Diagnoza Foliara la Cultura de Porumb, Fertilizata cu Ingrasamintele Complexe 20 20 0 Si 16 20 0, In Conditiile Fermei Didactice Ezareni, Iasi

Pedagogie

Diagnoza Foliara la Cultura de Porumb, Fertilizata cu Ingrasamintele Complexe 20 20 0 Si 16 20 0, In Conditiile Fermei Didactice Ezareni, Iasi

Byadmin ianuarie 1, 2024

PROIECT DE DIPLOMA

Diagnoza foliara la cultura de porumb, fertilizata cu ingrasamintele complexe 20-20-0 si 16-20-0 , in condițiile Fermei Didactice Ezareni , Iasi

CUPRINS:

Introducere

PARTEA I – CONSIDERAȚII GENERALE

Cap I – Fertilitatea și fertilizarea solurilor

1.1 Conceptul de fertilitate a solurilor

1.1.1.Fertilizarea organică la cultura de porumb

1.1.2 Fertilizarea cu ingrașaminte chimice a culturii de porumb

1.2 Căi și mijloace de sporire a fertilității solurilor

1.2.1 Cartarea agrochimică a solurilor

1.2.2 Diagnoza foliară

1.2.2.1 Diagnoză foliară după semne sau simptome exterioare

1.2.2.2 Diagnoză foliara a nutriției prin analize chimice

CAP II –Caracterizarea cadrului natural al fermei Ezareni

2.1 Geomorfologia

2.2.Hidrografia si hidrologia

2.3.Aspectul climatologic

2.2.1 Regimul temperaturilor

2.2.2 Regimul precipitațiilor

2.4 Regimul eolian

2.5 Principalele tipuri genetice de sol

2.6. Vegetația spontanta si cultivată

PARTEA a II- a CONTRIBUȚII PROPRII

CAP III Materialul și metoda de lucru

3.1 Amplasarea experienței , variante experimentale

3.2 Materialul biologic folosit

3.3 Ingrașamintele utilizate

3.4 Metode și tehnici de lucru

Cap IV Rezultate obținute

4.1 Evoluția conținutului de macroelemente in material vegetal

4.1.1 Impactul fertilizării minerale asupra acumularii de azot total ( Nt

4.2.2. Impactul fertilizării minerale asupra acumularii de fosfor total ( Pt

4.2.3 Impactul fertilizării minerale asupra acumularii de potasiu total ( Kt

4.2.4 Evoluția NPK, forme mobile din sol

Concluzii

Bibliografie

PARTEA I

CONSIDERAȚII GENERALE

Introducere

Unul dintre cele mai importante obiective ale agriculturii contemporane cât și a studiilor din domeniul agrochimiei este sporirea atât cantitativă cât și calitativă a producțiilor agricole și horticole concomitent cu creșterea fertilității solurilor și o protecție cât mai bună a mediului înconjurător.

Acest lucru nu se poate realiza decât prin cercetări în toate domeniile care se intersectează cu activitatea agricolă și mai ales în domeniul agrochimiei, pentru a se putea asigura un nivel cât mai favorabil al factorilor de vegetație pentru creșterea și dezvoltarea plantelor.

Nevoia tot mai mare de alimente pentru omenire obligă la aplicarea de măsuri practice din partea specialiștilor angrenați în procesul de producție agricolă în vederea optimizării condițiilor de nutriție și fertilizare a solurilor și a plantelor pentru obținerea de producții cât mai mari și de calitate mai bună și pentru relizarea unei rentabilități cât mai ridicate a activității de producție.

Aceste lucruri sunt posibil de realizat numai de persoanele care dețin informații solide despre natura și proprietățile substanțelor minerale, organice sau organo-minerale care se folosesc ca fertilizanți sau amendamente, să cunoască efectele aplicării lor o perioadă mai lungă de timp asupra proprietăților chimice și fizice ale solului, asupra microorganismelor și faunei din sol, în vederea menținerii fertilității solului dacă nu se poate realiza o îmbunătățire a acesteia și o protejare cât mai bună a mediului înconjurător.

Soiurile și hibrizi noi apăruți datorită potențialului foarte ridicat al producției nu se mai încadrează în vechile tipare în ceea ce privește consumurile specifice pentru diferite elemente, de aceea un control strict al aprovizionării solurilor și a plantelor cu elemente nutritive este indispensabil dacă se dorește obținerea de producții cât mai apropiate de potențialul lor biologic.

Un scop foarte important al cercetărilor agrochimice îl reprezintă controlul stării de fertilitate a solurilor în vederea raționalizării fertilizării acestora pentru a se obține rezultate dintre cele mai bune.

Diagnoza foliară ca metodă principală de determinare a stării de aprovizionare a solului și a plantelor cu elemente nutritive reprezintă o metodă actuală de studiu și care dă informații dintre cele mai exacte și în cel mai scurt timp. Pe baza rezultatelor cantitative și calitative obținute se aleg cele mai potrivite măsuri pentru a dirija aprovizionarea solului și a plantelor cu elemente nutritive către cel mai înalt nivel în vederea obținerii de producții cât mai mari și mai bune.

Prin realizarea de studii periodice privind conținutul și raportul dintre elementele nutritive din plante se pot stabili relațiile dintre fertilizare și starea fitosanitară a culturilor și măsurile care pot duce la o menținere cât mai sănătoasă a culturilor.

Prin efectuarea de analize chimice asupra plantelor din ecosistemele agricole pe lângă determinările calitative și cantitative a elementelor nutritive se mai poate determina și prezența unor compuși chimici dăunători pentru plante și om proveniți din produsele chimice utilizate în agricultură la protecția și fertilizarea plantelor sau din celălalte activități ale omului.

Datorită cercetărilor efectuate de numeroși specialiști din domeniu s-au putut realiza progrese în ceea ce privește metodelor și tehnicilor de studiu, s-au elaborat noi metode de interpretare a rezultatelor, s-au stabilit o serie de corelații care exista între elementele nutritive din plante și din sol și nivelul producțiilor obținute.

Astfel s-au determinat cauzele apariției dezechilibrelor în nutriția plantelor și s-au elaborat metode de a le preîntâmpina pe cât mai mult posibil, evitându-se astfel apariția „bolilor de nutriție” și a efectelor negative produse de acestea.

O importanță foarte mare a diagnozei foliare o reprezintă faptul că putem afla în orice fază de vegetație și la orice cultură gradul de aprovizionare cu elemente nutritive, iar în cazul în care sunt semnalate dezechilibre se poate interveni prin fertilizări la sol sau prin fertilizări foliare astfel reducându-se efectele negative ale unei nutriții dezechilibrate.

Prin diagnoză foliară se poate urmări accesibilitatea anumitor elemente fertilizante din sol pentru plante și mobilitatea acestora în plantă, stabilirea relațiilor dintre elementele minerale din plante și determinarea proporțiilor acestora care sunt cele mai benefice pentru o bună creștere și dezvoltare.

Pentru fiecare specie pot fi determinate fenofazele critice pentru aprovizionarea cu diferite elemente nutritive, sau fenofazele când absorbția anumitor elemente minerale scade. Se pot determina formele cele mai accesibile pentru plante pe toată perioada de vegetație sau pe fenofaze în parte.

Prin analizele de diagnoză foliară s-a determinat rolul foarte important al unor microelemente în procesele metabolice și în sinteza diferiților compuși cu un rol esențial pentru plantă.

CAP I – Fertilitatea și fertilizarea solurilor

1.1 Conceptul de fertilitate a solurilor

Solul a fost considerat încă din cele mai vechi timpuri un corp natural deosebit, datorită faptului că el reprezintă mediu de viață penru plante, microorganismele specifice acestuia dar și unui număr însemnat de animale care viețuiesc în sol.

Fertilitatea solului reprezintă capacitatea acestuia de a pune la dispoziția plantelor pe tot timpul perioadei de vegetație substanțele nutritive și apa, în cantități suficiente în funcție de necesitățile acestora și de a asigura condițiile fizice și biochimice necesare unei bune creșteri și dezvolări a plantelor în vederea satisfacerii și a celorlalți factori de vegetație.

Această însușire a solului pe lângă aprovizionarea cu elemente nutritive disponibile nutriției plantelor este și rezultanta a numeroase înteracțiuni dintre însușirile fizico-chimice și biologice, condițiile hidrofizice, aprovizionarea solului cu apă și aer, condițiile climatice, cerințele plantei referitor la factorii de vegetație și tehnologia de cultivare.

Fertilitatea solului poate fi naturală, fie rezultatul cultivării solului și a unor tehnologii de cultură, în acest caz fiînd vorba de o fertilitate artificială (dobândită).

Îndiferent de caracterul natural sau dobândit (antropic) al acesteia, fertilitatea solului este de fapt o funcție de mai mulți factori : F = f(l, P, K, R)

în care:

F – fertilitatea ca funcție de întrări și ieșiri în sistemul deschis al solului;

l – biomasa restituită, apa, fertilizanți, ca întrări în sistem;

P – proprietăți și procese biochimice, ca întrări în sistem;

K – pierderi din sol, consum cu recoltele, ca ieșiri din sistem;

R – rezerva de substanțe nutritive, ca prezență în sistem.

În practica agricolă, pentru creșterea și dezvoltarea plantelor, prezintă importanță atât cunoașterea fertilității efective a solului dar și cea potențială care exprimă nu numai capacitatea solului de a susține viața plantelor ci și posibilitățile maxime ale acestuia de a asigura limita superioară a tuturor condițiilor.

Fertilitatea solurilor, îndiferent de proveniența sau nivelul acesteia nu trebuie confundată cu capacitatea de producție sau cu favorabilitatea unui anumit tip de sol pentru o anumită grupa de plante, de aceea în stiințele solului și agrochimie se recunosc doua metode complexe de studiu și cercetare dedicate stabilirii fertilității sau favorabilității:

În pedologie: cartarea și bonitarea terenurilor pentru stabilirea claselor de favorabilitate, astfel considerându-se că productivitatea solurilor este rezultanta unui complex de factori climato-edafici în care solul este cu o reprezentare parțială. În consecință favorabilitatea solurilor reprezintă o noțiune mult mai largă decât fertilitatea acestuia.

