Diagnosticul Riscurilor de Exploatare, Financiar Si de Faliment la S.c. Transelectrica S.a
C U P R I N S
I N T R O D U C E R E
1. RENTABILITATEA ȘI RISCUL
1.1 SUBTILU CAPITOLUL 1 (HEADING 2)
1.1.1 Titlu subcapitol nivel 3 (Heading 3)
1.1.2 Titlu subcapitol nivel 3 (Heading 3)
1.1.3 Titlu subcapitol nivel 3 (Heading 3)
1.2 SUBTILU CAPITOLUL 1 (HEADING 2)
1.2.1 Titlu subcapitol nivel 3 (Heading 3)
1.2.2 Titlu subcapitol nivel 3 (Heading 3)
2. DIAGNOSTICUL RISCULUI DE EXPLOATARE ȘI FINANCIAR LA
S.C TRANSELECTRICA S.A.
2.1 SUBTILU CAPITOLUL 2 (HEADING 2)
2.1.1 Titlu subcapitol nivel 3 (Heading 3)
2.1.2 Titlu subcapitol nivel 3 (Heading 3)
2.2 SUBTILU CAPITOLUL 2 (HEADING 2)
2.2.1 Titlu subcapitol nivel 3 (Heading 3)
2.2.2 Titlu subcapitol nivel 3 (Heading 3)
3. CONCLUZII SI PROPUNERI
3.1 SUBTILU CAPITOLUL 3 (HEADING 2)
3.1.1 Titlu subcapitol nivel 3 (Heading 3)
3.1.2 Titlu subcapitol nivel 3 (Heading 3)
3.2 SUBTILU CAPITOLUL 3 (HEADING 2)
3.2.1 Titlu subcapitol nivel 3 (Heading 3)
3.2.2 Titlu subcapitol nivel 3 (Heading 3)
B I B L I O G R A F I E
A N E X E
I N T R O D U C E R E
Prin lucrarea de față “Riscurile în afacerile economice internaționale” s-a urmărit stabilirea riscurilor evidente și mai puțin evidente în cadrul afacerilor internaționale în contextul actual al globalizării afacerilor.
Mediul internațional de afaceri este influențat de evoluția contradictorie a economiei mondiale și de fenomene de instabilitate care caracterizează majoritatea economiilor naționale. În viața economică intervin mulți factori și condiții a căror apariție, manifestare și evoluție este greu de prognozat cu exactitate. Din acest motiv, tranzacțiile economice internaționale se desfășoară, în prezent, în condiții de risc și incertitudine. Astăzi, noțiunea de risc pare a fi sinonimă cu cea de activitate. Deși omnipresent în mediul de afaceri, și nu numai, riscul este adesea, relativ dificil de detectat sau anticipat.
Evenimentele ce pot afecta veniturile și performanțele ulterioare investiției sunt atât de numeroase și variate încât identificarea lor reprezintă o provocare chiar și pentru cei mai abili și experimentați investitori, fiindcă viitorul este în mare măsură necunoscut.
Multe decizii în afaceri se iau plecându-se de la estimări asupra viitorului. Luarea unei decizii în baza unor estimări, prezumții, așteptări, previziuni, prognoze asupra evenimentelor viitoare implică o doză bună de risc, uneori destul de dificil de definit și, în cele mai multe cazuri, imposibil de măsurat cu precizie, dată fiind natura abstractă a conceptului.
Pe măsură ce liberalizarea, globalizarea și dezvoltarea rapidă a tehnologiei informaticii generează noi oportunități de afaceri, organismele economice și financiare sunt expuse unor riscuri mai complexe și mai diverse decât în trecut.
Identificarea, măsurarea și controlul riscurilor nu a fost nicicând mai importantă pentru managementul organizațional și cel strategic. Managementul riscului se referă la echilibrarea riscului și a câștigului, în general cei care conduc afaceri își asumă riscul în mod natural, deoarece ei ajung în aceea poziție ca rezultat al unor succese din trecut.
Provocarea pentru manageri o reprezintă asumarea unui risc inteligent. A conduce o afacere de succes înseamnă a profita de cele mai corecte oportunități de afaceri, în funcție de posibilitățile financiare și manageriale ale companiei. Monitorizarea riscului este importantă, dar mult mai important este ca oamenii potriviți să se afle în locurile potrivite și în același timp, să fie motivați, pentru că în ultimă instanță, managementul riscului depinde de oameni.
Riscul apare în general nu atât din probabilitatea că nu se va întâmpla ceva bine, ci din posibilitatea de a se întâmpla ceva rău. De asemenea viața economică este guvernată de incertitudine și orice proiecție a unor evenimente viitoare este, prin definiție, lovită de riscul de a nu se realiza în parametrii prevăzuți.
Introducere
El există permanent și se produce sau nu în funcție de condițiile create. Riscul este prezent în toate acțiunile și evenimentele omenirii. Riscul este într-o permanentă schimbare el evoluează în complexitate, pe lângă tradiționalele expuneri la hazard, adăugându-se riscuri operaționale, financiare, strategice, de piață, de țară, legislative, umane, de fraudă, iar caracterul complex al riscului poate fi atribuit mai multor factori.
Lucrarea este structurată în patru capitole și cinci subcapitole așa cum se vede în cuprins:
1. RENTABILITATEA SI RISCUL
1.1 CONCEPTUL DE RENTABILITATE
În economia de piață profitul constituie rațiunea de a fi a unei întreprinderi. Rentabilitatea reflectă capacitatea întreprinderii de a produce profit, oglindind într-o formă sintetică eficiența întregii activități economice a întreprinderii.
Ca și profitul, rentabilitatea – categorie economică deosebit de importantă –cunoaște abordări conceptuale diversificate. Este privită ca „indicator sintetic calitativ important, care exprimă capacitatea unei unități economice de a obține venit net. Constituie punctul optim de intersecție a tuturor celorlalți indicatori calitativi. Se definește „drept capacitatea întreprinderilor de a produce beneficiu sau mai poate fi definită ca „o capacitate a întreprinderii de a produce un surplus peste nivelul cheltuielilor”. Rentabilitatea exprimă eficiența activității unei perioade .
Deși diversificate, așa după cum rezultă din citatele de mai sus, conceptele economiștilor autohtoni de marcă converg către ideea că „rentabilitatea reprezintă capacitatea agenților economici de a produce profit. Masa profitului reprezintă expresia absolută a rentabilității.”
Noțiunea de rentabilitate – deci nu poate fi despărțită de noțiunea de profit, ea exprimînd starea de bonitate economico-financiara a întreprinderii, a ramurilor economice si a economiei naționale in ansamblul ei. Rezulta că, evidențiată în valori absolute, rentabilitatea reflectă marja de venituri care depășește cheltuielile, iar în valori derivate ea trebuie sa apară întotdeauna supraunitară.
Acest mod de abordare definește conceptul de rentabilitate pozitivă la nivel micro, mezo sau macroeconomic, imperativ ce trebuie sau ar trebui să caracterizeze toate activitățile economice, indiferent de trepte sau sectoare.
Atat pe plan mondial, cat și pe plan național, anumite sectoare de producție, prin unicitatea lor, devin activități economice strategice, prin intermediul lor asigurîndu-se resursele energetice de baza, transportul, telecomunicațiile etc. În cadrul unor astfel de sectoare-semnificativ fiind sectorul exploatărilor miniere-datorită condițiilor specifice, cuantumul cheltuielilor nu este acoperit de cel al veniturilor obținute din vînzarea producției, ceea ce face ca în cadrul întreprinderilor de profil să se înregistreze pierderi și nu profit.
Deoarece în sfera proprietății private nici un întreprinzător nu poate accepta nefructificarea capitalului său, astfel de sectoare neprofitabile sunt proprietatea publică și, ca urmare, marja negativă se subvenționează de la bugetul de stat în cadrul unor limite raționale și economisește dimensionate .
Pentru astfel de activități, obiectiv necesare, vitale scopurile economiei naționale, „își face loc” un nou concept, contradictoriu si controversat, respectiv cel de rentabilitate negativă la nivel microeconomic dar transformabil în rentabilitate pozitivă la nivel macroeconomic .
Întreprinderile sau sectoarele din zona „rentabilității negative” strict delimitate ca număr și ca obiect concret de activitate, își justifică obiectiv existența cel puțin limitat în timp si conjunctura internă sau internațională, ca fiind totuși cu profitabilitate pozitivă la nivel macroeconomic, prin prisma următoarelor strategii :
Strategii economice.
menținerea activității ca imperativ al independenței și suveranității naționale ;
dirijarea nivelului prețului de vanzare al produselor specifice la limitele suportabilității prin subvenționarea de la bugetul de stat pentru ca mărimea lor-ca tendință ascendentă în cazul inflației-să nu propage „unda” creșterii tuturor prețurilor produselor în care sunt încorporate.
Strategii valutare.
Dictate de economisirea resurselor valutare ale statului, mai ales cînd acestea sunt limitate și trebuie dirijate pentru importuri de produse pe care economia națională nu le produce.
Strategii sociale.
Combinate cu cele economice, privitoare la :
imposibilitatea punerii în stare de „migrațiune” a unei numeroase forțe de muncă de ordinul sutelor de mii sau chiar peste un milion de oameni dintr-o zonă în alta a țării ;
menținerea în stare de funcționare a ramurilor economice orizontale ce cooperează si asigură funcționalitatea firmelor cu „rentabilitate negativă” ;
imposibilitatea, pe termen scurt, a unor investiții de anvergură în sectoare de infrastructură pentru facilitarea unor importuri masive de produse de masă .
Desigur, adoptarea pentru un sector sau altul a strategiei de profitabilitate negativă la nivelul microeconomic si impactul ei asupra cheltuielilor intră în sfera deciziei politice, însă părerea noastră este că raționalitate economică trebuie să primeze față de orice ideologie politică .
1.2. FORMELE RENTABILITATII SI METODE DE MASURARE
În general, rentabilitatea, ca indicator de eficiență, se determină prin raportul între efectele economice și financiare obținute și eforturile depuse pentru obținirea lor. Acest indicator poate căpăta forme diferite, în funcție de profitul brut sau net la numărător sau de baza de raportare care exprimă efortul sau cheltuiala (activul economic, capitalurile, costul vânzărilor, valoarea producției vândute la preț de vânzare etc.)
Principalii indicatori prin care se poate analiza rentabilității sunt:
Rata profitului brut = (Profit brut/ Vânzări nete)* 100%
Acest indicator caracterizează nivelul profitului brut obținut la un leu vânzări nete. Mărimea lui trebuie să rămână stabilă sau să crească în dinamică, micșorarea nivelului acestui raport semnifică creșterea costului vânzărilor. Rata profitului brut depinde de influența următorilor factori:
structura producției vândute;
costurile produselor vândute;
prețul de vânzare.
Rata profitului operațional = (Rezultatul din activitatea operațională/ Vânzări nete) * 100%
Arată capacitatea întreprinderii de a obține profit din activitatea de bază la un leu vânzări.
Rata profitului net = (Profit net / Vânzări nete)* 100%
Caracterizează capacitatea întreprinderii de a produce profit net din vânzări și reflectă profitul obținut in medie pe întreprindere la un leu vânzări nete. Creșterea nivelului acestui coeficient mărturisește despre gestionarea eficientă a procesului de producție. Acest coeficient depinde de mărimea impozitului pe venit și de capacitatea întreprinderii de a folosi înlesnirile fiscale, în condițiile când cota impozitelor este stabilă rata profitului net depinde de eficiența utilizării surselor împrumutate.
Rata rentabilității economice (R. R. E) = (Profit până la impozitare/ Valoarea medie a activelor) * 100%
Caracterizează eficiența mijloacelor utilizate in procesul de producție, indiferent de faptul, dacă acestea sunt formate pe seama surselor proprii sau împrumutate de finanțare. Rata rentabilității economice poate fi majorată fie prin creșterea numărului de rotații al activelor, fie prin creșterea ratei profitului net, fie prin ambele căi.
Analiza ratei rentabilității economice se efectuează in dinamică și aceasta trebuie să fie superioară ratei de inflație, pentru ca întreprinderea să se mențină pe piață. Dacă întreprinderea are o rată rentabilității economice mai mare decât rata dobânzii la capitalurile împrumutate, acționarii pot beneficia de efectul de levier sau (pârghie financiară) al îndatorării întreprinderii. Rata rentabilității economice trebuie să permită întreprinderii reînnoirea și creșterea activelor sale într-o perioadă cat mai scurtă.
Rata rentabilității capitalului avansat sau ocupat = (Profit până la impozitare/ (Val. medie a mi= (Profit până la impozitare/ Valoarea medie a activelor) * 100%
Caracterizează eficiența mijloacelor utilizate in procesul de producție, indiferent de faptul, dacă acestea sunt formate pe seama surselor proprii sau împrumutate de finanțare. Rata rentabilității economice poate fi majorată fie prin creșterea numărului de rotații al activelor, fie prin creșterea ratei profitului net, fie prin ambele căi.
Analiza ratei rentabilității economice se efectuează in dinamică și aceasta trebuie să fie superioară ratei de inflație, pentru ca întreprinderea să se mențină pe piață. Dacă întreprinderea are o rată rentabilității economice mai mare decât rata dobânzii la capitalurile împrumutate, acționarii pot beneficia de efectul de levier sau (pârghie financiară) al îndatorării întreprinderii. Rata rentabilității economice trebuie să permită întreprinderii reînnoirea și creșterea activelor sale într-o perioadă cat mai scurtă.
Rata rentabilității capitalului avansat sau ocupat = (Profit până la impozitare/ (Val. medie a mij. fixe +Val. medie a activ. Curente) )*100%
Este un caz particular al ratei rentabilității economice, deci reflectă performanța economică a utilizării fondurilor de producție, indiferent de modul de finanțare și sistemul fiscal.
Rata rentabilității financiare = (Profit net/ Valoarea medie a capitalului propriu)* 100%
Rentabilitatea financiară măsoară randamentul capitalului propriu, pe care acționarii 1-au depus prin cumpărarea acțiunilor întreprinderii. Rentabilitatea financiară remunerează proprietarii întreprinderii prin acordarea de dividende acestora și prin creșterea rezervelor, care, de fapt reprezintă o creștere a averii proprietarilor. Rentabilitatea financiară depinde de rata rentabilității financiare și de structura finanțării întreprinderii. Creșterea rentabilității financiare poate fi obținută prin creșterea îndatorării. Nivelul înalt al acestui indicator poate fi rezultatul capitalizării insuficiente (mărimii mici a capitalului propriu depus in întreprindere de acționări) și nu a eficienței înalte a activității întreprinderii.
