. Diagnosticul Starii Financiare a Intreprinderii

Plan

Introducere

Capitol I. Creditarea bancară- sursă esențială de profituri și riscuri pentru bancă

Importanța procesului de creditare pentru bancă

Determinantele procesului de creditare bancară

Evaluarea riscurilor de creditare în cadrul procesului de acordare a creditelor

Capitol II. Diagnosticul agenților economici ca metodă de evitare a riscului de creditare

2.1 Metode tradiționale de analiză a bonității agenților economici în vederea determinării riscului de creditare

2.1.1 Diagnosticul lichidității pentru determinarea capacității de plată

2.1.2 Diagnosticul solvabilității pentru determinarea riscului de creditare

2.1.3 Analiza rentabilității – expresie a capacității de achitare a dobînzii

2.2 Metode moderne de diagnostic financiar a agenților economici

2.2.1 Metoda credit-scoringului

Metoda „Z” a lui Altman de determinare a falimentării

Căi de optimizare a diagnosticului economico-financiar în vederea determinării riscului de creditare

Capitol III. Metode contemporane de diagnostic financiar în băncile Republicii Moldova

Prezentarea sistemului bancar și a riscului bancar în Republica Moldova

Aplicarea diagnosticului economico-financiar a întreprinderilor în băncile moldovenești

Concluzie

INTRODUCERE

„Deosebirea efectivă între o bancă și toate celelalte afaceri constă în aceea că o bancă nu se înființează decît dacă va obține și alte profituri decît cele din folosirea propriului său capital; avantajul său real începe doar atunci cînd întrebuințează capitalul altora. Alte afaceri, dimpotrivă, obțin adesea profituri enorme, doar prin întrebuințarea propriului lor capital”. Astfel a fost definită banca de către renumitul economist și totodată bancher, David Ricardo.

Băncile în general, băncile comerciale în special, sunt considerate că dispun de “o mare putere economică” și că își afirmă un rol special în evoluția economică. Dezvoltarea vieții economice, a instrumentelor și mecanismelor sale a creat un loc primordial sistemului bancar în intercondiționarea activității altor organizații economice și a constituit astfel temeiul unei influiențe hotărîtoare asupra acesteia prin bănci.

Banca este deci o firmă care face comerț cu bani: atrage depozite, acordă împrumuturi (rol de intermediar între cei care au disponibilități în exces sau vor să le valorifice și cei care au deficit de lichidități și trebuie să se împrumute), plasează împrumuturile de stat și cumpără valori mobiliare în cont propriu sau în contul clientelei sale.

Banca se caracterizează prin activitatea pe care o îndeplinește, prin rolul său, acela de intermediar în operațiunea de creditare. Pe de o parte ea atrage fondurile pe care publicul i le încredințează, iar pe de altă parte ea redistribuire aceste fonduri, sub diferite forme, celor care au nevoie de ele prin intermediul activității de creditare.

Respectiv, sistemul bancar este una dintre cele mai importante verigi ale economiei de piață, iar funcția principală a unei bănci în economie rămîne a fi creditarea, ceea ce motivează alegerea temei “Diagnosticul stării financiare a întreprinderii – etape preliminare a procesului de creditare bancară”.

Creditarea agenților economici creează băncilor responsabilități importante privind promovarea unei economii bazate pe criteriul rentabilității si eficienței. În activitatea de creditare a agenților economici, băncile trebuie să „selecționeze" afacerile și să le susțină pe cele eficiente, viabile si legale.

Acest fapt reflectă importanța și totodată actualitatea temei alese.

Lucrarea “Diagnosticul stării financiare a întreprinderii – etape preliminare a procesului de creditare bancară” tratează a problemă controversată în Republica Moldova. Băncile, efectuează acest diagnostic pentru a se asigura de capacitatea firmei de a plăti datoriile, se urmărește de asemenea, capacitatea firmei de a plăti dobînzile la credite, precum și rambursarea creditului la scadență, chiar și în cazul declarării stării de faliment.

Diagnosticul constă într-un ansamblu de instrumente și metode care permit aprecierea situației economico-financiare și a performanțelor unei întreprinderi.

Pentru o sistematizare a multitudinii de metode, idei și obiective, pe care și le-a propus autorul, tema abordată a fost împărțită în trei capitole și anume:

Capitol I. Creditarea bancară – sursă esențială de profituri și riscuri pentru bancă.

În acest capitol s-a analizat importanța procesului de creditare bancară, principalele elemente ale acestui proces, metodele și esența evaluării riscurilor de creditare, căci fără a cunoaște ceea ce stă la baza creditului, nu se pot înregistra rezultate bune în urma etapei preliminare de acordare a creditului – diagnosticul financiar al întreprinderii.

Capitol II. Diagnosticul agenților economici ca metodă de evitare a riscului de creditare.

În capitolul dat am sintetizat toate metodele și indicatorii ce caracterizează bonitatea unui agent economic, cît și metode, utilizate în practica mondială, de încadrare în categorii de bonitate.

Capitol III. Metode contemporane de diagnostic financiar în băncile Republicii Moldova

În cel din urmă capitol a fost efectuată o prezentare a sistemului bancar și a riscului bancar în Republica Moldova. Plus la acesta autorul a analizat aplicarea diagnosticului economico-financiar a întreprinderilor în băncile moldovenești.

În economia din țara noastră, creditul se poate defini ca principala componentă a pieței monetare. Creditul acordat de băncile comerciale poate fi considerat ca reprezentând relațiile bănești de redistribuire prin intermediul cărora se mobilizează disponibilitățile nefolosite ale populației și agenților economici și se plasează ca resurse prin acordarea de credite clienților din diferite sectoare de activitate sau în titluri de valoare. Pentru agenții economici, contractarea de credite, în această etapă, reprezintă
o necesitate obiectivă, întrucât resursele proprii sunt în proporție redusă sau lipsesc total. Și deoarece creditul reprezintă pentru bancă atît surse de venit, cît și de risc, diagnosticul financiar al debitorului vine în ajutor ca o metodă de evitare a riscului de creditare.

Capitol I Creditarea bancară – sursă esențială de profituri și riscuri pentru bancă

Importanța procesului de creditare pentru bancă

Pînă a începe procesul de creditare și cu atît mai mult, cel de diagnostic economico-financiar a debitorului, banca trebuie să înțeleagă, în primul rînd, importanța și oportunitatea procesului de creditare. Trebuie să răspundă la întrebarea: are rost sau nu să acorde acest credit? Va obține sau nu banca profiturile așteptate la nivelul riscurilor asumate?

Apărut odată cu schimbul în natură și cunoscînd în evoluția sa numeroase forme, creditul îndeplinește un rol esențial în economia modernă, în general, și în activitatea bancară, în special.

Creditul, în calitatea sa de categorie economico-financiară, a format obiectul unor ample cercetări în literatura de specialitate. Etimologic, creditul își are originea în cuvîntul latin creditum, care însemnă a crede, a avea încredere. Această origine a noțiunii de credit scoate în evidență un element psihologic absolut necesar existenței unei operațiuni de împrumut – încrederea.

Creditul bancar este împrumutul acordat solicitanților (agenți economici sau persoana fizice) de către instituțiile specializate – denumite instituții bancare – sub formă bănească, pentru un timp determinat, prin care se procură diverse bunuri, se achită cheltuielile curente sau se efectuează alte plăți. Cu alte cuvinte, a acorda cuiva un credit înseamnă a a-i pune la dispoziție o sumă de bani ce va fi rambursată în viitor, la o anumită dată, fiind însoțită de o dobîndă.

Organizarea deservirii financiar-creditare a întreprinderilor, organizațiilor, populației joacă un rol important în dezvoltarea economiei, în dezvoltarea structurilor financiar-economice și în tendința de a ridica nivelul de trai al populației. Evoluția sistemului creditar se determină în mare măsură de situația economică din țara dată. Fiecare etapă a dezvoltării istorico-economice a societății corespunde unui tip de sistem de creditare, care determină cerințele la etapa de dezvoltare a omenirii. Mecanismul de funcționare a sistemului de creditare se schimbă în funcție de schimbarea structurii de organizare, de executare a obligațiunilor de creditare sub diferite forme, de metodele și procedeele utilizate.

Oferind întreprinzătorilor toate aceste disponibilități, băncile, prin creditarea acestora, transformă economiile sterile în capitaluri productive, contribuind astfel la creșterea avuției reale a societății. De aceea se poate spune că, creditul sporește puterea de acțiune productivă a capitalului.

Dacă folosirea creditului este o operațiune necesară pentru agenții economici, mai ales în condițiile când capitalul propriu este neîndestulător pentru promovarea diverselor proiecte avute în vedere, tot atât de adevărat este că se impune o atitudine prudentă din partea debitorului care să-i creeze certitudinea folosirii eficiente a sumelor împrumutate, astfel încât să se realizeze o rentabilitate satisfăcătoare pentru a rambursa la timp creditele, să plătească dobânzile aferente, în condițiile obținerii de profit.

Rolul creditului în schema analitică a lui Fredericks este determinat ca: ”capitalul bancar – este prioritar, sursa principală a capitalului bancar – veniturile sale, sursa principală a venitului – veniturile din împrumuturi”.

Este cunoscut faptul că băncile tind să obțină profituri cît mai mari, dar probabilitatea de a suporta pierderi restrînge această tendință. Cu cît nivelul profitului așteptat este mai mare, cu atît și riscul aferent este mai mare.

Tradițional, creditarea se consideră una dintre cele mai importante și mai eficiente forme de activitate bancară, dar totodată cuplul profit-risc este de neînlăturat în universul bancar. Organizațiile creditare sunt în drept de a practica pe angajamentele clientelei sale și de a se ocupa de atragerea resurselor bănești, de a promova politica proprie și independentă de creditare. Bazele specifice aferente procesului de credit bancar în condițiile tranziției de piață sunt:

Sistemul creditar se bazează pe resursele băncii ca întreprindere. Pare a fi o situație obișnuită, dar, se creează doar iluzia că organizația creditară lucrează în baza resurselor creditare alocate. În realitate, toate resursele acumulate de băncile ierarhic inferioare se transmit în mod centralizat conducerii băncii de stat, iar de acolo se transmit din nou băncilor în formă de limită de creditare. Filialele băncilor nu erau cointeresate în acumularea resurselor, deoarece activele lor nu depindeau de pasivele acestora. Sistemul actual de creditare în condițiile tranziției la economia de piață are altă temelie: volumul creditelor acordate depinde totalmente de resursele atrase. Acesta atinge cotele creditelor acordate, deci și mărimea venitului de care beneficiază banca.

Mecanismul creditar creat capătă tot mai mult un caracter comercial. În legătură cu aceasta, motivele comercializării și economiei capătă un sens deosebit. Este importantă nu numai creditarea, satisfacerea cerințelor temporare ale întreprinderilor în resurse bănești suplimentare (aceasta avea loc și în fostul sistem), dar și prioritatea în creditare, care dă posibilitatea de ridicare a rentabilității organizației creditare. Anume aici se manifestă principiul comercializării: “să cumperi mai ieftin și să vinzi mai scump”.

Un aspect deosebit al sistemului actual de creditare constă în dependența sa nu numai de resurse, dar și de normativele economice stabilite de Banca Națională a Moldovei. Normativele stabilite de BNM sunt: corelația dintre mijloacele proprii, activele și pasivele băncii, volumul maximal de credite acordate unui debitor, indicatorii lichidității curente și pe termen mediu ai băncicerii băncii de stat, iar de acolo se transmit din nou băncilor în formă de limită de creditare. Filialele băncilor nu erau cointeresate în acumularea resurselor, deoarece activele lor nu depindeau de pasivele acestora. Sistemul actual de creditare în condițiile tranziției la economia de piață are altă temelie: volumul creditelor acordate depinde totalmente de resursele atrase. Acesta atinge cotele creditelor acordate, deci și mărimea venitului de care beneficiază banca.

Mecanismul creditar creat capătă tot mai mult un caracter comercial. În legătură cu aceasta, motivele comercializării și economiei capătă un sens deosebit. Este importantă nu numai creditarea, satisfacerea cerințelor temporare ale întreprinderilor în resurse bănești suplimentare (aceasta avea loc și în fostul sistem), dar și prioritatea în creditare, care dă posibilitatea de ridicare a rentabilității organizației creditare. Anume aici se manifestă principiul comercializării: “să cumperi mai ieftin și să vinzi mai scump”.

Un aspect deosebit al sistemului actual de creditare constă în dependența sa nu numai de resurse, dar și de normativele economice stabilite de Banca Națională a Moldovei. Normativele stabilite de BNM sunt: corelația dintre mijloacele proprii, activele și pasivele băncii, volumul maximal de credite acordate unui debitor, indicatorii lichidității curente și pe termen mediu ai băncii, rezervele obligatorii.

Din toate cele expuse mai sus, se poate afirma, că obiectivul principal al activității de creditare, în cazul oricărei bănci, îl reprezintă acordarea de credite în condițiile cele mai bune: de limitare la maximum a expunerii la riscuri și asigurare a unei profitabilități corespunzătoare riscului asumat. Combinarea reușită a acestor două mărimi va da cele mai bune rezultate. Pentru realizarea acestui obiectiv, banca trebuie să analizeze critic solicitările de credit și cel mai important – să efectueze un diagnostic bun a stării financiare a debitorului. Astfel, banca creditoare va putea stabili cu certitudine dacă debitorul va fi, sau nu în stare să ramburseze creditul și dobînda aferentă acestuia.

Evaluarea influenței riscului creditar asupra profitabilității portofoliului de credite se înfăptuiește prin intermediul utilizării sistemului de coeficienți. Principalul coeficient care definește profitabilitatea portofoliului de credite in planul eficienței activității, îl constituie marja procentuala neta, luînd în considerație riscul creditar – indicatorul raportului dintre venitul procentual net, modificat cu mărimea pierderilor la credite, si mărimea portofoliului de credite. Acest coeficient poate fi utilizat petru evaluarea rezultatelor sistemului de gestiune a riscului creditar in banca: el include atit pierderile, cauzate de riscul creditar, cit si veniturile, primite in rezultatul acceptarii riscului. La rîndul său, marja procentuală netă, modificata cu riscul creditar, se calculeaza conform unei sisteme de indicatori, fiecare din ei caracterizînd o parte a gestiunii riscului creditar

Coeficientul pierderilor la credite, care reflecta decontarea din bilant a creditelor nerambursabile și cheltuielilor în legătură cu existența unei părți nefuncționabile in portofoliul de credite, se determina prin intermediul altor coeficienti.

Acest coeficient de evidență a riscului creditar poate fi utilizat la evaluarea eficienței politicii creditare a băncii comerciale, la evaluarea mărimii minime al fondului de rezervă creditar al băncii (din punct de vedere al managementului interbancar).

Coeficientul asigurării contra riscului = Rezerve

creditar Investiții de credit

Cu toate acestea, trebuie de menționat că, in cazul creării fondului de rezerva suplimentar al băncii pentru nerambursarea creditelor, resursele date trebuie investite în active mai sigure și mai ușor realizabile, ceea ce de asemenea, presupune evidența acestui factor la elaborarea și realizarea politicii creditare a băncii, în care trebuie reflectată ordinea creării și gestiunii cu aceste active.

Ritmul de creștere a investițiilor = Suma creditelor eliberate în perioada trecută

creditare Suma creditelor eliberate în perioada curentă

Creșterea investițiilor creditare înseamnă majorarea riscului creditar și necesită optimizarea fondului de rezervă a băncii în scopul compensării pierderilor posibile la credite. Analiza lui, ce caracterizează dinamica portofoliului de credite, permite de a efectua o prognoză a necesității totale de rezervă pentru creditele nerambursate și de a modifica coeficientul asigurării contra riscului creditar.

În cadrul numărătorului indicatorului de mai sus, trebuie luate la evidență procentele, ce nu au fost primite de banca în urma apariției îndatorării expirate și decontarea creditelor nerambursabile din bilanț. Necătînd la faptul ca BNM a elaborat o sistema de condiții obligatorii privind rezervarea mijloacelor în cazul pierderilor la credite, băncile trebuie sa efectueze o analiză sinestătătoare a datelor primite, pentru a lua masuri necesare de gestiune cu portofoliul de credite.

Creditul nu poate defavoriza pe nici una dintre părți – agentul economic obține posibilitatea de a-și dezvolta activitatea mai departe, de a-și atinge scopurile dorite, ba chiar mai mult, de a obține mari profituri în urma utilizării creditului conform destinației. Iar banca creditoare, ca urmare a efectuării reușite a diagnosticului economico-financiar a agentului economic, a cuantificării nivelului de risc asumat, a urmăririi și controlului derulării creditului, va obține beneficiul așteptat, atît sub forma profiturilor directe: dobînzi și comisioane încasate de la creditul acordat, cît și sub forma profiturilor indirecte, care constau în inițierea sau menținerea unei relații cu clientul care poate oferi băncii depozite mai mari sau cere o varietate mai mare de servicii.

