Diagnoza Foliara Pentru O Cultura de Porumb, Fertilizata cu Ingrasamantul Complex 18 46 0 Amplasata In Ferma Didactica Ezareni, Iasi
CUPRINS
Partea generală
[NUME_REDACTAT] temei cercetate, Scop, [NUME_REDACTAT]. I. Studiul cercetărilor cu privire la fertilizarea culturilor de porumb
Particularitățile de nutriție ale porumbului
Studiul cercetărilor cu privire la fertilizarea organică
Studiul cercetărilor cu privire la fertilizarea chimică
Contribuții proprii
Cap. II. Caracterizarea condițiilor naturale din cadrul fermei Ezăreni IAȘI
2.1. Caracterizarea condițiilor naturale
2.1.1. Poziția geografică
2.1.2. Geomorfologia
2.1.3. Hidrografia și hidrologia
2.1.4. Aspectul climatologic
2.1.4.1. Regimul temperaturilor
2.1.4.2. Regimul precipitațiilor
2.1.4.3. Regimul eolian
2.1.5. Principalele tipuri genetice de sol
2.1.6. Vegetația spontană și cultivată
Cap. III Materialul și metoda de cercetare
3.1. Amplasarea experienței
3.2. Îngrășăminte chimice folosite
3.3. Materialul biologic
3.4. Metode de cercetare și analiză
3.4.1. Metode de cercetare și analiză în câmp
3.4.2. Metode de cercetare și analiză în laborator
Cap. IV Rezultate obținute și interpretarea lor
4.1. Evoluția conținutului de macroelemente din materialul vegetal
4.1.2. Evoluția conținutului de azot total
4.1.3. Evoluția conținutului de fosfor total
4.1.4. Evoluția conținutului de potasiu total
4.2. Evoluția formelor accesibile de elemente nutritive din sol
4.3. Evoluția producțiilor sub impactul fertilizărilor chimice
[NUME_REDACTAT]
PROIECT DE DIPLOMĂ
DIAGNOZA FOLIARĂ PENTRU O CULTURĂ DE PORUMB,FERTILIZATĂ CU ÎNGRĂȘĂMÂNTUL COMPLEX 18-46-0 AMPLASATĂ ÎN FERMA DIDACTICĂ EZĂRENI, IAȘI
CUPRINS
Partea generală
[NUME_REDACTAT] temei cercetate, Scop, [NUME_REDACTAT]. I. Studiul cercetărilor cu privire la fertilizarea culturilor de porumb
Particularitățile de nutriție ale porumbului
Studiul cercetărilor cu privire la fertilizarea organică
Studiul cercetărilor cu privire la fertilizarea chimică
Contribuții proprii
Cap. II. Caracterizarea condițiilor naturale din cadrul fermei Ezăreni IAȘI
2.1. Caracterizarea condițiilor naturale
2.1.1. Poziția geografică
2.1.2. Geomorfologia
2.1.3. Hidrografia și hidrologia
2.1.4. Aspectul climatologic
2.1.4.1. Regimul temperaturilor
2.1.4.2. Regimul precipitațiilor
2.1.4.3. Regimul eolian
2.1.5. Principalele tipuri genetice de sol
2.1.6. Vegetația spontană și cultivată
Cap. III Materialul și metoda de cercetare
3.1. Amplasarea experienței
3.2. Îngrășăminte chimice folosite
3.3. Materialul biologic
3.4. Metode de cercetare și analiză
3.4.1. Metode de cercetare și analiză în câmp
3.4.2. Metode de cercetare și analiză în laborator
Cap. IV Rezultate obținute și interpretarea lor
4.1. Evoluția conținutului de macroelemente din materialul vegetal
4.1.2. Evoluția conținutului de azot total
4.1.3. Evoluția conținutului de fosfor total
4.1.4. Evoluția conținutului de potasiu total
4.2. Evoluția formelor accesibile de elemente nutritive din sol
4.3. Evoluția producțiilor sub impactul fertilizărilor chimice
[NUME_REDACTAT]
INTRODUCERE
Un scop tot mai important al cercetărilor agrochimice îl reprezintă controlul stării de fertilitate a solurilor în vederea raționalizării fertilizării acestora pentru a se obține rezultate dintre cele mai bune.
Diagnoza foliară reprezintă o metodă principală de determinare a stării de aprovizionare a solului și a plantelor cu elemente nutritive respectiv este o metodă actuală de studiu care dă informații dintre cele mai exacte și în cel mai scurt timp.
Studiile periodice privind conținutul și raportul dintre elementele nutritive din plante se pot stabili intre relațiile dintre fertilizare și starea fitosanitară a culturilor și măsurile care pot duce la o menținere cât mai sănătoasă a culturilor.
Prin efectuarea de analize chimice asupra plantelor din ecosistemele agricole pe lângă determinările calitative și cantitative a elementelor nutritive se mai poate determina și prezența unor compuși chimici dăunători pentru plante și om proveniți din produsele chimice utilizate în agricultură la protecția și fertilizarea plantelor sau din celelalte activități ale omului.
Datorită cercetărilor efectuate de numeroși specialiști din domeniu s-au putut realiza progrese în ceea ce privește metodelor și tehnicilor de studiu, s-au elaborat noi metode de interpretare a rezultatelor, s-au stabilit o serie de corelații care exista între elementele nutritive din plante și din sol și nivelul producțiilor obținute.
Astfel s-au determinat cauzele apariției dezechilibrelor în nutriția plantelor și s-au elaborat metode de a le preîntâmpina pe cât mai mult posibil, evitându-se astfel apariția „bolilor de nutriție” și a efectelor negative produse de acestea.
O importanță foarte mare a diagnozei foliare o reprezintă faptul că putem afla în orice fază de vegetație și la orice cultură gradul de aprovizionare cu elemente nutritive, iar în cazul în care sunt semnalate dezechilibre se poate interveni prin fertilizări la sol sau prin fertilizări foliare astfel reducându-se efectele negative ale unei nutriții dezechilibrate.
Prin analizele de diagnoză foliară s-a determinat rolul foarte important al unor microelemente în procesele metabolice și în sinteza diferiților compuși cu un rol esențial pentru plantă.
Planul de fertilizare are ca obiectiv asigurarea creșterii și dezvoltării plantelor, realizarea și menținerea unei nutriții echilibrate. Se întocmește pentru fiecare parcelă în parte pe baza analizei agrochimice a solului.
Pentru realizarea unui sistem rațional de îngrășare se impune în același timp cunoașterea amănunțită de către specialistul agronom sau horticultor a particularităților de nutriție a plantelor legat de factorii de mediu, precum și de dezvoltarea sistemului radicular (care poate fi pivotant sau fasciculat și se poate dispune în profunzimea stratului arabil sau se poate întinde superficial pe orizontală) (D. Davidescu și [NUME_REDACTAT], 1980 – Agrochimie).
PARTEA I-A CONSIDERAȚII GENERALE
Importanța, scopul și obiectivele cercetărilor
Ca metodă principală de determinare a stării de aprovizionare a solului și a plantelor cu elemente nutritive, diagnoza foliară reprezintă o metodă actuală de studiu și oferă informații dintre cele mai exacte și în cel mai scurt timp.
Cercetările agrochimice au scopul principal de a controla starea de fertilitate a solului în vederea fertilizării raționale a acestuia, pentru obținerea de rezultate cât mai pozitive.
Unul dintre cele mai importante obiective ale agriculturii contemporane cât și a studiilor din domeniul agrochimiei este sporirea atât cantitativă cât și calitativă a producțiilor agricole și horticole concomitent cu creșterea fertilității solurilor și o protecție cât mai bună a mediului înconjurător. Lucru acesta nu se poate realiza decât prin cercetări în toate domeniile care se intersectează cu activitatea agricolă și mai ales în domeniul agrochimiei, pentru a se putea asigura un nivel cât mai favorabil al factorilor de vegetație pentru creșterea și dezvoltarea plantelor.
Diagnoza foliară ca metodă principală de determinare a stării de aprovizionare a solului și a plantelor cu elemente nutritive reprezintă o metodă actuală de studiu și oferă informații dintre cele mai exacte și în cel mai scurt timp. Pe baza rezultatelor cantitative și calitative obținute, se aleg cele mai potrivite măsuri pentru a dirija aprovizionarea solului și a plantelor cu elemente nutritive către cel mai înalt nivel în vederea obținerii de producții cât mai mari și mai bune.
Prin compararea rezultatelor obținute cu datele analizei inițiale ale solului și a producției, se poate spune care dintre îngrășămintele complexe este cel mai indicat pentru a obține o producție cantitativă și calitativă superioară.
Scopul lucrării efectuate la ferma Ezăreni cu sediul în județul Iași este Studiul cercetărilor cu privire la fertilizarea hibridului de porumb Dkc 33 71 cu îngrășământul complex 18-46-0.
Cercetările efectuate dau posibilitatea cunoașterii gradul de aprovizionare cu elemente nutritive, evoluției conținutului de macroelemente din materialul vegetal prin analiza conținutului de azot, fosfor și potasiu.
CAPITOLUL 1 – Studiul cercetărilor cu privire la fertilizarea culturilor de porumb
1.1.Particularitățile de nutriție ale porumbului
Porumbul ocupă al treilea loc, ca importanță, între plantele cultivate pe glob. Această poziție, din punct de vedere agricol, este motivată printr-o serie de particularități, astfel:
– prezintă o mare capacitate de producție, cu circa 50% mai ridicată față de celelalte cereale;
– are o mare plasticitate ecologică, care îi permite o largă arie de răspândire, dând recolte mari și relativ constante, mai puțin influențate de abaterile climatice;
– este o planta prășitoare, bună premergătoare pentru majoritatea culturilor;
– suportă monocultura mai mulți ani;
– are un coeficient mare de înmulțire (150 – 400);
– având o însămânțare mai târzie în primăvară, permite o mai bună eșalonare a lucrărilor agricole;
– cultura este mecanizabilă 100%;
– recoltarea se face fără pericol de scuturare;
– valorifică foarte bine îngrășămintele organice și minerale, cât și apa de irigație;
– posibilitățile de valorificare a producției sunt foarte variate etc.
Din 100 kg boabe se pot obține: 77 kg făină sau 63 kg amidon, 44 l alcool, 71 kg de glucoză, 1,8 – 2,7 l ulei și 3,6 kg turte (N. ZAMFIRESCU și colab. 1963).
În alimentația omului din boabele „degerminate”, prin măcinare uscată, se obțin: făină de mălai, fulgi de porumb, alimente pentru copii, lapte artificial etc.; prin măcinare umedă (bobul cu embrion), se obțin, pe lângă produsele enumerate, și un sirop bogat în fructoză (pentru diabetici), bere, înlocuitori pentru cafea, paste pentru glasat drajeuri etc. Prin diferite tratamente, după măcinatul umed, se obțin: amidon, glucoza, dextroza, whisky gazohol, medicamente etc.
În furajare porumbul are o valoare nutritivă, de 1,17 – 1,30 unități nutritive, la 1 kg boabe.
Din ciocălăi se obțin: furfurol, nutrețuri pentru rumegătoare, săpunuri; vitamine etc. sau sunt folosiți drept combustibili. Pănușile se utilizează pentru împletituri sau în furajare.
„Tuleii” (tulpinile, cocenii) se utilizează ca furaj sau în industria celulozei și la fabricarea panourilor aglomerate.
Planta întreagă verde se poate utiliza pentru obținerea unor combustibili (metanol, etanol) sau se însilozează în faza la lapte-ceară a boabelor, când asigură un furaj deosebit de valoros.
Compoziție chimică
După R. J. MARTIN și colab. (1970), boabele conțin în medie: apă 13,5%; proteine 10,0%; glucide 70,7% (din care amidon 61,0%); grăsimi 4,0%, săruri minerale 1,4%, substanțe organice acide 0,4%.
Amidonul este format din amilopectine (72 – 77%) și amiloză (21 – 28%). Repartizarea amidonului pe componentele bobului reliefează că 98% se depune în endosperm, 1,3% în embrion și 0,7% în pericarp.
Proteinele, în proporție de 15 – 18%, conțin 45% protamine (predominantă fiind zeina), 35% gluteine și 20% globuline. Din totalul proteinelor, 73,1 % se acumulează în endosperm, 23,0% în embrion și 2,2% în pericarp.
Fertilizarea rațională influențează conținutul în aminoacizi. Astfel, îngrășămintele cu azot ridică conținutul de triptofan, iar cele cu azot și fosfor duc la o creștere a conținutului în lizină (JEGES și colab., 1970).
Indicele iod al uleiului de porumb este de 111 – 130. În componența uleiului intră: acid oleic 46%, acid linoleic 41,5%, acid palmitic 7,8%, acid stearic 3,5% și alții.