1.3. RISCUL – CONCEPT SI TRASATURI SPECIFICE
Riscul poate fi privit ca reprezentând incapacitatea unei firme de a se adapta la timp și cu cel mai mic cost la modificările de mediu. Privit din acest punct de vedere, riscul care afectează activitatea unei firme are ca principală sursă instabilitatea climatului de afaceri (element exogen firmei) și incapacitatea agentului economic de a contracara la timp și fără costuri ridicate efectele generate de această evoluție continuă a mediului în care acționează. În acest sens, o activitate rentabilă în prezent poate deveni nerentabilă în viitor ca urmare a modificării nefavorabile a condițiilor de mediu. Rezultă, astfel, că riscul este o caracteristică permanentă a activității unei firme, aceasta trebuind să implementeze mecanisme adecvate de gestionare a riscului, care să evidențieze rapid modificările apărute și măsurile de interventie.
Din punct de vedere probabilistic, riscul reprezintă variabilitatea profitului fata de media proftabilitatiii din ultimii ani. Această acceptiune este foarte importantă în realizarea previziunilor, în care “riscul se estimează ca variabilitate a profitului în raport cu speranta de rentabilitate”. În acest caz, drept criteriu de definire s-au ales oscilatiile profitului fată de o medie, considerându-se că realizarea unor profituri viitoare mai mici decât nivelul mediu, considerat ca nivel de referinta, poate să conducă la aparitia unor situatii de criză și să afecteze negativ activitatea economică.
În definitia dată de OCDE (Organizatia pentru Cooperare și Dezvoltare Economică), se apreciază că “riscul este constituit din posibilitatea ca un fapt cu consecinte nedorite să se producă”. Această definitie are la bază eventualitatea ca un eveniment (anticipat cu o anumită probabilitate sau neprevăzut de decident) să se materializeze și să afecteze negativ anumite aspecte ale activitatii economice.
Alături de acestea, mai există și alte definitii ale riscului, prin care se încearcă găsirea de noi semnificatii ale acestuia:
gamă largă de incertitudini privind activitatea viitoare a agentului economic;
probabilitatea survenirii unui eveniment nedorit;
variabilitatea probabilă a rentabilitatii viitoare a activului;
variabilitatea rezultatului sub presiunea mediului;
variabilitatea veniturilor sub influenta mediului, implicând eventualitatea producerii unui eveniment nefavorabil;
variabilitatea rezultatului, afectând rentabilitatea activelor și, în consecinta, a capitalului investit;
un element de incertitudine care poate afecta activitatea unui agent economic sau derularea unei operatiuni economice;
gradul de incertitudine al aparitiei unei pierderi din cauze fortuite, accidentale sau împrejurări neașteptate.
Principalele caracteristici ale riscului sunt:
riscul derivă din incertitudine; adoptarea deciziei are loc în prezent, iar punerea în practică și rezultatele se vor produce în viitor. Incertitudinea provine din necunoașterea cu privire la care eveniment din cele identificate se va produce și la ce moment, care vor fi efectele reale și amplitudinea producerii acestora;
riscul implică ideea de pierdere potentiala, indiferent de natură, generată de evolutia unui factor în sens contrar așteptărilor decidentului;
efectele riscului, odată produse, nu mai pot fi înlăturate;
riscul apare atât în procesul activitatii economico-financiare, sociale, cât și în afara acestuia, ca urmare a raporturilor dintre om și natură;
asumarea riscului presupune o remunerare corespunzătoare a capitalului investit;
riscul reprezintă o incapacitate de adaptare a firmei la conditiile de mediu;
riscul este o măsură a vulnerabilitatiii firmei, a probabilitatii de aparitie a succesului sau eșecului.
Cunoscând aceste trăsături specifice notiunii de risc, se poate actiona în directia elaborării unor politici moderne de prevenire a riscului, de ocrotire împotriva riscului și de înlăturare a efectelor sale.
Analizând lucrările știintifice scrise în ultimele decenii referitoare la problematica riscului, se evidentieaza o evolutie în aprecierea notiunilor de risc și incertitudine, precum și manifestarea a trei tendinte principale în acest domeniu:
Creșterea într-un ritm fără precedent a situatiilor de risc și incertitudine, cauzate de extinderea fenomenului de internationalizare a activitatilor, de externalizare a unei părti a acestora, de diversificare a instrumentelor financiare, de crizele economice care capătă o amploare tot mai mare, de creșterea competitiei etc.;
Extinderea preocupărilor economiștilor de a dezvolta cunoștintele știintifice în acest domeniu, prin apelarea la un număr mare de ramuri ale știintei (management, marketing, finante, statistică etc.) și prin identificarea, testarea și implementarea de noi instrumente de evaluare, prevenire și protectie împotriva riscului;
Amplificarea și diversificarea consecintelor pe care implementarea instrumentelor și tehnicilor de prevenire și protectie împotriva riscului le generează asupra mediului economic, social, natural.
Cele trei tendinte mentionate sunt interdependente, iar problematica riscului și a incertitudinii la nivelul unui agent economic devine tot mai complexă, îmbogatindu-se cu noi sensuri. În permanenta, managerii trebuie să cunoască nivelul riscului fiecărui proiect de afaceri, precum și dacă el este mai mare decât câștigul potentiall. În același timp, în conditiile economice și sociale ale tranztiei la economia de piată, stabilitatea și siguranȚa agentului economic nu mai sunt dictate numai de acȚiunile proprii, ci de toȚi participanȚii la viaȚa economică.
În acest sistem complex al interdependenȚelor se înscriu:
întreprinderea, care acȚionează pentru obȚinerea unor rezultate care să permită acoperirea cheltuielilor efectuate și înregistrarea de profit;
sistemul financiar, care, în cazul apariȚiei riscului și a instabilităȚii, alocă, în anumite condiȚii, fonduri bănești pentru asigurarea continuităȚii procesului de producȚie;
statul, prin intermediul subvenȚiilor acordate, dar și al impozitelor și taxelor percepute;
consumatorii, care reprezintă clienȚii firmei.
AcȚiunile conștiente și inconștiente efectuate de toȚi acești participanȚi la realizarea activităȚii firmei pot determina apariȚia unor efecte directe așteptate, corespunzătoare obiectivelor fixate, dar și manifestarea unor efecte întâmplătoare, nedorite, pe care literatura de specialitate le definește ca fiind riscuri.
1.4. TIPURI DE RISCURI
Economia de piaȚă implică, prin legile după care se conduce, apariȚia unor riscuri și incertitudini specifice, care, coroborate cu caracteristicile activităȚii fiecărui agent economic, pot determina apariȚia unor situaȚii și stări conjuncturale nefavorabile. Necunoașterea riscurilor ce pot apărea, a factorilor de cauzalitate și a măsurilor de intervenȚie în cazul materializării poate avea consecinȚe negative pentru firma în cauză, putând determina chiar falimentul ei. Din acest motiv, se impune clasificarea riscurilor, în scopul cunoașterii mecanismului de acȚiune al fiecăruia și al implementării unor instrumente adecvate de protecȚie.
În literatura de specialitate consacrată problematicii riscului ce afectează activitatea agentului economic, există o multitudine de criterii de clasificare a riscurilor, astfel:
După nivelul la care este localizat, riscul poate fi:
risc macroeconomic – este rezultatul evoluȚiei într-un anumit sens a condiȚiilor mediului de afaceri. Acesta este generat de acȚiunea conjugată a unui număr variat de factori de natură economică, politică sau socială, a căror evoluȚie în timp trebuie luată în considerare de către managementul firmei. Acest tip de riscuri poate fi cauzat de greve, convulsii sociale, războaie civile, schimbări de guverne, modificări de politică, recesiune economică, restricȚii de convertibilitate a monedei naȚionale în valută, de transfer al fondurilor în străinătate, inflaȚie, evoluȚia nefavorabilă a ratei dobânzii pe piaȚă, sistemul juridic etc. Riscurile macroeconomice pot fi clasificate în riscuri de Țară, de transfer, suveran, financiar, de inflaȚie, operaȚional, de implantare și juridic.
risc sectorial – este dat de caracteristicile sectorului în care firma își desfășoară activitatea, fiind, mai departe, dependent de sistemul politic, de infrastructură, legislaȚie, cultură, concurenȚă etc.;
risc microeconomic (specific firmei) – este determinat de factori endogeni, specifici fiecărei întreprinderi în parte.
După posibilitatea de interpretare a legii de probabilitate, riscurile se pot clasifica în:
riscuri subiective – depind de aprecierile subiective ale fiecărui individ, de informaȚia sa;
riscuri obiective – inerente oricărei activităȚi caracterizate printr-o anumită probabilitate de variaȚie a rezultatelor și sunt independente de individ.
După posibilitatea de previziune, riscurile pot fi:
riscuri previzibile – sunt provocate de factori ce pot fi prevăzuȚi înainte de desfășurarea unei operaȚiuni sau activităȚi. Printre cauzele care provoacă acest tip de riscuri se numără decesele, maternitatea, bătrâneȚea, modificarea bruscă a temperaturii prin schimbarea anotimpurilor, fluctuaȚiile valutare în condiȚiile unei crize economice mondiale etc. Efectele acestor categorii de riscuri pot fi eliminate sau reduse prin adoptarea din timp a unor măsuri corespunzătoare.
riscuri imprevizibile – sunt provocate de factori imprevizibili, întâmplători, ce nu pot fi prevăzuȚi înainte de începerea derulării unei operaȚiuni. Ele pot fi provocate de secetă, inundaȚii și alte calamităȚi naturale apărute în cadrul raporturilor dintre om și natură, precum și de evenimente fortuite în cadrul raporturilor dintre oameni, cum sunt războaie, greve, naȚionalizări, restricȚii valutare impuse de stat etc. În cazul acestor riscuri, se manifestă o tendinȚă de creștere a ponderii a lor, precum și de majorare a costurilor pentru eliminarea sau reducerea pagubelor provocate.
După originea factorului care le generează, riscurile pot fi:
riscuri interne – sunt generate de factori care acȚionează în interiorul unei întreprinderi și se referă la defecȚiuni ce pot apărea în funcȚionarea mijloacelor fixe, fraude provocate de angajaȚi, greve ale personalului, accidente de muncă provocate de nerespectarea normelor de protecȚie a muncii, penalităȚi plătite partenerilor de afaceri ca urmare a nerespectării contractelor din motive subiective etc.;
riscuri externe – sunt determinate de cauze localizate în afara întreprinderii și care afectează activitatea firmei în cauză. Se referă la majorarea impozitelor de către stat, oscilaȚii ale cursului valutar, modificări nefavorabile ale dobânzii bancare, calamităȚi naturale, pierderi financiare provocate de partenerii de afaceri, etc.
Din punctul de vedere al măsurilor pe care întreprinderea le poate adopta pentru a se proteja împotriva acestor riscuri, cele mai importante sunt riscurile interne, pentru acestea firma având posibilităȚi mai mari de intervenȚie. În privinȚa riscurilor externe, agentul economic dispune de căi reduse de acȚiune, mai important pentru el fiind identificarea acestor riscuri pentru a încerca reducerea consecinȚelor în cazul materializării lor.
După natura lor, riscurile se mai pot gupa astfel:
riscuri sociale – sunt provocate de evenimente sociale previzibile sau imprevizibile, precum boala, decesul, invaliditatea, reducerea nivelului de trai, șomajul, maternitatea etc. ProtecȚia împotriva acestor riscuri depinde, în mare măsură, de politica statului în domeniu, de nivelul de dezvoltare a economiei naȚionale, calitatea sistemului educaȚional. În general, se poate afirma că statele moderne acordă o importanȚă primordială ocrotirii individului împotriva riscurilor sociale, scopul fundamental al oricărui regim modern fiind acela de a proteja interesele indivizilor la nivel naȚional, în condiȚii de echitate și dreptate socială.
riscuri naturale – provocate de calamităȚi naturale.
riscuri politice – sunt determinate de evenimente politice majore, precum războaie, greve, embargo, naȚionalizare, restricȚii de export. Acoperirea riscurilor politice este greu de realizat sau chiar imposibilă, având în vedere consecinȚele grave ale acestor tipuri de riscuri, declanșate de interesele majore ale statului, care, în asemenea situaȚii, se opun intereselor individului sau întreprinderilor. Riscul politic este inerent activităȚii unui agent economic, indiferent de Țara unde acȚionează; el nu poate fi evitat, poate fi doar luat în considerare și estimat. PosibilităȚile de atenuare sau de compensare a pagubelor în acest caz depind exclusiv de poziȚia și atitudinea autorităȚilor statale.
riscuri economice – sunt cele mai numeroase, iar după natura lor acestea pot fi:
riscuri pure, accidentale, asigurabile; împotriva acestor riscuri, agenȚii economici se pot asigura, cu un anumit cost.
riscuri speculative, în funcȚie de care agenȚii economici au atât posibilitatea de a pierde, cât și posibilitatea de a câștiga.
În scopul cunoașterii riscurilor provocate de propria structură organizatorică, activitatea firmei se poate diviza pe următoarele faze: cercetare-dezvoltare, aprovizionare, producȚie și vânzare.
În faza de cercetare-dezvoltare, riscurile speculative pot fi determinate de protecȚia greșită a unui brevet, efectuarea de investiȚii neproductive sau obȚinerea de produse fără cerere asigurată pe piaȚă.
În etapa de aprovizionare, surse de risc pot fi condiȚiile de achiziȚie și cursul valutar al monedei naȚionale.
În faza de producȚie prezenȚa unor rebuturi, funcȚionarea necorespunzătoare a mijloacelor fixe, întreruperi nejustificate ale fluxului tehnologic.
In faza de vânzare obȚinerea unor preȚuri de vânzare sub nivelul pieȚei sau rezilierea unor contracte de vânzare.
Și în cazul riscurilor pure se pot identifica unele surse interne care pot afecta grav desfășurarea activităȚii unei firme, precum incendiile, exploziile, scurgeri de informaȚii, fraude, accidente etc.
