Dialectal, Regional Si Popular In Vorbirea Elevilor. Rolul Profesorului In Insusirea Normelor Limbii Literare

CUPRINS

INTRODUCERE

CAP. I Limba literara – Limba vorbita

CAP. II Dialectal, regional, popular

2.1 Dialectele limbii romane. Prezentare generala

2.2 Graiurile. Regionalismele si cuvintele populare

CAP. III Influenta faptelor dialectale, regionale si populare asupra structurii gramaticale a limbii

3.1 Anacolutul, dezacordul iotacizarea verbelor

CAP. IV Metode si procedee folosite la clasa in activitatea de insusire a normelor limbii literare

4.1 Metode de invatamant. Delimitari conceptuale

4.2 Metode clasice – Metode moderne

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Prin reforma in curriculum s-a incercat construirea unei scoli centrate pe elev prin care sa i se asigure acestuia obtinerea unor instrumente de procesare progresiva a informatiilor – prin rezolvarea dificultatilor, prin gandirea critica – si, totodata, de accesare a informatiilor potrivite pe internet sau in dictionare care sa usureze reusita integrarii profesionale a elevului. In Romania,  procesul didactic este concentrat, in mare parte, pe impartasirea informatiilor structurate, factuale in conditiile in care in  tarile evoluate din punct de vedere economic, se urmareste aflarea unor metode reale de implicare a elevului in cautarea si in structurarea personala a informatiilor – cu alte cuvinte, invatarea al carei fundament este identificat in necesitatile elevului.

Studierea limbii romane reprezinta conditia fundamentala de realizare a scopului esential al scolii. Accentul pus pe memorarea unor cunostinte bazate pe dezvoltarea gandirii creatoare se muta pe intreprinderea exercitiilor de munca independenta. Limbajul sarac se identifica intr-o creativitate lipsita de valoare, intr-o gandire confuza si intr-o simtire lipsita de expresivitate.

O rezolvare a acestei dificultati sta in aplicarea tehnicilor  de predare si de invatare propriu-zise. Este imperios ca profesorul sa ii ajute pe elevi  sa inteleaga notiunile si sa ajunga, ulterior, la un nivel cat mai ridicat de gandire. Totodata, ii ajuta sa analizeze si sa aplice noile cunostinte obtinute.

In scopul de a isi si indeplini sarcina, profesorul utilizeaza un set de unelte.

Aceasta lucrare este menita a reliefa nevoia activizarii vocabularului, prin accentuarea notiunii de „regionalism” si a tuturor activitatilor de tip scolar, deoarece s-au observat cusururi in abilitatea de identificare a unor notiuni specifice limbii si, in mod expres, in utilizarea acestora in sarcinile didactice propuse, elevii neavand, in acest fel, oportunitatea de a isi clarifica nesigurantele legate de vocabular si de a se apropia mai mult de spiritul limbii, „masurariul civilizatiunii unui popor”.

Studiul limbii romane are drept obiectiv primordial cultivarea exprimarii elevilor prin valorificarea cunostintelor de ordin lexical. Este imperios ca elevii sa invete sa interactioneze cu semenii, sa invete sa comunice, sa rezolve dificultati pe care le intalnesc in viata de zi cu zi, sa inteleaga lumea si sa fie apt sa creeze, aspecte care nu pot fi realizabile decat folosind o limba literara comuna si cunoscand-o cu sensurile utilizate in era in care traiesc, insa nu fara a cunoaste si formele regionale ale propriului popor. In principiu, copilul stapaneste sistemul gramatical al limbii ce o vorbeste, dar invatarea unor noi cuvinte si utilizarea corecta a acestora raman continuu cerinte pe tot parcursul vietii.

Scoala are un rol primordial  in sprijinirea elevilor in formarea unui vocabular cat mai dezvoltat in scopul exprimarii expresive si corecte din perspectiva gramaticala. Alaturi de formarea unor concepte, studiul limbii romane are rolul de formare a capabilitatii de a transforma teoria in practica si a deprinderii de utilizare a acestora in orice situatii.