Boabele conțin vitaminele B1, B2 și E și PP în proporție mai mare, provitamina A (la varietățile cu boabe galbene); vitamina C lipsește.
Compoziția chimică este mult influențată de hibrid (soi), condițiile de vegetație și tehnologia aplicată.
1.2.Stadiul cercetărilor cu privire la fertilizarea organică
Porumbul este una din cele mai productive plante agricole cultivate la noi, dar pentru a realiza producții ridicate, are nevoie de cantități mari de substanțe nutritive. Pentru fiecare tona de boabe (inclusiv producția corespunzătoare de tulpini) porumbul extrage din sol, N – 29 kilograme, P2 O5 – 12 kilograme, K2O – 32 kilograme si CaO – 9 kilograme.
Îngrasamintele sporesc producția la porumb pe toate solurile, chiar daca acestea au fertilitatea ridicata.
Îngrășămintele organice.
În categoria îngrășămintelor organice se includ materiale de proveniență animală sau vegetală, reziduuri ale unor multiple activități, compostate sau necompostate, fermentate, semifermentate sau în stare proaspătă care se aplică solurilor ca sursă de materie organică pentru procesul humificării și regenerarea conținutului de humus, ca bază energetică pentru activitatea microbiologică a solului și nu în ultimul rând ca sursă de elemente nutritive pentru plante.
În conceptul abordării biologice și biodinamice a sistemelor de agricultură sau a dezvoltării durabile (și/sau sustenabile), folosirea îngrășămintelor organice răspunde dezideratelor de sporire a fertilității solurilor și menținerii unei productivități agricole remarcabile (Pfeiffer, 1951; , 1994; Prasad și Power, 1995; Singh, 2002; Altieri, 1995, 2000; Lal și Pierce, 1991; Pretty, 1995; la noi Papacostea, 1976; Eliade, 1980-1982; Ghinea, 1981; Ștefanic, 1982, 1990).
Îngrășămintele organice au o multitudine de efecte și avantaje atât asupra solurilor cât și a plantelor:
au un aport esențial în substanțe organice pentru procesul sintezei humusului în sol, de stabilizare sau creștere a rezervei acestui important component al solului și pentru echilibrarea dinamică a celor două procese globale predominante în evoluția materiei organice din sol – humificarea și mineralizarea.
sunt o sursă ieftină si economică, fără aport de energie fosilă tehnologică (din sinteze industriale) și bine reprezentată cantitativ și calitative nutrienți (macro și microelemente) prin care se poate restitui solurilor elemente extrase și exportate cu recoltele.
prin conținutul constituenților organici și chimici au roluri energetice în soluri, de reducere și uniformizare a entropiei, ceea ce le asigură efecte durabile în evoluția fertilității solurilor.
contribuie la structurarea solurilor și definirea în timp, alături de componentele minerale, a unui complex argilo-humic esențial. Reglează la orice aplicare regimul aerohidric al solurilor fiind reziduuri ale unor activități, mai ales din agricultură și zootehnie, utilizarea lor se poate modela și încadra în reciclarea resurselor și se poate concretiza în efecte complexe și mari în cadrul agroecosistemelor, cu eforturi economice minime.
Clasificarea îngrășămintelor organice se poate face mai ales după criteriul provenienței, în:
Produse secundare din zootehnie:
gunoiul de grajd;
tulbureala (nămolul) de la bovine și porcine;
urina și mustul de gunoi de grajd;
dejecțiile avicole.
Resturi vegetale, culturi speciale, sedimente organice naturale:
paie și resturi organice ale culturilor;
îngrășămintele verzi;
turba.
Reziduuri orășenești și composturi:
nămolul provenit din epurarea apelor uzate;
compostul din nămolul de epurare și din alte materiale organice.
Clasificarea și criteriul adoptat au caracter relativ dar s-au avut în vedere principalele resurse folosite în agricultură și horticultură ca îngrășăminte organice.
În prezent ca denumire s-a generalizat cea a “îngrășămintelor organice” și nu “naturale” întrucât în sfera acestora din urmă se includ și materiale fertilizare sau amendate exploatate din depozite naturale (gips, săruri cu N de tip guanto, calcar și dolomit ) (Huntley și colab., 1997; Gascho, 2002; citați de [NUME_REDACTAT] și colab., 2005)
Gunoiul de grajd, este indicat pe toate tipurile de sol din țară, aplicat în doză de 20 – 40 t/ha. Dozele mai mari se aplică pe solurile erodate, luvisoluri, la culturile irigate etc.
Aplicarea bălegarului se face direct culturii porumbului, „proaspăt” sau fermentat, o dată la 4 – 5 ani, efectul resimțindu-se și în anul al treilea de la aplicare în condiții de monocultură.
Gunoiul de grajd se administrează direct porumbului sau plantei premergătoare, dacă aceasta au perioada lungă de vegetație și cerințe ridicate față de însușirile fizice ale solului (cartof, sfeclă, cânepă ) în rotația grâu-porumb rezervându-se întotdeauna porumbului.
Îngrășămintele verzi au rol asemănător gunoiului de grajd, fiind mai economice când se produc în culturi ascunse sau sunt cultivate în miriște. Pentru culturi ascunse se recomandă utilizarea sulfinei, iar pentru culturi duble se recomandă lupinul alb. ( Axinte M. și col., 2003, [NUME_REDACTAT] și colab.,2005, [NUME_REDACTAT], 2008).
Îngrășământul organic trebuie distribuit cât mai uniform pe miriște și încorporat imediat în sol prin arătură, pentru a evita pierderile prin volatizare.
1.3.Stadiul cercetărilor cu privire la fertilizarea chimică
Datorită producției mari de masă uscată la unitatea de suprafață, porumbul este o plantă mare consumatoare de substanțe nutritive. F. ANGELINI (1965) apreciază porumbul ca fiind o plantă „vorace prin excelență”.
Azotul este principalul element în fertilizarea porumbului, care asigură formarea unei mase foliare bogate, colorată în verde intens și care influențează favorabil acumularea substanțelor proteice.
Carența se manifestă prin îngălbenirea limbului de la vârf spre bază, de-a lungul nervurii mediane care se deschide la culoare.
Figura 1.1 Carență de azot
Plantele rămân firave, cu știuleții mici. Excesul de azot intensifică transpirația, creșterea, este luxuriantă, plantele devin sensibile la secetă și boli și întârzie maturitatea. Absorbția azotului este intensă de-a lungul întregii perioade de vegetație.
Fosforul joacă un rol multiplu în creșterea si fructificarea porumbului.
Insuficiența lui se manifesta prin înroșirea frunzelor de la vârf spre bază, sistemul radicular este slab dezvoltat, ritmul de creștere este scăzut, se accentuează protandria. Excesul fosforului determină insuficiența zincului.
Figura 1.2 Carență de fosfor
Potasiu mărește rezistența la cădere, secetă și boli. Carența se manifestă prin îngălbenirea frunzelor de la vârful lor spre bază, iar sistemul radicular rămâne slab dezvoltate.
Fertilizarea chimică.
Rezultatele de sinteză reliefează că, pe toate tipurile de sol, fertilizarea cu azot și fosfor se înscrie cu sporuri semnificative de recoltă; potasiul asigură sporuri semnificative pe solurile luvice, pe cele nisipoase și în condiții de irigare.
Sporul producției de boabe la 1 kg îngrășământ este variabil, în funcție de tipul de sol, condițiile climatice și hibridul cultivat.
Cu referire la hibrizi, se poate afirma că hibrizii simpli, intensiv cultivați, pe fond nefertilizat, sunt depășiți în producție de către hibrizii dubli extensivi, dar în condiții de fertilizare locurile se inversează.
La stabilirea dozelor de îngrășământ se vor avea în vedere: tipul de sol, nivelul producției scontate, rezerva solului, consumul specific, regimul precipitațiilor, hibridul cultivat, planta premergătoare.
Fertilizarea cu azot.
În tabelul 1.1. sunt prezentate dozele optime economice de azot (după CR. HERA și Z. BORLAN, 1980).
Dozele optime economice de azot, în condiții de cultură neirigată sunt cu 30 – 90 kg mai mici decât în cultură irigată.
În funcție de producția planificată consumul specific se modifică determinarea dozei putându-se realiza simplu, calculând 24 kg N pentru fiecare tonă de boabe la o producție sub 5 t/ha; 22 kg N/t la o producție între 6 – 10 t/ha și, respectiv, 20 kg N/t la producții de peste 10 t/ha.
Tabelul 1.1.
Dozele optime economice (DOE) medii de azot la porumb, în funcție de producția planificată (boabe) și de asigurarea potențială a solului cu azot (apreciată după indicele azot – I.N.)*
Doza se reduce cu 20 – 50 kg N/ha când porumbul urmează după leguminoase, de asemenea, se reduce cu 2 kg N pentru fiecare tonă de gunoi dată direct porumbului și, respectiv, cu 1 kg N, când aplicarea gunoiului s-a făcut la planta premergătoare; se reduce cu 20 – 30 kg N în cazul hibrizilor sensibili la frângerea tulpinilor.
Doza se majorează cu 20 kg N/ha când porumbul urmează după floarea soarelui și cu 25 kg N/ha după cartoful târziu sau în al III-lea an de monocultură.
În funcție de asigurarea cu apă, de precipitațiile din intervalul octombrie – februarie, doza se corectează cu +/- 5 kg/10 mm precipitații peste sau sub medie; se mărește cu 20 kg/ha pe solurile cu aport freatic și când semănatul se face în primăveri umede și se micșorează cu 20 kg în primăverile secetoase.
Aplicarea azotului trebuie efectuată fracționat, astfel:
– 30 – 40 kg/ha azot sub formă de îngrășământ complex sau de azotat de amoniu, concomitent cu semănatul;
– la prașilele a II-a și a III-a mecanice se aplică 30 – 70 kg/ha azot sub formă de uree, azotat de amoniu sau îngrășăminte lichide;
– concomitent cu irigarea se vor asigura doze de 10 – 20 kg/ha, corelate cu dozele, aplicate anterior și starea culturii.
Fertilizarea cu fosfor.
În funcție de nivelul producției scontate și starea de aprovizionare a solurilor cu fosfor, CR. HERA și Z. BORLAN (1980) recomandă dozele economice înscrise în tabelul 1.2.
Tabelul 1.2.
Dozele optime economice (DOE) medii de P2O5 , în funcție de producția planificată (boabe) și starea de aprovizionare a solurilor cu fosfor mobil
Doza se poate calcula expeditiv, plecând în calcul de la un consum de 9 kg P2O5 /t boabe, la un conținut al solului de peste 6 mg/100g sol. Pe solurile cu conținut sub 6 mg P2O5 /100 g sol doza se va majora 15 – 20 kg P2O5 pentru fiecare mg sub limita menționată.
Doza se reduce pentru fiecare tonă de gunoi cu 1 kg P2O5, când aplicarea s-a făcut direct porumbului și cu 0,5 kg P2O5, pentru fiecare tonă de gunoi aplicată plantei premergătoare.
Îngrășămintele cu fosfor se încorporarează în sol sub arătura de bază.
Îngrășămintele complexe cu fosfor se pot aplica primăvara la pregătirea patului germinativ, încorporându-se adânc cu grapa cu discuri, sau în benzi concomitent cu semănatul (fertilizarea starter).
Fertilizarea cu potasiu.
Dozele optime, economice și starea aprovizionare a solului cu potasiu mobil, calculate de CR. HERA și Z. BORLAN (1980) sunt prezentate în tabelul 1.3.
Pentru fiecare tonă de gunoi doza se reduce cu 2,5 kg K2O/t, când gunoiul se aplică direct și cu 1 kg K2O/t, când gunoiul s-a aplicat plantei premergătoare. Sporurile de recoltă cele mai mari se obținut pe solurile luvice, erodate, nisipoase și în cultura irigată când, datorită dozelor mari de azot, se impune și aplicarea de potasiu, pentru a mări rezistența la frângere.
Tabelul 1.3.
Doza optimă de K2O, în funcție de producția planificată și de starea de aprovizionare a solurilor cu potasiu mobil
Îngrășămintele pe bază de potasiu se aplică de obicei în aceleași condiții ca și cele fosfatice atât pentru porumb cât și pentru borceag. Dacă nu a existat posibilitatea aplicării îngrășămintelor cu potasiu toamna sau primăvara devreme pot fi administrate în cantitate mică și în timpul vegetației. Prin aplicarea de îngrășăminte chimice și organice se poate realiza îmbogățirea solului în potasiu în forme accesibile (Borlan Z., 1973, Davidescu D., 1970,[NUME_REDACTAT] , 1981).