În agrochimie: cartarea agrochimică și analize curente de sol, determinări ale unor indici analitici necesari pentru caracterizarea fertilității solului și care stau la baza luării unor decizii tehnice cu caracter agrochimic menite să mențină sau să sporească fertilitatea solului.

Pentru caracterizarea stării de fertilitate a solurilor se ține cont de o serie de însușiri ale acestuia, dintre care menționăm: reacția solului, procesele de oxidoreducere din sol, capacitatea de tamponare a solului, conținutul de humus și de elemente nutritive, activitatea ionilor.

Reacția solului

Reacția solului exprimă capacitatea solului de a menține în soluție o anumita activitate a ionilor de hidrogen (H+) și de hidroxid (OH-), deoarece solul se comportă ca un donor sau acceptor de ioni.

Determinarea și înterpretarea valorilor pH se face pentru a stabili clasele de de reacție și oportunitatea corectării acesteia prin amendare pentru a se obține o valoare cât mai favorabila creșterii și dezvoltării plantelor sau alegerea sortimentului de plante care se poate dezvolta în condiții normale la valori ale pH-ului care tind spre extreme.

Reacția solului caracterizează și este o noțiune similară cu aciditatea actuală sau liberă, activă sau disociată.

Aciditatea liberă caracterizează în primul rând soluția solului și este determinată de cationii de H+ disociați, liberi sau activi.

La nivelul complexului adsorbtiv al solului se manifestă aciditatea potențială, adsorbită sau titrabilă, datorată ionilor de H+ (sau de H3O+) și de Al adsorbit, ionilor de H+ disociabili din grupele funcționale (COOH; OH) ale acizilor humici, din grupările funcționale SiOH, AlOH și Al(OH)2 ale mineralelor argiloase, din polimerii hidratați ai ionilor de Al și din grupările funcționale ale complexului humico-aluminic și humico-feric.

Această formă a acidității, potențial mobilizabilă, se poate pune în evidentă prin următoarele mărimi convenționale: aciditatea ușor sau efectiv schimbabilă (As), aciditatea hidrolitică (Ah), aciditatea de schimb totală (SH), aciditatea de neutralizare (An), continutul de aluminiu mobil în solurile acide, îndicii salinității-alcalinității, concentrația și natura sarurilor acumulate, conductivitatea electrică (CE), procentul de sodiu adsorbit (PSA), raportul de adsorbție a sodiului.

Procese de oxido-reducere din sol

Aceste procese au loc permanent în sol și determină efecte multiple în chimia și biologia acestuia. Desfășurarea acestor procese este înfluențată direct de nivelul de aerație din sol, de nivelul de umezire a acestuia, de reacție, prezizează și este o noțiune similară cu aciditatea actuală sau liberă, activă sau disociată.

Aciditatea liberă caracterizează în primul rând soluția solului și este determinată de cationii de H+ disociați, liberi sau activi.

La nivelul complexului adsorbtiv al solului se manifestă aciditatea potențială, adsorbită sau titrabilă, datorată ionilor de H+ (sau de H3O+) și de Al adsorbit, ionilor de H+ disociabili din grupele funcționale (COOH; OH) ale acizilor humici, din grupările funcționale SiOH, AlOH și Al(OH)2 ale mineralelor argiloase, din polimerii hidratați ai ionilor de Al și din grupările funcționale ale complexului humico-aluminic și humico-feric.

Această formă a acidității, potențial mobilizabilă, se poate pune în evidentă prin următoarele mărimi convenționale: aciditatea ușor sau efectiv schimbabilă (As), aciditatea hidrolitică (Ah), aciditatea de schimb totală (SH), aciditatea de neutralizare (An), continutul de aluminiu mobil în solurile acide, îndicii salinității-alcalinității, concentrația și natura sarurilor acumulate, conductivitatea electrică (CE), procentul de sodiu adsorbit (PSA), raportul de adsorbție a sodiului.

Procese de oxido-reducere din sol

Aceste procese au loc permanent în sol și determină efecte multiple în chimia și biologia acestuia. Desfășurarea acestor procese este înfluențată direct de nivelul de aerație din sol, de nivelul de umezire a acestuia, de reacție, prezența unor substanțe oxidante și reducătoare, prezența și activitatea microorganismelor.

Pentru determinarea echilibrului existent între procesele de oxidare și cele de reducere se utilizează marimea denumită potentialul redox al solului.

Capacitatea de tamponarea solului

Capacitatea de tamponarea solului din punct de vedere agrochimic reprezintă însușirea acestuia de a se opune modificărilor concentrațiilor unor ioni și nutrienți, prin întermediul unor componente ale acestuia ce îi asigură calitatea de sistem tampon multifuncțional și care acționează prin influența dinamică și reciprocă a fazelor componente. Capacitatea de tamponare a solului poate fi reprezentată de capacitatea de tamponare pentru pH și capacitatea de tamponare pentru nutrienți, elemente care sunt reprezentate de tendința solului de a mentine un nivel constant al valorii pH sau o anumita stabilitate a concentratiilor ionice cu caracter solubil, mobil și bioaccesibil.

Conținutul de humus și de elemente nutritive

Humusul reprezintă componenta organică esențială și specifică solului care provine din substanțele organismelor vegetale prin procese fizice, fizico-chimice, biochimice și biologice, reprezentate de descompuneri și formare de compuși noi, la care biocenoza solului acționează prioritar.

Conținutul în elemente nutritive a solului deține o mare variabilitate a tuturor formelor în care acestea se gasesc în sol în funcție de conținutul de humus, de raportul carbon-azot, de nivelul culturalizării și fertilizării acestuia.

Pentru determinarea stării de aprovizionare cu diferite elemente nutritive a solului se va ține cont de toate formele în care acestea se pot gasi în sol: forma organică, forma minerală și forma solubilă și raportul în care se găsesc cele trei forme.

Conținutul în elemente nutritive a solului poate s-a privească numai macroelementele, microelementele sau ambele forme.

Activitatea ionilor

Între ionii adsorbiți și cei din soluția solului există un echilibru datorită unor relații cu caracter dinamic și de întercondiționare, fapt ce explică prezența unei compoziții ionice complexe în soluția solului și nivelul de bioaccesibilitate a nutrienților.

S-a demonstrat că între conținutul solului și conținutul plantelor în elemente chimice există o foarte strânsă legătură. Diferențele mai mari dintre conținutul solului și cel al plantelor în anumite elemente minerale sunt datorate faptului că o serie de elemente necesare nutriției plantelor fac parte din structura rețelei cristaline a mineralelor sau a compușilor organici sau anorganici insolubili, deci care sunt inaccesibile pentru plante.

Deoarece plantele prezintă însușiri de absorție selectivă pentru diferite elemente minerale din sol, între conținutul acestora din sol și cel din plante apar deosebiri foarte mari.

Conținutul de azot din sol poate ajunge de până la 500 de ori mai scăzut decât în plantă. Conținutul plantelor în fosfor și potasiu poate fi de 20 de ori mai mare decât conținutul solului în aceste elemente, conținutul plantelor în calciu și magneziu poate fi de până la 4 ori mai mare decât conținutul solului.

Pentru microelemente situația este inversă, conținutul solului în diferite elemente minerale (fier, mangan, cobalt) poate fi de până la 6 ori mai mare decât conținutul acestora din plante, lucru care exprimă cantitățile foarte mici de microelemnte de care au nevoie plantele pentru o creștere și o dezvoltare normală.

Elementele care se găsesc în plante în concentrații mult mai mari decât în sol (azot, fosfor, potasiu și uneori magneziu) vor fi administrate în cantități mai mari pentru a se realiza o nutriție corespunzătoare a plantelor.

Cu cât diferența dintre conținutul din sol și cel din plantă pentru un element mineral este mai mare cu atât fertilizarea cu acel element va fi mai necesară și mai eficientă.

Diferența dintre conținutul de elemente minerale existente în sol (extrase cu o soluție de HCl 1N) și conținutul elementelor minerale găsite în plantă se regăsește în tabelul 2.1.

Diferențele dintre elemntele fertilizante aplicate plantelor poate să reiasă din cauza relațiilor de competivitate dintre anumite elemente minerale sau datorită blocării unor microelemente datorită excesului unui element.

Cunoașterea conținutul solului în elemente minerale necesare nutriției plantelor nu oferă informații complete pentru stabilirea unui program de fertilizare, de aceea trebuie cunoscut și conținutul solului în elemente nutritive solubile care pot fi accesibile plantelor.

Legătura dintre compoziția chimică a solului și conținutul plantelor în diferite elemente minerale permite dirijarea nutriției plantelor prin analize periodice de diagnoză foliară și de sol și o aplicare rațională a îngrășămintelor.

Un element foarte important privind fertilitatea solurilor îl reprezintă capacitatea acestuia de a asigura suficiente elemente nutritive plantelor cultivate pe parcursul întregii perioade de vegeație dar mai ales în raport cu fazele de vegetație.

În cadrul creșterii și dezvoltării plantelor se disting mai multe fenofaze care se caracterizează printr-un consum diferențiat de elemente nutritive, lucru care implică diferențierea dozelor și tipurilor de îngrășăminte aplicate.

În primele fenofaze când are loc formarea de țesuturi noi, pentru o bună creștere a plantelor sunt necesare cantități mai ridicate de azot.

Excesul de azot prelungește perioada de creștere a plantelor întârziind fructificarea, însă determină o calitate și o cantitate mare a producției influențând favorabil conținutul de proteină din producție.

În fenofaza de fructificare (înflorire și creștere a fructelor) crește necesarul plantelor în fosfor și o serie de microelemente (zinc, cupru, bor, mangan, molibden).