Din punct de vedere funcȚional, riscul poate fi clasificat astfel:
riscul de exploatare – arată variaȚia rezultatului de exploatare la modificarea condiȚiilor de exploatare; numit și risc economic, se referă la variabilitatea sau nesiguranȚa obȚinerii unui anumit rezultat de exploatare. El exprimă incapacitatea firmei de a se adapta la timp și cu cele mai mici costuri la variaȚiile mediului economico-social și reflectă variabilitatea rezultatului economic sau a cash flow-ului de exploatare în funcȚie de condiȚiile de exploatare.
riscul financiar – exprimă variabilitatea indicatorilor de rezultate ca urmare a modificării structurii financiare a întreprinderii. Acesta este asociat modului de finanȚare a activităȚii firmei. Dacă o întreprindere apelează la împrumuturi, ea își asumă o obligaȚie financiară fixă, reprezentată de cheltuielile financiare cu dobânzile, ceea ce face ca îndatorarea, prin mărimea și costurile ei, să determine modificarea rezultatelor obȚinute și a riscului financiar. Dacă, în schimb, finanȚarea activităȚii se realizează numai pe seama resurselor interne, cum sunt profitul reinvestit și majorările de capital social prin noi aporturi ale acȚionarilor, aceasta nu presupune asumarea unor obligaȚii de plată rigide. Cu cât obligaȚiile cu costuri fixe (credite bancare, leasing) au o pondere mai ridicată în cadrul surselor financiare, cu atât riscul financiar este mai ridicat.
riscul de faliment sau de insolvabilitate – se manifestă în cazul în care întreprinderea nu poată achita la scadenȚă datoriile faȚă de furnizori, bugetul statului, bănci etc. În activitatea practică, firmele se pot confrunta cu dificultăȚi de plată, care pot fi temporare sau permanente. În cazul existenȚei unor dificultăȚi permanente de plată a obligaȚiilor faȚă de terȚi, se poate vorbi de o deteriorare a situaȚiei financiare a firmei, cu consecinȚe negative asupra solvabilităȚii acesteia. Factorii care conduc o afacere la faliment variază. MulȚi economiști atribuie acest fenomen ratelor ridicate ale dobânzii, recesiunii economice sau datoriilor mari faȚă de creditori. Totodată, specificul activităȚii și reglementările juridice pot contribui la dificultăȚile financiare ale unei companii. Studiile efectuate au arătat că firmele mici, private și cele nou înfiinȚate sunt mai vulnerabile decât cele mari și cu experienȚă pe piaȚă.
Dintre riscurile enunȚate anterior, riscurile de exploatare sunt cele mai cuprinzătoare și se pot clasifica astfel:
riscul de organizare și conducere – provine dintr-o structură organizatorică deficitară a firmei, în cadrul căreia anumite compartimente funcȚionale importante sunt inexistente. Acest risc se poate diviza, mai departe, în:
riscul de recrutare a personalului;
riscul de dotare tehnico-materială și financiară;
riscul de management (de conducere).
riscul de investiȚii – poate rezulta din inutilitatea, utilitatea parȚială sau ineficienȚa economică a unei investiȚii și are efecte negative grave, uneori imprevizibile, cu consecinȚe ireparabile asupra activităȚii firmei.
riscul de aprovizionare – este riscul de a nu putea aproviziona continuu procesul de producȚie cu materii prime, materiale, combustibil, energie.
riscul de fabricaȚie – orice proces de fabricaȚie implică o serie de riscuri, ce pot fi cauzate de o multitudine de factori tehnici, economici, sociali, naturali. În această categorie de riscuri se înscriu: modificarea la intervale scurte de timp a parametrilor tehnici ai sortimentelor, ca urmare a apariȚiei unor produse concurente noi pe piaȚă; rebuturi determinate de materiale necorespunzătoare sau de forȚa de muncă insuficient calificată; defecȚiuni tehnice ale utilajelor, care determină întreruperea procesului de fabricaȚie.
riscul de depozitare – este legat de modul în care sunt asigurate spaȚiile de depozitare a produselor și mărfurilor, de dimensiunile și caracteristicile tehnico-funcȚionale ale acestora, de modul în care sunt amplasate și administrate aceste spaȚii.
riscul de desfacere – este riscul de apariȚie a pierderilor în urma relaȚiilor cu clienȚii sau ca urmare a modificării condiȚiilor pieȚei. Riscul de desfacere mai este denumit și risc comercial, fiind identificat, la modul general, cu riscul care apare în procesul realizării bunurilor și serviciilor.
riscul valutar – este generat de fenomene și procese specifice pieȚei valutare, precum devalorizare, revalorizare, reglementările privind transferurile valutare și convertibilitatea, care au consecinȚe deosebite asupra situaȚiei economico-financiare a unei firme.
riscul creditului – provine fie din incertitudinea creditorului cu privire la încasarea creanȚelor ca urmare a lipsei de bonitate a debitorului, fie din incertitudinea debitorului cu privire la posibilitatea achitării la timp a datoriei, datorată nerealizării veniturilor programate.
riscul de muncă – se manifestă în forme diferite, în funcȚie de cauzele generatoare, și afectează locurile de muncă sau nivelul salarizării forȚei de muncă.
riscul de publicitate comercială – poate proveni fie din lipsa de publicitate, fie din publicitatea deformată.
riscul în contractele economice – este riscul de creștere a preȚului pe piaȚă, în timp ce întreprinderea trebuie să livreze produsele la preȚuri inferioare, fixate prin contracte semnate anterior, sau riscul de deteriorare a preȚului datorită fluctuaȚiilor valutare.
riscul licitaȚiilor – se referă la pagubele pe care le pot avea fie firma organizatoare a licitaȚiei, fie firma participantă.
riscul tehnologic – se referă la pierderile pe care le poate suporta întreprinderea datorită neimplementării celor mai noi tehnici și tehnologii.
riscul de transport – se referă la pierderile materiale sau financiare pe care întreprinderea le poate suporta ca urmare a efectuării transportului materiilor prime, materialelor, produselor, mărfurilor în condiȚii improprii sau cu întârziere.
riscul ratei inflaȚiei – inflaȚia afectează rentabilitatea unei firme, din acest motiv întreprinderea trebuie să Țină seama de deprecierea monetară în încheierea contractelor și în întocmirea situaȚiilor financiare.
Standardele InternaȚionale de Contabilitate abordează problematica riscului în IAS 32, intitulat “Instrumente financiare: prezentare și descriere”, care se referă la instrumentele financiare utilizate de către firmă și la riscurile financiare aferente tranzacȚiilor efectuate cu acestea. În acest sens, IAS 32 definește următoarele categorii de riscuri:
riscul de preȚ – este riscul ca valoarea unui instrument financiar să varieze în timp și poate îmbrăca mai multe forme, respectiv:
riscul valutar – este riscul ca valoarea unui instrument financiar să fluctueze în timp datorită modificării cursului valutar;
riscul ratei dobânzii – este riscul ca valoarea unui instrument financiar să se modifice ca urmare a variaȚiei ratei dobânzii bancare;
riscul de piaȚă – este riscul ca valoarea unui instrument financiar să varieze datorită modificării preȚurilor titlurilor de pe piaȚă, indiferent de cauzele acestor schimbări.
riscul de credit – este riscul ca una din părȚile implicate de instrumentul financiar să nu-și execute obligaȚia asumată, cauzând celeilalte părȚi o pierdere financiară;
riscul de lichiditate – se referă la imposibilitatea de a vinde rapid pe piaȚă un activ financiar la o valoare apropiată de cea reală sau justă. Se mai numește și risc de finanȚare, întrucât firma poate avea dificultăȚi în procurarea fondurilor necesare pentru îndeplinirea angajamentelor asumate.
riscul fluxului de numerar – este riscul ca valoarea fluxurilor viitoare de numerar generate de un instrument financiar să fluctueze.
Alături de criteriile prezentate anterior, mai pot exista și alte criterii de clasificare a riscurilor, pe care managerii unei întreprinderi le pot lua în considerare, în funcȚie de riscurile care sunt estimate să apară în activitatea lor. Se reȚine, însă, că în viaȚa unui agent economic orice risc este posibil să apară atunci când conjunctura îl favorizează. El nu va putea fi eliminat în totalitate din activitatea economică a unei firme. Important pentru agentul economic este să determine nivelul de risc pe care este dispus să și-l asume în condiȚiile obȚinerii unui anumit nivel al profitului și să adopte măsuri de atenuare a pierderilor în cazul materializării acestuia.
1.5. FACTORII DE RISC – CONCEPT SI CLASIFICARE
Factorii de risc sunt forȚele motrice care, în anumite condiȚii, pot conduce la producerea unor evenimente generatoare de pierderi pentru agenȚii economici. Factorii de risc pot fi clasificaȚi după mai multe criterii, astfel:
In funcȚie de locul acȚiunii factorii de risc pot fi:
factori externi – sunt factori legaȚi de caracteristicile economiei naȚionale sau ale sectorului de activitate în care activează firma, de sistemul politic sau social al Țării. Ei nu pot fi influenȚaȚi de către manageri și afectează în același mod toate întreprinderile.
factori interni – sunt legaȚi de caracteristicile intrinseci ale fiecărui agent economic.
După natură factorii de risc pot fi:
factori economici;
factori sociali;
factori politici.
După posibilitatea de previzionare factorii de risc sunt:
factori previzibili (cerȚi sau determinabili);
factori imprevizibili (incerȚi sau aleatori);
In funcȚie de efortul propriu al firmei factorii de risc pot fi:
factori dependenȚi de efortul propriu;
factori independenȚi de efortul propriu.
După nivelul la care acȚionează factorii de risc pot fi:
factori macroeconomici;
factori sectoriali;
factori microeconomici.
Cei mai mulȚi dintre factorii de risc care acȚionează la nivelul unei entităȚi economice nu depind de efortul propriu al managementului, ci, în cea mai mare măsură, sunt sub controlul administraȚiei centrale. De asemenea, majoritatea acestor factori are caracter conjunctural și acȚionează din afara întreprinderii.
Dintre informaȚiile folosite de către agenȚii economici, cele care privesc factorii de risc au o importanȚă deosebită. Cu cât acești factori sunt mai bine cunoscuȚi de către decidenȚi, cu atât riscul afacerii va fi mai redus. Practic, calitatea informaȚiilor influenȚează decisiv calitatea analizei riscului.
În procesul decizional, managerii se confruntă, însă, cu o serie de probleme legate de disponibilitatea acestor informaȚii, calitatea lor, promptitudinea obȚinerii, actualitatea, exactitatea, costul etc.
DificultăȚile procurării de informaȚii pertinente provin, în primul rând, din diversitatea și complexitatea elementelor componente ale mediului de afaceri, printre care pot fi amintite:
numărul mare de agenȚi economici care activează pe piaȚă;
cadrul legal-instituȚional complex sau birocratic;
mediul economico-social;
politica economică, financiară și socială a guvernului.
În al doilea rând, aceste elemente nu sunt constante în timp, ci se află într-o continuă evoluȚie și schimbare, conducând la creșterea situaȚiilor de risc și incertitudine. Pentru a atenua această instabilitate a mediului, este important ca firmele să dispună și să utilizeze un număr cât mai mare de informaȚii pertinente.
Totodată, trebuie remarcată necesitatea procurării unor informaȚii de calitate. Calitatea informaȚiilor depinde de profesionalismul personalului din compartimentele de analiză ale întreprinderii, de existenȚa unor instituȚii publice, a cabinetelor de consultanȚă, a băncilor, care pot furniza informaȚii pertinente sub formă de studii, rapoarte, informări etc.
Veridicitatea informaȚiei poate avea de suferit dacă nu sunt utilizate căile adecvate de transmitere. De multe ori, aceste căi sunt întâmplătoare și complexe, implicând riscul distorsionării informaȚiei ca urmare a acȚiunii subiective a culegătorilor de informaȚii și a celor care le transmit sau le utilizează. PertinenȚa informaȚiei depinde și de cultura de afaceri dintr-o anumită Țară. De regulă, se obȚin mai ușor date veridice într-un stat cu o cultură superioară decât în unul aflat în situaȚia opusă.
O altă problemă se referă la gestionarea volumului de informaȚii, privită în sensul accesului cât mai rapid la informaȚii pertinente. Aceste informaȚii riscă să fie incluse într-un volum mare de informaȚii în continuă creștere și să nu li se mai acorde importanȚa necesară. Pentru evitarea acestei probleme, se pot utiliza sisteme informatice performante de gestiune a informaȚiilor.
InformaȚiile, cât mai numeroase și mai detaliate, sunt absolut necesare în analiza riscului. Există, însă, o diferenȚă evidentă între informaȚiile de care o firmă are nevoie și cele pe care le poate culege și utiliza. Costul informaȚiilor diferă de la o sursă la alta, cele mai ieftine fiind cele obȚinute din sursele publicate. La costul informaȚiilor se adaugă timpul și resursele umane implicate în culegerea și prelucrarea lor. Utilizarea unei game variate de proceduri și mijloace de tratare a informaȚiilor reduce semnificativ timpul de reacȚie a firmei la schimbările de mediu.
În condiȚiile în care la baza deciziilor economice stă o bază informaȚională tot mai largă, verificarea și validarea informaȚiei sunt condiȚii indispensabile pentru reducerea incertitudinii și pentru adoptarea unor decizii eficiente. InformaȚiile corecte și complete contribuie la realizarea unei analize de calitate a riscului și oferă, astfel, managerului posibilitatea de a fundamenta cât mai bine strategia de dezvoltare a firmei. AcȚionând într-un mediu dinamic, informaȚiile numeroase, limitele acestora, costul, riscul, câștigurile potenȚiale devin o provocare adresată managerilor firmei.
1.5.1. Factorii macroeconomici
Sunt factori externi și au o importanță covârșitoare asupra nivelului de risc al unei firme, luarea în considerare a acestora în mecanismul decizional necesitând o bună intelegere de către decident a mediului economic general, a vulnerabilităților economiei naționale, a relațiilor structurale ale acesteia, a calității sistemului politic și instituțional al statului.
După natura lor factorii externi se pot grupa în:
factorii economici:
starea economiei naȚionale;
dimensiunea pieȚei interne;
situaȚia financiară internă;
factorii geografici.
Materializarea factorilor economici duce la apariȚia evenimentelor de natură economică, acestea putând afecta grav rezultatele întreprinderii. Printre cele mai importante evenimente economice ce pot influenȚa negativ activitatea firmei se numără scăderea economică sau diminuarea creșterii economice, creșterea rapidă a costurilor de producȚie ca urmare a ratei ridicate a inflaȚiei sau a importurilor masive de produse energetice, combustibili etc., apariȚia deficitelor comerciale sau bugetare, a dezechilibrelor balanȚei de plăȚi, diminuarea venitului naȚional etc. Toate acestea determină deteriorarea climatului general de afaceri și restrâng oportunităȚile de afaceri ale întreprinderilor.
factorii sociali – se referă la structura socială, diferenȚele între nevoi și aspiraȚii, valorile spirituale ale populaȚiei, tradiȚiile acesteia. Ei se pot grupa în următoarele categorii:
forȚa de muncă și ocuparea;
populaȚia și veniturile;
cultura.
Cele mai importante evenimente sociale care pot conduce la materializarea riscului sunt conflictele interetnice sau de natură religioasă, greve, revolte și demonstraȚii împotriva regimului politic, conflicte ale personalului cu conducerea firmei. Cu cât gradul de cultură, civilizaȚie, educaȚie și de dezvoltare al unei naȚiuni este mai ridicat, cu atât probabilitatea producerii unor astfel de evenimente este mai mică. La nivel de firmă, cele mai multe evenimente de natură socială care pot provoca pierderi provin din insuficienta motivare a personalului, atitudinea ostilă a salariaȚilor faȚă de manageri sau faȚă de schimbare, gradul scăzut de calificare.
factorii politici – urmăresc calitatea liderilor politici și a partidelor politice, puterea relativă a guvernului și eficienȚa instituȚiilor statului. Se pot grupa în două mari categorii:
mediul politic;
mediul legal-instituȚional.