PARTEA A II-A CONTRIBUȚII PERSONALE
CAPITOLUL 2 – Caracterizarea condițiilor naturale din cadrul fermei Ezareni IAȘI
2.1. Caracterizarea condițiilor naturale
[NUME_REDACTAT] a Universității de [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT] din Iași este o unitate cu funcționalitate multiplă, care asigură baza tehnico-materială necesară pentru integrarea cercetărilor agricole cu producția. Funcționând pe principiul gestiunii economice interne, unitatea este organizată pe sectoare de producție și servicii.
2.1.1. Poziția geografică
[NUME_REDACTAT] aparține [NUME_REDACTAT] a U.S.A.M.V. Iași și se află situată la 2,5 km S-V de orașul Iași, în extremitatea sud-vestică a [NUME_REDACTAT], cunoscută sub denumirea de “[NUME_REDACTAT] inferioare și Bahluiului”.
Figura 1.3 Așezare geografică, [NUME_REDACTAT] Iași.
Din punct de vedere al așezării geografice, ferma Ezăreni se încadrează între coordonatele 47o5’- 47o10’ latitudine nordică și 27o28’- 27o33’ longitudine estică.
[NUME_REDACTAT] Moldovei are un aspect larg vălurat, cu interfluvii colinare și deluroase, sub formă de platouri joase. Formele au contururi domoale, cu înclinări prelungi către S și SE, având doar câte o coastă mai abruptă spre N și NV, iar văile sunt largi.
[NUME_REDACTAT] sub aspect administrativ aparține comunei Miroslava din județul Iași si se invecinează cu următoarele unități:
la nord, cu terenurile [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] Ciurea și S.C. Miroslava S.A. ;
la vest, cu S.C. Miroslava S.A. ;
la est, cu S.C. Miroslava S.A. si cu Stațiunea de [NUME_REDACTAT] Iași ;
la sud, S.C. Miroslava S.A. și lacul Ezăreni.
2.1.2. Geomorfologia zonei
Din punct de vedere structural, [NUME_REDACTAT] face parte din vechea [NUME_REDACTAT] care nu este altceva decât o prelungire a [NUME_REDACTAT] pe teritoriul țării noastre.
Această platformă cuprinde un etaj inferior, precambian, constituit din roci cristaline cimentate și un etaj superior, de cuvertură, care cuprinde depozite sedimentare, având grosimea mai mare de 100 m.
Etajul superior, denumit și fundament, a suferit o serie de scufundări și ridicări repetate în decursul erelor geologice, devenind, rând pe rând, fund de mare sau regiune cu teren uscat. Aceste fenomene tectonice au favorizat, pe de o parte, fenomenul de depozitare, creând stratul de cuvertură, gros de peste 100 m, iar pe de altă parte, unele fenomene de modelare a cuverturii sub acțiunea numeroșilor factori externi.
Datorită retragerilor și înaintării mării de pe acest teritoriu, depozitele de cuvertură ale etajului superior au dobândit în componența lor ca predominante argilele și marnele, cu unele intercalări de nisipuri și unele orizonturi subțiri de gresii slab cimentate.
În cadrul acestei unități sunt prezente următoarele tipuri de relief:
relief structural;
relief de acumulare de-a lungul văilor.
Relieful structural este reprezentat de suprafețe interfluviale de eroziune, cu fragmentare deluroasă și colinară, ce constituie relieful dominant din cadrul fermei.
Aceste suprafețe s-au format pe un complex argilo-marnos, puternic fragmentat de rețeaua hidrografică. Versanții afectați de procese geomorfologice actuale (spălări, eroziune liniară în diferite stadii, alunecări) sunt un alt tip de relief întâlnit în cadrul primei categorii.
Relieful de acumulare întâlnit de-a lungul văilor cuprinde văi halocene de origine aluvială inundabilă, reprezentate de albia pârâului Cornești și terase ce apar în partea estică a teritoriului. Relieful actual al fermei Ezăreni se integrează în aspectul geomorfologic general al [NUME_REDACTAT]. Cea mai mare parte din suprafața fermei cuprinde platouri largi, cu altitudini medii de 100-130 m și pante de 2-4%.
Altitudinea cea mai mare este de 170 m ([NUME_REDACTAT]), iar cea mai mică înălțime (60 m) aparține văii pârâului Ezăreni.
2.1.4. Hidrografia și hidrologia zonei
Rețeaua hidrologică este reprezentată prin câteva forme depresionare care constituie trasee de concentrare a scurgerilor de suprafață în urma ploilor mari sau la topirea zăpezilor. [NUME_REDACTAT], afluent al pârâului Nicolina, este cel mai important curs de apă cu debitul nepermanent, datorită regimului hidrologic torențial, acesta este regularizat prin două bazine de acumulare.
Apele de suprafață provin din ploi și zăpezi, iar pe terenurile cu panta mai mare de 8% curg cu viteză spre căile apropiate, antrenând mari cantități de pământ din stratul fertil de la suprafață. Turbiditatea apelor este foarte ridicată, peste 300 mg/l în perioadele de viitură iar mineralizarea între 100 și 150 mg/l.
[NUME_REDACTAT] are o lungime de aproximativ 3 km și o adâncime ce variază între 0,5 și 3 m, fiind folosit pentru piscicultură și ca sursă de irigație. Primul îngheț se produce de obicei în jurul datei de 15-20 octombrie, iar ultimul, în jurul datei de 10-20 mai, depășirea temperaturilor de 0oC are loc în preajma datei de 25-28 februarie, iar coborârea temperaturii, sub această valoare, de la 1-5 decembrie.
Apele freatice se găsesc la adâncimi variate, în strânsă legătură cu condițiile de relief și litologie. Astfel, pe văile înguste apar la 1-, pe versanți la 3-, iar pe interfluvii, la adâncimi mai mari de . La circa 10- deasupra văilor apare o linie de izvoare dintr-un strat freatic ce stă pe depozite de argilă saliferă. Apele sunt în general alcaline și dure, contribuind la declanșarea alunecărilor de teren.
2.1.4. Aspectul climatologic
2.1.4.1. Regimul temperaturilor
Zona geografică a Iașului se caracterizează printr-un climat temperat, cu particularități determinate de influența climatului stepei rusești.
[NUME_REDACTAT] face parte din provincia climatică Dfbx (după clasificarea lui Koppen), sau IIDps (după [NUME_REDACTAT]), caracterizată prin climă boreală, cu ierni friguroase și geroase, cu temperatura celei mai reci luni sub –33oC și temperatura celei mai calde luni de 25-27oC. Indicele de ariditate “de Martone” are valori între 26-30, corespunzător condițiilor climatice din silvostepă, care se datorează influenței anticiclonului azoric.
Temperatura medie anuală este de 9,4ºC, minima de -8,1ºC înregistrându-se în luna ianuarie, iar maxima de 28,4ºC realizându-se în luna iulie temperatura maximă absolută a fost de 40,2ºC (iulei 1909), iar minimă absolută a fost de -30,6ºC (ianuarie 1997). Amplitudinea temperaturilor valori mari, de 70ºC, determinate de valorile maxime absolute (40ºC) din luna iulie și minime absolute (-30ºC) în luna ianuarie.
Primul îngheț se produce de obicei în jurul datei de 15-20 octombrie iar ultimul la 10-20 mai, depășirea temperaturilor de 0ºC are loc în preajma datei de 25-28 februarie, iar coborârea temperaturii sub această valoare de la 1-5 decembrie.
Temperaturile de peste 5ºC încep de la 15-20 martie și durează până aproape de 5-10 noiembrie, iar cele ce depășesc 10ºC se înregistrează între 25-31 martie și 15-20 octombrie.
Astfel, trecerea de la 00C se produce în aer între 28 martie și 02 aprilie și pe sol între 01-03 martie o decalare de 1-2 zile pe versanții cu expoziție nordică față de cei cu expoziție sudică.
Durata perioadei de vegetație este cuprinsă între 227 și 233 zile corespunzând duratei cu temperaturi mai mari sau egale de 50C, iar temperatura de creștere intensă a vegetației este cuprinsă între 178 și 185 zile, suprapunându-se intervalului cu temperaturi mai mari sau egale cu 100C.
Tabelul 2.1.
Caracterizarea climatică a anului agricol 2011-2012/2012-2013 – Temperaturile
2.1.4.2. Regimul precipitațiilor
Regimul pluviometric se exprimă prin media pluviometrică a precipitațiilor în ecosistemul [NUME_REDACTAT] Iași, este de 542,5 mm față de 638 mm media pe țară.
În cea mai mare parte a anului, precipitațiile cad sub formă de ploaie, cu excepția intervalului cuprins între datele medii de 23 noiembrie și 21 martie, când se înregistrează 31-42 zile cu ninsoare.
Lunile cele mai bogate în precipitații sunt în unii ani lunile iunie și iulie, când s-au înregistrat 75 respectiv 69,2 mm lunar. Un fenomen specific îl constituie ploile cu caracter torențial sub formă de averse în sezonul cald, care au în general o intensitate deosebită.
Lipsa precipitațiilor timp de 14-15 zile duce la apariția secetei, mai ales vara. În cursul unui an se înregistrează în medie 191 zile fără precipitații. Umiditatea atmosferică are o medie anulă de 70-80 % și variază în limite largi.
Umiditatea naturală a solului și cea a aerului influențează într-o mică măsură producția agricolă. De aceea, pentru desfășurarea normală a lucrărilor agricole, conținutul de apă trebuie să fie menținut la nivel constant prin udări periodice, în funcție de cerințele plantelor.
Fig. 2.1. Climatograma multianuală a judetului [NUME_REDACTAT] medii multianuale în zona Iașului sunt de circa 529 mm ([NUME_REDACTAT] Iași) lunile cele mai ploioase fiind mai, iunie, iulie și august (tabelul 2.5.2.1). precipitațiile reducse cantitativ cad în lunile ianuarie, februarie, martie, noiembrie și decembrie.
Repartizarea precipitațiilor este neuniformă și se diferențiază în funcție de anotimp:
– primăvara 20-27%
– vara 31-42%
– toamna 17-29%
– iarna 13-22%
Apare caracteristic pentru regiunea Iași repartiția neuniformă a precipitațiilor atât pe decade, luni, cât și pe anotimpuri, cu consecințe nefavorabile asupra creșterii și fructificării plantelor agricole.
Exista cazuri în care cantitatea totală de precipitații este excedentă, dar datorită repartizării neuniforme a ploilor anul poate fi considera secetos. Un fenomen periculos care se întâlnește este grindina. Aceasta poate cădea vara și provoacă pagube foarte mari prin micșorarea densității plantelor, expunearea acestora la atacutl de boli și dăunători sau în cel mai nefericit caz compromiterea culturii.
Tabelul 2.2.
Regimul pluviometric la Iași în perioada 1985-2000 (mm)
Regimul anual al precipitațiilor reflectă o răspândire destul de inegală a cantităților de apă.
În timpul anului regimul precipitațiilor este de asemenea neuniform, înregistrându-se cantități mari în mai și iunie, uneori și iulie și mici în decembrie – martie.
Tabelul 2.3.
Precipitațiile anului 2012-2013 (mm)
2.1.4.3. Regimul eolian
În timpul iernii¸ dinamica atmosferică se caracterizează prin ponderența vânturilor de la N-V și N ce bat cu o viteză medie de 2,8 m/s. Vara vânturile au dispoziție S și S-E și o viteza de 2,1 m/s.
Vânturile cu o viteză de peste 2,5 m/s au o frecvență medie de 78,0% activând puternic evaporare apei din sol. În general, frecvența maximă a vânturilor coincide cu perioada cea mai ploioasă a anului. Aceste vânturi de origine continentală atrag după ele ierni friguroase, mai ales în lunile ianuarie și februarie.
Calmul atmosferic reprezintă un procent de 26,6% înregistrându-se mai ales în luna iulie. Primăvara cunoaște cea mai sporită frecvență a vânturilor, care bat în toate direcțiile, ceea ce diminuează procesul de calm. Toamna, când în estul țării începe să se simtă influența anticiclonului siberian, se înregistrează o evidentă scădere a frecvenței vânturilor dinspre nord- vest.
Viteza medie a vânturilor nu este uniformă. Un număr de peste 50 zile pe an prezintă vent a cru vitas depășește 16 m/s și 5 zile cu vânt a cărui viteză are cel puțin 22 m/s. Cea mai mare viteza a fost atinsa în 1966,de 40 m/s.
Iarna, deși frecvența vânturilor este mai mică, se manifestă destul de active. Crivățul care bate în [NUME_REDACTAT], producând frig și viscole puternice.
Regimul eolian este dominat de mișcarea maselor de aer de la N-V și N iarna și de la S-E primăvara și vara.