1.2 Determinantele procesului de creditare

Plus la importanța creditului, pentru realizarea diagnosticului financiar a debitorului, trebuie să se cunoască esența procesului de creditare, sau altfel spus, determinantele acestuia.

Creditul bancar, ca și moneda, este o categorie economico-financiară creată pentru a servi la rezolvarea unor probleme economice, sociale sau legate de procesul de schimb. Pentru o activitate prosperă a întreprinderilor industriale și a altor ramuri ale economiei naționale, un rol semnificativ îl au relațiile de creditare și de decontare cu băncile care au drept obiectiv consolidarea economiei, extinderea producției, soluționarea problemelor sociale.

Pe măsura dezvoltării economico-sociale, rolul și importanța creditului în economia fiecărei țări au marcat o creștere considerabilă, având loc totodată, diversificarea funcțiilor îndeplinite de credit.

Un element esențial al creditului îl constituie schimbul în timp, adică separarea, printr-un interval de timp, a momentului cedării unei sume de bani de momentul rambursării acesteia. Pentru timpul care va trece între oferirea sumei de bani și rambursarea sa, beneficiarul operațiunii va plăti o dobîndă. Prin urmare, schimbul separat de timp, folosirea banilor, plata unei dobînzi sunt elementele constitutive ale oricărei operațiuni de credit.

Acordarea creditului trebuie să se bazeze pe un set de reguli bine stabilite, care definesc procesul de creditare. Procesul acordării creditului trebuie să fie dinamic și adaptabil mediului economic în continuă schimbare cît și particularităților pieței.

La baza derulării operațiunilor de creditare stau un șir de principii ale operațiunii de creditare, nerespectarea acestora ar duce la majorarea riscului de credit al băncii. Principiile esențiale ale în operațiunea de creditare sunt:

prudența bancară ca principiu fundamental ce trebuie să caracterizeze întreaga activitate a unei bănci;

credibilitatea împrumutaților, care reprezintă suportul moral și elementul psihologic esențial fără de care creditul nu poate exista. Credibilitatea presupune cunoașterea clientului printr-o permanentă activitate de informare și documentare cu scopul de a acumula informația necesară privind aspectele concrete ale activității acestuia. Toate operațiunile de credit și de garanție se consemnează în documente contractuale. Pe parcursul derulării creditului în scopul minimizării riscului de nerambursare banca va monitoriza activitatea creditorului;

planificarea creditelor reprezintă planificarea surselor bănești din care banca va acorda credite, dar totodată și planificarea clasificării portofoliului de credit conform diverselor destinații;

rambursarea și achitarea creditului. Creditele acordate trebuie să fie avantajoase atît pentru bancă, cît și pentru debitori, drept care debitorul va avea posibilitate să-și lărgească afacerea, dar și să ramburseze creditul și să achite dobânzile în termenii stabiliți. Dobînzile și comisioanele bancare sunt negociabile și se înscriu în contractele de credit;

asigurarea creditului. Creditele se acordă pe bază de garanții, consemnate în contractele de credit și în contractele de garanții imobiliare/mobiliare/cesiune de creanță/fideiusiune etc. Garanția trebuie să acopere datoria maximă a clientului către bancă, formată din credite, dobînzi și comisioane.

Respectarea principiilor de creditare în procesul de acordare a credit permite menținerea unei performanțe ridicate a activității de creditare:

banca își permite păstrarea în siguranță a depozitelor bancare;

se atestă o creștere a profitului băncii prin reducerea proporției de credite problematice în portofoliul de creditare al băncii;

se asigură dezvoltarea economico-financiară de ansamblu a clientului;

se stabilesc influențe pozitive la nivel macroeconomic;

se menține o performanță sporită a activității de creditare, care se i
gură prin:

selectarea cu atenție a clienților din sectoarele de piață determinate;

acordarea de credite bazată pe o analiză economico-financiară minuțioasă și corectă a debitorului;

întocmirea actelor bilaterale de ordin juridic pentru a asigura derularea rambursării creditelor;

urmărirea periodică și riguroasă a derulării;

– constituirea unor garanții certe;

• activitatea de recuperare a creditelor neperformante trebuie să comp
un caracter flexibil și să păstreze intactă imaginea și prestigiul băncii.

Metodologia de creditare a agenților economici cuprinde următoarele etape, care concretizează elementele esențiale în activitatea de creditare (figura 1.2.1):

etapa premergătoare de acordare a creditului;

aprobarea și acordarea creditului;

achitarea dobânzii, rambursarea și monitoringul creditului.

Etapa preliminară presupune o informare-documentare reciprocă, banca-agent economic în vederea identificării necesarului de credit, condițiile de obținere a creditului, de rambursare, de cost etc. Se poate spune că este etapa "primei impresii".

Figura 1.2.1 Etapele procesului de acordare a creditului bancar

I II III

Etapa depunerii dosarului cuprinde în principal două tipuri de documente: unele de ordin juridic legate de statutul contractului de societate, înregistrat la Camera Înregistrării de Stat, autorizații specifice funcționării normale, angajarea legală a creditului, componența echipei manageriale etc., și altele de natură economică legate de prezentarea situației economico-financiare a societății, (rapoarte trimestriale despre activitatea economică și starea financiară în anul curent și dări de seamă anuale pentru ultimii doi-trei ani de gestiune, aprobate de către Inspectoratul Fiscal de Stat sau organele financiare de stat: bilanțul contabil, raportul privind rezultatele financiare, raportul privind fluxul mijloacelor bănești), balanța de verificare a lunii precedente solicitării creditului, planul afacerii, contracte, comenzi ferme la intern și/sau extern, situația obligațiilor de plată, garanțiile materiale oferite de agentul economic.

Etapa analizei documentației depuse va implica o analiză a fezabilității planului privind rambursarea împrumutului, plan prezentat de solicitant și asupra posibilităților de atingere a scopurilor pentru care împrumutul a fost cerut. Scopul băncii este să obțină profituri.

Când este vorba de un credit pentru un agent economic mic, problema trebuie abordată având în vedere și următoarele aspecte:

scăderea bruscă a numărului de clienți este o sursă de informații;

slăbiciuni în informațiilor financiare disponibile;

• risc, incertitudine și garanții;

• verificare și control.

Cînd este vorba de un credit pentru un agent economic mare, analiza devine mai complexă și trebuie să se ia în considerare următorii factori:

evaluarea financiară și managerială;

evaluarea investițiilor de capital

evaluarea profitului estimat și a fluxului de disponibilități;

evaluarea riscurilor (de insolvabilitate, de garantare, comerciale și necomerciale, etc.);

garanțiile.

Etapa determinării indicatorilor de apreciere- în urma analizei bilanțului debitorului se calculează o serie de indicatori care reflectă starea economico-financiară a acestuia, indicatori care contribuie la decizia finală de creditare.

Principala funcție a indicatorilor este redarea dinamicii evoluției unei societăți de-a lungul timpului. La măsurarea indicatorilor unei firme, este necesară diferențierea acestora de media pe industrie. De exemplu, problema încadrării în funcție de sfârșitul anului financiar, mărimea și natura afacerilor, finanțarea activelor și amplasarea. Prin urmare, dacă se face o comparație între indicatorii firmelor a doi clienți din aceeași ramură industrială, trebuie urmărită dinamica indicatorilor.

Indicatorii nu se analizează în mod izolat, ci grupați și intercorelați.

Este mult mai ușor să se pună întrebări decât să se obțină răspunsuri, datoria analistului fiind să utilizeze instrumente și noțiuni comune pentru a identifica motivele schimbărilor și să determine gradul în care acei factori sunt în măsură să determine ameliorarea sau deteriorarea performanțelor în viitor.

Există indicatori ce pot fi considerați "statici" – întâlniți la compararea valorilor din bilanț – sau indicatori "dinamici" – în cazul comparării valorilor din situația veniturilor; există în același timp și indicatori "compuși" – o combinație între indicatorii "statici" și cei "dinamici". Toți acești indicatori se încadrează în două categorii principale:

Indicatorii financiari – măsoară structura financiară și lichiditatea unei firme; indică modul de desfășurare a activității financiare;

Indicatorii activității curente – reflectă cât de eficient firma își vinde produsele, reprezentând modul de finanțare;

Etapa aprobării creditelor- în funcție de nivelul de competență, deciziile privind acordarea creditului revin -filialelor sau centralei băncii.

Etapa constituirii garanțiilor – orice decizie privind creditarea unui client trebuie să ia în considerare capacitatea prezentă și viitoare de a rambursa creditul din surse proprii. Pentru a diminua riscul de nerambursare și de a preveni pierderi majore, băncile solicită garanții reale și chiar personale societăților comerciale la acordarea creditelor. În practică se întâlnesc și garanții asumate de terțe persoane în numele debitorului, caz în care primul preia și obligația principală în cazul neexecutării contractului de credit.

Contractele de garanție conferă băncii un grad mai mare de siguranță diminuând riscul asumat de bancă la acordarea creditelor.

Etapa încheierii contractului – este etapa finală pe baza căruia agentul economic va primi împrumutul. Contractul va fi semnat de persoanele autorizate atât din bancă cât și din partea societății.

Contractul de credit va stipula condițiile în care a fost aprobat creditul (suma, obiectul, durata, grafic de rambursare, rata dobânzii, comisioane), obligațiile și drepturile părților și garanțiile materiale.

Etapa urmăririi și derulării creditului – există o serie de motive care relevă importanța procesului de urmărire a creditelor. Astfel, aflarea situației la zi a afacerii clientului, precum și a posibilității acestuia de a plăti în continuare, datoria către bancă, urmărirea tendințelor contrare astfel încât să se poată lua măsuri preventive, confirmarea folosirii creditului în scopul acordării, infirmarea sau confirmarea informațiilor date de client, descoperirea practicilor neobișnuite folosite de client și informarea despre activitatea clientului și a credibilității lui, asigurarea că acest client este încă solvabil, sunt motive care arată că, pe lângă procesul complex de acordare a creditului, urmărirea creditelor o etapă deosebit de importantă și absolut necesară în derularea unui credit.

De la aprobarea și acordarea unui credit bancar și pînă la rambursarea integrală a lui și a tuturor datoriilor aferente acestuia, scopul activității de urmărire a derulării lui este de a menține pe tot parcursul creditării condițiile inițiale de la acordare. Aceasta, pentru a se preveni ca un credit inițial performant să devină neperformant, datorită deteriorării situației economico-financiare a împrumutatului.

Evaluarea riscurilor de creditare în cadrul procesului de acordare a creditelor

Oamenii, instituțiile, societățile au fost întotdeauna confruntate cu probleme de risc și incertitudine. Progresul societății moderne a fost posibil datorită asumării unor riscuri. De aceea, economiile libere moderne utilizează într-o măsură mai mare modelele cu condiții de risc și incertitudini, decît economiile centralizate. Cu siguranță riscurile fac obiectul unei mari atenții în bănci. Toate riscurile sunt definite ca piederi asociate unor evoluții adverse ale rezultatelor. Activitatea bancară se caracterizează prin multiple dimensiuni ale riscurilor ce afectează performanțele. Cuplul risc-performanță este indisociabil în universul bancar.

Evaluarea riscului de credit rămîne a fi principala problemă la etapa preliminară de acordare a creditului – efectuarea diagnosticului economico-financiar a agentului economic.

Acceptarea riscurilor stă baza activității bancare. Băncile obțin mari rezultate numai atunci cînd riscurile admise de ele, sînt rezonabile, controlabile și se află în limitele capacităților și competențelor financiare.

Fără îndoială, băncile tind să obțină profituri cît mai mari. Dar această tendință se limitează cu posibilitatea de a suporta pierderi. De aceea și riscul bancar presupune probabilitatea faptului că profitul băncii efectiv va fi mai mic decît cel programat sau așteptat. Cu cît nivelul beneficiului așteptat este mai mare, cu atît și riscul este mai mare. Legătura dintre rentabilitatea operațiunilor bancare și riscuri într-o formă simplificată poate fi exprimată printr-o funcție liniară.

Riscul de credit este unul din principalele riscuri bancare cu care se confruntă o instituție bancară. Riscul de credit atenționează asupra faptului că împrumutații sau emitenții de titluri ar putea să nu-și onoreze obligațiile față de bancă la scadență. Așadar, riscul de credit exprimă pierderile cauzate de imposibilitatea clienților de a-și achita obligațiile față de bancă. Acest risc este considerat în general un risc comercial, care rezultă din alegerea piețelor și a clienților.

Deci, scopul principal al activității de creditare, în cazul oricărei bănci, îl reprezintă acordarea de credite în condiții de reducere la maximum a expunerii la riscuri și asigurare a unei profitabilități corespunzătoare riscului asumat.

Evaluarea riscului de credit are dimensiuni cantitative și calitative. Dimensiunea calitativă a evaluării riscului este, în general, mai greu de estimat. Etapele în evaluarea calitativă a riscului se referă la obținerea de informații în legătură cu responsabilitatea financiară a clientului, determinarea scopului real pentru care acesta dorește creditul, identificarea riscurilor cu care se confruntă activitatea clientului, ținînd cont de tendințele de evoluție a condițiilor economice în viitor și estimarea eforturilor reale pe care clientul le va face în vederea rambursării.

Dimensiunea cantitativă a evaluării riscului constă în analiza istoricului datelor financiare ale clientului și proiectarea viitoarelor rezultate financiare, pentru a evalua capacitatea clientului de a rambursa la timp creditul și capacitatea sa reală de a supraviețui în cazul apariției unor fenomene economice adverse.

Analiza riscului de creditare este realizată în scopul evaluării bonității clientului, a posibilității sale reale de rambursare a creditului la scadență. Aceasta presupune organizarea analizei clientului pe baza unor principii care să asigure luarea în considerare a tuturor aspectelor financiare sau nefinanciare care au impact asupra clientului, a activității sale, a profitului său, a capacității sale de rambursare. Aceste principii sunt cunoscute sub denumirea de cei șase C ai creditului – Caracterul, Capacitatea, Cash-ul (numerarul), Colateralul, Condițiile și Controlul. Pentru a acorda creditul, banca trebuie să fie satisfăcută de toate aceste aspecte care privesc fiecare principiu în parte (tabelul 1).

Caracterul. În analiza caracterului clientului, banca va dori să se convingă de bunele intenții în utilizarea creditului și în rambursarea acestuia.

Capacitatea. Banca trebuie să verifice capacitatea legală, legitimitatea clientului de acere credit, dacă are competență legală de a cere credit și statutul juridic care să ofere lagalitate semnăturii sale pe un contract de credit.

Cash. Acesta aspect se referă la întrebarea cheie legată de orice credir: Are clientul posibilitatea de a genera sufucient cash, sub formă de venituri sau fluxuri de numerar, pentru a rambursa împrumutul? În general, există practic trei surse de fonduri pe care un agent economic le poate utiliza la rambursarea unui credit: 1. flux de cash din activitatea curentă, 2. vînzarea unor active și 3. emisiunea de titluri de capital sau de credit. Oricare din aceste surse pot asigura fonduri suficiente pentru rambursarea unui credit bancar. Totuși, băncile preferă ca sursa principală de rambursare a unui credit să fie fluxul de cash din activitatea curentă, deoarece vînzarea de active poate slăbi bilanțul clientului, iar un nou împrumut poate face mai puțin sigură poziția băncii de creditor.

Tabelul 3.1.1. Cei șase C ai creditului

Colateralul. În evaluarea colateralului, banca trebuie să analizeze activele clientului, nu numai pentru a estima posibilitatea de realizare a eventualei garanții pe care clientul o va oferi în schimbul creditului, ci mai ales pentru a estima capacitatea acestor active de a susține în continuare activitatea clientului, posibilitaea acestuia de a obține produse și, implicit, vînzări și profit, utilizînd activele pe care le are la dispoziție.

Condițiile sunt considerații asupra calității marketingului, produsului firmei, poziția sa pe piață față de concurență, ca și condițiile generale specifice ramurii respective.

Controlul. Ultimul factor esențial în evaluarea bonității clientului este controlul, verificarea impactului unei modificări în legislația care afectează activitatea clientului. Controlul presupune, de asemenea, și asigurarea faptului că împrumutul acordat satisface standardele băncii și ale autorităților reglementative în ceea ce privește calitatea creditului.

Pentru a analiza toate aspectele prezentate, mai sus, banca trebuie să realizeze o analiză financiară a activității clientului (bazată pe raportările sale financiare) ș o analiză nefinanciară (care să vizeze aspectele legate de organizarea, mangementul, marketingul său), avînd la dispoziție informații cît mai multe, din surse autorizate.

Analiza aspectelor economico-financiare vizează atât analiza perioadelor anterioare (de regulă, doi-trei ani), cît și proiectele financiare pentru perioadele viitoare. Această analiză se realizează în baza raportului financiar privind rezultatele financiare și în baza raportului privind fluxul mijloacelor bănești.