Factorii politici de risc, atunci când se manifestă, provoacă pierderi mult mai mari decât evenimentele economice, mergând până la falimentul firmei sau naȚionalizarea bunurilor acesteia. Cele mai importante evenimente de natură politică sunt războaiele, actele teroriste, conflictele regionale, revoltele. Toate aceste evenimente sunt determinate, de cele mai multe ori, de acȚiunea conjugată a factorilor politici și a celor sociali și au un impact major, în primul rând, asupra economiei naȚionale, apoi se repercutează asupra activităȚii fiecărei firme. ConsecinȚele unor astfel de evenimente sunt controlate și eliminate cu mare dificultate de către puterea politică.
Cea mai mare parte a informaȚiilor referitoare la componenta socio-politică a riscului este destul de greu de evaluat și interpretat. În același timp, riscul activităȚii unui agent economic mai este influenȚat și de alȚi factori socio-politici externi, precum aderarea la tratatele și convenȚiile internaȚionale, gradul de acces la resurse financiare externe, conflictele regionale. Și în cazul acestor factori există o mare dificultate legată de obȚinerea informaȚiilor necesare, de cuantificarea și aprecierea lor obiectivă.
1.5.2 Factorii microeconomici
Sunt factori interni și acȚionează în mod direct asupra nivelului riscului și al performanȚelor activităȚii unui agent economic. Cuprind următoarele categorii mai importante: potenȚialul uman, potenȚialul tehnico-material și potenȚialul financiar.
PotenȚialul uman
Desfășurarea corespunzătoare a activităȚii într-o întreprindere presupune utilizarea de forȚă de muncă adecvată sub aspect cantitativ, structural și calitativ. De aceea, se impune o analiză atentă a personalului angajat și a modului în care acesta corespunde cerinȚelor structurii organizatorice, a stabilităȚii salariaȚilor, a eficienȚei utilizării timpului de lucru al acestora și a productivităȚii muncii, a calităȚii managementului. Gestiunea eficientă a resurselor umane previne riscul de migrare a personalului, al declanșării grevelor sau conflictelor de muncă, al apariȚiei accidentelor de muncă, al manipulării defectuoase a echipamentelor, al rebuturilor etc. Materializarea acestor riscuri are consecinȚe nefavorabile asupra volumului producȚiei obȚinute, asupra calităȚii producȚiei obȚinute, asupra modului de respectare a contractelor încheiate cu clienȚii, asupra performanȚelor firmei și imaginii sale pe piaȚă.
PotenTialul tehnico-material
Viabilitatea unei firme într-un mediu concurential depinde și de resursele materiale de care aceasta dispune și pe care le folosește în procesul de producTie. Resursele materiale utilizate de către firmă cuprind activele imobilizate și activele circulante. Cantitatea, structura și calitatea acestora trebuie să fie conforme cu nivelul și calitatea activităTii pe care firma dorește să o desfășoare.
Principalii factori de risc legaȚi de echipamentele utilizate se referă la utilizarea necorespunzătoare a acestora, neefectuarea la timp a reparaȚiilor capitale și curente, întreȚinere neadecvată, toate acestea putând provoca defecȚiuni și întreruperi în funcȚionarea mijloacelor fixe, realizarea de produse rebutate, eficienȚă scăzută în exploatare. Pentru prevenirea apariȚiei acestor riscuri, se impune dimensionarea mijloacelor fixe în raport cu nivelul și structura producȚiei ce trebuie realizată, respectarea programului de reparaȚii capitale și curente, urmărirea folosirii eficiente din punct de vedere extensiv și intensiv a echipamentelor, prevenirea apariȚiei premature a uzurii fizice și morale.
Referitor la materiile prime și materialele utilizate, riscurile pot apărea în toate în fazele circuitului economic. Astfel, în faza de aprovizionare, riscurile se referă la neefectuarea la timp a aprovizionării sau în cantităȚi insuficiente, pierderi pe timpul transportului, necorelarea programului de aprovizionare cu cel de producȚie, care conduce la imobilizarea de resurse bănești în stocuri materiale pentru producȚie. În timpul depozitării, principalele riscuri provin ca urmare a depozitării în spaȚii neadecvate, manipulării necorespunzătoare, evidenȚei deficitare a stocurilor. La utilizarea materiilor prime și materialelor, întreprinderea se poate confrunta cu riscul depășirii normelor de consum, al nerespectării standardelor de fabricaȚie sau a caietelor de sarcini, al gradului scăzut de valorificare productivă a materialelor. Toate aceste riscuri, odată materializate, afectează negativ volumul producȚiei, calitatea produselor obȚinute, rezultatele firmei, modul de respectare a contractelor încheiate cu beneficiarii.
PotenȚialul financiar
Fiecare agent economic are o anumită structură financiară, care se poate identifica din bilanȚul contabil. Structura financiară este un element care diferenȚiază firmele din punct de vedere al performanȚelor. Alegerea unei structuri financiare inadecvate poate genera costuri foarte mari, ceea ce creează premisele apariȚiei riscului financiar sau chiar de faliment.
Decizia în privinȚa structurii financiare trebuie să conducă la un raport optim între finanȚările prin credite și cele prin capitaluri proprii, astfel încât costurile de finanȚare să fie minime. Dacă firma are un volum foarte mare de credite contractate, ea se confruntă cu riscul de a nu putea plăti ratele scadente și dobânzile aferente în cazul în care nivelul dobânzii înregistrează o creștere foarte mare.
Rata dobânzii este un factor de origine externă, asupra căruia managerii nu pot acȚiona direct, nivelul său depinzând de politica monetară promovată de banca naȚională, de conjunctura economică generală etc. Managerii au, însă, posibilitatea să aleagă mai multe surse de finanȚare, în funcȚie de costurile pe care le generează și de restricȚiile financiare la care este supusă întreprinderea. În acest fel, alegerea unei structuri financiare adecvate poate conduce la reducerea costului capitalului și a riscului financiar.
Date fiind caracteristicile diferite ale diverselor categorii de activităȚi, producerea evenimentelor ce conduc la materializarea riscului poate avea consecinȚe diferite asupra acestora. Cu cât gradul de complexitate a activităȚii desfășurate este mai mare, cu atât numărul evenimentelor posibile generatoare de riscuri este mai mare și, implicit, gradul de risc este mai mare.
1.5.3. Factorii sectoriali
Sunt factori externi și influenȚează în mod considerabil rezultatele activităȚii oricărei întreprinderi. Se referă, în general, la piaȚa pe care activează o firmă și cuprinde următorii factori mai importanȚi: furnizorii, clienȚii și concurenȚii.
Principalul obiectiv al activităȚii de aprovizionare se concretizează în asigurarea completă a resurselor materiale corespunzătoare cantitativ și calitativ cu necesităȚile firmei, la locul și termenele solicitate. În aceste condiȚii, contractele de aprovizionare încheiate cu furnizorii trebuie să urmărească obȚinerea unor costuri minime cu materiile prime și materialele cumpărate, dar și desfășurarea ritmică a fluxului de producȚie în cadrul întreprinderii. Principalele evenimente nedorite ce pot apărea sunt legate de nerespectarea de către furnizori a condiȚiilor specificate în contracte, de majorarea preȚurilor de vânzare a materialelor, falimentul unui furnizor important, riscul ca firma să nu poată achita furnizorii ca urmare a unei crize de lichidităȚi. Pentru reducerea riscului, se impune ca firma să încheie contracte de aprovizionare cu mai mulȚi furnizori și să prevadă preȚuri ferme de livrare, precum și o gestionare adecvată a patrimoniului său.
Trebuie precizat că, în cadrul furnizorilor, se includ și instituȚiile financiare care pun la dispoziȚie firmei resurse financiare sub formă de împrumuturi. Referitor la acestea, apar aceleași riscuri ca și în cazul furnizorilor de materii prime și materiale, la care se mai adaugă, însă, și alte categorii de riscuri, legate de penalităȚile plătite în cazul nerambursării la timp împrumutului, refuzul creditorilor de a mai împrumuta firma ca urmare a neonorării la timp a obligaȚiilor financiare sau a unei structuri financiare precare etc.
ClienȚii se manifestă ca un factor de risc pentru întreprindere dacă prezintă un grad mare de concentrare. Dacă în cazul falimentului unui furnizor, activitatea firmei nu este, de regulă, afectată foarte grav, agentul economic putând găsi alte surse de aprovizionare, dispariȚia unui client poate pune probleme deosebite întreprinderii, mai ales dacă acesta are o pondere mare în cifra de afaceri a companiei. Și în cazul consumatorilor, evenimentele nedorite pot fi provocate de nerespectarea termenilor contractuali, pierderea unor clienȚi neurmată de găsirea altora, impunerea unor condiȚii dezavantajoase pentru firmă sau solicitarea unor avantaje financiare atunci când clienȚii deȚin o situaȚie privilegiată. De menȚionat că, în cazul clienȚilor, riscurile sunt mai reduse atunci când aceștia nu sunt beneficiarii finali ai produselor.
PiaȚa pe care activează o întreprindere cuprinde, alături de furnizori și clienȚi, și firmele concurente. Succesul sau eșecul unei firme pe piaȚă depinde, în mare măsură, de deciziile concurenȚilor. În aceste condiȚii, firma trebuie să se informeze în permanenȚă cu privire la nivelul investiȚiilor întreprinderilor concurente, la nivelul productivităȚii muncii acestora, al capacităȚilor de producȚie, al strategiei lor comerciale.
Rivalitatea între firmele din cadrul aceluiași sector are ca principale forme de manifestare războiul preȚurilor, campaniile de publicitate, serviciile post-vânzare oferite clienȚilor etc. Multe din aceste forme de concurenȚă, în special reducerea preȚurilor, au ca efect reducerea rentabilităȚii în cadrul sectorului, ceea ce afectează negativ toȚi agenȚii economici. În mod evident, nivelul concurenȚei influenȚează dimensiunea riscului operaȚional, generând, cel mai adesea, reduceri sau limitări ale preȚului de vânzare sau ale cantităȚilor vândute.
1.6. CORELATIA RENTABILITATE – RISC
Un diagnostic economico-financiar complet nu se poate realiza neglijind cuplul rentabilitate – risc. Noțiunea de risc este inseparabil legată de cea de rentabilitate. Rezultatul unei întreprinderi este influențat de factorii aleatorii care intervin în activitatea de aprovizionare, producție și desfacere ce induc un anume risc al activității economice, tradus, în general, prin variabilitatea rezultatului. Astfel, variabilitatea rezultatului este cu atât mai stăpânită cu cât se manifestă un grad mai mare de flexibilitate”.
Noțiunea de risc este substituită cel mai adesea cu noțiunea de flexibilitate definite prin capacitatea întreprinderii de a se adapta și a răspunde eficient la schimbările de mediu.
Delimitarea analizei riscului de analiza rentabilității conduce la concluzia că cele două aspecte nu sunt independente. Rentabilitatea trebuie apreciată în funcție de riscul suportat și invers, deoarece întreprinderile nu-și asumă un risc decât în funcție de rentabilitatea pe care o speră. De altfel, în “teoria economică este tot mai frecvent acreditată ideea că echilibrul financiar este respectat dacă rentabilitatea unei întreprinderi compensează riscul asumat, risc dependent în mod egal de factori economici și de politica financiară a firmei”.
În funcție de formele pe care le îmbracă riscul, problematica analizei acestuia poate fi structurată astfel:
analiza riscului economic (de exploatare):
analiza riscului financiar;
analiza riscului de faliment.
Levierul de exploatare și riscul economic
Gradul de sensibilitate al rezultatului economic face din fiecare firmă o investiție mai mult sau mai puțin riscantă.
Riscul economic reprezintă incapacitatea firmei de a se adapta la timp cu cel mai mic cost la variațiile mediului, exprimând volatilitatea rezultatului economic la condițiile de exploatare. Riscul nu depinde numai de factorii generali (preț de vânzare, cost, cifră de afaceri), ci și de structura costurilor, respectiv de comportamentul lor față de volumul de activitate. Riscul activității economice sau riscul de exploatare “prezintă de fapt riscul legat de încetinirea randamentelor de exploatare (de producție). El depinde în mod esențial de gruparea cheltuielilor de producție în fixe și variabile și corecta lor determinare”.
În materie de analiză a riscului specialiștii consideră că există două variabile esențiale care provoacă cea mai mare sensibilitate a indicatorilor de rezultat și care trebuie atent studiate, respectiv structura costurilor și structura financiară a firmei. Structura costurilor este susceptibilă să constituie cauza apariției riscului economic sau de exploatare, iar structura financiară a firmei poate să genereze, în anumite condiții, riscul financiar.
Relațiile dintre costurile fixe, costurile variabile și beneficiu (profit) sunt puse în evidență prin analiza punctului critic (punct mort, prag de rentabilitate) care constituie un important instrument în analiza riscului.
Evaluarea riscului de exploatare pornind de la modelul pragului de rentabilitate se concretizează în două maniere complementare:
– fie calculând rata (pragului de rentabilitate) care exprimă direct riscul de exploatare (RPr)
Cu cât această rată este mai mare, cu atât riscul va fi mai mare și invers.
– fie calculând indicele de securitate (Is), care evidențiază marja de securitate de care dispune firma:
Marja de securitate a firmei va fi cu atât mai mare cu cât indicele este mai mare.
Riscul de exploatare mai poate fi apreciat și cu ajutorul unui “indicator de poziție” față de pragul de rentabilitate, exprimat atât în mărimi absolute(α), cât și în mărimi relative(α’), cu relațiile:
α = Carealizata – CaPr
Poziția absolută (α) denumită și flexibilitate absolută evidențiază capacitatea firmei de a-și adapta producția la cerințele pieței. Cu cât acest indicator e mai mare, cu atât flexibilitatea firmei este mai ridicată, iar riscul economic este mai redus.
Indicatorul de poziție în mărime relativă, având ca bază de calcul variația absolută a cifrei de afaceri față de pragul de rentabilitate (α’) se mai numește și “coeficient de volatilitate”. El are aceeași valoare informațională ca și indicatorul absolut și înregistrează valori mari atunci când riscul este minim.
Studiile arată că firmele se pot găsi în următoarele situații:
instabilă, când cifra de afaceri realizată se situează cu până la 10% peste pragul de rentabilitate;
relativ stabilă, când cifra de afaceri este cu 20% mai mare decât cea corespunzătoare pragului de rentabilitate;
confortabilă, când cifra de afaceri depășește pragul de rentabilitate cu mai mult de 20%
O altă modalitate de apreciere a riscului se realizează cu ajutorul levierului de exploatare (Le) , componentă a riscului global.