Tabelul 2.4.
Frecvența și viteza vântului se prezintă astfel
Figura 2.1. Roza vânturilor
Celelalte direcții ale vântului sunt mai slab reprezentate. La acestea se adaugă și o perioadă de calm atmosferic, care totalizează 26,6 %. Un număr de 43,9 zile din an prezintă vânt a cărui viteză depășește 14 m/s și 4,7 zile cu vânt a c ă ărui viteză are cel puțin 22 m/s. Cea mai mare viteză a fost atinsă în anul 1966, 40 m/s.
Vânturile de N, NE și E se manifestă mai activ iarna sub forma crivățului rece, avându-și originea în [NUME_REDACTAT]-Asiatic. În cursul anului, direcțiile predominante ale vântului rămân în general aceleași, numai frecvența variază puțin.
2.1.5. Principalele tipuri genetice de sol
Pe teritoriul fermei Ezăreni, sub acțiunea complexă a factorilor pedologici, s-au format următoarele tipuri de sol: cernoziomul cambric tipic, cernoziomul cambric, solul aluvial molic și lăcoviștele salinizate.
Cernoziomul cambric tipic, lutos, format pe depozite loessoide și luturi cu următoarea secvență morfologică Am-A/B-Bv- Cca este mijlociu aprovizionat cu humus (3,12g%) în azot total și slab aprovizionat în fosfor mobil (18,4mg%). Reacția este slab acidă către neutră (pH=6,6-6,9).
S-a format pe platouri și versanți slab înclinați, reprezentând tipul de sol cu arealul cel mai mare de răspândire în cadrul fermei.
Cernoziomul cambic este lutos, moderat erodat, cu secvența morfologică Am-A/C-Cca. Solul are o reacție neutră-slab alcalină (ph =7,2-8,4). Conținutul în humus este mijlociu (2,78 g%), media în azot total este de 0,189%, foarte slab aprovizionat în potasu mobil (11,7mg %). Ocupă versanți cu pante mici (3-5%), caracterizați prin climat mai arid decât împrejurimile.
Tabelul 2.5.
Morfologia cernoziomului cambic la ferma [NUME_REDACTAT] aluvial molic este slab salinizat, luto-argilos, format pe depozite aluviale. Morfologia este de tipul Am-Cca. Solul este mediu aprovizionat în humus și azot total, bine aprovizionat în fosfor și potasu mobil iar reacția este slab alcalină cu ph-ul cuprins între 8,1-8,3. S-a format pe albiile majore ale pâraelor.
Lăcoviștele salinizate sunt luto-argiloase, formate pe argile. Seceta morfologică este de tipul Amx-Agox-Gr. Solul are un conținut de 232 mg% săruri solubile și o reacție slab alcalină (ph-8,3). Se găsește pe văile pâraelor cu apă freatică la mică adâncime.
Pe terenul fermei Ezăreni eroziunea se manifestă în ritmuri intensități diferite. Este prezentă eroziunea de suprafață, care pe platouri și versanți cu pante până la 4-5% se desfășoară lent până la moderat, cu pierderi anuale de sol în limite admisibile.
Pe versanți cu pante mai mari există condiții potențiale de manifestare a fenomenului cu o intensitate moderată până la puternică.
Experiența s-a amplasat pe un cernoziom cambic format pe loess, cu textură luto-argiloasă și fertilitate mijlocie spre bună, cu un conținut moderat în humus, relativ ridicat în azot total, mediu aprovizionat în fosfor mobil, bine aprovizionat în potasu solubil și cu reacție slab acidă spre neutră (tabelul 2.6.).
Tabelul 2.6.
Caracteristicile agronomice ale solului
Pentru caracterizarea solului din câmpul experimental, s-a executat un profil de sol. Datele obținute arată că este vorba despre un cernoziom cambic, slab degradat, luto argilos, care prezintă o morfologie de tipul Ap, Atp, Am, AB, Bv1, Bv2, BvC, Cca 1, Cca2 (fig. 2.2.).
Figura 2.2. Profilul de sol
Bv1 40-51 cm; lut argilos; brun gălbui închis (10YR 4/4) structura columnoid prismatică medie; slab-moderat compact; distribuția rădăcinilor preferențial pe fețele elementelor structurale; melanocornevine rare; nu face efervescența cu acid clorhidric; trecere difuză.
Bv2 51-78 cm; lut argilos; brun gălbui închis (10YR 4/4) structura columnoid prismatică medie; slab-moderat compact; distribuția rădăcinilor preferențial pe fețele elementelor structurale; melanocornevine rare; nu face efervescența cu acid clorhidric; trecere difuză.
BvC 78-90 cm; lut argilos; brun gălbui (10YR 5/4); structura columnoid prismatică medie; slab-moderat compact; rădăcini rare distribuite preferențial pe fețele elementelor structurale; melanocornevine rare; efervescența moderată spre puternică; eflorescențe și pseudomicelii de CaCO3; trecere treptată.
Cca1 92-108 cm; lut mediu; galben bruniu (10YR 6/6); structura masivă; efervescența foarte puternică cu acid clorhidric; rădăcini foarte rare; trecere difuză.
Cca2 108-138 cm; lut mediu; galben bruniu (10YR 6/6); structura masivă; efervescența foarte puternică cu acid clorhidric; eflorescențe, pete și vinișoare frecvente de carbonat de calciu; rădăcini foarte rare; trecere difuză.
Tabelul 2.7.
Compoziția granulometrică, conținutul de CaCO3, conținutul de humus și valorile
pH ale Cernoziomului cambic
Pe teritoriul fermei Ezăreni, sub acțiunea complexă a factorilor pedogenetici, s-au format următoarele tipuri de sol: cernoziomul cambic tipic, cernoziomul cambic, solul aluvial molic și lăcoviștile salinizate.
Cernoziomul cambic tipic lutos, format pe depozite loessoide și luturi, are următoarea secvență morfologică, Am-A/B-Bv-Cca.
Reacția este slab acidă către neutră (pH 6,6 – 6,9) în orizontul Am și crește până la 8,5 în orizontul Cca. S-a format pe platouri și versanți slab înclinați, reprezentând tipul de sol cu arealul cel mai mare de răspândire în cadrul fermei.
Cernoziomul cambic, moderat erodat, luto-argilos, foarte profund, format pe depozite loessoide are secvența morfologică Am-A/B-Bv-Cca. Solul are o reacție neutră – slab alcalină (pH 6,9-8,4). Conținutul în humus este mijlociu (2,78 g%), media în azot total, 0,198 %, foarte slab aprovizionat în fosfor mobil (1,2 mg%), mijlociu aprovizionat în potasiu mobil (11,7 %). Ocupă versanți cu pante mici (3-5%), caracterizați prin climat mai arid decât împrejurimile. Fracțiunile granulometrice, conținutul în humus și CaCO3 și valoarea pH, sunt redate în tabelul 2.8.
Aluviosol molic este slab salinizat, luto-argilos, format pe depozite aluviale. Morfologia este de tipul Amsc-Cca. Solul are un conținut mediu aprovizionat în humus și azot total, bine aprovizionat în fosfor și potasiu mobil, iar reacția este slab alcalină cu pH-ul cuprins între 8,1 și 8,3. S-a format pe albiile majore ale pâraielor.
Lăcoviști salinizate sunt luto-argiloase, formate pe argile. Secvența morfologică este de tipul Amsc-Agosc-Gr. Solul are un conținut de 232 mg % săruri solubile și o reacție slab alcalină (pH 8,3). Se găsește pe văile pâraielor cu apă freatică, la mică adâncime.
Pe teritoriul fermei Ezăreni eroziunea se manifestă în ritmuri și cu intensități diferite. Este prezentă eroziunea de suprafață, care, pe platouri orizontale și foarte slab înclinate, cu pante până la 4-5%, se desfășoară lent până la moderat, cu pierderi anuale de sol în limite admisibile.
Tabelul 2.8.
Caracteristicile agrochimice ale cernoziomului cambic
Pe versanții cu pante mai mari există condiții potențiale de manifestare a fenomenului, cu o intensitate moderată până la puternică.
2.1.6. Vegetația spontană și cultivată
Vegetația naturală este reprezentată prin specii ierboase caracteristice climatului de silvostepă ceva mai uscată și cu totul izolat prin unii arbuști de silvostepă.
În pășunile naturale predomină asociații ierboase mezofite și xeromezofite alcătuite din gramineee și leguminoase. Sunt prezente speciile de Poa pratensis, Festuca valesiaca, Agropyron repens, Agropyron pectiniforme, Trifolium repens, Medicago falcata, Melilotus officinalis etc.
Pe pante se întâlnesc Bothriochloa ischaemum și Stipa capillata. Pe lângă acestea se mai întâlnesc specii de Salvia austriaca, Salvia nemorosa, Phlomis tuberosa, Phlomis pungens, Eryngium campestre, Achillea millefolium, Galium verum, Centaurea scabiosa.
Pe solurile salinizate din lunci și de pe coaste se întâlnesc asociații halofite reprezentate prin Puccinellia distans, Statice gmelini, Scorzonera canna, Camphorosma annua, Lepidium ruderale, Spergularia marginata, Matricaria chamomilla, Artemisia maritima ș.a.
Buruienile mai des întâlnite în câmpul experimental, au fost: Setaria glauca, Echinochloa crus-galli, Amaranthus retroflexus, Chenopodium album, Capsella bursa-pastoris, Galium aparine, Hibiscus trionum, Solanum nigrum, Polygonum convolvulus, Polygonum persicaria, Raphanus raphanistrum, Sinapis arvensis, Thlaspi arvense, Veronica chamaedris, Xantium strumarium, Convolvulus arvensis, Sonchus arvensis, ș.a.
Flora spontană din zonă
Privit din punct de vedere geobotanic teritoriul fermei se încadrează în formațiunea floristică de silvostepă, situată la zona de contact dintre limita nordică a bazinului păduros din [NUME_REDACTAT] cu [NUME_REDACTAT] și Bahluiului. Acest fapt explică prezența unor elemente specifice stepei și silvostepei, caracterizate printr-o vegetație ierboasă xeromezofilă completată de prezența unor păduri de stejar.
Pe versanții înclinați și însoriți se întâlnesc asociații în care specia dominantă este Festuca valesiaca, însoțită de alte specii xerofile și xeromezofile reprezentate prin Stipa capillata, Stipa lessingiana, Agropyron pectiforme, Medicago falcata, Medicago lupulina, Centhaurea sp.
Pe versanții mai slab înclinați, cu regim mai favorabil de apă se întâlnesc asociații de Festuca pseudovina, însoțită de speciile Lotus corniculatus și Artemisia pectiniforme, Lolium perenne, Poa pratensis, Trifolium repens cu valori furajere destul de ridicate.
Vegetația ruderală este reprezentată de speciile Cardus achatoides, Cardus mutans și Eryngium planum.
În componenț pădurilor din aceast zonă întâlnim stejarul (Quercus robur), carpenul (Carpenus betulus), ulmul (Ulmus campestris), teiul (Tillia cordata) și frasinul (Fraxinus excelsior).
Dintre arbuști, mai răspândiți în zonă sunt: alunul (Corylus avelona), cornul (Cornus mas), porumbarul (Prunus spinosa), măceșul (Rosa canina).
În culturi, cele mai frecvente buruieni sunt: Setaria glauca, Sinapis arvensis, Convolvulus arvensis, Capsella bursa pastoris și Armaranthus retroflexus.
Concluzii asupra cadrului natural
[NUME_REDACTAT] este sizuata într-o zonă cu climat temperat continental moderat, ce se caracterizat prin ierni friguroase și umede, veri în deosebi călduroase, vânturi ce bat neregulat și precipitații repartizate neuniform pe parcursul intregii perioadei de vegetație. Atât brumele cât și înghețurile pot apărea primăvara până la 13 mai, iar toamna după 15 septembrie. Cernoziomul este tipul de sol predominant, format pe depozite loessoide, având o structura fertilă și favorabilă pentru culturile agricole din zonă.
În ceea ce privește condițiile pedoclimatice existente în regiunea Iași, rezultă că ferma Ezăreni se încadrează în zona favorabilă II a culturii porumbului, fiind considerată ca zonă favorabilă și pentru cultura grâului și a fasolei.
Cap. III Materialul și metoda de cercetare
3.1. Amplasarea experienței
Loturile demonstrative au fost înființate în anul 2012, în primăvară și au avut ca locație Ferma didactică Ezăreni-Iași, aparținând USAMV – Iași destinată culturilor de câmp (figura 3.1)
Figura 3.1 Amplasarea experienței, [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] are o suprafață de 133 ha ce se încadrează între coordonatele geografice 47o05' – 47o10' latitudine nordică și 27o28' – 27o33' longitudine estică.