Asadar, conturarea deprinderilor de limba contribuie intr-o proportie ridicata la dezvoltarea exprimarii elevilor. Insusirea activa a elementelor teoretice precum si obtinerea deprinderilor specifice sunt dependente, in genere, de stimularea si de evolutia capacitatilor de ordin intelectual ale scolarilor si de actiunile practice intreprinse in acest scop. In lucrul in clasa dar si prin intermediul corectarii lucrarilor, profesorii identifica erori ale elevilor care pot fi clasate in urmatoarea maniera:

tautologii – repetarea utizand aceeasi radacina: „cant cantecul”;

exprimare saraca;

abateri de la limbajul caracteristic unei anumite imprejurari;

asocieri gresite ale cuvintelor;

clisee verbale;

lipsa de proprietate a termenilor.

Prin analiza erorilor primordiale ale elevilor in propria exprimare si prin analiza situatiilor „elevilor – problema”, s-a ajuns la concluzia ca principala cauza a lipsei de proprietate a termenilor folositi se identifica in lipsa de pregatire a activitatii de insusire voluntara a cuprinsului lectiilor. Unii dintre elevi sunt inavatati sa memoreze mecanic lectiile, inca din invatamantul primar, neglijand astfel invatarea propriu-zisa, in adevaratul sens al cuvantului si intelegerea. Pentru alti elevi, intelegerea cuvintelor reprezinta un aspect secundar in ierarhia invatarii.

Acest al doilea tip de elevi considera ca este imperios ca lectia sa fie stiuta, nu cuvintele. Dispozitia catre imitare a limbajului adultilor reprezinta o alta sursa a erorilor de vocabular, intrucat in multe dintre cazuri imitarea determina confuzia termenilor.

Astfel, se desprinde concluzia ca munca in scopul dezvoltarii vocabularului este imperios sa aiba caracter de sistem, ea trebuind continuata de la o etapa la alta a invatamantului. Dezvoltarea vocabularului prin adaugarea unor cuvinte noi precum si utilizarea cuvintelor care variaza de la un vorbitor la altul, de catre scolari in exprimare trebuie sa reprezinte niste obiective permanente, asociate tot mai puternic cu principiul educatiei continue si al pregatirii elevilor pentru o invatare permanenta.

Astazi, influentele asupra limbii noastre sunt puternice multumita deschiderii spre Occident. Oamenii au mai multe mijloace de comunicare, cel mai pregnant fiind internetul.

Limbajul pe care indivizii il utilizeaza este codificat din necesitatea de a scrie cat mai multe intr-un timp cat mai scurt. Aceeasi obisnuinta o au si elevii, in lucrarile lor.

Potrivit Dicționarului explicativ al limbii române, conceptul „limbă” se defineste printr-o multitudine de expresii, insa se vor trece in revista urmatoarele:

 „totalitatea altor mijloace și procedee folosite spre a comunica oamenilor idei și sentimente”;

„sistem de comunicare alcătuit din sunete articulate, specific oamenilor, prin care aceștia își exprimă gândurile, sentimentele și dorințele”;

„fel de exprimare propriu unei persoane, în special unui scriitor”;

„limbajul unei comunități umane, istoric constituită, caracterizat prin structură gramaticală, fonetică și lexicală proprie”.

Domeniului „limbă” îi sunt specifice elementele de construcție a comunicării, abordate in mod expres în clasele gimnaziale, pentru formarea abilitatilor de receptare si de producere a comunicarii prin mesaje scrise sau orale. Etapa cu etapa, elevii descopera diverse moduri de exprimare a sentimentelor si invata cum un vorbitor își etaleaza ideile distinct, in raport cu destinatarul. In acelasi context, elevii invata că orice act de vorbire reprezinta o structură complexă, ale cărei componente sunt interdependente și se completează reciproc, se obisnuiesc cu utilizarea constienta a limbii române.

Scopul final al studiului limbii române în școală este de formare a unor buni vorbitori de limbă română, utilizand-o ca modalitate de cunoaștere.

Tânărul necesita o formare completă a personalității sale și, cu toate ca nu dispune de influențe dense pentru creșterea afectivă, va căuta elementele de acest tip in tiparul adult din mediul in care traieste. Profesorul trebuie sa fie matur din punct de vedere afectiv, asadar o persoană capabilă sa interacționeze intr-o maniera educativă cu tinerii. Cateodata, profesorii necesita o privire exterioara in scopul conștientizarii influenței deosebite pe care o au asupra tinerilor.

Aceasta poate reprezenta, totodata, o motivație intensa avantajoasa perfecționarii si pentru a se simți importanți prin ceea ce reprezinta.

Un popor traieste prin limba în care gândește, in care scrie si pe care o vorbește.