Riscul global al firmei asumat de proprietari, definit ca sensibilitatea rezultatului net în raport cu cifra de afaceri, se exprimă sub forma coeficientului de elasticitate global (coeficientul efectului de levier combinat), interpretat ca produsul altor trei coeficienți:
în care:
Re = rezultatul exploatării
Ri = rezultatul curent înainte de impozitate
Rn = rezultatul net sau profit net
Riscul global combină riscul financiar, dependent de structura de finanțare, cu riscul pur economic, de natură industrială și comercială, generat de rezultatul exploatării neinfluențat de cheltuielile financiare și de impozitul pe profit.
Coeficientul de elasticitate e1 denumit și coeficientul efectului de levier al exploatării (Le) caracterizează riscul economic sau de exploatare și măsoară sensibilitatea rezultatului exploatării (și deci a pierderilor posibile sau câștigurilor) la variația cifrei de afaceri, și are la bază repartiția cheltuielilor întreprinderii în fixe, sau structurale, și variabile, sau operaționale.
, în care:
m – reprezintă coeficientul cheltuielilor variabile în totalul cifrei de afaceri, adică raportul:
(Chf sunt constante)
Această relație dovedește dependența riscului economic de variația cifrei de afaceri și de poziția ei față de pragul de rentabilitate. Cu cât cifra de afaceri realizată este mai îndepărtată de pragul de rentabilitate, cu cât indicatorul de poziție relativ și absolut este mai mare, cu atât coeficientul de elasticitate este mai mic iar firma mai puțin riscantă. În apropierea pragului de rentabilitate elasticitatea rezultatului exploatării este mai ridicată iar riscul de exploatare sporit.
Cu cât Le este mai mare decât 1, cu atât mai mult creșterea cifrei de afaceri este generatoare de profit. Gravitatea riscului economic apare atunci când acest coeficient este mai mic decât 1, pentru că rentabilitatea exploatării scade.
Conform analizei cost- volum – profit, Le poate fi determinat în funcție de marja asupra cheltuielilor variabile unitare (mcv) și de volumul de activitate (Q):
.
MChv = marja absolută asupra cheltuielilor variabile totale.
O valoare supraunitară a acestui coeficient evidențiază faptul că o creștere cu o unitate monetară a vânzărilor antrenează o creștere mai mare (de o unitate monetară) a rezultatului exploatării, deci un efect favorabil. Efectele nefavorabile apar atunci când la o creștere cu o unitate a volumului de vânzări rezultatul sporește cu mai puțin.
Din această relație rezultă că pentru un nivel al producției dat (aceeași Ca), levierul de exploatare este cu atât mai mare cu cât cheltuielile fixe sunt mai mari. Firma cu cheltuieli fixe mai mari este mult mai riscantă și mai puțin flexibilă la variația pieței. Din acest motiv ea trebuie să ofere acționarilor săi o rată de rentabilitate financiară mai ridicată: rentabilitate economică plus o primă de risc. În concluzie, levierul exploatării este determinat atât de mărimea cheltuielilor fixe, cât și de poziția cifrei de afaceri în raport cu pragul de rentabilitate.
Analiza riscului financiar
Acest risc privește structura financiară și depinde de modul de finanțare a activității. Capitalul propriu (o parte a acestuia) împreună cu creditele (a căror proporții variază), asigură resursele necesare procurării unui activ economic: un utilaj, o linie tehnologică, etc. Prin utilizare, exploatare, acesta degajă un rezultat economic. La rândul său acest rezultat se va împărți între protagoniști, acționarii își însușesc beneficiul ce conține și impozitul, iar cealaltă parte, sub forma dobânzii, este folosită pentru remunerarea celor ce au acordat creditele.
Dacă afacerea este finanțată exclusiv din capitaluri proprii nu comportă nici un risc financiar. Riscul financiar apare în momentul apelării la credite pentru a finanța o activitate care implică cheltuieli financiare și influențează rentabilitatea întreprinderii și exprimă sensibilitatea rezultatului curent înainte de deducerea impozitului pe profit (Ri) la o modificare prealabilă a rezultatului exploatării (Re).
Impactul politicii financiare asupra performanțelor întreprinderii, nevoia de estimare a riscului atras de folosirea capitalului împrumutat în derularea activității întreprinderii, au dat naștere teoriei cunoscută sub denumirea de efect de levier financiar. În principiu, levierul financiar prezintă efectul îndatorarii asupra ratei rentabilității capitalului propriu.
Analiza riscului financiar se poate face după o metodologie similară celei prezentate la riscul de exploatare. Singura excepție o reprezintă faptul că se impune luarea în calcul a cheltuielilor financiare (dobânzi) care la un nivel dat de activitate (pentru o nevoie de capital dată), sunt considerate cheltuieli fixe.
Coeficientul de elasticitate e2 sau coeficientul efectului de levier financiar (Lf) caracterizează riscul financiar și exprimă sensibilitatea rezultatului curent (Rc) înainte de deducerea impozitului pe profit la o modificare prealabilă a rezultatului exploatării (Re) prin luarea în calcul a cheltuielilor financiare.
în care: Rc = Re – Chfin (veniturile financiare se presupun a fi egale cu 0)
= 0 (nivelul cheltuielilor financiare rămâne neschimbat la variațiile rezultatului exploatării)
Coeficientul de elasticitate e3 măsoară sensibilitatea rezultatului net (Rn) la variația rezultatului curent înainte de impozitare (Ri) (unde i este cota de impozit pe profit):
Se constată că e3 nu are nici o influență asupra coeficientului de elasticitate global.
Deoarece e3 = 1, coeficientul efectului de levier combinat (CELC), care reflectă mărimea contabilă a riscului global, apare ca o „compunere" a efectului de levier al exploatării cu efectul de levier financiar.
CELC = CELF CELE, și înlocuind obținem:
Coeficientul de elasticitate global, ca rezultantă a efectelor celor două structuri (operațională și financiară) evidențiază impactul celor două categorii de costuri fixe (structurale și financiare) asupra transformărilor cifrei de afaceri în profit curent (înainte de impozit). Luarea în calcul a cheltuielilor financiare, care la un nivel dat de activitate (alocare de capital împrumutat) sunt considerate fixe, conduce la determinarea unui prag de rentabilitate global, conform relației:
Poziția relativă a agentului economic în raport cu punctul critic global αPrg se stabilește astfel:
În concluzie, cu cât coeficientul de elasticitate global va fi mai ridicat, cu atât mai mare va fi riscul. Un raport ridicat semnifică faptul că unei diminuări date a cifrei de afaceri (fără taxe) îi corespunde o diminuare mai importantă a rezultatului net (variația fiind exprimată în procente).
Noțiunea de risc este importantă nu numai pentru aprecierea performanțelor întreprinderii pe plan economic ci și pentru alegerea celor mai eficiente măsuri privind finanțarea creșterii sale economice, deoarece pragul de rentabilitate realizează joncțiunea dintre strategia industrială și cea financiară. Dacă întreprinderea este într-o situație dificilă, strategia financiară ce trebuie adoptată constă în reducerea pragului de rentabilitate făcându-se apel la capitalurile proprii pentru finanțarea investițiilor și nu la angajarea de noi credite care, sporind nivelul cheltuielilor fixe cu cuantumul dobânzilor, majorează pragul de rentabilitate. Din contră, dacă piața lasă să se întrevadă o relansare a activității, deci o sporire substanțială a cifrei de afaceri, întreprinderea poate să recurgă la credite noi, ca surse suplimentare pentru actul investițional, care vor ridica nivelul punctului critic fără consecințe negative, întrucât volumul de activitate va înregistra o creștere mai accentuată.
Analiza riscului de faliment
Riscul de faliment interesează atât investitorul potențial cât și managerul firmei. De aceea, majoritatea organismelor financiare sunt preocupate de elaborarea unei metode de predicție a riscului de faliment, pornind de la o grupare de rate strâns corelate cu starea de sănătate sau cu cea de slăbiciune a societății comerciale.
În principiu, se determină o funcție care estimează probabilitatea ca o firmă să înregistreze pierderi și în consecință, să fie în imposibilitatea de a-și onora clienții și băncile care i-au acordat credite (firma să fie insolvabilă).
Solvabilitatea reprezintă capacitatea întreprinderii de a face față obligațiilor scadente care rezultă fie din angajamente anterioare contractate, fie din operații curente a căror realizare condiționează continuarea activității, fie din prelevări obligatorii.
În sistemul analizei financiar – patrimoniale, analiza aptitudinii întreprinderii de a fi solvabilă, de a acționa în condiții de risc minim ocupă un loc central. Echilibrul financiar este un imperativ pentru orice agent economic ,în sensul că menținerea solvabilității este o restricție ce se impune întreprinderii în mod curent. Orice dereglare privind achitarea obligațiilor generează prejudicii și necesită o corectură urgentă. Totodată, echilibrul financiar este un imperativ absolut, adică nu poate fi omis sub nici o motivație. În practica economică se poate concepe, de exemplu, că o întreprindere care cunoaște o perioadă mai dificilă să renunțe la unele obiective de creștere, obiective economice sau sociale. În schimb, ea nu poate renunța la asigurarea obiectivului de solvabilitate, care constituie condiția financiară de supraviețuire.
Aprecierea capacității întreprinderii de a-și regla în termen obligațiile se apreciază nuanțat în funcție de condițiile concrete economico – financiare în care-și desfășoară activitatea. Astfel, o întreprindere poate avea dificultăți temporare sau ocazionale, determinate de exemplu , de neacoperirea în termen a unei creanțe sau a accelerării plăților într-o perioadă de creștere rapidă a activității. În acest caz, dificultățile de plată apar că o expresie a unei neconcordanțe de moment, care nu pune în pericol echilibrele fundamentale și nu afectează imaginea firmei. Soluții simple pot permite trecerea peste aceste dificultăți și reinstaurarea continuității plăților : obținerea de termene suplimentare din partea furnizorilor, amânarea datoriilor financiare, obținerea de împrumuturi pe termen scurt.
Întreprinderea poate cunoaște dificultăți financiare periodice, ca de exemplu întârzierea plăților în anumite momente ale anului sau în perioade de accelerare a creșterii. Chiar dacă viabilitatea întreprinderii nu e pusă în pericol, imaginea sa se poate degrada datorită perturbațiilor periodice.
genera cel puțin două efecte :
pe de o parte, anumiți furnizori pot refuza continuarea livrărilor ;
pe de altă parte, întreprinderera este nevoită să solicite credite de urgență și să accepte condiții neavantajoase de creditare (durată mai scurtă, dobândă mai mare, etc).
Permanența unor dificultăți de achitare a obligațiilor este expresia unei fragilități economice și financiare structurale. Ele pot genera restrângerea activității, reducerea efectivului de salariați, restructurarea sistemului de gestiune sau, în unele cazuri foarte grave, falimentul întreprinderii.
Riscul de faliment poate fi analizat sub următoarele aspecte esențiale pentru procesul decizional :
analiza statica a riscului de faliment pe baza bilanțului patrimonial ;
analiza riscului de faliment prin metoda scorurilor ;
analiza funcțională a riscului de faliment ;
analiza strategică a riscului de faliment.
1.7. RISCUL DE EXPLOATARE, FINANCIAR SI DE FALIMENT
1.7.1. Riscul de exploatare sau economic
Deciziile legate de structura capitalului folosit de o firmă sunt luate având vedere două elemente: riscul economic și riscul financiar al firmei. Riscul economic se referă la variabilitatea sau nesiguranȚa obȚinerii unui anumit rezultat brut de exploatare. Riscul financiar se referă la variabilitatea suplimentară a dividendului pe acȚiune (cash-flow-ul către investitori) și la probabilitatea crescută de insolvabilitate (și în cele din urmă la faliment), care se produce atunci când o firmă folosește surse de capital cu cost relativ fix, cum ar fi creditele bancare sau capitalul preferenȚial, în cadrul structurii sale de capital. în general, cu cât o firmă are un risc economic mai mare, cu atât va trebui să fie mai mică cantitatea de pârghie financiară utilizată în structura sa optimală de capital, ceilalȚi factori fiind menȚinuȚi constanȚi.
Riscul economic sau de exploatare exprimă incapacitatea firmei de a se adapta la timp și cu cele mai mici costuri la variaȚiile mediului economico-social și reflectă variabilitatea rezultatului economic sau a cash-flow-ului de exploatare în funcȚie de condiȚiile de exploatare. Rezultatele sau cash-flow-urile de exploatare nu sunt sigure deoarece nici veniturile și nici costurile care determină aceste rezultate nu sunt sigure.
Principalii factori care influenȚează riscul economic sau de exploatare sunt cifra de afaceri, structura cheltuielilor de exploatare, precum și corespunzătoare punctului critic. łinând seama de legătura dintre acești factori, rezultă că cu cât nivelul efectiv al producȚiei este mai îndepărtat de punctul critic, iar cheltuielile fixe sunt mai mici, cu atât riscul de exploatare este mai mic și invers.
Evaluarea riscului de exploatare se realizează pe baza interpretărilor date valorilor aferente indicatorilor determinaȚi la pragul de rentabilitate. Atunci când o firmă realizează o producȚie și o cifră de afaceri sub nivelul aferent punctului mort, se înregistrează pierderi. De asemenea, dacă perioada critică este mai mare decât perioada implicată în analiză firma nu își acoperă toate cheltuielile de exploatare. Pentru evaluarea riscului de exploatare putem folosi informările oferite de studiul pragului de rentabilitate și de studiul pârghiei de exploatare.
Pe termen scurt, o astfel de situaȚie nu este alarmantă, deoarece este posibil ca în politica firmei să fi intervenit anumite evenimente care au modificat evoluȚia așteptată (de exemplu, realizarea unei investiȚii care nu a condus la obȚinerea unor performanȚe deosebite în același an, modificarea deciziilor strategice etc.).
Pe termen lung, perpetuarea unei situaȚii negative poate accentua foarte mult riscul de exploatare, astfel că autonomia financiară a firmei se va reduce odată cu creșterea gradului de îndatorare. ConsecinȚa va fi creșterea riscului financiar și chiar a riscului de faliment. Rezultă că analiza riscului economic (operaȚional) oferă imaginea stării de sănătate a firmei.
Din analiza pragului de rentabilitate se pot constata următoarele aspecte:
atunci când cifra de afaceri se situează cu până la 10% peste pragul de rentabilitate, situaȚia firmei este instabilă;
când cifra de afaceri este cu până la 20% mai mare decât cea a punctului critic, firma are o situaȚie relativ stabilă;
dacă cifra de afaceri depășește punctul mort cu peste 20%, situaȚia este confortabilă.
În concluzie, mărimea riscului de exploatare este dată numai de dimensiunea cheltuielilor fixe (rata cheltuielilor variabile este constantă în timp). Cu cât cheltuielile fixe sunt mai mici cu atât riscul de exploatare este mai mic (deoarece pragul de rentabilitate se obȚine pentru o valoare a cifrei de afaceri mai redusă).