Din punct de vedere fizico-geografic teritoriul face parte din compartimentul sudic al [NUME_REDACTAT], denumit [NUME_REDACTAT] Inferioare și a Bahluiului, fiind situat în extremitatea sud-vestică a acestei untăți naturale.
În cadrul fermei Ezăreni există pe lângă sectorul de producție și un sector experimental, unde disciplinele Fitopatologie, Agrochimie, Agrotehnică, urmăresc stabilirea unor tehnologii noi, verifică comportarea unor soiuri și hibrizi față de bolile, dăunătorii și condițiile de climă din zonă.
[NUME_REDACTAT] dispune de o bună și diversificată bază tehnico-materială, alcătuită din tractoare și mașini agricole folosite la executarea diferitelor lucrări.
Principalele culturi din cadrul fermei Ezăreni sunt: porumbul, orzul, soia, grâul, floarea soarelui. Aceste culturi sunt destinate în special producerii de semințe și într-o mică măsură consumului.
Tabelul 3.1
Modul de folosință a terenului la ferma [NUME_REDACTAT] 3.2
Tractoare și mașini agricole existente în ferma [NUME_REDACTAT] s-a amplasat pe un cernoziom cambic format pe depozite loessoide, cu textură luto-argiloasă și fertilitate mijlociu spre bună, cu un conținut moderat în humus, relativ ridicat în azot total, mediu aprovizionat în fosfor mobil, bine aprovizionat în potasiu și cu reacție slab acidă spre neutră .
3.2. Îngrășăminte chimice folosite
S.C. ARVI AGRO S.R.L. este membră a grupului de firme ARVI, companie care produce și comercializează amestecuri de îngrășământe și care funcționează cu succes pe piața românească din 2006. Activitățile companiei nu se limitează doar la producerea și comercializarea de îngrășăminte, o atenție deosebită este acordată serviciilor de transport și aprovizionare, precum și consultanței în domeniul agriculturii.
În octombrie 2009, un nou terminal de reîncărcare a fost deschis în orașul Iași, oferind servicii de reîncărcare pentru mărfuri en-gros și ambalate, depozitate, ambalare îngrășăminte și servicii pentru amestecuri.
Terminalul ARVI AGRO este un terminal exclusiv în România, capabil de a oferi servicii de reîncărcare mărfuri en-gross de pe linii ferate late pe liniii ferate înguste.
Locația geografică convenabilă, creează condiții prielnice dezvoltării afacerii companiei în mod deosebit în partea de sud-est a României. Această regiune a țării reprezintă zona cea mai concentrată a producătorilor agricoli, având o rețea bine dezvoltată de depozite și servicii de transport și aprovizionare: fluviul Dunărea în apropiere și portul Constanța, cu ieșire la [NUME_REDACTAT]. Toți acești factori oferă companiei un avantaj în distribuirea producției în România și alte țări învecinate.
ARVI AGRO folosește secretul profesional al grupului de companii ARVI în actualizarea activităților sale pentru a se asigura că îngrășămintele îndeplinesc cele mai înalte standarde calitative. Produsele companiei au fost premiate cu peste cinzeci de premii internaționale diferite.
Tehnologia de ultimă oră și cooperarea constantă cu organizațiile agricole și instituțiile științifice, locația geografică favorabilă a firmei, depozitele sale moderne, posibilitatea de reîncărcare și transport a încărcăturilor, personalul calificat și de ajutor, permite companiei să asigure produse și servicii de cea mai înaltă calitate și să constituie un partener de încredere în diminuarea costurilor de transport și aprovizionare. (sursă de pe internet: Despre companie, http://www.arviagro.ro/?cid=323 )
La fertilizarea parcelelor de porumb s-a administrat îngrășământul complex solid NP 18:46:0 (DAP).
Compoziția chimică:
-Azot total-18%
-P2O5 Total-46%
Structura granulometrică:
-între 1 si 4 mm- min 96%
-între 4 si 5 mm- max 4%
Acest îngrășământ NP concentrat, este agreat de către fermieri datorită conținutului ridicat de fosfor. DAP are o solubilitate ridicată, este puțin hygroscopic, si nu se aglomerează. La temperaturi scăzute are solubilitate mai mare decât MAP.
DAP are un efect rezidual acidifiant asupra solului.
DAP 18-46 se folosește atât la fertilizarea de bază cât si in vegetație. Pe solurile cu pH ridicat nu este recomandată aplicarea în doze mari la semănat, ca fertilizare starter, deoarece amoniacul care rezultă în imediata vecinătate a semințelor are efecte toxice asupra germinației si a plăntuțelor tinere. Pe solurile acide acest efect este mai redus deoarece formarea de amoniac este mai slabă. În cadrul fertilizării, după apariția fructelor, potasiul poate fi folosit separat și în intervalele cu mai puțină activitate (după recoltă sau toamna).
Ca fertilizant s-a folosit îngrășământul complex cu următoarele caracteristici:
Tabelul 3.3
Îngrășământ complex 18-46-0
3.3. Materialul biologic
Porumbul face parte din familia Poaceae (Gramineae), subfamilia Panicoidae, tribul Maydae, genul Zea, specia cultivata Zea mays L. (2n = 20 cromozomi).
Regiunile de origine a porumbului sunt considerate a fi [NUME_REDACTAT], Peru, Mexic, Guatemala, precum si bazinul superior al Amazonului. De aici porumbul s-a răspândit in toate zonele globului, devenind una dintre cele mai importante plante cultivate, alături de grâu si orez.
Porumbul este o plantă anuală ierboasă. Embrionul dezvoltă rădăcina care crește foarte repede în adâncime împreună cu rădăcinile adventive seminale constituie sistemul radicular temporar al plantei. După câteva zile de la răsărire, porumbul formează în sol primul nod tulpinal; distanța dintre sămânță și primul nod se numește mezocotil și este capabil să formeze rădacini pe orice punct al lungimii sale.
Sistemul radicular al porumbului este fasciculat ca și ale celorlalte cereale, dar este mult mai dezvoltat pătrunzând în pământ până la 2,4 m adâncime.
Acesta asigură planta cu apă și hrană în primele 2 – 3 săptămâni, este format dintr-o singură rădăcină embrionară și 3 – 7 rădăcini seminale care pornesc din mezocotilul embrionului.
Numărul de noduri subterane variază, în funcție de perioada de vegetație, între 6 – 10. Din fiecare nod se formează 8 – 16 și chiar 20 de rădăcini adventive permanente. Din nodurile 2 – 7 supraterestre, se pot forma rădăcini adventive cu dublu rol: de ancorare și absorbție.
Adâncimea de pătrundere a sistemului radicular la porumb este de până la 2,5 m, iar lateral, de 60 – 75 cm, astfel că o plantă de porumb „explorează" circa 6 m3 de sol. Suprafața de absorbție a sistemului radicular nu se corelează cu volumul de sol explorat, totuși apa o valorifică din volumul total. Aproximativ 60% din masa totală a rădăcinilor se găsește în stratul de sol până la 30 cm.
Tulpina este formată din 7–15 (21) internoduri pline cu măduvă, care totalizează o înălțime de la 0,30 m la 9 m, frecvent 1,5 – 3 m. Lungimea tulpinii este corelată cu perioada de vegetație, crescând odată cu aceasta.
Diametrul tulpinii variază pe traiectul acesteia: circa 20 mm la bază, 60 mm la mijloc și 5 – 10 mm sub panicul. Din nodurile de la bază se formează lăstari denumiți copili.
În ameliorarea porumbului se urmărește reducerea taliei, dar nu prin reducerea numărului de internoduri, ci a lungimii acestora, în felul acesta, numărul de frunze rămânând neschimbat, dar se poate mări densitatea lanului, ceea ce conduce la obținerea unor sporuri de recoltă de 11 – 26% (GH. BÎLTEANU, V. BÂRNAURE, 1979).
Rezistență la frângere și cădere a tulpinilor este o însușire importantă pentru recoltarea mecanizată. Densitatea exagerată, excesul de azot, lipsa potasiului, atacul de Ostrinia nubilalis, atacul de fuzarioză reprezintă câteva din cauzele care determină frângerea și căderea tulpinilor.
Frunzele au limbul lung de 50 – 80 cm, lat de 4 – 12 cm, cu marginile ondulate, ceea ce le conferă flexibilitate. Prezența celulelor buliforme din epiderma superioară determină răsucirea limbului spre interior în condiții de secetă, proces prin care planta își mărește rezistenta la secetă.
Indicele suprafeței foliare la care se obțin recolte bune are valori de 4,0 – 5,0 în culturile neirigate și de 5,0 – 6,0 în culturile irigate. Suprafața foliară atinge valori maxime în
momentul înfloririi florilor femele.
Numărul de frunze este corelat cu perioada de vegetație. Astfel V. NOZZOLINI (1963); citat de GH. BÎLTEANU (1974), clasifică hibrizii după numărul de frunze, după cum urmează: extratimpurii sub 18 – 20, tardivi 20 – 22 și foarte tardivi, cu peste 22 frunze. Valorile asimilației nete sunt mai mari la frunzele tinere din vârf (până la 13,5 g/m2/zi în perioada de la formarea paniculului și până la maturitatea în lapte), comparativ cu frunzele etajului de mijloc (6,1 g/m2/zi, în aceeași perioadă).
CONTI (1971) reliefează necesitatea reducerii unghiului de inserție, al frunzelor, fapt care permite mărirea densității lor. PENDLETON și colab. (1968), HICKS și STRNEKER (1972) au obținut sporuri de recoltă de 40% prin folosirea de plante cu frunze erecte care au valorificat mai bine energia luminoasă și au fost cultivate cu densități mai mari, comparativ cu plantele de porumb cu frunzele aplecate.
Menținerea frunzelor verzi până la maturitate mărește recolta de boabe și valoarea furajeră a producției secundare.
Inflorescențele. Porumbul este o plantă unisexuat-monoică. Florile mascule sunt grupate, într-o inflorescență terminală de tip panicul, iar cele femele sunt grupate în inflorescențe de tip spadice (spic cu rahisul mult îngroșat), protejate de frunze modificate (pănuși) situate la subsuoara frunzelor.
Fructul este o cariopsă la care pericarpul reprezintă 7 – 10%; endospermul 80 – 87%, iar embrionul 10 – 12%. MMB variază între 40 – 1.100 g, frecvent 200 – 400 g, iar MH este de 72 – 88 kg.
Fazele creșterii și dezvoltării stadiale
În ciclul ontogenetic al porumbului au fost delimitate 11 faze, numerotate după sistemul zecimal, cu 0 – 5 în etapa vegetativă și 6 – 10 în etapa generativă.
Criteriile de delimitare în etapa vegetativă sunt numărul de frunze, iar în etapa generativă evoluția creșterii și maturării bobului.
Faza 0 (germinare – răsărire) durează 8 – 16 zile și necesită 120 – 180°C; temperaturile scăzute de scurtă durată, de 6 – 8°C, când coleoptilul este în sol și de -4°C după răsărire, nu produc pierderi; faza se declanșează la temperatură minimă de 8°C, prin absorbția apei în proporție de 35 – 40% față de masa seminței.
Faza 0,5 (două frunze complet formate) se înregistrează după circa 10 zile de la data răsăririi: se formează primele rădăcini coronare; nutriția plantei se realizează greu, datorită sistemului radicular slab dezvoltat; fertilizarea pe rând, o dată cu semănatul, ajută mult plantele în această fază.
Faza 1 (patru frunze complet formate) se înregistrează la 15 – 20 de zile după răsărire; planta are circa 40 cm înălțime, vârful tulpinii este încă sub suprafața solului; începe procesul de inițiere al paniculului, de formare a tuturor frunzelor și mugurilor știuletelui; grindina și înghețul ușor pot distruge frunzele expuse fără a distruge planta, care se reface; în această fază se fac tratamente împotriva carenței de zinc; dacă este cazul, se execută erbicidarea postemergentă si fertilizarea fazială cu azot.
Faza 1,5 (șase frunze complet formate), la 22 – 25 zile după răsărire: vârful de creștere este la suprafața solului; se dezvoltă mugurii viitorilor știuleți, de la nodurile situate încă sub suprafața solului; rădăcinile coronare sunt predominante; crește consumul de NPK al plantei.
Faza 2 (opt frunze complet formate), după circa 30 de zile de la răsărire la hibrizii mijlocii și, respectiv, după 40 de zile la hibrizii târzii; vârful de creștere este la 5 – 8 cm deasupra suprafeței solului; creșterile vegetative sunt intense; grindina poate diminua recolta cu 10 – 20%; se fac tratamente contra sfredelitorului, fiind perioada eclozării ouălor.