Fenofaza de maturare se caracterizează pin acumularea substanțelor de rezervă în semințe, fructe, rădăcini, tuberculi, țesuturi lemnoase, substanțe cu care va avea loc declanșarea unui nou ciclu de viață. În această perioadă cresc cerințele față de potasiu și bor. Patasiul acumulat conferă plantelor și organelor de rezistență sau de înmulțire rezistență la stres și față de condițiile nefavorabile de mediu, în timp ce fosforul contribuie la o bună maturare a organelor menționate.

1.1.1 Fertilizarea organică la cultura de Porumb

Cele mai utilizate sunt gunoiul de grajd si resturile organice ( paie, coceni, tulpini).

Gunoiul de grajd este indicat pe toate tipurile de sol din țara, aplicat in doze de 20-40 t/ha.Dozele mai mari se aplica pe solurile erodate, luvisoluri ,la culturile irigate.

Cele mai eficiente s-au dovedit a fi dozele de 20 t/ha. Gunoiul se administreaza proaspăt sau fermentat, o data la 4-5 ani, efectul resimțindu-se și in anul al 3 lea de la aplicare, in condiții de monoculture.Se poate administra direct porumbului sau plantei premergătoare, dacă aceasta are perioadă lunga de vegetație și cerințe ridicate fața de insușirile fizice ale solului ( cartof,sfeclă,canepă) , in rotația grau-porumb rezervandu-se intotdeauna porumbului.

Resturile organice dacă sunt aplicate fară ingrașamante chimice și in special azot, nu măresc, iar in unele situații chiar micșoreaza producția de porumb, deoarece este imobilizată o anumită cantitate de azot total din sol, scade conținutul de azot al plantelor si conținutul de nitrați din sol si plantă.

Ele se mărunțesc cu grapa cu discuri și se incorporează sub aratura, concomitent cu aplicarea a azot substanța activa pentru o tona de resturi , cu efect favorabil asupra producției porumbului si asupra insușirilor solului. (Marius Z ,Iași 2011)

1.1.2. Fertilizarea cu ingrașaminte chimice a culturii de porumb

Pe toate tipurile de sol , fertilizarea chimică cu azot și fosfor se inscrie cu sporuri semnificative de recoltă. Potasiul asigura sporuri semnificative pe solurile luvice, pe cele nisipoase și in conditii de irigare.

Sporul producției de boabe la ingrașamânt este variabil, in funcție de tipul de sol, condițiile climatice și hibridul cultivat.

La stabilirea dozelor de ingrașâmant se vor avea in vedere tipul de sol, nivelul producției scontate, rezerva solului, consumul specific, regimul precipitațiilor, hibridul cultivat și planta premergătoare.

Azotul este principalul element nutritive care asigură formarea unei mase foliare bogate, colorată in vedere intens și care influențeaza favorabil acumularea substanțelor proteice.

Carența se manifestă prin ingălbenirea limbului de la varf spre bază, de-a lungul nervurii mediene care se deschide la culoare. Plantele rămân firave, cu stiulții mici. Excesul de azot intensifică, creșterea este luxuriantă, plantele devin sensibile la secetă și boli și se intarzie maturitatea.

Absorbtia azotului este intensă de-a lungul intregii perioade de vegetație.

Fosforul joacă un rol important in creșterea și fructificarea porumbului. Insuficiența se manifestă prin inroșirea frunzelor de la vârf spre bază, sistemul radicular este slab dezvoltat, ritmul de creștere este scăzut, se accentuează protandria. Excesul fosforului determină insuficiența zincului.

In funcție de nivelul producției scontate și starea de aprovizionare a solurilor de fosfor, se recomandă dozele economice .Doza se reduce pentru fiecare tona de gunoi cu P2O5, când aplicarea s-a facut direct porumbului și cu P2O5 pentru fiecare tonă de gunoi aplicată plantei premergatoare.

Incorporarea in sol a ingrașamintelor cu fosfor se face sub aratura de bază.Ingrasamintele complexe cu fosfor se pot aplica primavara, la pregatirea patului germinativ, incorporandu-se adanc cu grapa cu discuri, sau in benzi , concomitent cu semanatul.

Potasiul marește rezistența la cădere, secetă si boli. Carența se manifestă prin ingălbenirea frunzelor de la varf spre bază, iar sistemul radicular ramane slab dezvoltat.

(Marius Zaharia, Iași 2011).

1.2 Căi și mijloace de sporire a fertilității solurilor

Controlul stării de fertilitate a solului reprezintă unul din cele mai importante obiective ale agrochimiei practice, prin determinarea potențialului de fertilitate și dirijarea stării și evoluției agrochimice a acestuia spre întervalele optime în ceea ce priveste pH-ul, aprovizionarea cu materie organică humificată și elemente nutritive.

Cunoașterea stării de fertilitate a solurilor și realizarea unor stări agrochimice optimale asigură realizarea unor obiective esențiale în producția agricolă:

Din înteracțiunea pozitivă a optimizării agrochimice și a unor îndicatori de fertilitate ridicată cu alți factori ai producțiilor vegetale, rezultă îndicatori superiori calitativ și cantitativi ai acestor tehnologii și produse;

Se asigură în permanență o evoluție ascendentă a fertilității solurilor și posibilități de prevenire a stărilor de deficiență sau insuficiență ca și de exces sau toxicitate a nutrienților și o instalare durabilă a unui echilibru ecologic;

Prin activități dirijate de amendare și fertilizare, o aplicare corectă în ceea ce privește dozele și sortimentele se poate realiza o maximizare a sporului de producție și implicit a veniturilor;

Prin realizarea de studii periodice sau prin urmărirea evoluției în timp a indicatorilor agrochimici, sub influența măsurilor de fertilizare, permite stabilirea experimentală sau simularea curbelor de producție care dau suport real efectelor nutrienților asupra cantității și calității produselor vegetale.

Prin studiul fertilității solului se asigură menținerea unui echilibru dinamic sol-plantă spre nivele calitative superioare, de durată și prevenirea unor stari de degradare ale componentelor ecosistemelor.

Starea de fertilitate a solului se poate realiza prin aplicarea mai multor metode, dintre care cele mai importante sunt

:Analiza agrochimică a solului;

Analiza plantei;

Cartarea agrochimică;

Experiențele cu plante în vase de vegetație și câmp;

Curbele de raspuns ale producției de biomasa la cantitatea de nutrienți din sol sau aplicați acestuia.

2.2.1 Cartarea agrochimică a solurilor

Reprezintă una din cele mai utilizate și mai accesibile metode de studiu complex și periodic a solului.

Cartarea agrochimică a solurilor se realizează în urmatoarele scopuri:

Pe baza rezultatelor analizelor de sol se delimitează suprafețele agronomic omogene și se individualizează parcelele și subparcelele agrochimice de amendare și fertilizare care au indicii agrochimici în acelați domeniu de aprovizionare și beneficiază de aceleași doze de amendamente și îngrășăminte;

Stabilește un program de amendare, de fertilizare organică și minerală, implicit și a cantităților necesare de amendamente și îngrășăminte organice și minerale necesare obținerii recoltelor scontate, în condițiile unei evoluții pozitive a indicilor fertilității solurilor;

Deoarece se realizează periodic (la un interval de 3 – 4 ani) cartarea agrochimică surprinde și variația în timp a însușirilor agrochimice ale solurilor analizate, astfel pot fi stabilite evolutiv și pe o perioadă lungă de timp, metodele de dirijare pozitivă a fertilitații solurilor.

Beneficiarii acestor studii agrochimice pot lua cu ușurință decizii cu privire la metodele și mijloacele de fertilizare cu ajutorul cărora să-și mențină sau sporească atât cantitativ cât și calitativ producțiile agricole și horticole și să identifice în teritoriul fermei parcelele care dețin sau pot determina dereglări ale nutriției și fertilității.

Fazele cartării agrochimice

Cartarea agrochimică reprezintă un studiu complex, al cărei succesiuni de operații au loc pe teren, în laborator și birou, prin care se determină și se interpretează indicii fertilitații solurilor, potrivit unei grile standardizate de abordare, pentru a se lua cele mai bune decizii referitoare la fertilizare, în scopul de a se obține cele mai bune producții agricole și de a se ameliora continuu starea de fertilitate a solurilor.

Cartarea agrochimică se execută prin parcurgerea a patru faze:

1. Faza pregătitoare

În această etapă se realizează baza topografică necesară ulterior la recoltarea probelor de sol de pe teren dar și realizării fazelor următoare. Baza topografică este adaptată categoriei de folosință a terenului, periodicității lucrării, variabilității terenului și a densității punctelor de recoltare a probelor. Astfel pentru terenurile arabile, pășuni și fânețe la scara 1: 10.000, scara 1:5.000 pentru plantații pomicole, viticole și grădini de legume și scara 1: 2.000 pentru sere și solarii.

În vederea recoltării probelor de sol are loc procurarea de unelte și materiale necesare pentru faza de teren: sonde agrochimice pentru ridicarea probelor pe adâncimi (0-20 cm; 20-40 cm,) cutii de carton ceruite, numerotate, pentru probele medii de sol recoltate pe o unitate analitică, lăzi din lemn în care se transportă cutiile de probe, rechizite de teren.

2. Faza de teren

În această etapă are loc recoltarea probelor de sol, diferențiat ca număr și adâncime în funcție de categoria de folosință a terenului: astfel pentru terenurile arabile pe adâncimea de 0-20 cm, o probă medie revenind la 1-2 hectare, pentru pășuni și fânețe pe adâncimea de 0-10 cm, o probă putând reveni până la o suprafață de 5 hectare, pentru plantațiile pomicole și viticole se recoltează probe pe adâncimile de 0-20 cm și 20-40 cm sau pe adâncimea la care s-a realizat lucrarea de desfundare a solului, o probă medie revenind la 1 hectar, iar pentru sere și solarii pe adâncimea de 0-20 cm, o probă revenind unei suprafețe de 100-500 m2.

Recoltarea probelor de sol se realizează cu ajutorul sondelor agrochimice sau pedologice, iar acestea sunt ambalate în cutii cartonate și impregnate pentru a menține umiditatea de la recoltare a probelor. Probele astfel recoltate sunt numerotate și trimise la laboratorul unitații pentru realizarea studiilor.