1.7.2. Riscul financiar
Desfășurarea normală a activităȚii economice necesită utilizarea de către o firmă, pe lângă capitalurile proprii, și a capitalurilor împrumutate. Aceste două surse de capita75l se deosebesc, pentru întreprindere, prin costul pe care îl generează, iar, pentru investitori, prin riscul pe care și-l asumă pentru plasarea capitalului disponibil în cadrul firmei respective. Dacă din punctul de vedere al investitorilor riscul asumat de creditori este mai mic, întrucât ei sunt remuneraȚi înaintea acȚionarilor, pentru firmă, apelarea la capital propriu sau la capital împrumutat poate avea consecinȚe diverse asupra rentabilităȚii obȚinute și asupra valorii firmei.
Capitalul împrumutat de către o firmă generează pentru aceasta un cost fix cu dobânzile, nivelul acestora nedepinzând de rentabilitatea degajată de întreprindere. Din acest motiv, se poate spune că structura financiară determină pentru firmă un anumit risc, respectiv nesiguranȚa obȚinerii unui rezultat de exploatare suficient pentru acoperirea costului surselor împrumutate. Acest tip de risc cu care se confruntă firma poartă denumirea de risc financiar și reflectă variabilitatea indicatorilor de rezultate ca urmare a modificării structurii financiare a întreprinderii.
Altă definiȚie consideră că riscul financiar este partea variabilităȚii ratei de randament a capitalurilor proprii care se datorează îndatorării sau variabilitatea profitului net, sub incidenȚa structurii financiare a firmei.
Pe baza celor două definiȚii similare de mai sus, se pot desprinde câteva trăsături caracteristice ale riscului financiar, astfel:
se referă la nesiguranȚa obȚinerii unei rentabilităȚi suficiente din activitatea de exploatare care să permită acoperirea cheltuielilor cu dobânzile;
apariȚia sa este cauzată de prezenȚa capitalului împrumutat în cadrul structurii de capital a întreprinderii;
materializarea riscului financiar presupune reducerea remuneraȚiilor cuvenite acȚionarilor (dividende sau profituri nete);
în mod direct, materializarea riscului financiar afectează numai acȚionarii firmei.
Riscul financiar se referă la variabilitatea suplimentară a profitului net pe acȚiune și la riscul sporit de faliment care apar atunci când o firmă apelează la resurse financiare cu cost fix, cum ar fi creditele bancare și împrumuturile din emisiuni de obligaȚiuni. Capitalul cu cost fix generează obligaȚii financiare pe care o firmă trebuie să le onoreze, indiferent dacă înregistrează sau nu un rezultat brut de exploatare pozitiv.
În aceste condiȚii, creșterea îndatorării duce la creșterea costurilor fixe financiare ale întreprinderii. Pentru acoperirea acestor costuri, firma trebuie să obȚină un rezultat brut de exploatare suplimentar. Acest spor al excedentului brut de exploatare trebuie să fie asigurat, evident, tocmai pe seama creditului utilizat.
Riscul financiar este riscul asociat cu modul în care o firmă își finanȚează activităȚile sale operaȚionale. O companie îndatorată este obligată să plătească sumele reprezentând costul datoriilor sale financiare. Prin contractarea unor credite bancare și asumarea, în consecinȚă, a unor obligaȚii fixe, întreprinderea își sporește, însă, și riscul financiar. Totuși, o firmă care își finanȚează afacerile prin capital propriu, fie generat din activitatea de exploatare (profituri nedistribuite), fie ca rezultat al emiterii unor noi acȚiuni, nu-și asumă obligaȚii fixe cu plata dividendelor.
Cu cât obligaȚiile cu costuri fixe sau datoriile asumate de către firmă sunt mai ridicate, cu atât mai mare va fi și riscul său financiar. Gradul de nesiguranȚă cu privire la rezultatele obȚinute din activitatea de exploatare este dat atât de veniturile, cât și de cheltuielile de exploatare. Astfel, veniturile sunt influenȚate de condiȚiile economice generale ale climatului de afaceri, respectiv activitatea concurenȚilor, preȚurile de vânzare practicate pe piaȚă, cererea pentru produsele întreprinderii, precum și de numeroși factori interni, ceea ce face ca nivelul vânzărilor să fie diferit faȚă de previziuni. Cheltuielile de exploatare depind, la rândul lor, de factori interni și externi, dar un rol hotărâtor îl are specificul sectorului de activitate, care determină o anumită pondere a cheltuielilor variabile și fixe.
Cunoașterea nivelului riscului financiar cu care se confruntă o firmă și a gradului de îndatorare prezintă importanȚă pentru mai multe categorii de participanȚi la viaȚa economică a întreprinderii, printre care:
managerii – sunt interesaȚi de cele două aspecte în scopul conceperii strategiei în privinȚa investiȚiilor viitoare pe care firma dorește să le realizeze, a resurselor financiare de care are nevoie și a disponibilităȚii procurării acestora (de la acȚionari sau creditori). Managerii pot identifica, astfel, sursele de finanȚare care asigură cel mai mic cost pentru întreprindere, precum și structura financiară optimă, care maximizează valoarea firmei. De asemenea, în funcȚie de tipurile și de nivelul riscului financiar suportat, se pot implementa măsuri și instrumente specifice de acoperire împotriva acestor riscuri, atât pe plan intern, cât și prin apelarea la piaȚa de capital;
creditorii – sunt, în mod deosebit, interesaȚi de riscul pe care îl suportă atunci acordă credite unei întreprinderi. Ei vor să cunoască gradul de îndatorare, evitând să mai împrumute firma atunci când aceasta depășește un anumit nivel al îndatorării sau când nu au siguranȚa că firma va obȚine o rentabilitate suficientă pentru achitarea ratelor și plata dobânzilor;
acȚionarii – cel mai adesea, aceștia sunt interesaȚi de valoarea de piaȚă a companiei la care deȚin acȚiuni. Însă, dacă firma devine prea îndatorată și apare un risc ridicat de faliment, ei pot solicita o remuneraȚie mai mare prin dividende sau prin acordarea de acȚiuni gratuite, pentru a compensa riscul crescut, sau pot lua decizia vânzării acȚiunilor, căutând alternative mai puȚin riscante de investiȚii;
investitorii – se referă la potenȚialii acȚionari sau obligatari care doresc să cumpere titluri emise de firma respectivă (acȚiuni sau obligaȚiuni) atunci când aceasta decide să atragă noi resurse financiare. Evident, riscul pe care îl implică plasamentele la care se angajează constituie unul din criteriile urmărite în efectuarea investiȚiilor;
investitorii instituȚionali – sunt reprezentaȚi de către firme mari, din același domeniu de activitate sau din alt domeniu, implicate în operaȚiuni de fuziuni și achiziȚii. În afară de rentabilitatea sperată și de cursul acȚiunilor pe piaȚă, aceste firme sunt interesate, în efectuarea unor astfel de operaȚiuni, și de gradul de îndatorare, practica în Țările occidentale arătând că întreprinderile cu un grad de îndatorare mic sunt cele mai expuse riscului de a fi preluate de către concurenȚi. Aceasta, întrucât se consideră că firmele respective își pot susȚine singure dezvoltarea după preluare, prin contractarea unor credite în nume propriu, fără a mai fi nevoie ca firma achizitoare să mai investească fonduri suplimentare;
agenȚiile de rating – în cazul în care firma este cotată de către o agenȚie specializată de rating, aceasta poate emite un calificativ, care să reflecte și riscul financiar al firmei respective.
Riscul financiar depinde de patru factori: riscul economic, gradul de îndatorare, evoluȚia ratei dobânzii, fiscalitatea. Acesta poate fi evaluat pe baza pragului de rentabilitate financiar sau a efectului de levier.
1.7.3. Riscul de faliment
Orice agent economic este supus riscului de faliment. Acesta poate avea consecinȚe negative, cu implicaȚii complexe asupra întregii activităȚi a agentului economic, cât și asupra altor entităȚi care vin în contact cu agentul respectiv. Pentru a putea obȚine de la instituȚiile financiare avizate credite necesare pentru modernizarea capacităȚilor existente (prin achiziȚionarea de tehnologii noi), pentru crearea unor capacităȚi de producȚie noi sau pentru orice alt tip de investiȚie care presupune un efort financiar mai mare decât posibilităȚile proprii, orice firmă trebuie să facă dovada eficacităȚii activităȚii desfășurate, respectiv a celei rezultate ca urmare a investiȚiei și a garanȚiilor de care acesta dispune.
Determinarea riscului de faliment este necesară atât pentru acordarea unor credite, cât și pe parcursul derulării contractului de creditare, deoarece nu este posibil ca, prin aplicarea unei teorii sau formule, să se garanteze că suma acordată clientului de către bancă împreună cu dobânda aferentă acestui credit vor fi rambursate în întregime.
În strânsă corelaȚie cu riscul economic și financiar se încadrează risc de faliment. Studiul firmelor aflate în dificultate prezintă o importanȚă deosebită pentru o serie largă de parteneri de afaceri printre care amintim:
băncile, care sunt preocupate în mod evident de calitatea portofoliilor de credit ce le formează;
diferite categorii de acȚionari, care sunt interesaȚi să-și protejeze capitalul investit și să se poată bucura de beneficiile oferite de respectiva investiȚie (obȚinerea de dividende);
investitorii, care doresc să cunoască starea firmei înainte de a-și investi capitalul deȚinut;
creditorii, care au interesul sa-și recupereze capitalul acordat sub formă ce împrumut;
partenerii de afaceri (clienȚii, furnizorii), doresc să încheie relaȚii cu companii sigure care să-și poată îndeplini obligaȚiile contractuale.
Desfășurarea unei activităȚi viabile care să asigure perenitatea întreprinderii este o condiȚie esenȚială ce implică multe eforturi și totodată o atenȚie permanentă asupra evoluȚiei mediului intern și extern specifice domeniului de activitate. Falimentul este ultima etapă în existenȚa economică a unei întreprinderi. în literatura de specialitate, deseori termenul de eșec este considerat echivalentul celui de faliment.
Riscul de faliment (sau de insolvabilitate) se definește ca fiind posibilitatea de apariȚie a incapacităȚii de onorare a obligaȚiilor scadente ale firmei, născute din angajamente anterioare contractate, din operaȚii curente, determinabile pentru continuarea activităȚii, prelevări obligatorii.
InsolvenȚa se definește ca acea stare a patrimoniului firmei debitoare care se caracterizează prin insuficienta fondurilor bănești disponibile, pentru plata datoriilor exigibile. InsolvenȚa este prezumată ca fiind vădită atunci când debitorul, după 30 pe zile de la scadenȚă nu a plătit datoria sa faȚă de unul sau mai mulȚi creditori.
De asemenea insolvenȚa este iminentă atunci când se dovedește că debitorul nu va putea plăti la scadenȚă datoriile exigibile angajate cu fondurile bănești disponibile la data scadenȚei.
Riscul de faliment, este strâns legat de starea de solvabilitate, reflectând posibilitatea ca o întreprindere să nu-și mai poată îndeplini obligaȚiile de plată. În acest caz spunem că întreprinderea se află într-o stare de dificultate financiară. NoȚiunea de întreprindere aflată în dificultate este o noȚiune largă, asupra căruia specialiștii nu au ajuns la un consens. Se poate desprinde însă ideea că starea de dificultate a unei întreprinderi este strâns legată de solvabilitatea sa. Această noȚiune reflectă posibilitatea unei întreprinderi de a-și îndeplini obligaȚiile de plată faȚă de partenerii de afaceri. Din acest punct de vedere al amplitudinii dificultăȚilor și impactului asupra imaginii întreprinderii se poate face o grupare a acestora în:
DificultăȚi temporare sau ocazionale de neacoperire în termen a unei datorii, generate de existenȚa unor neconcordanȚe de moment, care nu pun în pericol echilibrele fundamentale și nu afectează imaginea întreprinderii;
DificultăȚi financiare periodice care deși nu pun în pericol viabilitatea întreprinderii conduc la degradarea imaginii acesteia;
DificultăȚi financiare permanente care reflectă o fragilitate economică și financiară structurală, cu efecte în restrângerea activităȚii, scăderea rentabilităȚii, degradarea climatului social, restructurarea sistemului de gestiune, sau, în cazurile grave, falimentul întreprinderii.
Cauzele care conduc la falimentul unei întreprinderi pot fi grupate în cauze externe și cauze interne.
Cauzele externe, provin din mediul economico – social și concurenȚial în care întreprinderea funcȚionează și se regăsesc în:
accentuarea concurenȚei;
apariȚia unor produse de substituȚie;
pierderea unui client important sau falimentul acestuia;
falimentul unui furnizor important;
falimentul băncii cu care întreprinderea avea relaȚii financiare preponderente;
apariȚia unor reglementări privind protecȚia mediului.
Cauzele interne își au originea într-o gestiune defectuoasă, reflectată în:
rotaȚia stocurilor și clienȚilor inferioară mediei pe ramură;
existenȚa unor mijloace fixe depășite din punct de vedere tehnic;
prelungirea duratei creditului – client și diminuarea duratei creditului -furnizor;
grad redus de reînnoire a produselor, respectiv de adaptare la cerinȚele pieȚei;
pierderi repetate din exploatare;
imposibilitatea reînnoirii creditelor;
nivel calitativ slab al produselor;
ponderea mare a cheltuielilor financiare;
organizarea deficitară a întreprinderii.
Criteriile generale care stau la baza identificării întreprinderilor în dificultate sunt:
insolvabilitatea, adică incapacitatea întreprinderii de a-și achita datoriile din activele circulante realizabile;
supraîndatorarea, când nivelul datoriilor financiare compromite capacitatea întreprinderii de a face faȚă plăȚilor scadente;
existenȚa unor situaȚii care compromit continuitatea exploatării.
Semnele unei situaȚii dificile pentru întreprindere ar putea fi sintetizate în: existenȚa unui fondde rulment negativ; utilizarea creditelor pe termen scurt pentru finanȚarea investiȚiilor; rezultat negativ; înregistrarea repetată de pierderi; imposibilitatea restituirii creditelor și a reînnoirii acestora; falimentul unor furnizori sau clienȚi tradiȚionali; grad scăzut de utilizare a capacităȚilor de producȚie; folosirea unor tehnici și metode de management neperformante; persistenȚa unor greve.
Pentru aprecierea riscului de faliment al unei întreprinderi se pot folosi: metoda indicatorilor de echilibru, metoda ratelor de lichiditate și solvabilitate, metoda scorurilor, precum și metode manageriale.
2. DIAGNOSTICUL RISCURILOR DE EXPLOATARE, FINANCIAR SI DE FALIMENT S.A.
2.1 PREZENTAREA S.C. TRANSELECTRICA S.A.
2.1.1 Informații generale despre societate
Emitentul este persoană juridică română, constituită ca societate comercială pe acțiuni și are următoarele date de identificare: Compania Națională de Transport al Energiei Electrice „TRANSELECTRICA” S.A.