Faza 2,5 (zece frunze complet formate), la 36 – 38 zile la hibrizii mijlocii și 48 – 50 de zile, la cei târzii: crește consumul de NPK și nevoia de apă; începe creșterea rapidă a paniculului și se dezvoltă formațiunile viitorilor știuleți.
Faza 3 (douăsprezece frunze complet formate), la 42 – 45 de zile la hibrizii mijlocii și 54 – 56 de zile la cei târzii: tulpina și paniculul cresc rapid; indicele foliar este 3 – 4; dezvoltarea sistemului radicular asigură valorificarea apei din întregul volum de sol.
Faza 3,5 (14 frunze complet formate) se realizează după 49 – 52 de zile de la răsărire la hibrizii mijlocii și 61 – 63 de zile la hibrizii târzii; se caracterizează prin creșterea rapidă a tulpinii, prin alungirea internodurilor și alungirea rahisului știuletelui; începe alungirea stigmatelor florilor de la baza rahisului; consumul de apă și al elementelor nutritive este ridicat.
Faza 4 (apariția paniculului) se realizează după 56 – 58 zile de la răsărire și, respectiv, după 70 – 74 de zile la hibrizii târzii: apare vârful paniculului, se alungesc ultimele internoduri; se alungesc stigmatele, este necesară irigarea culturii.
Faza 5 (apariția stigmatelor și polenizarea) se produce după 64 – 68 de zile la hibrizii mijlocii și, respectiv, după 78 – 82 zile la hibrizii târzii: indicele foliar este 5 – 6; gradul de acoperire a solului 90 – 95%; continuă consumul rapid de fosfor și azot, se încetinește absorbția potasiului.
Faza 6 (începutul umplerii boabelor) are loc după 12 zile de la apariția stigmatelor: ciocălăul, pănușile și tulpina sunt complet formate; începe acumularea amidonului; continuă absorbția azotului și a fosforului.
Faza 7 (coacerea în lapte), după 24 de zile de la apariția stigmatelor: are loc depunerea în ritm rapid a substanțelor în bob; seceta, carențele nutritive și stresul termic pot provoca șiștăvirea boabelor, stigmatelor: la hibrizii din conv. dentiformis se formează mișuna; începe uscarea frunzelor bazale; șiștăvirea boabelor se produce din aceleași cauze menționate
anterior.
Faza 9 (coacerea în pârgă-ceară), după circa 48 de zile de la apariția stigmatelor: are loc încheierea procesului de depunere a substanțelor de rezervă; între endosperm și embrion apare stratul negru de separare, care împiedică fluxul substanțelor spre endosperm.
Faza 10 (maturitatea fiziologică), după circa 60 de zile de la apariția stigmatelor; boabele au atins greutatea maximă; se continuă uscarea boabelor, a frunzelor și pănușilor.
Cunoașterea fazelor creșterii și dezvoltării stadiale permite cultivatorului să dirijeze procesul de formare a recoltei.
3.4. Metode de cercetare și analiză
Metode de analiză folială în agrochimie
O analiză agrochimică presupune în general parcurgerea a două etape:
Extracția
se realizează printr-o metodă convențională cu un extractant în funcție de forma sub care va fi dozat și de elementul de interes.
2. Dozarea
se realizează printr-o metodă analitică în funcție de forma sub care se găsește elementul de interes și concentrația acestuia în probă. Ca metode analitice analizate frecvent în laboratorul de agrochimie, menționăm volumetria și colorimetria.
Volumetria:- această metodă constă în măsurarea cu precizie a volumului de reactiv cu concentraței cunoscută, care reacționează cu specia analizată. Procesul prin care se adăuga controlat și în porțiuni mici reactivul, se întâlnește sub denumirea de titrare.
Colorimetria: – este o metoda fizico-chimică de analiză cantitativă care se bazează pe reacții de culoare dintre specia de analizat si un reactiv specific. Compusul colorat trebuie să absoarbă lumina și să fie stabil pe toată durata determinării. Între intensitatea culorii și concentrație trebuie sa existe o relație direct proporțională. Aparatele utilizate pentru astfel de determinări se numesc spectrofetrometre.
Prin diagnoză foliară se poate estima, cantitatea de elemente nutritive absorbite de plantă la o anumită fază de vegetație (vârstă), și permite să se diagnosticheze starea de precarență sau de exces, înainte de apariția semnelor vizuale, stabilindu-se în acest mod gradul de asigurare a plantelor cu principalele elemente de nutriție în vederea corectării sistemului de fertilizare.
Reușita diagnozei foliare depinde de trei factori:
– recoltarea corectă a probelor reprezentative de organe (părți) vegetative pentru analiză;
– pregătirea probelor pentru analiză;
– interpretarea rezultatelor analizelor pe baza unor sisteme de referință alese adecvat.
Diagnoza foliară după aspectul exterior :
insuficiența azotului apare la frunzele bătrâne inferioare, dar și la cele tinere, tulpinile și lăstarii sunt scuri, frunzele mici, iar la graminee înfrățirea e slabă. La pomi înflorirea e slabă. Are loc și o formare slabă a rădăcinilor adventive. Frunzele sunt de culoare verde-deschis-clorotică, mai târziu se îngălbenesc; pe frunzele de varză, pomi și arbuști fructiferi apar nuanțe portocalii, roșietice.
insuficiența fosforului se manifestă la frunze mature de la partea inferioară a plantei sau ramurilor și determină în general o creștere accelerată, rădăcini adventive slabe, frunzele au culoare verde-albăstrui roșietică; nuanțe roșietice (purpurii la crucifere), iar frunzele care se usucă au culoare închisă, aproape neagră. Fructele au mărimi reduse (la pomii fructiferi) și are loc și o cădere timpurie a frunzelor și îngroșarea pereților celulari.
insuficiența potasiului se manifestă la frunzele mature, la mijlocul perioadei de vegetație, care au culoare albăstrui-verde-închis cu albire și apoi cu uscare pe margini, îngălbenire, brunificare și moartea țesuturilor. Are loc o creșterea neuniformă a limbului frunzelor cu nervuri înfundate în țesutul frunzelor, o coacere neuniformă a fructelor. Frunzele par ofilite deși au apă.
3.4.1. Metode de cercetare și analiză în câmp
Recoltarea probelor vegetative pentru analiză
În funcție de modul cum se desfășoară această etapă depinde în mare măsură și rezultatele obținute în lucrările de diagnoză foliară.
În funcție de tipul plantelor anuale, bienale sau perene metodologia de recoltare variază.
Organul de referință supus analizei trebuie sa exprime, cat mai fidel media stării de aprovizionare cu elemente nutritive, respective nivelul stării de echilibru a elementelor nutritive.
Organele de referință folosite pentru analiză sunt: pețiolul frunzei, frunzele întregi in special cele ajunse la maturitate, nervurile frunzei (nervura mediană), tulpinile (la plantele erbacee), ramurile tinere din anul respectiv, lăstari tineri, cârcei (la vița de vie, pepeni, castraveți) (Davidescu D., [NUME_REDACTAT]., 1991).
La plantele luate în studiu, pentru porumb, organele de referință folosite pentru analiză sunt: pețiolul frunzei; frunzele întreagi ,de regulă cele ajunse la maturitate; nervurile frunzei (nervura mediană); tulpinile. Alte aspecte importante privind recoltarea probelor pentru analiză sunt reprezentate de epoca de recoltare, locul și expoziția pe plantă a organelor recoltate.
Cea mai convenabilă epoca de recoltare din experiențele efectuate sa constat că o reprezintă începutul perioadei de înflorire deoarece reprezintă perioada de stabilitate relativă a compoziției chimice, fenofază care este foarte oportună și ușor de identificat. Însă se pot recolta probe de plante și în alte stadii de dezvoltare, cu condiția ca momentele sa fie bine precizate și respectate de fiecare dată pentru specia respectivă.
În funcție de fenofaza în care are loc recoltarea de probe, organele sau țesuturile vegetale care se recoltează, diferă în raport cu fazele de creștere și dezvoltare a plantelor: astfel în fazele tinere de creștere când planta nu prezintă organe diferențiate, se recoltează pentru analiză întreaga parte aeriană a plantei. În fazele mai avansate de creștere și dezvoltare se recoltează anumite organe, îndeosebi frunzele ajunse recent la maturitate.
Prelevarea probelor de material vegetativ se face pe unități analitice.
Acestea reprezintă suprafețe de teren cu aceeași uniformitate a reliefului, același tip de sol, agroproductivitate asemănătoare, agrotehnică similară și variază ca suprafața:
la culturile de câmp: între 0,5-0,25 ha;
la pomi și viță de vie între 0,25- 1,0 ha.
Din unitățile analitice astfel constituite se realizează 2 – 4 probe medii reprezentative. O probă medie se realizează din probele parțiale recoltate din 15 – 20 puncte ale parcelei. În vederea recoltării probelor parțiale parcelele sunt parcurse pe diagonală sau în zig – zag, iar pentru plantațiile de pomi și viță de vie pe rânduri. ([NUME_REDACTAT], 2008).
Mărimea probelor medii în funcție de categoria de material vegetal recoltat pentru analize este de aproximativ 500 – 1000 grame material vegetal proaspăt în cazul plantelor tinere. Mărimea probei în cazul când se recoltează frunze variază în funcție de specie astfel: 20 – 50 frunze la porumb; 40 – 50 frunze la sfeclă; 50 – 200 frunze la floarea soarelui; 50 – 100 frunze la pomi.
Perioada de recoltare, diferă în funcție de specie. Se recoltează în fazele tinere de dezvoltare plante întregi fără rădăcini, iar ulterior în faze mai avansate de creștere, frunze mature, situate într-o anumită zonă a plantei. În situația când se termină fracțiuni de elemente nutritive (fosfor anorganic, nitrați) se recoltează pețiolul sau nervura principală de la frunze. ([NUME_REDACTAT], 2008, Agrochimie)
3.4.2. Metode de cercetare și analiză în laborator
Pregătirea probelor de material vegetal pentru analize și analiza lor
Odată cu aducerea probelor din câmp, în laborator, trebuie realizată verificarea stării de impurificare. Astfel datorită numărului mare de tratamente aplicate culturilor,materialul vegetal recoltat,în acest caz fiind vorba de frunze de porumb, se spală prin imersie în apă obișnuită mai întâi, apoi de 3-4 ori în apă distilată. Timpul de contact cu materialul vegetal trebuie să fie scurt, deoarece unele elemente cum ar fi K+, poate difuza ca urmare a faptului că se găsește dominant în frunze sub formă ionică. Materialul vegetal se șterge apoi prin tamponare cu o cârpă curată, uscată. (Avarvarei I,. [NUME_REDACTAT]., 2006).
În funcție de natura determinărilor ce vor fi efectuate depinde și pregătirea materialului:
probele proaspete se folosesc pentru analiza imediată a componentelor mai puțin stabile, cu mar fi NO3
probele uscate se folosesc pentru analiza componentelor mai stabile;
probe conservate prin înghețare sau cu diferiți reactivi.
Analize de laborator și indici calitativi și cantitativi
Pentru testarea stării de fertilitate a sistemului sol-plantă, după nivelul de aprovizionare a plantelor cu elemente nutritive, se folosesc o serie de metode cantitative.
Analiza cantitativă (analiza totală) stă la baza diagnozei foliare, prin aceasta stabilindu-se intensitatea și calitatea nutriției sau a altor caracteristici, care dau o imagine asupra stării de aprovizionare a plantelor cu elemente nutritive.
Analizele se realizează în laborator pe probe proaspete, uscate sau conservate, se determină conținutul total într-un element (N, P, K, B, Mg) sau formele solubile, folosind tehnici curente de laborator (volumetrie, spectrometrie, colorimetrie, flamfotometrie, absorbție atomică, cromatografie ionică, potențiometrie).
În funcție de scopul urmărit analiza chimică se realizează diferențiat astfel:
pe țesuturi în întregime, prin distrugerea materiei organice, prin combustie uscată, sau prin digestie umedă (H2SO4 + H2O2 , H2SO4 + HClO4, H2SO4 + HNO3 + HClO4);
pe seva extrasă prin presare
pe extracte făcute cu diferiți reactivi convenționali (acid acetic, apă) ( Davidescu D. și Davidescu V., 1992).
Analiza calitativă se realizează în laborator potrivit unor metode bine stabilite, principalele analize fiind: determinarea azotului, determinarea fosforului și a potasiului.
Rezultatele analizei chimice se exprimă în ppm la substanța uscată sau în procente.