3. Faza de laborator

În laborator probele vor fi recondiționate, uscate la aer și mărunțite după care vor fi supuse următoarelor analize:

De serie mare: pHH2O, fosfor mobil, potasiu mobil, la toate probele,

De serie mică: humus, suma bazelor schimbabile, aciditatea hidrolitică, sodiul schimbabil, conținutul total de săruri solubile.

În anumite condiții sau la cererea beneficiarului sortimentul de analize se poate diversifica și la alți nutrienți sau indicatori ai solului.

4. Faza de birou

Faza de birou cuprinde întocmirea unei serii de piese cartografiate și desenate dintre care amintim:

Cartograma pH-ului, care conține valorile acestui indicator, valorile gradului de saturație în baze (V%) și în cazul în care se impun, urgențele de amendare,

Cartograma fosforului mobil, care alături de valorile acestui indicator mai poate conține și valorile indicelui de azot, daca nu se realizează separat cartograma azotului,

Cartograma potasiului mobil, pe care sunt trecute valorile acestui indicator,

Cartograma sintetică, care conține valorile medii agrochimice și planul de amplasării culturilor pe parcele de chimizare și programul de fertilizare care conține dozele în substanță activă a principalelor elemente fertilizante (N,P,K).

Alte piese desenate care conțin situațiile sintetice agrochimice, pH-ul, aprovizionarea cu elemente minerale (N, P, K),

Diferite grafice și tabele în care sunt consemnate evoluția agrochimică a solului de la o cartare la alta sau de la prima cartare.

Tot în faza de birou se redactează și alte piese scrise care au ca scop valorificarea practică a cartării agrochimice:

Necesarul de elemente fertilizante (N,P,K), exprimat în sortimente de îngrășăminte organice și minerale, necesare obținerii recoltelor scontate,

Planul de amendare, dozele necesare, sortimentele de amendamente și urgențele de amendare pentru suprafețele cu soluri acide sau saline-alcalice.

În funcție de clasele de aprovizionare în care se găsesc parcelele analizate cartogramele acestora vor fi colorate diferențiat, iar calculul și interpretarea elementelor nutritive se face după metode consacrate.

În ultimul timp pentru calcularea dozelor de nutrienți și ale unor sisteme de fertilizare din cartarea agrochimică se utilizează programe speciale pentru calculator, lucru ce a ușurat considerabil munca celor care lucrează în acest domeniu.

Interpretarea rezultatelor

Rezultatele analizei de sol exprimate în ppm sau mg la sol se înscriu în buletine de analiză, care se pot interpreta după indici agrochimici etalonați, grafice, curbe sau suprafețe de răspuns, diagrame pe bază de corelații, precum și prin studii de bilanț, (figurile 2.1.;2.2.;2.3.).

Figura 2.1. Interpretarea stării de fertilitate a solului și a necesității de îngrășăminte după curbe de comparație

Figura 2.2. Interpretarea rezultatelor analizei chimice de sol, sub forma de curbe

Figura 2.3. Interpretarea analizei chimice a solului prin utilizarea unei diagrame pentagonale

O analiză complexă presupune aprecierea pe bază de corelații care este o operație dificilă deoarece la stabilirea dozelor de îngrășăminte trebuie să se ia în considerare, pe lângă starea de fertilitate întreg complexul de factori care concură la realizarea producțiilor (temperatura și umiditatea solului, a aerului, luminozitatea, agrotehnica, etc.).

În acest sens, se impun corelații care se stabilesc între:

conținutul solului în elemente nutritive și cantitățile asimilate de plante;

conținutul solului în elemente nutritive și cantitatea de recoltă obținută

conținutul solului în elemente nutritive și calitatea recoltei;

conținutul solului în elemente nutritive și factorii ecologici sau tehnologici.

1.2.2 Diagnoza foliară

Diagnoza foliară în scop agrochimic face parte într-o măsură foarte mare din sistemul de evaluare și control al fertilității solurilor și nutriției plantelor, definit chiar pentru culturi drept un Sistem Integrat de Diagnoză și Recomandări (DRIS = The Diagnosis and Recommendation Integrated Sistem), conceput în timp pentru dirijarea balanței elementelor nutritive în scopuri productive.

La început metoda a fost cunoscută ca metodă de diagnostic al nutriției plantelor după simptomele sau semnele exterioare manifestate de către plante.

Mai târziu metoda a fost utilizată ca o cale de control pentru diagnosticarea deficiențelor de nutriție ale plantelor, fie ele carențe sau exces.

În prezent diagnoza foliară se desfășoară în toată complexitatea ei analitică și de interpretare pornind de la controlul nutriției și fertilității pentru a se preveni tulburările de nutriție ale plantelor, permite evaluarea necesarului de substanțe nutritive pentru asigurarea unui nivel cantitativ și calitativ al producției și stabilește măsuri de fertilizare pentru creșterea fertilității solurilor.

Diagnoza foliară a început să fie folosită tot mai mult în ultimii ani pentru determinarea gradului de poluare al aerului din marile orașe, prin urmărirea concentrațiilor anumitor elemente poluante (plumb) din frunzele arborilor sau a diferitelor plante situate în vecinătatea șoselelor. Astfel se compară rezultatele obținute din locuri unde civilizația umană a avut un impact nesemnificativ sau chiar lipsa influenței acestuia asupra mediului cu rezultatele obținute din mediul în care trăiesc.

Concomitent cu evoluția metodologiei analitice și a metodelor de interpretare a rezultatelor, diagnoza foliară se transformă treptat diagnoza plantei (se acordă o atenție sporită analizei plantei în întregul ei, alături de frunze fiind analizate părțile subterane ale plantei, tulpinile, florile, inclusiv produsele recoltei). Evoluția metodicii de laborator în privința diagnozei foliare a determinat și perfecționarea sistemului de interpretare a datelor și rezultatelor care se află în strânsă legătură cu folosirea practică a metodei în fertilizare și studiul fertilității.

Pentru aprofundarea interpretării în diagnoza foliară s-au introdus o serie de noțiuni: „concentrație critică”, care definește nivelul concentrației care face diferența între concentrația normală de cea a insuficienței, „consumul de lux”, care definește o creștere a concentrație a elementelor nutritive fără a se avea ca rezultat sporirea producției, „intervalul suficienței” elementelor nutritive, care are ca domeniu concentrațiile aflate între valoarea nivelului critic și concentrația excesului sau a toxicității . Diagnoza foliară pentru culturile de câmp se realizează în diferite faze de vegetație pentru a se determina starea momentană de aprovizionare cu elemente nutritive pentru a se efectua o eventuală fertilizare fazială sau foliară cu care să se completeze necesarul de substanțe nutritive necesare unei creșteri și dezvoltări corespunzătoare.

Diagnoza foliară poate fi realizată de fiecare dată când aprovizionare plantelor cu substanțe nutritive este pusă sub semnul de întrebare datorită anumitor simptome prezentate de acestea (stadiul de creștere și dezvoltare al plantelor la un anumit moment dat, semne care evidențiază un dezechilibru de nutriție).

Pentru culturile de câmp diagnoza foliară se realizează cu scopul de a se determina calitativ și cantitativ aprovizionare în principal cu macroelementele esențiale (N, P, K). Diagnoza foliară realizată înainte de fazele critice sau înaintea realizării consumului maxim de elemente nutritive are o importanță deosebită deoarece identificarea anumitor lipsuri înainte de atingerea acestor faze permite luarea de măsuri prin care să se pună la dispoziția plantelor a necesarului de nutrienți în aceste faze, astfel se asigură o creștere și o dezvoltare normală și realizarea de recolte mari și superior calitativ. În aceste perioade îngrășămintele chimice și organice aplicate culturilor agricole sunt utilizaze cel mai eficient, realizându-se o sinteză și acumulare a substanțelor organice foarte intensă.

Diagnoza foliară în funcție de variantele în care se aplică și a obiectivelor pe care le urmărește poate fi de două tipuri:

1.2.3 Diagnoza foliară după semne sau simptome exterioare

Există situații când plantele nu absorb în cantitate suficientă unul sau mai multe elemente, pentru a se satisface minimul necesar proceselor metabolice și în aceste condiții pot manifesta semne pe părțile exterioare, care indică o creștere și dezvoltare anormală și implict o anume disfuncționalitate.

Multe din însușirile morfologice și fiziologice manifestate de către plante atunci când sunt provocate de o nutriție necorespunzătoare a acestora constituie repere de identificare în acest sens.

Se cunoaște că simptomele de carență în diferite elemente (N, P, K) diferă în raport cu specia și chiar cu soiul sau hibridul. Sunt însă și o serie de caracteristici morfologice care, deși apar cu intensitate diferită, conduc către descifrarea cauzelor unor deranjamente nutriționale.

Această metodă de analiză reprezintă o apreciere primară și subiectivă, fară o intervenție sau apreciere analitică și se bazează pe recunoașterea simptomelor manifestate de către plante în cazul apariției unei intoxicări sau carențe, sau după alte însușiri exterioare care constituie abateri de la o stare normală a culturii.

În urma analizelor după simptomele exterioare manifestate de plante se pot face următoarele aprecieri:

1.2.4 Diagnoza foliară a nutriției prin analize chimice

Diagnoza foliară prin analize chimice reprezintă procedeul care se efectuează într-un anumit moment dat al unei fenofaze sau în situații succesive când se realizează analiza unei părți vegetative a plantei ( mai ales frunze, pețiolul acestora, lăstarii tineri sau ramuri de un an).

Pentru organele plantei supuse analizei se determină starea de aprovizionare cu substanțe nutritive la un moment dat pentru a se putea realiza obiective ale fertilizării culturii sau a fertilității solului:urmărirea gradului de aprovizionare a plantelor din culturilor agricole și horticole cu macroelemente și microelemente;în cazul depistării anumitor simptome de deficiență în nutriția plantelor, pentru confirmarea acestora sau pentru depistarea anumitor stări de insuficiență („carență ascunsă” sau „foame ascunsă”) sau de toxicitate;pentru prevenirea și corectarea anumitor stări de dereglare a echilibrelor dintre elementele nutritive și interacțiunilor cu caracter antagonic dintre unele elemente;pentru realizarea de interpretări a analizelor de diagnoză foliară în paralel cu analizele de sol pentru stabilirea anumitor recomandări cu privire la folosirea cu caracter preventiv și curativ a îngrășămintelor în strânsă legătură cu dereglările de nutriție semnalate în urma analizelor.