Forma juridică Societate pe acțiuni
Numărul de înregistrare la Registrul Comerțului J40/8060/2000
Codul unic de înregistrare 13328043/05.09.2000
Atribut fiscal RO
Data înființării 5 septembrie 2000
Durata de funcționare a Emitentului Nelimitată
Sediul social Bd. G-ral Gheorghe Magheru, nr. 33, sect. 1, București, România
Adresa de corespondență Str. Olteni nr. 2-4, sector 3, cod poștal 030786, București
Numărul de telefon +4 021 3035611
Numărul de fax +4 021 3035610
E-mail [anonimizat]
Pagina de Internet www.transelectrica.ro
Societatea a fost înființată la data de 31 iulie 2000, prin Hotărârea de Guvern 627/2000 privind reorganizarea Companiei Naționale de Electricitate – S.A. (Conel). Această hotărâre este emisă în conformitate cu Hotărârea de Guvern nr. 138/2000 privind programul de restructurare în domeniul energetic.
Prin această, activitatea de transport și dispecerizare a energiei electrice s-a separat complet de cea de producere, distribuție și furnizare a energiei electrice. Hotărârea de Guvern nr. 647/2001 privind aprobarea Strategiei naționale de dezvoltare energetică a României pe termen mediu 2001-2004 întărește și confirmă această restructurare a domeniului energiei electrice.
Legislația în conformitate cu care își desfășoară activitatea Emitentul – Regimul juridic special aplicabil Emitentului
Transelectrica, persoană juridică română, este organizată și funcționează în conformitate cu legile din România, inclusiv cu Legea Societăților Comerciale, cu Legea Energiei Electrice, cu legislația primară și secundară aplicabilă în domeniul energiei electrice, cea din urmă emisă după caz de către Guvern, MECMA, ANRE precum și cu prevederile Actului Constitutiv.
În calitate de companie ale cărei acțiuni au fost admise la tranzacționare pe piața reglementată a BVB, Transelectrica se conformează prevederilor Legii Pieței de Capital și legislației secundare emise în baza acesteia de CNVM, precum reglementărilor BVB.
2.1.2 Istoria și evoluția societății
Activitatea Transelectrica este strâns legată de evoluția Sistemului Electroenergetic Național, ale cărui principale repere sunt prezentate în continuare.
Perioada de început a Sectorului Electroenergetic în România, anii 1882 – 1948
Industria energiei electrice aniversează în lume 132 de ani de existență, iar în România 129 de ani. Până în anul 1900, toate provinciile românești au cunoscut efervescența introducerii aplicațiilor electrice, în primul rând la iluminat, dar și la instalațiile de forță. În perioada aceasta de început, au fost puse în funcțiune numeroase uzine electrice și întreprinderi cu diverse tehnologii.
1882 – Prima centrală electrică a fost pusă în funcțiune alimenta iluminatul exterior al Teatrului
Național și al Grădinii Cișmigiu. Centrală era amplasată pe Calea Victoriei, în centrul Bucureștiului. În același an a avut loc primul transport de electricitate între centrală și Palatul Cotroceni. Acesta s-a realizat printr-o linie electrică aeriană lungă de cu conductori de cupru și izolatori de porțelan. Toate aceste proiecte s-au realizat chiar în anul în care Thomas Alva Edison a pus în funcțiune, , prima centrală electrică din lume.
1884 – Timișoara, primul oraș cu străzi luminate electric. Timișoara, unul din cele mai mari orașe din România, a fost primul oraș din Europa care a beneficiat de iluminat stradal electric. Centrala electrică și instalațiile au fost pornite între 15 și 30 noiembrie, pentru o perioadă de probă. Testele au fost realizate de experți austrieci și maghiari care au concluzionat că instalațiile erau corespunzătoare din punct de vedere tehnic. Pusă infunctiune în noiembrie 1884, Centrala Electrică de a pus bazele Sistemului Electroenergetic al României.
1895 – "Uzina Electrică" din Sibiu și hidrocentrala de La 18 mai 1895 s-a constituit Hermannstadter Elektrizitatswerke A. G. – Societatea Uzinei Electrice din Sibiu, a cărei adunare generală constituantă a hotărât construirea uzinei electrice Sadu 1. Proiectul pentru Uzină Sadu 1 prevedea construirea uzinei propriu-zise, pe valea râului Sadu, la de Sibiu și instalații de transport și distribuție a energiei electrice. Energia electricaprodusa se transporta și Cisnădie la tensiunea de 4.500 V, prin două linii.
1898 – "Sinaia I", prima hidrocentrală. În această perioadă, multe orașe din România au dezvoltat strategii pentru generarea și utilizarea energiei electrice.
1890, Cluj: Societatea de Gaz planifica introducerea iluminatului stradal electric în 1901.
1893, Galați: Se înființează Societatea de Exploatare a Electricității și Gazului.
1895, Bacău: Prima folosire a energiei electrice.
1896, Craiova: Punerea în funcțiune a Stației Electrice Centrale și a iluminatului stradal electric.
1896. Sibiu: Centrala "Electrică" începe producția pentru hidrocentrala "Sadu 1".
1898, Sinaia: Intră în funcțiune hidrocentrala "Sinaia 1" (4 grupuri x 250 kW). Ea se află și în prezent în funcțiune.
1907 – Punerea în funcțiune a hidrocentralei Sadu 2. În anul 1907 s-a construit și pus în funcțiune în Sibiu stația de transformare de 10/4 kV, în care intră LEA Sadu 2 – Sibiu. în început construcția și în fost pusă în funcțiune Centrală de 2, poziționată la în amonte de Sadu 1. Se funcționa la tensiunea de 11.000 V, transportându-se energia electrică până , unde erau montate transformatoare de 11.000/4.000 V.
1939 – Electricitate în toată țara. Până în 1939, producerea și folosirea energiei electrice s-a extins la nivelul întregii țări. La sfârșitul anului 1939, România avea 229 de generatoare de electricitate, din care: 113 companii private și concesiuni, 85 companii municipale, 10 autorități comerciale publice, 14 companii cu capital mixt și 7 autorități de stat.
În perioada interbelică, dezvoltarea energetică și economică a fost rapidă. , Timișoara și Iași sunt înființate facultăți de inginerie electrică, iar asociații profesionale precum IRE (Institutul Național Român pentru Studiul Amenajării și Folosirii Surselor de Energie) și APDE (Asociația Generală a Producătorilor și Distribuitorilor de Energie Electrică) sunt active și prestigioase în țară și în străinătate.
Centralizarea Sistemului Electroenergetic Național, perioada anilor 1948 – 1989
În 1948, companiile de energie electrică înființate anterior au fost naționalizate, sub directă subordonare a ministerului de resort de la momentul respectiv. Această implicare a statului se înscria în tendința de pe piețele vest-europene ale căror guverne au considerat că sectorul energiei electrice urma să joace un rol determinant în reconstrucția de după război și de aceea trebuia controlat integral de stat. Sistemul Electroenergetic Național al României a fost înființat în 1955, prin interconectarea subsistemelor locale ale întreprinderilor regionale de electricitate.
Momentele de referință ale evoluției sectorului electroenergetic în perioada 1948-1989 sunt prezentate în cele ce urmează:
1948 – Se înființează Centrala Industrială a Energiei Electrice în Ministerul Industriei;
1948 – Prin decizia Ministerului Industriei 7359/06.08.1948, în baza Decretului nr. 140 /10.07.1948 se înființează:
Societatea Generală de Electricitate București;
Societățile Regionale de Electricitate Brașov, Cluj, Timișoara, Craiova, Constantă, Galați, Iași;
Întreprinderile Regionale de Electricitate Slănic Prahova și Târgoviște;
1949 – prin Decretul Marii Adunări Naționale nr. 316/23.07.1949 (M.O. 48/25.07.1949) se înființează Ministerului Energiei Electrice și Industriei Electrotehnice;
1955 – Înființarea Dispecerului Energetic Național. La data de 13 iunie intrat în funcțiune operativă Dispecerul Energetic Național, care, prin ordin al MEE, fusese inițial înființat sub formă de "Serviciul dispecer național", în cadrul Direcției energiei electrice din MEE. Principala funcție a Dispecerului Național era coordonarea activității de producere, transport și distribuție a energiei electrice din Sistemul Energetic Național interconectat, care cuprindea Muntenia și partea centrală și de est a Transilvaniei. Prin treaptă imediat subordonată – dispecerii energotrusturilor București, Sibiu și ai energocombinatelor Constantă, Galați, Bacău, Timișoara și IRE Oradea – se realizează coordonarea activității sistemelor din zonele respective. Principalele sarcini ale Dispecerului Național erau legate de asigurarea alimentării continue a consumatorilor, repartiția optimă a sarcinii între centralele electrice, reglarea frecvenței și a tensiunii. În autoritatea sa de decizie se află întreaga rețea de 110 kV. Creșterea consumului de energie electrică, datorită în principal dezvoltării industriale, a impus realizarea de noi legături între sursele și consumatorii de energie electrică sau între sistemele zonale, atât pentru asigurarea consumatorilor din zonele deficitare ca surse, cât și pentru realizarea unei siguranțe sporite în funcționare. Astfel, sistemul energetic național s-a dezvoltat impetuos, în anul 1960 fiind interconectate practic toate instalațiile electrice din țară.
1957 – Înființarea Ministerului Industriei Grele;
1958- Dezvoltarea rețelei de transport al energiei electrice. În luat naștere Sistemul Electroenergetic Național, prin interconectarea subsistemelor locale. În 1948 au fost înființate întreprinderi regionale de electricitate, în urma naționalizării tuturor companiilor producătoare de electricitate. În București, fosta "Societate de Gaz și Electricitate" a devenit "Societatea de Electricitate București", ulterior fiind redenumita în "Întreprinderea Regională de Electricitate București". În Cluj, "Societatea de Gaz și Electricitate" a devenit "Întreprinderea Regională de Electricitate Cluj". Întreprinderi regionale similare au fost înființate și în alte zone ale țării, de exemplu Brașov și Sibiu. În paralel cu reorganizarea structurilor existente, au fost create noi entități regionale, cum ar fi "Întreprinderea de Electricitate Bacău" (1951).
În Sibiu ia ființă "Dispecerul Ardeal", subordonat DEN.
1961 – Se înființează Ministerul Minelor și Energiei Electrice;
1965 – Se înființează Ministerul Energiei Electrice prin Decretul nr. 62/1965;
1969 – Se înființează Centrala Industrială de Transport și Distribuție a Energiei Electrice în cadrul Ministerului Energiei Electrice, prin HCM nr. 583/1969;
1977 – Se înființează Centrala Industrială de Rețele Electrice prin Decretul nr. 334/1977 în cadrul Ministerului Energiei Electrice,
Reorganizarea Sistemului Electroenergetic Național, perioada anilor 1989 – prezent
Până în 1989, au funcționat sub conducerea Ministerului Energiei Electrice 48 de întreprinderi de rețele electrice, precum și 38 de producători de energie electrică și termică, majoritatea funcționând ca direcții sau entități în cadrul ministerului de resort. Această structură a fost modificată în 1990, când prin HG nr. 1199/1990 a fost înființată Regia Autonomă de Electricitate RENEL, care a fost organizată și a funcționat potrivit Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale.
Regia autonomă de electricitate RENEL a funcționat pe bază de gestiune și autonomie financiară, Ministerul Resurselor și Industriei reprezentând interesele statului în consiliul de administrație al acesteia, obiectul principal de activitate fiind producerea, transportul și distribuția energiei electrice, producerea și transportul energiei termice, întreținerea și repararea agregatelor și instalațiilor energetice, dezvoltarea Sistemului Energetic Național, importul și exportul de energie electrică.
După 1990 începe un amplu proces de restructurare a sistemului electroenergetic național. Etapele importante ale acestui proces sunt:
1990 – Prin Hotărârea de Guvern nr. 1199/1990 a fost înființată Regia Autonomă de Electricitate (RENEL) ca urmare a reorganizării fostului Minister al Energiei Electrice (MEE). RENEL era o structură de stat, integrată vertical, având ca principale activități: producerea, transportul și distribuția energiei electrice prin intermediul centralelor convenționale și nucleare. Începând din început un proces de reorganizare a RENEL, prinexternalizarea unor activitati-suport.
1998 – Are loc ruperea monopolului integrat vertical RENEL prin Hotărârea de Guvern nr. 365/1998 privind reorganizarea Regiei Autonome de Electricitate RENEL. Prin această Hotărâre de Guvern s-au înființat:
Compania Națională de Electricitate (CONEL)
Societatea Națională Nuclearelectrica
Regia Autonomă pentru Activități Nucleare.
Compania Națională de Electricitate (CONEL) avea ca obiect principal de activitate producerea de energie electrică, transportul, dispecerizarea, distribuția și vânzarea acesteia, producerea și vânzarea energiei termice, exploatarea și dezvoltarea Sistemului Electroenergetic Național. Compania avea în componență trei filiale, organizate ca societăți comerciale pe acțiuni, la care era acționar unic, și anume:
Filiala de producere a energiei electrice în hidrocentrale S.C. Hidroelectrica S.A.;
Filiala de producere a energiei electrice și termice în termocentrale S.C. Termoelectrica S.A.;
Filiala de distribuție a energiei electrice S.C. Electrica S.A.
Compania Națională de Electricitate (CONEL) avea în structură activitatea de transport – dispecer energie electrică, desfășurată în sedii cu statut de sucursală.
2000 – Prin Hotărârea de Guvern nr. 627/2000, Compania Națională de Electricitate (CONEL) și filialele acesteia a fost reorganizată în patru entități distincte. Actul normativ referit dispune reorganizarea Companiei Naționale de Electricitate S.A. care a avut ca efect desființarea CONEL și înființarea a patru societăți comerciale pe acțiuni, respectiv:
Compania Națională de Transport al Energiei Electrice Transelectrica S.A., cu sediul în municipiul București, B-dul. G-ral Gheorghe Magheru nr. 33, sectorul 1;
Societatea Comercială de Producere a Energiei Electrice și Termice Termoelectrica S.A., cu sediul în municipiul București, bd Hristo Botev nr. 16-18, sectorul 3;
Societatea Comercială de Producere a Energiei Electrice Hidroelectrica S.A., cu sediul în municipiul București, str. Constantin Nacu nr. 3, sectorul 2;
Societatea Comercială de Distribuție și Furnizare a Energiei Electrice Electrica S.A., cu sediul în municipiul București, str. Grigore Alexandrescu nr. 9, sectorul 1.
La înființare, Transelectrica avea în componența sa:
8 Sucursale de Transport al energiei electrice;
Sucursala de formare și perfecționare a personalului din sectorul energetic;
Dispecerul Energetic Național – ca unitate operațională.