Limba reprezinta „criteriul civilizațiunii unui popor, un element esențial, ba chiar un criteriu al culturii”. Istoria limbii romane are un caracter permanent, din acest motiv studierea limbii române în școală a reprezentat mereu o cerinta naționala, cu implicații deosebite în formarea culturii tinerilor. Misiunea scolii este de a ii determina pe elevi să cunoască bine limba și literatura română si să le dezvolte gustul estetic si sa le cultive pasiunea pentru studierea acestora.

Însușirea limbii române exercitate în capacitatea de exprimare independentă și fluentă, în citire și în scriere constituie scopul formării elevului pe planul vieții sale estetice si intelectuale. Limbajul uman care reprezinta cel mai important mijloc de conexiune între realitatea obiectiva si intre conștiință, reprezinta un fenomen psihosocial complex. Limbajul reprezinta consecinta activității unor elemente de coordonare, ce recepționează din afara organismului semnale de ordin lingual, le descifrează conținutul semantic și pe baza acestora, elaborează semnale verbale, inteligibile. Însușirea limbajului reprezinta o activitate ce presupune un efort pe timp indelungat din partea individului.

Limba si literatura româna reprezinta o disciplina prioritara în învatamântul românesc, relevanta sa stand in identificarea sa ca limbaj de elaborare a textelor literare, ca model de exprimare nuantata.

Potrivit Planului de învatamânt al Curriculumului National, Limba si literatura româna se identifica in doua aspecte: limba româna si lectura literara. Limba româna cuprinde urmatoarele componente :

stilistica ;

fonetica ;

punctuatia ;

ortografia ;

vocabularul ;

gramatica – morfologia si sintaxa.

Lectura literara presupune aspectul cultivat al limbajului scris in maniera in care apare el în textele literare si non – literare.

In ceea ce priveste elementele limbii, un loc primordial îl ocupa formarea limbajului (nuantarea limbajului).

Este utila intensificarea formarii de capacitati la elevi, excluzându-se tipurile de teme prin care abilitatile de nuantare a limbajului comunicativ se transforma in automatisme. Cu cât vocabularul este unul imbogatit, cu atât capacitatile de comunicare sunt asimilate mai facil prin intermediul limbajului.

CAP. I Limba literara – Limba vorbita

Conceptul de „limbă literară” se identifica in realitatea sociala, lingvistica și de ordin terminologic.

Limba literară, existenta inca din prima jumatate a celui de-al XIX-lea secol, reprezinta o disciplină relativ nouă a lingvisticii. Cu alte cuvinte, limba literara este varianta estetica a limbii naționale, careia ii este specific un sistem de norme, fixate în scris și care îi reda unitatea.

Odata cu trecerea timpului, conceptul de „limbă literară” a capatat diverse acceptiuni.

In acest context, in prima instanta, a fost considerata in mod exclusiv o limbă scrisă, cu rolul de a servi in exprimarea unei literaturi. Potrivit lui G. Ivănescu, limba literara este vazuta drept „limba scrisă sau, cum i se mai spune de către unii lingviști, limba comună românească„ iar pentru Liviu Onu, Al. Rosetti si Bogdan Cazacu, istoria limbii literare reprezinta „istoria scrisului românesc de la origini și până în prezent”. Pentru o lunga perioada, conceptul de „limbă literară” a fost confundat cu cel de „limbă a literaturii artistice”.

Exista o multitudine de diferente intre istoria literaturii și istoria limbii literare pentru ca sunt domenii diferite. In aceste conditii, nu exista un semn de egalitate intre interpretarea lingvistica si interpretarea literara a unui text, deoarece difera prin scopurile urmărite de cele două discipline. In alta ordine de idei, limba literară reprezinta instrumentul expresiv al a producțiilor intelectuale din diverse spatii culturale.

Pentru ca limba literară contureaza aspectul cultural al unei limbi, în literatura de specialitate se folosesc notiuni precum „limbă de civilizatie” sau „limbă de cultura”.

In prima instanta, conceptul de „limbă literară” s-a suprapus peste cel de „limbă scrisă”.

Astazi, conceptul de „limbă literară” este asemanator cu cel de” limbă a literaturii artistice”. Incurcatura are la baza existenta limbii literare ca unica unealta pentru exprimarea literaturii beletristice iar, astfel, limba literară se identifica, in cele din urma, in creația scriitorului.