În vederea dozării elementelor nutritive se realizează distrugerea materiei organice din probele de analizat folosind una din metodele:
mineralizarea materiei organice pe cale uscată prin calcinare în cuptorul de calcinare;
mineralizarea materialului pe cale umedă, metodă mai puțin utilizată datorită apariției de pierderi prin volatilizarea elementelor nutritive din probe.
Determinarea azotului total
Azotul este un element plastic. El intră în structura moleculelor de nucleoproteide, protidelor protoplasmatice, lipoproteidelor din citomembrane, în structura apoenzimelor, a coenzimelor, a vitaminelor B1,B6, B12, a hormonilor vegetali, a pigmenților fotosinteci și a stearidelor vegetale.
Metoda se bazează pe faptul că substanțele organice, prin fierbere cu H2SO4 concentrat în prezență de catalizatori, se distrug, eliberând elementelor lor componente sub diferite forme:
C ca CO2;
H și O ca H2O;
iar azotul este transformat cantitativ în NH3.
Amoniacul cu H2SO4 în exces, trece în sulfat de amoniu conform reacției:
2 NH3 + H2SO4 = (NH4)2SO4Prin tratarea (NH4)2SO4 cu o soluție de NaOH 40 %, rezultă NH4OH, care prin distilare pune în libertate NH3, ce este prins într-o soluție H2SO4 de 0,1 N.
Dozarea excesului de H2SO4 se face prin titrare cu o soluție de NaOH, de aceeași concentrație cu a H2SO4 folosit la captarea amoniacului.
Determinarea cuprinde doua etape succesive:
mineralizarea materiei organice,
distilarea și titrarea amoniacului.
Mineralizarea materiei organice
La balanța analitică se cântărește o hârtie lucioasă 1 g de material pentru analiză. Materialul se introduce într-un balon Kjeldahl de 250 ml. Fără ca particulele din produs să adere la pereții gâtului balonului. ([NUME_REDACTAT]., 2006).
În scopul desfășurării reacțiilor într-un timp scurt, se adaugă 10-15 g. Dintr-un amestec catalizator format din: sulfat de potasiu (10-15 p.) și sulfat de cupru (1p). Cu ajutorul unui cilindru gradat se toarnă prin prelingere, 20 ml H2SO4 concentrat, rotind ușor balonul, pentru antrenarea tuturor particulelor de material de pe pereții vasului.
Se introduce apoi la gâtul balonului Kjeldahl pară sau o pâlnie de sticlă. Balonul se așează în poziție înclinată pe stativul instalației de mineralizare într-o nișă cu tiraj bun. La început, până la încetarea eventualei spumării, se aplică o încălzire slabă, apoi aceasta se intensifică, conținutul balonului aducându-se la o fierbere liniștită.
Încălzirea se face numai pe porțiunea balonului ocupată de amestecul de material analizat, catalizator și acid, pentru a nu se produce pierderi de azot.
Se recomandă ca în timpul mineralizării să se agite ușor și cu grijă conținutul balonului, pentru a se aduce în soluție toate particulele de material care aderă pe pereții.
Mineralizarea se consideră terminată când conținutul balonului își pierde culoarea galben- brună, iar după sedimentarea rezidiului mineral, faza lichidă rămâne incoloră sau are o slabă nuanță verzuie. (Țârdea C.,Avarvarei I., 1987).
După terminarea mineralizării, se continuă fierberea încă o oră, pentru descompunerea compușilor heterociclici care sunt rezistenți la atacul H2SO4 concentrat, după care se întrerupe încălzirea și se lasă sa se răcească conținutul balonului la temperatura camerei.
Distilarea și titrarea
După răcirea conținutului din balonul Kjeldahl se spală cu apă distilată pâlnia cu care a fost astupat balonul, apa de spălare fiind prinsă în același balon. Se adaugă aproximativ 100 ml de apă distilată și se agită până la dizolvarea completă a depozitului de săruri format.
Conținutul balonului este trecut apoi cantitativ, într-o instalație de distilare simplă sau la un aparat Parnas-Wagner spălând balonul de câteva ori cu apă distilată. În balonul de distilare se adaugă 2-3 picături de fenolftaleină.
Într-un balon Berzelius de 200 ml se iau de la o biuretă 50 ml. soluție de H2SO4 0,1 N, de factor cunoscut, în care adăugăm 3-4 picături de indicator mixt-Tashiro ( roșu de metil + albastru de metilen ) (culoare violacee).
Paharul de acid se așează sub refrigerent, vârful alonjei fiind imersat în acid. Se face legătura între balonul de distilare și refrigerent cu ajutorul unui deflegmator.
Prin intermediul unei pâlnii de la balonul de distilare se toarnă soluție de NaOH 40 % (pregătită cu tiosulfat de Na), până la reacția alcalină (culoare roz).
Volumul total al lichidului din balonul de distilare se aduce cu apă distilată la circa jumătate din capacitatea lui. (Hera C.,Borlan Z., 1980)
După verificarea intensității legăturilor se începe distilarea care se consideră terminată atunci când în paharul colector s-au acumulat circa 150 ml. Se coboară apoi paharul și se spală alonja cu un jet de apă.
În continuare, se titrează H2SO4 aflat în exces, cu o soluție de NaOH 0,1 N de factor cunoscut, până la virarea culorii în verde deschis. Se notează cantitatea de NaOH, consumată la titrare.
Determinarea fosforului total
Determinarea fosforului din probele de analizat se realizează pe cale colorimetrică. Anionii acidului ortofosforic din soluția de analizat reacționează cu trioxidul de molibden, rezultând astfel heteropoliacid fosfomolibdenic, care în prezența clorurii stanoase reducându-se parțial molibdenul, de la hexavalent la pentavalent astfel capătă culoare albastră, a cărei intensitate este proporțională cu conținutul de fosfor din soluție.
Cenușa rezultată în urma calcinării probelor se tratează cu acid clorhidric. Sărurile acidului fosforic în prezența acidului clorhidric se descompun și pun în libertate acidul fosforic. Conținutul creuzetului în care a avut loc reacția se pune într-un balon cotat de 100 ml, se clătește de 2 – 3 ori, după care se aduce volumul balonului la nivel. După ce conținutul balonului se limpezește din acesta se pipetează 10 ml, care se trec într-un balon cotat de 100 ml și se aduce iar la nivel. În balon se mai introduc 1 – 2 picături de fenolftaleină, se neutralizează cu soluție amoniacală 1%, acid sulfuric (reactivul 4) și 10 ml de soluție de molibdat de amoniu (reactiv 5). Separat se prepară soluțiile etalon folosindu-se 2, 4, 6, 8, 10, … 20 ml.
În toate baloanele se adaugă 0,25 ml clorură stanoasă, iar intensitatea culorii albastre obținute se citește la un fotocolorimetru.
Determinarea potasiului total
Potasiul este un element indispensabil pentru metabolismul plantei, participând în sinteza aminoacizilor și a proteinelor. El acționează ca un element biocatalizator, stimulând numeroase procese fiziologice. El reglează absorbția azotului de către plante, prelucrând nutriția amoniacală, oxidarea amoniacului, iar în cazul nutriției nitrice, reducerea nitraților. Potasiul stimulează funcționarea unor enzime care participă în procesul de respirație și în metabolismul hidraților de carbon, în metabolismul azotului și sinteza vitaminelor. El stimulează și sinteza clorofilelor și intensitatea fotosintezei. Sporește capacitatea plantelor de a absorbi apa, și de a rezista la ger și secetă. El favorizează intensificarea acumulării glucidelor în plantă.
Potasiul circulă foarte rapid în xilemul plantei sub formă de ioni. Se acumulează mai ales în țesuturile tinere cu metabolism imens și creștere rapidă, dintre care vârfurile vegetative, cambiul și periciclul. Toamna, înainte de căderea frunzelor, potasiul migrează din ele în ramuri sau tulpină. Carența potasiului în nutriția plantelor diminuează creșterea și dezvoltarea lor.
Se produce o brunificare și răsucire a frunzelor. Se dereglează metabolismul, scade intensitatea fotosintezei și a protosintezei. Se diminuează cantitatea amidonului și proteinelor, se micșorează rezistența la boli, iar la anumite specii pe fața inferioară a frunzelor apar pete albe, galbene, brun –roșcate sau brune.
Materia vegetală este mineralizată prin calcinare, iar din soluția obținută se face dozarea potasiului cu fotometru. (Avarvarei I., [NUME_REDACTAT] ., 2006).
Cap. IV Rezultate obținute și interpretarea lor
4.1. Evoluția conținutului de macroelemente din materialul vegetal
Cu ajutorul conținutului în substanțe nutritive, rezultate din analiza frunzelor, se obțin valori ale concentrațiilor acestora privind starea actuală a nutriției, prin analiza altor organe ale plantei (semințe, fructe, ramuri), și se poate determina o „insuficiență ascunsă” sau se poate prognoza nutriția postmergătoare a plantelor ([NUME_REDACTAT] și colab. 1980, citat de [NUME_REDACTAT] și colab., 2005).
Diagnoza foliară reprezintă o operațiune complexă care necesită îmbinarea a numeroase cunoștințe despre chimia plantei, chimia solului, fiziologie vegetală, biochimie și diverse tehnologii de cultură, necesară pentru stabilirea stării de nutriție a plantelor.
În cazul diagnosticării deranjamentelor de ordin nutritiv există anumite dificultăți, datorate faptului că planta este alcătuită dintr-un sistem autotrof și un sistem heteromorf acest lucru face ca procesele metabolice din plantă să se desfășoare diferențiat cu toate că cele două componente formează un sistem unitar bine organizat. (D. Davidescu, Davidescu V., 1981).
Diagnoza foliară prin analize chimice reprezintă procedeul care se efectuează într-un anumit moment dat al unei fenofaze sau în situații succesive când se realizează analiza unei părți vegetative a plantei ( mai ales frunze, pețiolul acestora, lăstarii tineri sau ramuri de un an). ([NUME_REDACTAT] și colab. 2005).
Azotul este absorbit prin rădăcină îndeosebi în formă nitrică (NO3-,NO2-) și amoniacală (NH4+, NH3). Este folosit la sinteza aminoacizilor, în stare redusă ca NH4+ și ca NH3. Ca urmare, azotul amoniacal participă direct la aminare, iar azotul nitric trebuie să sufere un proces de reducere.
Fosforul este absorbit prin rădăcină sub formă de ioni fosforici (PO43-, HPO42-, H2PO4-). Prin frunze, absorbția se face ca ioni fosforici și – probabil – sub formă moleculară.
Potasiul este absorbit prin rădăcină sub formă de cationi (K+). Prin frunze potasiul este absorbit mai ușor ca ion, decât nedisociat. El se acumulează în organele cu activitate intensă cum sunt frunzele, unde ajută la catalizarea pentru sinteza clorofilei, a glucidelor, a lipidelor și aminoacizilor. Direct și prin intermediul glucidelor, a căror sinteză o favorizează, potasiul contribuie la ridicarea presiunii osmotice a celulelor, la realizarea și menținerea unei presiuni celulare favorabile proceselor biochimice normale.
În urma diagnozei foliare, starea de asigurare a plantelor cu macroelemente la ferma Ezăreni se prezintă astfel (Tabelul 4.1) :
Tabelul 4.1.
Starea de asigurare a plantelor cu macronutrienți pentru amplasamentele [NUME_REDACTAT] 2012
Figura 4.1. Starea de asigurare a plantelor cu macronutrienți pentru amplasamentele [NUME_REDACTAT] 2012
Tabelul 4.2.
Starea de asigurare a plantelor cu macronutrienți pentru amplasamentele [NUME_REDACTAT] 2013
Figura 4.2. Starea de asigurare a plantelor cu macronutrienți pentru amplasamentele [NUME_REDACTAT] 2013
Pentru efectuarea analizelor de diagnoză foliară, au fost recoltate probe din parcele cultivate cu porumb, fiecare cu suprafața de 120 m2. Una din parcele a fost nefertilizata, fiind sursa probelor martor; celelalte fiind fertilizate cu îngrășământul complex 18:46:0. S-au realizat analize pe doi ani : 2012 respectiv 2013.
4.1.2. Evoluția conținutului de azot total
Azotul reprezintă pentru planta cel mai importanat element nutritiv. Acesta intra în constricția unor substanțe cu o semnificație vitală: proteine, vitamine, clorofilă, enzime etc.
Tabelul 4.3.
Limitele de interpretare a conținutului de azot total din plante – organe diagnostice (% din s.u.)
(după diverși autori citați în Reuter și Robinson, 1986; după [NUME_REDACTAT]. ș.a., 1992)
* valorile din paranteză reprezintă concentrațiile critice ale deficienței, la care producția scade cu 10%; FRM** = frunza recent maturizată
Concentrațiile optime ale carenței (ascunse și vizibile) și cele ale toxicității din organele reprezentative variază mult în funcție de specie, organul analizat și momentul de recoltare a probei. Pentru N concentrațiile optime sunt, în general, mai mari la culturile de câmp (variază între 2-6 % N).