Cunoașterea reală a activității desfășurate de clienți oferă băncii posibilitatea să propună acestora produse și servicii bancare adecvate și totodată să ia măsuri corespunzătoare pentru diminuarea și prevenirea riscurilor în vederea rambursării creditelor îi încasării dobânzilor. Pentru a realiza plasamente rentabile, banca trebuie să-și selecteze judicios clienții. Totodată, acordarea unui credit înseamnă legitimarea unui act de încredere.

În analiza financiară referitoare la un agent economic, drept punct de plecare trebuie să servească bilanțul contabil. Acest document contabil de sinteză oferă o imagine concludentă asupra patrimoniului, situației financiare și rezultatelor obținute de agentul economic la momentul dat. Investigarea datelor din bilanț permite a analiza: activele existente la întreprindere, lichiditatea activelor, datoriile și obligațiunile față de terți, modificarea datoriilor pe parcursul perioadei analizate, analiza decontărilor și a vărsămintelor etc.

Raportul privind rezultatele financiare constituie un alt document de sinteză, care scoate în evidență evoluția fluxurilor de venituri și cheltuieli și raportul dintre acestea pe perioada întregului exercițiu financiar, în baza datelor pe care le oferă acest raport se poate realiza analiza veniturilor, cheltuielilor și profitului obținut pe segmente de activitate; repartizarea profitului net; pierderile înregistrate și modul de acoperire sau de recuperare a acestora etc.

Nu în ultimul rînd se va analiza raportul privind fluxul mijloacelor bănești.

Analiza evidenței fluxului de numerar are un rol foarte important, deoarece în baza lui se pot determina sursele principale ce vor servi la rambursarea creditului. Astfel, insuficiența numerarului reflectă o înrăutățire a stării financiare a agentului economic și a relațiilor cu creditorii.

Sistemul de indicatori este destinat să servească drept instrument ce permite băncii să analizeze critic modul de realizare a obiectivelor asumate pentru a lua prompt decizii de a acorda credite clienților. Băncile comerciale determină în mod individual – pentru fiecare afacere de credit aparte – categoriile de coeficienți necesari luați în calcul. Grupuri de coeficienți ce pot fi folosiți în scopul determinării bonității clienților sunt: coeficienții stabilității financiare, coeficienții solvabilității, coeficienții rentabilității, coeficienții activității de afaceri etc.

Indicatori economico-financiari ce redau performanțele agenților economici:

Lichiditatea reprezintă posibilitatea agenților economici de a-și mobiliza
rapid activele de care dispun și de a le transforma rapid în mijloace bănești
menite să-și onoreze obligațiile. Analiza lichidității bilanțului se efectuează prin
compararea mijloacelor active grupate după gradul de lichiditate și repartizate
în ordinea descreșterii lichidității cu obligațiile din pasivul bilanțului, grupate
conform termenului de achitare.

Solvabilitatea reprezintă gradul în care capitalul propriu asigură acoperirea creditelor pe termen scurt sau lung sau capacitatea agentului economic de
a-și onora obligațiile asumate față de terți cu ajutorul activelor proprii

3.Rentabilitatea este un indicator care exprimă capacitatea întreprinderii de a cîștiga profit. Sub aspect economic, beneficiul unei întreprinderi este generat de rata rentabilității tuturor fondurilor investite

4.Activitatea de afaceri, în care se compară vînzările unei întreprinderi cu totalul activelor sale și cu principalele tipuri de activitate: creanțe, stocuri etc. Obiectivul general al analizei acestei activități este minimizarea ciclului capitalului circulant și a ciclului numerarului fără: compromiterea calității produselor, forțarea creditorilor, subevaluarea creditului acordat clienților.

Prin determinarea rezultatelor indicatorilor de bonitate, banca poate pune în evidență situația financiară a agentului economic marcată prin punctele „tari" și punctele „slabe", ceea ce va face ca decizia de creditare să fie argumentată. Sistemul de evaluare a rezultatelor financiare este determinat de fiecare bancă în parte, în funcție de factorii politicii de creditare a băncii.

Performanțele economico-financiare ale agenților economici se stabilesc în baza unui punctaj obținut prin notarea criteriilor cuantificabile, punctaj influiențat de rezultatele aprecierii criteriilor necuantificabile.

Evaluarea performanțelor agenților economici drept împrumutători prezintă o deosebită importanță pentru bancă în analiza și clasificarea portofoliului de credite. Prin aceasta se pune în evidență capacitatea agenților economici de a-și onora datoriile la scadență. Stabilirea performanțelor agenților economici se face în mod diferențiat, în funcție de strategia băncii. În urma analizei bonității agentului economic, banca clasifică creditele nou acordate, ca și pe cele în derulare, în conformitate cu politica și metodele elaborate de fiecare bancă.

Orice credit acordat de bancă trebuie inclus în una din categoriile: standard, supravegheat, sudstandard, dubios și compromis. În cazul în care există alternative de încadrare, conform criteriilor date, creditul se va plasa la o categorie inferioară.

Dacă indicatorii economico-financiari și aspectele nefinanciare ale agentului economic, prezentați în dinamică, corespund, conturează o stare bună și implică un risc minim, banca comercială, împreună cu conducerea agentului economic, procedează la următoarea etapă a procesului de creditare – negocierea, aprobarea și acordarea creditului. Însă analiza performanțelor financiare și nefinanciare nu se stopează odată cu acordarea creditului. Banca comercială, în scopul prevenirii și eliminării riscurilor de credit, ce ar putea fi provocate de anumite fenomene negative care apar din interior sau din exterior și influiențează activitatea agentului economic, analizează aceste aspecte pe întreaga perioadă de derulare a creditului.

Capitol II. Diagnosticul agenților economici ca metodă de evitare a riscului de creditare

2.1 Metode tradiționale de analiză a bonității agenților economici

Băncile folosesc diverse metode de evaluare a bonității agenților economici, ca etapă preliminară de acordare a creditelor, însă majoritatea acestor metode se întemeiază pe un anumit sistem de calculare a coeficienților financiari.

Deci o analiză concretă a bonității agenților economici se efectuează pe baza indicatorilor de lichiditate, solvabilitate, rentabilitate și de echilibru.

2.1.1 Diagnosticul lichidității pentru determinarea capacității de plată

În vederea determinării și evitării riscului de credit băncile efectuează diagnosticul lichidității împrumutătorului pentru a stabili capacitatea de plată a acestuia.

Lichiditatea financiară reprezintă capacitatea întreprinderilor de a transforma în bani activelor de care dispun, respectiv posibilitatea de a mobiliza activelor prin transformarea lor în bani, în scopul asigurării unui circuit normal al fondurilor și realizarea unei activități eficiente.

Lichiditatea este o caracteristică a activelor nemonetare de a se transforma în bani, prin vînzare. Ea are un caracter mai general și privește mărimea și structura activelor mobilizabile, mai greu sau mai ușor. Într-o abordare de ansamblu lichiditatea financiară poate fi comensurată indirect, prin unii indicatori, cum ar fi: mărimea pieței – direct proporțional, în sensul că o piață mare are o influența favorabilă asupra lichidității: termenul de mobilizare – invers proporțional, întrucît cu cît termenul este mai lung, lichiditatea este mai mică; modul în care circulă activele – prin vînzare/cumpărare, prin gir, prin cesiune etc.

Din acest punct de vedere putem întîlni trei grade de lichiditatea financiară:

lichiditatea primară sau perfectă, formată din active sub forma mijloacelor bănești în cont, în casă, plafoane de credit disponibile;

lichiditatea secundară, formată din stocuri de mărfuri vandabile, produse cu desfacere asigurată, creanțe ușor mobilizabile;

lichiditatea terțiară, constituită pe seama producției neterminate, a stocurilor peste necesar ce pot fi valorificate, creanțe cu scadențe îndepărtate, stocuri de mărfuri greu vandabile, mărfuri refuzate de clienți ca urmare a calități necorespunzătoare etc. Mijloacele fixe n-au nici un grad de lichiditate, ele nefiind destinate vînzării.

În principiu, lichiditatea financiară este cu atît mai bună cu cît lichiditatea primară este mai bună, însă nu totdeauna lichiditatea primară foarte mare reprezintă un avantaj pentru întreprindere. Întreprinderea n-are interesul să-și mențină toate activele sale sub forma banilor în casă sau în cont, întrucît această situație nu-i poate aduce o rentabilitate corespunzătoare. Dimpotrivă, important este ca cea mai mare parte a activelor să aibă lichiditate secundară, respectiv mărfuri și produse ce pot fi vîndute, pentru ca prin preț să obțină beneficul optim.

Un grad de lichiditate medie poate fi exprimat sub forma raportului dintre lichiditățile primare și total active bănești (capital bănesc) din întreprindere. Raportul poate căpăta valori care să oscileze între zero și unu: are valoarea zero, cînd toate activele sunt capital bănesc și valoare unu, cînd toate activele sunt bani lichizi.

Testarea gradului de lichiditate financiară a unui agent economic se efectuează, în principal, de către bănci atunci cînd se decide asupra creditelor ce pot fi acordate acestuia. Analiza stării de lichiditate a unui agent economic se poate efectua prin studiul detaliat al unor indicatori care marchează gradul de lichiditate a activelor sau gradul de exigibilitate a datoriilor din pasiv.

– fondul de rulment;

de structură: – coeficienți de lichiditate pe termen scurt;

Coeficienți de – coeficienți de îndatorare;

lichiditate

financiară: de gestiune: – viteza de rotație în zile;

– viteza de rotație în număr de circuite.

Coeficienții de structură

Coeficienții de structură caracterizează situația economico-financiară a societăților comerciale pe baza datelor bilanțiere.

1. Fondul de rulment se mai numește și coeficientul de finanțare a imobilizărilor și exprimă gradul de lichiditate financiară a unei firme. Ca parte a capitalului permanent, fondul de rulment este destinat finanțării activelor circulante întrucît, cantitativ, este partea care depășește nevoile de financiare ale activelor imobilizate.

Fondul de rulment = Capital permanent – Active imobilizate

Cu cît fondul de rulment este mai mare, cu atît crește gradul de lichiditate financiară, de aceea el este un indicator sintetic de analiză a lichidității exprimînd regula finanțării minime.

Fondul de rulment ca mărime absolută, dimensionat după formula de mai sus, nu are o expresivitate economică satisfăcătoare întrucît nu arată gradul de acoperire a activelor circulante. De aceea, pe lîngă dimensionarea în mărime absolută se folosește, cu rezultate bune, și metoda coeficienților, raportînd capitalul permanent la activele imobilizate

Fondul de rulment = CP = Capital propriu + datorii la termen

A Active imobilizate

Fondul de rulment, ca indicator de echilibru financiar, se mai numește indicatorul de finanțare a imobilizărilor sau indicatorul imobilizării capitalurilor și face legătura între conturile de activ și cele de pasiv, creînd posibilitatea de analiză a exigibilității pasivului în raport cu lichiditatea activelor și permițînd aprecieri privind a doua regulă a echilibrului financiar conform căreia imobilizările trebuie să fie finanțate din capital permanent.

Dacă rezultatul raportului este mai mare decît unu, rezultă un fond de rulment net pozitiv, care reprezintă un semn favorabil asupra echilibrului financiar al întreprinderii, în sensul că este pregătită să facă față oricăror exigențe ale datoriilor pe termen scurt. Dacă rezultatul raportului este egal cu unu, rezultă un fond de rulment net negativ, care desemnează dificultăți previzibile sub aspectul lichidității și echilibrului financiar.

2. Coeficienții de lichiditate pe termen scurt se pot calcula în trei variante, fiecare avînd un anumit grad de expresivitate economică:

(1) Indicatorul de lichiditate

generală sau indicele = Active circulante (Ac)

lichidității curente Datorii pe termen scurt (Rt)

Acest indicator permite a se verifica dacă capitalul utilizat pentru finanțarea unei valori din activ va rămîne la dispoziția întreprinderii pe o perioadă cel puțin egală cu durata acestui activ, supunîndu-se astfel regulii tradiționale a echilibrului financiar minim. Disponibilitățile întreprinderii care permit rambursarea datoriilor pe termen scurt sunt reprezentate de mărimea activelor circulante.

Dar nu toate activele circulante de la numărătorul fracției pot fi suficient de lichide în sensul, spre exemplu, că unele stocuri pot fi nevandabile sau greu vandabile, ceea ce ar face ca indicatorul de lichiditate generală să nu mai fie expresiv din punct de vedere economic. De aceea, prin eliminarea valorii stocurilor de la numărător (incerte sub aspectul lichidității lor) se obține un nou indicator.

O valoare a acestui indice de 2,0 este, uneori, folosită ca valoarea standard pentru comparații. Un indice al lichidității curente de 1,0 sau mai mic, adică datoriile cresc mai repede decît activele circulante, este, de obicei, considerat foarte scăzut și indică dificultăți financiare. Un foarte înalt indice sugerează un exces de active circulante, care probabil are un efect nefavorabil asupra profitabilității pe termen lung a firmei.

(2) Indicatorul de

lichiditate redusă = Active circulante – stocuri = Creanțe + Disponibilități

sau indicele Datorii pe termen scurt Pasivul pe termen scurt

quick (testul acid)

Așadar, indicatorul de lichiditate redusă, denumit și indicator de trezorerie, exprimă lichiditatea financiară a întreprinderii excluzînd din calcul valoarea stocurilor, considerîndu-se că cel puțin o parte din stocuri, care corespunde valorii minime a stocului indispensabil activității normale, reprezintă o veritabilă imobilizare, pentru că ele se pot dovedi insuficient de lichide în caz de nevoi urgente. Valoarea optimă a acestui indice este 1, dar o valoare mai mică decît 1,0 nu trebuie să creeze panică (există rezervă de lichiditate în stocuri). O valoare foarte mare a indicelui arată un exces de lichiditate (numerar și cvasinumerar), o politică de credit ce trebuie revăzută, sau o schimbare necesară în compoziția activelor (a celor circulante față de cele imobilizate).

Indicatorii de lichiditate 1 și 2 trebuie interpretați nuanțat, în sensul că nu întotdeauna L2>L1 reprezintă o situația bună, după cum nu întotdeauna L2<L1 reprezintă o situație proastă. Spre exemplu, creanțele trecute la numărătorul fracției pot fi diferite sub aspectul posibilității de recuperare, după cum nu totdeauna niște creanțe – clienți sunt mai sigure decît niște stocuri destinate vînzării.

De regulă, valorile pe care trebuie să le ia indicatorii de lichiditate 1 și 2 trebuie să fie mai mari decît 1, pentru a exprima o lichiditate bună. Totuși, nu totdeauna L1, L2 < 1 reflectă dificultăți de plată actuale sau viitoare; un astfel de indicator de lichiditate < 1 poate fi interpretat și în sensul că întreprinderea știe să-și gestioneze corect fondurile, nedeținînd lichidități inutile și costisitoare.

(3) Indicatorul de = Disponibilități bănești

lichiditate imediată Datorii pe termen scurt

Indicatorul de lichiditate (3) ia în considerare numai disponibilitățile efective existente în conturi bancare, în casă și, eventual, titluri de credit cotate la bursă, care pot fi transformate imediat în bani. Acestea reprezintă lichidități certe, putînd fi utilizate oricînd pentru acoperirea datoriilor pe termen scurt, motiv pentru care indicatorul este cel mai sigur.

Deși L3 arată certitudinea posibilităților de onoare a obligațiunilor pe termen scurt, nu înseamnă că L3 ≥ 1 sau L3 > (L1, L2) reprezintă o situație bună pentru întreprindere și nici că L3 < 1 sau L3 > (L1, L2) semnifică o situație proastă. Lichiditățile primare trebuie să se situeze la nivelul cheltuielilor curente, restul trebuie investit în active materiale care să aducă rentabilitatea scontată. Banii ținuți în casă nu aduc nici un profit întreprinderii, ca și cînd nu i-ar avea, iar disponibilitățile în conturi bancare aduc cel mult dobîndă dar care, de regulă, este inferioară ratei rentabilității economice, ceea ce provoacă o lipsă de cîștig.

3. Coeficienții de îndatorare. Comensurarea gradului de îndatorare este necesară pentru a trage concluzii cu privire la starea lichidității financiare și poate fi realizată prin intermediul unor indicatori după cum urmează:

(1) Coeficientul îndatorării = Datorii totale sau Datorii totale

globale (CIG) Pasiv total Capital propriu

(2) Coeficientul îndatorării = Datorii la termen sau Datorii la termen

la termen (CIT) Capital permanent Capital propriu

(3) Coeficient îndatorării = Datorii termen scurt sau Datorii termen scurt

pe termen scurt Pasiv total Datorii totale

(4) Coeficientul = Datorii la termen

capacității de rambursare Capacitatea de autofinanțare

(5) Costul = Cheltuieli fin-re sau Cheltuieli fin-re sau Cheltuieli fin-are

îndatorii Datorii totale Cifra de afaceri Rezultate financiare

Gradul de îndatorare micșorează lichiditatea financiară.