Ion Heliade Radulescu aduce in discutie „limba inimei sau a simțământului„ și „limba științelor sau a duhului„, aspect ce demonstrează că autorul observase o existența simultana a două stiluri cuprinse de limba literara, a stiului stiintific si a stilului beletristic.

Estetica limbii literare este menționata de Alexandru Graur, conform caruia limba literară este „limba îngrijită, corectă, conformă cu normele curente” și de Ion Coteanu, potrivit caruia „limba literară reprezintă aspectul cel mai îngrijit al limbii comune”. Este observabil ca pentru cei doi primeaza esteticul în comparatie cu aspectul normativ, caracterul estetic reprezentând condiția primordiala pentru transformarea unei limbi in una literara. Pe de alta parte, Samuel Byck observa limba literara ca fiind una corecta, raportarea sa facandu-se la caracterul sau normativ.

O alta notiune literara relevanta este cea de „limbaj standard”, confundat cateodata cu limba literară. Notiunea a aparut prin definitia lui Emanuel Vasiliu ca fiind „româna literară folosită în mod curent […] de un vorbitor instruit.” Limbajul standard, cunoscut datorita lui Ion Coteanu si ca limbaj mediu, reprezinta limba literară curentă, fara elemente impunatoare ale variației stilistice solicitata de structurarea comunicării în raport cu specificul mesajului.

O limbă literară reprezinta forma cultivata si îngrijită a unei limbi naționale. Limba literară reprezinta o varianta suplimentara a limbii naționale, descrisa printr-un sistem de norme scrise, ce îi asigură o stabilitate prin caracterul sau cultivat. Universul de functionare al limbii literare este unul larg si cuprinde manifestările culturale de orice natura.

Limba literară se identifica in limba utilizata in institutii precum biserica, administratie sau teatru, in scrierile științifice, in viata politica, in scrierile filozofice si in presa. Această bifurcare a limbii literare, in raport cu distribuția sa in anumite universuri de activitate socială, conduce la aparitia stilurilor publicistic, stiintific, administrativ si literar – artistic.

Limba literară reprezinta o formă extinsa de existență a limbii comune naționale si se identifica in expresia sa cea mai complexa, cu alte cuvinte, reprezintă o sinteză a oportunitatilor limbii intregii natiuni. In acelasi timp, limba literară reprezinta un produs al evoluției culturale a unei natiuni ale cărei manifestări spirituale sunt exprimate în scris și transmise din generatie in generatie, din acest motiv fiind numita și „limbă de cultură”.

Simbolizand aspectul cultural al unei limbi naționale, limba literară reprezinta prin raportare la dialecte si la graiul popular, obiectul de studiu a două ramuri ale lingvisticii, avand tehnici si principii specifice. Odata cu dezvoltarea sa la nivel istoric, limba literară se afla intr-un permanent proces, in timpul caruia interacționeaza cu graiurile înrudite aflate la fundamentul originii sale și cu limba populară vie. Limbile literare pot sa aiba doar la originea lor un grai, care, trecand peste granitele locale, printr-un proces complex evolutiv, se transformă într-o limbă literară.

Pentru a stabili exact perioada în care a apărut o limbă literară, este util ca raportarea să se faca la mai mulți factori. Initial, trebuie să se descopere când a apărut cel dintai act de limbă scrisă, apoi să se afle dacă structura lingvistică a respectivului act încadrează modelul specific al limbii literare și doar mai apoi poate sa se vorbeasca despre incipitul evolutiei propriu – zise a unei limbi literare prin cercetarea respectivei limbi de cultură.

In ceea ce priveste procesul lansării unei limbi literare, acesta are loc cu mai mult timp înainte de perioada trezirii interesului fata de această limbă literară si anterior scrierii operelor literare. În erele istorice ale începuturilor de limbi literare, teoriile gramaticale legate de studierea lor, se situau, intr-o maniera asemanatoare, într-o stare potentiala.

Limba română literară îndeplinește regulile aplicative ale unei limbi de cultură, trecand, de la inceputuri si pana in prezent, prin aceleași etape diferentiate doar din punct de vedere cronologic și fiind supusă acelorași severitati de ordin teoretic, la fel ca limbile de cultura europene si mondiale.

In scopul de a demonstra ca drept fundament al limbii romane literare sta graiul muntenesc, academicianul Ion Coteanu susține că e nevoie de compararea trasaturilor primordiale ale structurii limbii literare care apartin sistemului fonematic cu aspecte specifice ale principalelelor subdialecte dacoromâne.