Diagnoza foliară este mult mai utilizată în aprecierea nutriției plantelor decât analiza celorlate organe deoarece frunza reprezintă organul principal al plantei în ceea ce privește metabolismul acesteia, eventualele modificări privind starea de aprovizionare cu nutrienți a solului se regăsesc într-un timp suficient de rapid în compoziția acestora, permițând luarea unor decizii cu privire la fertilizare și deloc de neglijat faptul că de regulă concentrațiile elementelor nutritive din frunzele plantelor în anumite fenofaze se pot pune în legătură atât cu nutriția acestora cât și cu nivelul recoltelor.

Prin analiza frunzelor privind conținutul substanțelor nutritive din acestea se obțin valori ale concentrațiilor acestora privind starea actuală a nutriției, prin analiza altor organe ale plantei (semințe, fructe, ramuri) se poate determina o „insuficiență ascunsă” sau se poate prognoza nutriția plantelor postmergătoare.

PARTEA a II-a – CONTRIBUȚII PROPRII

Cap II -Caracterizarea cadrului natural al fermei Ezareni Iasi

2.1 Geomorfologia

Din punct de vedere structural, Campia Moldovei face parte din vechea Platformă Moldovenească care nu este altceva decât o prelungire a Platformei Ruse pe teritoriul țarii noastre.

Aceasta platformă cuprinde un etaj inferior, precambrian, constituit din roci cristaline cimentate și un etaj superior, de cuvertură, care cuprinde depozite sedimentare, având grosimea mai mare de 100m.

Etajul superior ,denumit și fundament, a suferit o serie de scufundari și ridicări repetate in decursul erelor geologice,devenind, rând pe rând, fund de mare sau regiune de teren uscat.

Aceste fenomene tectonice au favorizat, pe de o parte fenomenul de depozitare creând stratul de cuvertură, gros de peste 100m,iar pe de altă parte unele fenomene de modelare a cuverturii sub acțiunea numeroșilor factori externi.

Datorită retragerilor și inaintării marii de pe acest teritoriu, depozitele de cuvertură ale etajului superior au dobândit in componența lor ca predominante argilele și marnele cu unele intercalari de nisipuri și unele orizonturi subțiri de gresii slab cimentate.

Orizonturile de gresii mai rezistente au determinat apariția zonelor inalte din centrul și partea estica a Moldovei.( http://ro.scribd.com/doc/94940379/IEZARENI-IASI-Pedologie)

2.2 Hidrografia si Hidrologia

Rețeua hidrologică este reprezentată prin cateva forme depresionare care constituie trasee de concentrare a scurgerilor de suprafață in urma ploilor mari sau la topirea zăpezilor.

Paraul Ezăreni, afluent al paraului Nicolina, este cel mai important curs de apă cu debitul nepermanent.Datorită regimului hidrologic torențial, acesta este regularizat prin două bazine de acumulare.

Apele de suprafață provin din ploi si zăpezi, iar pe terenurile cu pantă mai mare de 8% curg cu viteză spre căile apropiate, antrenand mari cantitați de sol din stratul fertil de la suprafată.

Turbiditatea apelor este foarte ridicată, peste 300 mg/l in perioadele de viitură iar mineralizarea intre 100 si 150 mg/l.

Iazul Ezăreni are o lungime de aproximativ de si o adâncime ce variază intre 0,5 si , fiind folosit pentru piscicultură și ca sursa de irigație.

Apele freatice se gasesc la adâncimi variate in strânsa legatură cu condițiile de relief și litologie.

La circa 10- deasupra văilor apare o linie de izvoare dintr-un strat freatic ce sta pe depozite de argilă salifera.

Apele sunt in general alcaline și dure, contribuind la declanșarea alunecărilor de teren.

2.3 Aspectul climatologic

Din punct de vedere al condițiilor climatice, ferma Ezăreni este caracterizat printr-un climat temperat continental moderat, cu iernii friguroase și umede, cu temperatura celei mai reci luni sub -3oC, iar temperatura celei mai ridicate luni 23-25oC.Indicele de ariditate are valori cuprinse între 26-30 o Corespunzător condițiilor climatice din silvostepa.

2.2.1 Regimul temperaturilor

Temperatura medie multianuala este de iar minima de inregistrandu-se in luna ianuarie, și maxima de 21, inregistrandu-se in luna iulie.Temperatura maxima absolută a fost de (27 iulie 2012) iar minima absolută a fost de -36, .

Primele brume cad in jurul datei de 15 octombrie, cu variații anuale intre 10 septembrie si 25 noiembrie.

Primavara se inregistreaza brume și ingheț in sol,in medie pana in jurul datei de 17 aprilie, cu amplitudine intre 2 martie și 13 mai. Perioada medie lipsită de brume este de 251 zile pe an.

Tabel 2.1

Temperatura pe anul 2012 a aerului

Tabel 2.2

Temperatura aerului 2013

2.2.2 Regimul precipitațiilor

Anul agricol 2013 s-a caracterizat prin precipitații bogate, suma totală a intervalului octombrie -septembrie , fiind de , cu mai mare decât suma mediei multianuale. După o iarnă destul de călduroasă a urmat o primăvară scurtă și ploioasă.

Cele mai mari cantități de precipitații s-au înregistrat în lunile: aprilie, ( cu o abatere pozitivă de față de media multianuală); mai, (, cu o abatere de ) și iulie(, cu o abatere de ).

Anul agricol 2013, din punct de vedere al precipitațiilor a înregistrat abateri pozitive aproape în toate lunile față de media multianuală. Suma precipitațiilor anuale a fost de 772,5mm, cu o abatere de , iar precipitațiile din perioad de vegetație au fost doar 64,5mm mai mari decât cele multianuale.În luna martie a căzut cea mai mare cantitate de precipitații, 110,4 mm,(cu o abatere de 82,3 mm) și cea mai mică cantitate de precipitații acăzut în luna septembrie (), cu o abatere negativă de .

Anul agricol înregistrat abateri negative aproape în toate lunile față de media multianuală. Suma precipitațiilor anuale a fost de , cu o abatere negativă de ,iar precipitațiile, în perioada de vegetație, au fost de , mai scăzute comparativ cu media multianuală. În luna august au căzut 132,8 mm, reprezentând mai mult de jumătate din cantitatea de precipitații din întreaga perioadă de vegetație.

Precipitațiile pe 2012

Tabel 2.3

Precipitațiile pe 2013

Tabel 2.4

2.4 Regimul eolian

Teritoriul fermei Ezăreni este intersesctat de izohieta de , media multianuala la Stația Meteorologică Iași fiind de .Valoarea medie a precipitațiilor anuale cu o asigurare de 80% este de 380-, iar in 50% din cazuri cantitatea anuala de precipitații depașește . Cea mai mare parte a precipitațiilor cad sub formă de ploi. Exista cazuri in care cantitatea totala anuala a precipitațiilor este excedentară , datorita repartizării neprielnice a precipitațiilor anul 2012 poate fi considerat unul secetos.

Un fenomen periculos care se intalnește este grindina care, cade vara si provoacă pagube foarte mari prin micșorarea densitații plantelor. De asemenea plantele lovite de grindină sunt expuse atacului de boli și daunatori.

Umiditatea relativă a aerului variază de la 82% in luna decembrie ,pana la 62% in luna aprilie, mai și iulie, media multianală fiind de 70 %

2.5 Vegetația spontană

Vegetația naturală este reprezentată prin specii ierboase caracteristice climatului desilvostepă ceva mai uscată și cu totul izolat prin unii arbuști de silvostepă.În pășunile naturale predomină asociații ierboase mezofite și xeromezofite alcătuitedin gramineee și leguminoase. Sunt prezente speciile de Poa pratensis Festuca valesiaca Agropyron repens, Agropyron pectiniforme, Trifolium repens, Medicago falcata, Melilotusofficinalis etc. Pe pante se întâlnesc Bothriochloa ischaemus și Stipa capillata.

Pe lângă acestea semai întâlnesc specii de Salvia austriaca, Salvia nemorosa, Phlomis tuberosa, Phlomis pungens, Eryngium campestre, Achillea millefolium, Galium verum, Centaurea scabiosa.

Pe solurile salinizate din lunci și de pe coaste se întâlnesc asociații halofitereprezentate Puccinellia distans, Statice gmelini, Scorzoneracanna, Camphorosmaannua, Lepidium ruderale, Spergularia marginata, Matricaria chamomilla, Artemisiamaritima.

2.6 Principalele tipuri genetice de sol

Caracterizarea solului

Tipurile de sol formate pe teritoriul fermei Ezăreni sub acțiunea complexă a factorilor pedogenetici sunt: cernoziomul cambic, solul aluvial molic și lcoviștile salinizate.În general cernoziomul cambic este folosit cu foarte bune rezultate la cultivarea cerealelor și în special a porumbului și agrâului.Acest tip de sol s-a format sub vegetație naturală, reprezentat prin asociații ierboase bine dezvoltate, presărat din loc în loc cu arbuști și subarbuști.Este moderat erodat lutos cu urmtoarea structură morfologic: Am-A/B-Bv- Cca.

Solul are un conținut mijlociu de humus (2,79 %) o reacție neutră, slab alcalin (pH=7,2-8,4), un conținut mediu de azot (0,198g/100g sol) este foarte slab aprovizionat în fosfor mobil (1,2g/100gsol) și mijlociu aprovizionat în potasiu (11,7g /100g sol).

Orizontul Am- are grosimea de , culoarea foarte închisa în stare umeda și cenușie în stare uscat. Prezint structură glomerular, este poros, afânat și are efervescență slabă.