Sucursalele nu aveau personalitate juridică, efectuând operațiuni contabile până la nivelul balanței de verificare în condițiile Legii contabilității nr. 82/1991 cu modificările ulterioare. Transelectrica participă în calitate de acționar unic la capitalul social al Societății Comerciale “Operatorul Pieței de Energie Electrică” – Opcom S.A. OPCOM are ca scop administrarea pieței de electricitate prin asigurarea desfășurării continue, ordonate, eficiente și transparente a tranzacțiilor și a contractelor comerciale în condiții de reglementare.
2000 – Lansarea pieței spot obligatorii de energie electrică din România, administrată de OPCOM, filială a CN Transelectrica SA;
2001 – În urma HG 1342/2001, se reorganizează SC Electrica SA prin înființarea a 8 filiale regionale de distribuție și furnizare a energiei electrice;
2001 – Se înființează filialele SC SMART SA, având ca obiect principal de activitate efectuarea lucrărilor de mentenanță pentru sistemul de transport-dispecer și SC FORMENERG SA, având ca obiect principal de activitate formarea profesională inițială și continuă în toate domeniile de activitate a personalului energetic;
2002 – În urma HG 1524/2002, se reorganizează SC Termoelectrica SA prin înființarea a 3 filiale de producere a energiei electrice, alte unități de producere funcționând în continuarea ca sucursale ale Termoelectrica;
2002 – Se înființează filiala SC TELETRANS SA, având ca obiect principal de activitate servicii de telecomunicații și IT pentru conducerea operațională și de gestiune a Transelectrica;
2003 – Se înființează filiala SC ICEMENERG SA, având ca obiect principal de activitate cercetarea și dezvoltarea în în științe fizice și naturale, inovare, studii, strategii de dezvoltare, activități de proiectare, urbanism, inginerie și alte servicii tehnice;
2004 – Se aprobă transferul pachetului de acțiuni deținut de SC ICEMENERG SA SA către Transelectrica;
2005 – lansarea noului model de piață, bazat pe existența:
pieței spot voluntare, cu ofertare de ambele părți și decontare bilaterală;
pieței de echilibrare obligatorii, având operatorul de sistem ca singură contraparte;
repartizarea responsabilităților financiare ale echilibrării către PRE.
2005 – Introducerea pieței de certificate verzi;
2005 – Introducerea pieței centralizate a contractelor bilaterale;
2005 – Fondul Proprietatea. În anul 2005, prin Titlul VII al Legii 247/2005 s-a dispus înființarea prin hotărâre de guvern a unui organism de plasament colectiv în valori mobiliare denumit Fondul Proprietatea. Fondul Proprietatea are drept scop asigurarea realizării plății prin echivalent a despăgubirilor aferente pretențiilor rezultate din aplicarea art. 32 din Legea 10/2001 și a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv de statul român. Capitalul social inițial al Fondului Proprietatea a fost constituit dintr-o serie de active menționate în cuprinsul Legii nr. 247/2005, printre care s-a numărat și un pachet de acțiuni reprezentând 15% din capitalul social al Emitentului la acea dată. Astfel, în lună martie 2006, un număr de acțiuni reprezentând 15% din acțiunile pe care statul român le deținea în cadrul Companiei a fost transferat către Fondul Proprietatea.
2006 – Listarea de Valori București. Transelectrica este prima companie de utilități deținută de Statul român care a derulat un proces de ofertă publică inițială primară, în conformitate cu HG nr. 708/2005, urmat ulterior de listarea acțiunilor , începând din data de 29 august 2006.
2007 – Introducerea pieței centralizate a contractelor bilaterale cu negociere continuă;
2007 – Prin HG 638/2007 se realizează deschiderea integrală a pieței de energie electrică și gaze naturale;
2008 – Introducerea mecanismului de debit direct și de garantare a tranzacțiilor cu energie electrică de pe piață pentru ziua următoare (mecanismul de contraparte centrală);
2008 – implementarea unor procese de restructurare la nivelul participanților la piață în vederea implementării procesului de separare a activităților de distribuție de cele de furnizare a energiei electrice. Transelectrica este singura societate românească care desfășoară activitatea de transport al energiei electrice, precum și asigurarea serviciului de sistem, administrarea pieței de de echilibrare precum și a pieței de energie electrică prin intermediul filialei sale OPCOM. Unul dintre cele mai importante obiective ale Companiei a fost realizat pe 8 mai 2003, când Compania a aderat pentru Coordonarea Transportatorilor de Energie Electrică (UCTE), organism profesional internațional care s-a transformat, începând cu 1 iulie 2009 în ENTSO-E, Rețeaua Europeană a Operatorilor de Transport și de Sistem pentru energie electrică. Sistemul energetic național a fost pe deplin integrat în infrastructura europeană la 10 octombrie 2004, când cele 2 zone sincrone UCTE au fost reconectate, după succesul unei serii de investiții, teste și adaptări de reglementări tehnice. Funcționarea Transelectrica la standarde europene a reprezentat un argument semnificativ în favoarea eforturilor României de a adera și de a realiza armonizarea instituțională la acquis-ul comunitar.
Evenimente legislative importante în evoluția și dezvoltarea Emitentului
Legea energiei electrice nr. 318/2003
În anul fost adoptată Legea nr. 318/2003 a energiei electrice care reglementează separat activitățile de transport, distribuție, furnizare și producere de energie electrică, aceste activități fiind desfășurate separat de operatori distincți. O regulă importantă instituită prin Legea nr. 318/2003 constă în stabilirea în sarcina Companiei, în calitatea sa de operator de transport și sistem, a interdicției de a tranzacționa energie electrică cu excepția cantității necesare pentru acoperirea consumului propriu tehnologic din rețelele de transport. Se cuvine semnalat faptul că Legea nr. 318/2003 a energiei electrice abrogă cadrul preexistent în materie, reprezentat de Ordonanță de Urgență a Guvernului nr. 63/1998 privind energia electrică și termică. De asemenea, Legea nr. 318/2003 redefinește rețeaua de transport al energiei electrice, că rețeaua electrică de interes național și strategic cu tensiunea de linie nominală mai mare de 110 kV, care împreună cu terenurile aferente acesteia sunt proprietatea publică a statului (anterior intrării în vigoare a Legii energiei electrice nr. 318/2003 sistemul național de transport al energiei electrice era definit ca proprietate publică a statului, de importantă strategică, fiind alcătuit din liniile și stațiile electrice de transformare a tensiunilor de 220 kV, 400 kV și mai mari, concesionate Companiei Naționale de electricitate). Această prevedere este importanță prin faptul că a generat o reconsiderare a bunurilor care alcătuiesc inventarul domeniului public, aprobat prin HG nr. 627/2000 cu un impact semnificativ în structura patrimoniului privat al Transelectica și cu consecințe importante inclusiv asupra posibilității de amortizare a bunurilor respective de către Emitent, având în vedere că, potrivit Legii nr. 15/1994 privind amortizarea capitalului imobilizat în active corporale și necorporale, mijloacele fixe aflate în proprietatea publică a statului sunt considerate active corporale, dar nu se supun amortizării. Ulterior, această situație a fost clarificată prin adoptarea Ordonanței de Urgență nr. 164/2005 privind diminuarea valorii bunurilor care alcătuiesc domeniul public al statului în vederea recuperării valorii rămase neamortizate de către Compania Națională de Transport al Energiei Electrice Transelectrica S.A. Acest actnormativ stabilește diminuarea valorii bunurilor care alcătuiesc domeniul public al statului, prevăzute în anexa nr. 7 nr. 2060/2004 pentru aprobarea inventarelor bunurilor din domeniul public al statului, cu modificările și completările ulterioare, cu valoarea rămasă neamortizata a bunurilor care au constituit aport în natură la capitalul social al Companiei Naționale de Transport al Energiei Electrice Transelectrica S.A. la data înființării sale, prevăzute în anexa care face parte integrantă din respectiva ordonanță de urgență. De asemenea, se stabilește că, prin derogare de la prevederile art. 5 din Legea nr. 15/1994 privind amortizarea capitalului imobilizat în active corporale și necorporale, republicată, cu modificările și completările ulterioare, valoarea rămasă neamortizata a bunurilor menționate mai sus se va recupera prin includerea în cheltuielile de exploatare, pe durata normală de utilizare rămasă urmând să fie inclusă în inventarul bunurilor din domeniul public al statului, după recuperarea acesteia.
Legea Energiei Electrice
În februarie intrat în vigoare Legea Energiei Electrice care abrogă Legea energiei electrice nr. 318/2003. Legea Energiei Electrice confirmă (similar legii abrogate) că rețeaua electrică de transport a energiei electrice este proprietatea publică a statului. În plus, conform legii menționate, terenurile pe care se situează rețelele electrice de transport existente la intrarea în vigoare a acestei legi sunt și rămân în proprietatea publică a statului pe durata de existență a rețelei, cu excepția terenurilor și a componentelor de rețea electrică de transport pentru care operatorul de transport și de sistem a dobândit dreptul de proprietate, în condițiile legii. Legea Energiei Electrice a introdus anumite obligații de independență a operatorului de transport și de sistem. Astfel, în cazul în care operatorul de transport și de sistem face parte dintr-un operator economic integrat pe verticală, acesta trebuie să fie independent cel puțin în ceea ce privește forma sa juridică, organizarea sa și procesul decizional, în raport cu celelalte activități care nu au legătură cu transportul energiei electrice. În acest scop, trebuie aplicate următoarele criterii minimale:
persoanele responsabile pentru managementul operatorului de transport și de sistem nu pot participa în structurile operatorului economic integrat pe verticală responsabile direct sau indirect pentru operarea zilnică a activităților de producere, distribuție sau furnizare de energie electrică;
trebuie luate măsuri corespunzătoare pentru a se asigura că interesele profesionale ale persoanelor responsabile pentru managementul operatorului de transport și de sistem sunt luate în considerare, într-o manieră de natură să asigure independentă de acțiune a acestora;
operatorul de transport și de sistem are dreptul de a lua decizii în mod efectiv, independent de operatorul economic integrat pe verticală, cu privire la activele necesare pentru operarea, menținerea sau dezvoltarea rețelei. Aceasta nu trebuie să afecteze existența unor mecanisme de coordonare corespunzătoare, care trebuie să asigure protejarea drepturilor de supervizare economică și managerială ale societatii-mama cu privire la profitul obținut din active de către filială. Aceste mecanisme vor permite în mod special societatii-mama să aprobe situațiile financiare anuale sau orice alte instrumente echivalente ale operatorului de transport și de sistem și să stabilească limitele globale de îndatorare a filialei. Nu se va permite însă societatii-mama să dea instrucțiuni privind operațiunile zilnice și nici privind decizii individuale ce au în vedere construirea sau reabilitarea unor capacități de transport care nu depășesc termenii situațiilor financiare aprobate ori ai oricărui instrument echivalent;
operatorul de transport și de sistem trebuie să stabilească un program de conformare, în care să prezinte măsurile asumate ce asigură excluderea oricărui comportament discriminatoriu și garantează că respectarea acestuia este monitorizată în mod adecvat. Acest program trebuie să prezinte și obligațiile specifice ale angajaților pentru realizarea acestui obiectiv. Persoană sau organismul responsabil pentru monitorizarea programului de conformare depune , spre publicare, un raport anual cuprinzând măsurile luate.
Codul Tehnic al Rețelei Electrice de Transport de Energie Electrică – August 2004
Codul Tehnic al rețelei electrice de transport stabilește și detaliază atât atribuțiile, competențele și răspunderile Transelectrica cât și principiile, criteriile și obligațiile care stau la baza planificării dezvoltării rețelei electrice de transport. Calitatea de conducător tehnic al SEN prin Dispecerul Energetic Național, precum și necesitățile legate de implementarea pieței de energie electrică a însemnat pentru Emitent efectuarea unei serii importante de investiții necesare pentru implementarea unor sisteme informatice de monitorizare, achiziție și prelucrare de date, dintre care cel mai important este EMS/SCADĂ (Energy Management System/Supervisory Control and Data Aquisition).
Codul Comercial al Pieței Angro de Energie Electrică – Octombrie 2004
În cursul lunii octombrie fost adoptat noul Cod Comercial al Pieței angro de energie electrică. Prin acest act normativ Transelectrica este investită cu alte două funcții esențiale funcționării eficiente a pieței de energie electrică, respectiv acelea de operator al pieței de echilibrare a funcționării SEN și de Emitent al certificatelor verzi aferente promovării energiei produse din surse regenerabile. Este de precizat, totuși, ca primul act normativ care conferă Emitentului competența emiterii certificatelor verzi este HG nr. 1892/2004 pentru stabilirea sistemului de promovare a producerii energiei electrice din surse regenerabile de energie, dar cadrul comercial de tranzacționare a acestora s-a creat la momentul respectiv prin noul cod comercial al pieței angro de energie electrică coroborat cu prevederile conținute în HG nr. 1892/2004. La momentul redactării prezentului Prospect, cadrul legislativ privind emiterea certificatelor verzi de către Transelectrica este conținut în Legea nr. 220/2008 privind promovarea producerii electricității din resurse regenerabile, așa cum a fost republicată și modificată prin OUG nr. 88/2011, precum și prin legislația secundară aferentă.
Emitentul se implică în activități de vânzare/cumpărare a energiei electrice de echilibrare în numele și pentru Părțile Responsabile cu Echilibrarea:
realizării, prin conducerea operativă, a siguranței funcționării SEN, stabilității frecvenței și tensiunii, continuității în alimentarea consumatorilor și coordonării schimburilor de energie electrică cu alte sisteme electroenergetice;
soluționării comerciale a congestiilor din SEN.
Cadrul legal relevant este conținut în Codul Comercial al Pieței Angro de Energie Electrică care este momentan supus unui proces de revizuire.
2.2 PREZENTAREA SITUATIILOR FINANCIARE ALE S.C. TRANSELECTRICA S.A.
Tabelul 2.1 – Bilant contabil pe anii 2010, 2011 si 2012
Tabelul 2.2 – Contul de profit si pierdere pe anii 2010, 2011 si 2012
ANALIZA RISCULUI DE EXPLOATARE LA S.C. TRANSELECTRICA S.A.
3. CONCLUZII SI PROPUNERI
B I B L I O G R A F I E
1. Numeleautorului, P. – Titlul cărții. Editura, Orașul, 2008 [Nume, 2008]
…
25. Kotler, Ph., Keller, K. L. – Managementul marketingului. Editura Teora, București, 2008 [Kotler, 2008]
B I B L I O G R A F I E
1. Numeleautorului, P. – Titlul cărții. Editura, Orașul, 2008 [Nume, 2008]
…
25. Kotler, Ph., Keller, K. L. – Managementul marketingului. Editura Teora, București, 2008 [Kotler, 2008]
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Diagnosticul Riscurilor de Exploatare, Financiar Si de Faliment la S.c. Transelectrica S.a (ID: 139233)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.