4.Coeficienții de gestiune. O cunoaștere mai bună a lichidității necesită un studiu mai detaliat al ciclului de exploatare, precum și calcularea coeficienților de rotație a stocurilor, clienților, furnizorilor.

Mărimea stocurilor, în funcție de numărul de zile de flux (intrări – ieșiri) sau viteza de rotație a stocurilor în zile

Stocuri x 360 sau Stocuri x 360

Cumpărări mf. Vînzări mf.

Cu cît valorile indicatorilor de mai sus sunt mai mici, cu atît mai mare este lichiditatea stocurilor față de cumpărări sau față de vînzări. În aceste cazuri lichiditatea este dată, de fapt, de viteza de rotație a stocurilor. Compararea acestor indicatori în dinamică, previziuni-realizări sau în spațiu (între întreprinderi similare) poate ocaziona concluzii și măsuri corespunzătoare.

Durata de rotație a stocurilor de mărfuri și materiale caracterizează eficiența activității întreprinderii în așa direcții cum sînt aprovizionare, producerea și desfacerea. Cu cît nivelul acestui coeficient este mai mic, cu atît întreprinderea își organizează mai eficient relațiile sale cu furnizorii, determină graficul achizițiilor și efectuează controlul stării stocurilor. Nivelul înalt al acestui raport demonstrează existența la întreprindere a stocurilor "slab" realizate, probabil, supuse anulării, ce ar duce la creșterea riscului de a suporta pierderi.

Coeficientul vitezei de rotație sau numărul de circuite pe care le parcurg activele circulante într-o perioadă de timp (NC) se calculează fie ca raport între cifra de afaceri (CA) și stocul mediu (S), fie ca raport între numărul de zile din an sau trimestru (T) și viteza de rotație a stocurilor în zile (V):

NC = CA/S sau NC = T/V

Durata medie a creditului – client Clienți x 360 exprimă numărul de zile

Vînzări mf.

în care creanțele respective devin lichide. Cu cît valoarea indicatorului este mai mică, cu atît mai mare este lichiditatea.

Acest indicator mai poate fi numit și perioada de încasare a creanțelor, perioada care reflectă eficiența politicii întreprinderii în domeniul creditării cumpărătorilor din punctul de vedere al încasării creanțelor, caracterizează cu cît termenul real de achitare a creanțelor diferă de directivele stabilite în privința acestui termen. Coeficientul nominalizat caracterizează și probabilitatea anulării creanțelor în cazul neachitării lor, adică nivelul riscului comercial, condiționat de vînzarea produselor (mărfurilor) pe credit. Cu cît termenul de încasare a creanțelor este mai mic, cu cît mai favorabile sînt consecințele pentru situația financiară a întreprinderii.

Durata medie a creditului – furnizor Furnizori x 360 exprimă numărul de zile

Cumpărării mf.

de cumpărări acoperite cu credit comercial. Cu cît indicatorul este mai mare, cu atît mai îndepărtată este exigibilitatea, ceea ce contribuie la consolidarea lichidității financiare a unei întreprinderi.

Indicii gestionării activelor mai sunt denumiți și indicii activității.

Eficiența activității agenților economici este apreciată prin indicatori care au la bază procesul de transformare a capitalurilor circulante de-a lungul circuitului care începe cu numerarul folosit pentru achiziționarea stocurilor și se încheie cu întoarcerea acestuia în urma vînzării produselor respectivului agent economic.

O creșterea a duratei totale a procesului de transformare a capitalurilor (fixe și circulante) determină unele riscuri ca: afectarea morală a activelor; realizarea unor produse care nu pot fi vîndute; creșterea costurilor indirecte și, mai ales, a celor de stocare; creșterea costurilor finale ale produselor finite; diminuarea profitului; solicitarea din partea acționarilor a unor dividende cît mai mari ca o măsură antirisc etc.

Transformarea imobilizărilor din activele firmei în disponibilități depinde de procesul de producție, rapiditatea trecerii stocurilor de mijloace fixe și circulante în bani fiind încă un indicator al eficienței proceselor din întreprindere.

Aceleași procese determină în mod necesar, și utilizarea disponibilităților bănești pentru achitarea obligațiilor ce ajung, în diferite momente, la scadență.

Din corelația celor două fenomene, recuperarea imobilizărilor din stocuri și ajungerea la scadență a obligațiilor, rezultă indicatorii lichidității firmei.

Punctul de plecare este dat de indicatorul lichidități totale, (Lt) ca raport între totalul activelor. (At) ce pot fi transformate în final (prin vînzare) în disponibilități bănești (în caz de lichidare a firmei) și totalul obligațiilor (pe termen scurt, mediu, lung) către salariați, patroni, bănci, fisc etc. (Ot):

Lt – (At/Ot) x 100

Băncile comerciale analizează starea de lichiditate a întreprinderilor solicitatoare de credit, pe baza indicatorului "lichiditate patrimonială" și care se calculează astfel:

LP = D + S + T + A x 100

C

În care:

LP = lichiditate patrimonială;

D = disponibilități în casă, în cont, plafoane de credit aprobate;

S = sume de încasat din vînzări de mărfuri, prestări servicii, clienți, debitori etc;

T = titluri de credit negociabile: acțiuni, obligațiuni, efecte comerciale;

A = elemente de activ: stocuri (mai puțin cele degradate), clienți (mai puțin cei neîncasați la termen);

C = credite și alte datorii.

Se apreciază că o lichiditate patrimonială este bună atunci cînd valoarea indicatorului este mai mare sau cel puțin egală cu 100%, în timp ce o lichiditate sub 100% se consideră a fi necorespunzătoare.

Rata lichidității patrimoniale se obține raportînd suma elementelor patrimoniale din activul societății care pot fi transformate într-un interval scurt de timp în disponibil bănesc de cont la suma elementelor patrimoniale de pasiv cu scadență pe termen scurt, obligațiile pe termen scurt.

Valoarea de peste 100%, a raportului exprimă o situație bună. O valoare nu mică de 100% este riscată deoarece există imobilizări de fonduri provenind din împrumuturi și alte obligații pe termen scurt.

Pentru o lichiditate de sub 100% banca sistează creditele.

În practica țării noastre analiza lichidității bilanțului se efectuează în baza a trei indicatori:

Coeficientul lichidității absolute (de gradul I):

Cla = Mijloace bănești

Datorii pe termen scurt

Coeficientul lichidității absolute caracterizează, ce cotă din datoriile pe termen scurt întreprinderea este capabilă să achite la momentul dat nemijlocit cu mijloace bănești. Se consideră că mărimea acestui coeficient trebuie să fie mai mare de 0,2. De obicei, în calculul acestui coeficient sînt cointeresați furnizorii, pentru a determina capacitatea de plată a cumpărătorilor.

Coeficientul lichidității intermediare (de gradul II):

Cli = Mijloace bănești + Investiții pe termen scurt + Creanțe pe termen scurt

Datorii pe termen scurt

Coeficientul nominalizat semnifică, ce cotă din datoriile pe termen scurt întreprinderea este capabilă să achite, utilizînd pentru acesta nu numai mijloace bănești, ci și hîrtii de valoare, creanțe pe termen scurt. Se consideră că mărimea acestui coeficient trebuie să fie mai mare de 0,7. Nivelul acestui coeficient depinde de mai mulți factori, în special, de durata de rotație a documentelor la bancă, de întocmirea oportună a documentelor bancare, de termenul acordării creditului unor cumpărători, de capacitatea de plată a lor etc. În calculul acestui coeficient sînt cointeresați creditorii întreprinderii.

3. Coeficientul total de achitare sau de acoperire (de gradul III):

Cta = Active curente

Datorii pe termen scurt

Coeficienții 1 și 3 coincid cu indicatorii analizați în practică mondială.

În urma analizei indicatorilor de lichiditate putem constata că lichiditatea financiară este un indicator ce caracterizează calitatea activității economico-financiare și menținerea echilibrului financiar.

Gradul de lichiditatea scade cînd mijloacele bănești sunt avansate în elemente de active circulante cu o rotație încetinită sau întreruptă (mărfuri greu vandabile, clienți neîncasați la timp etc.). Lichiditatea corespunzătoare reflectă, deci, un mod de gestionare corespunzător al fondurilor bănești și materiale de care dispune agentul economic.

Analiza solvabilității pentru determinarea riscului de creditare

Prin solvabilitate se înțelege capacitatea unei întreprinderi de a-și achita toate obligațiile asumate față de terți, atît cele cu scadențe apropiate, cît și cele cu scadențe îndepărtate. Nivelul mai mare sau mai mic a acestui indicator conduce la determinarea riscului de creditare.

O întreprindere este solvabilă cînd suma activelor sale investite în mijloace fixe și active circulante este mai mare sau cel puțin egală cu totalul pasivelor exigibile. Sub acest aspect, o întreprindere poate fi solvabilă chiar dacă, la un moment dat, nu are capacitate de plată și nu dispune de lichiditate financiară. Lipsa capacității de plată și a lichidității financiare pot fi temporare dacă unitatea economică este solvabilă.

Starea de solvabilitate se asigură numai prin realizarea unei activități eficiente. Pierderile din patrimoniu, ca urmare a unei activități ineficiente, aduc după sine, mai curînd sau mai tîrziu, starea de insolvabilitate ca termen limită de funcționare a unei întreprinderi.

La nivelul agenților economici solvabilitatea patrimonială se poate determina prin raportul:

Capital propriu x 100

Total pasiv

fiind apreciată pozitiv cînd indicatorul se apropie de 100% limita minimă fiind 50%.

Solvabilitatea reprezintă o componentă a lichidității totale: ea are în vedere capacitatea firmei de a transforma în disponibilități bănești în termenul de 90 zile stocurile de materii prime se producție neterminată pentru a face față plăților devenite scadente în aceeași perioadă (salarii, aprovizionări, obligații financiare, rambursări de credite etc.)

Capacitatea de plată sau solvabilitatea imediată pune față în față imobilizările în stocuri de produse finite, creanțele asupra clienților, disponibilitățile în cont și casă, toate valorificabile sub formă de bani în circa 30 zile, cu plățile ce devin scadente în aceeași perioadă (fig. 2.1.2.1).

Fig. 2.1.2.1 Reprezentarea schematică a solvabilității

IMOBILIZARE LICHIDITATE OBLIGAȚII

TOTALĂ

SOLVABILITATE

Capacitate de

Plată

n ani 90 zile 30 zile 30 zile 90 zile n ani

Capacitatea de plată exprimă posibilitățile unităților economice de a face față plăților scadente față de furnizori, personalul angajat, bănci, bugetul statului, bugetul asigurărilor sociale etc.

Capacitatea de plată este, practic, o formă specifică a echilibrului valoric în cadrul autogestiunii economico-financiare. Ea exprimă o stare de proporționalitate între procesele materiale și cele bănești și presupune concordanța dintre mijloacele bănești libere pentru cumpărări de mărfuri și servicii, pe de o parte, și obligațiile de plată rezultate din achiziții de mărfuri, servicii etc., pe de altă parte.

Capacitatea de plată este un rezultat al unei activități bune desfășurate de întreprindere pe linia aprovizionărilor raționale cu mărfuri, materii prime etc., pe linia producției și desfacerii, angajării unui personal calificat, a încasării creanțelor și evitării imobilizărilor. Capacitatea de plată este corespunzătoare atunci cînd disponibilitățile bănești proprii și împrumutate acoperă plățile exigibile. Ea se obține pe baza corelării termenelor de plată cu termenele de realizare a mărfurilor, de încasare a debitorilor și altor creanțe.

În analiza se folosesc atît mărimile absolute cît și cele relative a capacității de plată. Cu ajutorul mărimilor absolute se compară disponibilitățile bănești cu obligațiile. Situația favorabilă este atunci cînd disponibilitățile bănești sînt mai mari decît obligațiile. Mărimile relative se folosesc pentru calcularea coeficientului solvabilității la un moment dat sau pentru calcularea coeficientului solvabilității imediate.

Coeficientul solvabilității la o anumită dată se determină astfel:

Disponibilități + Încasările ce se + Creditele pînă la

bănești vor realiza sfîrșitul perioadei x 100

Obligațiile exigibile pînă la sfîrșitul perioadei

Coeficientul solvabilității imediate se determină potrivit relației:

Disponibilitățile bănești efective x 100 sau

Obligațiile bănești imediate

Disponibilități + Credite disponibile sau care se vor

bănești obține pînă la sfîrșitul perioadei x 100

Obligațiile bănești imediate

Situația favorabilă este atestată de un coeficient supraunitar. În teoria și practica financiară pentru caracterizarea stării de solvabilitate se prezintă indicatorii folosiți și modul lor de calcul:

trezoreria la vedere = Disponibilități bănești

exigibilități pe termen scurt

minimul normal se apreciază a fi 0,2 – 0,3.

Valori realizabile + Disponibilități

– trezoreria la scadență = pe termen scurt bănești 1

Exigibilități pe termen scurt

trezoreria previzională =

valori realizabile + Disponib. + Alte + Valori realizabile după

pe termen scurt bănești încasări expirarea perioadei

Exigibilități + Alte plăți + Exigibilitatea după expirarea

permanente prevăzute perioadei analizate.

în perioada

analizată

Coeficientul de autonomie = Capital propriu

Total valuta bilanțului

În sistemul bancar al Moldovei pentru determinarea solvabilității clienților se utilizează actualmente nivelul recomandat al coeficientului de autonomie în mărime de 0,5. În acest caz jumătate din patrimoniul întreprinderii, care este format din surse proprii, servește drept garanție pentru achitarea datoriilor față de credit.

În loc de coeficientul de autonomie pot fi utilizați următorii coeficienți: coeficientul de atragere a surselor împrumutate, coeficientul corelației între sursele împrumutate și proprii, rata solvabilității generale și gradul sau rata de acoperire a capitalului propriu.

Coeficientul de atragere a surselor împrumutate caracterizează structura surselor de finanțare a activelor din punctul de vedere al cotei surselor împrumutate.

Acest coeficient dimensionează nivelul de îndatorare (solvabilitate) a întreprinderii și în mod normal oscilează în numerele 0-0,5.

Coeficientul de atragere a Datorii pe termen lung și scurt

surselor împrumutate = Total valuta bilanțului

Coeficientul corelației între sursele împrumutate și propriu reflectă suma mijloacelor atrase revenită la 1 leu capital propriu =

= Datorii pe termen lung și scurt

Capital propriu

Rata solvabilității = Total valuta bilanțului

generale Datorii pe termen lung

și scurt

Raportul nominalizat se mai numește rata brută generală de îndatorare. Cu cît mărimea acestui coeficient este mai mare, cu atît mai riscantă este situația financiară a întreprinderii. Punctul critic la aprecierea coeficientului de corelație este 1. Totodată firmele de prestări servicii și companiile financiare pot să activeze și cu nivelul supraunitar al acestui coeficient.

Pornind de la faptul că valuta bilanțului arată, pe de o parte, suma totală a surselor de finanțare, iar, pe de altă parte, coincide cu suma totală a activelor, rata solvabilității generale exprimă gradul de acoperire a surselor împrumutate cu activele totale de care dispune întreprinderea.

Rata generală de acoperire a capitalului propriu = Total valuta bilanțului

Capital propriu

Fiind calculat în procente, acest raport arată că la primele 100% activele întreprinderii se finanțează pe seama surselor proprii, iar la celelalte – prin atragerea mijloacelor împrumutate. Sporirea acestui coeficient peste 200% reflectă situația dificilă a întreprinderii privind independența financiară. Gradul de acoperire a capitalului propriu se utilizează des în cadrul analizei factoriale a rentabilității întreprinderii.

Capacitate de plată este, în final, expresia vitalității unei firme, expresia cea mai semnificativă cea mai vizibilă. Fiecare unitate economică trebuie să-și dimensioneze pretențiile, la resursele bănești, materiale și umane de care dispune, adică în funcție de posibilitatea asigurării echivalentului bănesc pentru stingerea obligațiilor față de terți. În economia de piață cine nu plătește nu trăiește. Falimentul reprezintă un act de igienă economică; el elimină din competiție pe cei neeficienți, neviabili, neutili, neabilitați, răsfrîngîndu-se favorabili asupra celorlalți agenți economici, în sensul micșorării riscului pentru aceștia.

1.1.3. Analiza rentabilității – expresie a capacității de achitare a dobînzii

Rentabilitatea reprezintă o dimensiune importantă a unui bun diagnostic financiar. Sub aspect economic, beneficiul unei întreprinderi este generat de rata rentabilității tuturor fondurilor investite. Rentabilitatea economică, exprimată ca raport între beneficiul net și total active, depinde de diferența dintre prețul de vînzare și cel de cumpărare, adică de politica de prețuri practicată. În același timp însă, rentabilitatea economică depinde și de gradul de utilizare a fondurilor investite, exprimat în viteza de rotație. Sub acest aspect rentabilitatea economică va fi cifra de afaceri.

