură cu Mișcarea Ecumenică, Revista B.O.R., 1957, 1-2, ianuarie- februarie.

Idem, Sesiunea anuală a Comitetului Central al Consiliului Ecumenic al Bisericilor, Revista B.O.R. 7-8, iulie-august.

Idem, Prezența și contribuția Prea Fericitului Patriarh Justin în dialogul general, 1983, 9-10, septembrie- octombrie.

Oancea, Diac., Conf., Dr., Pluralism religios și misiune creștină,Revista B.O.R., 2002, 7-9, iulie- septembrie.

Pannenberg, Richard, Neuhaus, Jousts with the World Council of Church, Revista Cristian Century, 17 februarie 1982.

Surse Internet:

Popescu, Dan, Ce este Consiuliul Ecumenic al Bisericilor, în Revista Răsunetul, http://www.rasunetul.ro/ce-este-consiliul-ecumenic-mondial-al-bisericilor.

Iluminism, http://ro.wikipedia.org/wiki/Iluminism.

World Council of Churches- Justice, Peace and Creation, prezentarea programului, preluată de pe website-ul CEB, http: / /www.wcc-coe.org/wcc/what/jpc/index-e.html.

Economic Globalization: A critical view and an Alternative Vision, WCC. art.12. preluat de pe internet http: // www.oikoumene.org/index.php?id=2649#glob.