Orizontul de trecere A/Bprezint grosimi de 15-20 cm, de culoare brun-închis, în stare umed și brun-glbui în stare uscat.( http://ro.scribd.com/doc/115213986/agronomie)

CAP III Materialul si metoda de lucru

3.1. Amplasarea experientei, variante experimentale

Figura 3.1

3.2. Materialul biologic folosit

Materialul biologic este porumbul , Hibridul DKC 3511 ( Monstanto)

Porumbul (Zea mays ssp. mays, regional păpușoi, cucuruz) este o cereala originară din America Centrala cultivată azi în multe regiuni ale lumii ca plantă alimentară, industrială și furajeră, reprezintă alaturi de grâu 80% din producția de cereale. Porumbul aparține familiei Poacea după Anca Sârbu 1999. Are tulpina înaltă și groasă, neramificată, care se numește popular: "cocean", cu frunze lungi și ascuțite la vârf, aspre. Pe aceeași plantă se găsesc flori feminine și flori masculine pe aceeași tulpina. Florile masculine se găsesc în vârful tulpinii. Inflorescența este sub forma unui spic sau panicul. Florile feminine se găsesc la subsoara frunzelor.

Deși unele varietăți de porumb pot crește până la 7 metri în înălțime, porumbul comercial este cultivat la o înălțime maximă de 2,5 metri. Porumbul dulce este de obicei mai scurt decât varietățile de porumb de câmp. Alcătuirea plantei: Frunzele sunt mari și liniare. Florile bărbătești sunt grupate în vârful tulpinei într-o inflorescență numită spic cumpus ramificat. Florile femeiești se găsesc mai jos pe tulpină, grupate în inflorescență, numită știulete. Stigmatul pistilului este foarte lung și formează mătasea porumbului. Fructul este o cariopsă care conține amidon, substanțe proteice și uleiuri.

100 g. de porumb 97 kcal. Conține multe hidrocarburi, amidon, albumine, foarte multe vitamine din grupa B, vitamina E, fier, fosfor, magneziu, zinc și potasiu. Magneziul, care este prezent în cantități mari în porumb completează într-un mod excelent lipsa acestui element datorată bolilor legate de îmbătrânirea organismului. Boabele de porumb sunt utilizate în industria amidonului, a spirtului, glucozei și dextrinei germenii sunt utilizați pentru extragerea uleiului, utilizat în alimentația dietetică. -Randamente de extracție . boabe . mălai sau . amidon sau . glucoză sau . alcool sau 50-. izomeroză -Porumbul este utilizat în hrana animalelor ca nutreț concentrat(boabe), porumb masă verde (însilozat), tulpini (coceni) în amestec cu uree și melasă, însilozați (nutreț suculent) .

Particularități fitotehnice rezistență bună la secetă și caldură, număr relativ redus de boli și dăunători, adaptabilitate la condiții diferite de climă, fiind prașitoare, lasă terenul curat de buruieni, constituie o bună premergătoare pentru multe plante, valorifică bine îngrășămintele organice și minerale, reacționează foarte puternic la irigații, coeficient de înmulțire foarte mare, importantă plantă meliferă și medicinală, prin cantitatea mare de polen pe care o produce. Porumbul are efect împotriva stresului. Este bogat în vitaminele din grupa B, mai ales în vitamina B1, care are efect asupra funcționării sistemului nervos, a mușchilor, a inimii și asupra producției de globule roșii. 150 de grame de porumb acoperă aproximativ 25 % din cantitatea necesară de vitamina B1 pentru un adult. Porumbul conține de asemenea un anti oxidant de frunte și anume vitamina E, care ne protejează împotriva artritei. Introducerea porumbului în meniul nostru zilnic micșorează riscul apariției bolilor de inimă și a cancerului. Carbohidrații cuprinși în porumb dau energie și nu permit depunerea grăsimii.

3.3.Ingrasamintele utilizate

Ingrasaminte complexe

NPK este termenul folosit pentru ingrașământul care conține 3 elemente nutritive și anume : azot (N), fosfor (P) si potasiu (K). Aceste ingrașaminte se fabrica intr-o larga gamă sortimentală pentru satisfacerea nevoilor culturilor agricole.

AZOTUL (N)

Contribuie la creșterea plantei , prin imbogățirea solului cu azot.

FOSFORUL (P)

Fosforul este important pentru dezvoltarea radăcinilor plantelor și in procesul de coacere Este prezent in toate celulele plantelor, ceea ce explica importanța acestuia in metabolismul plantei. Conținutul de fosfor este exprimat in P2O5

Avantajele folosirii fosforului asigura dezvoltarea de radacini viguroase si cresterea plantei;scurteaza timpul de maturizare al lantei contribuie la creșterea calitații producției

preintampina scuturarea boabelor contribuie la creșterea plantei la seceta si boli asigură creșterea producției.

Carențe in fosfor plantele ramân pitice (ramificațiile și frunzele plantei nu se vor dezvolta) tulpina va fi slabă frunzele plantei vor fi de culoare verde murdar sau roșiatica și in general vor cădea la pomi fructiferi, crește sensibilitatea la boli, eflorescența si creșterea mugurilor va fi incetinita.

Fara suficient fosfor, sistemul de radăcini va fi slab dezvoltat, iar maturizarea plantei și coacerea vor fi intarziate.

POTASIU (K)

Potasiul este indispensabil pentru creșterea plantelor, el gasindu-se in toate celulele și țesuturile plantelor vii, in zonele de creștere și in semințe.

Avantajele utilizării potasiului:contribuie la creșterea rezisteței plantei joaca un rol important in ceea ce privește asigurarea apei și a substanțelor nutritive necesare plantei imbunatațeste calitatea recoltei (referitor la aroma, culoare, durata de pastrare a culturilor) asigura creșterea calitații producției reduce timpul de maturizare al plantei imbunatațește rezistența plantelor la boli, daunatori și seceta.

Conținutul de potasiu din ingrașamant este exprimat in K2O

In stratul arabil, cantitatea de potasiu este de 45-47 kg/ha, insa planta asimileaza 1-2 % din aceasta cantitate.

3.4 Metode si tehnici de lucru

Analize de laborator și indici cantitativi

Pentru testarea stării de fertilitate a sistemului sol-plantă, după nivelul de aprovizionare a plantelor cu elemente nutritive, se folosesc o serie de metode cantitative.

Analiza cantitativă (analiza totală) stă la baza diagnozei foliare, prin aceasta stabilindu-se intensitatea și calitatea nutriției sau a altor caracteristici, care dau o imagine asupra stării de aprovizionare a plantelor cu elemente nutritive.

Analizele se realizează în laborator pe probe proaspete, uscate sau conservate, se determină conținutul total într-un element (N, P, K,) sau formele solubile, folosind tehnici curente de laborator (volumetrie, spectrometrie, colorimetrie, flamfotometrie, absorbție atomică, cromatografie ionică, potențiometrie).

În funcție de scopul urmărit analiza chimică se realizează diferențiat astfel:

• pe țesuturi în întregime, prin distrugerea materiei organice, prin combustie uscată, sau prin digestie umedă (H2SO4 + H2O2 , H2SO4 + HClO4, H2SO4 + HNO3 + HClO4);

• pe seva extrasă prin presare

• pe extracte făcute cu diferiți reactivi convenționali (acid acetic, apă) ( Davidescu D. și Davidescu V., 1992).

Principalele determinări care se impun sunt:

• azotul total;

• azotul nitric;

• fosforul total;

• potasiu total;

• o serie de macroelemente de ordin secundar și microelemente, pentru specii horticole (Volf Mariana, 2008).

Rezultatele analizei chimice se exprimă în ppm la substanța uscată sau în procente.

Aceste analize se realizează în laborator potrivit unor metode bine stabilite, principalele analize fiind: determinarea azotului, determinarea fosforului și a potasiului.

În vederea dozării elementelor nutritive se realizează distrugerea materiei organice din probele de analizat folosind una din metodele:

• mineralizarea materiei organice pe cale uscată prin calcinare în cuptorul de calcinare;

• mineralizarea materialului pe cale umedă, metodă mai puțin utilizată datorită apariției de pierderi prin volatilizarea elementelor nutritive din probe.

Determinarea azotului

Azotul din materia vegetală poate fi dozat pe două căi:

a. Combustia materiei vegetale în prezență de oxid cupric și măsurarea volumului de N2 rezultat (metoda Dumas) ;

b. Descompunerea substanței organice cu acid sulfuric, la cald, în prezență de catalizatori, azotul fiind redus la amoniac și reținut sub formă de sulfat de amoniu, după care, prin distilare și titrare se stabilește cantitatea de azot (metoda Kjeldahl).( Davidescu David și Davidescu Velicica, 1981 ).

Dozarea azotului total prin metoda Kjeldahl

Se disting trei faze de lucru în decursul determinării:

a. Digestia materiei vegetale până la trecerea azotului în sulfat de amoniu;

b. Distilarea amoniacului din sulfatul de amoniu;

c. Titrarea directă sau indirectă a amoniacului distilat.

a) Digestia materiei vegetale se realizează cu ajutorul acidului sulfuric, la cald, în prezența unui catalizator (Hg, Cu sau Se) care are rolul de accelerare a reacțiilor în procesul de mineralizare, și a unor substanțe care se adaugă pentru ridicarea temperaturii de digestie (K2SO4, Na2 SO4).