Rentabilitatea = Rentabilitatea x Viteza de

economică comercială rotație ↓

beneficiul net = Beneficiul net x Cifra de afaceri

Total active Cifra de afaceri Total active

Prezentarea descompusă a formulei de calcul al rentabilității economice permite concluzia că aceeași rentabilitate poate fi obținută prin două politici comerciale: politica de calitate, unde se practică prețuri ridicate, dar cu o slabă viteză de rotație a activelor ( cifra de afaceri mică); politica prețurilor scăzute, accesibile, dar cu o cifră de afaceri ridicată (este cazul politicii comerciale a unui restaurant de 3 stele, față de politica comercială a unei unități de alimentație publică cu autoservire).

Rata rentabilității se poate exprima în diverse forme, în funcție de elementele ce se iau în calcul. În toate cazurile însă, rentabilitatea exprimă o relație dintre un rezultat și capitalul investit pentru a-l obține: la numărător se poate folosi unul sau altul dintre rezultate (beneficiul brut, beneficiul net, rezultatul brut de exploatare, capacitatea de autofinanțare); la numitor se poate folosi un indicator de capital (capital propriu, capital permanent, active totale, active imobilizate etc.). adoptarea unei soluții sau alteia depinde de scopurile pe care și le propune întreprinderea. De ele mai multe ori însă se folosesc concomitent diverși indicatori de rentabilitate, pentru a crea posibilitatea interpretării multilaterale a situației financiare și găsirii unui diagnostic financiar corect.

În accepțiunea previzională estimarea rentabilității are în vedere, îndeosebi, durata de viață a întreprinderii ce se crează, sau a obiectivului nou de investire ce trebuie realizat; se compară fluxurile monetare de intrare și ieșire generate de crearea întreprinderii sau realizarea proiectului – care vor avea loc în timp ceea ce presupune introducerea în calculare a tehnicilor actuarale. Metoda se folosește mai ales în procesul deciziei de investire.

La întreprinderile în funcțiune, pentru estimarea rentabilității pe o perioadă parcursă se pleacă de la datele evidenței contabile. De astă dată metoda constă, în principal, în compararea rezultatelor obținute într-o perioadă, cu capitalul utilizat în acest scop (efect/efort).

Diagnosticul în termeni de rentabilitate se poate stabili fie în funcție de realizări , cel mai adesea ținînd cont de natura sistemului informațional respectiv, informații contabile anuale, fie plecînd de la valoarea de piață a întreprinderii, valoare care se stabilește anual prin actualizarea fluxurilor financiare pozitive (veniturilor). Scăzînd valoarea actuală obținută într-un an din cea a anului precedent se obține deprecierea economică anuală a activelor, adică fondul de amortizare.

Astfel, analiza rentabilității se efectuează prin sistemul de rate de rentabilitate, care cuprinde trei grupe:

rate de rentabilitate comercială

rate de rentabilitate economică

rate de rentabilitate financiară

1) Ratele de rentabilitate comercială se determină ca raport între marjele de acumulare și cifra de afaceri sau valoarea adăugată, ele exprimând randamentul diferitelor stadii ale activității întreprinderii la formarea rezultatului.

Există următoarele categorii de rate:

rata marjei comerciale este utilizată cu precădere de întreprinderile cu activitatea comercială, punînd în evidență strategia comercială a întreprinderii analizate apreciind influența constrîngerilor pieței și a politicii prețurilor de vînzare.

Astfel, o marjă comercială importantă determină cheltuieli generale sporite rezultînd servicii mai bune către clienți în timp ce o marjă comercială redusă implică cheltuieli generale riguroase și deci recurgerea la forme de distribuire a mărfurilor care permit reducerea costurilor privind personalul și economii asupra cheltuielilor de transport, stocare, etc.

rata marjei brute de exploatare, măsoară nivelul rezultatului brut de exploatare independent de politica financiară, politica de investiții, de incidența fiscalității și a elementelor excepționale. Această rată indică aptitudinea proprie a activității de exploatare, de a degaja profit.

Valoarea ridicată a acestei rate, reflectă posibilitatea financiară de reînnoire rapidă a echipamentelor întreprinderii. O scădere a ratei exprimă o creștere a productivității.

c) rata marjei nete exprimă capacitatea întreprinderii de a realiza profit și de a rezista concurenței.

Această rată este recomandată în analizele financiare, ea prezentând facilități de calcul, deoarece nu presupune o pregătire prealabilă a datelor.

d)rata marjei nete de exploatare pune în evidență eficiența activității de exploatare sub toate aspectele: industrial, administrativ și comercial.

Rmne = Rezultatul exploatării

Cifra de afaceri

e) rata marjei brute de autofinanțare măsoară surplusul de resurse de care dispune întreprinderea pentru a-și asigura dezvoltarea și / sau remunerarea acționarilor săi.

Rmba = Capacitatea de autofinanțare

Cifra de afaceri

2) Ratele de rentabilitate economică măsoară eficiența mijloacelor materiale și financiare alocate întregii activități a întreprinderii.

În funcție de scopurile analizei se calculează mai multe rate de rentabilitate
economică. Toate acestea au o valoare informativă ridicată prin exprimarea lor în
cifre relative, ceea ce conferă o bază mare de comparație și evaluare. Se pot calcula
astfel:

Rata excedentului brut de exploatare, care oferă o apreciere globală asupra rentabilității brute a capitalului investit, având avantajul că nu este afectată de politica de amortizare.

R = E B E____

Activ economic

b)Rata rentabilității economice, care vizează în esență eficiența capitalului economic alocat activității productive â întreprinderii. Ea se exprimă prin raportul:

Re = Rezultat economic

Activ economic

Această rată poate fi asimilată cu rata internă de rentabilitate a ansamblului de investiții mai noi și mai vechi ale întreprinderii.

Rata profitului net exprimă rentabilitatea netă de dobînzi și de impozit activului economic investit

Rpn = Profit net

Activ economic

Această rată este dependentă de structura capitalurilor întreprinderii, respectiv de gradul ei de îndatorare.

In termeni reali, rata rentabilității economice trebuie să remunereze capitalurile investite la nivelul ratei medii a dobînzii și în același timp riscul economic și financiar pe care si l-au asumat posesorii capitalurilor. Astfel, dacă rata medie a dobînzii la capitalurile investite este mai mică decât rentabilitatea economică, acționarii vor beneficia de efectul de pârghie financiară al îndatorării întreprinderii (crește îndatorarea cu un procent => va crește și rentabilitatea financiară)

3) Ratele de rentabilitate financiară

Rentabilitatea financiară reprezintă capacitatea întreprinderilor de a degaja profit net prin capitalurile proprii angajate în activitatea sa.

Rfin = Profit net

Capitaluri prprii

Fiind foarte utilizată ca instrument de analiză, această rată prezintă inconvenientele metodologice ale rezultatului net, este recomandat de a interpreta cu prudență comparațiile pe care le fundamentează.

Este de dorit ca rata rentabilității financiare să fie mai mare decât rata medie a dobânzii de piață pentru a face mai atractive acțiunile întreprinderii și a crește cursul lor bursier.

Rentabilitatea financiară a unei societăți pe acțiuni poate fi exprimată astfel:

Rata de rentabilitate financiară netă exprimată ca raport între rezultatul net și capitalurile proprii din care se exclud profiturile nerepartizate.

R fn = Rezultatul net al exercițiului

Capitaluri proprii

Rentabilitatea financiară înainte de impozit este egală cu raportul între rezultatul curent înainte de impozitare și capitalurile proprii mai puțin profiturile nerepartizate.

R fb = Rezultatul curent inainte de impozit

Capitaluri proprii

Randamentul capitalurilor proprii exprimat ca raport între dividende și capitaluri proprii, mai puțin profiturile nerepartizate.

Rand cpr = Dividende

Capitaluri proprii

Rentabilitatea financiară remunerează acționarii, fie prin acordare de dividende, fie sub forma afectării rezervelor care, în fapt, reprezintă tot o creștere a averii proprietarilor, prin încorporarea lor în capital.

Nivelul rentabilității reflectă capacitatea firmei de a achita dobînzile la creditul contractat. În acest caz rezultatul raportului

Profit net _______

Cheltuieli aferente dobînzilor

se compară cu 1. Rezultatul mai mare decît 1 denotă faptul că firma este în stare să ramburseze dobînda la credit.

2.2 Metode moderne de diagnostic financiar a agenților economici

Metoda credit-scoringului

Așa cum banca are organizată ca activitate distinctă analiza și evaluarea riscului de creditare, folosind în acest sens diferite metode de analiză, cu scopul de a lua măsurile care se impun în vederea diminuării acestui risc, se mai utilizează și metoda credit-scoringului sau se mai numește metoda punctajelor.

Analiza și evaluarea riscului de credit prin metoda credit-scoringului, se efectuează avându-se în vedere următoarele categorii de riscuri:

Riscul financiar al clientului

Riscul comercial al clientului

Riscul de garanție al clientului

Riscul managerial al clientului

Riscul de senzitivitate al clientului

1. Riscul financiar (RF) reflectă dificultățile ce pot apare în activitatea financiară a firmei legate mai ales de posibilitățile de rambursare la termen a obligațiilor către bancă. Documentele care conțin datele necesare desfășurării acestei analize sunt: situațiile financiare ale firmei, date statistice oficiale, evidențele băncii.

Datele de referință la care se vor efectua aceste analize vor fi finele ultimului an, precum și luna anterioară solicitării creditului. Pentru societățile comerciale cu activitate mai mică de un an datele de referință sunt finele ultimului semestru și luna anterioară solicitării creditului.

Analiza riscului financiar se efectuează cu ajutorul metodei „Z” bazată pe modelul J.Conan și M.Holder, care permite evaluarea riscului de faliment și are la bază următoarea formulă de calcul:

Z = 0,24 X, + 0,22 X2 + 0,16 X3 – 0,87 X4 – 0,10 X5

în care variabilele X1- X5 sunt indicatori economico-financiari, iar constantele cu care sunt amplificați sunt indicatori de natură statistică, exprimând ponderea variabilelor în evaluarea riscului de faliment.

X1= Excedent brut de exploatare

Datorii totale

Excedentul brut de exploatare = venituri din exploatare – cheltuieli din exploatare

X2= Capital permanent

Activ total

Capitalul permanent = capital propriu + datorii pe termen lung

X3 = Active circulante – stocuri

Activ total

X4 = Cheltuieli financiare

Cifra de afaceri

x5 = Cheltuieli de personal

Valoarea adăugată

Valoarea adăugată este diferența dintre valoarea veniturilor în perioada analizată și valoarea bunurilor sau serviciilor cumpărate și folosite pentru producerea acestor venituri, în aceeași perioadă.

Interpretarea riscului de faliment se va efectua după cum urmează:

a. Z>0,16 -situația financiară a firmei este foarte bună, riscul de faliment este mai mic de 10%.

b . 0,10 < Z < 0,16 -situația financiară a firmei este bună, riscul de faliment fiind cuprins între 10% și 30%.

c. 0,04<Z<0,10 -situația financiară a firmei este în observație, riscul de faliment fiind cuprins între 30% și 65%.

d. Z< 0,04 -riscul de faliment este mai mare de 65%.

2. Riscul comercial (RC) reprezintă incertitudinea ce poate să apară la încasarea creanțelor și /sau la plata furnizorilor, și- va fi evaluat cu ajutorul următorilor indicatori:

Perioada medie de încasare a creanțelor (PmIC), reprezentând numărul mediu de zile în care se încasează creanțele față de cifra de afaceri din perioada respectivă, se determină pe baza formulei:

PmIC = Creanțe (debitori) x număr de zile

Cifra de afaceri

Perioada medie de plată a furnizorilor (PmP/F), reprezentând numărul de zile în care sunt plătiți furnizorii față de cifra de afaceri din perioada respectivă, se determină pe baza formulei:

PmPF = Furnizori neplătiți x număr zile

Cifra de afaceri

Evaluarea riscului pe baza indicatorilor calculați se face astfel:

PmIC > PmPF -» risc mare

PmIC = PmPF -» risc mediu

PmIC < PmPF -» risc redus

3. Riscul de garanție (RG) este reprezentat de posibilitatea apariției unor dificultăți legate de valorificarea bunurilor aduse în garanție în situația în care împrumutul nu rambursează creditul și nu plătește dobânzile aferente conform contractului de credite.

Evaluarea riscului de garanție se face în funcție de nivelul valoric al acestora și al rapidității posibilităților de valorificare:

a. siguranța maximă: garanții necondiționate și irevocabile emise de Ministerul Finanțelor pe baza mandatului Guvernului acordat prin acte normative, scrisori de garanție emise de bănci, necondiționate, bilete la ordin avalizate de bănci, gaj cu deposedare, depozite bancare în valută sau lei, după caz, precum și garanții emise de Fondul de Garantare a Creditelor;

b. siguranța medie: ipoteci asupra clădirilor cu destinație spații industriale, fabrici, ateliere, firme,), spații comerciale (magazine și sedii), precum și asupra terenurilor din intravilan din orașe mari și localități turistice; bunuri mobile procurate din credite, cesiuni asupra creanțelor din exporturi cu plata prin acreditive irevocabile emise de bănci agreate;

c. garanții nesigure: clădiri cu destinația de locuință, stocuri de produse agroalimentare, industriale, semifabricate, materii prime, ipoteci asupra clădirilor din zonele rurale și terenurilor din extravilan, alte garanții.

4. Riscul managerial (RM) este determinat de calitatea echipei de conducere a firmei și va fi analizat pe baza cunoașterii directe a acesteia de către ofițerul de credit.

Evaluarea riscului managerial se va face în funcție de următoarele caracteristici ale echipei de conducere:

a. este (nu este) calificată și are (nu are) experiență îndelungată în domeniul în care firma își desfășoară activitatea;

b. în funcție de evoluția în timp a indicatorilor economico-financiari a demonstrat (nu a demonstrat) capacitatea necesară în conducerea eficientă a afacerii.

c. calitatea relațiilor cu proprietarii (asociații), cu salariații, spiritul organizatoric și de echipă, adaptarea la schimbări, etc.;

d. a avut (nu a avut) relații corespunzătoare cu banca: a (nu a) efectuat operațiuni prin contul deschis; a (nu a) deschis conturi la alte bănci; a (nu a rambursat) la termen împrumuturile; a (nu a) plătit le termen dobânzile etc., iar cu partenerii de afaceri: sunt (nu sunt) parteneri permanenți, și-a (nu și-a) plătit la timp furnizorii, și-a (nu și-a) încasat la timp debitorii, a avut (nu a avut) litigii cu partenerii, dacă a fost implicată în evaziuni fiscale, etc.

5. Riscul de senzitivitate (RS)

Pentru investițiile pe termen mediu și lung (la agenți economici și persoane fizice), în analiza și evaluarea riscului de credit se face și o analiză de senzitivitate.

Analiza de senzitivitate este o tehnică de analiză a riscului individual al unui proiect de investiții care indică cât de mult se va modifica VNA (valoarea netă de actualizare) sau RIR(rata internă de rentabilitate) ca reacție la modificarea unei variabile de intrare, celelalte elemente rămânând constante.

Orice decizie a agenților economici, în ceea ce privește dezvoltarea și restructurarea producției, retehnologizarea sau modernizarea fondurilor fixe care poate fi pusă în aplicare cu ajutorul creditelor pe termen mediu și lung, antrenează un risc în obținerea rezultatelor estimate inițial, datorită influenței schimbărilor ce se manifestă neîncetat în mediul tehnic, financiar, economic, social, intern și extern. De aici, necesitatea analizei senzitivității variantelor studiate față de schimbările probabile precum și a coeficientului de risc sub influența factorilor ce nu au putut fi luați în considerare în mod explicit. Asemenea schimbări pot fi:

creșterea prețului materiilor prime;

creșterea costului echipamentului (între momentul elaborării proiectului și achiziționarea acestuia);

creșterea salariilor;

creșterea valorii investiției pe parcursul realizării acesteia;

majorarea costurilor de producție;

neatingerea capacității de producție proiectată (se menține la un anumit procent din total);

prelungirea nejustificată a duratei de execuție față de prevederile proiectului;

riscul concurenței externe;

riscul producerii unor calamități, etc.
în analiza senzitivității se folosesc doi indicatori:

RIR B = rata de rentabilitate financiară calculată pe baza fluxului de disponibilități monetare pentru varianta de bază;

RIR F = rata de rentabilitate financiară calculată pe baza aceluiași flux de disponibilități, la care se aplică o creștere de 1% a costurilor de producție față de venituri, ca urmare a acțiunii cumulate a factorilor sus-menționați. Coeficientul de risc față de varianta de bază (r), se calculează după formula:

r = RIRB – RIRF x 100%

RIRB

Condițiile care se cer îndeplinite sunt următoarele:

– RIRF să fie mai mare decât rata dobânzii aferentă creditului propus spre aprobare;

– r < 75%.