Asadar, româna literară a aparut in cea de a doua jumătate a celui de-al XVI-lea secol, prin intermediul tipăriturilor diaconului Coresi de la Brașov. Cea dintai carte coresiană (aparuta sub numele de Întrebare creștinească, in anul 1559, in Brașov) care reprezinta, de altfel și primul act de limbă română literară scrisă, are drept fundament graiul popular dintre Brasov si Târgoviște.

Din 1559, anul lansării limbii române literare între Nistru si Prut se rostesc rugăciuni în limba română literară. De atunci, în textele bisericești de la noi se respecta atat ortografic cat si ortoepic cele șapte vocale caracteristice limbii române literare.

Ulterior, prin conectare cu celelalte graiuri, datorită colaborării cărturarilor din toate provinciile istorice române, cel muntenesc a progresat în limba literară română.

Cel mai reprezentativ factor care a usurat răspândirea limbii române literare în toate perioadele si, in mod expres, în cel de-al XVIII-lea secol, a fost unitatea religioasă a adepților permanenti ai cultului creștin – ortodox. Factorul religios a determinat ca vorbitorii dialectului dacoromân să aibă aceeași limbă de cultură – limba română.

Initiatorul gramaticii limbii române literare este Samuil Micu, fondator al ortografiei românești. Scrisă latinește, gramatica lui Samuil Micu a fost publicată in anul 1780, la Viena, cu o prefață de Gheorghe Șincai, a dorit sa scoata în evidență originea latină a limbii romane, dezmintita, pe acele timpuri, de lingviști străini. Prin gramatica lui Samuil Micu, limba română literară devine una normată si stabilă, intrând în ceea ce se numeste etapa modernă de dezvoltare.

Drumul deschis al modernizării limbii române literare a fost continuat in secolul al XIX-lea, prin participarea celor mai reprezentativi cărturari, insa, in mod expres, multumita activității lui Titu Maiorescu si Ion Heliade Rădulescu. Normele in functie de care a avut loc ghidarea în alegerea normelor limbii române literare moderne au fost:

eufonia limbii romane;

latinitatea;

raspandirea geografica;

gramaticalitatea.

În cel de-al XIX-lea secol, participarea celorlalte graiuri românești la perfecționarea structurii gramaticale a limbii române literare a fost hotaratoare, cu toate ca în acest secol viața spirituală suferă o influență occidentală intensa iar franceza devine limba de cultură cea mai notorie. Limba română literară intră totalmente în faza de modernizare, iar în anul 1881, cand au aparut Scrisorile lui Mihai Eminescu, Amintirile din copilărie ale lui Ion Creangă și Novelele din popor ale lui Ioan Slavici, limba română literară atinge punctul culminant al modernizării.

Fenomenul lansării istorice a unei limbi literare are loc cu mult mai devreme decât timpul conștientizării acesteia, cu mult înaintea sporirii interesului față de această limbă și cu mult inaintea scrierii operelor literar – artistice consacrate. In acest context, înaintea celui de-al XIX-lea secol, au vorbit și au scris despre norma limbii literare Dimitrie Cantemir in Tarile Romane, Boccaccio si Dante în Italia, Mihail Lomonosov in Rusia si Martin Luther în Germania.

Cu toate ca din punct de vedere al cronologiei, caile limbilor literare sunt diferite, mecanismul propriu – zis de formare a limbilor literare este asemanator și constă in aspecte precum:

faza optimă de modernizare a unei limbi literare este indicata de apariția celor mai notorii opere literar – artistice ale celor mai notorii scriitori naționali și, totodata, de funcționarea oficială a limbii literare în toate sferele vieții sociale ale unei țări;

toate limbile literare au avut la bază un grai ce s-a impus în trecutul istoric;

orice gramaticalizare a unei limbi literare apare din scrierea tratatelor de gramatică;

toate graiurile aparute au trecut, initial, prin fazele promovării și răspândirii lor;

toate limbile literare au avut incipitul in modernizarea prin procesul de gramaticalizare.

Cu toate ca limbile literare funcționează de secole, conceptul teoretic de limbă literară a fost confirmat de știința limbii la începutul celui de-al XX-lea secol. Fundamentul acestei întârzieri a constat intr-o serie de cauze obiective, aparute din istoria și evolutia statelor naționale precum și din realitatea istorică a lingvisticii ca știință a limbii.