Figura 4.3. Evoluția conținutului de azot total
În urma analizelor obținute în laborator, azotul total este de 2,7 % din s.u. la plantele nefertilizate, de 3,1 % din s.u. la cele fertilizate cu 18:46:0 (DAP) in anul 2012 și 3,4% s.u. in 2013.
Din analize rezultă ca plantele la care nu s-a administrat îngrășământ au o concentrație mai scăzută de azot; cele la care s-a aplicat fertilizarea având o concentrație scăzută de N total in anul 2012 si o evoluție spre un N total normal in 2013.
4.1.3. Evoluția conținutului de fosfor total
Conținutul fosforului în plantă, se găsește în cantități mai mici decât azotul și potasiu.
Concentrațiile optime variază în general între 0,2-0,6 % P (cca 10 % din cele de N). Pragurile critice ale carenței de ascunse se situează între 0,2-0,3 %, iar cele ale carenței vizibile sunt între 0,15-0,3 %.
Tabelul 4.4.
Limitele de interpretare a conținutului de fosfor total din plante – organe diagnostice (% din s.u.)
(după diverși autori citați în Reuter și Robinson, 1986; după [NUME_REDACTAT]. ș.a., 1992)
* valorile din paranteză reprezintă concentrațiile critice ale deficienței, la care producția scade cu 10%; FRM** = frunza recent maturizată
Concentrațiile optime și concentrațiile critice ale conținutului de P total din organele diagnosticate ale plantelor (tabelul 4.4).
Figura 4.4. Evoluția conținutului de fosfor total
Analizând conținutul total de fosfor din plantele de pe parcela nefertilizată, s-a constatat că acest element este în cantități scăzute, având valoarea de 0,34% din substanța uscată.
Îngrășământul complex 18-46-0 aduce un aport foarte important în nutriția plantei cu fosfor, valoarea fosforului total a crescut semnificativ, ajungând la un conținut normal de 0.42% în anul 2012 și 0,47 în anul 2013 dând o stare de aprovizionare foarte bună a acestui element în plantă.
În concluzie, figura 4.4. evidențiază creșterea conținutului de fosfor total în 2013 in comparație cu anul 2012.
4.1.4. Evoluția conținutului de potasiu total
Potasiul se găsește în cantități relativ mari la nivelul plantelor de cultura, comparativ cu alte elemente de nutriție. Conținutul în potasiu variază în funcție de specie, de organismul sau țesutul analizat.
Tabelul 4.5.
Limitele de interpretare a conținutului de potasiu total din plante – organe diagnostice (% din s.u.)
(după diverși autori citați în Reuter și Robinson, 1986; după [NUME_REDACTAT]. ș.a., 1992)
* valorile din paranteză reprezintă concentrațiile critice ale deficienței, la care producția scade cu 10%; FRM** = frunza recent maturizată
Figura 4.5. Evoluția conținutului de potasiu total
Fertilizantul 18-46-0 a contribuit la îmbunătățirea stării de aprovizionare a plantei cu fosfor de la 1,9% inițial, 2,22% in anul 2012 respectiv 2,24% din substanța uscată in anul 2013, de unde denotă un stadiu de carență normală.
Analizând conținutul total de fosfor din plantele de pe parcela nefertilizată, s-a constatat că acest element este în cantități scăzute, având valoarea de 1,9% din substanța uscată. Îngrășământul complex 18-46-0 aduce un aport foarte important în nutriția plantei cu fosfor, ajungând la starea optimă de nutriție cu valoarea de 2,24% din substanța uscată in anul 2013.
4.2. Evoluția formelor accesibile de elemente nutritive din sol
Pentru creșterea și dezvoltarea plantelor, solul oferă numeroase elemente chimice necesare dezvoltării vegetației și formării recoltelor. Dintre acestea 14 sunt considerate elemente nutritive sau nutrieinți. În funcție de cantitatea necesară plantelor și de funcțiile lor fiziologice și biochimice, nutrienții se împart în macronutrienți și micronutrienți. La rândul lor, macronutrienții se împart în macronutrieți de ordin primar (N, P și K) și macronutrienți de ordin secundar (S, Ca și Mg).
În grupa micronutrienților fac parte: Fe(este considerat la nivelul solului macro constituent), Mn, Co, Cu, B, Mo, Cl.
În funcție de natura materialului paternal și de tipul de sol,acestea conțin diferite rezerve naturale de elemente nutritive.
Principalii nutrienți care se adăuga frecvent în solurile cultivate sunt N, P și K sub formă de îngrășăminte chimice și organice, în cantități variate, în funcție de conținutul solului în acești nutrienți și de necesarul plantei cultivate.
Pentru a stabili corect necesarul de macro sau microelemente existente în sol, trebuie determinat conținutul de nutrienți a solului. Această operațiune se face în cadrul activității de cartare agrochimica care cuprinde trei faze, una de teren, una de laborator și în final, una de birou.
Azotul din sol este predominant de natură biologică, peste 95% se află sub formă de compuși organici. Datorită activității directe a microorganismelor asupra materiei organice,fixării azotului atmosferic și aportul de azot din precipitațiile atmosferice, materia organică suferă transformări concomitente de mineralizare și reorganizare, transformări ce tind spre un echilibru natural.
În ceea ce priveste elementele nutritive din sol am analizat evolția unor indici agrochimici N.P.K. pentru a identifica gradul de aprovizionare a acestuia în nutrienți.
Tabelul 4.6.
Starea de fertilitate a solului pentru amplasamentele [NUME_REDACTAT] 2012-2013
La cereale consumul maxim de elemente din sol are loc în periada de înfrățire-înspicare, iar cu specificare la porumb, consumul maxim are loc înainte de apariția paniculului.
Elemente ca azotul (N), fosfor (P), potasiu (K), uneori și magneziu (Mg) se află în sol în cantități mult mai mici decât necesarul plantelor și se vor aplica ca îngrășăminte în cantități mult mai mari.
Conform analizelor efectuate, aprovizionarea solului cu azot este scăzut pe întreaga suprafață, indicele de azot având valori cuprinse între 12 ppm în 2012 și 14 în 2013.
În privința clasificării stării de aprovizionare solurilor, raportându-ne la conținutul lor în fosfați mobili există următoarea diferențiere (Tabelul 4.4).
Tabelul 4.7
Starea de aprovizionare a solurilor cu fosfor mobil (.Davidescu,1981)
În parcela în care nu s-a efectuat fertilizare minerală sau organică, conținutul de fosfor potențial asimilabil (AL ppm) are valoare de 15, reprezentând o aprovizionare slabă, conform tabelului 4.7.
Figura 4.6. Evoluția conținutului de P-AL [NUME_REDACTAT] urma fertilizării cu sortimentul de îngrășământ 18-46-0, se observă o îmbunătățire a conținutului de fosfor din sol, ajungând la valoarea de 22 ppm în anul 2012, cu o creștere până la 29 ppm în 2013, ceea ce face ca solul sa aibă o stare de aprovizionare mijlocie.
Figura 4.7. Evoluția conținutului de K-AL [NUME_REDACTAT] analiza situației sintetice și a cartogramei reiese că din suprafața agricolă studiată, solurile din cadrul fermei Ezăreni prezintă o stare bună de aprovizionare cu potasiul.
Conținutul de potasiu este mai ridicat în anul 2012 cu o valoare de 186pmm, valoare ce scade în 2013 indicând 180pmm, conform tabelului 4.8. aceste valori indică în ambii ani o stare de aprovizionare buna a solului cu potasiu.
Tabelul 4.8.
Starea de aprovizionare a solurilor cu potasiu mobil (D. Davidescu,1981)
4.3. Evoluția producțiilor sub impactul fertilizărilor chimice
Din punct de vedere economic, productia marfa repreyinta totalitatea produselor care se valorifica în afara unitățiilor de productie. Producția marfă îndeplinește numeroase fuci dintre care o semnificație deosebita o au asigurarea populației cu mijloace de subzistență, participarea, extinderea și dezvoltarea relațiilor economice din localități, regiuni și țări, și asigurarea rezervei naționale de produse strategice pentru conidia deosebite. (D. Bodescu și G. Ștefan, 2012)
Estimările din câmp arată că producția de porumb în cadrul amplasamentului din ferma Ezăreni, în anul 2012, a înregistra valori extrem de scăzute, datorită secetei prelungite, care s-a înregistrat in lunile de vară, în special în lunile iunie si iulie. În această perioada, plantele de porumb au fost surprinse de seceta în fenofaza nivelului 6-7-8 frunze, înainte de înflorit, când s-au oprit din creștere.
În faza inițială si-au pierdut turgescența, au apărut pete necrotice pe frunze care au avansat ulterior și pe tulpini, cuprinzând întreaga plantă și conferindu-i un aspect uscat,casant.
Analizând rezultatele de producție obținute în anul 2013 la porumb, se constată că îngrășământul complex 18-46-0 a stimulat producția cantitativă. Astfel, producțiile înregistrate la loturile fertilizate față de cel nefertilizat, înregistrează sporuri de producție. (tabelul4.9).
Tabelul 4.9.
Producția de porumb t/ha
Referitor la producția pe hectar in anul 2013, se observă că îngrășămîntul complex administrat a adus un aport semnificativ, numai după un singur an de la fertilizare. Astfel, după fertilizarea cu sortul 18-46-0, se constată că producția de porumb la hectar a crescut, 4580 t, față de parcela martor, unde producția a fost de 3250 t.
Figura 4.8. Reprezentare grafică a producției de porumb t/ha
CONCLUZII
Porumbul ocupă al treilea loc, ca importanță, între plantele cultivate pe glob și reprezintă una dintre cele mai productive plante agricole cultivate în România,dar pentru a înregistra producții ridicate, are nevoie de cantități mari de substanțe nutritive.
Porumbul este o plantă prășitoare, bună premergătoare pentru majoritatea culturilor, cu o capacitate foarte bună în valorificarea îngrășămintelor organice și minerale, cât și apa de irigație, prezentând o mare capacitate de producție, cu circa 50% mai ridicat față de celelalte cereale.
Locația pentru care s-a întreprins studiul este situată în cadrul Fermei didactice Ezăreni aparținând USAMV – Iași. [NUME_REDACTAT] se află într-o zonă cu climat temperat continental moderat, caracterizat prin ierni friguroase și umede, veri călduroase,vânturi ce bat neregulat și precipitații repartizate neregulat pe parcursul perioadei de vegetație.
Experiența a fost amplasat pe un cernoziom cambic format pe depozite lossoieide, ce prezintă fertilitate miijlocie spre bună și conținut moderat în humus, relativ ridicat în azot total, cu un conținut mediu în fosfor și bine aprovizionat în potasiu.
La fertilizarea parcelelor de porumb s-a administrat îngrășământul complex solid NP 18-46-0 (DAP). Îngrășămintele administrate pot spori productivitatea porumbului pe toate tipurile de sol chiar si pe cele cu o fertilitate ridicata.
Conform rezultatelor obținute în urma interpretării datelor de diagnoză foliară la cultura porumbului s-a observat ca fertilizarea cu îngrășământul complex 18-46-0 a dus la o creștere a macronutrientilor în anul 2013 spre deosebire de anul 2012.
Aprovizionarea porumbului cu macroelemente esențiale determinate au fost de:
inițial: 2,7 % din s.u. N ; 0,34 % din s.u. P ; 1,91 % din s.u. K ;
2012: 3,1 % din s.u. N ; 0,42 % din s.u. P ; 2,22 % din s.u. K ;
2013: 3,4 % din s.u. N ; 0,47 % din s.u. P ; 2,24 % din s.u. K ;
Azotul este principalul element în fertilizarea porumbului, necesar asigurării unei mase foliare bogate, reprezentând totodată un element ce influențează favorabil acumularea substanțelor proteice. Fosforul are rol în creșterea și fructificarea porumbului în timp ce potasiul mărește rezistența la secetă, cădere și boli.
Diagnoza foliară reprezintă o modalitate eficientă pentru corectarea echilibrelor nutriționale și completează analizele de sol pentru stabilirea sistemului de fertilizare. În urma studiului de diagnoză foliară, s-a constatat că îngrășămîntul administrat a contribiut semnificativ la acumularea macroelementelor si la asimilarea în conditii favorabile a unui optim de elemente nutritive.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Diagnoza Foliara Pentru O Cultura de Porumb, Fertilizata cu Ingrasamantul Complex 18 46 0 Amplasata In Ferma Didactica Ezareni, Iasi (ID: 1475)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.