RIR (rata internă de rentabilitate) oferă imaginea globală a eficienței in orice moment a proiectului de investiții și este rata de actualizare pentru care VNA este zero, adică fluxul de venituri actualizat egalează fluxul de cheltuieli actualizat.

Riscul total (RT) de credit se va determina pe baza punctajelor acordate pe clasa de risc, prevăzute în anexa 1.

RT = RF + RC + RG + RM + RS*

(* numai pentru creditele de investiții)

Clasele de risc:

-clasa I 100-80 puncte

clasa II 79 – 65 puncte

clasa III < 65 puncte
Semnificația claselor de risc:

Clasa de risc I – Societățile comerciale din această clasă au performanțe financiare foarte bune, fapt care permite achitarea la scadență a obligațiilor față de bancă. Se prefigurează menținerea și în perspectivă a performanțelor financiare, iar garanțiile oferite de acești clienți asigură siguranță maximă. Riscul de creditare este minim.

Clasa de risc II – Performanțele financiare ale firmelor analizate sunt bune, dar nivelul prezent nu poate fi menținut în perspectivă. Garanțiile oferite de client conferă o siguranță medie. Riscul de credit este mediu, avizul favorabil fiind dat numai cu îndeplinirea unor condiții suplimentare privind indicatorii financiari, garanțiile etc.

Clasa de risc III – Performanțele financiare sunt scăzute sau indică pierdere, nu pot fi plătite datoriile către bancă, iar garanțiile prezentate nu asigură posibilități de transformare rapidă în lichidități. Riscul de credit este foarte mare.

În tabelul următor sunt prezentate tipurile de risc, indicatorii și punctajele pentru fiecare dintre indicatorii care măsoară riscul.

Metoda „Z” a lui Altman de determinare a falimentării

În teoria economică au fost elaborate o serie de modele bazate pe metoda scorurilor, dintre care cele mai cunoscute sunt: modelul Altman; modelul Canon si Holder; modelul Holder, Loeb si Partier; modelul Băncii Franței etc.

În 1968, profesorul american Altman a reușit să sintetizeze o funcție de mai mulți indicatori, analizând un eșantion de peste 200 de firme americane care dăduseră faliment într-o perioadă de 2 ani. Pe cale empirică, el a stabilit o funcție pe care a numit-o "Z" sau punctajul Z. Modelul "Z" al lui Altman este complementar modelului Canon si Holder descris mai sus și se prezintă astfel:

Z = 1,2 X1 + 1,4X2 + 3,3X3 + 0,6X4+1.0 X5

în care variabilele X1 X5, sunt indicatori economico-financiari, iar constantele cu care sunt amplificați indicatorii sunt de natură statistică și exprimă ponderea sau importanța variabilei în evaluarea riscului de faliment:

x1 = Capital circulant

Total activ

X2 = Profit reinvestit

Total activ

X3= Profit înainte de impozit si plata dobînzilor

Total activ

X4= Capitalizare bursieră

Datorii pe termen lung (peste un an)

X5= Cifra de afaceri

Total activ

x1 – indică o măsură a flexibilității întreprinderii; arată ponderea capitalului circulant în totalul activelor. Rezultatul acestui raport, dacă este mai mare, indică eficiența folosirii capitalului circulant;

X2 – reprezintă măsura capacității de finanțare a întreprinderii; este recomandat ca valoarea raportului să fie cât mai mare;

X3 – semnifică rata de rentabilitate economică sau de eficiență a utilizării activelor; raportul este de dorit să fie cât mai mare;

X4 – exprimă gradul de îndatorare a întreprinderii prin împrumuturile pe termen lung. În practica evaluării întreprinderilor din țara noastră, la numărătorul raportului se utilizează capitalul social. Rezultatul raportului se recomandă să fie cât mai mare;

X5 – este un indicator de eficiență economică a utilizării activelor, exprimă rotația activului total prin cifra de afaceri. Cu cât activitatea este mai eficientă, cu atât vânzările vor fi mai mari, iar activele se vor reînnoi mai repede prin cifra de afaceri. Este de reținut faptul că nivelurile indicatorilor sunt cu atât mai bune cu cât înregistrează valori absolute mai mari.

În concluzie, scorul "Z" a fost interpretat de Altman astfel:

Z < 1,8 – starea de faliment este iminentă;

Z > 2,7 – situația financiară este bună și bancherul poate avea încredere în întreprinderea respectivă, ca fiind solvabilă în următorii 2 ani;

1,8 < Z < 2,7 – situația financiară a întreprinderii este dificilă, cu performanțe vizibil diminuate, apropiate de pragul falimentului. Aflată în această situație, întreprinderea își poate relansa activitatea dacă adoptă o strategie financiară corespunzătoare.

Ca metodă modernă de diagnostic economico-financiar a agentului economic debitor, metoda „Z” a lui Altman se utilizează cel mai des în băncile Republicii Moldova.

2.3 Căi de optimizare a diagnosticului economico-financiar în vederea determinării riscului de creditare

Pentru determinarea riscului de credit autorul consideră necesar și oportun efectuarea diagnosticului economico-financiar a debitorului. În acest context, în ajutor vin atît metodele tradiționale, cît și cele moderne de analiză a bonității agentului economic.

Bonitatea reprezintă performanța financiară a agentului economic care atestă încrederea pe care acesta o inspiră băncii în momentul solicitării unui credit, de a restitui la scadență, creditele contractate împreună cu dobânzile aferente.

În vederea optimizării diagnosticului financiar, pentru determinarea riscului de creditare, ar fi binevenită o combinare a metodelor tradiționale cu cele moderne de evaluare a performanțelor unui agent economic, care ulterior va conduce la încadrarea agentului în una din categoriile de performanță financiară.

Combinarea respectivă presupune stabilirea punctajului luînd în considerare factorii calitativi care se vor referi în principal la indicatorii de lichiditate, solvabilitate, risc și profitabilitate, factorii calitativi atingînd în principal aspectele legate de modul de administrare a firmei, de calitatea acționariatului și a managementului, de garanțiile primite și de condițiile de piață în care acesta își desfășoară activitatea.

Modelul “nou” propus începe cu calcularea a cinci indicatori financiari în baza datelor din formularele contabile ale firmei:

1.Lichiditatea generală = Active circulante

Datorii curente

2 .Solvabilitatea patrimonială =Capitalul propriu x 100

Total pasiv

Rata profitului brut = Profitul brut x 100

Cifra de afaceri

4.Rata rentabilității financiare = Profitul net x 100

Capital propriu

5.Gradul de îndatorare = Datorii curente

Total activ

În dependență de importanță și nivelul calculate, fiecărui dintre indicatorii de mai sus i se acordă un punctaj respectiv (tabelul 2.3.1.).

Tab.2.3.1 Punctajul indicatorilor de performanță

În funcție de punctajul obținut, fiecare agent economic cu personalitate juridică va fi încadrat într-una din următoarele categorii de bonitate, astfel:

Categoria A 85-100 puncte

Categoria B 70-84 puncte

Categoria C 50-69 puncte

Categoria D 25-49 puncte

Categoria E < 25 puncte

Interpretarea încadrării pe categorii de bonitate este următoarea :

Categoria "A " – Performanțele financiare sunt foarte bune și permit achitarea la scadență a dobînzii și a ratei. Totodată se prefigurează menținerea și în perspectivă a performanțelor financiare la un nivel ridicat.

Categoria "B " – Performanțele financiare sunt bune sau foarte bune, dar nu pot menține acest nivel în perspectiva mai îndelungată.

Categoria "C" – Performanțele sunt satisfăcătoare, dar au o tendință de înrăutățire.

Categoria "D" – Performanțele financiare sunt scăzute și cu o evidentă ciclicitate, la intervale scurte de timp.

Categoria "E " – Performanțele financiare arată pierderi și există o probabilitate ridicată că nu pot fi plătite nici ratele scadente nici dobînzile.

Deci, combinarea reușită a metodelor de diagnostic financiar, în special – metoda credit-scoringului, care trebuie să fie baza modelului nou creat și cu ajutorul lichidității, solvabilității, rentabilității ș.a. (sistemul de indicatori poate varia). Fiecare bancă este în drept să-și aleagă singură care și cîți indicatori să analizeze. Dar numărul de indicatori aleși trebuie să fie optim – nici prea puțini, deoarece nu vor reflecta situația reală a firmei; nici prea mulți, deoarece banca va suporta mai mari cheltuieli decît e necesar. În acest caz, banca ar trebui să analizeze sistemul de indicatori utilizați în ultimii doi-trei ani din practica sa de acordare a creditelor. În continuare se studiază performanța creditelor acordate și se face concluzia respectivă în vederea cantității și calității indicatorilor utilizați în diagnostic.

Plus la toate, este foarte important ca indicatorii să fie analizați nu numai din punct de vedere static, la o anumită dată, care reflectă situația doar la un moment dat, dar și din punct de vedere dinamic, pentru a sublinia tendința fenomenelor caracteristice întreprinderii debitoare. Momentul static nicidecum nu arată starea de „sănătate” a firmei, este doar un element de simulare. Numai prin utilizarea factorului „timp” în diagnosticul indicatorilor se va obține un cadru real despre activitatea agentului economic împrumutător.

Adaptarea metodelor informatice în vederea determinării performanțelor agentului economic ca solicitant de credit în activitatea bancară ar fi încă o soluție. Acesta constă în implementarea unui sistem informatic de prelucrare electronică a datelor propuse spre analiză, care să asigure o ierarhizare obiectivă a fiecărei solicitări de credit. Devine necesară introducerea programelor speciale cu caracterul orientat exclusiv spre efectuarea automată, corectă și obiectivă a diagnosticului financiar a întreprinderilor debitoare. Acest fapt ar facilita mult lucrul inspectorului de credit, pe seama căruia în marea majoritate a cazurilor stă decizia de aprobare sau de refuz a acordării creditului.

Capitol III. Metode contemporane de diagnostic financiar în băncile Republicii Moldova

3.1 Prezentarea sistemului bancar și a riscului de credit în Republica Moldova

Prezentarea metodelor contemporane de diagnostic financiar în băncile autohtone impune cunoașterea principiilor de organizare a sistemului bancar și a riscurilor din țara noastră .

Sistemul bancar este un ansamblu coerent de instituții bancare, ce funcționează într-o țară, răspunzînd necesităților unei etape de dezvoltare social-economică. Cu toate că, aparent, modul de clasificare și criteriile par a fi comune, în sistemele bancare din diferite țări apar nuanțe în abordarea problemei și prin urmare există particularități distincte de definire a anumitor tipuri de bănci. Sistemul bancar este organizat avînd axă de referință banca centrală, care înfăptuiește politica monetară, valutară, și de credit a statului, și un număr de bănci comerciale, bănci de afaceri, instituții de credit specializate – uniuni de credit, case de economii, organizații de împrumut, bănci ipotecare etc.

Constituirea sistemului bancar modern în Republica Moldova a parcurs mai multe etape de dezvoltare, care oglindesc relațiile economice ale epocii respective.

Principiul de organizare care stă la baza sistemului bancar autohton este sistemul clasic bancar de două niveluri: banca centrală și celelalte bănci din sistem.

Banca Centrală este instituția guvernamentală, care asigură funcționarea și supravegherea sistemului bancar la nivel național, prin puterile și responsabilitățile dobîndite din momentul înființării sale. În Republica Moldova rolul și funcțiile băncii centrale îl îndeplinește Banca Națională a Moldovei, care activează în temeiul Legii nr. XIII din 21 iulie 1995 „Cu privire la Banca Națională a Moldovei”.

Banca Națională a Moldovei este o persoană juridică subordonată Parlamentului Republicii Moldova. Ea exercită funcția de bancă centrală și bancă de emisiune. Activitatea Băncii Naționale a Moldovei se desfășoară în conformitate cu legislația în vigoare, din care rezultă funcțiile ei principale:

Organizarea circulației banilor pe teritoriul republicii, emisiunea bancnotelor și stabilirea cursului monetar în raport cu valuta străină;

Creditarea băncilor comerciale și a altor instituții de creditare;

Organizarea achitărilor între băncile comerciale – centrul de decontări interbancare;

Eliberarea autorizațiilor, reglementarea, supravegherea și controlul activității instituțiilor bancare;

Dirijarea și gestionarea rezervelor valutare ale republicii;

Reprezentarea Republicii Moldova și a intereselor statale cu băncile centrale a altor state și organisme financiare internaționale etc.

Al doilea nivel al sistemului bancar național este reprezentat de băncile comerciale. Băncile comerciale din republică își desfășoară activitatea atît pe plan intern, cît și pe plan internațional. În acest caz, banca în baza statutului propriu de funcționare, își stabilește tipurile de operațiuni ce le va derula în funcție de evoluția pieței financiar-bancare și strategia internă adoptată.

În condițiile economiei de piață, băncile există nu numai pentru a satisface cerințele pieții, dar și pentru a participa ele însele pe piață. Băncile operează nu numai pentru a oferi servicii financiare companiilor, dar și pentru consolidarea caracterului său instituțional. Concurența interbancară impune o apropiere a activității bancare de cerințele clientului, oferta de diverse produse bancare și servirea ireproșabilă sînt factorii care contribuie la atragerea și menținerea clienților. Concurența obligă băncile să structureze serviciile în funcției de cerințele și dorințele efective ale clienților.

Băncile comerciale efectuează operațiunile de deservire a clientelei, oferind diverse servicii bancare. Activitatea lor este diversă și este axată pe atragerea depozitelor și acordarea creditelor, acceptarea de depuneri de la populație, agenți economici sau bănci, operațiuni valutare pentru persoanele fizice și juridice, plasamentul fondurilor, finanțarea schimburilor comerciale externe, gestionarea titlurilor financiare ale clienților, activități de consultanță, etc. Pe lîngă operațiunile și serviciile tradiționale, băncile comerciale din țară încercă de a-și lărgi portofoliul serviciilor prestînd servicii de leasing financiar, servicii investiționale, fiduciare, de factoring, bancă-client, emiterea cardurilor bancare ș.a.

Consolidarea sistemului bancar are o importanță majoră în asigurarea funcționării stabile a acestuia. Ținînd cont de acest fapt, Banca Națională a Moldovei depune eforturi orientate spre sporirea stabilității băncilor din republică prin majorarea exigențelor față de capitalul minim necesar. Necesitatea majorării cerinței față de capitalul minim necesar este condiționată de un șir de factori, ce rezultă din rolul pe care îl are capitalul în activitatea băncilor, reieșind din esența sa.

În dependență directă de investirea băncilor cu capital se află și stabilitatea financiară a acestora, deoarece mărimea capitalului determină în mod direct abilitatea băncii de a amortiza influența negativă a riscurilor la care este supusă permanent banca și, în același timp, de a menține capacitatea de plată față de deponenți și creditori. Acesta este un factor deosebit de important în condițiile economiei de tranziție, influențată în mare măsură de fluctuațiile economice externe, riscul insolvabilității fiind cu mult mai înalt la băncile cu un grad redus de capitalizare. Concomitent, pentru ca băncile autohtone să fie competitive pe plan internațional, este oportună majorarea capitalului minim necesar astfel, încât capitalul acestora să fie comparabil cu cerințele existente în majoritatea statelor europene.

Ținând cont de cele menționate, precum și de prevederile Directivei 2000/12/CE a Parlamentului European și a Consiliului Europei din 20 martie 2000 privind accesul la activitatea instituțiilor de credit și exercițiul acestora au fost depuse eforturi orientate spre majorarea cerinței față de capitalul minim necesar până la 50.0 mii. lei. Băncile își vor majora eșalonat capitalul până la finele anului 2005, în funcție de categoria autorizației deținute.

În scopul menținerii mărimii capitalului în corespundere cu exigențele impuse față de acesta, Banca Națională a Moldovei pe parcursul anului 2004 a supravegheat eficacitatea măsurilor întreprinse de către bănci privind conformarea activității băncilor noilor cerințe față de capital. Astfel, băncilor, al căror capital nu corespundea cerințelor stabilite, le-a fost substituită autorizația deținută cu una de un nivel mai jos.

Un factor important pentru creșterea credibilității sistemului bancar îl constituie asigurarea transparenței activității bancare deoarece, permite acționarilor, creditorilor și/sau deponenților băncilor să evalueze riscurile la care se supun atunci când intră în relații cu banca și, astfel, să se protejeze de aceste riscuri, precum și creează condiții pentru o concurență sănătoasă între bănci și contribuie la investirea prioritară a mijloacelor temporar libere în băncile cu un grad relativ mai înalt de siguranță în activitatea lor.