În timpul digestiei are loc pe de o parte deshidratarea materiei organice cu oxidarea concomitentă a hidrogenului și a carbonului, iar pe de altă parte azotul din combinațiile organice este fixat în prezența acidului sulfuric sub formă de sulfat de amoniu:

2H2SO4 2SO2 + 2H2O + O2;

C + O2=CO2 ; 2H2 + O2 = 2H2O ;

CH3-CHNH2-COOH+6H2SO4 = NH3+3CO2+6SO2+8H2O

Alanina

(azot organic)

2NH3 + H2SO4= (NH4)2 SO4

În realitate reacțiile sunt mult mai complexe. Catalizatorii servesc, la rândul lor, ca substanțe ce acceptă și pun în libertate oxigenul necesar oxidării materiei organice. Așa, de exemplu, Hg se oxidează în prezența acidului sulfuric trecând în oxid mercuric, mai departe oxidul mercuric trece în oxid mercuros cu degajare de oxigen, iar oxidul mercuros trece la rândul său în mercur și oxigen. În acest fel mercurul se comportă ca acceptor și donator de oxigen;

Hg + H2SO4 HgO + H2O + SO2;

2HgO Hg2O + O

Metoda Kjeldahl nu include și azotul aflat în compuși ce conțin legături N—N sau N—O(de exemplu, compuși azo-, nitrozo- sau nitro; hidrazine, hidrazone, nitriți și nitrați). Pentru a se putea include și acești compuși la dozare, materialul de analizat trebuie supus în prealabil unui tratament special. În 1960, Bremner a constatat că aplicarea pretratamentelor nu afectează evident rezultatul final, datorită faptului că acești compuși se găsesc în proporție prea mică față de celelalte forme ale azotului, cât și pentru motivul că în timpul digestiei ar putea avea loc o reducere importantă a compușilor oxigenați ai azotului de către glucidele existente în plantă.

b)În faza a doua, distilarea amoniacului, soluția conținând sulfatul de amoniu rezultat în urma digerării este supusă distilării într-o instalație de tip Kjeldhal sau într-un aparat Parns-Wagner, în care are loc descompunerea sulfatului de amoniu cu ajutorul NaOH, amoniacul fiind prins într-o soluție standard de acid sulfuric sau acid boric.

Dacă în balonul de distilare se găsește mercur bivalent Hg2+, la tratarea cu alcali în vederea distilării sunt posibile reacții ale oxidului mercuric cu amoniul și formarea unui complex de amoniu-mercur ce se descompune greu la adaosul de NaOH în vederea distilării. Pentru descompunerea acestui complex se adaugă în balonul de distilare sulfit de sodium sau tiosulfat de sodiu. Reacția de descompunere cu tiosulfatul, după Clark (1943), se petrece astfel:

NH3

Hg SO4 + Na2S2O3 + H2O = HgS + Na2SO4 + (NH4)2SO4.

NH3

Precipitarea mercurului cu HgS are loc integral când raportul Na2S2O3 ˑ 5H2O/HgO este de 3 : 1.00000000. Un rezultat asemănător se obține prin reducerea HgO la mercur metalic prin adaos de Zn.

La adaosul de NaOH în balonul de distilare are loc reacția:

(NH4)2SO4 + 2NaOH = Na2SO4 + 2NH3 + 2H2O

Amoniacul distilat este prins într-o soluție standard de acid sulfuric conform reacției:

2NH3 + H2SO4 = (NH4)2 SO4

c) În faza a treia de lucru, titrarea directă sau indirectă a amoniacului distilat, se

determină amoniacul, respectiv azotul din proba de plantă luatăîn analiză, prin titrarea excesului de acid din vasul recipient cu NaOH :

H2SO4 + 2NaOH = Na2SO4 + 2H2O

Dacă amoniacul a fost prins într-o soluție de acid boric, după procedeul propus de Winkler în 1913, la titrare cu soluția de acid sulfuric are loc reacția:

2NH4H2BO3 + H2SO4 = (NH4)2SO4 + 2H3BO3

Dozarea fosforului

Fosforul din soluțiile obținute prin digestia materiei vegetale pe cale umedă sau pe cale uscată poate fi dozat prin precipitare cu fosfomolibdat de amoniu (metoda gravimetrică sau metoda volumetrică), sau se poate doza pe cale colorimerică în prezența molibdatului de amoniu și a clorurii stanoase. Pentru motive de comoditate se utilizează foarte mult metoda colorimetrică. ( Davidescu D. și Davidescu V., 1992 ).

Dozarea fosforului pe cale colorimetrică: metoda se bazează pe faptul că anionii acidului ortofosforic din soluția de analizat reacționează cu trioxidul de molibden MoO3 formând un heteropoliacid fosfomolibdenic, în prezența clorurii stanoase reducându-se parțial molibdenul de la hexavalent la pentavalent și căpătând culoarea albastră, a cărei intensitate este proporțională cu cantitatea de fosfor din soluție. Acidul silicic formează de asemenea săruri complexe cu molibdatul de amoniu, de aceea trebuie îndepărtat din soluție.

Determinarea potasiului

Conținutul în potasiu total din plante, variază în limite foarte largi, în raport de specie, vârstă, organul care se analizează precum și de unii factori de mediu (pH, umiditate, intensitate luminoasă, etc.). În organismele vegetale superioare, potasiul se găsește aproape în totalitate sub formă anorganică, cel mai ridicat conținut de potasiu fiind în frunze.

Dozarea potasiului din plante se poate face prin metode gravimetrice, volumetrice, fotometrie de flacără, aceasta din urmă fiind cea mai utilizată.

Determinarea potasiului din produse vegetale se poate face prin metode gravimetrice și prin metode volumetrice. Mai utilizate sunt metoda gravimetrică ca perclorat de potasiu și metoda volumetrică ca cobaltnitrit de sodiu si de potasiu. Datorită faptului ca acestea sunt metode laborioase, în ultimul timp se folosește cu mult succes metoda fotometriei cu flacără, care, dacă se reușește înlăturarea interferențelor cu alți ioni din soluția de analizat, asigură o precizie satisfăcătoare.

Dozarea potasiului prin metoda fotometriei cu flacără: intensitatea liniei spectrale caracteristică potasiului din soluția de analizat este proporțională în concentrația acestuia în soluție. Eliminarea interferențelor datorate ionilor însoțitori din soluția de analizat se poate face pe de o parte prin adaosul în soluțiile de referință a unor soluții ce conțin toți cationii și anionii ce produc interferențe și care se găsesc în soluția de analizat, pe de altă parte prin adaosul unor soluții tampon ce evită în măsură mai mare asemenea efecte. S-a constatat (Bovay și Cosay,1995) că elementele Ca, Na, Mg, Cl, P, ce se găsesc în soluția de analizat nu deranjează semnificativ dozarea potasiului.

CAPITOLUL IV

REZULTATE OBTINUTE

4.1 Evolutia continutului de macroelemente in material vegetal

Conform rezultatelor obtinuțe in urma cercetărilor efectuate observăm mici modificari asupra tendinței de creștere a plantelor.

AZOTUL absorbit este transportat prin xilem (în tulpină) către frunză sub formă de ion nitrat, sau poate fi redus în zona radiculară și transportat apoi în formă organică, de aminoacizi sau amide. N este mobil în plantă astfel că poate fi translocat din funzele bătrâne în cele tinere pentru a fi înmagazinat în semințe sau fructe. Formele organice ale N în seva din floem sunt reprezentate prin amide, aminoacizi și ureide.

Are rol plastic constituent al clorofilei (pigmentul verde din frunze) intră în constituția tuturor proteinelor favorizează înmulțirea celulelor determină randamentul recoltelor elementul conducător al procesului de creștere constituent esențial al citoplasmei .

FOSFORUL se găsește în cantități mai mici în comparație cu N și K, într-un raport al concentrație de 1:5 până la 1:10 față de conținutul de N în plantă raportat la s.u. este absorbit ca ion o-fosfat. Fosforul este foarte mobil în plantă (nu ca în sol) el circulă atât prin xilem cât și prin floem. Atunci când planta suferă de insuficiența în P, acesta este translocat foarte ușor din frunzele mature către țesuturile tinere. Creșterea plantei este afectată de insuficiența în P, prin întârzierea creșterii, ramificarea este stânjenită, sistemul radicular nu se dezvoltă. Simptomele deficienței apar de obicei pe frunzele bătrâne,apare o coloratie verde-albastruie-violacee spre rosiatica care pot conduce catre nuante de bronz si rosu. Insuficiența în fosfor în cloroplaste reduce procesul de fotosinteză.

POTASIUL are un rol important în reglarea regimul hidric în celulă, în activitatea deschiderii stomatelor rol în sinteza și depunerea glucidelor este responsabil cu activarea a peste 60 de enzime, implicat în procesul de fotosinteză și în transportul și stocarea substanțelor în organele de rezervă (semințe, tuberculi, rădăcini și fructe) și conferă rezistență la boli, dăunători și la păstrare.,potasiul este cel de-al doilea element nutritiv ca abundență după N. K este absorbit sub formă de cation monovalent K+ și se deplaseaza prin floem în plantă.

4.1.1 Impactul fertilizarii minerale asupra acumularii de azot total (Nt %)

Pe baza rezultatelor obținute în urma analizelor de diagnoză foliară și compararea acestora cu valorile normale se va determina starea de aprovizionare a plantelor.

Astfel la varianta martor care nu a fost fertilizată cu azot nivelul de aprovizionare al plantelor cu acest element este foarte scăzut, apropiat de nivelul de la care se manifestă carența.

Tabelul 4.1.

Influenta fertilizarii minerale asupra continutului de azot total in planta

Din tabelul 4.1. se observa schimbările produse de aplicarea ingrașamintelor minerale atat asupra conținutului de azot in sol cât și in plante. Conținutul de humus a inregistrat o creștere de la 2,1% in varianta de control la 2,3% in cazul variantelor fertilizate. Conținutul de azot nitric in sol a crescut de la 10 ppm la 16 ppm in cazul utilizarii ingrașamântului complex 20-20-0 in timp ce continutul de azot amoniacal a inregistrat o creștere mai mică de la 15 ppm la 17 ppm la același tip de îngrașamânt.

Figura 4.1. Influența fertilizării asupra acumulării de Nt

In același timp se observa și o creștere a conținutului de azot in țesuturile plantelor, acesta crescând de la 2,7% in varianta nefertilizata (0-0-0), la 3,25% in cazul utilizarii ingrașamintelor de tipul 18-46-0 si 16-20-0 și pana la 3,45% atunci cand s-a folosit îngrășămantul complex 20-20-0 acesta având și conținutul cel mai mare de N substanța activă (fig. 4.1.).