În scopul perfecționării procesului de dezvăluire de către bănci a informației despre activitatea lor, Banca Națională a Moldovei, suplimentar la cerințele existente, a impus băncile comerciale să publice un șir de indicatori financiari, în baza cărora publicul are posibilitate să determine calitatea activelor, rentabilitatea acestora, precum și rentabilitatea capitalului acționar. De asemenea, băncile trebuie să publice informația privind capacitatea gestionării adecvate a activelor și pasivelor, precum și informația generală privind riscul. Informația se publică în mod obligatoriu pe site-urile Internet ale băncilor, ceea ce permite utilizatorilor de a compara tendințele de dezvoltare a fiecărei bănci în parte cu tendințele de dezvoltare a sistemului bancar al republicii în baza datelor obținute de pe pagina WEB a Băncii Naționale a Moldovei, în cadrul procesului de supraveghere se verifică gradul dezvăluirii publicului de către băncile comerciale a informațiilor privind activitățile lor, constatând conformarea băncilor comerciale cerințelor în cauză.

De asemenea, în scopul supravegherii, inclusiv al monitorizării activității băncilor aferente acordării creditelor relativ „mici" este prevăzută obținerea, prin intermediul rapoartelor financiare prezentate de către bănci la BNM, a datelor privind numărul, volumul și soldul creditelor în mărime de până la 700.0 mii lei.

Actualmente sistemul bancar include 16 bănci comerciale pe acțiuni, autorizate de Banca Națională a Moldovei (inclusiv 2 sucursale ale băncilor străine), dintre care 6 bănci dețin autorizații de desfășurare a activităților financiare de categoria C, 8 bănci – autorizații de desfășurare a activităților financiare de categoria B și 2 bănci – autorizații de desfășurare a activităților financiare de categoria A. Numărul total de instituții ale băncilor este 797, dintre care 188 filiale, 164 reprezentanțe și 445 agenții, cu un număr total de 8039 funcționari la începutul anului 2005 și 7898 în 2004.

În continuare vor fi propuși spre analiză principalii indicatori financiari ai sistemului bancar moldovenesc (anexa 2). În anul 2004 – începutul anului 2005 sistemul bancar din Republica Moldova a menținut în continuare un trend pozitiv de dezvoltare.

Activele totale ale sistemului bancar la 30 noiembrie 2004 au atins valoarea de 12849.3 mii lei (anexa 3), sporind față de sfârșitul anului 2003 cu 2566.3 mii lei sau 25.0 % (fig.3.1.1). La majorarea activelor a contribuit creșterea obligațiunilor băncilor cu 2197.8 mii lei (27.0 %) și capitalului acționar cu 368.5 mii lei (17.1 %).

Fig.3.1.1 Prezentarea grafică a structurii activelor

În structura activelor pe parcursul anului 2004 au crescut toate componentele: numerarul- cu 140.8 mii lei (25.7%); mijloacele datorate de bănci și BNM- cu 390.7 mii lei (17.7%); hârtiile de valoare – cu 312.0 mii lei (43.3%); creditele și leasingul financiar (net)- cu 1539.2 mii lei (26.6%); alte active-183.6 mii lei (17.8 %).

Cea mai mare pondere în totalul activelor revine creditelor și leasingului financiar net – 57.0 la sută, care au sporit cu 1 % față de sfârșitul anului 2003.

Creditele sunt suficient diversificate, riscurile fiind distribuite în toate sectoarele economice majore. Ponderea cea mai mare din totalul portofoliului de credite la 30 septembrie 2004 au deținut-o creditele acordate industriei și comerțului – 47.1 %, creditele acordate agriculturii și industriei alimentare – 27.7 % și creditele acordate pentru imobil, construcție și dezvoltare – 6.0 %.

Ponderea creditelor nefavorabile (substandard, dubioase și compromise) la 30 septembrie 2004 a constituit 6.5 la sută în totalul creditelor, majorându-se comparativ cu 31 decembrie 2003 cu 0.1 puncte procentuale. Reducerile pentru pierderi la credite (fondul de risc) a constituit 5.8 puncte procentuale din total credite, majorându-se cu 0.2 puncte procentuale comparativ cu sfârșitul anului 2003.

Obligațiunile băncilor comerciale la situația din 30 noiembrie 2004 au alcătuit 10322.9 mii. lei, majorându-se cu 2197.8 mii lei (27.0 %) față de sfârșitul anului 2003. Creșterea obligațiunilor băncilor în perioada analizată a avut loc în special din contul majorării depozitelor cu 2093.2 mii lei (30.5 %), ceea ce denotă credibilitatea sistemului bancar (anexa 4). În această perioadă depozitele în lei moldovenești au sporit cu 1381.6 mii. lei (37.2 %) și au alcătuit 56.8 % din totalul depozitelor. Cele în valută străină s-au majorat cu 711.6 mii. lei (22.6 %), alcătuind 43.2 la sută din totalul depozitelor. În general, ponderea depozitelor persoanelor fizice și persoanelor juridice în totalul obligațiunilor nu au înregistrat modificări esențiale (fig. 3.1.2)

Fig.3.1.2 Prezentarea grafica a structurii obligațiunilor

La situația din 30 noiembrie 2004 capitalul de gradul I a atins valoarea de 2403.8mii lei. Comparativ cu sfârșitul anului 2003 capitalul de gradul I a crescut cu 374.5 mii. lei (18.5 la suta) din contul veniturilor obținute de bănci și închiderii emisiunii de acțiuni la șase bănci comerciale din contul aporturilor suplimentare a acționarilor în sumă de 80.5 mii. lei. Acest fapt a contribuit la creșterea în continuare a gradului de stabilitate a sistemului bancar. De menționat că, în conformitate cu rapoartele prezentate la situația din 30 noiembrie 2004, la toate băncile comerciale mărimea capitalului de gradul I corespundea categoriei autorizației deținute.

Media suficienței capitalului ponderat la risc pe sistem rămâne la un nivel înalt – 30.9 la sută (nivelul minim necesar fiind de 12.0 la sută). Comparativ cu începutul anului se observă o tendință de micșorare a acestui indicator, fapt datorat creșterii volumului mijloacelor bănești acordate în economie sub formă de credit (care sunt incluse în categoriile cu risc sporit).

Indicatorii lichidității reflectă capacitatea băncilor de a-și onora obligațiunile la termen. Activele lichide (numerar, depozite la BNM, hârtii de valoare de stat, credite și împrumuturi interbancare nete cu termenul până la l lună) în 11 luni ale anului 2004 au crescut cu 1158.3 mii. lei (35.1 %) până la 4462.1 mii. lei (anexa 5). Prin urmare, gradul de lichiditate conform principiului II (coeficientul procentual active lichide/total active trebuie să nu fie mai mic decât 20.0 la sută) a alcătuit 34.7 la sută. Respectiv, gradul de lichiditate conform principiului I (raportul active cu termen > 2 ani / resurse financiare >2 ani trebuie să fie mai mic ca 1) a constituit 0.5.

Valoarea absolută a activelor generatoare de dobîndă în perioada menționată s-a majorat cu 1903.1 mii lei (23.7 la sută), ponderea lor din total active reprezintă 77.4 la sută. Aceasta a permis băncilor să înregistreze în 11 luni ale anului 2004 venituri aferente dobânzilor în mărime de 1131.8 mii lei.

Veniturile nete au atins valoarea de 407.5 mii lei, ceea ce este cu 2.1 mii lei (0.5 la sută) mai puțin față de aceeași perioadă a anului trecut. Indicatorii rentabilității activelor și capitalului acționar au înregistrat valori de 4.0 la sută și 18.9 la sută, respectiv. Marja netă a dobînzii a alcătuit 8.5 la sută.

Ca și în oricare altă țară, în Republica Moldova riscul de credit este unul din principalele riscuri bancare cu care se confruntă o instituție bancară. Riscul de credit atenționează asupra faptului că împrumutații sau emitenții de titluri ar putea să nu-și onoreze obligațiile față de bancă la scadență.

Pentru micșorarea riscului de credit, BNM stabilește următoarele restricții pe care băncile comerciale trebuie să le respecte:

a) limitarea acordării creditelor „mari":

• datoria creditului mare acordat unei persoane sau unui grup de persoane nu trebuie să depășească 25% din capitalul normativ total al băncii;

suma datoriilor nete la creditele acordate la zece persoane, inclusiv grupurilor de persoane în interconexiune, care au cele mai mari datorii, nu trebuie să depășească 50% din portofoliul total al creditelor băncii;

datoria totală a creditelor mari ale băncii nu trebuie să depășească de 5 ori capitalul normativ al băncii;

b) limitarea acordării creditelor persoanelor afiliate:

datoria creditului acordat unei persoane afiliate sau unui grup de persoane afiliate ce acționează în comun nu trebuie să depășească 20% din CNT;

datoria totală a creditelor acordate persoanelor afiliate băncii nu
trebuie să depășească capitalul de gradul I;

c) limitarea acordării creditelor funcționarilor bancari:

• suma pentru acordarea creditelor curente unei persoane (funcționar al băncii) nu trebuie să depășească io salarii de funcție ale persoanei respective;

• suma pentru acordarea creditelor imobiliare unei persoane (funcționar al băncii) nu trebuie să depășească 100 de salarii de funcție ale persoanei respective;

• datoria totală a creditelor acordate funcționarilor bancari nu trebuie să depășească 10% din capitalul normativ total.

Un important element al politicii de creditare este și revizuirea internă a portofoliului de credite. Revizuirea internă a creditelor presupune reexaminarea sistematică a portofoliului de credite ale băncii în scopul detectării timpurii a riscului mărit și determinării măsurilor necesare de lucru cu creditele dubioase și cu cele compromise, inclusiv formarea rezervelor. Obiectivele revizuirii interne a creditelor sunt: informarea orientativă referitor la situați portofoliului de credite; evaluarea tendințelor pozitive sau negative a portofoliului de credite; identificarea creditelor problematice; analiza riguroasă a creditelor problematice; asigurarea creării rezervelor adecvate; identificarea neîndeplinirii instrucțiunilor interne și externe privind activitatea de credit.

În scopul acoperirii pierderilor cauzate băncii de creditele neperformante băncile trebuie să-și formeze fondul de risc. Din veniturile băncii se trec la cheltuieli mijloacele constituite ca rezerve pentru pierderi la credite (fondul de risc). În acest scop băncile, în mod obligatoriu, clasifică toate creditele din portofoliul său în cinci categorii și, conform categoriei, banca rezervă mijloacele bănești în scopul formării fondului de risc, după cum urmează:

A – pentru categoria creditelor standard mărimea rezervată e de 2 %

B – pentru categoria creditelor supravegheate mărimea rezervată e de 5 %

C – pentru categoria creditelor substandard mărimea rezervată e 30 %

D – pentru categoria creditelor dubioase mărimea rezervată e de 75 %

E – pentru categoria creditelor compromise mărimea rezervată e de 100 %.

Această clasificare a portofoliului de credit și recalcularea rezervelor în scopul formării fondului de risc se efectuează de bancă trimestrial în conformitate cu Regulamentul BNM cu privire la clasificarea creditelor și formarea reducerilor pentru pierderi la credite (fondul de risc) nr. 164 din 22.06.98.

Prezentarea sistemului bancar și a riscului bancar din Republica Moldova a fost necesară pentru desfășurarea temei în continuare în ceea ce privește aplicarea diagnosticului economico-financiar a întreprinderilor în băncile moldovenești.

Aplicarea diagnosticului economico-financiar a întreprinderilor în băncile moldovenești

Pentru un studiu complet al diagnosticului economico-financiar a întreprinderii ca etapă preliminară de acordare a creditului autorul consideră necesar și oportun completarea aspectelor teoretice, prezentate mai sus, cu cele practice privind aplicarea diagnosticului economico-financiar a agenților economici în băncile din Republica Moldova. Informațiile necesare pentru efectuarea analizei ce urmează sunt preluate din practica de activitate creditară a Băncii de Economii S.A.. Este o bancă cu un portofoliu bogat de credite și, cu siguranță, experiența acesteia poate servi drept exemplu în orice domeniu bancar. În cazul acordării creditelor agenților economici Banca de Economii S.A. calculează o serie de indicatori privind performanțele economico-financiare a debitorului (anexa 6).

Banca de Economii S.A. analizează 16 grupe de indicatori, iar fiecărui indicator în parte îi acordă o valoare optimală minimă sau maximă de comparație. Această metodă este o combinare dintre metoda tradițională și cea a credit-scoringului ce oferă creditorului posibilitatea să evalueze situația reală a întreprinderii solicitante de credit. Toate 16 grupe de indicatori conțin o serie de coeficienți caracteristici.

Prima grupă de coeficienți sunt cei de lichiditate clasificați în lichditate de gradul I, II și III. Lichiditatea de gradul I sau se mai numește lichiditatea absolută este cel mai strict și dur criteriu de apreciere a lichidității. În cadrul calculării acestuia se compară cele mai lichide active curente cu datoriile pe termen scurt.

L gr.I = Mijloace bănești + HVS

Datorii pe termen scurt

Valoarea optimală a lichidității de gradul I trebuie să fie mai mare decît 0,2. Lichiditatea de gradul II, sau cea intermediară reflectă cota datoriilor pe termen scurt pe care întreprinderea este capabilă să le achite prin mobilizarea mijloacelor bănești, hîrtiilor de valoare de stat, 70% stocuri și 30% creanțe.

L gr. II = Mijl.bănești + HVS + 70% Stocuri + 30% Creanțe

Datorii pe termen scurt

Valoarea optimală se apreciază a fi mai mare de 0,5. Lichiditatea de gradul III, sau cea curentă trebuie să fie mai mare de 1,0 și arată dacă firma dispune de active curente suficiente pentru achitarea datoriilor pe termen scurt în suma deplină.

L gr. III = Mijl.bănești + HVS + Stocuri + Creanțe

Datorii pe termen scurt

Se observă că gradul de lichiditate scade cînd mijloacele bănești sunt plasate în elemente de active circulante cu o rotație încetinită. Lichiditatea corespunzătoare reflectă, deci, un mod de gestionare corespunzător al fondurilor bănești și materiale de care dispune agentul economic.

Similar coeficienților de lichiditate banca clasifică grupul coeficienților de solvabilitate în solvabilitate de gradul I și de gradul II. Solvabilitatea de gradul I presupune capacitatea agentului economic de a achita datoriile totale cu 70% active curente. Nivelul minim necesar al indicatorului este 1,0.

S gr.I = 70% Acive curente

Total datorii

Iar solvabilitatea de gradul II exprimă capacitatea de achitare a datoriilor totale cu 70% active curente și 50% active pe termen lung. Nivelul minim cerut este 1,5.

S gr. II = 70% Acive curente + 50% Active pe termen lung

Total datorii

Stabilirea gradului de îndatorare, la fel, este necesară pentru a face concluzii cu privire la starea lichidității financiare. Banca de Economii S.A. calculează gradul de îndatorare I (Leverage) prin raportarea datoriilor totale la total active, iar gradul de îndatorare II prin raportarea datoriilor pe termen scurt la total active. Se apreciază negativ dacă primul coeficient este mai mare decît 0,6 și respectiv 0,55 pentru al doilea.

Gr. îndatorare I = Total datorii ; Gr. îndatorare II = Datorii curente

Total active Total active

Totodată, este de menționat că un grad ridicat al coeficienților în cauză permite debitorilor să beneficieze de surse împrumutate, atît timp cît rentabilitatea utilizării creditului în activitatea întreprinderii depășește rata dobînzii.

Coeficienții stabilității financiare se împart în : coeficientul de imobilizare și de manevrare. Rata imobilizărilor reflectă cota activelor pe termen lung în suma totală a patrimoniului întreprinderii. Ponderea ridicată (mai mare de două treimi din activ) a imobilizărilor poate crea dificultăți privind achitarea datoriilor curente.

Coeficientul de imobilizare = Active pe termen lung

Total active

Coeficientul de manevrare reflectă cota capitalului propriu ce nu este imobilizat în activele pe termen lung și se află în circuitul economic sub o formă ce permite manevrarea cu aceste mijloace. Cu alte cuvinte, coeficientul în cauză apreciază gradul flexibilității capitalului propriu. Este general acceptată părerea că capacitatea ridicată de manevrare a capitalului propriu contribuie la creșterea performanțelor economico-financiare a întreprinderii. Însă nivelul minim nu trebuie să fie mai mic decît 0,25.

Coeficientul de manevrare = Capital propriu – Active pe termen lung

Capital propriu

Coeficientul de reevaluare nu trebuie să depășească valoarea optimă de 0,25.

Coeficientul de reevaluare = Reevaluare

Capital propriu

La analiza rentabilității se utilizează coeficienții de mai jos: rentabilitatea beneficiului global, care caracterizează cît profit brut a generat întreprinderea la un leu vînzări nete. Nivelul recomandat al acestuia trebuie să depășească 25%.

R benef. global = Profit brut

Vînzări nete

Rentabilitatea beneficiului de la activitatea operațională indică cît profit din activitatea operațională a obținut întreprinderea la un leu venituri din vînzări și permite aprecierea mai exactă a eficienței gestiunii vînzărilor în urma activității de bază a întreprinderii. Nivelul minim al coeficientului dat este 10%.

R benef. activ. oper. = Profit din activit. opreațională

Vînzări nete

Rentabilitatea beneficiului net arată cît profit net a generat întreprinderea la un leu vînzări nete și are nivelul minim 7%.

R benef. net = Profit net

Vînzări nete

Dacă în cadrul formulei din urmă înlocuim la numitor vînzările nete cu activele totale se obține rentabilitatea activelor totale și exprimă profitul net cîștigat, în medie, la un leu de active. Valoarea lui trebuie să depășească 10%.

R active tot. = Profit net

Total active

Banca de Economii S.A. în analiza activității de afaceri determină trei viteze de rotație: a datoriei debitoare, a stocurilor și a datoriei creditoriale. Nivelul recomandat nu trebuie să depășească respectiv 30, 60, 50 zile.

V rot.dat.debit. = Nr. zile în perioadă * Datorii debitoare

Vînzări nete

V rot.dat.credit. = Nr. zile în perioadă * Datorii creditoare

Vînzări nete

V rot.stocurilor. = Nr. zile în perioadă * Stocuri

Vînzări nete

Apoi se calculează ciclul de producție după formula = viteza de rotație a datoriei debitoare + viteza de rotație a stocurilor – viteza de rotație a datoriei creditoriale. Ciclul de producție trebuie să fie mai mic de 40 zile.

În categoria coeficienților de istorie creditară se calculează ponderea pasivelor cu dobîndă în total pasive, care trebuie să fie mai mică decît 30%.

Pasive cu dobîndă

Total pasive

Tot aici se calculează capacitatea de acoperire a dobînzilor, prin raportarea profitului brut la cheltuielile aferente dobînzilor. Rezultatul raportului trebuie să fie cel puțin egal cu 2.

Capacit. acoper. dobînzii = Profit brut

Cheltuieli aferente dobînzilor

Ponderea cheltuielilor cu dobînda în cifra de afaceri este bine să nu depășească 2%.

Cheltuieli cu dobîndă

Cifra de afaceri

Iar capacitatea de acoperire a datoriilor financiare cu profitul brut trebuie să fie mai mare de 1.

Capacit. acoper. dat.finan. = Profit brut

Datorii financiare

Și la finele acestei categorii se studiază existența creditelor anterioare și onorarea obligațiunilor aferente acestora. Banca creditoare apreciază pozitiv debitorul potențial, dacă acesta are un istoric creditar bun.

Pentru a efectua diagnosticul datoriei debitoare banca calculează trei coeficienți specifici. Primul dintre ei este ponderea celei mai mari datorii debitoare în suma totală a datoriilor debitoare, care nu trebuie să depășească 20%. Totodată gradul de concentrare a 8 datorii debitoare trebuie să fie mai mic de 75%.

Suma celui mai mare debitor < 0,2 ; Suma la 8 datorii debitoare < 0,75

Total datorii debitoare Total datorii debitoare

Nu mai mult de 45 zile este recomandat să atingă termenul mediu de achitare la 5 datorii debitoare.

T mediu de achit = ∑ Suma datoriei debitoare * Termen corespunzător

datoriei debit. Suma totală la 5 datorii debitoare

Similar analizei debitoare se efectuează și analiza datoriei creditoare. Astfel, ponderea celei mai mari datorii creditoare în suma totală a datoriilor creditoare este maxim 20%. Gradul de concentrare a 8 datorii creditoare, la fel, este maxim 75%.

Suma celui mai mare creditor < 0,2 ; Suma la 8 datorii creditoare < 0,75

Total datorii creditoare Total datorii creditoare

Termenul mediu de achitare a datoriilor creditoare în suma corespunzătoare la 5 datorii debitoare trebuie să fie mai mare de 360 zile.

T mediu de achit = ∑ Suma datoriei creditoare * Termen corespunzător

datoriei credit. Suma totală la 5 datorii creditoare

În următoarea categorie de indicatori, și anume, cei de structură ai GAP se calculează 8 coeficienți. Primul dintre ei este raportul sumei activelor pe termen lung la total capital propriu și nivelul satisfăcător este pînă la 70%.

Active pe termen lung < 0,7

Capital propriu

În continuare se stabilește raportul dintre suma creditelor pe termen scurt și suma activelor curente, cu limita maximă de 35%, raportul investițiilor pe termen scurt la suma activelor curente cu nivelul cerut mai mic de 20%, raportul altor active curente la suma totală a activelor curente – mai mic de 5%, raportul sumei angajamentelor cu termen de scadență pînă la achitarea creditului solicitat la suma activelor curente – mai mic de 100%, raportul sumei angajamentelor cu termen de scadență pînă la achitarea creditului solicitat la total angajamente – mai mic de 25%.

Credite pe termen scurt < 0,35 ; Investiții pe termen scurt < 0,20

Active curente Active curente

Alte active curente < 0,05 ; Suma angajamentelor corespunz. < 1

Active curente Active curente

Suma angajamentelor corespunzătoare < 0,25 ;

Total angajamente

Atît diferența dintre termenul mediu al obligațiunilor și cel al creanțelor, cît și diferența dintre termenul mediu al pasivelor termenul mediu al activelor trebuie să depășească cifra 0 (zero).

Coeficienții raporturilor la suma creditului solicitat exprimă compararea sumei creditului solicitat cu diferite alte mărimi luate ca referință. De exemplu, raportul creditului solicitat la total active trebuie să nu depășească 0,3.

Suma creditului solicitat < 0,3

Total active

Raportul intrărilor medii lunare în cont pentru ultimele 12 luni la suma creditului este necesar cel puțin să fie egal cu 0,5. Cu alte cuvinte, suma intrărilor medii lunare trebuie, în cel mai rău caz, să constituie jumătate din suma creditului. Totodată, vînzările nete anuale raportate la suma creditului solicitat e bine să dea un rezultat mai mare de 8. Acest coeficient arată posibilitatea întreprinderii de a utiliza vîzările sale nete ca sursă de rambursare a creditului.

Suma intrărilor medii lunare > 0,5 ; Vînzări nete anuale > 8

Suma creditului solicitat Suma creditului solicitat

Rezultatul din activitatea economico-financiară este suficient să fie mai mare decît suma creditului solicitat în mijloace fixe.

Rezultatul din activitatea economico-financiară > 1

Suma creditului solicitat în mijloace fixe

Raportul sumei creditelor existente la suma creditului solicitat trebuie să tindă la zero. Aceeași tendință ar fi bine să se înregistreze și în cazul raportului dintre suma angajamentelor extrabilanțiere și suma creditului solicitat.

Suma creditelor existente = 0 ; Suma angajamentelor extrabilanțiere = 0

Suma creditului solicitat Suma creditului solicitat

În ceea ce privește compararea termenului mediu la creditele existente cu cel al creditului solicitat este optim ca raportarea acestora să dea un rezultat mai mic decît 0,5.

Coeficienții personal vizează mai mult aspectele calitative ale performanțelor întreprinderii supuse diagnosticului. Așadar, raportul sumei activelor totale la numărul total de personal angajat nu trebuie să depășească limita de 100 mii lei.

Total active < 100.000

Nr. total de personal angajat

Gradul de corespundere a conducătorului și a contabilului-șef ai firmei cerințelor băncii se apreciază cu cîte 5 puncte. Această apreciere se efectuează analizînd: pregătirea profesională, prestigiul și experiența în ramură sau sector, vechimea în muncă, studii, etc.

În cadrul grupei coeficienților ce descriu capacitatea de deservire a datoriei se analizează nivelul unor indicatori medii existent în raport cu nivelul necesar al acestor mărimi. Așadar, coeficientul de vînzări medii lunare, calculat ca raportul dintre vînzări medii lunare existente și vînzări medii lunare necesare, trebuie să fie supraunitare.

Coef. vînzări nete = Vînzări medii lunare existente > 1

medii lunare Vînzări medii lunare necesare

Cu aceeași valoare optimală se apreciază coeficientul de profit brut mediu lunar și coeficientul intrărilor medii lunare, calculați după formule similare.

Coef. profit brut = Profit brut mediu lunar existent > 1

mediu lunar Profit brut mediu lunar necesar

Coef. rulaj mediu = Intrări medii lunare existente > 1

lunar în conturile curente Intrări medii lunare necesare

Iar coeficientul de dinamică a profitului, care presupune lipsa pierderilor și existența unei evoluții pozitive a sumei profitului se apreciază cu 1 punct. Toți acești coeficienți caracterizează sursele esențiale de achitare a creditului și a dobînzii.

La capitolul coeficienții sursei secundare de achitare se referă, în primul rînd, capacitatea de acoperire a creditului și dobînzilor aferente. Astfel, suma averii proprii la preț de gaj mai mare, sau cel puțin egală cu suma creditului solicitat, iar numărul de zile necesare pentru realizarea gajului în caz de necesitate – nu mai mare de 10 zile.

Capacitatea de acoperire = Suma averii proprii la preț de gaj > 1

a creditului și dobînzii Suma creditului solicitat

Tot în această categorie se stabilește gradul de completare a documentelor de proprietate conform listei stabilite de bancă și calitatea documentelor de proprietate asupra averii propuse în gaj, nivelul cărora, desigur, trebuie să fie 100%.

Coeficienții compartimentului juridic conține: gradul de completare a pachetului de documente, calitatea pachetului de documente, corespunderea creditului solicitat politicii promovate de bancă, necesită un nivel de 100%.

Tot cu 100% trebuie să corespundă coeficienții bazei contractuale care include: suficiența bazei contractuale prezentate în bancă, corespunderea condițiilor și termenelor contractuale de livrare și achitare și existența proiectelor și contractelor necesare stabilite de bancă.

În baza primelor șapte categorii de indicatori analizați Banca de Economii S.A. efectuează evaluarea riscului financiar în dinamică (anexa 7). Utilizînd valorile coeficienților la diferite perioade de referință și apreciindu-le cu un nivel satisfăcător, excedentar, sau insuficient, banca notează riscul estimat cu 1, 2, sau 3 puncte.

În baza listei de indicatori enumerați ceva mai sus, banca evaluează riscul financiar și nonfinanciar în plan static (anexa 8). Iar în final se efectuează o evaluare a riscului financiar după acordarea creditului (anexa 9) în baza coeficienților de lichiditate, solvabilitate, gradului de îndatorare, stabilității financiare, de structură și GAP, de personal.

Concluzie

Pe parcursul lucrării „Diagnosticul stării financiare a întreprinderii – etape preliminare a procesului de creditare bancară” a fost analizat un ansamblu de instrumente și metode care permit aprecierea situației financiare și a bonității unei întreprinderi. Ca criteriu bancar, bonitatea reprezintă performanța financiară a agentului economic care atestă încrederea pe care acesta o inspiră băncii în momentul solicitării unui credit, de a restitui la scadență, creditele contractate împreună cu dobînzile aferente.

Scopul final al diagnosticului financiar este de a evalua potențialul financiar al unei întreprinderi, exprimă starea sa de sănătate economico-financiară. Obiectivele diagnosticului financiar sînt diferite, în funcție de subiectul care îl evaluează, acordîndu-se prioritate unui aspect sau altul, care să caracterizeze situația financiară a întreprinderii după scopurile și interesele urmărite.

Diagnosticul financiar trebuie să fie pluridimensional, să îmbrățișeze diverse aspecte ale vieții întreprinderii. Indicatorii analizați în Capitolul 2: lichiditate, solvabilitate, rentabilitate nu sunt decît instrumente ale diagnosticului financiar; metoda diagnosticului financiar presupune modul de folosire a acestor indicatori care exprimă starea financiară a întreprinderii, în vederea luării deciziilor privind comportamentul viitor și modul de acțiune.

Perfecționarea și implementarea unor noi forme de diagnostic economico-financiar, aplicînd experiența străină, deschide noi moduri de abordare și metode de evaluare a bonității agenților economici.

Diagnosticul financiar este una din principalele metode de evitare a riscului de credit. Cu alte cuvinte, principala măsură care ar trebui adoptată pentru prevenirea riscului de creditare constă în acordarea creditelor bazată în primul rând pe analiza viabilității și realismului afacerilor, în vederea identificării și evaluării capacității de plată a clienților, respectiv de a genera venituri și lichidități ca principală sursă de rambursare a creditului și de plată a dobînzii. Determinarea capacității de plată se face și prin analiza aspectelor financiare și nefinanciare ale afacerilor din perioada expirată și din cea prognozată. Activitatea de creditare trebuie să fie avantajoasă atît pentru bancă (în termeni de profitabilitate), cît și pentru clienți, care, valorificând creditele, să își dezvolte afacerile și să poată astfel să-și ramburseze împrumutul și să-și achite dobânzile.

Bancherii care iau în considerare acordarea unei facilități de credit au obligația să evalueze într-un mod cuprinzător stabilitatea companiei și potențialul de deteriorare și faliment. Însă evaluarea nu începe și nu se termină cu analiza financiară. Succesul în activitatea de creditare se bazează pe calitatea informațiilor, pe calitatea evaluărilor și estimărilor făcute, pe calitatea relației cu clientul, pe stabilirea unei relații de "parteneriat" cu clientul.

Băncile comerciale din Moldova care participă în procesul de creditare, astăzi sunt supuse atît riscului intern, cît a celui extern. Astfel, chiar și prin existența unei politici creditare favorabile, pierderile pe credite nu pot fi prevenite. Banca nu ar trebui sa acorde credite dubioase si neasigurate, însă este cunoscut faptul ca o parte din creditele acordate pe viitor sunt clasate în categoria creditelor dubioase. Reputația băncii poate fi serios subminată datorită creșterii ponderii creditelor problematice, ceea ce la rîndul său poate influența poziția băncii pe piața resurselor creditare.

Băncile, permanent se confruntă cu instabilitatea și nesiguranța, cauzate de mai mulți factori, începînd cu deficitul lucrătorilor bancari calificați și terminînd cu deficitul unor clienți cinstiți și inteligenți, din punct de vedere al activității în afaceri. Tot aici se poate adăuga și instabilitatea legislativă, precum și faptul că băncile sunt nevoite să activeze în condițiile crizei economice generale.

Bibliografie

Legea Republicii Moldova cu privire la Banca Națională nr.548-XIII din 21 iulie 1995

Legea Republicii Moldova Instituțiilor financiare nr. 550-XIII din 21 iulie 1995

3. Regulamentul BNM cu privire la clasificarea creditelor și formarea reducerilor pentru pierderi la credite (fondul de risc) nr. 164 din 22.06.98.

Regulamentul BNM cu privire la activitatea de creditare a băncilor comerciale al Republicii Moldova nr. 153 din 25 decembrie 1997

Grigoriță C., Activitate bancară, Chișinău 2004 Editura Cartier

Popa A., Management financiar, București 2001, Editura Economica

Robinson Steve, Management financiar, București, 1997

Masson J., Credite bancare pentru întreprinderi, București 1994, Editura Copyright

Sue Green, Analiza financiară, Institutul Bancar Român 1999

Toma M., Finanțe și gestiune financiară de întreprindere, București 1998, Editura Economica

Stancu Ion, Finanțe: Teorie piețelor financiare. Finanțele întreprinderii, Analiza și gestiunea financiară, București 1997

Hoanță N., Finanțele firmei, Sibiu 1996, Editura Continent

Dedu V., Management bancar, București 1997, Editura Monda

Nițu I., Managementul riscului bancar, București 2000, Editura Expert

Bendea C., Riscul și performanța creditului bancar în România, București 2001

Ghițu M., Cum să obții un credit/împrumut de la instituțiile bancare și nebancare din Republica Moldova, Chișinău 2003

Constantinescu Gh., Ghidul financiar al întreprinzătorului, Chișinău 1999

Bran P., Finanțele întreprinderii: Gestionarea fenomenului microfinanciar, București 1997, Editura Economica

Antoniu N., Finanțele întreprinderilor, București 1993

Hoanță N., Bani și bănci, București 2001, Editura Economica

Dedu V., Gestiune bancară, București 1997, Editura Economica

Cobzari I., Management bancar: Lucrare didactico-metodică, Chișinău 1998

Балынский А. В., Общая теория денег и кредита, Кишинев 1998, изд. Эврика

Усоскин В. М., Современный коммерческий банк: Управление и операции, Москва 1998, изд. Антидор

Черкасов, Финансовый анализ в коммерческом банке, Москва 1995, изд. ИХФРА

Кравцова, Деньги, кредит, банки, Минск 1994, изд. Меркаванне

Revista Contabilitate și audit, Chișinău nr. 4 /1999

Margulescu, Analiza economico-financiară a întreprinderii: Metode și tehnici // Supliment la revista Tribuna economică 1994

Păzitor Șt., Principalii indicatori economico-financiari analizați de bănci la acordarea creditelor // RFCC nr.9/2000

Dârpeș N., Considerații privind creditarea agenților economiciși garanțiile colaterale // RFCC nr.6/2000

Dragotă V., Semnalizarea performanțelor financiare ale întreprinderii prin strucura financiară // Finanțe, bănci, asigurări nr.11/2003