4.2.2 Impactul fertilizării minerale asupra acumulării de fosfor (Pt%)

Potrivit datelor rezultate în urma analizelor de diagnoză foliară s-a determinat starea de aprovizionare a plantelor cu fosfor necesar pentru o creștere și o dezvoltare normală.

Rezultatul analizei chimice la varianta martor nefertilizată, indică un nivel de aprovizionare cu fosfor a plantelor foarte scăzut, aflat la limita de manifestare a carenței pentru acest element.

Tabelul 4.2.

Influența fertilizării minerale asupra conținutului de fosfor in plante

Cel mai ridicat conținut de fosfor mobil in sol s-a inregistrat la aplicarea îngrășamantului de tipul 18-46-0 fiind de 22 ppm in anul 2012 și crescand pana la 29 ppm in anul 2013. Se constată astfel că plantele au avut suficient fosfor pentru creștere și dezvoltare în anul 2012 iar aplicarea anuală a fosforului duce la o mai bună aprovizionare cu fosfor in sol (tabelul 4.2.).

Diagnoza foliară la cultura de porumb a scos in evideța faptul ca starea de aprovizionare a solului cu fosfor influențează gradul de absorbție in plante. Astfel conținutul de fosfor in plante a crescut de la 0.34% la varianta nefertilizată pana la 0.45% in cazul aplicarii îngrășamantului de tipul 18-46-0 (fig. 4.2.).

Figura 4.2. Influența fertilizării asupra acumulării de Pt

4.2.3 Impactul fertilizării minerale asupra acumulării de potasiu total ( Kt %)

Chiar dacă în general solurile din țara noastră sunt bine aprovizionate cu potasiu, de cele mai multe ori formele accesibile ale acestuia nu asigură o aprovizionare corespunzătoare a plantelor cu acest element.

Tabelul 4.3.

Influența fertilizării minerale asupra conținutului de potasiu in plante

Neaplicarea potasiului ca element fertilizant inclus in îngrășamintele chimice a dus la o ușoara epuizare a acestui element in sol prin exportul de biomasă. Astfel conținutul inițial de K-Al a scazut de la 175 ppm la 170 ppm in cazul aplicarii îngrășamântului de tipul 16-20-0 (tabelul 4.3.)

Figura 4.3. Influența fertilizării asupra acumulării de Kt

Aplicarea ingrasamintelor pe baza de azot si fosfor duce la o mai buna absorbtie a potasiului in plante continutul acestui element crescand de la 1,91% in cazul variantei nefertilizate pana la 2,30% in cazul variantei fertilizate cu ingrasamantul de tip 20-20-0 (fig. 4.3.).

4.3. Evoluția NPK , forme mobile din sol

Aplicarea îngrașamintelor cu azot și fosfor duce la o mai bună aprovizionare a solului in special cu fosfor și azot nitric. Acest fapt are influețe pozitive asupra plantelor cultivate in cazul de fața la cultura de porumb inregistrandu-se și o mai bună absorbție a acestor elemente si o creștere a concentrației de azot si fosfor in organele plantelor. In același timp se ameliorează si absorbția altor macroelemente precum potasiul.

CONCLUZII

Pe teritoriul fermei Ezăreni au fost identificate următoarele tipuri de sol: cernoziomul cambic tipic, solul aluvial molic și lăcoviștile salinizate. Cernoziomul cambic tipic este un sol lutos, format pe depozite loessoide și luturi, a cărei secvență morfologică este Am-A/B-Bv-Cca. Solul este mijlociu aprovizionat cu humus ( %) și azot total și slab aprovizionat în fosfor mobil (18,4 mg %). Reacția solului este slab acidă spre neutră ( pH =6,6 – 6,9).

Valorile obținute din diagnoza foliară oferă informații cu privire la gradul de aprovizionare cu elemente nutritive a plantelor prin compararea cu valorile obținute în urma a numeroase cercetări. În funcție de limitele în care se încadrează valorile obținute prin analizele chimice ale plantelor se vor alege diferite modele de fertilizare pentru optimizarea nutriției plantelor.

Continutul de humus a inregistrat o crestere de la 2,1% in varianta de control la 2,3% in cazul variantelor fertilizate. Continutul de azot nitric in sol a crescut de la 10 ppm la 16 ppm in cazul utilizarii ingrasamantului complex 20-20-0 in timp ce continutul de azot amoniacal a inregistrat o crestere mai mica de la 15 ppm la 17 ppm la acelasi tip de îngășaminte.

S-a observat și o crestere a conținutului de azot in țesuturile plantelor, acesta crescand de la 2,7% in varianta nefertilizata (0-0-0), la 3,25% in cazul utilizarii ingrasamintelor de tipul 18-46-0 si 16-20-0 si pana la 3,45% atunci cand s-a folosit îngrășamântul complex 20-20-0 acesta avand și conținutul cel mai mare de N substanta activă

Cel mai ridicat conținut de fosfor mobil in sol s-a inregistrat la aplicarea îngrășamantului de tipul 18-46-0 fiind de 22 ppm in anul 2012 și crescand pana la 29 ppm in anul 2013. Se constata astfel că plantele au avut suficient fosfor pentru creștere și dezvoltare in anul 2012 iar aplicarea anuala a fosforului duce la o mai buna aprovizionare cu fosfor in sol.

În diagnosticarea stării de aprovizionare cu elemente nutritive a plantelor de porumb prin analize chimice ale părților vegetale se pot folosi limbul, nervura mediană sau tulpina erbacee.

Ca și în cazul cerealelor păioase la porumb starea de aprovizionare cu elemente nutritive a plantei este cel mai bine redată de analiza limbului la înfloritul plantei (apariția mătăsii).

De la frunzele recoltate în această perioadă se pot obține date foarte importante despre nutriția plantelor cu micro și macroelemente și realizarea de corelații între conținutul solului în diferite elemente minerale, îngrășămintele chimice și organice aplicate și gradul de satisfacere al nevoilor plantei pentru diferite elemente nutritive.

Marimea probei pentru fiecare unitate analitică a fost de 12 frunze recoltate în faza de mătăsire a plantelor. Marimea probei pe unitatea analitică a fost redusă datorită dimensiunii mai mici a unității analitice, care a fost considerată o variantă de fertilizare din cadrul câmpului experimental.

Diagnoza foliară la cultura de porumb a scos in evidenta faptul că starea de aprovizionare a solului cu fosfor influențeaza gradul de absorbție in plante. Astfel conținutul de fosfor in plante a crescut de la 0.34% la varianta nefertilizată până la 0.45% în cazul aplicării îngrășamântului de tipul 18-46-0.

Aplicarea îngrașamintelor cu azot și fosfor duce la o mai buna aprovizionare a solului in special cu fosfor și azot nitric. Acest fapt are influențe pozitive asupra plantelor cultivate in cazul de fața la cultura de porumb înregistrandu-se și o mai bună absorbție a acestor elemente si o creștere a concentrației de azot și fosfor în organele plantelor. In același timp se amelioreaza și absorbția altor macroelemente precum potasiul.

În urma determinărilor efectuate pentru stabilirea nivelului de aprovizionare al plantelor cu principalele elemente nutritive s-a constatat o foarte strânsă legătură între nivelul de aprovizionare al solului și cantitatea de îngrășăminte aplicate și nivelul de aprovizionare al plantelor. Prin aceasta reiese rolul foarte important al diagnozei foliare ca metodă de studiu al aprovizionării plantelor cu elemente nutritive în completare analizelor chimice de sol, care furnizează informații despre fertilitatea solului.

Bibliografie

1. Avarvarei Ioan. și colab. 1997, Agrochimie, Ed. Sitech, .

2. Avarvarei Ioan, Volf Mariana, 2006, Metodologia recunoașterii amendamentelor de sol și a îngrășămintelor chimice, Ed. Ion Ionescude la Brad, .

3. Borlan Z. Și colab., 1994, „Fertilitatea și fertilizarea solurilor”, Ed. Ceres, București.

4. Borlan Z., Hera C., 1973, Metode de apreciere a stării de fertilitate a solului în vederea folosirii raționale a îngrășămintelor, Ed. Ceres București.

5. Borlan Z., Hera C., 1984, Optimizarea agrochimică a sistemului sol-planta, Ed. Acad. R.S.R. Bucuresti.

6. Budoi Gh., 2000, Agrochimie, Ed. Didactică și Pedagogică. București.

7. Chirița D., 1974, Ecopedologie cu baze de pedologie generala, Ed. Ceres, Bucuresti.

8. Davidescu D., Davidescu V., 1981- Agrochimie, Ed. Didactică si Pedagogică București.

9. Davidescu D. și Davidescu V., 1992, Agrochimie horticolă, Ed. Academiei Române, București.

10. Davidescu D. și Davidescu V., 1981, Agrochimia modernă, Ed. Academiei RSR, București.

11. Davidescu D., Davidescu V., 1976,Azotul in agricultură , Ed. Academiei R.S.R. București.

12. Davidescu D., 1970, Îndrumator pentru folosirea ingrășămintelor și amendamentelor Ed. Ceres, București.

13. Davidescu D., Velicia Davidescu, 1979 – Potasiul în agricultură, Ed. Academiei R.S.R. București.

14. Davidescu D., Davidescu V., 2002, Secolul XX: Performațe in agricultură, Ed. Ceres, București.

15. Davidescu D., Davidescu V., 1972, Testarea stării de ferilitate prin plantă și sol, Ed. Academiei R.S.R. București.

16. Marius Zaharia, Tehnologia Culturilor de camp, IASI 2011)

17. Hera C., Borlan Z., 1980, Ghid pentru alcătuirea planurilor de fertilizare, Ed. Ceres București.

18. Rusu Mihai și colab. 2005, Tratat de Agrochimie, Ed. Ceres, București

19. Vintila Irina, Borlan Z., Rauta C., Daniliuc D., 1984, Situația agrochimică a solurilor din România, Ed. Ceres, București.

20. Volf Mariana, 2008, Agrochimie, Ed. Renaissance, București

21. http://ro.scribd.com/doc/115213986/agronomie